A.J. Cronin - Cheile Imparatiei PDF

η

α(/

A.J.CKONIN

Cbeile Tmpattatiei

AJ.CRONIN

CHEILE inPĂRÂTlEl Traducere: MONICA C^LUCERU

EDITURA ORIZONTURI EDITURA LUCEAFĂRUL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRONIN, A.J. Cheile împărăţiei / A .J.C ronin; trad.: M onica С ш с е ш - B ucureşti: O rizonturi, 2005 ISB N 973-736-009-5 I. C ruceru, M onica (trad.) 821.111(73)-31=135.1

Redactare: ARETIANASTASESCU Corectura; EM ILIA LEANCĂ Tehnoredactare: FLORINA GOGESCU Coperta: CLAUDIA COSTACHE

THE KEYS OF THE KINGDOM Copyright © by Kessler

Toate drepturile asupra acestei ediţii în lim ba rom ână aparţin Edituru ORIZONTURI B-dul Libertăţii nr. 4, bl. 117, et. 3, ap. 7, sector 4, cod 040128-Bucureşti, Tel: 317.76.79, 317.76.75, 0744.530.940, 0723.334.291; Fax; 317.76.78, e-mail: [email protected]; site: www.trustul-lider.ro

1 Î9 iC E iP m U C 5 Я % ^ 1 Ш С Ш Spre sfîrşitul unei după-am ieze din 1938, bătrînul preot F rancis C hisholm urca, şchiopătînd, cărarea care duce de la biserica St. C olom ban la locuinţa parohială, pe colină. C u toată infirm itatea sa, prefera poteca aceasta în locul povîm işului mai dom ol din M ercat W ynd; ajungînd la poarta m icuţă a grădinii sale, îm prejm uită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contem plînd priveliştea care întotdeauna îi fusese dragă. D evale, Tw eedul liniştit desena o vastă cm b ă de argint colorată gălbui de apusul de toam nă. Pe m alul rîului scoţian, la nord, se zăreşte oraşul Tw eedside, cu acoperişurile Iui de ţiglă care seam ănă cu o p aiaţă bo ită cu ro şu şi galben, ascunzînd labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea jOrontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de m etereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii cocoţaţi m ănîncă m ici crabi. L a vărsarea rîului, un voal de ceată învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri şi încremenite. în cîmpie, apusul se fira spre liniştitele păduri roşcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bîtlan. Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fiun şi de m irosul acm al m erelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme.

Preotul suspină m ulţum it şi pătrunse în grădina sa, foarte m ică în com paraţie cu acelea care înconjurau m isiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar m ai încîntătoare şi, ca toate grădinile din Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe peretele călduţ, îm pletea utilul cu plăcutul. M ai ales în colţul de m iazăzi, un păr se înfăţişă în toată frum useţea sa. Şi cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea m ai frum oasă pară din propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa palidă şi zbîrcită pe cînd şchiopăta - un pas mare, unul scurt - pe aleea de pietriş, rezem at în um brela scoţiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul um brelei vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii principale staţiona o trăsură. Figura lui se posom ori puţin cîte puţin. Cu toată slăbiciunea memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau m ai bine zis anunţa vizita m onseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui. M onseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş, distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şem ineul rece — nervozitatea sa juvenilă sporea şi dem nitatea sa ecleziastică era оагесшп şocată de m obila m ai m ult decît m odestă a cam erei în care se afla. A r fi v rut să descopere aici o no tă personală, un p orţelan frum os, u n obiect lăcuit sau cel puţin o am intire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele um plute cu cîlţi şi şem ineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, rem arcase o sfîrlează rătăcită printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil. E xpresia lui se îm blînzi cînd opri cu un gest graţios scuzele părintelui Chisholm.

- M enajera dum neavoastră m i-a arătat cam era m ea. Sper că nu vă voi deranja dacă m ă veţi găzdui aici cîteva zile. Ce zi fiximoasă! Ce colorit!... Venind pe drum de la Tynecastle, m i-am im aginat că niciodată nu am părăsit dragul m eu San Morales. Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrînul îşi stăpîni cu greu un surîs, cînd sesiză la Sleeth j&apanta imitare a abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a sem inarului. Eleganţa, privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate. - Sper că nu veţi fi prea rău instalat, m urm ură el; vom mînca de îndată. N u ştiu cum s-a făcut, d ar aici am luat obiceiul să înlocuim m asa de seară cu un ceai scoţian. Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. în aceeaşi clipă, M iss M offat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi începu să aranjeze m asa fără să facă vreun zgom ot. N u putu să nu observe cum fem eia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş priviri tem ătoare, se potrivea atît de bine cu ansamblul. Prezenţa ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacîmuri, îi îngădui să continue să discute generalităţi. C înd, în fine, se aşezară am îndoi la m asă, descrise cu entuziasm m arm ura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. A poi se servi copios din om leta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă ceaşca cu ceai servit dintr-un sam ovar de m etal englezesc. în tim p ce-şi ungea cu u n t a doua felie de pîine prăjită, auzi gazda mtrebmdu-1 blind: - îngăduiţi ca A ndrew să ia m asa cu noi? Şi îi prezentă m onseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, in băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. C u faţa prelrmgă i pahdă, cu trăsăturile mcremenite de timiditate, stătea în picioare i răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o chpă, se aşeză r locul său şi luă c u u n gest m aşinal cana cu lapte. Se aplecă

peste farfurie şi o şuviţă um edă de păr negru, stăpînită cu greu de pieptenele lui M iss M offat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de graţie. O chii săi, de un albastru m inunat, trădau presim ţirea unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încît nu îndrăznea să ridice privirea. Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă. L a u rm a urm ei, m om entul n u era favorabil. Totuşi, privirea sa revenea dintr-un m om ent într-altuL, cu insistenţă, asupra copilului. - Vasăzică, te cheam ă A ndrew ? Sim pla decenţă obliga la cîteva cuvinte, chiar şi la puţină amabilitate. - M ergi la o şcoală de-aici? -D a ... - Ei bine! Să vedem ce ştii. C u o bonom ie afectată, îi puse cîteva întrebări sum are. C opilul, roşu şi m ut, prea confuz pentru a gîndi, nu m anifesta decît o ignoranţă umilitoare. M onseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gîndi el, l-a adunat din pădure.” L uă u n alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se m ulţum eau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului. Poate că Chisholm bănui ce gîndea, căci, clătinînd din cap, spuse: - A m fost hpsit alîţia ani de savurosul porridge scoţian, încît acum nu las niciodată să treacă ocazia să m ă ospătez. Sleeth lăsă să treacă rem arca fără să răspundă. In curînd, cu o scurtă privire, ieşind din m utism ul său, A ndrew ceru voie să plece. Ridicîndu-se să m ulţumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgom ot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi cîn d se îndreptă spre uşă. Liniştea se restabili. Terminînd masa, m onseniorul Sleeth se ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorulj erpeht din faţa căminului.

8

C u picioarele depărtate şi m îinile la spate, îl contem pla, fără a avea aerul, pe bătrînul său coleg care, şezînd încă la m asă, părea că aşteaptă ceva. ,J)oam ne“, gîndea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei prezintă bătrînul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul m urdar şi faţa păm întie şi descăm ată!“ Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte. Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în acelaşi tim p legătură cu piciorul m ai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, cînd o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată şi tulburătoare. Sleeth tuşi. îşi zicea că venise m om entul să vorbească şi, cu o falsă bunăvoinţă, se informă: - D e cînd sînteţi aici, părinte? - D e u n an. - Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea M onseniorului să vă trim ită, im ediat după ce v-aţi înapoiat, în parohia natală. - E ste şi a sa. Sleeth înclină capul cu un gest delicat. - Ştiam că episcopul nostru îm parte cu dum neavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem d e c i... ce vîrstă aveţi? » A proape şaizeci de ani, nu-i aşa? Părintele Chisholm consimţi, adăugind cu naivă mîndrie: - N u sînt m ai în vîrstă decît A nselm Mealey. Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprîncene, apoi surise uşor a milă. - V iaţa v -a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm capul, dar fără asprim e, episcopul şi cu m ine ne gîndim că îndelungatele şi credincioasele dum neavoastră servicii ar trebui recom pensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie. Se lăsă o linişte apăsătoare. - Insă eu nu am de gînd.

- Sînt însărcinat cu această neplăcută sarcină - Sleeth fixă cu încăpăţînare tavanul să cercetez problem a la faţa locului ca să pot face apoi u n raport M onseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile. -C a re ? Sleeth avu o m işcare de nerăbdare. - Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun e u ... A pucăturile dimmeavoastră orientale? - L e regret. O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot. - N u uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China. - Treburile dum neavoastră parohiale sînt nemaipomenit de încurcate. - A m făcut datorii? - C um aş pu tea să ştiu? N -am prim it de şase luni nici un raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi devenea m ai tăioasă). T o tu l... este în neregulă. D e pildă, cînd v oiajorul casei B lan d a trecu t acum o lună, aţi plătit nota de luminări în m onedă măruntă. - Tot aşa am prim it şi eu banii! Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gînditor, şi privirea sa p ărea să treacă p rin el, fâră să se oprească. Continuă; - N - a m privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. N u i-am avut niciodată, înţelegeţi d u m n eav o astră... Şi la urm a urm ei, credeţi că banii ar avea o asem enea im portanţă? Foarte plictisit, m onseniorul Sleeth simţi că i se urcă sîngele la cap. - A s te face să se vorbească, părinte... de altfel, se cleveteşte asupra unora dintre predicile dum neavoastră... asupra sfaturilor pe care le d a ţi... asupra unor puncte de d o c trin ă... Consultă un carnet legat în marochin pe care-1 ţinea în mînă. - Sînt prim ejdios de originale. -Im posibil!

10

- L a Rusalii, aţi predicat congregaţiei dum neavoastră; „Să n u vă închipuiţi că îm părăţia cerurilor este în c e r ... o aveţi la îndem ână... este pretutindeni şi oriunde". Sleeth încruntă dezaprobator din sprîncene, continuînd să răsfoiască în carnet. - Şi apoi... această reflecţie incalificabilă făcută m Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toţi ateii m erg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în faţa lui Dum nezeu!" Şi încă. Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era m ai interesant!" Indignat, m ai întoarse o pagină: - Şi incidentul acesta jignitor; u n a dintre cele m ai bune enoriaşe din parohia dumneavoastră, doam na Glendenning, care suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos, recom andîndu-i:, JVIîncaţi mai puţin, porţile Raiului sînt strimte". D ar m ai e nevoie să continuu? C u un gest hotărît, m onseniorul S leeth închise paginile carnetului. - C u alte cuvinte, vă spun că, după cîte se pare, aţi pierdut controlul asupra sufletelor. - î n s ă ... (preotul se străduia să răm înă calm ) nu doresc nicidecum să subjug sufletele. Sleeth se schim bă la faţă. N u voia cu nici un preţ să se lase antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrin nebun şi infirm. - M ai este încă problem a copilului pe care, din nefericire, l-aţi adoptat. - D acă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit? - B unele surori din Ralston. Este cel m ai bun orfelinat din dioceză. încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său: - V -ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-im orfelinat?

11

- Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atît de personal? Eu v-am spus că, ţinînd chiar seam a de îm p re ju rări... situaţia este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. D e altfel (şi depărtă m îinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul. - Păreţi hotărît să scăpaţi de amîndoi. Şi eu voi fi încredinţat bimelor îngrijiri ale surorilor? - Fără îndoială că nu. D um neavoastră vă veţi duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo de o pace şi o linişte perfectă. ' Bătrînul izbucni într-rm rîs sec şi scurt. - Voi avea pace destulă cînd voi muri. Atît cît voi trăi, n-am nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrihi. P oate să vi se p a ră ciudat, în să n icio d a tă n-am putut suporta clerul în masă. Sleeth surise, şocat. - N im ic nu m i se pare ciudat venind de la dum neavoastră, părinte. Iertaţi-m ă, însă, după reputaţia dum neavoastră, înainte chiar să fi fost în C h in a ... viaţa dum neavoastră... era cel puţin originală. Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blîndă: - Voi da socoteală pentru viaţa m ea lui Dum nezeu. C elălaltplecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. M ersese prea departe. N epăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect şi chiar cu o anum ită consideraţie. Avu gentileţea să pară jenat. - N a tu r a l, nu-m i arog dreptul să fiu judecătorul dum nea­ voastră, cu atît m ai puţin inchizitorul. N im ic nu este însă hotărît. N u pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare. Se îndreptă spre uşă. - M ă duc la biserică. N u vă deranjaţi, cunosc drumul. Schiţă un surîs. Ieşi. Părintele Chishohn răm ase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi

12

fra n tea în m îini, p ierd u t în gînduri. Se sim ţea zdrobit de ameninţarea asta care venea pe negîndite să-i tulbure liniştea alît de greu cîştigată. Resem narea lui, pusă de m ult tim p la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor, părăsit de Dum nezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea m eritau oare pedepse atît de grele? A r fi vrut să strige: ,J)oam ne, D oam ne, de ce m -ai părăsit?“ Se ridică cu greu şi urcă scara. L a m an sard ă, deasu p ra cam erei m usafirilor, A ndrew dorm ea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un b raţ plăpînd, ca p e n tru a-1 ocroti. Tot privindu-1, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie îm pletită de la capătul patului. N u putea face m ai m ult. O briză uşoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră şi le trase. Stelele trem urau pe cerul rece, iar în lum ina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată zădărnicia ei, sum ă de eforturi infim e, ia ră forţă, nici nobleţe. T recutul îi p ărea atît de aproape încît se văzu copil, alergînd şi jucîndu-se aici, în oraşul Tweedside. G îndurile alunecară spre trecut. D acă viaţa lui ar fi u rm at u n drum bine definit, prim a cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sîm bătă de aprilie, cu şaizeci de ani în urm ă, într-o vrem e cînd era atît de fericit încît nu ştia cît este de norocos.

13

II

о SIÎKJ^^ ^ося^п^ \ în dim ineaţa asta de prim ăvară, în bucătăria întunecată şi intim ă, Francis îşi încălzeşte picioarele la foc, aşteptînd m icul dejun. M irosul lemnului din vatră şi al plăcintelor de ovăz, calde, îi face poftă de m încare şi e fericit, deşi plouă, fiindcă e sîm bătă şi fiindcă m area este bună pentru pescuitul de somoni. M am a sa, term inînd de scorm onit cu lopăţica de lem n, pusese între tatăl său şi el, pe m asa bine firecată, o strachină cu m arginea albastră. Apucînd lingura de lemn, o înfipse succesiv în piiueul de mazăre şi în cana cu zer de dinaintea lui, apoi mîncă supa grasă şi gustoasă, fără nici un cocoloş. Tatăl său, îm brăcat într-un tricou albastru uzat şi încălţat cu nişte ciorapi cîrpiţi, de pescuit, şade în faţa lui, cu um erii săi largi aplecaţi; măm ncă în tăcere, mişcîndu-şi încet şi liniştit mîinile sale roşii. M am a lui ia ultimele bucăţi de plăcintă de pe plita încălzită, le pune lîngăblid şi se aşază înaintea ceştii cu ceai; untul galben se topeşte pe fimdul străchinii cu ovăz, ciobită, pe care a păstrat-o pentru ea. în bu cătăria m icuţă dom neşte o linişte afectuoasă, flacăra jo a c ă p e grătarele roşii şi pe vatra de piatră albă. A re nouă ani şi îl va însoţi pe tatăl său. Tovarăşii acestuia îl cunosc bine. Ştiu că e băieţelul lui Alex C hisholm , şi oam enii, în tricou de lînă şi cu cizm ele de pescuit pînă la şolduri îl prim esc cu un sem n din cap sau, m ai m ult încă, cu o tăcere prietenoasă. O flacără de orgoliu discret îl încălzeşte atunci cînd pleacă cu ei la bordul unui vas de pescuit, larg şi plat.

14

care se întoarce m eet în jrnnl stăvilarului, în scîrţîitul vîslelor, în tim p ce tatăl său, în celălalt capăt, m înuieşte cu pricepere flmia. înapoi la stăvilar, lanţurile ating pietricelele ude, oamenii se string unii într-alţii ca să facă faţă vîntului, cîteodată se apără cu cîte o bucată de pînză de corabie galbenă sau trag din luleaua lor scurtă ca să se învioreze. Băiatul rămase lîngă tatăl său, puţin deoparte. Alex Chisholm este şeful, supraveghetorul Staţiunii nr.3 a pescarilor din Tweed, împreimă, fără să vorbească, în vîntul muşcător, privesc amîndoi cercul de plute dansîndpe valurile mici, împotriva curentului, care taie apa estuarului acolo unde fluviul întîlneşte m area. Adesea, lumina orbitoare a soarelui în încreţiturile apei îl ameţeşte, însă nu se dă bătut, nu trebuie să facă nici un gest. O singură secundă de neatenţie ar face să piardă poate o duzină din aceşti peşti - atît de greu de prins care, în Halele din Billingsgate, aduce societăţilor de pescuit o ju m ătate de coroană la kilogram . Silueta înaltă a tatălui său, cu capul puţin vîrit între um eri, cu profilul ferm sub viziera caschetei, eu sîngele urcat în pom eţii obrajilor, păstrează aceeaşi atitudine de concentrare liniştită. Din timp în timp, minunat am estecată cu m irosul de iarbă de m are, răsună m elodia îndepărtată a orologiului din Burgess sau croncănitul corbilor din Derham ; această senzaţie de liniştită cam araderie aduce lacrimi pe pleoapele deja înroşite ale copilandrului. U n strigăt izbucneşte deodată de pe buzele tatălui. C u toate străduinţele sale, Francis nu reuşeşte niciodată să vadă m işcarea plutei care se afundă; nu clătinarea aceea datorată m işcării apei şi care-1 face să se alarm eze degeaba, ci lenta sucţiune spre fund care, pentru un ochi experimentat, trădează instantaneu prezenţa peştelui. Strigătului scurt îi răspunde imediat agitaţia echipajului, care dă năvală la scripete ca să tragă plasa. O bişnuinţa nu poate istovi em oţia aceasta: chiar dacă oam enii capătă un comision în raport cu cantitatea de peşte, nu gîndul cîştigului îi emoţionează; este un instinct adînc, venit din straturile prim itive ale fiinţei. Şi

15

plasa soseşte încet; se scurge, îm podobită cu o ghirlandă de iarbă de mare, iar funiile scrîşnesc, înfăşurîndu-se pe tambuml de lemn. U n ultim efort şi în p lasa năvodului, cu luciri de m etal topit, puternici şi măreţi, apar somonii. într-o dum inică m em orabilă se prinseseră patruzeci dintr-o dată. Peştii m ari, lucitori se zbăteau com bativi; făceau să sară p lasa în sus şi ţîşneau înapoi în apă, alunecînd pe pu n tea udă. Francis se aruncase în grăm adă cu ceilalţi, agăţat cu disperare de prada preţioasă care voia să scape. Ieşise strălucind de solzi şi ud pînă la piele, strîngînd în braţe un peşte uriaş. în seara aceea, la înapoiere, m înă în mînă, ecoul paşilor lor răsunînd în înserarea fum urie, se opriseră, fără să-şi spună un cuvînt, în Strada M are, la Burley, ca să cum pere bom boane de doi bani, pastile cu m entă care-i plăceau lui. C am araderia lor m ergea şi m ai departe. D um inica, după liturghie, îşi luau undiţele şi se strecurau pe străduţe întunecoase, ca să nu şocheze pe nimeni în oraşul cufundat în liniştea desăvîrşită a duminicii, pînă în valea înverzită a lîului din Whitadder. în tr-o cutiuţă de tablă plină cu rum eguş m işunau vierm ii adunaţi în ajrm din curtea m ăcelarului M ealey, din grăm ada de oase. Şi toată ziua se îmbătau de m urm urul rîului, de parfum ul de barba-caprei, iar tatăl său îi indica vîrtejurile bune de pescuit, îi arăta păstrăvii cu pete roşii care alunecau pe pietrele albe; apoi aprindeau un foc din lem ne uscate şi se ospătau cu carnea delicioasă a peştelui fript pe grătar. In alte anotim puri culegeau m erişori, fragi sau zm eură sălbatică galbenă, din care se fac m inunate dulceţuri. E ra m are sărbătoare cînd m am a îi însoţea. Tatăl cunoştea toate cotloanele şi îi ducea pînă în fundul pădurilor pline de m ister, im de se ascundeau tufişuri necălcate de picior de om, încărcate cu boabe zemoase. Cînd venea iam a şi zăpada acoperea păm întul întărit de ger, braco n au printre arborii îngheţaţi din D erham . C u răsuflarea

16

îngheţată pe buze şi cu toate simţurile încordate, stăteau la pîndă, atenţi să audă fluierul paznicului de vînătoare. îşi auzeau inim a bătînd în tim p ce îşi rid icau gulerele, aproape sub ferestrele castelului, apoi se îndepărtau repede spre casă cu tolba plină, cu ochii surîzători şi muiaţi pînă la piele, cugîndul la pateul de iepure. M am a era o bucătăreasă de soi, o fem eie care ştiuse, cu calităţile ei de g o spodină econoam ă, să m erite sup rem u l elogiu al co m m ităţii scoţiene, zgîrcit în com plim ente; „Elizabeth este o femeie pricepută“. Terminînd de m încat piureul de mazăre, o auzi adresîndu-se tatălui din partea cealaltă a mesei; - N u uita ca astă-seară să te întorci m ai devrem e, A lex, pentru concertul Burghezilor. D upă ce tăcu cîteva clipe, tatăl, luat fără veste, preocupat desigur de inundaţii sau de pescuitul care nu pare să fie bogat anul ăsta, îşi aminti de ceremonia anuală a concertului Burghezilor O raşului pe care trebuia să o îndure astă-seară. - C hiar ai c h e f să m ergi acolo, nevastă? întrebă el cu un surîsuşor. E a roşi puţin. Pe Francis îl m iră aerul ei ciudat. - Este unul dintre puţinele lucruri de care m ă bucur într-un an de zile! L a urm a urm ei, tu eşti burghez în oraşul ăsta şi e dreptul şi datoria ta să-ţi ocupi locul pe platform ă cu fam ilia ta, printre prieteni. Surîsul soţului se accentuă, desenînd riduri tandre în jurul ochilor. Francis şi-ar fi riscat bucuros viaţa pentru unul din aceste surîsuri. - Atunci, iară îndoială, trebuie să m ergem , Lizbeth. Niciodată nu-i plăcxiseră prea m ult reuniunile ,3urghezilori‘, cum nu-i plăceau ceştile de ceai, gulerele scrobite şi ghetele de sărbătoare care scîrţîie. D ar îşi iubeşte nevasta şi doreşte să-i fie pe plac. - A tunci contez pe tine, Alex. înţelegi - şi vocea ei m im ă

17

indiferenţa, în să se sim ţea o n o tă de uşurare i-am rugat pe N ora şi Polly să vină din Tynescastle. Din nenorocire, cred că nu v o r putea să ni se alăture. Ezită. - Va trebui să trim iţi pe altcineva la E ttal ca să verifice socotelile în loc să te duci tu. El îi aruncă o privire rapidă, care p ărea că o pătrunde, dem ascînd m ica ei şiretenie. în bucuria lui, Francis nu rem arcă m ai întîi nim ic. Sora defunctă a tatălui său se căsătorise cu N ed Bannon, proprietarul localului Taverna Uniunii din Tynecastle, un orăşel foarte cxmoscut, situat la o sută de kilom etri la sud. Polly, sora lui N ed, şi N ora, nepoata sa, orfană, în vîrstă de zece ani, nu-i sînt rude prea apropiate. în să el se bucură întotdeauna de vizita lor. D eodată îl auzi pe tatăl său zicînd cu o voce calmă: - Va trebui totuşi să m ă duc la Ettal. D upă o clipă de linişte apăsătoare, Francis băgă de seam ă că m am a sa pălise. -D a rn im ic nu te obligă... totuşi... SamM irlees, sau oricare dintre oam enii tăi, s-ar duce bucuros în locul tău. E l nu răspunse, însă o privi calm , atins în orgoliul său, în m îndria exclusivistă a rasei sale. Em oţia femeii spori. R enun& d la manevrele ei, se aplecă şi cu m îna pusă tim id pe m îneca soţului, zise; - C a să-m i faci plăcere, A lex. Ştii ce s-a întîm plat ultim a dată. Şi lucrurile m erg rău, acolo, foarte rău, m ă auzi? Lăsă m îna lui m are peste m îna caldă, încurajatoare a soţiei: - A i vrea să dau înapoi, nevastă? Surîse şi se ridică brusc. M ă voi duce im ediat şi voi reveni repede... e destul tim p ca să te găsesc, pe tine şi pe prietenii tăi, şi să m ergem la preţiosul tău concert din piaţă. învinsă, totuşi îngrijorată, îl privi în c ă l^ d u -se cu cizmele de cauciuc. Francis, im obil şi consternat, bănuia ce se va petrece.

18

Intr-adevăr, cînd tatăl său se ridică, se întoarse către el şi duios, cu un fel de regret, zise: - De fapt, cred că e m ai bine să rămîi astăzi acasă, puştiule. M am a va avea nevoie de tine. Va avea destule de făcut înaintea sosirii invitaţilor noştri. Decepţionat, Francis nu protestă. Simţi braţul m am ei strîns peste um erii săi, silindu-1 să răm înă. Tatăl se opri un m om ent în prag, cu o privire sobră şi de profundă afecţiune, apoi, liniştit, plecă. D eşi plo aia încetase la am iază, p entru Francis orele se scurgeau trist. Se prefăcu că nu vede dunga de pe fiuntea m am ei sale, dar îl chinuia înţelegerea precisă a situaţiei. Aici, în liniştitul orăşel, sînt cunoscuţi şi chiar respectaţi. însă la Ettal, oraşul luide se vinde peştele, la cinci kilom etri de aici, unde, în fiecare lună tatăl său e nevoit să se ducă să raporteze birourilor pescăriilor, e cu totul altceva. C u o sută de ani în urm ă, cîm piile fuseseră scăldate în sîngele Covenanter-\[ox protestanţi, însă acum catohcii sînt cei asupriţi. La îndem nul noului intendent general, o furioasă persecuţie religioasă s-a dezlănţuit iar de curînd. S-au form at fracţiuni, au fost convocate în piaţa publică adunări populare ca să asm uţă m ulţim ea pînă la frenezie. în violenţa sa, populaţia a alungat din căm inele lor cîţiva catolici din oraş, iar toţi cei care locuiau în district au fost solemn avertizaţi să nu se arate pe străzile din E ttal. L iniştitul dispreţ al tatălui său cu privire la astfel de manifestări îl recom anda anume furiei mulţimii. L m a trecută, în cursul unei agresiuni, trupeşul pescar se apărase cu vitejie. Şi acum, cu toate ameninţările şi planul ticluit cu grijă ca să-l reţină, el se întorcea la E tta l... Francis trem ura cu gîndul la ce se putea întîmpla, şi m icii săi pimm i se strîngeau convulsiv. De ce nu pot oam enii să trăiască în pace? Tatăl său şi m am a sa n u au aceeaşi religie, şi totuşi trăiesc îm preună, se respectă şi se înţeleg de minune. Tatăl său e atît de bun, cel m ai Ь ш om din lum e... pentru ce

19

îi vor ei răul? Ca o lam ă înfiptă chiar în inimă, îl năpădi spaima, obsesia cuvîntului ,^eligie“ , o stupoare dezolată că oam enii se pot urî pentru că adoră acelaşi D um nezeu cu cuvinte diferite. La orele patru, întorcîndu-se de la gară, sărind fără plăcere peste bălţi, cum îl îndeam nă N ora, verişoara lui, în tim p ce, în urm a lor, m am a lui m erge lîngă m ătuşa Polly, calmă, îm brăcată într-o rochie frum oasă, băiatu l presim te că ziua aceasta va fi însem nată printr-o catastroS. Veselia nestăpînită a Norei, rochia ei fiaimoasă, bucuria ei m anifestă de a-1 regăsi nu oferă tristeţii sale decît o uşoară distracţie. Se apropie toţi de casa lor, o vilă drăguţă de ţară, din pietre cenuşii de Cannelgate, cu o grădină verde în faţă, unde tatăl său cultivă, vara, rom aniţe şi begonii. O rdinea şi curăţenia m am ei sale se văd imediat după ciocanul de aram ă strălucitoare şi pragul curat. D incolo de ferestrele cu perdele spălate de curînd, trei glastre cu m uşcate pun o pată stacojie. Şi acum N ora, ro şie ca racul, gîfîie, iar ochii ei albaştri scapără de veselie poznaşă, provocatoare. O colesc casa şi se duc în curtea din spate, unde m am a sa le-a recom andat să se Joace cu A nselm M ealey, pîn ă la ora ceaiului, şi cîn d fetiţa se apleacă spre Francis, să-i şoptească la ureche, b u clele îi căd peste mutrişoară. Bălţile, umezeala grasă a pămîntului i-au sugerat o trăsnaie. La început, Francis nici nu vru s-a u d ă -lu c ru straniu, fiindcă, de obicei, prezenţa Norei îi transm itea xm c h e f grozav de zburdălnicie. Se opreşte, ezită, o priveşte. - Sînt sigură că va reuşi, insistă ea. în to td eau n a vrea să pară un sfînt. Hai, Francis, să-i facem farsa asta, te rog! U n rîs uşor de-abia înfloreşte pe gura tristă. Se duce în silă să caute o lopată, o stropitoare, un ju rn al vechi din m agazia cu unelte din fundul grădinii. încurajat de N ora, sapă în tufele de sînger o groapă destul de adîncă, o stropeşte, apoi întinde pe deasupra jurnalul peste care ea împrăştie cu artă un strat de pămînt uscat. D e-abia au lăsat lopata din m în ă că soseşte A nselm

20

Mealey, îm brăcat într-un inim os costum alb de marinar. N ora îi aruncă lui Francis o privire de trium f complice. - Bună ziua, Anselm ., strigă N ora foarte veselă. Ce drăguţ costum! Te aştep tam ... C um vrei să ne jucăm ? A n seh n M ealey cugetă asupra întrebării cu o gentileţe cuviincioasă. El e prea m are pentru cei unsprezece ani ai săi, grăsulii!, cu obraji rotunzi şi roşii, cu păr blond şi ondulat, cu ochi expresivi. Unicul fiu al unor părinţi bogaţi care-1 adoră (tatăl său are o rafinărie de zahăr în partea cealaltă a fluviului), se pregăteşte deja, din proprie dorinţă şi din dorinţa pioasei sale m am e, să intre la H olyw ell, faim osul colegiu religios din nordul Scoţiei, fiin d eă vrea să se facă p reo t. C a şi F ran cis, e b ă ia t de co r la St. Colom ban. Se duce regulat la biserică şi îngenunchează cu ochii plini de lacrimi de fervoare. Toţi gîndesc, şi pe drept cuvînt, că el este într-adevăr foarte pios. - Să facem o procesiune, zice el, în cinstea Sfintei lulia. Se sărbătoreşte azi. N ora prim i cu bucurie. -A lta ru l va fi lîngă sîngeri, hotărî ea. Să ne deghizăm? - Nu, replică A nsehn dînd din cap. N e vom ruga mai curînd decît să ne jucăm . Insă vă puteţi închipui că eu sînt înveşmîntat în stihar şi că port un chivot îm podobit cu pietre preţioase. Tu, tu vei fi o carmelită, iar Francis va fi paraclisem l meu. Sînteţi gata? O îngrozitoare rerriuşcare îl cuprinde pe Francis. N u este la vîrsta la care să poată analiza raporturile sale eu alte persoane, ştie numai că m ila nemărginită a lui Ansehn, chiar dacă afirmă cu căldură că este cel m ai bun prieten al lui, îi pricinuieşte o je n ă ciudată şi penibilă. P ropria sa atitudine faţă de D um nezeu se m anifestă cu o profundă rezervă. E un sentim ent pe care îl ascunde, fără să ştie de ce, fără să-l bănuiască, precum un nerv foarte sensibil, adînc ascuns în carnea lui. Cînd A nselm declarase cu patimă, în ora de doctrină c re ş tin ă : „Iubesc şi ador pe D om nul N ostru din toată

21

inima mea“, Francis, frecînd maşinal bilele în buzunarul său, roşise ca un bujor şi, revenind de la şcoală, furios, spărsese un geam. A doua zi de dim ineaţă, A nselm , care v izitează regulat bolnavii şi săracii, sosise la şcoală cu un pui de găină fiipt, anuniînd cu Ш aer superior că darul m ilei lui era destinat babei Paxton bătrîna precupeaţă prăpădită de făţărnicie şi crize de ficat şi care sîm băta seara se îm bată şi face un tărăboi infernal în Cannelgate. Francis, ispitit de diavol, ceruse voie să iasă în tim pul lecţiei, deschisese pachetul şi înlocuise conţinutul c u im cap de m orun stricat, iar puiul de găină îl împărţise cu camarazii lui. Lacrimile lui Anselm şi blestemele babei Paxton nu făcuseră decît să sporească intima şi sum bra lui satisfacţie. A cum , totuşi, ezită şi ar vrea să-i ofere celuilalt ocazia să evite dezastrul. întreabă încet; - Cine m erge în fiuntea procesiunii? -N a tu ra l că eu, se semeţi A nsekn, şi se aşeză dinaintea lor. N ora, cîntă cu Tantum Ergo! N ora intonează cîntecul cu o voce ascuţită şi procesiunea porneşte. Lîngă sîngeri, A nsehn ridică m îinile împreunate către cer. în clipa urm ătoare, piciorul lui calcă pe jurnal şi el se întinde cît e de lung în noroi. Timp de cîteva secunde, nim eni nu mişcă. U rletele lui A nselm , care se zbate în groapă, dezlănţuie veselia Norei, în tim p ce M ealey suspină convulsiv: - E un păcat, e un păcat! Ea rîde, sărind în jurul lui: - R ăzbună-te, A nselm , răzbună-te! D e ce nu te baţi cu Francis? —N u, nu, zbiară A nsebn, voi întinde şi obrazul celălalt. O ia la goană fugind spre acasă. N ora, entuziasm ată, se ţine scai de Francis; nu mai poate, se sufocă, lacrimi îi curg şiroaie pe obraji. D ar Francis n u rîde. Supărat, se uită în păm înt. D e ce s-a pretat el la asem enea m ăgării în tim p ce tatăl său um blă pe

22

străzile ostile din Ettal? Se întorc în casă să ia ceaiul, dar el continuă să tacă. în cam era confortabilă, la m asa pregătită pentru ritualul suprem al ospitalităţii scoţiene, înaintea celor m ai fim noase ceşti de ceai şi a întregului serviciu englezesc de m etal al m odestului m enaj, m am a lui Francis se instalase cu m ătu şa Polly; faţa ei candidă şi m ai degrabă serioasă este puţin îm bujorată de foc, iar trupul ei greoi se întoarce din cînd în cînd spre pendulă. A cum , după o zi de nelinişte, petrecută cînd cu îndoială, cînd cu speranţă —pe cînd îşi repetă că temerile sale sînt ridicole, - ciuleşte urechile să audă zgom otul paşilor soţului său. A re o im ensă nevoie de prezenţa lui. Fiica lui Daniel Glennie, proprietarul unei bmtării cu v ad n u prea bun, care preferă m eseriei sale predica în pustiu şi şi-a în fiin ţat p ropria sa sectă la D arrow , m ică localitate de armatori, de o plictiseală incomparabilă, situată la vreo douăzeci şi cinci de kilom etri de Tynecastle, - se îndrăgostise nebuneşte, la optsprezece ani, de un tîn ăr p escar catolic d in Tw eedside, A lexandre Chisholm , şi se grăbise să-l ia de bărbat. în teorie, asem enea căsătorie ar fi p ăru t condam nată la incom patibilitate. P ractic, reuşise perfect. C hisholm nu era nicidecum fanatic, nu dorea să influenţeze convingerile religioase ale soţiei sale, iar dinspre partea ei, saturată de pietate din fragedă v îrstă, obişnuită de tatăl ei cu ciudata doctrină de toleranţă universală, se simţea prea puţin înclinată spre discuţiile rehgioase. C hiar după ce prim a im presie se risipise, fericirea sa răm ăsese profundă: ,^гегеп1а lui, spunea ea, e atît de plăcută în casă“ . Îndem înatic, plăcut, el n u pregetase niciodată să repare cazanul de fiert rufe, sau să cureţe de pene o pasăre, sau să golească m ierea din stup. Romaniţele sale erau cele mai frumoase din T w eedside; găinile sale de B antam obţineau prem ii la expoziţiile agricole; coteţul de porum bei, pe care îl construise pentru Francis, era o m inune de lucrătură şi de dibăcie. U neori, în serile de iarnă, pe cînd ea tricota lîngă foc după ce îl culcase

23

pe Francis, în tim p ce vîntul şuiera în jurul căsuţei lor, ceainicul cînta, A lex, înalt şi colţuros, um bla în ciorapi încoace şi încolo prin bucătărie, liniştit şi activ; atunci se întorcea către el cu un surîs emoţionat şi tandru, şi-i zicea: „Te iubesc mult“ . N eliniştită, se uită la pendulă: da, se face tîrziu, a trecut de m ult ora la care treb u ia să fie acasă. A fară, norii deşi grăbesc întunericul şi picături m ari de ploaie încep să lovească în geamuri. A proape im ediat intră în casă N ora şi Francis. Ea îşi dă seam a că nu îndrăzneşte să-şi privească fiul. - E i bine, copii, zice m ătuşa P olly - le face sem n să se apropie de scaunul ei şi le vorbeşte, privind în gol - , v-aţi distrat bine? M inunat! Tu te-ai spălat pe m îini. N ora? Presupun că te bucuri de concertul de astă-seară, Francis. Şi m ie îm i place să aud m uzică fiiimoasă. Dumnezeule Mare, micuţo, stai locului! Şi stai frimios, dom nişoară, o să luăm ceaiul. Imposibil de ignorat invitaţia. Cuprinsă de o nelinişte vagă, atît de adîncă încît nu o putea ascunde, Elizabeth se ridică. - N u îl m ai aşteptăm pe Alex. Să începem . C u u n surîs forţat, adaugă: - N u poate să m ai întîrzie m u lt... C eaiul este d e lic io s, scow es-urile, bannocks-uriXQ şi dulceţurile făcute de Elizabeth sînt minunate. Atmosfera se umple de o nelinişte grea. M ătuşa Polly nu zice nici una diutre remarcile ei comice care îl înveseleau pe Francis, ci stă dreaptă, cu coatele hpite de corp, cu un deget trecut prin toarta ceştii. E o fată bătrînă; la m ai puţin de patruzeci de ani, faţa ei prelim gă e obosită, însă plăcută; se îm popoţonează într-un fel bizar; dem nă, calm ă, cu m aniere discrete, pare u n m odel de bună educaţie. B atista ei de dantelă este p u să pe genunchi, nasul ei s-a în ro şit din cauza ceaiului fierbinte, iar pasărea care-i împodobeşte pălăria dom ină binevoitoare adunarea. - Cred, însă, Elizabeth, începe ea cu tact, copiii aceştia ar fi trebuit să-l aducă şi pe m icul M ealey... N ed îl cunoaşte pe tatăl

24

lui. M inunată vocaţia lui Anselm! Fără să m işte capul, privirea sa blîndă, atotştiutoare se opreşte asupra lui Francis. Va trebui să te trim ită şi pe tine la H olyw ell, tinere. Elizabeth, ţi-ar plăcea să-l auzi pe fiul tău predicînd de la înălţim ea amvonului? - N u pe singurul m eu copil. -A totputernicului îi plac copiii unici, declară m ătuşa Polly. Insă Elizabeth nu zîmbeşte. Fiul său, a hotărît ea, v a deveni un bărbat im portant, im m are avoeat sau, poate, rm chirurg. N u ar suporta nici ^ d u l ca el să îndure obscuritatea, umilinţa şi dificila existenţă a unui preot. în agitaţia sa crescîndă, îi scăpă o exclamaţie; - Tare aş vrea să sosească A lex. E ste o lipsă de consi­ deraţie. N e va face pe toţi să întîrziem dacă situaţia continuă. - Poate nu a term inat cu verificările, rem arcă m ătuşa Polly, rezonabilă. Elizabeth roşi penibil, incapabilă să se stăpînească. - L a ora asta treb u ia să se fi întors la h a n g a r... trece întotdeauna pe-acolo cînd se înapoiază de la Ettal. N u m -ar m ira dacă ne-ar fi uitat cu desăvîrşire. E foiute distrat. Face o pauză. Să-i m ai acordăm cinci minute. M ai vrei o eeaşcă, m ătuşă Polly? D ar fiecare şi-a term inat ceaiul şi nu se pot lungi lanesfirşit. Ce putea să se în tîm p le?... N u va m ai veni niciodată? B olnavă de nelinişte, Elizabeth nu m ai poate să rabde. A runcînd o ultim ă privire, & ă să-şi m ai ascundă spaima, spre pendula de marmură, se ridică. - M ă vei ierta, m ătuşă Polly, însă m ă duc să văd ce-l reţine. Nu voi întuzia mult. In aceste elipe de îndoială, Francis suferă îngrozitor, chinuit de viziunea înfiicoşătoare a unei străduţe întortocheate, întunecată şi plin ă de o m are de feţe, unde tatăl său este în colţit într-o încăierare... dînd p u m n i... călcat în picioare de m u lţim e ... zgom otul îngrozitor al capului său pe pavaj. Brusc, îşi dă seam a că trem ură.

25

- L asă-m ă pe m ine să m ă duc, m am ă, zise el. - N u m ai spune prostii, copilul m eu. Z îm bi fără putere. Trebuie să ţii tovărăşie musafirilor. Lucru de m irare, m ătuşa Polly clatină din cap. N u avusese aerul că îşi dă seam a, nici înaine, nici acum , de atm osfera apăsătoare, însă sfătuieşte curm calm molipsitor: - Ia şi copilul cu tine, Elizabeth. N ora şi cu m ine putem să stăm foarte bine şi singure... Ochii lui Francis se roagă în linişte. - E i bine, hai, vino. M am a îl înveleşte în m antia lui grea, îşi aruncă în grabă capa ei de lîn ă p e um eri, apoi, ţinîndu-1 de m înă, îl scoate afară din lumina caldă a camerei. N oaptea e neagră ca cerneala. P loaia spum egă pe pietre, curge în şanţurile străzilor pustii. în timp ce ei traversează străduţa M ercat, de unde în depărtare se zăresc rondul de flori, luminile tulburi ale săUi de concert, o nouă team ă puse stăpînire pe Francis în vînt şi întuneric. Băiatul încearcă să reziste, strînge din falei şi îşi dă osteneala să-şi potrivească paşii cu ai m am ei sale, care se grăbeşte cu o hotăiîre înfricoşată. D upă zece m inute trec fluviul pe podul Frontierei, sar peste bălţile de pe cheiul inundat şi ajung la hangarul nr. 3 al Pescarilor. Acolo, m am a se opreşte consternată. C abana e închisă cu cheia. N u e nimeni acolo. Se întoarce, nehotărîtă, apoi, deodată observă o luminiţă voalată de umezeală şi de întunericul nopţii care tremură în susul apei: e hangarul nr. 5 unde locuieşte Sam Mirlees, secundul soţului ei. E un beţiv, un derbedeu, însă cu siguranţă el le va da veşti. Pleacă hotărîtă, picioarele i se afundă în pămmtul moale, se îm piedică de tufele de iarbă, se sfîşie în garduri, cade în şanţuri. Francis, alături, îşi sim te team a crescînd cu fiecare pas. în sfîrşit, ajung la celălalt hangar, o cocioabă de seînduri gudronate, soUd înfipte în m al, la adăpostul stăvilarului de piatră şi împodobite cu ghirlandele plaselor agăţate. Francis nu m ai poate

26

suporta această nesiguranţă. Aleargă înainte, cu răsuflarea tăiată, şi se aruncă în cabană. Şi atunci, în faţa spectacolului care-i confirmă temerile de toată ziua, strigă, groaza îl măbuşă şi pupilele i se dilată de spaim ă. Tatăl său este acolo, lîngă Sam M irlees, întins pe o bancă, cu faţa palidă şi însîngerată, cu braţul într-un bandaj improvizat şi o tăietură mare, violetă îi brăzdează finntea. Cei doi bărbaţi sînt îm brăcaţi cu tricourile şi încălţaţi cu cizm ele de cauciuc; pahare şi un urcior sînt puse pe m asă, un burete roşu este m uiat într-un lighean m urdar sub lum ina firavă a lăm pii de furtună şi în colţuri, misterioasă, o um bră albastră se tîrăşte şi se m işcă însoţită de răpăitul picăturilor pe acoperiş. Elizabeth se aruncă în genunchi lîngă bancă: - A le x ... A le x ... eşti rănit? Ochii lui sînt tulburi, însă buzele pahde şi tumefiate încearcă să schiţeze un zîmbet. - N u m ai rău decît unii dintre cei care au încercat să-m i ceară socoteală, nevastă. I se um plură ochii de lacrim i auzind cît de îndărătnic este, lacrim i de dragoste pentru el şi de m înie la adresa acelora care l-au adus în starea asta. - Cînd a venit, era la capul puterilor, explică M irlees cu un gest vag. Dar i-am dat un întăritor. Fem eia aruncă o privire asupra omului; e beat, ca în toate sîmbetele. O paraUza furia la gîndul că im becilul ăsta l-a făcut pe A lex să bea, în ciuda rănilor acestea în g ro z ito a re ... A ici nu are cu ce să-l p a n s e z e ... T rebuie dus repede acasă, nu m aid ecît... M urm ură îngrijorată; - C rezi că ai putea să m ergi cu m ine acasă, Alex? - C red că da, n e v a stă ... m ergînd încet. R eflectă repede, luptînd îm potriva spaim ei, smintelii sale. Instinctul o sfătui să-l ducă la căldură, la lum ină, în siguranţă. V ăzu că ran a ce a m ai grea, o tăietu ră la tîm plă, a încetat să sîngereze. Se întoarse către fiul ei;

27

- A leargă acasă, Francis. Spime-i lui Polly să pregătească totul. A poi du-te şi căută doctorul şi-l adu-1 la noi imediat. F rancis trem u ră de p arcă ar avea febră şi dă din cap că a înţeles. D u p ă ce p riv eşte în că o dată spre tatăl său, cu capul plecat, o ia la goană de-a limgul cheiului. - Atunci, hai să încercăm , A le x ... dă-m i mîna. Refimnd sec serviciile oferite de Mirlees, care mai mult o mcurcă decît îi folosesc, îşi ajută soţul să se scoale. Ascultător, el se ridică încet în picioare, clătinîndu-se. Şovăie, de-abia ştie ce face. - Atunci plec, Sam, m urm ură el, cuprins de ameţeală. Bună seara. E a îşi m uşcă buzele, chinuită de incertitudine; dar se stăpîneşte şi îl conduce afară, în ploaia şfichiuitoare. Cînd uşa se închise după ei, ea îl văzu stînd acolo, neluînd în seam ă vijelia, şi o cuprinse panica la gîndul drumului pe care trebuia să-l parcurgă prin noroiul cîmpurilor, îm povărată cu om ul acesta incapabil să se ţină pe picioare. în să deodată, în ezitarea ei, o idee o întări. C um de nu se gîndise m ai devreme? Scurtînd drumul pe la podul din Tilworks, se cîştiga m ai m ult de un kilometru; în cel m ult o jum ătate de oră v a putea să-l vîre în pat. îl apucă hotărîtă de braţ. înaintează în ploaia torenţială, îl susţine şi se îndreaptă spre pod, urcînd de-a lungul fluviului. La început el pare să nu-şi dea seama de intenţiile ei, ap o i, d e o d a tă , u re c h e a lui p e rc e p e z g o m o tu l a p e lo r tum ultuoase şi se opreşte. - D e ce m ergem pe aici, L izbeth? N u se poate trece la Tilw orks cînd Tweed e crescut. - Ştii, Alex, nu-ţi risipi puterile vorbind. îl linişti, ajutindu-1 să înainteze. Ajunseră la podul suspendat, construit din scînduri înguste, cu u n odgon gros de oţel drept balustradă. P odul acesta trece peste Tw eed în punctul cel m ai strim t şi e solid, cu toate că nu m ai este întrebuinţat aproape deloc, căci uzinele care îl foloseau fuseseră închise de m ultă vreme.

28

Cînd Elizabeth puse piciorul pe pod, în întuneric şi aproape de apele tum ultuoase, o în d o ia lă vagă, poate o presim ţire se strecură în sufletul ei. Se opri, căci podul era prea strim t ca să poată trece am îndoi unul lîngă altul şi cercetă în urm a ei silueta obosită şi udă a soţului ei şi atunci o copleşi u n elan de iubire aproape m aternă. - Te ţii de balustradă? - D a , m ă ţin. Femeia zăreşte cablul gros, metalic, în pumnul lui. Disperată, cu respiraţia tăiată, obsedată, n u poate să judece m ai mult. - Rămîi lîngă mine. A poi se întoarce şi înaintează. Păşesc am îndoi pe pod. L a jum ătatea drum ului, el alimecă pe o scîndură udă. D e obicei n u ar fi fost nim ic. D ar acum , noaptea, era nespus de p ericu lo s fiindcă Tw eed, um flat, se rostogoleşte la nivelul podului. Curentul furios pătrunde imediat în cizm ele înalte care-i vin pînă la coapse. El luptă contra acestei greutăţi copleşitoare, însă forţele îi sînt sleite de lupta din Ettal. îi alunecă şi piciom l celălalt, cizm ele se um plu cu apă şi îl trag ca o povară de plum b. La strigătul lui, Elizabeth aleargă şi se agaţă de el. în timp ce fluviul im petuos sm ulge m îinile lui de pe balustradă, ea îl ia în braţe şi, cu disperare, tim p de o clipă care i se pare un veac, se în c ^ e şte cu toate puterile să-l reţină. Apoi, tumultul şi întunecimea apelor i-au înghiţit. Francis a aşteptat toată noaptea. D ar ei n-au venit. A doua zi de dim ineaţă, după reflux, au fost găsiţi, strîns îm brăţişaţi, în apele liniştite, lîngă malul nisipos.

2 Patru ani m ai tîrziu - era într-o jo i seara, în septem brie, la finele drumului dintre şantierele navale din D arrow şi bucătăria-

29

plăcintărie Glennie, cu coşul cel mare a cărui vopsea se cojise Francis C hisholm , cu to ată oboseala, trebuia să ia o m are h o tă iîre ... Şi trecînd prin culoarul plin de faină care despărţea cuptorul de prăvălie, statura sa m ai curînd m ică accentuată de albastrul în ch is al tricoului, cu faţa m urdară sub o şapcă bărbătească, întoarsă cu cozorocul la spate, se ducea să-şi pună oala goală din care m în ca pe chiuveta din oficiu; în ochii lui strălucea o flacără întunecată. în bucătărie, M alcolm Glennie, eu coatele pe faţa de m asă pătată, ca întotdeauna plină de vase, studia Л/otoriat-ul de Locke. E ra un adolescent de şaptesprezece ani, gras şi palid; cu o m înă îşi netezea părul negm şi unsuros din care curgeau nori de mătreaţă şi, cu cealaltă, m esteca în m om iţele de viţel pe care le preparase m am a sa la întoarcerea lui de la Colegiul Arm strong. Francis se duse să ia din cuptor - unde se usca încă de la prînz, - m asa lui com pusă dintr-un m ic pateu de doi bani şi cartofi; apoi curăţă un colţ de m asă ca să se instaleze. P rin hîrtia ruptă care astupa geam urile uşii de com unicare cu prăvălia, o văzu pe doam na G lennie servind un client. Fiul ei îi aruncă lui Francis o privire vexată şi dezaprobatoare. - N -ai p u tea să faci m ai puţin zgom ot cînd lucrez? Şi, Doam ne, ce mîini! N u te speli niciodată înainte de m asă? B lajin şi lin iştit - cea m ai b u n ă apărare - , Francis luă o furculiţă şi un cuţit în degetele sale aspre, arse de piroane. U şa care-i despărţea de m agazin se deschise şi doam na Glennie intră tîrîndu-şi papucii. - Ai sffi^it, dragul m eu? îl întrebă pe fiul ei. A m aici o cremă m ai m ult decît delicioasă: num ai din ouă proaspete şi lapte, cu siguranţă că-ţi va p lăc e a ... Tînărul mormăi: - A m suferit toată ziua. îşi um plu stom acul cu aer, apoi expiră zgomotos, cu un aer de virtuoasă indignare: - I a auzi!

30

-F iin d c ă lucrezi prea mult! Se învîrti pe lingă cuptor. Asta îţi va da p u teri... gust-o... ca să-m i faci plăcere. îi îngădui să-i ia farfuria şi să-i pună dinainte o alta cu cremă de zahăr ars. în timp ce el înghiţea lacom, ea îl privea cu o imensă tandreţe; trupul gras revărsat din corset şi din fosta prost închisă, se aplecă spre el; faţa posacă, cu nasul lung şi ciupit şi cu buze m ici radia de dragoste maternă. Apoi murm ură: - A ş fi m ulţum ită dacă astă-seară ai veni m ai devrem e, dragul m eu; tatăl tău are o întrunire. - O h, nu! M alcolm se ridică, surprins şi plictisit. în sala Misiunilor? E a clătină capul micuţ: - Afară. în grădina publică. - N u ne ducem şi noi, nu? C u o vanitate ciudată şi ofensată, ea răspunse: - E ste singurul statut social pe care ni l-a putut da tatăl tă u ... M alcolm . Insă, pînă ce predicile lui să dea falim ent, ar fi bine să ne m ulţum im cu atît. Băiatul protestă violent: - Poate că pe tine te amuză, m am ă, dar pentm m ine e jenant să-l aud pe tata debitînd fiaze um flate în dialectul din Canaan, în tim p ce băieţii strigă: „Hu, hu, sfinte D aniel!“ A sem enea lucruri se pu teau p etrece cînd eram m ic, în să acum , cînd voi deveni av o c at... Se întrerupse brusc, îmbufoat, căci uşa din afară se deschise şi tatăl său. Daniel Glennie, intra binişor. „Sfîntul Daniel“ se duse la m asă, tăie o bucăţică de brînză, turnă un pahar cu lapte şi, m ereu în picioare, absorbit, începu să mănînce. înlocuise tricoul de lucru şi ghetele scîlciate cu o redingotă veche, p rea strim tă şi prea scurtă, şi cu un pantalon n egru şi lustruit. Totuşi, statura lui rămînea neînsemnată şi gîrbovită. Purta im plastron crăpat şi m anşete de celuloid, ca să econom isească spălatul, iar ghetele ar fi avut nevoie de cizmar. P rivirea lui, de

31

obicei îngrijorată, adesea pierdută în extaz, părea acum, înapoia ochelarilor cu ram ă de oţel, gînditoare şi bună. M estecînd mereu, se uită la Francis: - Pari obosit, nepoate. A i m încat? Francis clătină din cap. C am era îi părea m ai puţin tristă de cîn d v en ise b ru taru l. O chii care îl priv eau sem ănau cu cei ai m am ei sale. - A m să scot din cuptor o tavă de plăcinte cu cireşe. Poţi să ei o bucată dacă v r e i... La auzul risipei acesteia inutile, doamna Glennie se smiorcăi: anm cînd aşa bunurile pe fereastră ajrm sese deja de două ori să dea faliment. E a lasă capul în jos, încă m ai resemnată. - C înd doreşti să pleci? D acă p lecăm acum , m ă duc să închid prăvăUa. El se uită la ceasul de argint cît o ceapă. - Da, du-te să închizi, m am ă. M ai întîi D um nezeu, şi apoi, asta-seară nu vom m ai avea clienţi. în tim p ce ea trăgea storurile peste plăcintele de pe care se ridică un roi de muşte, el rămase m picioare, gîndindu-se la predica pe care o va prom m ţa. A poi porni la drum. -V in o , M alcolm! 2dse el, apoi către Francis: Odihneşte-te, nepoate! Copiii trebuie să se culce devrem e. M alcolm, bom bănind încet, închise cartea şi îşi luă pălăria. Bodogănind întruna, ieşi după tatăl său. D oam na Glennie, care-şi p u n ea m ănuşile de piele neagră, p rea strîm te, îşi com puse o expresie de m artiră pe care o arbora în tim pul reuniunilor, apoi îi adresă un zîm bet posac lui Francis; - N u uita să speli vasele! Păcat că n u vii cu noi. D upă p lecarea lor, el luptă cu d orinţa de a lăsa capul pe m asă. E roica sa hotărâre îl înflăcăra, gîndul la W illie Tulloch îi întărea m em brele obosite. îngrăm ădind vesela în oficiu, începu să o spele, examinîndu-şi situaţia, iritat, cu sprîncenele încruntate. Binefacerile lor făcute în silă îl copleşiseră chiar din m om entul în

32

care, înainte de înm orm întare, D aniel îi spusese sfios lui Polly Bannon: „Trebuie să iau la m ine copilul lui Elizabeth. N oi sîntem singurele rude. Trebuie să trăiască la noi.“ A ceastă bunăvoinţă im prudentă n-ar fi fost suficientă să i-1 sm ulgă pe Francis, însă o scenă penibilă avusese loc m ai tîrziu, cînd doam na G leim ie, ca să-şi în su şească m ica agoniseală asigurarea tatălui şi venitul din vînzarea m o b ile lo r-, invoease drepturile sale legitime şi respinsese violent oferta lui Polly de a fi tutorele lui Francis. A ceastă ceartă finală tăiase bruse orice legătură cu familia Bannon. Ca şi cînd l-ar fi făcut indirect responsabil, conştientă totuşi că se purtase aşa cum trebuie, Polly, jignită şi supărată, părea că nu se mai gîndea deloc la el. Cînd sosise în casa brutarului, în entuziasm ul de început, îl trimiseseră la şcoală, cu ghiozdan nou, m tovărăşia şi sub protecţia lui Malcolm. Doam na Glennie îl îmbrăcase, îl periase şi, din prag, asistase m îndră la plecarea şcolarilor. Vai, această eald ă filantropie se risipise repede. D aniel Glennie era un sfînt, un suflet nobil şi blind, de care toţi îşi băteau jo c fiindcă dum inica învelea prăjiturile în hîrtii pe care serisese fi-aze pioase com puse de el şi fiindcă în fiecare sîm bătă seara, calul de la căruţa de livrări se plim ba pe străzile oraşului cu o placardă m are pe care se citea: „lubiţi-vă aproapele ca pe voi înşivă". D ar el trăia ca într-un vis ceresc, din care îl sm ulgeau periodic şi fără m ilă creditorii săi. Totuşi, lucra fără odihnă cu capul în sînul lui Avram, dar cu picioarele în copaia de fium întatpîinea; nu avea deloc timp să-şi amintească şi de prezenţa nepotului său. Cînd îl zărea, ieşea cu el în curte cu un com et de firimituri, să le arunce vrăbiilor. Mediocră, fără vlagă, dar în acelaşi timp zgîrcită, fiindu-i m ilă de ea însăşi din cauza ruinei progresive a bărbatului ei concedierea vizitiului, vînzarea calulm, închiderea cuptoarelor unul după altul, v în zarea care se lim ita la pateuri de doi bani şi la

33

plăcinte de un ban doam na G lennie îl consideră curînd pe Francis o sarcină intolerabilă. Cele şaptezeci de lire sterline cîştigate graţie lui îşi pierdură foarte repede farm ecul în ochii ei. C ostul hainelor fu redus la strictul necesar, hrana lui, cheltuielile pentm şcoală deveniră curînd pentru ea un adevărat calvar. îi num ăra, resem nată, fiecare îmbucătură. Cînd hainele lui s-au uzat, i-a cîrpit un costum vechi al lui D aniel, relicvă din tinereţea lui, cu un m odel şi o culoare atît de extraordinare, încît trezea ilaritatea m ulţim ii pe stradă, ceea ce îl chinuia nespus pe Francis. în tim p ce cheltuielile cu educaţia lui M alcolm fuseseră plătite pînă la ultima para, ea uita în general să le achite pe ale lui F rancis, pînă cînd acesta, peste m ăsură de umilit, tratat ca un întîiziat în faţa întregii clase, se văzuse siht să i se adreseze ei. E a se prefăcuse atunci că i se face rău şi îşi apăsase pieptul înainte să-i numere, unul cîte unul, cîţiva şilingi, ca şi cum i-ar fi smuls din suflet. Cu toate că suporta cu un curaj stoic, sentimentul singurătăţii sale apăsa greu pe inim a băiatului. înnebunit de durere, făcea lungi plimbări singuratice şi căuta în zadar, în ţinutul acesta sterp, un rîu în care să p escu iască păstrăvi. C ontem pla p lecarea corăbiilor, cu o tristeţe ucigătoare şi îşi m uşca şapca pentru a-şi înăbuşi chinul. Prins între două religii, nu ştia unde se plasează; spiritul lui deschis şi viu se tocise, chipul i seposom ora. Singura sa bucurie, în serile c înd M alcolm şi m am a sa ieşeau, era să-l privească pe D aniel, aşezat lîngă sobă în faţa lui, întorcînd foile Bibliei, liniştit, nespus de fericit. Daniel era ferm hotărît să nu-1 influenţeze pe nepotul său în m aterie de religie - cum ar fi putut să o facă el, cel care predica toleranţa universală? C a urm are, aversiunea doam nei G lennie sporise. Pentru o „creştină“, sigură de m întuirea ei, ce anatem ă m ai m are decît am intirea chinuitoare a rătăcirii fiicei sale! A sta făcea că vecinii vorbeau pe seam a lor.

34

C ulm ea fii că la sfîrşitul celo r optsprezece luni, Francis, inteligent însă ingrat, avu prostul-gust să fie m ai bine notat decît M alcolm pentru o compoziţie la şcoală. Era mai m ult decît putea suporta. După cîteva săptămîni de ţipete, brutarul trebui să cedeze. Era încolţit de un nou falim ent. H otărîră că educaţia lui Francis eraterrninată. C u un surîs perfid, doam na G lennie îl asigură că era acum aproape un bărbat, capabil să contribuie la cheltuielile menajului şi că de aci înainte va trebui să înceapă să lucreze. La doisprezece ani fii angajat la şantierele navale din Darrow ca fixator de buloane, cu un salariu de trei şilingi şi jum ătate pe săptămînă. L a şapte fără un sfert term ină spălatul vaselor. Cu m ai m ult elan, se pieptănă m faţa minusculei oglinzi şi ieşi. Era încă lumină, însă aerul serii îl й си să tuşească şi îşi ridică gulerul hainei, apucînd-o repede pe S trada M are; trecu de m agaziile de închiriat şi de pivniţele cu băuturi spirtoase din D arrow pentru a ajunge în sfîrşit la cabinetul medicului împodobit cu două vase, unul verde şi altul roşu, şi cu o p lacă de aram ă: Dr. Sutherland Tulloch, medic chirurg. C u gura întredeschisă, Francis pătrunse m tr-o cam eră întunecoasă, în care plutea ш m iros de aloe, de assafoetida şi de lem n-dulce. R afturi încărcate cu sticle verzi acopereau un perete m treg şi, la capăt, trei trepte duceau în cabinetul în care dr. Tulloch dădea consultaţii. înapoia unei lungi tejghele, fiul cel m ai m are al doctorului îm pacheta doctorii pe o placă de m arm ură pătată de ceară roşie. In vîrstă de şaisprezece ani, avea faţa plină de pistrui, mîinile mari, părul blond şi un surîs uşor şi tăcut. Cînd îl văzu pe Francis, zîm bi cordial, apoi cei doi băieţi întoarseră privirile, intimidaţi şi unul, şi celălalt de afecţiunea care li se citea în ochi. - A m întîrziat, W illie! zise Francis, cu ochii aţintiţi pe partea de jo s a tejghelei.

35

- Şi e u ... şi trebuie să m ă duc să dau doctoriile astea pentru dragul m eu tată ... Căci Willie începuse studiile de medicină la Armstrong College şi de atunci, tatăl său, mai în glumă, m ai în serios, îl luase ca asistent. Tăcere. A poi cel m ai în vîrstă aruncă o privire rapidă spre cam aradul său. - T e - a i decis? C u ochii plecaţi, Francis dădu din cap, gînditor, cu buzele strînse. - D a , zise el. - A i d reptate, F rancis. A p ro b area lum ina trăsătu rile grosolane şi lipsite de frum useţe ale lui Willie. N -aş fi suportat niciodată aşa ceva prea m ult tim p... - N i c i e u ... m urm ură Francis, fără bunicu’... şi fără tine. T înărul său chip îngust se acoperi, în um bră, cu o roşeaţă vie cînd pronunţă ultim ele cuvinte. Em oţia se reflectă pe faţa lui Wilhe, care murmură: - Ţi-am găsit im tren. U nul direct, care pleacă din A lstead în fiecare sîm bătă la şase şi treizeci şi c in c i... Sst! Iată-1 pe tata. Se întrerupse la acest avertism ent, căci u şa cabinetului se deschise, lăsînd să treacă u n bolnav, şi donm ul Tulloch apăru. C înd se întoarse spre cei doi băieţi, brusc şi aferat, îm brăcat în tw eed de culoarea piperului, cu tenul lui m at, cu părul zbîrlit şi favoriţi deşi, părea să radieze de vitalitate. C u toată reputaţia de înciîncenat liber-cugetător, discipol convins al lui Robert Ingersoll şi al profesorului Darwin, avea un farm ec dezarm ant şi ştia să se poarte cubohiavii. Obrajii traşi ai lui Francis îl m îhneau, aşa că făcu o glumă grosolană: - E i bine, copiii m ei, încă unul care e pe ducă! Oh! nu numaidecît, însă nu m ai are m ult pînă să dea ortul popii! Şi totuşi atît de bun cu num eroasa sa fam ilie!... Zîm betul lui Francis era prea acru, după gustul lui. închise un ochi, amintindu-şi viaţa agitată a adolescentului, şi adăugă:

36

- Curaj, m icuţule anim al de povară, peste o sută de ani nu te vei m ai gîndi la toate astea. Fără să-i lase lui Francis tim p să răspundă, îşi puse sem eţ pălăria p e cap şi, trăgînd m ănuşile uriaşe, strigă în drum spre cabrioletă: - N u uita să ni-1 aduci la cină. Will. L a orele nouă se serveşte acid prusie cald! D upă o oră, m edicam entele fiind livrate, cei doi băieţi se înapoiau spre casa lui Willie, o vilă mare, prost întreţinută, în faţa grădinii publice. D iscutau cu voce joasă proiectele aventuroase de poim îine, iar speranţele lui Francis renăşteau. în tovărăşia lui WiUie Tulloch, viaţa nu i se părea niciodată prea duşm ănoasă. Lucru curios, prietenia lor începuse printr-o ceartă. D u p ă ieşirea din clasă, într-o zi în care cu o duzină de camarazi hoinăreau de-a limgul străzii Castelului WiUie remarcase din întîm plare biserica catolică, urîtă, dar inofensivă, lîngă uzina de gaz. - Veniţi cu toţii, strigase el, am zece bani, să intrărapşi să ne cum părăm iertarea păcatelor! N um ai atunci rem arcase p rezen ţa lui Francis. R oşise de ruşine şi căinţă. Prosteasca rem arcă n u însem na nim ic şi ar fi trecut neobservată, dar M alcolm Glennie se grăbise să găsească pricină de bătaie. îndemnaţi de ceilalţi, Francis şi WiUie se dedaseră, în grădina pubUcă, imei lupte sîngeroase şi fâră rezultat hotărîtor. Fusese un pugilat fiumos, bogat m lovituri primite cu curaj, iar cmdmtunericul îi pusese capăt, nici unul, nici celălalt nu era învingător, amîndurora le fusese prea de-ajuns. însă spectatorii, cu cruzim ea copilăriei, refuzau să lase să se stingă această ceartă. în seara urm ătoare, după şcoală, adversarii fixră puşi din nou faţă în faţă, provocaţi cu insinuări cum că ar fi laşi şi siliţi să

37

înceapă din nou. Şi de astă dată, înverşunat, însîngerat, epuizat, nici unul nu vru să cedeze. Şi aşa, tim p de o săptăm înă întreagă, lupta se prelungi, ca o luptă de cocoşi, pentru cea m ai m are p lăcere a nărozilor. A cest conflict neom enesc, fără noim ă şi pricină, devenise pentru amîndoi un coşmar. Sîmbătă se găsiseră, pe nepusă masă, faţă m faţă şi singuri. U rm ă un moment de penibilă nehotărîre, însă pămîntul se deschise, cerurile se luminară şi căzură unul în braţele altuia. Willie suspina. - N u vreau să m ai m ă bat cu tine, te iubesc de-adevărat. Şi Francis, care îşi freca ochiul învineţit ca să-şi oprească lacrimile, mărturisi: - W illie, pe tine te prefer în tot oraşul Darrow. A junseră în mijlocul grădinii publice, m ic loc cu iarbă rară, în centrul căreia se ridica un chioşc vrednic de m ilă, cu ш pisoar ruginit şi cîteva bănci, în cea m ai m are parte fără spătare, rmde se ju ca u copilaşi slabi, iar vagabonzii fum au şi vorbeau aprins. D eodată, înfiorat, Francis văzu că trebuie să treacă pe lîngă reuniunea de rugăciune a bunicului său. Lîngă chioşc plantaseră o m ică flam ură roşie pe care se citeau cuvintele: Pace pe pămînt şi între oameni bună învoire. In faţa flam urei instalaseră o arm onică portativă, înaintea căreia doam na Glennie şedea pe un scaun, cu aerul său de victimă, şi M alcolm, ţinînd stîngaci o carte de cîntece, şedea lîngă ea. Pe o estradă m ică de lem n, între flam ură şi armonică, sfîntul Daniel era înconjurat de vreo treizeci de persoane. C înd cei doi copii ajunseră la reuniune. D aniel term inase rugăciunea de deschidere şi, cu capul descoperit, dat pe spate, începea un discurs. Era o divagaţie sim plă şi frumoasă. Exprim a convingerea arzătoare a lui D aniel, revela sufletul său candid. D octrina sa era în tem eiată pe fraternitate, pe dragoste de Dum nezeu şi de aproapele tău. Oamenii trebuiau să se ajute între ei, să realizeze pacea şi buna învoire pe păm înt. N um ai aşa s-ar

38

putea conduce omenirea spre acest ideal. N u ura deloc credinţele, însă le dojenea cu blîndeţe; formele nu au nici o importanţă, ceea ce interesează este m ila şi umilinţa. Da, şi toleranţa. Dacă faptele noastre nu sînt conform e cu aceste preeepte, este zadarnic să proferezi asem enea cuvinte. F raneis îl ascultase adesea pe bunicul său şi în cerca o sim patie convinsă pentru ideile acestea care făceau din sfîntul D aniel „rîsul“ a jum ătate din oraş. în clipa aceasta se sim ţea cu inim a plină de simpatie şi de dragoste pentru bunicul său, sporite chiar şi de intenţia lui, puţin cam nebunească, şi ar fi dorit cu ardoare să fie şterse din lume cruzim ea şi ura. D eodată, cum asculta, îl văzu pe Joe M oir, şeful echipei serviciului său de la şantiere, apropiindu-se nepăsător de grup. B anda sa, în tovărăşia căreia cutreiera prin toate tavernele din Darrow, îl urm a înarm ată cu cărămizi, cu fhicte stricate şi cîlţi de bum bac uleios, răm ăşiţe de la fabriea de m aşini. M oir era o puşlam a veselă, înalt şi voinic şi, cînd era beat, se amesteca vesel în reuniunile predicatorilor de stradă şi în alte adunări în aer liber. Cu mîinile pline de răm ăşiţe de bum bac murdar, urlă: - H e i, Dan! M i-ar plăcea m ai m ult cîntece şi dansuri. O chii lui Franeis se dilatară pe faţa lui palidă. Veneau să strice adunarea! Şi-o înehipui pe doam na Glennie încereînd să şteargă o pătlăgea roşie zdrobită pe ceafa ei, pe M alcolm cu o cîrpă unsuroasă întinsă pe faţa lui dezgustătoare... La început, nu m ai putu de bucuria răzbunării. A poi zări faţa lui D aniel, încă inconştient de pericol, iluminată de o ciudată lumină, auzi cuvintele lui vibrante, de o sinceritate adîncă, izvorîte din suflet. înaintă. Fără să ştie pentru ce, nici cum , se găsi deodată lîngă M oir, îi puse m îna pe cot şi-l rugă, răsuflînd din greu: - N u , Joe! O preşte-te te rog. Sîntem cam arazi, nu? M oir plecă privirea, însă furia beţiei se transform ă deodată într-un surîs prietenos. -D o a m n e ! Franeis! U itasem că este bunicul tău.

39

T ăcere încordată. A poi, pe un ton fără replică, se adresă bandei: -H a id e ţi, băieţi, să m ergem la Square să fluierăm aleluia. Pe cînd plecau, arm onica se deşteptă cu un geamăt. Nimeni, afară de Willie Tulloch, nu înţelesese de ce nu izbucnise scandalul. Cîteva clipe m ai tîrziu, cînd ajunseră acasă, W illie întrebă: - D e ce ai făcut asta, Francis? Vorbind întretăiat, Francis răspunse: - N u ştiu ... n-are d rep tate... de patru ani e prea m ultă ură în viaţa m ea. Tatăl m eu şi m am a m ea nu ar fi m urit dacă nu era ura acestor oameni. Se întrerupse, puţin ruşinat. în linişte, WiUie îl conduse în su&ageria care, după crepusculul străzii, scînteia de lum ină, de zgom ot şi de o abundenţă darnică de om bun. C am era era lim gă şi înaltă, tapetată în castaniu şi ticsită cu m obile tapiţate cu pluş roşu, cu scaune cu rotiţe de la picioare lipsă şi împodobită cu vase sparte sau lipite; şnurul soneriei atîma nemişcat, iar pe sobă se vedea o harababură de flacoane, etichete, cutii cu pilule am estecate cu ju că rii şi cărţi. C opii se tîrau pe vechiul covor de Axm inster, pătat de cerneală. Trecuse de mult de ora nouă, însă nici unul din membrii & nihei Tuhoch nu se gîndea să se culce. Cei şapte fiuţi şi surori mai mici ai lui Wilhe, Jane, Tom, R ic h a rd - listă aht de complexă pe care, cum m ărturisea şi tatăl lor, o uita adesea - îşi vedeau de diferitele lor ocupaţii: citeau, scriau, desenau, sebăteau sau îşi m încau papara. M am a lor, A gnes Tulloch, visătoare şi iubitoare, cu părul pe jumătate despletit şi cu corsajul desfăcut, luase copilul din leagănul de lîngă foc şi-l desfăcuse din scutecele ude. A cum alăpta în hnişte copilul al cărui spate gol reflecta flăcările, ca şi sînul ei sidefiu. Fără să se jeneze, îl prim i pe Francis cu un surîs prietenesc. - Iată-vă, dragii m ei! Jane, m ai pu n e farfu rii şi linguri. R ichard, las-o pe Sophie în pace! Şi, Jane, scum po, d ă-m i un

40

scutec curat pentru Sutherland. A i grijă ca apa fierbinte să fie gata pentru punchul tatălui tău. Ce timp fium os e afară! Doctorul zice totuşi că sînt m ulte boli în oraş. Ia loc, Francis! Thom as, nu ţi-a poruncit tatăl tău să nu te apropii de ceilalţi? Doctorul aducea întotdeauna cu el cîte o boală: m jeolă sau varicelă. D e astă dată, T hom as căpătase im petigo şi, cu capul tuns şi stropit cu acid fenic, contam ina candid restul familiei. F rancis se aşeză la rînd pe sofa, lîngă Jane - fata avea paisprezece ani şi era im aginea m am ei sale, cu acelaşi ten lăptos şi acelaşi surîs liniştit - care m înca cu poftă papara preparată cu scorţişoară. Era încă m işcat de recenta sa tiradă; em oţia îl sufoca, m intea îi era confuză. O altă problem ă se punea creierului său obosit. Pentru ce oamenii aceştia erau aşa de buni, atît de fericiţi, atît de satisfăcuţi? Crescuţi de un raţionalist necredincios, negînd sau ignorîndu-l pe Dum nezeu, erau condamnaţi; flăcările iadului le atingeau deja picioarele. P e la no u ă şi un sfert se auzi pe pavaj zgom otul roţilor cabrioletei. D octorul Tulloch intră cu im pas grăbit: o m ulţim e urlătoare se abătu de îndată deasupra lui. C înd tum ultul se m ai potoli, după ce dădu soţiei un sărut răsunător, doctorul se aşeză în fotoliul său cu un pahar de grog în mînă, cu papucii în picioare şi cu m icuţul Sutherland, încîntat, cocoţat pe genunchi. Întîlni priv irea lui F rancis şi ridică paharul cu u n gest prietenos. - N u - ţi spusesem eu că se serveşte otravă? Alcoolism ul îşi exercită aici ravagiile, nu-i aşa, Francis? Tatăl său era într-o atît de bună dispoziţie încît W illie riscă să povestească incidentul de la reuniimea de mgăciune. Doctorul se lovi cu palm a pe coapsă, surîzînd către Francis. - B r a v o , m icul m eu Voltaire catolic. E u voi apăra pînă la m oarte dreptul dum itale de a susţine o opinie contrară celei pe care o apăr eu. Jane, în cetează să m ai faci ochi dulci acestui

41

nefericit băiat. C redeam că vrei să devii infirm ieră... Tu m ă vei face bunic înainte de patruzeci de ani. în sfîrşit... C u un suspin brusc, ridică paharul şi-l bău în sănătatea soţiei sale; - N oi, nevastă, nu vom m erge niciodată în cer, dar, în aşteptare, să b em şi să m încăm . M ai tîrziu, la uşă, Willie îi strînse cu putere mîna lui Francis; - N o r o c , scrie-m i de îndată ce ajungi. A doua zi de dimineaţă, chiar de la cinci, pe întuneric, sirena şantierului urla, lung şi dureros, deasupra localităţii D arrow , obosită şi întunecată. A m orţit de som n, F rancis sări din pat, îm brăcă salopeta de m ecanic şi coborî pe dibuite. D im ineaţa îngheţată, foarte palidă şi m urdară, îl izbi în faţă ca o lovitură de pumn. Pe drum întîlni turma de fantome, tremurînd de fiig şi tăcute, care se grăbeau, cu capetele plecate, cu umerii strînşi, spre şantier. Trecu podul de scîndurâ, ghişeul de control, grilajul şantierelor... Spectre de corăbii despuiate se ridicau vagi în danele lor. Lîngă scheletul neterm inat al noului cuirasat se aduna echipa lui Joe M oir; Joe şi ajutorul său, cei care pun şi fixează plăcile de metal, apoi alţi doi lucrători şi, în sfîrşit, Francis. El aprinse focul cu cărbuni, acţionă foalele sub foqă. în linişte, fără tragere de inim ă, ca într-un vis, echipa începu lucrul. M oir ridică ciocanul şi ecoul loviturilor răsună, se am plifică şi se repercută prin tot şantierul. încărcat cu nituri înroşite pe jeratic, Francis se căţăra repede pe o scară şi le introducea în găurile făcute în cocă, unde se băteau cu ciocanul pînă ce se turteau şi intrau cît trebuie ca să susţină m arile foi de m etal care form au coca corăbiei. M unca acesta era foarte grea; te prăjeai lîngă foc, îngheţai pe scară. O am enii erau plătiţi cu bucata. El trebuia să le furnizeze prom pt nituri, m ai repede decît răzbea el, iar niturile trebuiau aduse la tem peratura cerută; dacă le socoteau in suficient de

42

m aleabile, oam enii le înapoiau băieţilor. Francis urca şi cobora treptele scării, se învîrtea în jurul focului, ars, plin de fum, cu ochii înroşiţi. Gîfîind, plin de sudoare, lucra aşa toată ziua. D upă-am iază, ritm ul se accelera, oam enii, nepăsători, încordaţi de efort, nu mai ţineau seama de oboseală. Ora închiderii venea astfel într-un fel de am eţeală, cu tim panul izbit de ultimul şuierat de sirenă. In sfîrşit, ziua se term inase. Ce uşurare! Francis răm înea nem işcat, trecîndu-şi lim ba p este b u zele uscate, zăpăcit de încetarea zgom otului. L a întoarcere, m urdar şi plin de sudoare, cu toată oboseala, îngîna: m îin e ... m îine. Şi flacăra se aprindea iar în ochii lui, îndrepta spatele... In seara aceasta se duse să-şi ia b an ii şi piesele de argint strînse cu greu din ascunzătoarea lor - u nul dintre cuptoarele neîntrebuinţate - şi îi schim bă cu o m onedă de aur: ascunsă în locul cel m ai adînc din buzunarul pantalonului, m oneda îi da încredere. R ugă pe doam na G lennie să-i îm prum ute un ac cu aţă. L a început nu-i dădu atenţie, apoi, cu o privire vicleană, îi îngădui să-l ia şi privi în u rm a lui. R efu g iat în singurătatea sărăcăcioasei sale cam ere, situată deasupra cuptoarelor, înveli piesa într-o bucată de hîrtie şi o cusu solid în căptuşeala paltonului. Cu inim a îm păcată şi uşoară, veni şi îi restitui acul şi aţa. A doua zi, sîm bătă, şantierele închideau la amiază. Gîndul că nu se va m ai duce acolo îl bucura într-atît încît de-abia putu să-şi înghită prînzul. G hicea că agitaţia sa ar putea să suscite o observaţie aspră din partea doam nei Glennie, însă, spre norocul lui, ea nu suflă un cuvînt. De-abia ridicat de la m asă, se strecură liniştit afară din casă, coborî strada Estului şi o luă la fugă. A fară din oraş, iuţi pasul. Inim a sa cînta. E terna şi jaln ica aventură a copilului nenorocit care caută să fiigă; el se credea pe drumul libertăţii. O dată ajuns la Manchester, va găsi cu siguranţă de lucru în filaturile de bum bac. F ăcu cei douăzeci şi patru de к ilom etri care îl despărţeau de staţie în patru ore. Cînd intră în gara A lstead, suna de o ra şase.

43

Sub о lam pă de petrol, pe cheiul pustiu, deschise briceagul, tăie ciisătura făcută şi scoase m oneda strălucitoare. U n ham al cutreiera platform a, alţi călători sosiră, ghişeele se deschiseră. Se îndreptă într-acolo şi ceru un bilet. - N o u ă şilingi şi zece репу, zise casierul şi introduse m icul carton în m aşină ca să-l perforeze. Francis suspină de uşurare: la urma urmelor, calculase bine. Puse banul pe ghişeu. Tăcere. - Ce înseam nă asta? A m spus nouă şilingi şi şase репу. - E u v-am dat o ju m ătate de coroană. - A h ! A devărat? D acă m ai încerci încă o dată acest truc, te voi aresta. C asierul îi aruncă p iesa indignat. N u era o ju m ă ta te de coroană, ci un farthing, o piesă de aram ă echivalînd cam cu două centime, nouă şi strălucitoare. Inspăimîntat şi zăpăcit, Francis văzu trenul ieşind pe linie cu locom otiva, luîi h i-şi pasagerii şi dispărînd, fluierînd în noapte. Cînd se trezi, îşi explică misterul. N odurile pe care le desfăcuse, solide şi bine făcute, nu erau ale sale, cusute stîngaci. într-o clipă înţelese cine-i furase banii: doam na Glennie. L a ora nouă şi ju m ătate, în apropierea satului m inier din Sanderston, în ceaţa deasă care înăbuşea lum ina lanternelor, un om conducînd o cabrioletă era să zdrobească o siluetă solitară care m ergea pe mijlocul drumului. Desigur, la o asem enea oră şi pe u n tim p asem ănător, m ergînd într-o cabrioletă, nu putea fi decît doctorul TuUoch. El opri calul, căutînd să pătrundă cu privirea prin ceaţă, şi-şi opri invectivele pe care voia să le arunce. - Pe H ipocrate, ce faci tu pe-aici? H aide, u rcă repede — iapa îmi smulge braţele. L a zece şi jum ătate, Francis bea o ceaşcă de ceai foarte cald, lîngă foc, în casa doctorului. C am era, goală acum , fără ocupanţii săi obişnuiţi, părea ciudat de tăcută, iar pisica dorm ea

44

lîngă sobă. O clipă m ai tîrziu, doam na Tulloch intra, cu părul împletit, într-un halat m oltonat aruncat peste căm aşa de noapte. Exam ină îm preună cu soţul ei sărm anul copil extenuat, fără să conştientizeze prezenţa şi m urm urul conversaţiei lor, adîncitîn apatia lui. N u reuşi să surîdă cînd doctorul îşi scoase stetoscopul şi declară pe un ton glumeţ: - Pariez că tuşea ta nu-i decît o m aim uţăreală. în să el se supuse, îşi descheie căm aşa şi îl lăsă pe doctor să-l asculte. Chipul taciturn al doctorului, cînd se ridică, avea o expresie ciudată. H azul lui obişnuit dispăruse. A runcă o privire soţiei sale, îşi m uşcă buza groasă şi, deodată, dădu o lovitură de picior pisicii. - La naiba! exclam ă el, întrebuinţăm copiii să construim vase de război. îi exploatăm în m ine de cărbuni şi în filaturi de bum bac. Şi ne fălim că sîntem o naţiune creştină. Ei bine! sînt mulţumit că sînt păgîn. Se întoarse brusc spre Francis. -A sc u ltă , dragul meu, ce oameni cunoşti la Tynecastle? Pe cine? Bannon? La Taverna Uniunii? Du-te iute acum şi vîră-te în pat dacă nu vrei să te alegi cu o triplă pneum onie. F rancis se întoarse învins. Toată săptăm îna urm ătoare, doam na Glennie facea m ereu strim bătura ei de m artiră, în tim p ce M alcolm se falea cu o jile tc ă nouă în carouri; costase o jum ătate de coroană. Săptăm îna aceasta fu dezastruoasă pentru Francis. Avea un punct dureros în partea stîngă, m ai ales cînd tuşea; trebuia să se forţeze să lucreze. îşi dădu vag seam a că bunicul încercase să lupte în favoEirea lui, dar fiisese zadarnic. în tot acest tim p, m icul brutar nu putea decît să-i dea lui Francis bucăţi de plăcintă cu cireşe, în să băiatul nu le putuse mînca. Sîm bătă după-am iază nu m ai avu putere să iasă. întins în pat, privea pe fereastră, pe ju m ă ta te leşinat. D eodată tresări.

45

inim a îi sări în piept. Jos, în stradă, m ergînd încet, ca o galeră pe o m are necunoscută şi periculoasă, înainta o pălărie unică, pe care ar fi recunoscut-o dintr-o m ie, asupra căreia nu se putea înşela. D a ... da. Iată um brela cu m iner de aur, înfăşurată cu grijă, jacheta de lutru închisă cu găitane. Strigă încet, cu buzele albe: - M ă tu ş ă Polly! U şa prăvăliei scrîşni deschizîndu-se. Şovăind, se tîrî pînă jo s, la capătul scării, şi se plecă trem urînd spre uşa cu geam uri opace. P olly sta dreaptă în m ijlocul cam erei, cu gura strînsă dispreţuitor şi inspecta prăvălia cu un aer amuzat. D oam na Glennie se ridicase pe jum ătate ca să o întîmpine. M alcolm , şezînd jo s lîngă tejghea, cu buzele întredeschise, înm ărm urit, îşi plim ba privirea de la una la alta. O chii m ătuşii Polly se fixaseră asupra femeii bmtarului. - D oam na Glennie, dacă nu m ă înşel? Aceasta nu se simţea la largul ei. Purta şi acum ţinuta murdară de dim ineaţă, cu bluza descheiată la gît şi cu cordonul desfăcut. - Ce vreţi? M ătuşa Polly ridică din sprîncene. - V reau să-l văd pe Francis Chisholm . - A plecat. - A devărat? Atunci îl voi aştepta să se înapoieze. P olly se aşeză cu grijă pe un scaun lîngă tejghea, părînd dispusă să aştepte toată ziua. O clipă de tăcere. F aţa doam nei Glennie se acoperise cu o roşeaţă răutăcioasă. îi şopti fiului său: - M alcolm , du-te şi-l caută pe tatăl tău la cuptor. M alcohn răspunse scurt: - A plecat acum cinci m inute la reuniime. N u se va întoarce decît la ceai. P olly îşi desprinse în sfîrşit ochii din tavan şi-i îndreptă iscoditor spre M alcolm. Schiţă un zîmbet uşor, ca şi cînd se distra grozav, apoi, cînd el roşi, privi aiurea. Doam na Glennie îşi manifestă nerăbdarea. Declară furioasă:

46

- Aici se lucrează, nu puteţi răm îne toată ziua. V -am spus că băiatul a ieşit. D um nezeu ştie la ce oră se va înapoia, m ai ales cu tovarăşii pe care-i frecventează. N e-a pricinuit m ulte griji cu întîrzierile şi cu proasta lui purtare. N u-i aşa, M alcolm? M alcolm aprobă, îmbufiiat. - Vedeţi! c o n tin u ă do am n a G lennie. A ş p u tea să vă povestesc lucruri care v-ar surprinde. D ar nu-i nimic. Noi sîntem creştini şi vom căuta să ne ocupăm de el. Puteţi să m ă credeţi, e perfect sănătos şi mulţumit. - Cu atît mai bine, pronunţă politicos Polly, schiţînd un căscat după degetele sale înm ănuşate, căci am venit să-l iau. -C e ? Luată pe nepregătite, doam na Glennie se învineţi deodată, apoi, lividă, trase de gulerul bluzei. - A m un certificat medical! anunţă Polly, sacadînd cu plăcere fiecare silabă. Certificatul spune clar că băiatul este subalimentat, surm enat şi ameninţat de pleurezie. - N u - i adevărat. P olly scoase o scrisoare din m anşon şi o bătu cu m îna în sem n că poate dovedi ceea ce spime. - Ştiţi să citiţi? - Minciuni, nimic decît minciuni! E gras şi hrănit ca şi propriul m eu copil! Se întrerupse, căci Francis, care, lipit de uşă, urm ărea scena într-o incertitudine înspăim întătoare, îm pinsese prea tare şi uşa se deschisese deodată sub apăsarea lui. Se trezi aruncat m mijlocul prăvăhei. Calmul olimpian al mătuşii Polly spori: -Vino aici, m icuţul m eu. N u m ai trem ura. Vrei să răm îi aici? - O h ! Nu! Polly aruncă o privire în tavan, ca şi cînd lua cerul ca martor. - Atunci fă-ţi bagajele.

47

- N - a m nim ic de îm pachetat. Polly se ridică cu dem nitate, trăgînd de mănuşi. - Prin urm are, nim ic nu ne mai reţine. D oam na Glennie înaintă, palidă de mînie: - N u va fi aşa de simplu! Voi trim ite jandarm ii după voi. - Cum doreşti, doam na m ea. Polly puse afectată scrisoarea în manşon. Poate că aşa voi avea plăcerea să aflu cum ai cheltuit pentm copilul dumitale banii proveniţi din bunurile sărmanei mele Elizabeth. O tăcere apăsătoare fu unicul răspuns. Fem eia brutarului răm ase lividă, zdrobită, cu o expresie de răutate şi cu o m înă crispată pe corsaj. - Lasă-1 să plece, m am ă, gem u M alcolm , num ai aşa putem scăpa de el. M ătuşa Polly, cu um brela sub braţ, îl m ăsură din cap pînă-n creştet. - Tinere, zise ea, eşti un imbecil. Se întoarse şi, fixînd un punct deasupra capului doam nei Glennie, adăugă: - Şi dum neata la fel. C u m îna sprijinită pe um ărul lui Francis, trium fătoare, îl conduse afară din m agazin, fără pălărie. Ea păstră atitudinea asta pînă la gară, strîngînd cu putere, prin m ănuşi, haina lui Francis, ca şi cînd ar fi fost o pasăre rară şi captivă care p u tea să-şi ia deodată zborul. D e pe peronul gării îi cum pără, fără comentarii, un cornet de biscuiţi de A bem ethy, bom boane de tuse şi o gam betă nouă. în tren, în faţa lui, senină, bizară, rigidă, îl cercetă în timp ce el ronţăia biscuiţii udîndu-i cu lacrimile recunoştinţei şi aproape sufocat sub p ălăria cea nouă care îi coboară pîn ă la urechi. C u ochii pe jum ătate închişi, m ătuşa Polly rem arcă pe un tonhotărît: - Am găsit întotdeauna că această creatură este vulgară. Se citeşte pe faţa ei. A fost o m are greşeală din partea ta că ai lăsat să te ia, dragul m eu Francis. Şi acum , hai să te tunzi.

48

3 Se însănătoşise şi în dim ineţile cu brum ă răm înea în patul cald, aşteptînd ca m ătuşa Polly să-i aducă m icul dejun suculent: o farfim e m are cu ouă jum ări de-abia luate de pe foc, ceai tare şi fierbinte şi o grăm adă de felii de pîine prăjită, toate aşezate pe o tav ă m are de m etal, m arcată Allgoods ’old ale. C îteodată se trezea devrem e, transpirat de teamă, însă reconfortanta siguranţă revenea tot aşa de repede să-i am intească cum că sirena uzinei nu îl v a m ai tortura. C u un fior de m ulţum ire, se afunda şi mai m ult în aştemuturile moi, admira plăcuta cameră cu tapet înflorat cu flori de sîngele-voinicului, cu podeaua vopsită, acoperită cu un covor cusut de mînă, şi împodobită, pe un perete, cu o litografie oferită de B erăria A llgood, înfaţişînd-o pe cam pioana iepelor fabricanţilor de bere, iar în faţă, pe alt perete, cu portretul Papei G rigore, în tim p ce lîngă uşă era o crenguţă de m erişor m uiată într-un vas de porţelan cu apă sfinţită. O dihna aceasta la care nu se aştepta era dulce ca o m îngîiere şi, cu toate că îl neliniştea viitorul său nesigur, se bucura de toate cu recunoştinţă. în dim ineaţa aceasta fium oasă de la sfîrşitul lui octom brie, m ătuşa Polly se aşeză la capătul patului şi îl îndem nă să mănînce. - Refa-te, dragul meu! C u astea o să m ai pui ceva cam e pe tine. Avea trei ouă în farfurie, slănina era fi-agedă şi cu dungi de grăsim e. Uitase că a m înca putea fi o asem enea plăcere. în tim p ce îşi proptea tava pe genunchi, sesiză în atitudinea mătuşii lui o nuanţă de solemnitate. Şi curînd o văzu înălţînd capul, gravă. - A m să-ţi dau noutăţi dacă eşti în stare să le suporţi. -N o u tă ţi, m ătuşă Polly? - O m ică distracţie după lunile astea plictisitoare, cînd am fost singuri.

49

în faţa protestului care strălucea în ochii lui căprui, calzi, ea zîmbi ironic. - N u ghiceşti ce este? O contem plă cu o profundă tandreţe pe care o deşteptase în el înnăscuta lui bunătate. F aţa aceasta colţuroasă şi urîtă, cu tenul ponosit, cu buza superioară prea lungă şi adtimbrită de puf, cu o aluniţă păroasă într-un colţ al obrazului, totul îi era de acum înainte scump şi famiUar. - H abar n-am , m ătuşă Polly. E a izbucni în rîsul ei scurt şi rar, satisfăcută că ştiuse să-i atîte curiozitatea. » » ^ - Te credeam deştept, m icuţule. îm i pare că spiritul tău e cam adorm it de prea m ult somn. El zîmbea, mulţumit de bucuria ei. Adevărat, convalescenţa lui fusese pînă acum foarte liniştită. îndem nat de Polly, care se tem ea de com plicaţii la plăm îni (tuberculoza era frecventă la ai săi), răm înea de obicei în pat pînă la zece. C înd se îm brăca, o însoţea în cursele ei pe străzile din Tynecastle, şi N ed, gurm and şi m are m încău, îl obliga să guste din num eroase fripturi şi să miroase m ereu multe btftecuii. Excursiile acestea erau revelatoare. Francis băgase de seam ă că m ătuşa Polly se sim ţea flatată cînd era recunoscută sau consultată în cele mai bune magazine. Aştepta superioară şi degajată ca vînzătorii ei preferaţi să fie liberi ca s-o servească. Mai ales, era foarte distinsă. Cuvîntul acesta era pentru ea piatra de încercare, criteriul a tot ce făcea înseşi m odele pe care le adopta şi rochiile ei confecţionate de o cro itoreasă de rînd, cu un asem enea prost-gust atrăgeau batjocurile vulgului. Folosea, pe stradă, o serie gradată de saluturi. C înd un personaj de oarecare importanţă o recunoştea, perceptom l sau inspectorul sanitar ori căpitanul de jandarm i, asta îi producea o asem enea bucurie, care, ascunsă cu grijă, nu era mai puţin profundă. M ereu ţeapănă, cu pasărea clătinîndu-se pe pălărie, m u rm u ra către Francis:

50

- E dom nul A ustin, directorul tram vaielor... un prieten al unchiului tă u ... un om foarte bine. C ulm ea fericirii era să-l în tîln ească pe părintele G erald Fitzgerald, dem nul şi elegantul preot din Saint Dominic, cel care îi adresa în treacăt un zîmbet amabil şi uneori chiar puţin binevoitor, în fiecare dim in eaţă se opreau în biserica lui, şi Francis, îngenuncheaf observa profilul recules al mătuşii Polly, buzele care se mişcau deasupra mîinilor zbîfcite, reverenţios împreunate. Apoi îi cum păra ghete, sau o carte, sau u n săculeţ cu bom boane cu anason. D acă încerca să protesteze, îl apuca de b raţ şi clătina din cap: -U n c h iu l tău nu admite să refiizi. Era m îndră că era aliată cu N ed, aparţinînd astfel Tavernei Uniunii. U n iunea era situată lîngă docuri, la colţul dintre străzile Canalului şi Digului, şi se bucura de o excelentă privelişte asupra împrejurimilor, şlepurilor şi capătului liniei omnibuzului. Taverna, cu o tencuială brună, avea două etaje, şi fam ilia B annon îşi rezervase pe-al doilea. în fiecare dim ineaţă, la orele şapte şi ju m ătate, servitoarea, M aggi M agoon, d eschidea localul şi începea să măture, vorbind singură. La orele opt fix, N ed Bannon cobora, în căm aşă şi bretele, dar ras proaspăt, bine pieptănat, şi răspîndea pe scîndură rum eguş proaspăt. E ra inutil, însă era un ritual. A poi privea afară să vadă сшп e vrem ea, lua laptele şi se ducea să-şi hrănească ogarii. Avea treisprezece, ca să arate că nu este superstiţios. A poi îşi făceau apariţia clienţii obişnuiţi. S canty M agoon era totdeauna prin tre prim ii, şchiopătînd pe picioarele sale protezate pînă în colţul favorit, urm at de cîţiva lucrători de la docuri, de im ul sau doi conductori de om nibuze care se înapoiau de la schim bul de noapte. O am enii aceştia nu întîrziau m ai m ult decît era necesar să bea un păhăruţ de alcool, apoi o jum ătate sau o sticlă cu bere. însă Scanty era perm anent acolo, cerşind o privire de la N ed care, senin şi distrat, răm înea

51

după tejgheaua de lem n fum uriu pe care se citea: U n gentelm an se poartă bine; dacă greşeşte, alţii îl obligă s-o facă. înalt, corpolent, N ed avea cincizeci de ani. Faţa plină, tenul m at, ochii proem inenţi, liniştiţi, se arm onizau cu hainele sale de culoare închisă. în opoziţie cu ceea ce puteai aştepta de la un patron de tavernă, nu era nici amabil, nici îm brăcat de o m anieră stridentă, şi m anifesta o dem nitate m ăsurată şi irascibilă. E ra m îndru de reputaţia şi de prăvălia lui. Părinţii lui fuseseră siliţi să părăsească Irlanda, goniţi de foamete; de copil cunoscuse mizeria şi foam ea, în să reuşise, în pofida a tot şi a toate. Se bucura de consideraţia agenţilor de patente, a berarilor şi avea num eroşi prieteni influenţi. A firm a şi dovedea că şi com erţul cu băuturi spirtoase este respectabil. Vedea cu ochi răi pe tinerii beţivi şi refuza să servească fem eile sub patruzeci de ani. N u era nici un salon pentru fam ilii la Taverna U niunii. D etesta dezordinea şi, dacă cineva ridica glasul, lovea scurt şi aspru în tejghea cu u n p a n to f vechi pe care-1 păstra la îndem înă în acest scop şi nu în ceta să lovească p în ă ce vacarm ul n u se liniştea cu totul. El însuşi m are băutor, nu dădea niciodată semne de beţie. Poate num ai zîmbetul lui era m ai vag, privirea m ai puţin sigură în unele seri, în m arile ocazii, de exem plu la Saint Patrick, la sărbătoarea Tuturor SÎm iilor-Hogmanay - sau după o cursă la care ogarii săi adăugaseră o nouă m edalie la colecţia atîm ată la lanţul gros de ceas care-i îm podobea pîntecele. Totdeauna, a doua zi, părea ruşinat şi îl trimitea pe Scanty să-l caute pe părintele Clancy, v icarul de la Saint D om inic. D upă ce se spovedea, se rid ic a cu greu de pe podeaua cam erei de lîn g ă p răvălie, scuturîndu-şi genunchii, şi lăsa în m îna tînărului preot o coroană de aur pentru săraci. Trata clerul cu m ari onoruri. în faţa părintelui Fitzgerald, preotul parohiei sale, arăta un respect pios. N ed avea reputaţia imui om mulţumit; m înca bine, dăruia cu generozitate şi, necrezînd în valori şi acţiuni, îşi plasa banii în im obile. P olly avea veniturile proprii, m oştenite de la un finte decedat, M ichael, aşa că nu trebuia să se ocupe nici de ea.

52

Puţin dispus să se ataşeze de cineva, N ed, după propria sa expresie, se „ataşase" num aidecît de Francis. M anierele tim ide ale copilului, felul lui puţin flecar, atitudinea caknă şi recunoştinţa tăcută îi plăceau. M elancolia obişnuită a lui Francis îl întrista pe N ed, care încrunta din sprîncene şi se scărpina în cap. D upăam iază, F ran cis, şezînd în b a ru l pe ju m ă ta te gol, asculta conversaţia lui N ed cu Scanty. A cesta din urm ă era soţul şi grija cea m ai scum pă a bravei şi prostuţei M aggie M agoon. Se num ea Scanty pentru că într-adevăr persoana sa era foarte m icuţă: era alcătuit num ai din bust, căci pierduse ambele picioare din cauza unei cangrene pricinuite de o oarecare tulburare a circulaţiei. Profitase de această nenorocire „vînzîndu-se“ doctorilor, adică senm înd un do cu m en t care-1 angaja să-şi lase corpul pentru disecţie după m oarte. D ar banii obţinuţi astfel fuseseră repede băuţi şi în persoana bătrînului urduros, flecar şi şiret, răm ăsese ceva sinistru. Inspira oarecare respect m ulţim ii, dar, cînd bea, declara indignat că fusese furat. - N u m -au plătit destul. Afurisiţii ăştia de cîm ăţari! D ar nu vor avea niciodată bătrînul m eu schelet. Z ău că nu! M ai repede m ă voi angaja m arinar şi m ă voi îneca! In asem enea ocazii, N ed îi dădea voie lui Francis să scoată o bere pentm Scanty, în parte din m ilă creştină şi în parte ca să-i ofere lui Francis plăcerea de a pune pom pa în funcţiune. C um pîrghia cu m îner de sid ef revenea încet la loc, cana se um plea şi Scanty recomanda: - C u guler m are, dragul meu! M irosul de alună al berii era aşa de ademenitor, încît Francis era ispitit să guste. N e d consim ţea fâcînd un sem n şi se bucura să vadă strîm bătura nepotului său. - Trebuie să se obişnuiască, declara el grav. Avea întotdeauna la dispoziţie o m ulţim e de zicale preciun: „Fem eile şi berea nu fac casă bună", „C ei m ai buni prieteni ai

53

om ului sîut propriii lui bani“, pe care le transformase în epigrame prin repetarea frecventă şi seriozitatea cu care le enunţa. Cea mai duioasă şi m ai adîncă afecţitme a lui N ed se îndrepta spre N ora, fiica lui M ichael. E ra devotat acestei nepoate care îşi pierduse m am a cînd avea trei ani şi tatăl la doi ani după aceea, am îndoi m orţi de tuberculoză, plaga aceasta care face ravagii în rasa celtică. N ed o crescuse şi, la treisprezece ani, o trim isese la Sainte Elizabeth, cea m ai bună m ănăstire din Northum berland. S im ţea o adevărată p lăcere cînd achita costurile m ari ale pensionului şi constata progresele ei cu o privire afectuoasă şi indulgentă. în timpul vacanţelor, se transforma de-a dreptul. M ai îngrijit, nu se m ai arăta în căm aşă şi bretele, îşi bătea capul să organizeze plimbări şi distracţii şi, de team ă să nu fie şocată, exercita o severă supraveghere asupra barului. - Ei bine! M ătuşa P olly îl privi aproape cu reproş pe deasupra tăvii. V ăd eu că trebuie să-ţi povestesc. M ai întîi, unchiul tău a hotărît să dea astă-seară un m are dineu pentru sărbătoarea Tuturor S fin ţilo r... şi apoi - m isterioasă - pentru un alt motiv. Vom avea o gîscă fiiptă, o prăjitură m are cu struguri şi, desigur, şi cu mere, p e care le-a com andat special imchiul tău ferm iemlui Lang din Gosforth. Poate te vei duce tu să le iei azi după-m asă. E o phm bare fiiimoasă. - Desigur, m ătuşă Polly. însă eu nu ştiu prea bine imde este. - îti va arăta cineva drumul. Polly rezerva surpriza pentru sfîrşit. - Cineva care vine să-şi petreacă vacanţa aici de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. -N o r a ! exclam ă el. - î n persoană! Polly înălţă capul, apucă tava şi se ridică. -U nchiul tău este nebun de bucxme de vizita asta. Grăbeşte-te să te îmbraci. M ergem cu toţii la trenul de unsprezece. »

54

După plecarea ei, Francis răm ase pe gînduri perplex. Vestea neaşteptată că va sosi N ora îl surprinsese şi îl m işcase ciudat. Se înţelesese bine cu ea. Acum , totuşi, gîndul revederii deştepta în el u n sentim ent nou, care ţinea de nerăbdare şi tim iditate. M irat şi confuz, roşi deodată pînă la rădăcina părului. Sări din pat şi se îm brăcă repede. E ste ora două. Francis şi N o ra pornesc la drum . P un la cale m ai întîi un complot, traversează oraşul pînă la cartieml Clermont, apoi merg peste cîm p către G osforth, fiecare ţinînd de m îner un coş m are de răchită, legănîndu-1 întruna între ei. P atru ani s-au scurs de la u ltim a lor întîlnire şi Francis a rămas nemişcat şi m utîn timpul dejunului, în tirnp ceN ed s-a întrecut în glum e grosolane. Francis era intim idat - îşi am intea un copil. A cum , N o ra are cincisprezce ani, e îm b răcată m odest într-o rochie lungă cu corsaj bleum arin şi pare o persoană în vîrstă, mai m isterioasă şi mai indescifrabilă ca niciodată. A re picioarele şi mîinile mici, iar faţa ei vioaie şi ştrengărească e cînd provocatoare, cînd tim idă. M are şi încă puţin stîngace, are articulaţii delicate. O chii săi de un albastru închis sînt vioi, tenul curat e biciuit de aerul puternic care-i roşeşte vîrful nasului. D in cînd în cînd, pe to arta coşului, degetele lor se ating: senzaţie dulce care îl em oţionează pe Francis. Contactul acesta este cel m ai încîntător din cîte a sim ţit vreodată. N u ştie ce să zică, nu îndrăzneşte să o privească, însă, din cînd în cînd sim te ochii ei surîzători aţintiţi asupra lui. Deşi lumina toamnei este pe sfîrşite, pădurile sînt roşii ca jăraticul. Francis n-a văzut niciodată arborii, cîmpiile, cerul în culori atît de strălucitoare. Toate acestea cîntă în urechile lui. D eodată, cu un h o h o t de rîs, ea îşi dădu părul pe spate şi p om i să alerge. L egat de ea, prin coş, o urm ă prom pt ca vîntul, pînă ce fata se opri, gîfîind, cu ochii scînteind precum chiciura în soarele dimineţii.

55

- N u lua în seam ă, F rancis, aşa m ă apucă uneori. N u m ă pot stăpîni. E efectul libertăţii, fără îndoială. - N u-ţi place m ănăstirea? - D a şi nu. E ciudată şi severă. îţi vine să crezi - şi lîse cu o inocenţă deconcertantă - că ne scăldăm îm brăcate cu căm ăşile de noapte? Spune-m i, te-ai gîndit vreodată la m ine de cînd nu ne-am văzut? -D a. Răspimsul a plecat fără voia lui. - îm i face plăcere să a u d ... şi eu m -am gîndit la tine. îi aruncă o privire rapidă, ar fi vrut să-i vorbească, însă se

răz^di. Sosesc la G osforth. P roprietarul, G eordie L ang, un bun prieten al lui Ned, se ocupa, printre arborii pe jum ătate despuiaţi din livada sa, cu arsul fiiuizelor uscate. îi salută prietenos pe cei doi copii şi îi invită să-l ajute. Aruncă amîndoi fiunzele arămii şi galbene în focul aprins, al căm i fum li se im pregnează în haine. N u e o m uncă, ci un joc; îşi uită stinghereala şi se joacă de-a cine se m işcă m ai repede. Francis de-abia strînsese o grăm adă de fhm ze, că N ora se şi făcu stăpînă pe ea, răutăcioasă. R îseră cu hohote în aerul uscat şi curat şi Geordie rînji amuzat: - U i t e cum sînt fem eile, m ăi băiete, ele strîng ceea ce am pus deoparte şi îşi bat jo c de noi! în sfîrşit, Lang le arătă o m agazie în fundul livezii, unde se păstrau fiuctele. - V -aţi cîştigat gustarea. L uaţi şi serviţi-vă! le strigă el. Transm iteţi-i com plim entele m ele dom nului Barmon; o să trec săptăm îna asta să beau un p ă h ă re l... M agazia cu fiucte e învăluită în lum ina apusului. U rcă pe o scară în m agazie, unde, aşezate pe paie, fără să se atingă, raft după raft sînt m ere creţeşti, specialitatea pomicultorului. In tim p ce Francis um plea coşul, aplecat sub acoperişul jo s. N o ra s-a aşezat pe paie, a ales un măr, l-a şters pe şold şi a m uşcat din el cu poftă.

56

- Ah! ce bun este! G ustă unul, Francis! exclam ă ea. Se întrerupse, luă finetul şi i-1 întinse. E delicios. Se privesc. Q n d dinţişorii ei se înfig în coaja galben-roşiatică şi în miezul alb, un fir de zeam ă curge pe bărbia Norei. în m agazia întunecată, el şi-a uitat tim iditatea, visează, îi e cald, e pătruns de bucuria de a trăi. Nim ic nu i s-a părut vreodată mai delicios ca acum, în grădina asta, m încînd m ărul oferit de ea. O chii lor se caută şi surîd. însă semizîmbetul ei, straniu şi parcă interior, pare destinat doar sieşi. - P u n rămăşag că nu îndrăzneşti să mănînci sîmburii, zise ea deodată, cicălitoare, apoi se corectă repede: N u, Francis, sora M arguerite-M arie zice că provoacă colită. Şi apoi, din fiecare sîm bure poate răsări u n alt pom . E ciudat! A scultă, Francis. îi iubeşti m ult pe Polly şi pe N ed? -M u lt. Făcu ochii mari: - T u , nu? - B a da, d e sig u r... în afară de cazul cînd P olly face atîta tevatură, cînd tu şesc... sau cînd N ed m ă ia pe genunchi... D e­ test a sta ... E a ezită; pleacă ochii pentru prim a dată. - Oh! asta nu-i grav! Sora M arguerite-M arie zice că sînt prea îndrăzneaţă. Şi tu m ă găseşti aşa? El se întoarce, jenat; protestul lui pasionat la o asem enea acuzaţie se reduce lau n ,^iu“ stîngaci. Ea zîmbeşte aproape timid. - N o i sîntem prieteni, Francis, aşa că o să ţi-o spun chiar dacă s-ar supăra bătrîna M arguerite-M arie! Ce vei face cînd vei fi mare? El o priveşte uluit. - N u ştiu. D e ce? Brusc nervoasă, îşi răsuceşte un nasture de la rochie. - Oh! a ş a ... n u m a i... eu te iubesc m ult. D in to td eau n a... M -am gîndit adesea la tine, în toţi aceşti ani, şi n -ar fi finm os dacă t u ... ai dispărea i a r ...

57

- D e ce să dispar? întreabă el rîzînd. - N u te îndoieşti... Ochii ei, copilăreşti încă, devin iar imenşi şi înţelepţi. - O cimosc pe m ătuşa P o lly ... A m auzit-o şi astăzi. Doreşte atît de m ult să te faci preot. A tunci trebuie să renunţi la orice, chiar şi la mine. înainte ca el să fi putut răspunde, ea se ridică dintr-o săritură, se scutură şi ţopăi bucuroasă. - Hai repede, e o prostie să rămînem aici tot timpul. E ridicol, soarele străluceşte afară şi astă-seară va avea loc un m are dineu. El se prefăcu că se ridică. - A şteaptă o secundă. închide ochii şi vei avea o surpriză. înainte ca el să-i fi putut răspunde, ea se grăbi şi-l sărută uşurel pe obraz. Contactul scurt şi cald al răsuflării ei, chipul ei aproape de al lui, cu aluniţa de pe obraz, l-au ameţit. Roşie toată, sprintenă, se rostogoleşte pe scară şi fuge afară din m agazie. El o urm ează m ai încet, cu obrajii stacojii şi îşi freacă locul um ed de pe faţă, ca şi cum ar fi o rană. Inim a îi bate să-i spargă pieptul. S ărbătoarea în cep u astă-seară la orele şapte. C lienţii, în afară de cîţiva privilegiaţi, fuseseră scoşi pe uşă cu cinci m inute m ai devreme. Oaspeţii erau primiţi sus, în salonul îm podobit cu fructe de ceară sub sticlă, cu portretul lui P am ell care trona deasupra aplicelor de sticlă albastră, cu fotografia lui N ed şi Polly în cadre de catifea roşie, cu o pirogravură în stejar - o am intire din KiUamey - , cu un retevei lustruit, înfăşurat în panglici verzi şi atîm at de perete, în sfîrşit, cu m obile de om avut, capitonate, din care se ridica un m ic nor de p ra f cînd te aşezai prea repede. Pe m asa de m ahon, desfăcută în toată lungim ea ei, cu picioare groase de fem eie bolnavă de hidropizie, erau rînduite douăzeci de tacîrnuri. Focul de cărbuni, îngrămădit în fundul sobei, răspîndea o căldură care l-ar fi sufocat şi pe un explorator afiican.

58

Plutea u n m iros puternic de cam e de pasăre friptă. M aggie M agoon, cu bonetă şi şorţ alb, alerga ca o nebună. în sala plină se adunaseră tînărul vicar, părintele Clancy, Thadeus Gilfoyle, m ai mulţi comercianţi din vecinătate, dom nul Austin, directorul tramvaielor, soţia sa şi cei trei copii ai lor, şi, desigur, Ned, Polly, N ora şi Francis. în gălăgia asta, strălucind de bucurie şi fum înd o ţigară de douăzeci de bani, N ed îl dojenea pe am icul său Gilfoyle. Palid, prozaic, chinuit de u n u şo r guturai cronic, b ărbatul acesta de treizeci de ani era funcţionar în birourile uzinei de gaz şi în timpul liber strângea chiria imobilelor lui N ed din strada Varell. Thadeus Gilfoyle era şi epitrop la biserica Saint Dom inic, un băiat harnic pe care puteai conta pentru orice serviciu, totdeauna gata „să se arunce în foc“, cum zicea N ed; totuşi, T hadeus nu avusese niciodată două idei, cu atît m ai puţin o idee personală, însă avea talentul să se afle totdeauna la locul şi vrem ea hotărâtă, plictisitor şi sigur, de acord cu toată lum ea, suflîndu-şi m ereu nasul, pipăindu-şi întruna insigna de m em bru al confreriei, cu privirea vagă, cu picioarele late, solem n şi cahn. - A stă-seară ne vei ţine un discurs? îl întrebă el pe N ed pe u n ton care însem na că, dacă n -ar zice nim ic, toată lum ea ar fi rrfflmită. - A h , nu ştiu! M odest, dar profund, N ed răm ăsese în contem plarea ţigării sale. - D ar trebuie, Ned. - N - a m poftă!... - lartă-m ă, N ed, însă m ă văd obligat să te contrazic. —C rezi că aş putea să spun cîteva cuvinte? Solemn: - N u num ai că poţi, dar trebuie. - V r e i să s p u i... că sînt obligat s-o fac? - A b s o lu t, Ned, şi nu vei scăpa cu una, cu două.

59

Încîntat, N ed plim ba ţigara dintr-im colţ al gurii în celălalt. - D e fapt, Thad - şi clipi din ochi semnificativ trebuie să spun c e v a ... ceva important. Fiindcă insişti, voi vorbi m ai tîrziu. încurajaţi de Polly, m chip de preludiu la ceremonia principală, copiii organizară şezători, obişnuite în seara sărbătorii Tuturor Sfinţilor, cînd se luptau să apuce strugurii care pluteau într-o cupă plină cu alcool, sau încearcă să îm pungă un m ăr cu o furculiţă ţinută între dinţi şi care, la sfîrşit, o aruncă peste speteaza unui fotoliu, într-o găleată plină cu apă, în care înotă fiuctele. La orele şapte intrară gowk-\r. lucrătorii tineri din apropiere, cu faţa înnegrită de funingine şi deghizaţi grotesc, care um blau ca într-un fel de carnaval pe străzi, cîntînd pentru bani, potrivit imui obicei ciudat legat de şezătoarea de la sărbătoarea T uturor Sfinţilor. Ştiau ariile favorite ale lui N e d şi cîntară m elodii populare irlandeze. N ed se arătă generos şi ei ieşiră însoţiţi de m ulţumiri şi urale zgomotoase. -B u n i băieţi, foarte buni băieţi, se înduioşăN ed, fi-ecîndu-şi mîinile, cu inim a lui de celt emoţionată toată. - Ei bine! PoUy, prietenii noştri trebuie să fi început să-şi spună că n-au venit aici să m oară de foame! Toată lum ea se aşeză la m asă. P ărintele C lancy rosti Binecuvîntarea şi M aggie M agoon intră, aproape sucom bînd sub povara gîştei celei mai grase din Tynecastle. Francis nu gustase niciodată o asem enea friptură. Carnea se topea pe limbă. înviorat de drumul lung în aer liber şi de o m isterioasă bucurie interioară, întîlnea cîteodată privirea N orei, de cealaltă parte a m esei, şi înţelegerea lor era deplină. M iracolul acestei zile de fericire, al legăturii secrete care îi unea era aproape dureros. Cînd ospăţul se term ină, N ed se ridică încet, viu aplaudat. Luă o atitudine de orator, cu degetul m are la reverul jiletcii. Era ridicol de emoţionat. - Părinte, doam nelor şi domnilor, vă mulţumesc tuturor. N u ştiu să m ă exprim prea bine.

60

Aici, Thadeus Gilfoyle protestă. - S p m ceea ce gîndesc şi gîndesc ceea ce sp u n ... O scurtă pauză, pentru a-şi redobîndi aplombul. - Sînt m ulţum it să-m i văd prietenii fericiţi şi satisfăcuţi în juru l m eu: tovărăşia bună şi berea bună n-au făcut niciodată rău nimănui. O întrerupere veni dinspre uşă, din partea lui Scanty Magoon, care se strecurase în apartam ent cu gowk-i\ şi reuşise să răm înă. - D um nezeu să te binecuvînteze, dom nule Bannon! strigă el, învîrtind în m înă un picior de gîscă. Eşti ш om grozav. - C um spuneam cînd soţul doam nei M agoon m -a întrerupt - rîsete - , îm i place societatea. Sînt sigur că noi sîntem toţi şi toate, în general în particular, încîntaţi că avem printre noi pe fiul fratelui sărmanei mele soţii! A plauze energice, în tim p ce Polly recomanda: - Salută, Francis. —Fără fasoane! Trecutul să-şi îngroape m orţii! D ar vă rog să priviţi chipul lui de-acum şi să-l com paraţi cu cel pe care l-a avut cînd a sosit! A plauze, tăiate de vocea lui Scanty pe coridor: „M aggie, pentru num ele lui D um nezeu, m ai adu-m i o bucăţică din gîsca asta“ . - D ar nu sînt aici să-mi fac propriul elogiu. încerc să dau lui D u m n ezeu ceea ce i se cuvine lui D um nezeu, oam enilor şi animalelor. Dacă aveţi îndoieli, nu vă rămîne decît să priviţi ogarii mei. Gilfoyle strigă: - C ei m ai buni alergători din Tynecastle! U rm ă o pauză lungă, căci N ed pierduse firul discursului. - U nde eram ? - L a Francis! îi suflă Polly, săritoare. - A h, da! N e d ridică vocea:

61

- C înd Francis a venit, m i-am zis: Iată u n băieţaş care ar putea fi folositor. Să-l pun după tejghea ca să-şi cîştige existenţa? N u, zău, cu voia dum neavoastră, părinte, eu nu sînt aşa. Polly şi cu m ine am discutat chestiunea. M icuţul este tînăr, a fost rău tratat, are viitorul în faţă, în sfîrşit, este fiul fiutelui sărmanei mele defimcte. Şi hotărîm să-l trim item la colegiu. N oi doi vom putea face asta. N ed făcu o pauză. Părinte, dom nilor şi doamnelor, sînt fericit şi m îndru să vă anunţ că luna viitoare Francis va pleca la Holywell. După ce plasase trium fător acest num e, ca o cheie de boltă a peroraţiei sale, N ed, transpirat, luă loc în aplauzele asurzitoare.

4 U m bra ulm ilor tineri se întindea nedefinită pe peluzele cu iarbă cosită din H olyw ell, însă în seara asta de iunie era lum ină ca în m iezul zilei. întunericul se lăsa tîrziu, tocmai spre zori, cînd aurora boreală nu strălucea decît o scurtă clipă pe cerul înalt şi pal. Francis şedea lîngă fereastra deschisă, în m ica sală de studiu pe care o îm părţea cu Law rence H udson şi A uselm M ealey de cînd era elev la clasa de filozofie. N u p u tea să se concentreze asupra caietului său, fiindcă răm ăsese cu ochii fixaţi, cu o înţelegere sfîşietoare a fi-agilităţii fiumuseţii, asupra priveliştii magnifice care se întindea dinaintea lui. Privea colegiul, u n nobil castel de granit gri, construit de Sir Archibald Frazer în 1609 şi transform at în cursul acestui secol în colegiu catoUc. Capela, în acelaşi stil auster, situată în unghi drept cu clădirea principală, com unica cu biblioteca printr-un gang şi încadra astfel u n pătrat de iarbă verde. D e acolo se zăreau terem uile de tenis, de folbal şi de jo cu ri, pe care m ai alergau elevi, întinsele cîm pii, scăldate de şerpuirea rîului Stinchar şi

62

presărate cu vite solide, cu păduri de fagi, de stejari, de sorbi, în care se ascundea o colibă, şi în depărtare, zarea albastră, uşor dantelată a m unţilor Grampians. Fără să-şi dea seam a, Francis suspină. N u debarcase el ca ieri la Dune, gara m ică deschisă către toate vînturile, dezorientat, înspăim întat, aruncat în necunoscut? A poi avusese acea teribilă întrevedere cu superiorul H am ish M acN abb. îşi am intea ce neliniştit şi înfricoşat se simţise cînd, jVIac cel Roşu“, care aparţinea unei vechi fam ilii din Scoţia de N ord, văr cu fam ilia M acN abb din Insule, îl primise, cu tmpul lui mic încovoiat pe birou, învăluit în mantaua în carouri, şi îl cercetase pe sub sprîncenele lui stufoase de un roşu închis. - E i bine, dragul m eu, ce ştii să faci? - E u . .. N im ic, dom nule superior. -N im ic ! Ştii barem săjoci giga scoţiană? - N u , dom nule superior. - Cum , cu un num e fium os precum Chishohn? - Regret, dom nule superior. - Fim! Nu-i cine ştie ce de capul tău, dragul meu, nu-i aşa? - N u , dom nule superior, cu excepţia, p o a te ... D om nule, ştiu să pescuiesc! - Poate, hei? Schiţă un zîm bet ironic. Atunci poate vom fi prieteni - zîm betul se accentua - căci tagm a C hisholm -ilor şi aceea a M acNabb-ilor au pescuit împreună şi s-au bătut împreună, cu m ult tim p înainte ca tu şi eu să fi venit pe lume. Haide, cară-te acum, înainte să-ţi ard cîteva ciomege. Şi acum nu mai avea decît un semestru înainte de a părăsi Holywell. Lăsă iar privirea asupra camarazilor săi care rătăceau încolo şi-ncoace pe aleile pietruite din ju ru l bazinului. Era o regulă a sem inarului. D e ce nu? C ea m ai m are parte dintre ei se pregăteau să m eargă la S em inarul din San M orales, în Spania. R ecunoscu cîţiva dintre tovarăşii săi plim bîndu-se: A nselm , totdeaim a exuberant, cu un braţ afectuos trecut sub

63

acela al u nui cam arad, gesticulînd cu celălalt, m oderat, bineînţeles, cum stă bine laureatului Premiului Frazer al Bunei C am araderii, desem nat în unanim itate. în urm a lor venea cu grupul său profesorul Tarrant, înalt, brun, sla b ... cîteodată vehem ent şi batjo co rito r... clasic distant. L a v ed erea acestui preot încă tînăr, expresia lui F rancis încrem eni brusc. Privi dezgustat caietul deschis în faţa lui, pe m arginea ferestrei, luă tocul şi, după o clipă, începu să-şi scrie pedeapsa. Spîncenele încruntate cu hotărife nu răpeau nim ic din graţia conturului obrazului său palid, nici din adînca puritate a o chilor săi. L a optsprezece ani, trupul lui dobîndise o supleţe graţioasă. Lum ina blîndă îi sporea farm ecul fizic, acest aer can­ did şi em oţionant pe care nu reuşea să-l ascundă şi pentru care era adesea umiUt. 14 iunie 1887 - Astăzi a avut loc un incident atît de

caraghios şi atît de fenom enal încît, pentru a mă răzbuna pe. acest detestabiljurnal şi pe abatele Tarrant, îl voi consemna în aceste pagini. Nu ar trebui să risipesc ora de dinaintea vecerniei - fiindcă apoi voif i cu siguranţă luat de Anselm să mă jo c cu mingea — ci ar trebui mai curînd să scriu: Joi: zi fiiunoasă; m em orabilă aventură în tovărăşia lui M ac cel Roşu.

Un punct şi gata. însă necruţătorul nostru Prefect de studii a recunoscut el însuşi virtutea rasei mele - conştiinţa — adresîndu-mi aceste cuvinte după ce-şi terminase lecţia: „ Chisholm, te sfătuiesc să-ţi ţii jurnalul. Nu ca să-l publici “, cu odioasa lui persiflare, „ ci ca un examen de conştiinţă. Eşti stăpînit, Chisholm, de o profundă încăpăţînare spirituală. Să notezi ceea ce este mai important pentru tine... dacă eşti în stare... ar f i poate un mijloc de a o reduce. “ Am roşit ca un imbecil, bineînţeles, şi mi-am pierdut sîngele rece. 64

- Vreţi să spuneţi că sînt nesupus fa ţă de superiorii mei, domnule director? De-abia îmi aruncă o privire, cu mîinile vîrite în mînecile hainei sale, slabe, sec, cu nările strînse, de altfel de o perspicacitatefără egal. încerca să-şi ascundă antipatia faţă de mine şi, deodată, mi-am amintit limpede austerităţile, disciplina de fie r p e care şi le aplica fă ră îngăduinţă. Spuse vag: „E o nesupunere mintală... “ şi se îndepărtă. Poate mi-aş exagera importanţa imaginîndu-mi că îmi poartă pică fiindcă nu mă modelez după el? Cei mai mulţi dintre noi se străduiesc s-o facă. De doi ani, de la venirea sa, el este obiectul unui cult şi Anselm e marele preot. Eposibil să nu poată uita ziua în care, după unul din cursurile sale asupra „religiei unice, adevărate şi apostolice", eu i-am răspuns deodată: „ Cu siguranţă, domnule director, religia este în aşa măsură o problemă de naştere, încît Dumnezeu nu i-ar da o importanţă atît de exclusivistă “. încremenit, mut, rămăsese o clipă năucit, însă glacial: — Vei ajunge un mare eretic, bunul meu Chisholm. Vederile noastre se împacă asupra unui singur punct: acela că eu n-am vocaţie. Scriu aici într-un fe l destul de pretenţios pentru un băiat de optsprezece ani. Poate că este efectul a ceea ce am ajuns să numesc afectarea vîrstei mele. Insă mă chinuie, din mai multe puncte de vedere. Mai întîi, sînt teribil de neliniştit cu privire la Tynecastle. Poate că neliniştea este justificată. E inevitabil, cred, să pierd legătura cînd nu am decît patru săptămîni de vacanţă de vară. Aceste scurte vacanţe anuale sînt singura stricteţe la Holywell şi fără îndoială că este utilă pentru a consolida vocaţiile, însă în acelaşi timp dau curs liber imaginaţiei. Nednu scrie niciodată. Corespondenţa lui în timpul celor trei ani şi jum ătate de studii la Holywell a constat în a-mi

65

expedia extravagante şi copilăreşti colete, cum a fo s t sacul enorm cu nuci în prima mea iarnă petrecută aici, iar în primăvara următoare, o cutie cu banane, din care trei sferturi, fiin d prea coapte, au pricinuit clericilor şi laicilor ravagii păgubitoare pentru demnitate... Tăcerea aceasta are ceva ciudat. Şi scrisorile mătuşii Polly mă neliniştesc. Inimitabilele ei comentarii asupra evenimentelor din parohie au cedat locul unui catalog de însemnări meteorologice. Şi asta s-a întîmplat brusc. Natu­ ral, despre Nora nu am aflat nimic. Felul său este de a se debarasa de orice obligaţii epistolare aruncînd două cuvinte p e dosul unei cărţi poştale, o dată pe an, de la malul mării. Sînt secole de cînd n-am prim it nimic de la „Apus de soare văzut de p e p laja din Scarborough iar două scrisori de-ale mele nu mi-au mai adus nici măcar un „ Clar de lună în golful Whitley “. Scumpă Nora! Nu voi uita niciodată gestul tău de Evă din magazia de fructe. Din cauza ei aştept cu nerăbdare apropiata vacanţa. Ne vom mai putea duce să ne plimbăm la Gosforth? Am privit-o cum creşte ţinîndu-mi răsuflarea, am urmărit evoluţia caracterului ei, vreau să spun tendinţele-i contradictorii. Ştiu că este vioaie, sprintenă, curajoasă, sensibilă şi caraghioasă, puţin răzgîiată de complimente, nevinovată şi veselă. Văd, ca şi cînd ar f i înaintea mea, mutrişoara ta îndrăzneaţă, luminată din inte­ rior, în timp ce te dedai extraordinarului tău dar de imitaţie, parodiind-o p e mătuşa Polly... sau pe mine. Iţi văd pumnii înfipţi în şolduri, ochii albaştri răutăcioşi, fără nimic ca să te oprească pînă cînd sfîrşeşti dansînd de bucurie. în total, eşti atît de... umană, de vioaie, chiar în acele accente de mînieşi de proastă dispoziţie care îţi zdruncină nervii delicaţi şi sesfirşesc cu crize violente de plîns. Ştiu de asemenea, cu toate defectele tale, cît eşti de generoasă şi impulsivă, încît eşti în stare să alergi, roşind de ruşine, să te scuzi fa ţă de cei 66

p e care i-ai jignit fără să vrei. în pat, mă gîndesc la tine, fă ră să p o t dormi, la lumina ochilor tăi, la frăgezim ea înduioşătoare a gîtului tău delicat, deasupra sînişorilor rotunzi... Francis se întrerupse şi, cu flăcări în obraji, tăie ultimul lînd. Apoi, conştiincios, reîncepu să scrie:

Mai mult, mă chinui ca un egoist pentru viitorul meu. Am acum o instruire care depăşeşte rangul meu social (şi aici abatele Tarrant a rfi de părerea mea), nu voi mai rămîne decît un semestru la Holywell. Trebuie să accept să învîrtesc robinetele de bere la Uniune? Nu p o t continua să trăiesc p e cheltuiala lui Ned sau mai curînd a mătuşii Polly, căci am a fla t de curînd că fe m eia aceasta adm irabilă a scos cheltuielile pentru educaţia mea în cea mai mare parte din propriile ei resurse. Am ambiţii confuze. Iubirea mea pentru mătuşa Polly, recunoştinţa mea fie rb in te îmi trezesc dorinţa de a o recompensa. Şi dorinţa ei cea mai mare e să mă vadă preot. In plus, aici, unde cei mai mulţi prieteni ai mei se dedică preoţiei, e greu să te sustragi atracţiei inevitabile. Prin forţa împrejurărilor simţi dorinţa de a te alătura celorlalţi. Spre deosebire de Tarrant, superiorul MacNabb crede că aş f i un f)reot bun - o ghicesc după încurajările sale perspicace, prieteneşti, după răbdarea lui aproape supraomenească. Şi, ca superior al colegiului, el trebuie să ştie ceva despre vocaţii. Sînt de fe lu l meu im petuos şi arţăgos. Crescut în atmosfera mixtă a două religii, am în mine un dram de schismă. Nu p o t să pretind că semăn cu acei tineri care au chemări — biblioteca noastră e plină — ale căror buze bolborosesc rugăciuni din cea mai fragedă copilărie, care înălţau puerile altare în păduri şi mustrau cu blîndeţe fetele 67

care îi strîngeau prea tare în tîrgul satului: „Retrageţi-vă, Tereza şi Anabela, nu o să fiţi niciodată nimic pentru mine Totuşi, cum să descriu clipele acelea de graţie care mi-au fo st acordate, singur pe drumul către Dune sau, la deşteptare, în întunericul camerei mele, ori cînd credincioşii se retrag tuşind şi şuşotind sau cînd zăbovesc în biserica goală, dar vie. Am cunoscut acolo ciudate revelaţii, iluminări. Nu este vorba de acel extaz sentimental care mi-a fo st întotdeauna atît de odios - de exemplu de ce îmi vină să vomit cînd zăresc fa ţa transportată a învăţătorului Novicilor? - ci de un sen­ timent de consolare, de speranţă. Mă mîhneşte să scriu toate acestea, chiar dacă aceste rînduri îmi sînt destinate doar mie însumi. Gîndurile noastre cele mai arzătoare se încheagă pe hîrtie. Totuşi, trebuie să notez certitudinea că aparţin inevitabil lui Dumnezeu, certitudine care mă chinuie în întuneric: această convingere nezdruncinată că, în mişcarea măsurată, sistem atică, implacabilă a universului, omul nu izvorăşte din neant şi nu dispare acolo. Şi aici, curios, sim t influenţa lui D aniel Glennie, acest nebun drag, sfintul Daniel, cu privirea lui încărcată de o dragoste care nu este din lumea asta aţintită asupra mea. Naiba să mă ia! Tarrant avea dreptate. lată-mă pornit să înşir ceea ce mă preocupă mai mult dacă sînt un sfinţişor, de ce nu fac nimic pentru Dumnezeu, de ce nu mă împotrivesc indiferenţei, materialismului dispreţuitor în care vegetează lumea? Pe scurt, de ce nu m-aş fa ce preot? Ei bine, să fim cinstiţi, cred că pricina este Nora. Frumuseţea şi căldura sentimentelor mele pentru ea îmi umplu inima. Faţa ei luminoasă şi blîndă mă întovărăşeşte chiar şi la capelă, cînd mă rog Sfintei Fecioare: Nora scumpă, tu mă opreşti să iau un bilet pentru expresul celest din San Morales! 68

Se opreşte din scris şi, cu fruntea u şo r încruntată, dar cu surîsul pe buze, privirea i se pierdu în depărtare. Cu un efort, reîncepe să scrie.

Trebuie să revin acum, pu r şi simplu, la Mac cel Roşu... Astăzi, fiin d sărbătoare legală, dim ineaţa era liberă. Coborînd la poartă ca să pun o scrisoare la cutie, m-am lovit de superiorul nostru, încărcat cu undiţa de pescuit, însă fă ră nici un peşte. S-a oprit, cu corpul său masiv şi scurt aplecat, iar fa ţa lui rubicondă a schiţat o strîmbătură uşor ofensată sub claia de păr roşu. Am multă afecţiune pentru Mac cel Roşu şi cred că şi el are pentru mine, şi asta, cred eu, fiindcă amîndoi sîntem atît de atipic scoţieni şi pescari înrăiţi... singurii din colegiu. Cînd Lady Frazer a dăruit şcolii terenuri din domeniile sale, p e malurile rîului Stinchar, Mac cel Roşu a cerut să-i lase apa numai pentru el. Fiindcă are pasiunea pescuitului. Se povesteşte că într-o dimineaţă, în mijlocul liturghiei din capela castelului, susţinută de Holywell, vechiul său prieten, prezbiterianul Gillie, a băgat capul p e fereastra oratorului, tremurînd de emoţie: „Domnule abate, se zbat peştii ca nebunii în bazinul din Lochaber! “ Niciodată liturghia n-a fo st slujită cu o asemenea grabă. A fo s t singura slujbă la care L ady F razer l-a auzit, încrem enită, m urm urînd rugăciunile şi binecuvîntînd cu toată viteza; apoi a văzut o siluetă sobră, care semăna mai mult cu diavolul din poveste decît cu un preot, fugind din sacriste şi strigînd: „Jock, Jock, ce muscă trebuie să iau? “ Azi-dimineaţă mi-a declarat descurajat: - Peştele se ascunde. Aş f i vrut să le ofer auguştilor noştri musafiri. Episcopul eparhiei şi superiorul seminarului din San 69

Morales, care trebuia să iasă la pensie, erau aşteptaţi să dejuneze azi la Hoywell. L-am asigurat că văzusem somon în bazinul Gleve. —Nu e nici umbră de peşte în rîu, nici o plevuşcă, a replicat el, pescuiesc de la şase de azi-dimineaţă. - E u n somon mare. —Curată închipuire. - L-am văzut ieri, sub baraj, însă n-am îndrăznit să încerc... De sub umbra sprîncenelor stufoase, mi-a adresat un zîmbet afectat. -E ş ti un demon pervers, Chisholm. Dacă ţii să-ţi pierzi timpul, ai permisiunea mea. Mi-a întins undiţa şi a plecat. Am coborît în bazinul Gleve cu inim a bătînd ca întotdeauna cînd auzeam tumultul apei. Musca de la capătul firului era o S ilver D octor perfect adaptată la lărgimea şi culoarea rîului. începui să pescuiesc. Dură o oră. Somonul este extrem de rar în anul acesta. O dată crezut că văd un înotător întunecat mişcîndu-se în apă. însă nu mişca nimic. Deodată auzii o tuse seacă în spatele meu. Mac cel Roşu, îmbrăcat cu cea maifrumoasă sutană şi în cap cu pălăria de ceremonie, cu mănuşile negre, se ducea la gara Dune să-şi primească vizitatorii distinşi şi trecuse pe acolo să-mi prezinte condoleanţele sale. - Somonii cei mari, Chisholm, zise el cu un rînjet sinistru, sînt întotdeauna cel mai greu de prins. Cum vorbea încă, aruncai undiţa la aproxim ativ douăzeci şi cinci de metri, în cealaltă parte a bazinului. Musca pică chiar în spuma unui vîrtej, la extremitatea barajului. După o clipă, simţii că peştele s-a prins şi-l ţinui bine. - A i apucat unul! strigă Mac cel Roşu. Somonul sări în sus de un metru. 70

Crezui că o să cad din picioare, însă reacţia lui Mac fu măreaţă. II simţii stînd ţeapăn în spatele meu. „în numele Ceruluil" murmură cu respect. Somonul era enorm, mult mai mare decît toţi cei p e care îi pescuisem vreodată în Stinchar, sau chiar cu echipajul tatălui meu la Tweedside. „ Ţine-i capul afară din apăl “ urlă deodată Mac cel Roşu. „Dar lasă-ifirul liberi “ Mă străduiam cît puteam. D ar peştele făcea regula. Trăgea în plin curent, cu toată puterea. î l urmăream. Şi Mac cel Roşu îl urmărea. Stinchar la Holywell nu seamănă cu Tweed. E un torent noroios, curge greu prin tre p in i şi p rin tre trecători, escaladează stîn ci alunecoase sau se strecoară prin povîrnişuri înalte. In zece minute am coborît cinci sute de metri urmînd rîul; eram îngrijoraţi, dar aveam mereu peştele în cîrlig. — Trage-l! urla Mac. Imbecilule, să nu-l laşi să fugă tocmai în locul ăsta liniştit. Peştele era acolo, bineînţeles şi intrase adînc într-o vîltoare; undiţa se încurcase într-o grămadă de rădăcini şi de plante acvatice... „Lasă-l să fugă! “Mac sărea în sus de spaimă. - Dă-i jo c şi aşteaptă să-l lovesc cu o piatră. Cu grijă, ţinîndu-şi răsuflarea, începu să zvîrle cu pietre, încercînd să urnească peştele din loc, dar firu l undiţei nu se mişcă. Jocul acesta îngrozitor se prelungea la infinit. Apoi, cu un şuierat al apei, peştele cu porni iar însoţit de un scîrţîit al mulinetei, şi noi după el. După aproximativ o oră, acolo unde rîul se lărgeşte şi se domoleşte, aproape de sat, somonul începu să dea semne de oboseală. Epuizat, gîfiind, îm părţit între o sută de posibilităţi tot atît de tulburătoare, p e cît de ademenitoare. Mac cel Roşu îmi făcu ultimele recomandări: 71

-A ici, aici, pe nisipul ăsta! Şi cu o voce răguşită: N-avem nici măcar o lopată. Dacă te tîrăşte mai departe, îţi scapă tocmai acum. Aveam gura uscată. Nervos, trăgeam de undiţă. Peştele venea liniştit, apoi mai făcu o ultimă încercare de apărare, zbătîndu-se frenetic. Mac scoase un geamăt oribil. - încet, încet. Dacă-ţi scapă acum, nu ţi-o voi ierta niciodată! în apa scăzută de se vedea fundul, corpul peştelui părea de necrezut. Distingeam capătul cîrligului uzat la partea interioară a undiţei. Dacă îmi scapă! Inima îmi îngheţa la un asemenea gînd. II tîram încet spre micul banc de nisip, într-o linişte desăvîrşită. Mac se aplecă, îi băgă mîna în urechi şi aduse monstrul pe mal. Era un spectacol măreţ peştele acesta mai mare de cincisprezece kilograme, întins p e pajiştea verde, atît de proaspăt încît picăturile de apă rămîneau încă lipite p e spatele încovoiat. - E u n record de neuitat! cînta încet Mac, încîntat ca şi mine de o bucurie cerească. Ne-am luat de mîini şi am executat un fe l de fandango. - Nu cîntăreşte mai puţin de patruzeci şi două de livre, îl vom înscrie în arhive. Dragul meu - şi mă îmbrăţişă - eşti un pescar p e placul meu. In aceeaşi clipă, de la calea ferată, situată în cealaltă parte a rîului, ajunsepînă la noi şuieratul slab al locomotivei. Mac se opri, privi uluit trîmba defum , semnalul roşu şi alb şi reveni subit la realitate. îşi scoase ceasul, consternat. -Dumnezeule, Chisholm - vocea sa redevenise aceea a directorului din Holywell —, este trenul episcopului!... Dilema era clară: în cinci minute trebuia să-şi salute augustul oaspete, iar drumul de opt kilometrifăcea un mare ocol ca să ajungă la gară, totuşi, destul de aproape în zbor 72

de pasăre peste cele două cîmpii, însă p e malul opus al Stinchar-ului. II văzui că se hotăra încet. - Du peştele, Chisholm, şi veghează să se servească întreg la dejun. Grăbeşte-te şi aminteşte-ţi povestea soţiei lui Lot şi a stanei de piatră. Orice s-ar întîmpla, nu te întoarce. Dar aşa ceva era mai tare decît mine. Cînd am sosit la prima curbă a rîului, cu riscul să fiu transformat în stană de piatră, m-am ascuns după un tufiş. Tata Mac, dezbrăcat, cu pălăria bine înfundată pe cap, îşijăcuse hainele sul şi le ţinea cu amîndouă mîinile deasupra capului, întocmai ca p e o crosnă. Complet gol, intrase în rîu şi, cînd bălăcindu-se, cînd înotînd, trecea apa. Pe malul celălalt se îmbrăcă în grabă şi o luă la goană spre trenul care se apropia. Mă învîrtii pe iarbă, înaintai. Nu înfăţişarea —pe care nu o voi uita în viaţa mea, o pălărie aşezată mîndru pe vîrful craniului venerat—, ci forţa morală pe care o demonstra o asemenea întreprindere era ceea ce mă încînta. Gîndeam:„Şi el trebuie că detestă pioasa sfinţenie care tremură la gîndul corpului omenesc şi acoperă fem eile din creştet pînă în călcîie, ca şi cum form ele lor ar f i ruşinoase “. F rancis auzi zgom ot pe coridor şi încetă să scrie; uşa se deschise. Hudson şi Anselm M ealey intrară. Hudson, un adoles­ cent brun şi liniştit, se aşeză să-şi schimbe pantofii. Anselm aducea poşta de seară. - Iată o scrisoare pentru tine, Francis, zise el pe un ton afectuos. M ealey era un tînăr blond şi rum en. O brajii lui aveau catifelarea unei sănătăţi perfecte. Privirea lui era blîndă şi limpede, zîmbetul plăcut. Totdeauna plin de lîvnă, activ, amabil, era fără îndoială favoritul cam arazilor săi. Şi, cu toate că nu strălucea la

73

studii, p rofesorii îl iubeau şi num ele lui figura întotdeauna la distribuirea premiilor. Juca bine tenis şi excela în sporturile mai puţin violente. P oseda geniul organizării. Era secretarul unei jum ătăţi de duzină de cluburi, variind de la acela al filateliştilor la cel al filozofilor... Cunoştea şi mtrebuinţa cuviincios expresii variate ca: quorum, proces-verbal sau prezident de şedinţe. D acă se punea problema să se înfiinţeze o societate nouă, se cereau imediat sfaturile lui Ansehn şi era numit automat preşedinte. El făcea elogiul vieţii clerului în term eni lirici. Suferea însă că superiorul şi cîţiva indivizi izolaţi îl detestau cordial. Pentru ceilalţi era eroul lor şi ştia să le prim ească omagiile cu o modestie simplă şi surîzătoare. Întmzînd scrisoarea lui Francis, îi adresă un zîmbet călduros şi dezarmant. - Sper că va fi plină de veşti bune, dragul meu. Francis rupse plicul. Fără dată, u rm ătoarele rînduri erau scrise neciteţ pe o hîrtie de factură, cu antetul următor;

D a to ra t lui E d w a rd B annon, taverna U niunii, Tynecastle Dragă Francis, sper că prezenta te va găsi sănătos; pe mine sănătatea mă părăseşte. Scuză-mi scrisul cu creionul. Noi sîntem toţi tulburaţi. Regret să-ţi spun, Francis, că nu vei putea să vii şi să-ţi petreci vacanţa aici. Nimeni nu o regretă mai mult decît mine, căci nu te-am văzut din vara trecută. Crede-mă, însă, că e imposibil şi trebuie să ne plecăm înfa ţa voinţei lui Dumnezeu. Ştiu că eşti încăpăţînat, însă de astă dată trebuie să renunţi, Fecioara Maria îmi este martoră. Nu-ţi ascund că avem necazuri p e care poate le bănuieşti, însă tu nu le vei putea opri sau aranja. Nu e vorba nici de bani, nici de boală, aşa că să nu-ţifa c i griji. Şi asta va trece, cu ajutorul lui Dumnezeu şi totul va f i uitat. Tu poţi lesne să te aranjezi să rămîi la colegiu pe timpul verii. Ned va plăti 74

plusul de cheltuieli. Vei avea cărţile tale, natura frumoasă, în fine, totul. Poate că vei putea veni de Crăciun, aşa că nu te necăji. Ned a vîndut ogarii de cursă, nu că arfi avut nevoie de bani. Domnul Gilfoyle e foarte drăguţ cu noi toţi. Timpul a fost înspăimîntător de umed. Aşadar, ai înţeles bine, Francis, casa este plină, nu e loc pentru tine şi n u trebuie să vii. Dumnezeu să te binecuvînteze, scump copil, şi iartă graba aceasta. Cu dragoste. P olly B annon

L in g ă fereastră, F ran cis citi scriso area de do u ă ori. înştiinţarea era lim pede, dar ce ascundea ea? îngrijorat, îndoi hîrtia şi o puse în buzunar. - Sper că n-ai prim it veşti rele! se inform ă M ealey grijuliu. Francis, trist, tăcu, nu găsi ce să răspundă. - MQmit, sărm ane prieten? Anselm înaintă şi înconjură cu braţele umerii celuilalt. - D acă aş putea să fac ceva pentru tine, nu ezita să m i-o spui. Poate - şi făcu, grav, o pauză - , că n-ai p oftă să ju că m m ingea astă-seară? - N u, bîigui Francis, nu cred, într-adevăr. - D a , e firesc, dragă Francis. Clopotul sună de vecernie. - V ăd că eşti preocupat. A stă-seară, în rugăciim ile m ele, mă voi gîndi cu deosebire la tine. In tim pul vecerniei, Francis se frăm întă din pricina acestei scrisori de neînţeles de la Polly. C înd se term ină slujba, avu neaşteptata dorinţă să ceară sfam l lui M ac cel Roşu. U rcă încet scara cea m are. C înd pătrunse în cancelarie, băgă de seam ă că superiorul nu era singur. Abatele Tarrant sta lîngă el, cu un teanc de hîrtii în mină, şi liniştea subită ce se aşternu cînd îl văzură îi făcu impresia lui Francis că vorbeau despre el.

75

, - Iertaţi-mă, dom nule, zise el stînj enit. V ă credeam singur. - N u - i nimic, Chisholm . Ia loc. C ăldura spontană a tonului îl obligă pe Francis, care se întorsese cu spatele, să se aşeze pe scaunul de răchită de lîngă birou. H otărît, tata M ac continuă să-şi um ple cu vîrf, încet, cu tutun grosier, luleaua veche din spum ă de mare. - Ei bine, ce doreşti, dragul m eu? Francis roşi. - G îndeam ... să vorbesc num ai cu dum neavoastră. Pentru un m otiv oarecare, superiorul evită privirea mgătoare. - C red că dom nul director Tarrant nu te deranjează. Ce este? Situaţia era fără scăpare. Incapabil să inventeze alte scuze, Francis mărturisi; - D in pricina unei scrisori care am prim it-o de la ai m ei. D intr-un m otiv de neînţeles, nu vor să m ă duc acasă în vacanţă. -O h ! Poate că se înşela, dar nu schim baseră ei o privire de înţelegere tacită? - Trebuie că eşti puţin dezamăgit, nu? - Oh, da, dom nule, şi m ai ales sînt neliniştit. M ă în tre b ... venisem să vă cer un sfat. Tăcere. A batele M acN abb se adîncise m ai m ult în m antia lui veche şi continua să-şi facă de lucru cu luleaua. Cunoscuse mulţi elevi şi încă prea bine: însă era în acest băiat o delicateţe, o puritate şi o cinste aproape disperată, care îl mişcau pînă în fundul inimiL - Fiecare are decepţiile sale, Francis - tonul său m editativ era trist, m ai dulce ca de obicei astfel că şi dom nul director Tarrant şi eu am avut astăzi partea noastră. Retragerile din fimcţie sînt la ordinea zilei în seminarul nostru din Spania. Se opri. - A m îndoi sîntem num iţi acolo, eu ca superior, abatele Tarrant ca director de studii.

76

Francis bolborosi гш răspuns vag. San M orales reprezenta fără îndoială o înaintare de invidiat, un m are pas spre episcopat, dar oricare o fi fost reacţia lui Tarrant - Francis aruncă o privire asupra chipului inexpresiv - , M acNabb nu privea tot aşa lucrurile. Aridele cîm pii aragoneze îl vor dezorienta pe om ul acesta, ataşat cu tot sufletul de pădurile verzi şi rîurile tumultuoase din Holywell. M ac cel Roşu zîm bi blînd. - N - a ş fi dorit nim ic mai m ult decît să răm în aici. Şi tu, tu ai dori să pleci. Ce zici? N u putem noi oare să consimţim, şi unul, şi celălalt să acceptăm voinţa Atotputernicului? Francis se lupta cu propria confuzie să găsească cuvintele necesare. - N um ai c ă ... suit îngrijorat. M ă întrebam dacă nu este mai bine să aflu ce s-a întîm plat ca să încerc să-i ajut? —M ă îndoiesc că asta este ceea ce ar trebui să faci, răspunse prom pt abatele M acN abb. Ce zici, dom nule director? - Din experienţa mea, dificultăţile se rezolvă m ai bine de la sine, fără intervenţie din afară. Imposibil să mai continue discuţia. Superiorul aprinse lampa de birou şi gestul acesta, care lum ină cam era întunecată, părea să pună capăt discuţiei. Francis se ridică. în faţa celor doi preoţi, el nu se adresa în inim a lui decît lui M ac, zicînd; - N u pot să vă spun cît regret plecarea dum neavoastră în Spania. Şcoala... E u ... Dum neavoastră îmi veţi lipsi mult. - Poate ne întîlnim acolo. Tonul vocii sale exprim a speranţă, o afecţiune sinceră. Francis nu răspimse. în tim p ce, în picioare şi nehotărît, nu prea ştia ce să spună, chinuit de dificultăţi contradictorii, cu privirea plecată, zărise pe birou o scrisoare deschisă. N u textul, care era indescifrabil de la o asem enea distanţă, însă antetul im prim at în albastru, îi reţinu atenţia. întoarse repede ochii, dar nu înainte să fi citit: Parohia din SaintDominic-Tynescastle. T rem m ă. Se petrecea ceva grav. Era sigur. Faţă lui nu trăda nimic, era impasibil.

77

N ici unul, nici celălalt profesor nu observă ce descoperise el. însă, retrăgîndu-se, ştia acum , cu toate eforturile lor de a-1 convinge de contrariul, ce-i răm înea de făcut.

Trenul sosea pe la ora două. Căldura de iunie era apăsătoare. C u v aliza în m înă, cu inim a bătînd, F rancis se îndreptă spre cartierul oraşului care îi era familiar. U n calm ciudat dom nea în îm prejurim ile tavernei. Ca să o surprindă pe m ătuşa Polly, urcă scara laterală şi pătrunse în casă. A colo, la fel, totul era calm şi întunecat în com paraţie cu lumina orbitoare de afară: nim eni pe coridor, nici în bucătărie, nici un zgom ot, doar bătaia unui ceas. Se îndreptă spre salon. N ed sta cu am îndouă caietele pe faţa de m asă de droghet roşu, privind nicăieri, aparent fixînd zidul din faţă. F rancis fu izbit n u num ai de atitudinea asta, ci şi de schim barea profundă a înfăţişării lui care îl făcu să strige. N ed slăbise cu douăzeci de kilogram e, hainele atîm au pe el şi faţa roşie şi grasă devenise galbenă ca de mort. -N e d ! Francis îi întinse inîna. D upă o pauză, N ed se întoarse încet şi o lucire inteligentă pătrunse întunecim ea disperării sale. - T u eşti, Francis? Zîmbetul lui era evaziv. N u te-aşteptam. -A d e v ă ra t, nu m ă aşteaptă nim eni. Cu toată neliniştea lui, începu să lîdă. în să cînd s-a dat vacanţa, n-am m ai putut răbda. U nde este m ătuşa Polly? - N u-i a i c i ... D a ... P olly s-a dus pentru cîteva zile la W hitley Bay. - C înd se înapoiază?

78

- M î i n e ... fără îndoială. - Ş i N ora? -N o ra! C u o voce neutră, N ed replică: - Este cu m ătuşa Polly. - A h I bine. Franeis se simţi uşurat. De aceea nu mi-a răspuns la telegram ă. D a r... N e d ... dum neata eşti bine? - Oh! desigur, Franeis. P uţin o b o sit... însă oam enilor ca m ine nim ic nu le face rău. P ieptul i se rid ică deodată într-un fel grotesc. Franeis se îngrozi să vădă lacrimi pe faţa lui ovală. - D u-te repede şi m ănîncă. Ai să găseşti tot ce trebuie în bufet sau eere-i lui Thad. îţi va da orice v re i... Este în bar. Thad a fost cu adevărat un sprijin pentru noi. Privirea lui N ed se tulbură, apoi reveni la zidul din faţa lui. Uluit, Franeis îşi luă valiza şi o duse în camera lui. Trecînd pe culoar, văzu uşa de la cam era N orei deschisă. A spectul căm ăruţei albe, bine rînduite, îl tulbură. C oborî în grabă. Sala cea m are era goală. D ispăruse chiar şi Scanty: gol, locul pe care sta de obicei era ca o gaură căscată în structura solidă a zidului, însă după tejghea, în cămaşă, ştergînd paharele, Thadeus Gilfoyle m anifestă o oarecare surpriză cînd îl văzu pe Franeis. D upă o clipă, îi întinse o m înă m oale şi umedă. - Ei bine, exclam ă el, prefer să te văd decît să am năluciri! Siguranţa lui Gilfoyle era extrem de neplăeută. însă Franeis, foarte alarmat, reuşi să afişeze un aer indiferent. Declară vesel: - Ce surpriză să te găsesc aici, Gilfoyle. Ce s-a întîmplat cu uzina de gaz? - A m părăsit biroul, răspuns Thad, foarte calm. - D e ce? - C a să vin aici. Pentru to td e a u n a ... A pucă un pahar şi-l examină profesional, apoi, suflînd peste el, începu să-l fi^ece.

79

- Fiindcă m -au c h e m a t... nu puteam să refu z ... Francis, cu nervii surescitaţi, era incapabil să se m ai stăpînească. - D ar în num ele Cerului, Gilfoyle, ce înseam nă toate astea? - D om nule G ilfoyle, te rog, Francis! T had se delecta adresîndu-i dojana. Cînd nu sînt tratat cu consideraţie, se supără Ned. N ed s-a schim bat, Francis. Cred că nu-şi va m ai re v e n i... - Ce i s-a întîm plat? Vorbeşti ca şi cînd ar fi înnebunit. - A ş a a fost, Francis..., se lamenta Gilfoyle, însă şi-a revenit, sărmanul o m ... A tent, îl opri pe Francis care-1 întrerupse, exasperat, cu o exclamaţie. - N u vorbi pe tonul ăsta cu m ine. E u îm i fac d a to ria ... întreabă-1 mai curînd pe părintele Fitzgerald. Ştiu bine că nu m-ai iubit niciodată. M ai m ult încă, îţi băteai jo c de m ine în tim pul vacanţelor. A m cele m ai bune sentim ente faţă de dum neata, Francis. E m ai bine să ne înţelegem . A cum m ai ales. - D e ce mai ales acum ? Francis scrîşnea din dinţi. - A h ! d e sig u r... dum neata nu eşti încă la curent. Avu un zîmbet înfum uraf oribil la vedere. Anunţurile s-au pubhcat prima oară dum inică; N ora şi cu m ine ne vom căsători. A doua zi seara, mătuşa Polly şi Nora reveniră tîrziu. Francis, bolnav de spaim ă şi incapabil să descifreze enigmaticele cuvinte ale lui Gilfoyle, aştepta întoarcerea lor agonizînd de nerăbdare, în cercă m ai întîi să o ia pe m ătuşa P olly deoparte. Insă Polly, prim a surpriză trecută, strigase; - îţi spusesem să nu vii, Francis! Apoi fugise sus cu N ora, surdă la rugăm inţile lui, repetînd maşinal: -N o ra n u se simte b in e... Este bolnavă, îţi spun... vezi-ţi de tre a b ă ... trebuie să m ă ocup de ea.

80

R espins astfel, întunecat, u rcă în cam era lui îngheţat de presentimentul unor evenimente îngrozitoare şi misterioase. Nora nu îi acordase decît o privire şi se retrăsese im ediat. Şi, tim p de o oră, o auzi pe Polly ducîndu-se şi venind cu tăvi şi oale cu apă caldă. O ruga pe N ora cu voce jo a să şi o teroriza cu neîncetate sfaturi. N ora, palidă, slabă ca o prăjină, părea bolnavă. Polly, îmbătrînită, m oartă de oboseală, mai îm popoţonată ca niciodată, dobîndise un nou tic; îşi apăsa repede m îna pe fhm te. Tîrziu, în noapte, în cam era vecină o auzi murm uxînd rugăciuni. Torturat de enigma asta, Francis îşi muşca buzele, se zvîrcolea în cearşafuri, incapabil să adoarmă. A doua zi de dim ineaţă, de cu zori, Francis se ridică şi, după cum avea obiceiul, asistă la prim a liturghie. La înapoiere o găsi pe N ora stînd afară pe treptele scării din curte, încălzindu-se la soare. Pe picioarele ei puişorii de găină piuiau şi se jucau. N u se clinti să-i facă loc; apoi după o clipă înălţă capul şi-l privi. - Uite omul sfînt... a ieşit de dirnineaţă să-şi mîntuie sufletul. R oşi auzind tonul acesta atît de neaşteptat, atît de rece şi aspru. - Părintele Fitzgerald a slujit? - N u , vicarul. - B o u l m ut al ieslei. Cel puţin nu face nici un rău. Ea lasă capul în jo s, p rivind vag găinile, cu faţa m icuţă sprijinită în pum nul şi m ai mic. Fusese totdeauna plăpîndă, dar îl izbi dureros această fragilitate, aproape copilăroasă, care se potrivea aşa de puţin cu oribila m aturitate a privirii şi cu rochia cenuşie, nouă, scumpă, care-i dădea o înfăţişare severă şi demnă. Inima îi bubuia, în piept îi ardea o insuportabilă durere. Suferinţa Norei îi sfîşia sufletul. Ezită, cu ochii în depărtare. Apoi, încet: - A i dejimat? Ea dădu din cap în sem n că „da“ . - Polly m -a silit. D oam ne, num ai de m -ar lăsa în pace! - C e faci azi?

81

-N im ic . Ezită, apoi, grăbit, propuse, cu toată dragostea năvatoică ce i-o purta: - H ai să ne plim băm , N ora, ca altădată. E atît de fium os! Ea nu se mişcă; dar o oarecare animaţie păru că îi însufleţeşte obrajii scobiţi. - N - a m putere, zise ea cu o voce tristă, sînt obosită. - Oh! vino. N ora, te rog! Ea tăcea, apatică. - Bine, dacă vrei tu. Inim a îi bătea dureros. Se duse repede în bucătărie unde pregăti în grabă cîteva sandvişuri şi făcu un pachet pe care îl legă ca vai de lum e. P olly nu se arăta şi pentru m om ent nu dorea nicicum prezenţa ei. Zece m inute m ai tîrziu. N ora şi cu el erau instalaţi în tram vaiul roşu şi traversau oraşul cu m are zgom ot. D upă o oră, m erg eau unul lîngă altul, tăcînd, pe drum ul spre Gosforth. Se m iră că avusese impulsul să se întoarcă pe locurile acestea familiare. Azi, cîmpiaprimăvăratică eraîncîntătoare. Dar însăşi această fium useţe era prea emoţionantă. C înd ajunseră în livada lui Lang, plină de flori roşii, el se opri încercînd să rupă liniştea grea care se aşternuse între ei. - Priveşte, N ora, vrei să ocolim puţin şi să-i spunem bună ziua lui Lang? E a aruncă o privire către livadă, către arborii plan taţi în lînduri egale, drepţi ca piesele de şah, în jurul magaziei. Răspunse aspru, pe im ton amar: - N - a m poftă! D etest locul ă s t a ... El nu răspunse. Vag, ghicea că amărăciunea aceasta nu-i era adresată lui. Peste o oră ajunseră pe cuhnea colinei din Gosforth. O bservă că N ora era obosită şi, fără să o consulte, se aşeză sub un fag m are ca să m ănînce. Z iua era deosebit de caldă şi clară.

82

In depărtare, în cîmpie, la picioarele lor, scînteietor în liunina aurită, se întindea oraşul, cu dom urile şi clopotniţele de o nespusă fhim useţe. Ea de-abia se atinse de sandvişuri. A m intindu-şi de tirania lui Polly, el nu o îndem nă. U m bra era plăcută. D easupra capetelor lor, finonzişoarele fragede se clătinau şi desenau farandole pe m uşchiul presărat cu fructe uscate. A erul era îm bălsăm at de seva proaspătă. Chem area insistentă a unei m ierle cobora de pe o creangă înaltă. D upă o vrem e. N ora se rezem ă de trunchiul copacului, cu capul dat pe spate, şi închise ochii. A cest abandon părea să fie cel m ai m are sem n de afecţiune pe care i-1 putea da. Francis o privea cu o negrăită duioşie, mişcat de o compasiune inexplicabilă la vederea gîtului gol şi atît de subţirel. T andreţea asta care-1 um plea îi inspira o violentă dorinţă de protecţie. C înd capul ei alunecă puţin spre trunchi, de-abia îndrăzni s-o atingă uşor, dar crezînd-o adormită, întinse instinctiv braţul să o sprijine. Atunci ea se ridică şi începu să-l lovească repede peste faţă şi în piept, cu pumnii închişi, isterică şi gîfîind. -L a să -m ă în p a c e ! Brută! Animal! - N o r a ,N o ra ! Ce s-aîn tîm p lat? C u răsuflarea tăiată, ea făcu un pas înapoi, cu chipul crispat şi trăsăturile descompuse; - N u încerca să m ă adem eneşti cu linguşeli! Toţi sînteţi la fel. Toţi. - N o r a ! D isp erat, o im plora. P en tru D u m n ezeu , explic ă -m i... - C e să-ţi explic? - T otul... de ce faci a s ta ... de ce te m ăriţi cu Gilfoyle? - Şi de ce nu m -aş m ărita cu el? îi aruncă întrebarea cape o sfidare amară, parcă apărîndu-se. B uzele ei erau aşa de uscate că de-abia m ai p u tea să vorbească. - Dar, Nora, e un biet neisprăvit... N-ai nim ic comun cu e l ...

83

- Ori el, ori a ltu l... N u ţi-am spus că toţi sînteţi toţi la fel? Cel puţin pe el voi putea să-l pun la locul lui. Uimit, Francis o privea fix, înspăimîntat, foarte palid. Şi ceva în p rivirea lui neîncrezătoare o rănea aşa de tare încît vru să-l rănească şi m ai rău. - P o a te îţi închipui că aş vrea să m ă m ărit cu tine? Băiat de cor cu p rivirea e te ra tă ... sfîntuleţ necopt! G ura îi trem ura de dispreţ şi sarcasm . D ă-m i voie să r i d ... C ucernicia ta m ă înveseleşte. Şi continuă, ridicînd spre cer o privire pioasă. N u ştii cît eşti de caraghios... cu rugăciunile tale interm inabile... Ai fi singurul om de pe lum e pe care nu l-aş v re a ... Cuvintele i se înăbuşeau în gîtlej; tremura aht de tare încît nu putu, cu toate eforturile, să-şi oprească lacrimile cu dosul palmelor. Atunci, suspinînd nebuneşte, se aruncă de gîtul lui. - Oh! Francis, scum pul m eu, iartă-m ă! Ştii că te-am iubit întotdeauna. O m oară-m ă dacă v re i... m i-e indiferent!... Cît putea de bine, stîngaci, tînărul se strădui s-o calmeze. Ii m îngîie fhintea şi trem ura tot, ca şi ea. Pasivă, fata i se lăsă în braţe ca o păsărică rănită, epuizată, cu faţa ascim să în haina lui. Apoi, încet, se ridică. C u ochii plecaţi, îşi scoase batista, îşi frecă obrajii m înjiţi de lacrim i, îşi puse pălăria, apoi, indiferentă şi abătută, zise: - Aş prefera să ne întoarcem . - Priveşte-m ă, N ora. însă ea refuză şi-l rugă num ai, cu aceeaşi voce m onotonă, să-i explice ce vrea. Vehemenţa lui naturală birui; - Ei bine, N ora, lucrurile nu pot continua aşa. C red că este Ш m ister aici, însă îl voi scoate la lum ină. N u v reau să te căsătoreşti cu imbecilul ăsta de Gilfoyle. Te iubesc. Nora. Te voi împiedica. Ea tăcu, copleşită. - M icuţul m eu Francis, zise ea cu u n zîm bet fără veselie, ascultîndu-te îm i vine să cred că ai o m ie de ani.

84

Se ridică, se aplecă spre el şi-l sărută ca altădată pe obraz. Cînd coborîră colina, m ierla nu m ai cînta. Seara, foarte hotărît, Francis se duse la docuri, în mizerabila colibă în care locuia fam ilia M agoon. Scanty, izgonit din Uniune, era singur. D oam na M agoon lucra încă. G hem uit lîngă un foc care abia pîlpîia, la lumina slabă a unui capăt de luminare, el lucra îngîndurat la un covor de lînă. C înd recunoscu oaspetele, ochii urduroşi exprim ară o vădită plăcere, care spori şi m ai m ult la v ederea sticlei de alcool pe care Francis o luase pe fiiriş de la bar. Im ediat, Scanty u m plu o ceaşcă de D elft ştirbită şi bău în sănătatea musafirului său. - I a t ă ce-m i face bine! bom băni el, ştergîndu-şi buzele cu mîneca mptă. N -am m ai băut o picătură de cînd ţine barul Gilfoyle, un şoarece afurisit şi nesuferit. Francis apropie de foc un scăunel desfundat. Vocea lui era tristă, um brele trădau ochii înfundaţi în orbite. - Scanty! C e s-a petrecut la U niim e? C e s-a întîm plat cu N ora, cu Polly, cu N ed ? D e trei zile nu pot afla nim ic. Trebuie să-mi spui. Scanty se alarm ă. P rivirea lui se plim ba de la Francis la sticlă, de la sticlă la Francis. - D e unde vrei să ştiu? - D a ! Tu ştii, o citesc pe chipul tău. - N e d nu ţi-a spus nim ic? - N ed? E ca u n surdo-m ut. - Sărmanul, bătrînul Ned! Scanty scoase un geamăt, îşi făcu cruce, apoi îşi turnă al doilea pahar, plin vîrf, cu whisky. Dumnezeu să ne apere! Cine s-ar fi gîndit vreodată? D ar cei m ai buni dintre noi devin adesea oam eni răi. Apoi, cu o voce em fatică şi răguşită, spuse deodată; - N u pot să-ţi spun nim ic, Francis, e ruşine să ne gîndim la asta şi apoi - nu m ai e nim ic de făcut.

85

- B a da, totul se poate aranja! D acă aş fi la curent cu cele întîm plate, aş putea cel puţin să încerc. - V r e i să spui, G ilfo y le ... C u ochii plecaţi, Scanty se gîndea; apoi dădu încet din cap. M ai luă o gură de w hisky ca să prindă curaj, apoi faţa lui zbîrcită deveni extraordinar de serioasă şi, calm , declară: - îţi voi spune, Francis, dacă juri că nu m ă vei trăda. Adevăml e . .. că N ora a avut u n copil. O tăcere prelungită îi lăsă răgaz lui Scanty să golească încă o ceaşcă. Francis întrebă: - C în d ? - Acum şase săptămîni. L-a născut la W hitley Bay. О femeie îngrijeşte copilul. E o fetiţă ... N ora nu o poate suferi. înm ărm urit, ţeapăn, Francis îşi stăpînea m înia care făcea ravagii în sufletul lui. Se simţi obligat să întrebe: —Gilfoyle este tatăl? - Peştele ăla fără măruntaie? Ura înfiînse pmdenţa lui Scanty. Nu! Nu! Cum se spune, el se mulţumeşte să-i dea copilului numele său. Ce vrea el e să prindă rădăcini la U niune, individul ăla scîrbos. Preotul a aranjat totul, Francis. Ah! au lucrat bine amîndoi. D upă ce se va întocm i certificatul de căsătorie, vor aduce fetiţa aici, ceva m ai tîrziu, după ce va sta o vrem e la ţară. N ici văzut, nici ştiut. Să m or dacă asta n-ar scîrbi şi un porc! Se înăbuşea, o durere cumplită îi încleşta gîtlejul lui Francis. L upta cu disperare ca să-şi stăpînească vocea. - N u o ştiam pe N ora îndrăgostită! Scanty, tu ştii cine este... Vreau să s p u n ... tatăl copilului? - D um nezeu m i-e m artor că nu ştiu nim ic! Sîngele îi urcă'ţa cap lui Scanty, care um bla de colo-colo şi nega, vociferînd. N ii ştiu nimic. Cum vrei ca un biet om ca m ine să fie la curent? Şi nici N ed, tot atît de adevărat ca E vangheliile, te asigur. N ed a fost întotdeavma drăguţ cu m ine, e un om bvm şi generos, în afară de m om entul în care Polly nu era acasă şi băuse un pahar m ai mult.

86

N u, nu, Francis, crede-m ă, nu e nici o speranţă ca vinovatul să fie găsit. Tăcură, iar ochii lui Francis se întunecau. Se simţea cuprins de greaţă. în sfîrşit, cu m are greutate, se ridică. - M ulţum esc, Scanty, pentm inform aţiile care m i le-ai dat. Părăsi cam era şi coborî, am eţit, scările stricate. Fruntea, palm ele lui erau acoperite de o sudoare îngheţată. O viziune îl urmărea, chinuitoare: căm ăruţa albă şi bine rînduită a Norei. Nu sim ţea ură, ci o m ilă arzătoare, în zbucium ul înspăim întător al sufletului său. Afară, în curtea murdară, rezemat de singurul felinar, învins de greaţă, vom ită în şanţ. Apoi îl luă cu frig, însă se sim ţi uşurat. Se îndreptă hotărît spre Saint D om inic. M enajera îl introduse m casă cu discreţia caracteristică prezbitemlui. D upă un m inut se întoarse, călcînd în vîrful picioarelor, în vestibulul abia lum inat unde îl lăsase, şi-i spusese zîmbind: —Ai noroc, Francis, dom nul abatele te primeşte chiar acum. C u tabachera în m înă, abatele G erald Fitzgerald se ridică, cînd intra Francis, întîmpinîndu-1 cu un amestec de cordialitate şi de curiozitate; înfăţişarea elegantă şi rafinată se potrivea de minune cu mobilele fiunţuzeşti, cu scărmelul de mgăciune, cu excelentele copii de pe tablourile medievale itahene care împodobeau pereţii şi buchetul de crini de pe birou care parfum a plăcut camera. - Ei bine, tinere, te credeam în N ord! Ia loc. Ce m ai fac bunii mei prieteni din Holywell? T ăcu ca să tragă tabac pe nări şi priv irea lui se opri cu o aprobare afectuoasă pe cravata lui Francis, în culorile colegiului. - Şi eu m i-am făcut tot acolo studiile, ştii, înainte de a m ă duce în O raşul Etern. E o frum oasă şi nobilă casă. Şi dragul bătrîn M acNabb! Şi abatele Tarrant! U n bărbat remarcabil, care va ajunge departe! Să vedem , Francis - şi îl pătrunse cu privirea sa ageră, învăluită într-o politicoasă suavitate - , ce te aduce la mine?

87

Stingherit, cu răsuflarea scurtă, Francis ţinea ochii plecaţi. - A m venit să vă consult cu privire la Nora. A c e a stă re m a rc ă b îlb îită risip i se n in ă tate a cam erei, atm osfera de bună graţie şi tihnă. - Şi ce vrei să m ă întrebi relativ la N ora, te rog? - C ăsătoria ei cu G ilfoyle... Ea nici nu-1 poate su feri... e grozav de nenorocită... totul îm i pare stupid şi n ed rep t... este o pedeapsă inutilă şi îngrozitoare. - Ce ştii dum neata despre această îngrozitoare chestiune? - Ei b in e ... to tu l... şi că n-a fost din vina e i ... T ăcu ră. F ru n te a fru m o asă a lui F itz g e ra ld e x p rim a nemulţum ire, şi totuşi privea spre adolescentul jen at cu un fel de demnitate compătimitoare. - B ăiete dragă, dacă vei ajunge preot, cum sper, cînd vei dobîndi jum ătate din experienţa pe care o am eu, vei înţelege că oarecare dezordini sociale cer remedii potrivite. Eşti copleşit de afacerea aceasta oribilă - şi îi aruncă cuvintele, cu o m işcare din cap. N u şi eu. O prevăzusem chiar. C unosc şi detest efectul whisky-ului asupra m entalităţii bestiale a acestor bădărani care sînt enoriaşii m ei. D unm eata şi eu putem gusta în tovărăşie ш pahar de Lachryma Christi şi totuşi să răm înem oam eni bine crescuţi. însă asta nu se poate întîm pla cu Edw ard Bannon. Deajuns. N u acuz pe nim eni. Constat pur şi sim plu existenţa unei problem e care se pune destul de des, şi cei care-şi petrec orele ascultînd sordide spovedanii, o ştiu desml de bine. P reotul se o pri ca să ia tabac d in tab a c h e ră cu un g est elegant. - C e vom face? A m să-ţi spun. M ai întîi, vom legitim a şi vom boteza copilul. A poi, o vom cununa pe m am ă, dacă este posibil, cu cea m ai convenabilă partidă şi care se va m ulţum i cu situaţia. T rebuie să se pună ordine, să se clădească u n căm in catolic sănătos pe aceste ruine, să se reintegreze în soUda ţesătură socială aceşti fii nesocotiţi. C rede-m ă, N ora B annon are m ult

88

noroc să se m ărite cu Gilfoyle. N u este strălucit, însă e un bărbat solid. Peste doi ani o vom vedea la liturghie, cu soţul şi familia ei, perfect fericită. - N u, nu - Francis îl întrerupse fără voia lui - , ea nu va fi niciodată fericită... doar ffintă şi disperată. Fitzgerald se ridică. - Este fericirea scopul nostru pe acest păm înt? - Va recurge la cine ştie ce gest extrem . N ora nu poate fi îmblînzită. O cunosc m ai bine decît dumneavoastră. - P a r i să o cunoşti intim. Fitzgerald zîm bea cu o suavitate răutăcioasă. Sper că nu te intereseză şi sub aspect fizic. D ouă pete roşii apărură pe obrajii livizi ai lui Francis. Murmură; - O iubesc m ult pe N ora, însă dragostea m ea nu ar putea da loc unei sordide spovedanii. V ă ro g - şi vocea lui avea un accent de rugăm inte u m ilă şi d is p e ra tă -, n-o siliţi să încheie căsătoria asta. E a hu este ca celelalte. A re un suflet b lînd şi lum inos. N u i se poate arunca deodată în braţe un copil şi un bărbat pentru că, în nevinovăţia ei, a fo st... Iritat, Fitzgerald aruncă tabachera pe masă. -în c e te a z ă să-mi dai lecţii, domnule! - Iertaţi-mă. Vedeţi bine că nu ştiu ce spun. Voiam num ai să vă rog fierbinte să uzaţi de influenţa dum neavoastră... Francis făcu apel la toată energia lui care îl părăsea, pentru un ultim efort. -D a ţi-i cel puţin ceva timp! -D e s tu l, Francis! Preotul, prea stăpîn p e sine şi pe alţii pentru a-şi pierde sîngele rece şi pentru a se lăsa descum pănit prea m ult tim p, se ridică brusc de pe scaunul său şi îşi cercetă ceasul. - A m o în tîln ir e la p a tro n a j la o re le o p t. F ii b u n şi sc u z ă -m ă ... C um Francis se ridicase şi el, îl lovi, în sem n de prietenesc reproş, cu palm a pe umăr.

89

- D ragă băiete, eşti prea tînăr. Voi îndrăzni să adaug că nici prea copt la minte. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te găseşti lîngă S fînta noastră M am ă, B iserica, sub protecţia bătrînei sale înţelepciuni. Şi nu te da cu capul de pereţi. R ezistă de m ulte generaţii şi alţii m ai puternici ca tine şi l-au spart. însă sînt sigur că eşti un băiat curajos. Vino să m ă vezi şi să-m i vorbeşti de Holywell după căsătorie. Pînă atunci, pentru iertarea nepoliteţei tale, vei recita Salve Regina, vrei? Francis tăcea. Totul fusese zadarnic. - Da, părinte. - Ei bine! B u n ă seara, dragul m eu. D um nezeu să te binecuvînteze! în aerul nopţii, um ed şi rece, Francis se îndepărtă încet de prezbiter. Paşii lui răsunau surd pe aleea pavată. C înd trecu pe lîngă treptele scării de la capelă, paracliserul închidea uşile de »jos. C înd ultim a luminare fu stinsă, Francis răm ase descoperit în întuneric, cu ochii fixaţi pe flacăra care se zărea de la candela altarului. Deodată, din adîncul disperării sale, se înalţă o rugăciune: - Oh! D o am n e, v ei face cum e m ai bin e p en tru fiecare din noi! Ziua căsătoriei se apropia şi Francis se topea de febră şi de insomnii. A tm osfera în tavernă se aşeza, ca o apă tulbure care se Unişteşte. N ora era calmă. Pentru Polly renăştea o vagă speranţă; şi dacă N ed se încăpăţîna în singurătatea lui, teroarea confuză din.privirea lui se domolea. Cerem onia trebuia să se desfăşoare, fireşte, în intimitate. D ar nu exista nici un m otiv ca trusoul să fie modest, nici dota, nici călătoria de nuntă la Killamey. Casa gemea de rochii şi de stofe fium oase. Polly trecea de la o probă la alta cu gura plină de ace şi cerceta bucăţile de postav sau de pînză, învăluită într-o ceaţă binefăcătoare. Gilfoyle, mereu lapîndă, fuma cele mai bune ţigări ale Uniunii şi se întreţinea din cînd în cînd cu N ed, asupra chestiunilor financiare. F u întocm it un contract de asociaţie şi sem nat; se

90

discuta anim at despre instalarea tînărului menaj. R udele sărace ale lui Gilfoyle, destul de numeroase, frecventau casa, umile, însă cotropitoare. Sora lui, căsătorită, doam na Neily, şi fiica ei Char­ lotte erau printre cele m ai agresive. N ora de-abia vorbea. într-o zi, cînd îl întîlni pe Francis pe culoar, îl opri şi-l întrebă: - Ştii to tu l... nu-i aşa? C u inim a gata să-i spargă pieptul, el nu îndrăzni să ridice ochii. - Da, ştiu. D upă o pauză, gîfîind, nemaiputînd să-şi stăpînească durerea care-1 sfîşia, izbucni deodată în cuvinte incoerente; lacrim i de copil îi arseră ochii; - N o ra ... nu trebuie să ne su p u n em ... dacă ai şti cît sufăr cu tin e ... aş putea să veghez asupra ta, să m uncesc pentru tine. N o ra ... lasă-m ă să te iau cu m ine. Ea îl privi cu o tandraţe stranie şi înduioşată. - U nde ne-am p u tea duce? - N u contează unde. Aiura. Obrajii lui erau um ezi şi strălucitbiE Ea nu răspunse nimic, îi strînse m îna fără o vorbă, apoi ieşi repede, ca să se ducă să probeze o rochie. In ajunul nunţii, ea îşi mai reveni, pierdu puţin din pasivitatea sa rigidă. G olind o ceaşcă de ceai cu care o tot îm boldea Polly, N ora spuse; - A ş dori să m erg azi la W hitley Bay. Năucită, Polly repetă; - W hitley Bay? Apoi adăugă foarte mişcată: M erg cu tine. - E inutil, protestă blîndN ora, m işcînd linguriţa. însă, dacă doreşti... - C um să nu, draga mea! L iniştită de tonul b lind al N orei ca de ecoul slab al unei muzici depărtate, cîndpînă acum fusese de o veselie răutăcioasă,

91

Polly privea excursia asta cu plăcere. Nedesluşit, presupunea că N ora m ai fusese pe-acolo. Bîndu-şi ceaiul, vorbea cu însufleţire despre fiumuseţile lacului din Killamey pe care îl vizitase m tinereţe. Luntraşii o am uzaseră grozav. Cele două femei se îm brăcară pentru excursie şi, după prînz, p orniră spre gară. L a colţul străzii. N o ra se întoarse şi privi fereastra la care stătea Francis. Se opri o clipă, surise grav şi făcu sem n cu m îna, apoi dispăru. Noutatea se răspîndi în oraş, înainte să fi fost adusă de mătuşa P o lly care se întoarse cu trăsura într-o desăvîrşită stare de prostraţie. A ccidentul й с и senzaţie în oraş. Interesul populaţiei n-ar fi fost stîm it chiar atît de m ult de sim pla stîngăcie a tinerei care căzuse de pe peron sub roţile trenului. D ar apropiata nuntă adăuga o notă picantă şi excepţională faptului divers. La docuri, fem eile părăseau în grabă casele ca să discute în grup, înfofolite în broboadele lor şi cu mîinile în şolduri, bi cele din urmă, tragedia fu atribuită pan to filo r noi ai victim ei. M anifestară o sim patie profundă pentru Thadeus, ca şi pentru fam ilie şi p entru toate logodnicele nevoite să călătorească cu trenul. Se sugeră chiar ca rămăşiţele desfigurate să fie înmormîntate cu fanfara confreriilor, cu m are pom pă. Seara tîrziu, fără să ştie cum, Francis se afla în biserica Saint Dominic. Era com plet goală. Lum ina tremurătoare a lămpii de la altar, far minuscul, îi atrăgea privirea înspăimîntată. îngenuncheaf ţeapăn şi livid, se sim ţea prins în m rejele neînduplecate ale destinului. N icio d ată dezolarea lui n u fusese atît de adîncă, niciodată abandonarea de sine însuşi nu fusese atît de totală. N u m ai putea să plîngă. B uzele lui, reci şi strânse, nu puteau nici să m urm ure o rugăciune. însă sufletul lui chinuit se oferea ca jertfă. M ai întîi părinţii săi şi acum . N ora. C um să ignore m ai m ultă vrem e aceste sem ne ale C erului? Va p leca d e c i... trebuia să p le c e ... să-l regăsească pe părintele M a c N a b b ... la San M o-

92

rales. Se va consacra în întregim e lui D unm ezeu. Se hotăiîse să se facă preot. â

O în anul 1892, de Paşti, se întîm plă la sem inarul din San M orales un incident care iscă nesfîrşite com entarii, nuanţate de altfel de o anumită consternare. U n seminarist din clasa de teologie dispăruse tim p de patru zile întregi. B ineînţeles, nu era prim ul exem plu de răzvrătire de la întem eierea acestei instituţii, acum cinci sute de ani, pe un înalt platou aragonez. Elevii se m ai răzvrătiseră tim p de o oră, două ca să se ducă pe ascuns la posada vecină, spre m area pagubă a conştiinţei şi a digestiei lor, pentru a fiima cigarros lungi şi a bea aguardiente. O dată sau de două ori fusese necesar să fie tras de urechi vreun nesupixs în saloanele dărăpănate din Via Amorosa a oraşului. D ar cazul unui seminarist care iese în plină zi pe poarta m are şi se înapoiază peste cîteva zile, în acelaşi fel, dar făcînd m ai m ult zgom ot, tîrîndu-şi picioarele, ciufulit, plin de praf, manifestînd, pe scurt, cu toate stigmatele unei oribile nechibzuinţe şi йга să ofere altă scuză decît:, Д т fost să m ă plimb“, aruncîndu-se apoi în patul său şi dorm ind tim p de douăsprezece ore - asta nu era nim ic m ai m ult decît o apostazie. In tim pul recreaţiei, elevii discutau încet, grupuri m ici de siluete negre pe povîmişurile însorite, printre viţele de vie albăstrite de piatră vînătă, deasupra cărora luceşte albeaţa seminarului pe pămîntul roz pal. Toată lumea socotea că, fără discuţie, Chisholm va fi eliminat. Consiliul de disciplină fusese imediat constituit. După tradiţie, pentru orice încălcare gravă a disciplinei, acesta se com punea din superior, directorul de studii, profesorul novicilor şi şeful seminariştilor.

93

A doua zi după scandal, după cîteva discuţii prelim inare, tribunalul îşi ţinea şedinţa în amfiteatrul de teologie. A fară suflă solano. M ăslinele negre şi coapte cad din arborii cu fiim ze ascuţite şi crapă la soare. Parfum ul florilor de portocal vine dinspre livada care înconjoară infirmeria. Din pricina căldurii, păm întul crapă ca în tr-u n cuptor. F rancis intră în sala înaltă, susţinută de stîlpi, în care băncile goale şi lustruite dau o impresie de prospeţim e sumbră. Are un aer calm. Sutana de alpaca neagră îi accentuează slăbiciunea. Părul tuns îi scoate în evidenţă umerii obrajilor, subliniază p rivirea întunecată, sporind înfăţişarea rezervată şi liniştită. M îinele lui, m ai ales, sînt ciudat de inerte. în faţa lui, pe platform a unde au luat loc protagoniştii dezbaterii, se găsesc patru m ese unde sînt deja instalaţi directorul Tarrant, m onseniorul M acN abb, abatele G om ez şi diaconul Mealey. Conştient că, în privirile îndreptate spre el, nemulţumirea se îm pleteşte cu m îhnirea, Francis lasă capul în jo s în vrem e ce abatele Gom ez, profesorul novicilor, citeşte repede acuzarea. L iniştea o dată restabilită, după o pauză, abatele Tarrant întreabă; - Ce explicaţii ne poţi da? în ciuda calmului în care se închisese, Francis roşeşte. Pleacă şi mai m ult capul. - A m fost să m ă plimb. Răspunsul era îngrozitor. - I a t ă ce este destul de clar. N e servim de picioare, fie că intenţiile noastre sînt bime sau rele! în ceea ce priveşte greşeala evidentă de a fi părăsit sem inarul fără voie, intenţiile dum itale erau rele? -N u . - în tim pul absenţei dumitale ai abuzat de alcool? -N u . - A i fost la o luptă cu tauri, la bîlci sau la cazinou? -N u .

94

- A i frecventat fem ei stricate? -N u . - Atunci ce-ai făcut? Tăcere. Apoi un răspuns bîlbîit; - V -am spus deja. N u puteţi înţelege... E u ... Eu am m ers... Abatele Tarrant schiţează un zîm bet ironic. - Crezi că ne poţi convinge c-ai bătut cîm pul fără încetare vrem e de patru zile? - î n s f î r ş i t . .. aproape. - Efnde te-ai oprit? - L a Cossa. - C o s s a ... dar e la optzeci de kilom etri! - D a , fără îndoială. - Ai avut o ţintă? -N u . Abatele Tarrant îşi m uşca buza subţire. N u putea suferi să i se împotrivească cineva. Deodată, îşi doreşte din toată inim a să-l pună pe scăunaşul de lem n pentru acuzaţi, să-i aplice ghetele de fier, brodechinul şi roata de tortură. înţelege că în evul m ediu se recurgea la asem enea instrum ente. în unele circum stanţe, întrebuinţarea lor este singura indicată. - M ă tem că m inţi, Chisholm. - Şi de ce v-aş m in ţi... pe dum neavoastră? O exclamaţie înăbuşită îi scăpă diaconului Mealey. Prezenţa lui în locul acesta este pur simbolică. în calitate de şe f al elevilor, reprezintă acolo corpul seminariştilor. D ar nu se poate abţine să nu-i adreseze lui Francis un serios îndemn: - Te rog, Francis! în num ele tuturor e le v ilo r... al tuturor acelora care te iu b esc ... E u ... E u te conjur, mărturiseşte! C um F rancis tace, abatele G om ez, tînărul profesor al novicilor, se apleacă să-i şoptească lui Tarrant; - N -am putut să o bţin nici un indiciu, nici cea m ai m ică indicaţie în oraş. Poate am putea să-i scriem abatelui din Cossa.

95

Tarrant îi aruncă о privire rapidă subtilului spaniol. - Da. E xcelentă idee ... între tim p, superiorul profită de această întrerupere. M ai în vîrstă, m ai lent d e c ît la H ol 3 rwell, se apleacă. Vorbeşte cu bunătate, blînd: - Trebuie să înţelegi, Francis, că în îm prejurările actuale explicaţia ta p rea v ag ă nu este suficientă. L a urm a urm elor, e vorba de o treabă serioasă: ai chiulit de la şcoală. N u numai că ai încălcat disciplina seminarului, că ai păcătuit prin neascultare, dar trebuie să cercetăm m otivele care te-au îndemnat. Spune-mi, nu eşti fericit printre noi? - B a da, sînt fericit. - Bine. Şi n-ai nici un m otiv să te îndoieşti de vocaţia ta? - N u ! Doresc m ai m ult ca niciodată să încerc să aduc puţin bine în lume. - îm i face m are plăcere. N u doreşti să fii eliminat? -N u . - Ei bine! Explică-ne cum crezi tu mai bine ce te-a îndemnat să încerci această extraordinară aventură. încurajat astfel, Francis ridică iar capul. Cu un m are efort, cu privirea pierdută, cu o expresie tulbure, începu: - E u ... A m fost la capelă. D ar n u reuşeam să m ă rog. N u puteam să m ă concentrez. Eram agitat. Solano su fla ... şi vîntul cald m ă exaspera, rutina sem inarului îm i părea deodată sordidă şi apăsătoare. A poi am zărit drum ul, peste poartă, alb şi pufos de p r a f N u m -am putut stăpîni. M -am trezit pe drum , m ergînd. A m mers toată noaptea, kilom etri după kilometri. A m m e rs ... - Toată ziua urm ătoare? îl întrerupse abatele Tarrant, batjocoritor şi furios. Şi a doua zi iar? -E x a c t! - în viaţa m ea n-am auzit asem enea baliverne! A sta-i o insultă adusă inteligenţei consiliului! Superiorul, cu sprîncenele încruntate, se ridică deodată şi împinge scaunul.

96

- Propun ca şedinţa să fie suspendată. In vrem e ce cei doi preoţi îl privesc încrem eniţi, el îi spune lui Francis, pe un ton fără replică: - P o ţi să pleci. D acă vom socoti necesar, te vom chem a. Francis părăseşte sala într-o linişte m orm întală. A poi superiorul se întoarce către ceilalţi şi declară cu răceală: - V ă asigur că nu veţi ajunge la nim ic purtîndu-vă aspru. Trebuie să procedăm cu prudenţă. A ici se ascunde un mister. Fii ios de a fi astfel îm boldit, abatele Tarrant se plim bă de colo-coio, agitat. - Este rezultatul unei îndelungate indiscipline. - Ba deloc, protestează superiorul. D e cînd venit aici a fost întotdeauna sibtor. Raportul nu semnalează nimic asupra conduitei lui, nu-i aşa? îl întreabă pe abatele Gomez. Gom ez răsfoieşte paginile din faţa lui. - N u. Vorbeşte încet, citind. C îteva glum e de prost-gust. Iam a trecută a dat foc unui ziar englezesc pe care îl citea abatele Desprad. Cînd a fost întrebat de ce a făcut aşa, a răspuns rîzînd: „D racu’ ştie să ocupe mîinile trîndave“ . - Acesta n-are nici o importanţă. Tonul superiorului deveni scurt. Ştim bine că abatele D esprad acaparează toate ziarele care vin la seminar. - Apoi, rezum ă G om ez, însărcinat să citească cu glas tare în refectoriu, a substituit o m ică povestire de propagandă misionară intitulată: Eva afurat zahăr în locul Vieţii sfintului Petru din Alcantara, provocînd eistfel - pînă cînd lucrurile au fost puse la punct - o ilaritate deplasată. - Răutate iară urm ări... - De altfel... Gomez întoarce pagina, în timpul simulacrului procesiunii organizate de elevi, reprezentînd Sfintele Taine, unul îmbrăcat în copil pentru Botez, alţi doi închipuind Căsătoria etc., toate astea perfect autorizate, el a prins cu un ac pe m uribundul de la M aslu o bucată de hîrtie cu un cuplet satiric la adresa abatelui T a rra n t...

97

- Toate acestea s-ar pu tea ierta uşor, îl întrerupse brusc auaicle Tarrant. A r trebui însă să ne preocupe fapta săvîrşită, nu aceste glum e absurde. Superiorul clătină capul. - A bsurde, fără îndoială. în să iară răutate. îm i place ca un băiat să privească viaţa sub aspectul ei comic. Trebuie să ţinem seama de faptul că Chisholm este un original. E o natură profundă şi plină de foc. Foarte sensibil, are dese accese de melancolie. El le ascunde toate sub veselia lui. Este un luptător şi nu va ceda niciodată. Curios am estec de candoare copilărească şi de logică riguroasă. Şi, peste toate, o natură esenţialmente individualistă! - Individualismul este o calitate mult mai periculoasă pentru un teolog, rem arcă Tarrant pe un ton acid, el ne-a adus Reforma. - Şi reforma a adus o mai bună disciplină în Biserica Catolică, zîm bi blînd superiorul, cu ochii în tavan. Insă nu e vorba de asta. R ecunosc că el a încălcat grav disciplina. Va fi pedepsit. în să pedeapsa nu trebuie să fie prem atură. N u pot să dau afară un elev de talia lui Chisholm fără să m ă asigur în prealabil că m erită să fie îndepărtat. Să aşteptăm deci cîteva zile. El se ridică cu un aer nevinovat: - Sînt sigur că îm părtăşiţi cu toţii părerea mea. Cei trei preoţi părăsiră estrada. Tarrant şi G om ez plecară împreună. în cele două zile care urmară, Francis simţi că am eninţarea pedepselor este suspendată. 1 se lăsă toată libertatea. Nim eni nu îi tulbură studiile. în să, oriunde se ducea, la bibliotecă, în refectoriu, în sala com ună, cam arazii lui tăceau num aidecît sau afectau o naturaleţe care nu înşela pe nimeni. A şti că e în centrul tuturor conversaţiilor îi dă u n aer vinovat. C am aradul său din H olyw ell, H udson, subdiacon el însuşi, îl sîcîie cu atenţiuni afectuoase, cu fruntea barată de o cută de îngrijorare. A nselm M ealey este în tabăra cealaltă, a celo r a căror dem nitate este ultragiată. în recreaţie, după ce se consultaseră, îl înconjură pe singuratic. Anselm ia cuvîntul:

98

- Intenţia n o astră nu este să-ţi agravăm situaţia critică, Francis. Insă noi ne sim ţim cu toţii atinşi. A titudinea ta jigneşte întreg corpul elevilor. N oi sîntem de părere că ar fi mult mai demn din partea ta să goleşti sacul, să mărturiseşti... - Ce să m ărturisesc? M ealey dădu din um eri. D upă o tăcere - ce m ai putea încerca? - , pleacă cu ceilalţi, nu fără să adauge; - N o i am hotărît să ţinem nouă zile posturi şi rugăciuni pentru tine. Această tristă poveste m ă atinge personal: nădăjduiam să-ţi fiu prietenul cel m ai bun. Pentru Francis, a pretinde că totul se petrece norm al devine dificil. D acă se plim bă în grădina seminarului, se opreşte izbit de ideea că, plim bîndu-se, şi-a atras dizgraţia. Se tîrăşte dintr-im loc într-altul şi observă că în ochii lui Tarrant şi ai celorlalţi profesori a încetat să m ai existe. L a curs, nu poate fi atent. N ădăjduieşte totuşi că v a fi chem at la superior, în să nu se în tîm plă nim ic. Tensiunea lui interioară creşte. N u se mai înţelege pe sine, enigma insolubilă este el însuşi. începe să le dea dreptate celor care se îndoiau de vocaţia lui. întrevede vag ideea să plece cu un frate laic mtr-o misiune îndepărtată şi periculoasă. îşi petrece cea mai m are parte a tim pului la capelă, însă în m are taină. îl obsedează m ai ales necesitatea de a purta o m ască pentru ochii celor din anturajul său. In dim ineaţa celei de-a treia zi soseşte răspunsul la ancheta abatelui G om ez. Şocat, însă satisfăcut în sinea lui de deplina reuşită a încercării sale, aleargă să ducă scrisoarea în cancelaria directorului de studii. Şi, în tim p ce părintele Tarrant o citeşte, el aşteptă în picioare, aproape ca u n cîine care a executat bine scamatoriile şi nădăjduieşte să fie mîngîiat sau să primească un os.

Dragul meu, Ca răspuns la scrisoarea dumitale de la Rusalii, regret mult, dar trebuie să-ţi spun că, după informaţiile culese, am 99

aflat că un seminarist, corespunzător în totul descrierii dumitale, a fo s t la Cossa pe 14 aprilie. A fo s t văzut intrînd la o oarecare Roza Oyarzabal, seara tîrziu, şi ieşind a doua zi dimineaţa. Persoana în chestiune, de moravuri uşoare, trăieşte singură şi nu s-a apropiat de altar de şase ani. Am onoarea de a rămîne, dragă prietene, fra tele dumitale devotat întru lisus Hristos. Salvador B olas Preot în C ossa Gomez murmură: - Recunoaşteţi că sistem ul m eu era bun! - D a , da! Z bucium at, Tarrant îl respinge pe spaniol. C u scrisoarea ţinută ca pe un obiect murdar, aleargă în cancelaria superiorului, la capătul coridomlui. însă superiorul spune lituighia. Va mai dura cel puţin o jum ătate de oră. Abatele Tarrant nu se sim te în stare să aştepte. Traversează curtea ca vîntul şi, ia ră să bată la uşă, pătrunde ca vîrtejul în cam era lui Francis. Este goală. Sub imperiul furiei, crezînd că şi Francis este la liturgliie, se luptă cu m înia sa ca un cal am balat cu zăbala în dinţi. Se aşază brusc, silindu-se să aştepte, şi silueta lui m ică pare încărcată cu trăsnete. C hilia aceasta este m ai goală decît a celorlalţi. U n pat, un dulap p entru rufe, o m asă şi scaunul pe care stă el. Pe dulap, fotografia în g ălbenită a u n ei fem ei colţuroase, cu o pălărie mgrozitoare, ţinmd de mînă o fetiţăîmbrăcată în alb: „Cu afecţiune, mătuşa Polly şi N ora“ . Tarrant îşi stăpîneşte un rînjet, însă buzele sale tremură la vederea singurului ornam ent agăţat pe zidul văruit al chiliei: o m ică copie a Madonei—Notre-DamePureti. Deodată zăreşte pe m asă un caiet deschis: jurnalul lui Francis. Tresare iar, ca un cal sperios, cu nările dilatate, cu o flacără întunecată în ochi. U n m om ent răm îne nem işcat, luptînd cu

100

scrupulele sale, apoi se rid ică în ce t şi se îndreaptă spre caiet. B ine crescut, îi rep u g n ă să citească pe furiş, ca o servitoare vulgară, însemnările personale. Dar este de datoria lui. Cum putea să afle altfel ce alte nelegiuiri sînt scrise în caiet? S ever şi neînduplecat, citi repede aceste pagini; ... Oare sfintul Anton este cel care vorbeşte de „purtarea sa rău chibzuită, înverşunată şi perversă"? Aici găsesc singura consolare în prăpastia descurajării în care sînt cufundat. Dăcă voi f i dat afară de aici, viaţa mea este zdrobită. Firea mea chinuită mă opreşte să văd limpede ca toată lumea, nu-mi p o t impune să urmez haita. Totuşi, doresc din tot sufletul, cu ardoare, să-mi închin viaţa lui Dumnezeu. „In casa tatălui meu sînt mai multe locaşuri... " Dacă sfinţi aşa de diferiţi ca Ioana d ’A rc şi de exemplu, Preafericitul Benoît Labre, care lăsa păduchii să-i alerge pe tot corpul, au găsit loc aici, ar trebui desigur să găsesc şi eu unul pentru mine... Ei îmi cer explicaţii. Cum aş putea să explic evidenţa însăşi?Frangois Sales a zis că mai bine s-ar preface în pulbere decît să încalce o regulă, însă cînd am ieşit din seminar nu mă mai gîndeam la nici o regulă, nici la vreo încălcare. Unele impulsuri vin din inconştient. Aşa găsesc liniştea să scriu rîndurile defaţă, căci aceasta dă greşelii mele o aparenţă de dreptate. D e cîteva săptămîni dormeam prost, zvîrcolindu-mă în nopţile calde, înfierbîntat şi agitat. Poate că este mai dur aici pentru mine decît pentru ceilalţi - dacă judec după bogata literatură publicată despre acest subiect, de care s-ar crede că accesul la preoţie nu este decît o suită de dulci bucurii. Dacă laicii şi-ar da seama cîte lupte trebuie să dai! Aici, marea dificultate pentru mine este că mă simt închis, inactivfizic - a ş f i un jalnic mistic - dificultate sporită

101

de ecourile, de zgomotele slabe care ne parvin din lumea exterioară. Cînd văd că am douăzeci şi trei de ani şi că n-am fă c u t nimic ca să ajut un su fe t, mă cuprinde un neastîmpăr nebunesc. Scrisorile lui Willie Tulloch reprezintă (ca să împrumut expresia abatelui Gomez) un stim ulus dintre cele mai primejdioase. Acum, cînd Willie a terminat Medicina şi Jane studiile sale de infirmieră, amîndoi ocupîndu-se de asistenţa socială p e lîngă nevoiaşii din Tynecastle, vizitele lor le procură fără încetare aventuri pasionante, jară a mai vorbi de păduchii cu care se aleg. Mă simt tot aşa de dornic de luptă. Va veni într-o zi, desigur... Răbdare! însă noutăţile prim ite de la Ned şi Polly sporesc starea mea de nervozitate. Eram mulţumit că se hotărîseră că părăsească Taverna, împreună cu micuţa Judy, şi să se instaleze în apartamentul lui Polly la Clermont, la marginea oraşului. Dar Ned este bolnav, Judy dificilă, iar Gilfoyle, patronul Tavernei, se dovedeşte un asociat fo arte puţin satisfăcător. La drept vorbind, N ed este sfirşiî, refuză să iasă, să primească pe cineva. Momentul acela de slăbiciune şi de oarbă stupiditate i-a dat lovitura de graţie. Ofire mai mîrşavă ar f i supravieţuit. Viaţa zilnică cere o mare credinţă. Scumpă Nora! Această duioasă platitudine acoperă o mulţime de gînduri şi de sentimente. Cînd abatele Tarrant ne-a dat aceste sfaturi practice - agendo contra el a precizat: „împotriva oricăror tentaţii, lupta nu-i de-ajuns, trebuie să refuzi gîndurile şi să le alungi “. Excursia mea la Cossa reprezintă deci această fugă. Mai întîi am umblat repede, jără intenţia să mă depărtez mult de porţile seminarului. însă uşurarea, evadarea din mine însumi cîştigateprin acest exerciţiu m-au aţîţatsă continuu. Curgeau de pe mine şiroaie de sudoare ca de pe un ţăran la cîmp, acea sudoare cinstită care curăţă zgurele omeneşti. 102

Spiritul meu se libera, inima îmi devenea uşoară. îm i venea să continuu pînă la epuizarea totală. Am mers toată ziua jără să beau şi fără să mănînc ceva. Am parcurs o distanţă mare, căci, la căderea nopţi, am simţit briza mării. Şi cum stelele răsăreau pe un cer palid, ajuns p e creasta unei coline am descoperit Cossa la picioarele mele. Satul, pitulat în adîncitura unui golfuleţ adăpostit p e care marea îl atingea uşurel, era de ofrumuseţe ireală, cu singura sa stradă mărginită de salcîmi înfloriţi. Eram m ort de oboseală şi aveam o băşică enormă la călcîi. Ajuns la poalele colinei, viaţa calmă a ţinutului mă reconforta. In mica piaţă, sătenii se plimbau în aerul parfumat de flo r ile salcîm ilor, lăm pile cîrcium ioarei străpungeau crepusculul. La toate porţile se vedeau bănci de lemn. Şi înaintea acestor bănci, oamenii jucau petanque*, în praful pufos. Din golfuleţ urca asurzitor cîntecul broaştelor. Copiii rîdeau şi alergau. Acest simplu spectacol era frumos. îmi amintii deodată că n-aveam nici măcar o peseta în buzunar; cu toate acestea, m-am aşezat pe o bancă. Ce dulce îmi fu această odihnă! Eram rupt de oboseală. Deodată, în întunericul liniştit de sub arbori, se ridică un sunet deflaute catalane. Dulce, această muzică se potrivea cu noaptea. Imposibil, pentru cine n-a auzit niciodată aceste fluiere ciobăneşti, nici melodiile adînci şi ritmate ale ţinutului, să măsoare cu adevăratfrumuseţea acestei clipe. Scoţian, fără îndoială că am în sînge dragostea acestor melodii dulciascuţite. Şedeam acolo, complet epuizat, beat de noapte, de muzică şi de uitare de mine însumi. M ă hotărîsem să dorm p e plajă. D ar cînd m-am îndreptat într-acolo, ceaţa începu să urce dinspre mare. în cinci minute, plaja fu învăluită în văluri vaporoase, arborii * Numele unui joc cu bile mari, originar din sudul Franţei (n.r.).

103

fură uzi, şi fiecare se grăbi să intre în casă. Gîndeam, silit de împrejurări, să mă duc la preotul satului, să cer adăpost, cînd o fem eie care şedea pe o bancă vecină îmi vorbi. Cu mult înainte, simţisem asupra mea privirea ei, cu acel amestec de milă şi dispreţ, pe care îl stîrneşte, de obicei, în ţările creştine, vederea unui cleric. Ca şi cînd mi-ar f i ghicit gîndurile, fem eia îmi zise: —Oamenii de aici sîntzgîrciţi, vor refuza să te primească. în vîrstă cam de aproape treizeci de ani, modest îmbrăcată în negru, avea o fa ţă palidă cu ochi negri şi talia groasă. Indiferentă, urmă: —Am un p a t la mine, poţi să te culci acolo dacă vrei. —N-am nici un ban să-ţi plătesc. Ea zîmbi dispreţuitor. —îm i vei plăti cu rugăciuni. Ploaia începea. F o n d a r e închisese. Noi şedeam tot p e băncile noastre, sub picăturile care treceau prin salcîmii din piaţa pustie. Situaţia era grotească. Ea se ridică. — Eu mă duc acasă. Ai f i prea prost să nu accepţi ospitalitatea mea. Sutana mea subţire era udă leoarcă. începea să-mi fie frig. Mă gîndeam că aş putea, desigur, să-i trimit plata la întoarcerea la seminar. M-am ridicat şi am urmat-o de-a lungul străzii înguste. Casa se afla în mijlocul străzii. Se in­ tra în bucătărie coborînd două trepte. Cînd aprinse o lampă, îşi aruncă şalul negru, puse ciocolată săfiarbă pefoc şi scoase opîine proaspătă din cuptor. Apoi aşternu o faţă de masă în carouri. Ciocolata spumoasă şi fumegîndă, pîinea caldă parfumau minunat micuţa sală curată. Turnînd ciocolata groasă în căni mari, îmi aruncă o privire peste masă: —Spune un B enedicite, asta dă un gust mai bun mîncării noastre. îşi bătea joc, totuşi o ascultai. în sfirşit, am băut şi am mîncat împreună. Cina aceasta mi-a părut delicioasă. 104

Ea mă cerceta. Trebuie să f i fo s t foarte frumoasă, însă urmele frum useţii sale brune îi înăspriseră fizionomia. De urechile micuţe atîrnau inele grele de aur. Mîinile grăsuţe evocau o Fecioară de Rubens. - Ei bine, părinţele, ai avut noroc că te-am prim it aici. Nu-mi plac deloc popii. La Barcelona, rîd zgomotos în urma lor. - Asta nu mă miră, răspunsei eu zîmbind, prim ul lucru p e care-l aflăm în meseria noastră este că noi stîmim ilaritate. Omul cel mai bun p e care l-am cunoscut vreodată predica în pustiu. Oraşul întreg venea să-şi bată jo c de el. I se spunea sfîntul Daniel. Ea bău încet o înghiţitură de ciocolată şi mă fixă, peste marginea ceştii sale: —Dumneata eşti un băiat inteligent... Spune-mi, îţi plac? - Eu te găsesc încîntătoare şi foarte bună! - E şi firesc. Am avut o existenţă tristă. Aparţinînd nobilimii castiliane, tatăl meu a fo s t deposedat de guvernul din Madrid. Soţul meu era comandantul unui mare vas de război, pierdut p e mare. Eu am fo st artistă. Trăiesc aici, retrasă, în speranţa că bunurile părinteşti îmi vorfi restituite. Te îndoieşti de ceea ce-ţipovestesc? -Bineînţeles! Ea nu înţelese gluma cum sperasem. Roşi uşor. - Hotărît, eşti prea inteligent. însă ştiu bine ce vrei, micule popă scăpat: sînteţi toţi la fel! Uită că fusese Jignită şi adăugă rîzînd: - Părăsiţi sfinta voastră Mamă Biserică în favoarea mamei voastre Eva! Puţin buimăcit la început, sfîrşii prin a înţelege. Situaţia era atît de ridicolă că trebui să rîd. Dar era şi neplăcutfiindcă asta mă obliga să plec. M-am ridicat şi mi-am luat pălăria. -M ulţum esc nespus pentru delicioasa cină. 105

Expresia ei se schimbă, răutatea făcînd loc stupoarei. - Aşa, nu eşti decît un ipocrit! Cum mă îndreptam spre uşă, ea strigă deodată: - N u pleca! După un moment de tăcere, reluă sfidător: - Nu mă privi aşa! Am dreptul să fa c ce-mi place. Viaţa mea este plăcută. A r trebui să mă vezi într-o sîmbătă seara, aşezată la C ava la Barcelona, te-ai distra mult mai mult decît o vei face în toată mizerabila dumitale existenţă. Urcă şi du-te să te culci. Ezitam. Atitudinea ei îmi părea rezonabilă, iar eu auzeam ploaia curgînd afară. M-am hotărît în cele din urmă şi m-am îndreptat spre scara strîmtă. Trebuie să-mi f i tîrît atît de greu piciorul, că întrebă brusc, p e un ton rece: - Ce ai la picior? -N im ic... băşici. Mă privi cu o uitătură ciudată, impenetrabilă. Te pansez eu! Cu toate protestele mele, mă sili să iau loc, umplu un lighean cu apă caldă, îngenunche şi-mi scoase gheata. Ciorapul era lipit de carnea jupuită. II înmuie în apă caldă şi-l scoase încet. îngrijirea aceasta deosebită şi neaşteptată mă tulbura. îm i spălă picioarele şi le frecă cu un balsam. Apoi se ridică. -T e simţi mai bine acum? Pînă mîine dimineaţă ciorapii se vor usca ... - Cum aş putea să vă mulţumesc? Ea declară repede, cu o voce slabă: - Ce să fa c i cu o viaţă ca a mea? înainte să-i f i putut răspunde, mă ameninţă cu urciorul ridicat: - Şi nu-mi ţine o predică sau îţi sparg capul. Patul dumitale este la etajul doi. Bună seara. 106

Se întoarse către foc. Am urcat şi am găsit un p a t mic sub lucarna de la pod. Somnul se abătu asupra mea ca o măciucă. A doua zi dimineaţă, cînd am coborît, se agita în bucătărie, preparînd cafeaua. îm i dădu să mănînc. Mi-am luat rămas-bun şi am căutat să-mi exprim recunoştinţa. însă m-a întrerupt. Mi s-a adrest cu ciudatul ei surîs trist: - Eşti prea inocent pentru a deveni preot. Nu vei reuşi. M -am înapoiat. Şchiopătam p u ţin şi eram fo a rte neliniştit de primirea care-mi era rezervată la San Morales. Mi-era frică. Nu prea m-am grăbit. L a fereastră, abatele Tarrant răm ase n em işcat m ult tim p, apoi puse încet jurnalul pe m asă şi îşi am inti deodată că el era cel care îl sfătuise pe Francis să întocm ească un ju rn al. M etodic, rupse scrisoarea preotului în m ici bucăţele. Expresia zugrăvită pe chipul lui era ab solut rem arcabilă. D e astă dată, acea austeritate de fier gravată de m ortificările pe care şi le im punea nu îi m ai îm pietreşte trăsăturile. Faţa lui întinerise, liuninatăde generozitate şi entuziasm. Cu pumnul strâis, în care ţine fiagmentele scrisorii, încet, aproape inconştient, se loveşte de trei ori în piept. Apoi se întoarce şi părăseşte camera. C oboară scara m are, cînd ţeasta cu p ăr des al lui A nselm M ealey apare la cotitura balustradei în spirală. L a vederea directorului de studii, sem inaristul m odel îndrăzneşte să se oprească, fiindcă îl adm iră. A -i atrage atenţia acestui om îi pricinuieşte o bucurie cerească. E l riscă modest: - Scuzaţi-m ă, dom nule director. N oi toţi sîntem atît de neliniştiţi. M ă întreb dacă aveţi noutăţi cu privire la Chisholm? - C e noutăţi? - Ei b in e ... dacă va fi îndepărtat? Tarrant consideră această creatură a cucerniciei sale cu o aversiune semeaţă. - Chisholm nu va pleca.

107

C u violenţă neaşteptată, adaugă: „Im becil!“ . în seara aceasta, F rancis era la lucru, încă zăpăcit de m iracolul izbăvirii sale în care de-abia îndrăznea să creadă, cînd u n servitor îi dădu un pachet. P achetul conţinea o superbă F e c io a ră de M o n se rra t, o sta tu ie de a b an o s, m in u sc u lă capodoperă a artei spaniole din secolul XV. N ici o scrisoare nu întovărăşea aleasa sculptură, nici un cuvînt explicat. D eodată, străbătut de un gînd arzător, Francis îşi am inti că o rem arcase deasupra scăunelului de rugăciune al abatelui Tarrant. P e la sfîrşitul săptăm înii, superiorul în persoană exprim ă această evidentă contrazicere: - îm i pare, tinere, că ai ieşit teafăr şi chiar cu aureolă de sfinţenie. în tinereţea m ea, a chiuli de la şcoală era o crim ă de neiertat. îl fixa pe Francis cu privirea lui pătrunzătoare, vioaie. - D rept pedeapsă, ai putea să-mi scrii un eseu, să zicem de două m ii de cuvinte, despre virtuţile mersului. în universul în m iniatură al unui seminar, chiar şi zidurile au urechi, iar uşile ochi diabolici. Povestea escapadei lui Francis fu puţin cîte puţin reconstituită, cu răbdare, bucată cu bucată. Creştea şi înflorea, şoptită de la o ureche la alta. S culptată astfel şi înfhim useţată, ajunsese să fie p ăstrată cu pioşenie, să devină clasică în analele sem inarului. C înd abatele G om ez obţinu amănuntele exacte, el îi scrise prietenului său din Cossa. Părintele Bolas fii foarte impresionat. Răspunse printr-o scrisoare entuziastă de cinci pagini, din care ultim ul paragraf m erită să fie citat:

Concluzia logică ar f i fo s t convertirea fem eii Roza Oyarzabal. A r f i fo s t sublim dacă ea ar f i venit la mine şi ar f i căzut în genunchi, în lacrimi, pradă unei sincere căinţe în urma vizitei tînărului nostru apostol. Dar vai... Ea s-a Împrietenit cu una dintre congenerele ei şi au deschis împreună, la Barcelona, un lupanar care, regret că ţi-o spun, pare să meargă de minune... 108

Ill

η/ΐ€βΐχ

VÂzm: 1

în tr-o sîm bătă din ianuarie, seara, pe o plo aie continuă, Francis cobora la Shalesley, situat la un n o d de cale ferată, la vreo cincizeci de kilom etri de Tynecastle. Dar nim ic n-ar fi putut să răcorească zelul arzător din sufletul său. în tim p ce trenul dispărea în fiim, răm ase pe peronul descoperit şi um ed şi scrută spaţiul gol şi pustiu cu o privire rapidă. N im eni nu venise să-l aştepte. N u se descurajă, puse m îna pe valiză şi porni pe drum ul m are din satul de m ineri. Biserica M întuirii nu era greu de găsit. Pentru prim a dată în viaţă îşi îndeplinea m isiunea de vicar. C u inim a uşoară avea să intre în sfîrşit în luptă, im ediat după ce fusese hirotonisit, încercînd să cucerească suflete omeneşti. Deşi prevenit, Francis constată sordida urîţenie a ţinutului. Shalesley se com punea din şiruri lungi de case cenuşii şi prăvălii sărace, despărţite de terenuri virane, cu grăm ezi de zgură fum egîndă încă, în ciuda ploii, cu m orm ane de gunoi, cu taverne m ulte şi capele, totul dom inat de înaltele coşuri negre ale minelor din Renshaw. îşi spunea însă vesel că nu locahtatea îl interesează, ci locuitorii ei. B iserica catolică era situată în partea de est a satului, aproape de m ină şi se potrivea cu decorul. E ra o vastă clădire de cărăm idă roşie, cu ferestre gotice, cu geam uri albastre, cu un acoperiş de tablă ondulată vopsit în roşu închis. Surm ontată de

109

un clopot ciuntit şi raginit, se învecina într-o parte cu şcoala şi în cealaltă cu prezbiteriul. înaintea acestuia, un teren pătrat, pe care n u creşteau decît bălării, era înconjurat de un gard dărîm at. Respirînd adînc, Francis, foarte emoţionat, se apropie de căsuţa dărăpănată şi sună. C u oarecare întîrziere, în m om entul în care voia să sime a doua oară, o fem eie grasă în bluză cu dungi, veni să-i deschidă. D upă ce îl exam ină scurt, îl salută; - D um n eav o astră sînteţi donm ul abate? P ărintele vă aşteaptă. Pe aici. Şi îi arătă uşa. - Ce tim p im posibil! T rebuie să m erg să-i pregătesc scrumbiile aiumate. Francis intră cu curaj în cam eră. A şezat deja la o m asă acoperită cu faţă de m asă şi tacîm uri, preotul, cu o constituţie solidă, la vreo cincizeci de ani, încetă să se jo ac e cu cuţitul în aşteptarea noului său vicar. - lată-vă, în sfîrşit! Intraţi. Francis întinse mîna. - Părintele Kezer, presupun? - Perfect. C ine voiaţi să fie? R egeleW ilhelm de O rania? Sosiţi tocm ai la tim p pentru cină. Ca din înfimplare! Se întoarse şi strigă spre bucătărie: - M iss Cafferty, v a trebui să te-aşteptăm toată noaptea? A poi către Francis: - I a ioc şi lasă aerul acesta de copil intimidat. Sper că joci cărţi? îm i place să fac o partidă seara. F rancis apropie un scaun de m asă şi M iss C afferty aduse im ediat o tavă acoperită, conţinînd scrum bii şi ouă ochiuri. în tim p ce p reotul se servea cu două ochiuri şi cu o pereche de scrumbii, ea aşeza un alt tacîm pentru Francis. în sfîrşit, preotul îi trecu tava şi-i zise cu gura plină; - H ai, serveşte-te! N u ezita. E m u n că dură aici, aşa că trebuie să te hrăneşti bine.

110

M înca repede şi nici fălcile sale puternice care m estecau zgom otos, nici m îinile păroase nu se odihneau o clipă. E ra m usculos, cu capul m are, rotund, aproape ras, cu gura strînsă. D in nasul cîm , cu nări largi, ieşeau două smocuri de păr, înroşite de tabacul prizat. Inspira putere şi autoritate. Fiecare din m işcările lui trăda o inconştientă îngîm fare. în vrem e ce tăia oul în două şi înghiţea jum ătate dintr-o îmbucătură, ochii lui mici îl examinau pe Francis şi-l evaluau cu privirea cu care un m ăcelar preţuieşte valoarea unui bou. - N u eşti prea solid. Pun pariu că nu cîntăreşti şaptezeci de M ograme. Rasa vicarilor degenerează! Ultimul care rni-a fost trimis era m oale ca o zdreanţă. Form aţia asta continentală îi sminteşte. Pe vrem ea m ea, pe cuvîntul m eu, voinicii care îmi erau colegi la M aynooth, erau bărbaţi. -V e ţi observa că am picioare bune, ochi buni, zunbi Francis. - Vom vedea, m orm ăi părintele. Te vei duce să asculţi spovedanii imediat după masă. Eu voi veni mai tîrziu. Astă-seară nu v a fi lum e m u ltă ... din cauza ploii. O rice le serveşte drept scuză! Leneşi capîrşii, aşa-s binevoitorii m ei enoriaşi! Sus, în camera cu pereţi sul^ţiri, cu m obile masive din epoca victoriană, Francis se spălă pe rfhipi şi pe faţă într-un lighean îndoielnic. Apoi se grăbi spre biserică. Impresiile lui nu erau prea favorabile, dar îşi zicea, pe bună dreptate j că te poţi înşela adesea la prim a vedere. A şteptă m ult tim p în confesionalul îngheţat în care se citea încă num ele înaintaşului său; D. abate Lee. Ascultă ploaia căzînd pe acoperiş. L a sfîrşit ieşi şi vizită biserica. Spectacol descurajator, căci era goală ca o şură şi nu tocm ai curată. D in nenorocire, se încercase să se dea un aspect nou m arm urii vopsind-o în verde. Statuia sfîntului lo s if pierduse o inînă şi fusese reparată stîngaci. Drum ul crucii era înfăţişat prin I\iîzgăleli oribile. Pe altar, flori de hîrtie ţipător colorate, înfipte în vase de alamă coclită, ofensau privirea. Aceste mici imperfecţiuni

111

erau tot atîtea pretexte de im ensă bunăvoinţă care-1 indignau. Tabem aculul era acolo. Francis îngenunche, plin de rîvnă, şi îşi oferi din nou viaţa lui Dumnezeu. O bişnuit cu atm osfera rafinată de la San M orales, unde se opreau în trecere atîţia ecleziaşti distinşi, predicatori ori savanţi, circulînd între L ondra, M adrid şi R om a, Francis fu supus la încercări aspre în zilele următoare. Preotul nu avea o fire amabilă. Iritabil şi înclinat să bruscheze, vîrsta, experienţa şi incapacitatea sa de a cîştiga dragostea enoriaşilor îl făcuseră aspru ca fierul. M ai înainte, în excelenta parohie din Eastcliffe, o plajă la m odă, se făcuse aşa de dezagreabil încît personahtăţile importante ale oraşului ceruseră episcopului să-l înlocuiască. Incidentul, care m ai întîi îi dăduse o lovitură grea, luase cu tim pul în ochii lui aspectul unui sacrificiu personal. Se obişnuise să spim ă cu resemnare: „Din propria m ea voinţă am părăsit fotoliul pentru un taburet... dar erau tim puri b u n e ...“ . D oar M iss'C afferty, bu cătăreasa şi guvernanta lui, îi era devotată şi credincioasă. îl servea de m ulţi ani. E a îl înţelegea; aparţineau aceleiaşi lumi. Dacă o insulta, ea îi răspimdea pe acelaşi ton. Se respectau m utual. C înd se ducea în vacanţă, tim p de şase săptăm îni, la H arrogate, îi dădea voie să se ducă acasă pentru a se odihni şi ea. K ezer avea purtări grosolane. P aşii lui grei făceau să se cutrem ure cam era, deschidea şi închidea cu zgom ot uşa unicei cam ere de toaletă şi şubredul prezbiteriu răsuna de vînturile lui. Fără să-şi dea seam a, redusese religia sa la o form ulă goală de orice concepţie spirituală şi fără nici o supleţe. „Vei face asta sau v ei fi p e d e p sit!" era g rav at în inim a lui. T re b u ia să în d eplinească e x act unele rituri cu ajutorul cuvintelor, apei, rmtdelemnului şi sării. Era plin de prejudecăţi şi exprim a mereu groaza faţă de toate sectele reprezentate în sat, atitudine puţin făcută să-i atragă simpatii. Raporturile sale cu nevinovaţii enoriaşi erau pur şi simplu

112

proaste. P arohia era săracă şi grevată de datorii făcute pentru construcţia b isericii; şi, deşi era dezgustător de econom , nu în drăznea să se apuce să ridice cele două turle. C auza pentru care pleda el era legitimă, ursă violenţa lui naturală nu putea înlocui tactul. în cursul predicilor, b in e în fip t pe picioare, biciuia cu sarcasm e biata congregaţie. - Cu ce vă închipuiţi că voi plăti chiria, taxele şi asigurarea? Şi cu ce să repar acoperişul care vă adăposteşte? N u în num ele meu vă cer, ci în acela al lui Dumnezeu Atotputernic. Şi ascultaţi-mă toţi cu luare-aminte. Daţi bani la colectă şi nu bănuţii ăştiamizerabi de aram ă. B ărbaţii au de lucru, în cea m ai m are parte, datorită generozităţii lui Sir George Renshaw; cît despre femeile parohiei, dacă ar consacra m ai m ult ofi*andei şi m ai puţin toaletei lor, totul ar m erge mai bine. El continua să tune aşa, apoi făcea personal colecta şi fulgera cu o privire acuzatoare pe fiecare credincios, vîrîndu-i talerul sub nas. R echizitoriile lui provoeaseră între enoriaşii săi şi el o adevărată duşm ănie, o învrăjbire înverşunată. C u cît îi dojenea mai violent, cu atît m ai puţin dădeau şi ei. M îniat, făcea planuri, ajungea pînă a le distribui m ici plicuri galbene p e care ei nu le deschideau niciodată. A tunci, după slujbă, le aduna pe cele rămase în biserică, bom bănind furios; „Iată cum îl tratează ei pe Dumnezeu Atotputernicul!". Pe cerul acesta în tunecat din pu n ct de vedere financiar, strălucea totuşi un soare orbitor. George Renshaw,'proprietarul m inelor din Shalesley şi al altor cincisprezece m ine de cărbuni din regiune, nu se m ulţum ea să fie bogat şi bun catolic: era şi un filantrop convins. Deşi castelul său era situat la o sută de kilometri, la celălalt capăt al ţinutului. B iserica M întuirii figura pe lista calităţilor. L a Crăciun, cu o desăvîrşită regularitate, im cec de o sută de guinee sosea p e adesea preotului parohiei. „ în guinee, remarcaţi." Părintele sublinia: ,N u în vulgare lire sterline. Iată un

113

om care ştie să trăiască! “ N u îl văzuse pe Sir G eorge decît de două ori, la reuniunile publice de la Tynecastle, cu mulţi ani înainte, însă vorbea de el cu team ă şi respect. Se tem ea că într-o zi, fără motiv, bogatul industriaş o să pună capăt dărniciei sale. D upă prim a lui lună la Shalesley, vecinătatea constantă a preotului începu să-l enerveze pe Francis. E ra m ereu cu nervii încordaţi. N u se m ai m ira că tînărul abate Lee fusese victima unei crize grave de nervi. Viaţa lui spirituală intrase într-o amorţeală, sensul valorilor sale devenea confuz. Se sim ţea cuprins de o ură crescîndă faţă de abatele Kezer. Apoi, deodată, redeveni stăpîn pe sine şi, deşi am ărît, se strădui cu disperare la obedienţă şi umilinţă. Datoria sa parohială era extrem de grea, mai ales iarna. De trei ori pe săptămînă trebuia să urce cu bicicleta pînă la Broughton şi la Glenbum , două cătune m izerabile şi foarte depărtate, ca să spună liturghia, să spovedească şi să citească catehism ul la primărie. Lipsa de zel a enoriaşilor săi îi agrava dificultăţile. Pînă şi copiii erau indolenţi şi leneşi. Erau numeroase cazuri de sărăcie lucie. Mizeria dom nea pretutindeni. Parohia întreagă era apatică, lipsită de zel şi de credinţă. Cu ardoare, îşi repeta că nu trebuie să se deprindă să cadă în rutină. Conştient de stîngăcia lui şi de rezultatele inexistente, ardea de dorinţa să m işte aceste inim i nefericite, să le ajute şi să le însufleţească. îşi ju ră să aprindă scînteia, să facă să ţîşnească flacăra din cenuşa stinsă, chiar dacă va trebui să m oară la datorie. C el m ai rău era că preotul, perfid, îl observa şi p ărea că ghiceşte, batjocoritor, dificultăţile în care se zbătea vicarul său, aşteptînd ca idealul lui să fie redus la simţul comun şi banal. Intr-o zi, cînd Francis se întorcea am orţit şi u d leoarcă după un drum de cincisprezece kilom etri parcurs cu bicicleta în bătaia vîntului şi a ploii, după ce fusese să viziteze u n bolnav la B roughton, abatele K erez rezum ă propria părere în acest scurt sarcasm; - A cuceri o aureolă nu este aşa de plăcut cum ai crede, nu?

114

Şi adăugă pe un ton degajat: - T o ţi sîntnişte secături. Francis roşi ca racul: - H ristos a m urit pentru secăturile astea. Profund zbucium at, Francis începu să-şi m ortifice trupul. L a m ese m înca puţin, se m ulţum ea adesea cu vm ceai şi pîine prăjită. De m ulte ori, cînd se deştepta noaptea torturat de îndoieli, se furişa discret pînă la biserică. în um bră şi scăldat de clarul de lună, edificiul îşi pierdea puţin din obsedanta sa urîţenie. Cădea în genunchi cerînd să i se dea curajul să accepte cu uşurinţă necazurile începuturilor sale şi se ruga cu o ardoare năvalnică. După ce privi cîteva clipe corpul slăbit al Cmcificatului, răbdător şi blînd în chinurile pe care le suferise, pacea îi um plu sufletul. într-o seară, după m iezul nopţii, întorcîndu-se dintr-una din aceste vizite, după ce urcase tiptil scara, îl găsi pe K ezer aşteptîndu-1. îm brăcat c u un pardesiu peste căm aşa de noapte, cu o făclie în m înă, cu picioarele groase şi păroase depărtate, preotul sta în sală, tăindu-i calea. - Ce-ai m ai inventat? - M ă duc în cam era m e a ... -U n d e -a ifo s t? - L a biserică. - Ce? L a ora asta? - De ce nu? Francis se strădui să zîm bească. - V ă tem eţi să nu-L trezesc pe bunul Dum nezeu? - N u, m ai curînd m ă trezeşti pe m ine. Şi furios, Kezer continuă: - Nu vreau aşa ceva. N -am auzit niciodată asemenea prostii. E u conduc o parohie, nu o m ănăstire. Poţi să te rogi atît cît îţi place în tim pul zilei, în să atîta tim p cît vei fi sub ordinele т е Ц noaptea vei dormi. Francis se abţinu să dea răspunsul pe care-1 avea pe buze.

115

Se îndreptă liniştit spre cam era sa. Trebuia, orice s-ar întîm pla, să se dom ine, să ajungă să se înţeleagă cu superiorul său dacă v o ia să obţină rezu ltate bune în parohia asta. în ce rca să-şi ream in tească virtu ţile preotului, sinceritatea şi curajul lui, grosolăniile lui neaşteptate, castitatea sa indiscutabilă. Cîteva zile m ai tîrziu, într-un m om ent favorabil, îl abordă diplom atic pe superiorul său: - M -am gîndit, părinte... că într-o parohie atît de întinsă ca a noastră, unde legăturile cu lum ea din afară sînt rare şi aceasta nu oferă decît puţine distracţii, am putea, eventual, să organizăm reuniuni pentru tineret. - A ha! P reotul era într-o bună dispoziţie. V rei să-ţi faci popularitate, dragul meu? - D eloc, deloc, reluă Francis, m anifestînd o veselie ca şi cea a interlocutorului său, dorind să i se adm ită proiectul. D ar poate că o sală de reuniune ar contribui să îm pace băieţii care se ceartă pe străzi şi chiar şi pe cei mai vârstnici, care-şi petrec timpul în cafenea. S-ar putea să contribuim la evoluţia lor fizică şi socială. C u un surîs, termină; - Poate chiar să le insuflăm dorinţa să vină la biserică. - Ho! Ho! Ho! hohoti preotul. Se vede că eşti tînăr. C red că eşti mai rău decît Lee. Fă-o, dacă-ţi place. Insă să nu te aştepţi nici la cea m ai m ică recunoştinţă din partea acestei b an d e de secături. - M ulţum esc, m ulţum esc. Ţineam num ai să obţin învoirea dumneavoastră. Plin de entuziasm , Francis începu im ediat lucrul. D onald K yle, directorul m inei R enshaw , scoţian şi catolic, se arătă favorabil. Alţi doi funcţionari de la rafinăria de ulei, M orrison, controlorul, a cărui soţie venea cîteodată să dea o m înă de ajutor la prezbiteriu, şi G reeden aparţineau şi ei congregaţiei. P rin m ijlocirea directorului, sala de p rim ajutor p entru răniţi îi fu împrumutată lui Francis trei seri pe săptămînă. Alţi doi funcţionari

116

îl ajutau în cu n o ştin ţîn d p o p u laţia despre v iitoarele reuniuni. Econom iile sale, după toate socotelile, se urcau la două livre şi el ar fi preferat să m oară decît să ia din fondurile parohiale. îi scrise însă lui Willie Tulloch şi-l rugă să-i trimită articole vechi de sport şi de gim nastică de care nu se m ai servea. C ăutînd să atragă publicul, crezu că nim ic n -ar fi m ai pe placul tineretului decît un bal. Sala avea un pian. G reeden cînta foarte bine la vioară. A nunţă serbarea printr-xm afiş lipit pe uşa de la Crucea R oşie şi, joi, îşi cheltui capitalul pe prăjituri, fineţe şi limonade pentru bufet. S uccesul seratei, în ciuda u nui debut tim id, depăşi orice aşteptare: era atît de m ultă lum e îneît se p utură organiza opt cadriluri. Cei m ai mulţi băieţi nu aveau pantofi şi dansau în ghetele de lucru. In pauza dintre dansuri se aşezau în jurul sălii, pe bănci, şi tinerele fete veneau să le aducă răcoritoare de la bufet. în tim p ce valsau, cîntau refi-enul în cor. C îţiva m ineri din schim bul de noapte se strînseseră în grup la intrare şi contemplau spectacolul, iar dinţii lor albi luceau pe feţele negre. L a urm ă începură să eînte şi ei şi cîţiv a dintre cei m ai îndrăzneţi se am estecară printre dansatori. Serata fu grozav de veselă. L îngă uşă, în vrem e ce îi urau seară bună şi îi m ulţum eau, Francis, cu inim a trem urînd de bucurie, gîndea: „Iată că s-au trezit. M ulţum esc, Doam ne, pentru acest început." A doua zi de dim ineaţă, la m icul dejun, părintele K ezer fulgera mînios; - Ce aud? Frum oasă ispravă! Frum os exem plu le dai! A r trebui să m ori de ruşine! Francis îl privi încremenit. - Ce vreţi să spuneţi? - Ştii destul de bine ce vreau să spun. Infernala dum itale reuniune de ieri-seară... - D a r dum neavoastră aţi autorizat-o săptăm îna trecută. Preotul lătră ieşit din minţi:

117

- E u n u te-am autorizat niciodată să găseşti un loc de pierzanie în sinul bisericii m ele. îm i era destul de greu să apăr castitatea acestor fete înainte ca dum neata să fi introdus aceste îmbrăţişări şi aceste ţopăieli impudice. - A ceastă serată a fost com plet nevinovată. -N e v in o v a tă? D um nezeule din cer! K ezer se învineţise de furie. N u-ţi dai seam a oare unde duc galanteriile acestea, sărman neghiob, strîngerile în braţe, corpurile şi picioarele apăsate unele de altele? Toate astea îi dau tineretului gînduri rele. Toate duc la senzualitate şi desfiîu. Pe faţa devenită lividă, ochii lui Francis ardeau de indignare. - N u confundaţi, vă rog, desfrîul cu natura I - lisus, M aria, Iosif! Şi care este diferenţa? Pumnii abatelui se strîngeau convulsiv. - Pe toţi dracii din iad, ce tot spui? A m ărăciunea acum ulată lent în tim pul ultim elor două luni dădu pe afară şi izbucni ca o lavă din adîncul sufletului lui Francis; - N u se poate reprim a natura. D acă încerci, ea se apără şi te devorează. E perfect natural şi drept ca băieţii şi fetele să se în tîln ească şi să danseze îm preună. A sta pregăteşte firesc dragostea care duce la căsătorie. D e ce să se acopere atracţia sexuală cu un văl m urdar, ca un cadavru îm puţit? înseam nă să încurajezi glumele grosolane şi xînjetele lascive. Da, trebuie să ne ocupăm de educaţia sexuală ca să în n o b ilăm instinctul, n u să căutăm să-l strivim ca pe o viperă. încercarea va fi condam nată la nereuşită şi, în afară de asta, va înjosi la un nivel infam ceea ce este pur şi nobil! U rm ă o tăcere cumplită. Pe gîtul preotului, venele um flate se învineţiseră. - D efăim ător! Ageam iu! N u voi îngădui ca tineretul să se împerecheze, în sala dum itale de dans. - Atunci, dum neavoastră preferaţi ca ei să se îm perecheze, pentru a folosi expresia dum neavoastră, pe cărări ascim se sau pe cîmpuri?

118

- M incinos! bîigui preotul. Voi păzi castitatea în parohia m ea şi voi veghea să se păstreze virginitatea neatinsă. Ştiu ce am de făcut. - Fără îndoială, răspunse Francis ironic. Ce dacă statisticile dovedesc cum că naşterile n elegitim e sînt m ai frecvente la Shalesley decît în oricare altă parohie din dioceză. O clipă, preotul trem ură în pragul unui atac de apoplexie. Mîinile lui se crispau şi se deschideau ca pentm a strînge pe cineva de gît. C lătinîndu-se uşor, ridică un deget şi-l îndreptă spre Francis. - Statisticile vor putea să dovedească altceva: că nu va m ai exista nici un club pe o rază de zece kilometri în jum l punctului în care m ă găsesc eu. G ata cu frum osul dum itale proiect, m ort şi îngropat! Ţi-o spun eu. Şi hotărifea m ea este irevocabilă! Se prăbuşi pe scaunul său şi se apucă să m ănînce, furios. Francis m încă repede şi se urcă la el, palid şi înfrînt. Prin geamurile prăfuite, putea distinge în sala de prim ajutor a răniţilor cutia cu m ănuşi de box şi halterele expediate de W illie Tulloch, de aici înainte nefolositoare, interzise. Pradă unei penibile emoţii, gîndea: „N u pot să m ă resem nez. D um nezeu n -ar cere o asem enea supunere. Trebuie să lupt, să lupt pe acelaşi plan cu preotul m eu, să lupt nu pentru m ine, ci pentru această sărm ană parohie pe ju m ă ta te m oartă. “ E ra stăpînit de o dragoste fără m argini, de o dorinţă irezistibilă de a-i ajuta pe aceşti oam eni, primii pe care-i încredinţase Durrmezeu. în zilele următoare, treburile parohiei îl absorbiră, însă căută neobosit un m ijloc să ridice interdicţia prin care fuseseră oprite reuniunile sale. Ele căpătaseră deodată în ochii lui valoarea unui sim bol, acela de m întuire a parohiei. însă, sub orice unghi ar fi privit, poziţia preotului părea inviolabilă. Nepăsarea aparentă a lui Francis îi pricinuia celuilalt bucurii prost disim ulate. El ştia să-i pună cu botul pe labe pe ageam iii ăştia. Episcopul trebuie să-şi fi dat seam a că el ştie să-i prmă pe

119

drum ul cel bun, de vrem e ce îi trim itea atîţia, unul după altul. Surîsul lui batjocoritor se accentua. într-o bună zi, Francis avu o inspiraţie. Fu încîntat; şansa aceasta, oricît de m ică ar fi fost, trebuia să n-o pierzi. F aţa lui palidă se îm purpură şi puţin lipsi să strige. Se stăpîni cu greu şi hotărî; „Voi încerca să dau lovitura... imediat după vizita mătuşii PoUy“ . Se aştepta, într-adevăr, ca m ătuşa Polly să vină cu Judy la Shalesley, să petreacă o săptăm înă de vacanţa la sfîrşitul lunii iunie. N u că Shalesley ar fi fost o staţiune climaterică, însă aerul era curat. Prim ăvara, am eţitoare şi rece, îi conferea o ihim useţe precară. Şi Francis dorea m ai ales ca m ătuşa Polly să se bucure de puţină odihnă, de care avea m are nevoie. Iam a fusese grea pentru ea, fizic şi financiar. Thadeus G ilfoyle era pe cale, zicea ea, „să ruineze“ Taverna Uni\mii, bea m ai mult decît vindea, casa era m ereu goală şi, m ai mult, încerca să acapareze toată afac-erea. Suferinţele cronice îl făcuseră neputincios pe N ed după un an, şi nu m ai putea să se ocupe de afaceri. Silit să um ble într-un scaun cu rotile, devenise iresponsabil. M anifesta capricii bizare, se fălea faţă de Thadeus, care continua să-i m ăgulească slăbiciunile, cu iahtul său cu abur şi fabrica de bere de la Dublin. Intr-o zi scăpase şi se dusese în tovărăşia lui Scanty, p ereche grotescă, în magazinele din Clermont, unde îşi comandase o duzină de pălării. D upă această boroboaţă, doctorul Tulloch, chem at la îndem nul lui Francis, atribuise starea lui N ed nu unui atac, ci unei tumori pe creier, şi îi aduse mătuşii Polly o infirmieră care o înlocuia acum. Francis a r fi p referat s-o găzduiască pe P olly în cam era musafirilor de la prezbiteriu (el visa o parohie a lui, în care mătuşa P olly ar fi m enajera lui şi unde ar p u tea să se ocupe de Judy), însă atitudinea preotului făcea imposibilă orice sugestie de felul ăsta. Le găsi deci o locuinţă confortabilă la doam na M orrison şi, pe 21 iunie, Polly şi Judy sosiră.

120

L a gară, unde se dusese să le prim ească, i se strînse brusc inima. Polly, m ereu dreaptă şi ciuajoasă, cobora din tren ţinînd de m ină, cum o ţinuse cîndva pe N ora, o fetiţă subţire, cu părul bine pieptănat. - Polly, scum pă Polly, m urm ură ca pentru el însuşi. Era neschimbată, poate ceva mai prost îmbrăcată, cu obrajii ei slabi şi mai traşi. P urta aceeaşi jac h e tă , aceleaşi m ănuşi, aceeaşi pălărie. Pentru ea însăşi nu cheltuia niciodată nimic. Se consacrase Norei, lui, lui Ned, acum lui Judy, cu un devotam ent atît de absolut, încît inim a lui Francis se înduioşă. Inaintă şi o strînse în braţe. - Polly, sînt atît de fericit să te v ă d ... nu te schim bi deloc. Ea scotoci prin poşetă după o batistă. - Bate vîntul şi m i-a intrat ceva în ochi. O luă de braţ, apucă m îna lui Judy şi le conduse în apartamentul lor. Francis făcea tot posibilul să le înveselească. Seara stătea m ult de vorbă cu Polly. E a era atît de m îndră de el, de ceea ce devenise. N u vorbea de greutăţile ei financiare. însă era mgrijorată cu privire la Judy. Copila, în vîrstă de zece ani, m ergea la şcoala din Clerm ont şi îm bina într-un fel straniu un aer de sinceritate cu un caracter bănuitor şi ascuns. Tăinuia tot felul de lucruri în camera ei şi trem ura de furie dacă atingea cineva ceva. C u o dispoziţie schim bătoare, se arăta cîteodată tim idă şi ezitantă. N u putea să sufere să i se spună că nu are dreptate şi minţea cu uşurinţă pentru a nega. Dacă se îndoia cineva că nu spune adevărul, vărsa şiroaie de lacrimi, indignată. în tot acest tim p, Francis făcea toate eforturile să-i cîştige inima. O chem a la prezbiteriu imde, cu nonşalanţa copiilor, se sim ţea ca la ea acasă, intra m ai ales la preot, sărea pe sofaua lui, se ju c a cu lulelele lui şi cu prespapierurile. F rancis, jen a t, nu tlojenea copila de vrem e ce preotul nu protesta.

121

în ultim a zi a scurtei lor vacanţe, m ătuşa Polly se duse să se plim be puţin, iar Judy se instalase cu o carte cu poze într-un colţ al camerei iui Francis, cînd menajera. M iss CafFerty, bătu la uşă. E a i se adresă direct lui Francis; - Părintele doreşte să v ă vorbească imediat. M irat de neaşteptata cerere, se ridică imediat. în tonul femeii era ceva ameninţător. Abatele Kezer îl aştepta în biroul lui. Pentru prim a oară după multe săptămîni, se uită drept în ochii lui Francis: - C opila asta este o hoaţă. Francis nu răspunse, dar simţi deodată că i se opreşte inim a în loc. - A veam încredere în ea. O lăsam să se jo ac e la m ine. G ăseam că e drăguţă, cu toate c ă ... K ezer se întrerupse brusc. - Ce-a furat? întrebă Francis cu greu. - C eea ce iau hoţii de obicei. P reotul se întoarse spre sobă, unde erau aşezate m icile m onede de doisprezece bani fiecare, pe care le înfăşurase atent în hîrtie cu mîinile lui. Luă una. - A furat banii de la colectă. E m ai rău decît un fiirt, este un trafic cu cele sfinte. Uită-te la ăsta. Francis exam ină fişicul. Fusese deschis şi închis stîngaci. Lipseau trei bani. - Ce v ă face s-o acuzaţi pe Judy? - N u sînt un imbecil, şuieră preotul. A m observat în cursul săptămînii că dispăreau banii. Fiecare m onedă din aceste fişicuri e însemnată. F ără u n cuvînt, Francis se întoarse în cam era sa. Preotul veni după el. - Judy, arată-m i portm oneul tău. M ai întîi năucită, îşi reveni repede. Zîmbi candid. - L-am uitat la doam na M orrison. - N u . Iată-1.

122

Francis luă punga din buzunarul rochiţei sale. E ra un portm oneu drăguţ, nou-nouţ, pe care i-1 făcuse cadou, înainte de vacanţă, m ătuşa Polly. F rancis îl deschise şi găsi trei bani. Pe fiecare era gravată cu briceagul o cruce. Severitatea expresiei preotului se îm pletea cu oroare şi triumf. - C e ţi-am spus? A şa, h aim ana răutăcioasă, l-ai fu rat pe Dumnezeu? îi aruncă lui Francis o privire sălbatică. - A r trebui s-o arestez. D acă ar avea responsabilitate, aş duce-o im ediat la poliţie. - N u , nu! urlă Judy în lacrimi. Aveam intenţia să-i înapoiez. V -o ju r! Francis era livid. Situaţia lui era îngrozitor de penibilă. îşi luă curaj şi zise; - F oarte bine! O vom conduce la poliţie şi vom înainta numaidecît plîngere la comisarul Hamilton. Disperarea lui Judy atinse culmea. Preotul, buimăcit, rînji; - A ş fi curios să văd asta. Francis îşi luă pălăria şi o apucă pe Judy de mînă. -H a id e , Judy, fii bună. M ergem să-l înştiinţăm pe comisarul Ham ilton că părintele depune o plîngere îm potriva ta şi te acuză că ai fiirat trei bani. Francis şi copila se îndreptară spre uşă. Confuzia m ai întîi, apoi o adevărată panică îl cuprinse pe preot. Prea se grăbise. Ham ilton, adversarul lui politic, nu era în term eni buni cu el: se certaseră adesea violent. Şi acum, cu această plîngere ridieolă... îşi închipuia iisetele dispreţuitoare ale întregului sat. Bîigui; - E inutil s-o duci!... în să Francis se făcea că nu aude. -O p re ş te -te ! strigă Kezer. Inghifedu-şi mînia, mormăi; - Să u ită m ... toate astea. Explică-i cum stau lucrouile. Ieşi din cam eră spumegînd de furie.

123

D upă plecarea lui Polly şi a lui Judy, pe Francis îl încercă o oarecare m ilă. A r fi v rut să-şi exprim e regretele pentru m icile furtişaguri ale lui Judy. însă preotul zădărnici bunele sale intenţii. Im presia că fusese păcălit îl jig n ea pe om ul acesta m ai vîrstnic. M ai m ult, voia să plece în concediu şi dorea să-l pună la locul lui pe vicar înainte de a pleca. Arţăgos şi m ut, se făcea că îl ignoră pe Francis. îi ordonase lui M iss Cafîerty să-l servească separat, înaintea tînărului preot, în durninica dinaintea plecării sale, ţinu o predică emfatică despre po ru n ca a şaptea: „S ă n u furi“ , şi fiecare cuvînt i se adresa vicarului. Predica aceasta îl hotărî pe Francis. Im ediat după slujbă se duse direct la D onald Kyle, îl luă deoparte şi discută serios cu el. Puţin cîte puţin, chipul lui Kyle se lumină, încă puţin ezitînd, însă plin de speranţă şi de interes. M urm ură în cele din urmă; - N u ştiu dacă vom reuşi. D ar sînt cu totul al dumneavoastră. Cei doi oameni îşi strînserăiiiîinile. Luni dim ineaţă, preotul plecă la Harrogate, unde se ducea să facă băi timp de şase săptămîni. în aceeaşi seară. M iss Cafferty plecă la Rosslare, ţinutul său natal. Şi m arţi, dis-de-dim ineaţă, Francis şi D onald Kyle se întîlneau la gară. Kyle avea o servietă plină cu hîrtii şi o broşură fium oasă, lăcuită, publicată de curînd de o firm ă rivală din N ottingham . Se îm brăcase cu cele mai fi-umoase haine ale sale; expresia lui nu era m ai puţin hotărîtă ca a lui Francis. Părăsiră Shalesley cu trenul de unsprezece. Lunga zi se scurse încet. N u se înapoiară decît seara tîrziu. M ergeau pe drum tăcînd, privind drept înainte. Francis părea obosit, iar faţa lui nu exprim a nimic. C înd îşi urară noapte bună. directorul minei avu ш rîm bet solemn şi semnificativ. N imic anormal nu se petrecu în următoarele patru zile. A poi deodată, în cep u o p erio ad ă de ciu d ată activitate. Această activitate se desfăşura la m ină, fireşte, deoarece m ina era centru]

124

districtului. Francis îşi petrecea aici puţinul tim p liber pe care i-1 permiteau obligaţiile parohiei discutînd cu dom nul D onald Kyle, adîncit în planuri de arhitectură sau supraveghind echipele de lucrători. Lucrările se executau cu o rapiditate rem arcabilă. în cincisprezece zile, clădirea depăşea hangarul învecinat şi în mai puţin de o Ivină era terminată. Dulgherii şi zidarii începură lucrul. Loviturile de ciocan răsrmau ca o m uzică plăcută în urechile lui Francis. Respira cu m are plăcere arom a lemnului proaspăt dat la rindea. Cîteodată punea m rna şi ajuta oamenii care îl îndrăgiseră. M oştenise de la tatăl său gustul de a m eşteri. Singur la prezbiteriu, afară de vizitele rapide şi liniştite ale doam nei M orrison, care înlocuia tem porar m enajera, scăpat de criticile superiorului, Francis radia de o lum ină pură şi rîvna lui creştea pe zi ce trecea. S im ţea că se apropie de turm a sa, că distruge barierele bănuielilor, pătrunde în vieţile lor m onotone, deşteaptă în ochii lor stinşi un reflex brusc şi uim itor. Sim ţea o bucurie supranaturală, în care se am esteca hotărîrea neclintită şi sentim entul datoriei îm plinite, ca şi cum, îm brăţişînd sărăcia şi m izeria care-1 înconjurau, era dus de com pasiunea sa şi de elanul său de duioşie pînă la marginile invizibilei împărăţii a lui Dum nezeu C inci zile înainte de întoarcerea preotului, Francis scrise următoarea scrisoare: Shalesley, 15 septem brie 1897

Stimate Sir George, Centrul recreativ, clădit datorită ajutorului dumneavoastră generos în satul Shalesley, este acum aproape terminat. El va oferi imense bucurii nu numai propriilor dumneavoastră mineri şi fam iliilor lor, dar întregii populaţii răspîndite în această regiune industrială, fără deosebire de rang social şi de religie. S-a form at deja un comitet mixt şi programul a 125

fo s t stabilit în linii generale, potrivit directivelor asupra cărora am discutat. Raportul alăturat vă va permite să vă daţi seam a că avem p ro iec te m ari p en tru la iarnă: antrenament de box, echipă de hochei, educaţiefizică, cursuri de prim ajutor pentru răniţi şi, în fiecarejoi, serată dansantă. Generozitatea de care aţi dat dovadă ca răspuns la demersurile pe care domnul Kyle şi cu mine le-am întreprins p e Ungă dum neavoastră cu o ezitare nejustificată mă uimeşte. Nu pot să vă exprim aici decît foarte imperfect recunoştinţa mea. Veţi găsi recompensa adevărată în bucuria astfel procurată locuitorilor din Shalesley şi în efectele binefăcătoare ale unei solidarităţi sociale temeinice. Noi ne propunem să inaugurăm centrul pe 21 septembrie, printr-o serată de gală. Am f i încîntaţi dacă aţi binevoi să ne faceţi onoarea de a lua parte. A l dumneavoastră devotat, Francis C hisholm Vicarul Bisericii Mmtuirii Puse scrisoarea la poştă zîm bind. M isiva ftisese dictată de un elan absolut sincer. în să îi trem urau picioarele. înziuade 19,ham iază-m enajeraveiiisecuoziînainte- preotul reapăru. R evigorat de băile sărate, era p lin de energie. D upă propriii term eni, degetele lui ardeau de dorinţa să reia frîiele. Prezbiteriul, invadat de persoana lui neagră şi păroasă, răsună im ediat de strigăte la adresa lui M iss C afferty, cerînd o m asă copioasă, în tim p ce îşi exam ina corespondenţa. Pe farfuria lui se găsea un plic. îl rupse şi scoase o hîrtie tipărită. - C e-i asta? Francis, um ezîndu-şi buzele reci, îşi adună tot curajul. - D upă cît se pare, o invitaţie la inaugurarea noului centru sportiv şi recreativ din Shalesley. A m prim it şi eu una la fel.

126

- Ce centru? C e ne priveşte asta pe noi? Ţ inea scrisoarea la distanţă şi o exam ina, stacojiu. - C e este? - U n frum os centru recreativ nou-nouţ. Se poate vedea de la fereastră. Francis adăugă tremurînd: - A fost oferit de Sir G eorge Renshaw. - S i r G eo rg e... K ezer se opri, încrem enit, apoi se duse la fereastră călcînd g reoi. R ă m a se acolo m u lt tim p , c o n te m p lîn d p ro p o rţiile im punătoare ale noii clădiri. A poi reveni şi începu să m ănînce. P ofta de m încare n u corespundea deloc aceleia a unui om al cărui ficat fusese bine spălat. Ochii lui mici aruncau m ereu priviri piezişe spre Francis. Tăcerea lui era apăsătoare. Pînă la urm ă, Francis se hotărî să vorbească cu o simplitate sfingace: - A ştept hotărîrea dumneavoastră, părinte. Dum neavoastră aţi oprit şi reuniunile mixte. Pe de altă parte, dacă enoriaşii noştri refuză să coopereze, b oicotează centrul şi nu asistă la această serată. Sir G eorge va fi grozav de ofensat. Francis şedea cu ochii în farfurie. - Vine în persoană la inaugurare, joi. A batele K ezer se sim ţea incapabil să m ai înghită. Biftecul gras şi îm bietor de pe farfurie i se p ărea o sim plă bucată de talpă. Se ridică brusc şi făcu scrisoarea ghem în pum nul crispat cu o violenţă îngrozitoare şi teribilă. - N u vom m erge la această inaugurare, pe toţi dracii! N u şi nu! M ă-nţelegi? O spim o dată pentru totdeaima. Scos din sărite, ieşi. Joi seara, ras procispăt şi îm brăcat im pecabil în cea m ai frum oasă sutană a sa, cu expresia cînd binevoitoare, cînd posomorită, preotul se duse la ceremonie. Francis îl însoţi.

127

N oua clădire era plină de anim aţie şi de lumini. Pe tribună şedeau cîţiva notabili, D onald K yle şi soţia sa, doctorul m inei, institutorul şi doi pastori. în tim p ce Francis şi K ezer luau loc, izbucniră aplauze prelungite, apoi cîteva fluierături şi hohote de rîs. K ezer scrîşnea din dinţi. Zgom otul unei trăsuri care se apropia emoţionă sala plină şi peste un m inut m ulţim ea îl ovaţionă pe Sir G eorge chiar de la apariţia lui în tribună. D e statură mijlocie, la vreo şaizeci de ani, cu un cap chel şi strălucitor, aureolat de păr alb, avea o m ustaţă argintie, obraji trandafirii şi ш ten p ro asp ă t-, privilegiul cîtorva bătrîni. Părea de n ecrezut cum un om cu un aspect atît de n ev inovat şi liniştit putea să fie atît de puternic. A sistă la ceremonie, acceptă cu bunăvoinţă discursul de primire al domnului Kyle, apoi pronunţă el însuşi cîteva cuvinte şi conchise amabil; - Aş vrea, şi acesta este adevărul adevărat, să sem nalez că iniţiativa acestui excelent proiect se datorează în primul lînd ideilor largi ale abatelui Francis Chisholm. A plauze asurzitoare îi acoperiră vocea şi Francis, roşu ca focul, ridică spre superiorul său o privire rugătoare şi puţin jenată. Preotul ridică autom at m îinile şi le lovi una de alta, de două ori, cu o expresie de m artir în agonie. M ai tîrziu, cînd perechile începură să danseze, îl văzu p e Sir G eorge facînd de două ori înconjurul sălii, învîrtindu-se cu tînăra N ancy Kyle, apoi dispăru în noapte. M uzica îl obseda. Cînd Francis se înapoie m ai tîrziu, îl găsi pe preot aşteptîndu-1. N em işcat, pierduse orice aroganţă, în cursul ultimilor zece ani, îmblînzise mai mulţi vicari decît numărul nevestelor lui H enric al V lII-lea. A cum un vicar îl învinsese la rîndul său. C u voce calm ă, declară: - M ă văd obligat să fac un raport episcopului despre purtarea dumitale! Inim a lui Francis tresări. însă n u se urni din loc. O rice s-ar înlîmpla, autoritatea părintelui fusese zdruncinată. Superiorul său continuă, întunecat:

128

- Poate о schim bare ţi-ar fi favorabilă. Episcopul va hotărî. Decanul Fitzgerald are nevoie de un al doilea vicar la Tynecastle... Prietenul dum itale M ealey se găseşte acolo, nu-i aşa? Francis tăcu. N u dorea să părăsească parohia aceasta care începea să se trezească. Totuşi, chiar dacă ar fi silit să plece, era deschisă calea pentru succesorul său. C entrul era lansat. E ra un început. Alte îmbunătăţiri vor urma. N u îl îngrijora deloc situaţia sa personală, însă speranţa lui era vie, aproape vizionară. Zise cublîndeţe: - P ă rin te , regret dacă v-am contrariat. C redeţi-m ă, n-am făcut nim ic decît să încerc s-a ju t... banda noastră de secături. Cei doi preoţi se priviră. K ezer lăsă ochii în jos.

în v in erea de la sfîrşitul postului P aştelui, în sufrageria prezbiteriului de la Saint D om inic, Francis şi părintele Slukas şedeau la m asă înaintea unei ciorbe de m orun şi ap îinii prăjite, servite în argintărie m asivă şi frum oase porţelanuri albastre de Worcester, cîhd părintele Mealey se înapoie dintr-o vizită matinală la un bolnav. înfăţişarea lui distantă, felul nepăsător cu care se servea îi indicară im ediat lui Francis că A nselm era preocupat. în acest sezon decanul Fitzgerald lua m asa în apartamentele sale, îm preună cu cei trei preoţi m ai tineri. D ar M ealey m esteca cu un aer absent; o emoţie vie îi colora obrazul şi, pînă la sfîrşitul mesei, nu scoase un cuvînt. N um ai după ce lituanianul îşi scutură firimiturile din barbă, se ridică şi îşi luă rămas-bun, înclinîndu-se, M ealey redeveni firesc şi respiră profund. - Francis! A i p u tea veni cu m ine azi după-m asă? Eşti ocupat? - N u, sînt liber pînă la patru. - Atunci trebuie să vii. Tu eşti prietenul m eu, eşti şi preot, şi aş dori ca tu să fii prim ul...

129

Se întrerupse şi nu voi să dezvăluie m ai m ult misterul care îl învăluia cuvintele. D e doi ani, Francis era al doilea v icar la Saint D om inic, unde Gerald Fitzgerald devenise decan. Fitzgerald este tot abate, cu Anselm M ealey ca prim asistent şi cu preotul lituanian Slukas, un rău necesar din cauza em igranţilor polonezi, din ce în ce mai num eroşi la Tynecastle. Schim barea dintre cîm pia izolată din Shalesley şi această parohie citadină şi fam iliară, unde slujbele sînt m inuţios ţinute şi biserica de o perfectă eleganţă, l-a m arcat p e Francis. E fericit să fie lingă m ătuşa Polly, să poată veghea asupra lui Judy şi N ed, să vadă fam ilia Tulloch, pe W illie şi pe sora sa, o dată sau de două ori pe săptăm înă. D e asem enea, e o îm bărbătare, un sentim ent care-1 susţine să ştie că m onseniorul M acN abb din San M orales va fi ridicat la demnitatea de episcop în această dioceză. în să u n oarecare aer de m aturitate, riduri în jurul ochilor, corpul foarte slăbit dovedesc că această promovare n u s-a petrecut fără ciocniri violente. Decanul Fitzgerald, om de un gust rafinat, m îndru de rangul său, este exact opusul părintelui Kezer. Totuşi, în ciuda eforturilor sale de a fi im parţial, decanul nu este total lipsit de prejudecăţi. A nselm are toată libertatea (este m arele lui favorit); cît despre părintele Slukas, el pare să-i ignore existenţa, slaba stăpînire a limbii engleze, deplorabilele m aniere la masă, şervetul legat sub barbă şi obiceiul excentric de a purta, cînd era îmbrăcat cu sutana, o pălărie de culoarea pepenelui verde; în ceea ce-1 priveşte pe al doilea vicar, el a păstrat întotdeauna o oarecare rezervă; Francis a înţeles repede că umila sa origine, raporturile cu Taverna Uniunii şi, m ai m ult, tragica afacere a fam iliei Bannon, puneau între ei obstacole de netrecut. L a drept vorbind, F rancis a debutat prost. O b osit de platitudini, de predici repetate papagaliceşte ascultate invariabil în fiecare dum inică a anului, Francis riscase, puţin după sosirea sa, să predice o sim plă om elie, proaspătă şi originală, în care îşi

130

exprim a propriile idei despre integritatea personală. Vai, decanul Fitzgerald dezaprobase vehem ent această inovaţie şi dum inica următoare, A nsehn urcase în am von şi adm inistrase antidotul; o m ăreaţă peroraţie care se term ina, dram atic, cu braţele ridicate, printr-o chemare rugătoare: „Daţi fiiga!“. Toate fem eile plîngeau; după aceea, în tim p ce A nselm m înca cu poftă din cotletele de miel, decanul îl felicitase călduros, subliniind cu o intenţie evidentă: - Iată ce num esc eu elocvenţă! L-am ascultat pe răposatul n ostru episcop, acum vreo douăzeci de ani, ţin în d o predică aproape identică. Poate predicile lor aht de diferite constituiau un indiciu asupra carierei fiecăruia. In lunile urm ătoare, Francis nu putu decît să com pare, descurajat, rezultatele m ediocre ale eforturilor sale comparativ cu succesul strălucit al lui Ansehn. Părintele M ealey conta în parohie; era m ereu vesel, plin de rîvnă, cu zîm bet fermecător şi excela în a-i încuraja pe cei care treceau prin greutăţi cu o palm ă amicală pe umăr. Lucra m ult şi din toată inima; agenda lui era întotdeauna p lin ă cu întîlniri, nu refuza niciodată să vorbească la o reuniune, nici să ţină un discurs după un ospăţ. R edactor la Gazeta din Saint Dominic, făcuse din aceasta o foaie vie şi adesea hazlie. Ieşea m ult şi, fără snobism , era invitat la ceai de cele m ai bune familii. D acă un ecleziastic eminent era în trecere, A nselm nu p reg eta să se ducă să-l asculte, să-l cunoască şi să-i m ărturisească adm iraţia lui. A poi îi scria o scrisoare bine concepută, în care exprim a, în term eni elogioşi, binefacerile spirituale cu care s-a ales din în tîlnirea aceasta. Sinceritatea aceasta îi atrăgea prietenii influente. Capacitatea lui de m uncă avea, fireşte, limite. A stfel, în tim p ce-şi asum ase cu zel funcţiile de secretar al noului centru diocezan al M isiunilor Străine din Tynecastle - un proiect drag episcopului - şi se silea neobosit să-l satisfacă, fusese obligat, cu regret, să refuze conducerea cercului tinerilor lucrători din Shand Street şi să i-1 treacă lui Francis.

131

împrejurim ile din Shand Street erau cele m ai mizerabile din oraş. Casele înalte m uncitoreşti, hotelurile suprapopulate, apoi cocioabele fără aer şi fără lum ină deveniseră p uţin cîte puţin districtul personal al lui Francis. Găsea acolo, în ciuda rezultatelor slabe şi neglijabile, teren pentru o activitate considerabilă. Făcuse cunoştinţă cu mizeria, cu tristeţile şi umilinţele existenţei, cu eterna ironie a sărăciei abjecte. N uîntr-o comuniune de sfinţi pătrundea, ci într-una de pescari care îi stîm ea o m ilă atît de adîncă încît i se um pleau adesea ochii de lacrimi. - D orm i? întrebă A nsehn neliniştit, cu oarecare reproş. C u o tresărire, Francis se smulse din gîndurile lui şi îl văzu lîngă m ăsuţă p e părintele M ealey, aşteptîndu-1 cu pălăria şi bastonul în mînă. Zîm bi şi se ridică să-l însoţească. Afară, după-am iaza e fium oasă şi răcoroasă, suflă o briză sănătoasă şi puternică, iar A nselm m erge cu pas vioi. Elegant, cinstit şi sănătos, îşi salută cordial enoriaşii. Popularitatea sa la Saint D om inic n u l-a făcut să-şi piardă capul. N um eroşii lui adm iratori rem arcă adesea că m odestia este im a dintre cele m ai ferm ecătoare calităţi ale sale. C urînd, F rancis vede că se îndreaptă spre m ahalaua care fiisese de curînd alipită parohiei. Se află dincolo de m arginea oraşului, în parcul parcelat al unui castel vechi. Lucrători um blă aici cu cazmale şi roabe. Francis citeşte fără să perceapă inscripţia albă; Parcelarea parcului Hollis. Informaţii: Malcolm Glennie, Avocat. în s ă A n se lm m erg e vo io s în ain te , p e ste colină, traversează cîmpurile verzi, apoi o ia la stînga, pe o cărare paralelă cu o dum bravă. C u toate că uzinele sînt în apropiere, priveliştea este cîm penească. Deodată, părintele M ealey se opreşte, nem işcat ca un cîine prepelicar. - Ştii unde sîntem, Francis? Cunoşti locul? -D esigur. Francis trecuse adesea pe-acolo: se află aici o m ică grotă

132

alcătuită din stînci acoperite cu m uşchi, pe jum ătate ascunsă sub grozam e de aur şi înconjurată de o pădurice de fagi purpurii, situl cel m ai pitoreasc din îm prejurim i. S-a întrebat adesea de ce i se spune ,dhiţul“ şi, cîteodată, ,J4iţul Sfintei Marii". Fîntîna e secată de cincisprezece ani. —Priveşte! M ealey îl apucă de braţ, îl trage după el. Printre stînci curge un fir de apă cristalină. M ealey se apleacă şi, cu m îinile făcute căuş, ia puţină apă şi bea cu pioşenie. -G u st-o , Francis. A r trebui să fim recunoscători privilegiului că smtem printre primii. Francis se aplecă şi bău. A pa era rece şi curată. Zîmbi. - E plăcută! M ealey îl p riv eşte cu indulgenţă, nu fără o nuanţă de condescendenţă. - S cum p prieten, aş zice m ai degrabă că are o savoare divină. - E m ult tim p de cînd curge apa? - D e ieri după-am iază, de la apusul soarelui. Francis începu să rîdă. -A stă z i chiar te exprimi ca oracolul din Delphi; prin parabole şi simbolmi. Explică-te. Cine ţi-a „vorbit"? Părintele M ealey clătină din cap. - î n c ă . . . nu p o t... - D ar mi-ai aţîţat curiozitatea. încmtat, Anselm zîmbi. Apoi deveni solemn. - N u pot să-ţi spun nimic, Francis. Trebuie să-l consult mai întîi pe decan. N um ai el poate hotărî. Totuşi, fireşte, ştiu că pot să m ă încred în tin e ... că tu vei păstra secretul. Francis îşi cunoaşte prea bine colegul ca să m ai insiste. Inapoindu-se la Tynecastle, Francis se desparte de colegul lui şi se duce să viziteze un bolnav în strada GlanviUe. Unul dintre membrii Cercului lucrătorilor, Owen Warren, a fost lovit la picior

133

în tim pul unei partide de fotbal în urm ă cu vreo cîteva săptămîni. N ev o iaş şi subalim entat, sărm anul băiat nu s-a îngrijit. C înd doctorul a fost chem at de urgenţă, se declarase un ulcer cu as­ pect u n t la tibia unui picior. C a 2 u l acesta îl chinuia pe Francis, căci doctorul T ulloch p ă re a n elin iştit de urm ări. A stă-seară încearcă sâ-1 încurajeze pe O w en şi pe m am a lui care se M m întă de grijă, şi uită complet ciudata şi inexplicabila plimbare de dupăamiază. A doua zi dimineaţă, totuşi, ш tărăboi nemaipomenit venind din camera decanului Fitzgerald i-o aminti. Postul Paştelui este un canon sever pentru decan. O m credincios, el posteşte. în să regim ul acesta nu-i prieşte deloc corpului său, obişnuit cu o hrană delicată şi substanţială. Foarte slăbit şi prost dispus, se izolează sau se plim bă prin prezbiteriu fără să vadă pe cineva şi, în fiecare seară, înseam nă în calendar cîte o cruce. Cu toată stim a pe care o are decanul pentru preotul Mealey, acesta trebuie să fie nespus de iscusit ca să se apropie de el în perioada asta; Francis aude vocea lui A nselm Mealey, convingătoare şi rugătoare, urmată de exclamaţiile scurte şi nervoase ale decanului. Pînă la urm ă, vocea blîndă triurafâ - ca picăturile de apă, gîndeşte Francis, a căror perseverenţă pătrunde şi granitul. O oră după aceea, silit, decanul iese din camera lui. Părintele M ealey îl aşteaptă în vestibul. îm preună, pleacă în cupeu spre centrul oraşului. Absenţa lor durează trei ore. Cînd se înapoiază pentru dejun, decanul, în m od excepţional, se aşază la aceeaşi m asă cu vicarii. R efuzînd m încarea, cere o cană m are cu cafea franţuzeaseă, singurul lux pe care şi-l perm ite într-un deşert de lipsuri. A şezat deoparte, cu picioarele încrucişate, degajă din silueta lui elegantă, în tim p ce soarbe încet din lichidul arom at şi fierbinte, o atm osferă de caldă colegialitate, ca şi cînd sufletul lui ar fi cuprins de entuziasm. G înditor, li se adresează lui F rancis şi părintelui Slukas, atitudine excepţional de prietenească faţă de polonez.

134

- E i bine! trebuie să-i m ulţum im părintelui M ealey pentru c re d in ţa sa, spre d e o seb ire de n e în c red e re a m ea acerbă. B ineînţeles, e de datoria m ea să m an ifest m ult scepticism cu privire la ... oarecare fenom ene. Insă eu n-am văzut niciodată... nu sperasem niciodată să văd o astfel de m anifestare în parohia mea. Se întrerupse şi, cu ceaşca de cafea, face sem n către primul său vicar. - îţi dau voie să povesteşti, părinte. Cu obrajii roşii de emoţie, M ealey tuşeşte şi începe, repede şi serios, ca şi cînd incidentul de care-1 relatează ar necesita o elocvenţă convenţională: - U n a dintre enoriaşele noastre, cu o sănătate delicată de mai mulţi ani, se plimba luni; sau, ca să fiu mai precis, la 15 martie, orele trei şi ju m ătate după-am iază. Scopul acestei excursii era bine determ inat, căci această tînără d evotată şi pioasă nu s-a deprins să-şi piardă tim pul, nici să-l risipească. Se plim ba după sfatul m edicului, ca să facă exerciţii în aer curat. M edicul ei este doctorul W illiam Brine, 42 Boyle Crescent, căruia îi recimoaştem cu toţii m area competenţă. Ei bine! - părintele M ealey înghiţi un gît de apă, după care continuă: C înd se înapoia de la plim bare, trecînd pe lîngă locul zis „Puţul Sfintei M arii“ , ea m urm ura o rugăciune. R azele apusului scăldau încîntătorul peisaj într-o strălucire curată. T înăra se opri să contem ple priveliştea cînd, spre m area ei surpriză, v ăzu deodată în ain tea ei o doam nă îm brăcată în alb, cu o capă albastră şi cu o diadem ă de stele pe cap. Călăuzită de instinct, buna noastră catolică a căzut imediat în genunchi. D oam na i-a surîs cu o nesfîrşită duioşie şi i-a zis: „D raga m ea, aşa slabă cum eşti, totuşi pe tine te-am ales“ . Apoi se întorsese încet şi îi vorbise întruna tinerei, care era cuprinsă de m are emoţie, însă atentă: „Nu-i aşa că puţul acesta, închinat mie, e trist dacă nu are apă? Ţine m inte! C eea ce se va întîm pla este pentru tine şi pentru prietenii tăi.“ C u suiîsul pe buze, pieri. Chiar în clipa aceea, гш izvor de apă dulce ţîşni printre stîncile aride.

135

Părintele M ealey tăcu. A poi decanul zise: - C u m sp u n e am , d a to ria n o a stră e ste să ex am in ăm c h e stiu n ea a c ea sta aşa de delicată în tr-u n sp irit sceptic. N u v o m a d m ite n ic io d a tă că m in u n ile se p o t p ro d u ce în ju ru l prim ului tufiş de spini care-ţi iese în cale. Tinerele sînt visătoare. Şi izvorul ar fi putut ţîşni printr-o sim plă coincidenţă. C u toate a cestea, şi to n u l său e x p rim a o b u c u rie adîncă, am supus-o pe tînără unui lung interogatoriu, în prezenţa doctorului Brine şi a p ă rin te lu i M ealey. C um b in e p re su p u n e ţi, so lem n a experienţă a viziunii i-a făcut o im presie adîncă. A trebuit să se culce im ediat şi de atunci stă în pat. Vocea decanului devine şoaptă, cuvintele m ai greu de înţeles. C u toate că este fericită, norm ală, în bună stare fizică, n -a m încat şi nici n-a băut nim ic tim p de cin ci zile. F ă c u o p a u z ă ca să su b lin iez e a c est fapt ex tra o rd in a r. în a fa ră de a c e a s ta ... d a, în a fa ră de a c easta, zic eu, poartă cu siguranţă, fără eroare posibilă, de necom bătut, sem nele Sfintelor Stigm ate. Şi continuă triumfător; - E prea repede ca să-l proclam ăm chiar acum , trebuie să adunăm dovezile definitive, însă eu am cea mai vie speranţă, care echivalează aproape cu o convingere, că parohia noastră a fost aleasă de Sfînta Providenţă ca teatm al unei minuni asemănătoare cu aceea care a avut loc de curînd la G rota din D igby şi cu aceea, m ai veche şi trecută în istorie, de la Notre-Dam e de Lourdes. S-ar putea ca efectele să fie tot atît de imense! N o b le ţe a a c esto r pero raţii era m işcăto are. Toţi erau emoţionaţi. - Cine este tînăra? se inform ă Francis. - Charlotte Neily! Francis îl priveşte fix pe decan. Deschide gura, apoi o închide. Liniştea se lasă, impresionantă. T im p de cîteva zile, prezbiteriul zb îm ie de o anim aţie extraordinară. Nim eni, m ai m ult decît decanul G erald Fitzgerald

136

nu ar şti să ţină atît de bine situaţia în m îini. Cucerniciei sale sin­ cere i se adaugă o p rofundă cunoaştere a lum ii. E xperienţa sa îndelungată, scump dobîndită în comitetele şcolare şi municipale, l-a în v ă ţa t p ra c tic a lu c ru rilo r lu m eşti. N u p e rm ite să se răspîndească din sălile parohiei nici un ecou, nici o bănuială asupra întîmplării. Totul este ţinut strict secret. Revelaţia nu va veni decît la timpul său. A cest incident m iraculos şi neaşteptat îl um ple de un zel nou. Iată că de mulţi ani n-a resimţit o asemenea bucurie interioară, spirituală şi m aterială. în el se îm pletesc, paradoxal, evlavia şi am biţia. C alităţile sale excepţionale, fizice şi m orale, păreau destinate autom at avansării ecleziastice. Şi a dorit cu pasiune această în aintare, tot atît cît doreşte însuşi progresul Sfintei Biserici. Istoric erudit, se com pară adesea în gînd cu cardinalul N ew m an. A r fi m eritat şi el p urpura de cardinal. Şi totuşi, s-a îngropat la Saint Dominic. Singura distincţie care i-a fost acordată ca recom pensă pentru douăzeci de ani de serviciu este acest mizerabil titlu de decan, atît de rar în Biserica Catolică, încît asta îl face să fie luat uneori, în afara oraşului, drept un pastor anglican, greşeală care îl m îhneşte profund. Poate că bănuieşte că este adm irat fără să fie iubit. Şi decepţia lui creşte în fiecare zi. în cearcă să se resem neze. D ar cînd lasă capul în jo s pronunţă; „D oam ne, facă-se v o ia ta !“ în adîncul inim ii lui, sub m asca um ilinţei, îl arde alt gînd; „La ora acm ală ar trebui să prim esc pălăria de cardinal“ . A cum totul se va schimba. Să fie lăsat la Saint Dominic! îl va transform a într-un sanctuar strălucit. D upă exem plul din Lourdes sau, m ai recent şi m ai apropiat, de la Digby, în M idlans, unde o grotă m iraculoasă, locul a num eroase tăm ăduiri, perfect dovedite, a transform at un cătun mizerabil într-un oraş înfloritor şi unde un preot de parohie necunoscut, însă inteligent, a atins o glorie naţională.

137

Decanul se lăsă în voia vizim ii splendide a unui oraş nou, cu o b iserică im ensă în care, în tim pul unui Te-D eum solem n, se înfăţişează cu ш patrafir somptuos brodat... însă îşi vine în fire şi exam inează atent contractele pe care le are sub form ă de proiect. Prim a grijă a fost să o plaseze lîngă Charlotte Neily, o dominicană liniştită, pe sora Tereza. L iniştit de declaraţiile ei categorice, priveşte chestiimea sub aspectul ei legal. Printr-o fericită întîmplare, ,Jhiţul Sfintei Marii" şi terenurile din vecinătate aparţin vechii şi bogatei familii Hollis. Căpitanul H ollis n u este catolic, în să soţia sa este, sora lui Sir G eorge Renshaw. Se arată înţelegător. Decanul a avut timp de m ai multe zile lungi convorbiri secrete cu el şi cu avocatul său, M alcolm G lennie. C u vin de X eres şi biscuiţi dinainte, se ajunsese la un acord am iabil. în ceea ce îl priveşte, pe decan nu îl interesează deloc banii. îi dispreţuieşte. D ar îl interesează ceea ce-i pot procura banii şi trebuie să asigure viitorul strălucitelor sale speranţe. A r fi nu neghiob să nu-şi dea seam a că preţul terenului va urca vertiginos. N egocierile se încheie eînd Francis îl întîlneşte pe Glennie pe coridor. La drept vorbind, fusese surprins să vadă că vărul lui era însărcinat cu afacerile famiUei HoUis. Insă avocatul, cu dreptul terminat, cum părase cu banii soţiei un birou cu o veche reputaţie şi îşi făcuse astfel o chentelă de prim ordin. - Ei bine, M alcolm, zise Francis întinzîndu-i mîna, sînt foarte fericit să te văd aici, dar sînt surprins găsindu-te în peştera Femeii îm brăcată în purpură şi stacojiu. Avocatul rise siht şi strînse m îna întinsă cu o efuziune jilavă. - A m vederi largi, Francis, şi apoi, trebuie să-ţi cîştigi pîinea! D e m ult, Francis dorise să reînnoiască relaţiile cu Glennie, dar îl oprise ştirea morţii lui Daniel şi o mfflnire, datorită întîmplării, cu doam na G lennie pe străzile din Tynecastle. D e-abia îl zărise cu coada ochiului, că îl ocolise ca şi cînd ar fi văzut pe dracul în carne şi oase. El zise:

138

- М -а d urut nespus de m ult cînd am aflat că tatăl tău a murit - Da, da, n e -a părăsit, bineînţeles. în să sărm anul nu m ai era decît o epavă. - N u e un naufragiu să m ergi în cer, glum i Francis. - în tr-a d e v ă r... e a c o lo ... fără îndoială. G lennie se ju c a m aşinal cu lanţul de la ceas. Tindea să se îngraşe. Trupul se gîrbovise, din părul rar nu-i m ai răm ăseseră decît cîteva şuviţe lipite pe chelie. însă privirea, îndărătul unui aer evaziv, era aspră şi pătrunzătoare. Ducîndu-se spre scară, aruncă o invitaţie tîrzie: - Vino să ne vezi cînd vrei. D upă cum ştii, m -am însurat, însă m am a trăieşte cu noi. M alcolm Glennie se interesează îndeosebi de dumnezeiasca viziune a lui Charlotte Neily. Din cea m ai fragedă copilărie, căuta cu patim ă ocazia să se îmbogăţească. A m oştenit de la m ^ a lui o zgîrcenie pătimaşă şi puţin din şiretenia nevăstuicii. Presimte că va cîştiga bani m ulţi din com edia asta ridicolă, care com portă însă posibilităţi extraordinare. I se oferă ocazia, n-are decît s-o culeagă ca pe un fruct copt. O şansă asem ănătoare nu se prezintă de două ori în viaţă. O cupîndu-se fără scrupule de afacerile clientului său, M alcolm se gîndise la un lucru pe care nimeni nu-1 prevăzuse. Pe ascuns, cu mari cheltuieli, a făcut examenul geologic al terenului. B ănuielile i-au fost confirm ate. A pa care alim entează fîntîna provine dintr-o landă, aşezată m ai sus, la o distanţă destul de considerabilă de parc. M alco lm nu este bogat. N u încă. în să , a d u n în d u -şi econom iile, ipotecîndu-şi casa şi biroul, poate obţine o opţiune asupra terenului din vale. Cunoaşte rezultatul unui puţ artezian. Nu are intenţia să sape гдп asem enea puţ. D ar am eninţarea de a-1 săpa va fi de-ajuns, m ai tîrziu, ca să-i aducă lui M alcolm o avere considerabilă.

139

D eocam dată, apa curge m ereu, lim pede şi curată. C har­ lotte, tot în extaz, cu semnele Sfintelor Stigmate, continuă să refiize orice hrană. Iar Francis, copleşit, se roagă fără încetare pentru a-i fi acordată credinţa. N um ai dacă ar putea crede ca A nselm , care acceptă totul liniştit şi fericit, de la coasta lui A dam pînă la cele m ai improbabile detalii despre şederea lui Jona în pîntecele balenei! E l crede, crede profund, însă n u în am ănunte, ci doar esenţialul... num ai printr-un m are elan de dragoste, num ai prin eforturi nespus de m ari în cocioabe, cînd, la întoarcere, trebuie să-şi scuture hainele de purici în baie; niciodată, niciodată nu este u ş o r... doar cînd asistă bolnavii, infirmii cu obrajii pămîntii. Cruzimea încercării actuale, nedreptatea ei îi uzează nervii, ofileşte în el floarea mgăciunii. Personalitatea însăşi a tinerei fete îl supără. Fără îndoială, nutreşte o prejudecată nefavorabilă cu privire la nepoata aceasta a lui Thadeus Gilfoyle. Tatăl ei este un bun vorbitor, pios, însă leneş, care se furişează în fiecare zi din băcănie ca să aprindă luminări de ceară, să obţină prosperitatea comerţului său pe care-1 neglijează. Charlotte a m oştenit din evlavia tatălui, însă Francis bănuieşte că ceea ce o atrage este m irosul de tăm îie şi de ceară de luminări, întunecimea confesionalului care face să vibreze plăcut nervii. El nu se în doieşte de puritatea ei fără pată, nici de regularitatea cu care îşi îndeplineşte îndatoririle; dar se spală su­ perficial şi respiraţia îi m iroase greu. Sîmbăta urm ătoare, Francis, coboiînd pe strada Glanville, grozav de deprim at, îl zăreşte pe doctorul Tulloch care iese din casa lui O w en W arren. îl strigă. Doctorul se întoarce, se opreşte, apoi porneşte alături de prietenul său. Willie s-a îngrăşat, însă nu s-a schimbat deloc. Lent, rezistent şi îndem înatic, credincios atît prietenilor, cît şi duşm anilor, are aceeaşi bun ăv o in ţă ca şi tatăl lui, în să fără farm ecul şi fără înfăţişarea impunătoare a acestuia. Faţa lui, cu nasul proeminent, este roşcovană şi inexpresivă, părul este zbîrlit... Totuşi, persoana

140

lui răspîndeşte o bunăvoinţă liniştită. Cariera lui medicală n-a fost strălucită, însă e sigur pe sine şi îşi iubeşte profesia. Dispreţuieşte am biţiile ortodoxe. D in cînd în cînd visează să facă înconjurul lum ii, să pornească îh aventură în ţări îndepărtate şi rom antice, însă răm îne m ereu la postul lui de m edic al nevoiaşilor, care nu presupune făţărnicie şi îi perm ite să spună aproape totdeauna ceea ce gîndeşte, ancorat în rutină p rin capacitatea sa practică de a trăi viaţa zi cu zi. Şi apoi, n -a izbutit niciodată să pună un ban deoparte. Veniturile lui nu sînt considerabile şi le consacră în cea m ai m are parte whisky-ului. N e p ă să to r faţă de aparenţe, în dim ineaţa asta n u s-a bărbierit. P rivirea înfundată în orbite este întunecată; expresia p uţin bin ev o ito are pare că p o a rtă p ică întregului univers. Pom eneşte scurt că m icului W arran îi m erge m ai rău. L uase o m ică p ărticică din ţesu t p entru u n exam en histologic. C ei doi continuă drumul şi comunică prin tăcerea lor familiară, cînd, mişcat de un im puls inexplicabil, Francis îi încredinţează povestea lui Charlotte Neily. Chipul lui Tulloch răm îne nepăsător şi continuă să înainteze, cu m îinile în buzunare, cu gulerul ridicat, cu capul plecat. - Da, zice el într-un tîrziu, m i-a spus-o deja cin ev a... - Tu ce crezi? - D e ce m ă întrebi? - Cel puţin tu eşti cinstit. Tulloch îi aruncă lui Francis o privire stranie. Pentru un om atît de m odest, atît de conştient de lim itele inteligenţei sale, convingerea lui că nu există D um nezeu este nem aipom enit de fermă. - R eligia n u este de resortul m eu - am m oştenit un ateism extrem de satisfăcător... p e care studiile m ele anatom ice n-au făcut decît să-l confirm e. D acă vrei părerea m ea sinceră, cum spunea tatăl meu, am îndoielile m ele. D ar îţi propun ceva: hai s-o examinăm . N u sîntem departe de casa ei. Vom intra împreimă.

141

- D ar asta îţi va pricinui necazuri cu doctorul B rine! - N u . Voi aranja asta cu bimul doctor mîine. In relaţiile mele cu colegii, am ca p rincipiu să fac m ai întîi şi să m ă scuz după aceea. îi adresă lui Francis un zîm bet ironic. - D oar dacă nu te temi tu de reacţiile superiorilor tăi ierarhici? Francis roşi, însă se stăpîni. Puţin după aceea, răspunse: - D a, m ă tem , cu toate astea, să m ergem . Spre m area lor surpriză, accesul era foarte simplu. Doam na N eily, obosită de o noapte de veghe, se odihneşte. N eily, din întîm plare, este în prăvălie. Sora Tereza, m icuţă, liniştită şi binevoitoare, deschide uşa. Venită dintr-un cartier depărtat din T ynecastle, ea n u îl cunoaşte pe T ulloch, în să îl identifică num aidecît pe Francis şi-i introduce în cam era bine cernită, în care dom neşte o ordine desăvîrşită şi imde Charlotte, îm brăcată cu o căm aşă de noapte albă închisă pînă la gît, e culcată pe o pernă fără nici o cută şi foarte curată, într-un pat de alam ă. Sora Tereza se apleacă asupra ei, nu fără o adevărată m îndrie pentru curăţenia care străluceşte peste tot. - Scum pă Charlotte, părintele Chisholm vine să te vadă. A adus un m edic care este un bun prieten al doctorului Brine. Charlotte N eily zîmbeşte. Zîmbetul ei este conştient, puţin galeş, dar pluteşte în el un extaz ciudat. îi lum inează faţa palidă, deja ilum inată, care se odihneşte pe pernă. Foarte im presionat, Francis se sim te cuprins de o adevărată rem uşcare. Fără îndoială, este în această căm ăruţă albă şi liniştită ceva care depăşeşte o experienţă norm ală. - N u te superi dacă te exam inez, Charlotte? întrebă politi­ cos Tulloch. —D e ce m -aş supăra, doctore ? Sînt fericită. N u sînt demnă, dar dacă am fost aleasă, nu p o t decît să m ă supun bucuroasă. D upă care se lasă exam inată respectuos de Tulloch. - N u m ănînci nimic, Charlotte?

142

- N u , doctore. - N u ţi-e foam e? - N u m ă gîndesc deloc la asta. M ă sim t susţinută de o graţie interioară. Sora Tereza intervine liniştită: - P ot să vă asigur că, de cînd sînt în casă, n-a înghiţit nici m ăcar o îmbucătură. Tăcerea se restabileşte în camera liniştită. Doctorul Tulloch se ridică şi îşi dă peste cap părul rebel. Spune simplu: - M ulţum esc, Charlotte. îţi m ulţum esc, soră Tereza. îţi sînt foarte recunoscător pentru bunăvoinţa dumitale. Se îndreaptă către uşă. Francis se pregăteşte să-l urm eze, însă o um bră trece pe faţa lui Charlotte: - N u doriţi să priviţi şi dumneavoastră, părinte? Uitaţi-vă la m îinile mele! Şi picioarele sînt tot aşa! F ata întinde braţele u şm el, cu u n gest de sacrificiu. Pe palmele palide se disting, iară eroare posibilă, urmele însîngeiate ale cuielor. Afară, doctorul Tulloch păstrează o atitudine rezervată. Cu gura închisă, m erge pîn ă la extrem itatea străzii. A colo, cum drum urile lor se despart, zice repede: - Vrei să ştii ce cred? E un caz limită: psihastenie, nebunie depresivă în perioadă de exaltare. C u siguranţă, sîngerările sînt isterice. Dacă scapă de ospiciu, va fi cu siguranţă canonizată. A poi, brusc, îşi pierde calm ul, uită orice cuviinţă. F aţa lui roşcovană şi dură se congestionează. Cuvintele i se înăbuşă în gît. - Iad şi blestem! C înd m ă gîndesc că se lăfaie acolo, sfînta asta prefăcută, ca un înger anemic într-un sac de făină şi că acel sărm an om , O w en W arren, suferă m ai rău decît cei osîndiţi, cu piciorul lui cangrenat, pe ш pat m urdar şi că e am eninţat de un sarcom, plesnesc de furie. Gîndeşte-te la toate astea cmd îţi citeşti rugăciunile. Te duci, desigur, să-ţi faci rugăciunea. E u m ă duc să beau un pahar.

143

Şi se îndepărtează repede, fără ca Francis să fi putut spune uncuvînt. în seara aceea, la întoarcerea de la Tenebre*, Francis găseşte scrisă pe tabla din vestibul rugăm intea să treacă fără întîrziere pe la decan. P resim ţind o catastrofa, se duce în biroul decanului, unde acesta, prost dispus, um blă de ici-colo cu paşi apăsaţi. -C h ish o lm ! Sînt surprins şi foarte mîniat! în tr-adevărnu m ă aşteptam la aşa ceva! N u m i-a trecut niciodată prin cap că ai putea să duci acolo u n m edic ateu, luat de pe stradă! N u-m i place deloc ce-ai făcut. -R e g re t, răspunse Francis, jenat. S-aîntîm plat fiindcă... el este prietenul m e u ,.. - Şi asta este ceva vrednic de m ustrare. Găsesc că e foarte necuviincios ca unul din vicarii mei să aibă de-a face cu un om ca doctorul Tulloch. - N o i . .. noi am fost la şcoală împreună. - Ă sta nu este un m otiv. Sînt dezam ăgit şi indignat. Sînt foarte m înios şi pe bună dreptate. Chiar de la început, atitudinea dum itale faţă de acest m are evenim ent a fost rece şi rezervată. D um neata eşti probabil invidios că onoarea descoperirii revine prim ului vicar. Sau este un m otiv ascuns în duşm ănia dum itale manifestă? Francis e copleşit. Simte că decanul are dreptate. Se bîlbîie; - Sînt m îhnit. N u sînt u n om viclean. E ste ceva ce îm i repugnă. însă adm it că-m i hpseşte entuziasm ul. E ram tulburat. De aceea l-am adus pe Tulloch astăzi. Sînt ros de în d o ia lă ... -în d o ie li? N egi eum vam inunile de la Lourdes? - N u , nu. Sînt tem einic confirmate. Autentificate de m edici de toate religiile. - A tunci de ce te-ai opus să clădim un m onum ent nou al credinţei aici, printre noi? D ecanul îşi pierde răbdarea. *Termen vechi pentru slujbele din Joia şi Vinerea din Săptămîna Patimilor. Echivalentul deniilor (n.r.).

144

- D acă vrei să ignori amestecul de ordin spiritual, recunoaşte cel puţin faptele fizice! Rînjeşte. - îţi im aginezi că o fată tînără a putut să petreacă tim p de nouă zile fără să m ănînce şi fără să bea, şi să răm înă perfect sănătoasă, să n u m oară, fără să prim ească o altfel de hrană? - C e hrană? - O hrană spirituală. Decanul spumegă. - N -a prim it sfînta E caterina din Siena o băutură m istică pentru a înlocui orice hrană păm întească? A ceste îndoieli sînt insuportabile! Te m iri că sînt iritat? Francis lasă capul în jos. - Şi sfintul Tom a s-a îndoit în prezenţa m turor ucenicilor; a m ers pînă acolo încît a pus degetul pe rana D om nului Nostru. Şi nim eni nu s-a supărat. El se opreşte, înspăimîntat. Decanul apălit, apoi şi-a revenit. S-a aplecat la b iro u şi a m işcat hîrtiile fără să-l privească pe Francis. A poi spune cu un ton m ăsurat; - N u e prima ocazie cînd dumneata te împotriveşti. Ţi-ai creat o reputaţie îndoielnică în dioceză. Poţi să te duci. Francis părăsi camera, copleşit de povara im perfecţiunilor sale. Simţi deodată o aprigă dorinţă să-i facă o vizită episcopului M acNabb. însă rezistă. M ac cel Roşu devenise un înalt personaj. E prea ocupat cu înaltele sale funcţiuni ca să se m ai îngrijească de greutăţile unui sim plu vicar. Dum inica următoare, la liturghia m are de la ora 11, decanul anunţă solem n noutatea în cea m ai inim oasă predică pe care a ţinut-o vreodată. Imediat, răsunetul este imens. Toţi credincioşii, în num ăr m are, se opresc în preajm a bisericii, şuşotind şi nu se pot hotărî să se ducă acasă. Se organizează spontan o procesiune şi, sub conducerea abatelui Mealey, se îndreaptă spre Ffiţul Sfintei Marii. După-amiază, m ulţim ea se stiînge în jurul casei lui Neily.

145

U n grup din C opiii M ăriei, confrerie din care face parte C har­ lotte, îngenunchează în stradă şi recită rozariul. Seara, decanul consim te să-i prim ească pe reprezentanţii presei, a căror curiozitate a atins culm ea. Se arată dem n şi rezervat. Stim at în oraş, cunoscut pentru spiritul său cetăţenesc, produce o im presie favorabilă. A doua zi dim ineaţa îi sînt consacrate lungi articole. I se fac onoruri în prim a pagină din Tribune, două coloane de elogii în Globe. „U n n o u D igby“ , p ro cla m ă Northumberland Herald. Şi Echo o f Yorkshire anunţă: „O grotă m iraculoasă aduce speranţă m iilor de bolnavi“ . Weekly High Anglican observă invidios; „A şteptăm dovezi“ . însă Hmes, din Londra, le depăşeşte pe toate cu un articol erudit al unui corespondent teolog care povesteşte istoria Puţului şi-i caută originea pînă la A idan şi sfîntul E th e lw u lf D ecanul este mcîntat. Părintele Mealey nu poate să-şi înghită dejunul şi M alcokn Glennie se bucură în taină. D upă opt zile, Francis s-a dus seara la Polly, în Clerm ont, în partea de m iazănoapte a oraşului. E obosit de vizitele pe care le-a făcut to ată ziu a şi e disperat. în după-am iaza aceasta, un cuvînt scurt al doctorului Tulloch i-a com unicat că micul W arren e pe m oarte. Se dovedeşte că are un sarcom la picior. N u e nici o speranţă de salvare. Va m uri poate înainte de sfîrşitul lunii. L a C lerm ont, P olly a răm as m ereu aceeaşi. N ed este m ai dificil ca niciodată. G hem uit în scaunul său cu rotile, înfăşurat într-o cuvertură flecăreşte fără încetare. S-a obţinut în sfîrşit de la G ilfoyle o reglem entare definitivă a părţii lui N ed la Taverna U niunii. O sum ă jaln ică. în să N ed se făleşte de p arcă ar fi o avere. Boala îi afectează limba, care pare prea m are pentru gura lui; nu m ai poate să articuleze cum trebuie. Judy doarm e deja cînd soseşte Francis. Polly nu zice nimic, însă ceva în atitudinea ei trădează faptul că fetiţa făcuse o prostie şi că a trebuit să fie trimisă la culcare. G îndul îl întristează şi mai m ult

146

Sim ă de orele u n sprezece cîn d p ărăseşte apartam entul. Ultim ul tramvai din Tynecastle plecase. în tim pul drumului lung de întoarcere, puţin m ai gîrbovit sub povara ultimei sale înfrîgeri, traversează strada Glanville. A jungînd în dreptul casei lui Neily, zăreşte lum ină la ferestrele cam erei lui C harlotte, la parter, şi distinge vag siluete care se m işcă şi a căror um bră se desenează pe storurile crem . U n val de căin ţă îl copleşeşte. O bsedat de sentim entul neîncrederii sale persistente, doreşte brusc să vadă familia N eily şi să se scuze faţă de ei. Nevoia de a repara lucrurile îl îndem nă să se grăbească şi u rcă cele trei trepte de la intrare. A pucă ciocanul, însă se răzgîndeşte şi apăsă pe clanţă. A luat obiceiul, frecvent la doctori şi la preoţi, să intre fără să fie anunţat. Charlotte, şezînd în pat, pe gemmchi cu o tavă încărcată cu carne de pui şi cu crem ă englezească m ănîncă cu poftă. D oam na Neily, într-un halat albastru deschis, aplecată drăgăstos, îi toarnă bere neagră. Fata e prim a care îl zăreşte pe Francis. îngrozită, scoate un strigăt care seam ănă cu un nechezat. M îna lasă să-i scape paharul şi berea se v arsă p e pat. Flolbează ochii şi, cu gura căscată, începe să geam ă. Se vîră sub cuvertură, îşi ascim de faţa. Tava cade cu z gom ot pe podea. N im eni n u a scos u n cuvînt. G îtul doam nei N eily se contractă convulsiv. Se chinuie prosteşte să ascundă sticla sub halatul ei. în sfîrşit, zice: - Trebuie s-o hrănesc p u ţin ... după toate aceste emoţii. E bere pentru bolnavi. Privirea ei plină de groază vinovată o trădează. Lui Francis i se face greaţă. E um ilit. Cuvintele nu-i vin decît cu greu. - Presupun că i-aţi dat să m ănînce în fiecare seară, după plecarea surorii care o credea adorm ită? - N u, părinte! D um nezeu m i-e martor. în cearcă cu disperare să nege, apoi ren u n ţă şi îşi pierde complet capul. - Şi apoi, după toate cîte s-au petrecut, ce m are lucru e asta? Oricum , nu p ot s-o las pe m icuţa m ea să m oară de foam e!

147

D ar, D oam ne, n-aş fi îndem nat-o niciodată să spună povestea aceea dacă aş fi ştiut că va face atîta vîlvă... m ulţim ea... ziarele... Sînt m u lţum ită că s-a s fîrşit... N u ... N u fiţi prea aspru cu ea, părinte! El spune mai m ult în şoaptă; - N u stă în puterea m ea să judec, doam nă Neily. Fem eia începe să plîngă. E l aşteptă răbdător ca suspinele să se liniştească, şezînd pe un scaun lîngă uşă, cu ochii ţintă la pălăria sa pe care o ţine în mînă. Stupiditatea acestei comedii, nemărginita prostie omenească îl uimeşte. Cînd cele două fem ei se liniştesc puţin, spune: - Povestiţi-mi totul. Treptat, cu întreruperi, povestea se reconstituie, mărturisită în cea m ai m are parte de Charlotte. Fata citise o poveste fiaimoasă într-o carte îm prum utată de la biblioteca parohială despre Preafericita Bernadette Soubirous. într-o zi, plimbîndu-se pe lîngă Puţul Sfintei M ana, unde se ducea adesea cu plăcere, a observat fîntîna ţîşnitoare. E ciudat, şi-a zis ea, izbită de potrivirea dintre această apă, Bernadette şi ea însăşi. Crezuse chiar, oarecum, că o vede pe Sfînta Fecioară. înapoindu-se acasă, cu cît se gîndea m ai m ult, cu atît devenea m ai sigură. S iguranţa aceasta o doborîse. Era p alid ă şi trem ura, aşa că trebuise să se culce şi îl chem ase pe părintele Mealey. Şi, S r ă să ştie cum, îi povestise totul. Toată noaptea zăcuse într-un fel de extaz, corpul îi înţepenise. A doua zi de dimineaţă, la deşteptare, zărise Sfintele Stigmate. E adevărat că avea m ereu vînătăi pe corp, însă astea erau altceva. A tunci crezuse. Toată ziua n-a avut poftă de m încare. E ra prea fericită, prea agitată ca să m ănînce. Şi apoi, o m ulţim e de sfinţi trăiseră iară m încare. Era convinsă că putea să facă la fel. Cînd i-a declarat părintelui M ealey şi decanului că harul o susţine (poate că era adevărat), fusese rm m om ent măreţ. Toţi o îngrijeau ca pe o tînără m ireasă. însă, desigur, după cîtva timp i s-a făcut o

148

foame grozavă. D ar nu putea să-i m îhnească pe preot şi pe decan, mai ales după respectul pe care i-1 arătase abatele Mealey. Atunci i-a spus totul m am ei sale. Lucrurile ajunseră la un punct cînd nu se m ai p u tea d a înapoi. D e atunci, m am a ei îi aducea o m asă bună, cîteodată două, în fiecare noapte. Şi apoi, lucrurile au început să m eargă p ro st., JVIai întîi era magnific. Ce fium os a fost cînd Copiii M ăriei au făcut rugăciuni la fereastra m ea!“ în să cînd p resa a aflat povestea, a apucat-o frica. A r fi vru t să oprească totul. Sora T ereza nu era u şo r de amăgit. Vînătăile de pe mîini dispăreau şi, în loc să fie în extaz şi fericită, începea să se sim tă deprim ată, nen o ro cită... Şi începu să plîngă iar cu suspine. Aşa se term ină această sordidă revelaţie, vrednică de m ilă ca o inscripţie m îzgălită p e un zid, tot aşa de tragică ca şi stupiditatea întregii omenirii. M am a interveni: - D um neavoastră, părinte, n u veţi repeta toate acestea decanului Fitzgerald, nu-i aşa? Francis n u se m ai sim ţi furios, ci trist şi înduioşat. M ăcar dacă această lam entabilă afacere n -ar fi ajuns aşa departe! Suspină. -N u -i voi spune nimic, doamnă Neily. Nici un cuvmt. în să... ezită, e treaba dum neavoastră să-i m ărturisiţi. O spaim ă nebună pune stăpînire pe ea. - N u . .. oh! nu, părinte, aveţi milă! El se străduieşte atunci să le explice liniştit de ce trebuie să m ărturisească şi că proiectele decanului sînt incom patibile cu o m inciună, care în cu rînd v a fi evidentă în ochii tuturor. Le încurajează, asigurîndu-le că, în curînd, curiozitatea stîm ită de Charlotte se va irosi. D upă o oră le părăsi, p u ţin m ai liniştite, înarm ate cu promisiunea că îi vor urma sfaturile. însă în timp ce paşii săi răsună pe strada pustie, inim a îi sîngerează pentru decanul Fitzgerald. In tim pul zilei urm ătoare lipsi, făcu vizite şi căută să nu se întîlnească cu decanul. însă o atm osferă de deprim are, o lipsă de

149

anim aţie apăsa asupra prezbiteriului. Sensibilitatea lui Francis o percepea perfect. P e la ora u nsprezece, în dim ineaţa urm ătoare, M alcolm Glennie năvăli în camera lui. - Francis, ajută-mă! El nu vrea să continue afacerea. Vino şi vorbeşte-i! Glennie îşi pierduse cumpătul. Pabd, cu buzele tremurînde, cu ocliii ieşiţi din orbite, bolborosi: - N u ştiu ce l-a apucat. Trebuie să fi înnebim it. E un plan superb. Treaba asta ar aduce atîta b in efacere... - N - a m nici o influenţă asupra lui. - B a da, are o părere foarte bună despre tine. Şi tu eşti preot. Le datorezi asta enoriaşilor tăi. Va fi o binecuvîntare pentm catolici... - Iată ce n-ar trebui să te intereseze, M alcolm! - B a da, bîlbîi Malcolm. Eu am idei largi. Admir catolicismul. E o religie frum oasă. A ş vrea m ai a le s ... oh! de dragul lui Dunm ezeu, Francis, vino înainte de a nu fi prea tîrziu. - Regret, M alcolm . E o decepţie pentru toţi. Şi se întoarse către fereastră. Atunci Glennie pierde orice control. Apucă braţul lui Francis, îl imploră slugarnic. - N u m ă respinge, Francis. Tu ne datorezi totul. E u am cumpărat o bucată de teren, m i-am plasat în asta toate economiile şi totul nu va m ai preţui nim ic dacă proiectul este abandonat. Nu-m i ruina sărmana m ea familie. Pe scumpa, bătrîna m ea mamă! G îndeşte-te că ea te-a crescut, Francis. Te rog, convinge-1. Voi face tot ce vrei vrea. M ă voi converti la catolicism dacă vrei. Francis privea nem işcat pe fereastră, cu mîm ile crispate pe perdea. U n gînd v ag îi stăruie în m inte. Ce n -ar face oam enii pentru bani? Orice. A jung să-şi vîndă şi sufletele nemuritoare. N em aiavînd nici un argum ent, G lennie tace. E convins în cele din u rm ă că nu va p u tea obţine nim ic de la F rancis şi se sileşte să-şi recapete dem nitatea. Schim bă atitudinea.

150

- Aşa, nu vrei să m ă ajuţi? E i bine! Voi ţine minte. Se îndreptă spre uşă. - M ă voi răzb u n a p e toţi chiar dacă va fi să crap! N -a r fi trebuit niciodată să m ă aştept la m ai m ult de la o adunătură de papistaşi împuţiţi! Ieşi trîntind violent uşa în urm a lui. Senzaţia aceasta de gol continua să domnească în prezbiteriu, o atm osferă vagă, în care oamenii îşi pierd contururile lor exacte şi devin um bre fără substanţă. Servitorii m ergeau în vîrful picioarelor, caîntr-o casă m ortuară. Preotul lituanian părea total dezorientat. A batele M ealey nu m ai ridica ochii. E ra profund J ignit. Tăcea însă şi, pentru firea lui expansivă, era un mare merit. Se aruncă fără cruţare în m unca cu m isiunile străine. D upă m ai m ult de o săptămînă după scena pe care i-o făcuse Glennie, Francis nu se găsise niciodată faţă în faţă cu Fitzgerald. A poi, într-o dim ineaţă, pătrunzînd în sacristie, îl văzu pe decan scoţîndu-şi odăjdiile. Copiii din cor plecaseră. Erau numai ei doi. în ciuda um ilirii sale personale, decanul reparase foarte îndem înatic lucrurile. L a drept vorbind, evitase dezastrul. C ăpitanul H ollis consim ţise să rupă contractele de bunăvoie. G ăsise o ocupaţie pentru N eily într-un oraş îndepărtat: prim ul indiciu în legătură cu plecarea discretă a fam iliei. Presa a fost redusă la tăcere cu tact. Iar dum inică, decanul s-a urcat din nou în am von. Vitejeşte, a anunţat congregaţiei nerăbdătoare tem a predicii: „O, oam eni cu puţină credinţă!“ . Cahn, cu o vigoare liniştită, a dezvoltat subiectul: ce nevoie are b iserica de m inuni noi? N u este acolo, deplin justificat, m iracolul etern? TemeUile sale sînt clădite pe stîncă, pe minunile lui lisus. O m anifestare ca aceea de la Puţul Sfintei M aria este plăcută, fără îndoială, chiar emoţionantă. Toţi, şi el însuşi, s-au lăsat prinşi. însă, reflectînd, la ce bun atîta zgom ot în jurul unei singure flori, în tim p ce Regele Cemlui, chiar aici, sub ochii lor, le

151

oferă fructele graţiei sale? C redinţa lor este oare atît de slabă, adt de bicisnică încît să alerge după dovezi materiale? A u uitat ei avertismentul solem n:,^ericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ . A devărată capodoperă de elocvenţă, predica aceasta avu un succes m ult m ai m are decît prima. G erald Fitzgerald, decan ca şi înainte, este singurul care cunoaşte am ploarea sacrificiului pe care l-a făcut. M ai întii, în sacristie, decanul îşi păstrează inflexibila rezervă. A poi, cînd e gata cu paltonul aruncat pe um eri, se întoarse deodată. în lum ina puternică din sacristie, Francis e m irat să constate că faţa frum oasă a decanului este brăzdată de riduri adînci, că i se citeşte oboseala în ochii cenuşii. - N -a fo st decît o m inciună, o întreagă urzeală. Facă-se voiaDonmului! D upă o pauză, reluă; - Eşti un băiat de treabă, C hisholm , păcat că nu ne putem înţelege. Şi părăseşte sacristia cu capul sus. D upă sărbătorile Paştelui, incidentul era aproape uitat. Gardul fiumos, alb, din jurul puţului, construit din primul entuziasm al decanului, cu poarta deschisă, bătută de vîntul prim ăvăratic, oferea u n spectacol cam m elancolic. C îteva suflete pioase se duceau cîteodată la p u ţ să se roage şi să se închine cu degetele m uiate în apa cristalină care ţîşnea din stîncă. Francis, absorbit cu lucrările sale de la parohie, se bucura găsind aici uitarea. Im presia penibilă resim ţită se estom pa puţin cîte puţin. Răm înea, în arierplanul spiritului său, doar puţină ură pe care voia să o ignore. Proiectul său de a construi un nou teren de sport pentru băieţii şi tinerii din parohie se materializa. Consihul municipalii oferise să foloseascăun colţ din parcul public. Decanul era de acord. A şa că el se cufundă în cataloage. în ajunul înălţării fu chemat de urgenţă la Олуеп Warren. Se posom ori; se ridică şi o broşură cu articole de sport îi căzu de pe

152

genunchi. Se aştepta la chemarea asta de săptămîni, însă se temea. Alergă la biserică, luă împărtăşania şi se grăbi spre strada Glanville. E xpresia lui se înăspreşte, tristă, în faţa casei fam iliei W arren. Tulloch s-a ataşat de Ow en. M anifestă o vie em oţie cîndîl vede pe Francis. - S-a sfîrşit? se inform ează Francis. - D a, răspunde celălalt cu u n aer absent. Ieri s-a produs trom boza arterei principale. Inutil să m ai încercăm amputarea. - Sosesc prea tîrziu? -N u . Tulloch îşi stăpîneşte cu greu exasperarea. - D ar am avut tim p să m ă duc de trei ori pe lîngă el în tim p ce tu soseşti cu pasul tău maiestuos. Vino dacă trebuie să m ergi... Francis urcă treptele în urm a doctorului. D o am na W arren deschide uşa; o fem eie slabă, de vreo cincizeci de ani, pustiită de n eliniştea u ltim elo r săptăm îni, îmbrăcată în cenuşiu-închis. Francis vede faţa scăldată în lacrimi; îi strînge rnîinile într-vm elan de simpatie. - Sînt adînc m îhnit, doam nă Warren. D ar ea ride uşor, cu un ris care i se opreşte în gît. - Intraţi la el, părinte! Dureros surprins, presupune că m îhnirea i-a tulburat m intea sărmanei femei. Intră în camera bolnavului. Owen este întins pe cuvertură. Picioarele smt goale, eliberate din bandaje. Slabe, dovedesc istovirea pricinuită de boală. D ar sînt sănătoase: nici urm ă de ulcer. U im it, F rancis urm ăreşte mişcările doctorului Tulloch, care ridică piciorul drept şi îşi trece mîna de-a lungul tibiei care, ieri încă, nu era decît o masă purulentă, înaintea chipului hotărît al doctorului, cuprins de ameţeală, Francis se întoarce către doam na W arren şi îşi d ă seam a că plînge de bucurie. Clatină din cap, orbeşte, printre lacrimi. - L-am învelit bine azi-dim ineaţă, înainte ca lum ea să iasă pc străzi, şi l-am pus în roabă. O w en şi cu m ine nici nu voiam să auzim de m o arte... Fusese întotdeauna convins c ă ... dacă s-ar

153

putea duce la Puţul Sfintei M a n a ... Atunci ne-am nigat arnîndoi şi el şi-a m uiat piciom l în a p ă ... Cînd am venit acasă, O w en şi-a scos bandajul. în cam eră dom nea o linişte absolută. O w en este cel care rupe în fine tăcerea: - Să nu u itaţi să m ă înscrieţi în no u a echipă de crichet, părinte! în stradă, Willie TuUoch îl fixează pe prietenul său cu o privire înverşunată. - E xistă sigur o explicaţie ştiinţifică, dar pe care noi n-o cunoaştem încă. D orinţa intensă de vin d ec a re ... o regenerare psihică a celulelor... Se opreşte brusc şi pune m îna lui m are pe braţul lui Francis: - D ar ascultă: dacă există un Dumnezeu, nu scoate un cuvînt asupra acestei chestiuni. în seara aceea, Francis nu putu să adoarmă. Ochii lui mari, deschişi, priveau în noapte. M iracolul credinţei: credinţa însăşi constituie minunea. Apele Iordanului, acelea din Lourdes, acelea ale Puţului Sfintei M aria nu înseam nă nimic. Orice baltă plină de noroi ar face bine dacă apa aceasta reflectă chipul lui Dumnezeu. Timp de o clipă, seismograful inteligenţei sale înregistrează slab o urm ă a nepătrunsului m ister al lui Dum nezeu. Se roagă cu ardoare. - O, Doam ne, noi sîntem neputincioşi să încercăm cel puţin să te înţelegem . N oi sîntem ca nişte m inuscule furnici într-o prăpastie fără fund, acoperite cu m ilioane de straturi de vată care se stră d u ie sc ... m ereu se străduiesc să descopere cerul. O! Doamne, Bunule Dumnezeu, dă-mi umilinţă şi dă-mi credinţă!

3 Trei luni m ai tîrziu sosi o convocare de la episcop. Francis o aştepta de mult, cu toate acestea îl surprinse puţin. Ploua torenţial

154

cînd urcă pan ta care ducea la episcopie. C a să evite să n u fie com plet ud, trebui să alerge cît putu de repede. G îfîind, u d şi m urdar de noroi, se sim ţea foarte descum pănit. N elin iştea sa crescu în tim p ce aştepta în cam era de prim ire, solemnă, cu ochii ţintă la ghetele lui pline de noroi, care contrastau cu frum osul covorroşu. în sfîrşit apăru secretarul episcopului, care urcă cu el cîteya trepte de m arm ură şi-i arătă în tăcere o uşă de m ahon închis. Francis bătu, apoi intră. M onseniorul M acNabb şedea la biroul lui, nu aplecat asupra lucrului, ci odihnindu-se cu obrazul în palm ă, cu cotul pe braţul fotoliului său de piele. L um ina zilei coborînd, o rază oblică trecu pieziş prin perdelele de catifea de la fereastra în altă şi învioră violetul potcapului său, însă îi lăsă în lim bră trăsăturile feţei. Francis se opri, descum pănit de silueta nem işcată, ezitînd să recunoască pe vechiul său prieten din H olyw ell şi din San M orales. Nici un sunet nu tulbura liniştea camerei, afară de tictacul unei pen d u le B oulle de pe sobă. A poi, u n glas sever se ridică; - Ei bine, părinte, nu-m i anunţi nici o m inune astă-seară? Şi cum m erg dancingurile dumitale acum? F rancis sim ţi că i se strînge gîtul; n u s-ar fi uşu rat decît plîngmd. E xcelenţa Sa continuă să-l exam ineze pe m icul vicar, încremenit pe m arele covor. - Trebuie să m ărturisesc că le face bine ochilor mei bătrîni să contemple un preot a cărui sărăcie este atît de vădită. în general, vin la m ine deghizaţi în bogaţi antreprenori de pom pe funebre. Veşmintele pe care le porţi dumneata sînt groaznice... iar ghetele: înspăimîntătoare! Se ridică alene şi veni la Francis. - D ragul m eu, sînt fericit să te văd. în să ai slăbit prea mult.

155

Puse m îna pe um ărul lui Francis. - Şi com plet u d pe deasupra! - A m fost surprins de ploaie, monseniore. - C um ? F ără um brelă? A propie-te de foc. Vino să te încălzeşti. Se duse la un d ulăpior din care scoase o sticluţă şi două păhăruţe. - N u sînt încă bine aclim atizat cu noua m ea dem nitate. A r trebui să sun şi să eom and unul din acele vinuri fine pe care le degustă toţi episcopii în cărţi. E u n-am aici decît Glenlivet, însă cred că este băutura care convine mai bine gustului unor scoţieni. îi întinse lui Francis un păhăruţ de whisky pur, îl privi cum îl bea, apoi înghiţi pe al său. Se aşeză de cealaltă parte a căminului. - Şi în ceea ce priveşte dem nitatea, să nu-ţi fie frică de m ine. Sînt îm podobit acum cu toate gătelile m ele, o recunosc, în să pe dedesubt corpul m eu este greoi, ca-n tim pul cînd m ă priveai trecînd Stincharul! Francis roşi. - D a , m onseniore. Tăcură un m om ent, apoi episcopul reluă serios şi calm: - Viaţa nu ţi-a fost uşoară, cred, după ce ai plecat din San M orales. Francis răspunse încet: -în tr-a d ev ă r, am eşuat lamentabil. -A d e v ă ra t? - Da. M ă aşteptam l a ... o m ustrare din p artea dum nea­ voastră. Ştiu că nu sînt pe placul decanului Fitzgerald. - Tu nu doreşti să-i placi decît lui Ehimnezeu, nu? - N u , nu. M i-e realm ente ruşine: nu sînt m ulţum it de m ine însumi. A m o fire rebelă, incorigibilă. Tăcu. - Cea m ai recentă din nelegiuirile tale pare să fie absenţa de la un b anchet oferit în on o area consilierului S h a n d ... care

156

dăruieşte cu dărnicie cinci sute de lire p entru ridicarea altarul principal. Aveai poate îndoieli asupra integrităţii denmului consilier, a cărui generozitate este m ai m ică, se spune, faţă de locatani săi din cocioabele de pe strada Shand? - E u ... Francis se opri, confuz. N u p rea ştiu. N -am avut dreptate să nu iau parte. D ecanul ne recom andase special să m erg e m ... el da o m are im portanţă. în să eu n-am putut. - A h, da? zise episcopul, încurajîndu-1. - Fusesem chem at în după-am iaza a c ee a ... Francis vorbea silit, cu neplăcere. - V ă am intiţi poate de E dw ard B a rm o n ... N u m ai e de recunoscut, b o a la l-a desfigurat; este paralizat, o adevărată caricatură de om făcută după chipul lui Dum nezeu. în momentul în care ar fi trebuit să plec, s-a agăţat de m îna mea, conjurîndu-mă să răm în. N -am p u tu t să fac a ltc e v a ... m ă reţinea o m ilă îngrozitoare lîngă această grotescă zdreanţă muribundă. A adormit m urm urînd; ,Доап tatăl, loan fiul, loan Sfîntul D uh., .“ şi salivau curgea pe bărbia scofîlcită şi vînătă. îm i apucase m îna... am rămas pînădiinineaţa. Liniştea se prelimgea. - N u-i de m irare că decanul este supărat văzînd că preferi pescuitul cucerniciei. Francis lasă nasul în jos. - Sînt supărat pe m ine însumi. încerc m ereu să m ă corijez. C iudaf cînd eram mic, mi-i închipuiam pe toţi preoţii infaihbih şi desăvîrşiţi... - Şi acum ai observat că sîntem teribil de um ani. D a, fără în d o ială că e o slăbiciune din partea m ea să-m i placă firea ta rebelă, însă e u n antidot răcoritor pentru cucernicia m onotonă de care sînt sătul. Tu eşti ca o p isică rătăcită, Francis, care se furişează în biserică atunci cînd toţi cască în tim pul unei predici plicticoase. M etafora asta nu e deplasată, căci tu apaiţii Bisericii, chiar dacă nu eşti de acelaşi soi cu m ajoritatea colegilor tăi. N u

157

cred că m ă laud declarînd că sînt probabil singur, printre clericii acestei dioceze, care te înţelege cu adevărat. A i norocul ca eu să fiu episcopul tău. - O ştiu, m onseniore. - în ochii mei, explică Excelenţa Sa pe un ton îngîndurat, tu nu ai eşuat, ci ai izbîndit magnific. Ai nevoie să fii încurajat, deşi, vorbind aşa, risc să te fac să te supraestim ezi. Tu îm bini un spirit pătrunzător cu im suflet duios. Eşti în stare să apreciezi nuanţa între a reflecta şi a te îndoi. N u te num eri printre aceşti negustoraşi de m ărunţişuri ecleziastice, m ulţi la număr, la care fiecare articol este bine îm pachetat în m ici cutiuţe, uşor de distribuit clienţilor. Şi ceea ce îmi place la tine, dragul meu, e că eşti lipsit de încrederea aceea neruşinată care se sprijină pe dogm ă m ai m ult decît pe credinţă. în tăcerea care urm ă, inim a lui F rancis se u m p lu de recunoştinţă pentru bătrîn. R ăm ăsese cu ochii plecaţi. Vocea liniştită reluă; - Natural, dacă nu intervenim, va avea loc ruptura. Şi dacă intervenim în favoarea ta, încăierarea ar deveni generală şi nimeni nu va ieşi nepăgubit, tu încă şi m ai puţin. Oh! Ştiu că lupta nu te înspăimîntă. M ie m i-e fiică. îm i eşti prea preţios ca să fii aruncat la fiare. Voiam să-ţi propun altceva. Francis ridică vioi capul şi privirea lui o întîlni pe aceea a episcopului, afectuoasă şi prudentă. Bătrânul zâmbi: - Să nu-ţi închipui că te-aş trata ca pe un coleg d acă n-aş căuta să obţin ceva de la tine. - O ric e ... Francis nu-şi m ai găsea cuvintele. Episcopul tăcu îndelrmg. Faţa lui nem işcată părea sculptată. - E u n m are sa c rific iu ... un schim b total pe care îl voi su g e ra ... D acă cer prea m ult, trebuie să m i-o spui. în să cred că e exact ceea ce-ţi convine. A ltă pauză. S ocietatea n o astră de Misiuni Străine a primit în sfîrşit promisirmea unui vicariat m China.

158

C înd toate form alităţile vo r fi îndeplinite, cînd tu vei fi dobîndit p reg ătirea n ecesară, vrei să fii prim u l p reo t care să încerce aventura? Francis n u scotea o vorbă, n u se u rn ea din loc. Z idurile păreau să se fi prăbuşit în jurul lui. A sem enea propunere era atît de neaşteptată, atît de fantastică, încît i se tăiase răsuflarea. Să-şi părăsească ţara, prietenii şi să se îm barce către necunoscut, să sară în g o l... N u în d răzn ea să-şi im agineze. Totuşi, încet, misterios, un entuziasm ciudat puse stăpînire pe el. Răspimse cu o voce întretăiată: - D a . . . m ă voi duce. M ac cel R oşu se aplecă şi luă m îna lui Francis în ale sale. Ochii săi erau um ezi, iar privirea lor fixă, sfîşietoare. - M ă aşteptam la asta, dragul m eu. Şi ştiu că îm i vei face cinste. Dar, te înştiinţez că asta nu va fi o partidă de pescuit la somon!

159

IV IO\CCnyEÎJtmc (DlihC СН19{Я

Era la începutul anului 1902.0 corabie chinezească, foarte înclinată într-o parte, plutea alene. U rca im ensitatea galbenă a rîului Ta H oang, în provincia Chek-Kow , la m ai m ult de o mie cinci sute de kilom etri de Tientsin, îm podobită c u o figură de proră puţin obişnuită: im preot catolic, de talie mijlocie, cupîslari în picioare şi cască colonială pe cap. C ălare pe bom pres şi cu breviarul ţinut m echilibru pe un gemmchi, Francis încetă o clipă să citească cu glas tare cuvinte chinezeşti. Fiecare silabă îi părea gîtlejului său epuizat că posedă tot atîtea inflexiuni cît o gam ă crom atică. C a să se odihnească, el lăsă privirea să-i rătăcească peste m işcătorul peisaj b run şi ocru. Sătul de cele zece nopţi petrecute în gaura aceea strimtă, gratificată cu num ele de cabină între punţi, şi avid de o adiere de aer curat, îşi făcu drum spre partea din faţă, traversînd m asa om ogenă de pasageri, lucrători de ferm ă, împletitori de coşuri şi tăbăcari din Sen Siang, bandiţi şi pescari, soldaţi şi negustori, care se duceau la Pai-Tan, înghesuiţi cot la cot, fum înd, flecărind şi gătind bucate printre cuştile de raţe şi porumbei, printre pm'ceii priponiţi şi o capră, singură, care se zvîrcolea sub o plasă. Cu toată ferm a lui hotărîre de a n u face nazuri, zgom otul, spectacolul şi m iresm ele acestui sfîrşit de călătorie, în aparenţă interm inabilă, puseseră răbdarea lui Francis la grea încercare.

160

L a gîndul că v a ajunge în aceeaşi seară la Pai-Tan, le m ulţum ea lui Dum nezeu şi sfîntului Andrei. Deşi se apropia de capătul călătoriei, nu reuşea încă să creadă că face parte integrantă din acest univers, nou şi fantastic, atît de depărtat, atît de străin, atît de neverosim il de deosebit de tot ceea ce văzuse vreodată sau sperase să vadă. Viaţa lui îi apărea brusc ca deviată, după o curbă grotescă, de la cursul ei natural, îşi înăbuşi un suspin. Pe cînd alţii urm au calea dreaptă şi normală, firea sa bizară trebuia să o ia pe u n drum abătut şi întortocheat. D espărţirea de ai săi fusese rece. N ed, din fericire, m urise cu trei luni m ai înainte, punct final la epilogul xmei existenţe vrednice de m ilă. D ar Polly... S pera d in toată inim a să o regăsească într-o zi. îl consola faptul că Judy obţinuse un post de dactilografa în birourile m unicipale din Tynecastle şi că acest post com porta posibilităţi de înaintare. C a să p rin d ă curaj, scoase din buzunarul de la piept scrisoarea care îi confirma numirea. îi fusese adresată de abatele Mealey, care plecase de la parohia Saint Dominic şi îşi consacrase tot tim pul administraţiei M isiunilor Străine. Francis o prim ise la Universitatea din Liverpool, unde, vrem e de un an, se dăruise cu pasiune studiului intensiv al limbii chineze.

Dragul meu Francis, Sîntfericit că-ţipot da veşti bune! Am aflat că cesiunea parohiei din Pai-Tan, în vicariatul din Chek-Kow, făcută în favoarea noastră de către administraţia Societăţii Misiunilor Străine, vafl ratificată de Congregaţia Propagării Credinţei. Am hotărît astă-seară, la reuniunea Societăţii Misiunilor din Tynecastle, că nimic nu se mai opune plecării tale. în sfîrşit, poţi să porneşti spre sfinta ta misiune în Orient. A tît cît m-am putut informa, Pai-Tan este un ţinut fermecător, situat în interior, dar la marginea unui fluviu 161

plăcut; este un oraş înfloritor, unde se fabrică îndeosebi coşuri de nuiele. Cerealele, carnea, păsările de curte, fructele tropicale abundă acolo. Dar cel mai important e că misiunea noastră binecuvîntată este prosperă, deşi puţin izolată şi din nenorocire fără preot oficiant de un an. Regret că nu am fotografii, dar sediul este dintre cele mai satisfăcătoare. Cuprinde o capelă şi un prezbiteriu, înconjurate cu o incintă, însuşi cuvîntul face să visezi aventura; îţi aminteşti cum, cînd eram copii, ne jucam de-a indienii? Dar iartă-mi entuziasmul! M ai interesantă însă este statistica; ataşez aici un exem plar după ultimul raport al părintelui Lawler, care s-a retras la San Francisco de un an, raport trimis cînd a plecat din Pai-Tan. N-am nevoie să analizez aici documentul pe care îl vei studia fără îndoială în cele mai mici amănunte, însă ţin totuşi să subliniez că în mai puţin de trei ani a fo st atinsă cifra rotundă de 1000 de botezuri, din care doar a treia parte au fo st administrate p e patul de moarte. Patru sute de convertiţi au serbat Paştele. Nu este îmbucurător, Francis? Aceasta dovedeşte că graţia lui Dumnezeu ajunge la sufletul păgînilor, chiar şi în sunetul gongurilor din templele idolatre. Drag prieten, sînt fericit că ţi s-a dat postul acesta de încredere. Şi sînt convins că munca ta neobosită va spori recolta. Mă bucur să primesc prim ul tău raport. Simt că în sfîrşit ţi-ai găsit calea şi că micile tale excentricităţi de comportare şi de limbaj care ţi-au dăunat în trecut nu vor mai f i o piedică în calea activităţii tale zilnice. Umilinţa, Francis, este însăşi viaţa sfinţilor. Mă rog pentru tine înflecare seară. îţi voi scrie mai tîrziu. Aşteptînd, pregăteşte-ţi bagajele, îţi vor trebui sutane groase, indispensabili scurţi şi te sfătuiesc să porţi o centură. Adresează-te la Hanson & Sons. Sînt serioşi şi, mai mult, veri cu organistul de la catedrală. 162

Poate ne vom revedea mai curînd decît îţi închipui. Noile tale funcţii mă vor transforma poate într-un călător neobosit în faţa Eternului. Ce minunat a rfi să ne întîlnim în grădinile umbroase din Pai-Tan? încă o dată, toate felicitările şi toate urările mele de bine. Fratele tău devotat întru lisus Hristos, A nselm M ealey Secretarul Societăţii M isiunilor Străine Dioceza din Tynecastle. A proape de apus, o agitaţie intensă cuprinse pasagerii corăbiei chinezeşti, ceea ce dovedea că în curînd vor ajunge la destinaţie. Pe coam a unui val, după o cotitură a fluviului, corabia pătrunse într-un g o lf larg şi noroios, ticsit cu o flotă de sampane. Şi Francis scrută cu un ochi avid oraşul care se ridica în trepte pe m arginea rîului. Sugera un stup, bîzîind de sunete şi sclipind cu lumini galbene. La picioarele lui, în nămolul moale, printre trestii, erau eşuate o m ulţim e de bărci şi plute care se detaşau în depărtare, pe ecranul unor m unţi trandafirii şi translucizi. Sperase că m isiunea îi va trimite o barcă, dar singura luntre particulară îl aştepta pe dom nul Chia, un negustor bogat din PaiTan, care, liniştit şi îm brăcat în satin, ieşea pentru prim a oară afară din m ăruntaiele corăbiei chinezeşti. Acest personaj, cam la treizeci şi cinci de ani, avea înfăţişarea unui bătrîn, avea pielea galbenă şi netedă, iar părul atît de n egru că ai fi crezut că e ud. închis într-o trufaşă rezervă în tim p ce K apong-ul se învîrtea în jurul lui, el nu îi aruncă nici o privire lui şi totuşi preotul se simţea examinat minuţios. Num eroasele ocupaţii ale comisarului pricinuiră o oarecare întîrziere debarcării lui Francis şi cufărului său de metal. Urcînd

163

în sampan, strîngea cu grijă la p iqjt o umbrelă cadrilată, cu culorile tartanului Chisholm , pe care i-o dăruise episcopul M acN abb, la plecare. Se simţi adînc m işcat cînd văzu m ulţim ea care se înghesuia la marginile debarcaderului. Să fie aceasta congregaţia venită să-i ureze bun venit? Ce prim ire reconfortantă la term inarea lungului şi plictisitorului său voiaj! Inim a îi bătea aproape dureros în piept. D ar vai, se înşela. N im eni n u venise să-l salute. Fu silit să-şi croiască drum printre oamenii care-1 măsurau cu priviri indiferente. C înd ajunse în p artea de sus a treptelor, se opri. în ain te a lui, surîzători, îm brăcaţi curat în albastru şi purtînd, ca să fie recunoscuţi, o imagine în culori a Sfintei Famihi, se prezentau doi chinezi. Cele două m ici siluete se apropiară cu zîmbetul pe buze, bucuroşi să-l vadă - facînd m ereu plecăciuni adînci şi multe cruci. Prezentările fiară mult mai puţin dificile decît se temuse. Se informă emoţionat: -C in e sîn te ţi? - N oi sîntem H osarm ah şi P hilom ena W ang, catiheţii dum neavoastră, părinte. - Aparţineţi Misiunii? - Da, da. Părintele L aw ler a construit o misiaone m inunată. - Vreţi să m ă conduceţi acolo? - Desigur, să m ergem! însă poate aţi consim ţi m ai întîi să onoraţi cu prezenţa, nevrednica noastră locuinţă. - V ă mulţumesc. D ar ard de nerăbdare să ajung la Misiune. - Fireşte, vom m erge m ai întîi la M isiune. Avem o lectică şi hamali pentru onoratul părinte. - Sînteţi foarte binevoitori, însă prefer să m erg pe jos. Surîzînd m ereu, totuşi cu o um bră de regret, H osarm ah se întoarse şi schim bă repede cîteva cuvinte, cam aspre, cu hamalii care înconjurau lectica şi îi lăsă să plece. R ăm aseră doi, unul luă cufărul, celălalt um brela şi porniră. Străzile erau m urdare şi întortocheate. Francis sim ţea însă

164

о nespusă plăcere să-şi dezmorţească picioarele după îndelungata inactivitate de pe corabie. îl încălzea o ardoare binecuvîntată. C u toată înstrăinarea, sim ţea bătînd pulsul acestei om eniri care m işuna ca furnicile. A ceste inim i, aceste suflete, trebuia să le cîştige! O bservă că unul din cei doi W ang se oprise şi-i vorbea; - Pe strada F ab rican ţilo r de P lase se găseşte o locuinţă plăcută; nu costă decît cinci taeli pe lu n ă... poate onoratul părinte ar dori să petreacă noaptea acolo? - N u, nu. H osannah. Să m ergem la Misixme. T ăcere. P hilom ena tuşi. F ran cis n u înţelegea de ce nu m ergeau mai departe. Hosannah zîm bi poUticos şi exphcă: - A ic i, părinte, sîntem la M isiune. M ai întfi Francis nu înţelese nimic. înaintea lor, pe m aiginea rîului, se întindea un teren pustiu, ars de soare, m încat de ploi, înconjurat de un povîm iş de caolin sfarîmat. Intr-o extremitate se zăreau resturile unei capele de cărăm idă nearsă, fără acoperiş, cu im zid crăpat şi cu celelalte dărîm ate. F oarte aproape, o grăm adă de m oloz reprezenta fără îndoială răm ăşiţele unei case. Tufe de iarbă sălbatică creşteau peste tot. O singură clădire se m ai v edea printre ruine, p uţin dărăpănată, învelită însă cu un acoperiş de paie; era un staul. Timp de trei minute, Francis răm ase încremenit de stupoare, apoi se întoarse încet spre cei doi, care, strînşi unul într-altul, slăbuţi, curăţei şi impasibiU, îl priveau ca doi fraţi siamezi. - Ce s-a întîm plat? - E r a o M isiime foarte frumoasă, părinte. Costase scump şi noi strînsesem bemii ca s-o construim . D ar vai, bunul părinte Law ler a aşezat-o prea aproape de apă şi diavolul a trimis m ultă ploaie. - D ar congregaţia? C e-a devenit? - Sînt oam eni răi, fără credinţă de D um nezeul din cer. Vorbeau repede, luîndu-şi cuvintele din gură, gesticulînd. - Bunul părinte trebuie să înţeleagă cît depinde el de catiheţii

165

săi. Vai, după plecarea părintelui Law ler, salariul n o stru de cincisprezece taeli pe lună nu a m ai fost plătit. A şa că n-am putut să instraim cum ar fi trebuit oile acestea necredincioase. Zdrobit, consternat, părintele Chisholm întoarse privirea. Iată în ce stare se găsea M isiunea sa! A m intirea scrisorii pe care o avea în buzunar îl um plu deodată de furie. Cu pum nii strînşi, se apucă să reflecteze. Cei doi W ang îl înecau sub un val de cuvinte şi căutau să-l convingă să se înapoieze în oraş. Cu greu ajunse să se debaraseze de p rezen ţa lo r plictisitoare şi prea binevoitoare. C el p u ţin singurătatea îi aducea o oarecare uşurare. H otărît, îşi duse cufărul în staul. A ltădată, H ristos se m ulţum ise cu aşa ceva. M ai erau încă puţine paie pe păm întul bătătorit. Fără apă şi provizii, cel puţin va avea un pat. Despechetă cuverturile, încercînd să-şi facă un culcuş. D eodată răsim ă un gong. Sări afară din grajd. Dincolo de zidul prăbuşit, lîngă templul cel m ai apropiat, unul dintre acelea care se înşirau pe colină, un bonz venerabil, îm brăcat cu o mantie galbenă vătuită şi cu pîslari greoi, lovea plictisit într-un disc de metal, în crepusculul nepăsător care se consum a repede. Cei doi preoţi - cel al lui Buddha şi cel al lui H ristos - se inspectară în linişte, apoi bătrînul se întoarse fără să-şi schimbe expresia, urcă cîteva trepte şi dispăru. Noaptea cădea repede. Francis îngenunche în întunecimea zidurilor ruinate şi ridică ochii către prim ele constelaţii. Se ru g a cu o sum bră convingere. - O h ! D oam ne, vrei să plec de la nimic. E răspimsul T ău la vanitatea m ea, la arogantul m eu respect om enesc. Şi e bine aşa. Voi lucra, voi lupta pentru Tine. N u m ă voi da niciodată învins... niciodată... niciodată! în ap o in d u -se în staul, în cercă să doarm ă cu tot bîzîitu l a scu ţit al ţîn ţa rilo r şi z b o ru l m etalic al c ă ră b u şilo r în aerul înăbuşitor. D eodată se trezi zîm bind. N u se sim ţea eroic, ci m ai c u rîn d rid ico l. S fîn ta T ereza a c o m p arat v iaţa cu o n o ap te

166

p etrecu tă în tr-u n hotel. D esigur, acela în care coborîse el n u prea sem ăna a Ritz. în sfîrşit, zorile apărură. Se sculă. Scoţînd potirul din cutia de cedru, im proviză pe cufărul său un altar şi celebră liturghia, îngenuncheat pe păm întul din staul. A poi se sim ţi înviorat, bine dispus şi fericit. Chiar venirea lui H osannah W ang nu-i m icşoră deloc buna dispoziţie. - O noratul p ărinte ar fi trebuit să m ă lase să oficiez eu liturghia. Noi smtem plătiţi pentm asta. Şi acum mergem să căutăm o locuinţă în strada Fabricanţilor de Plase? F rancis reflectă. Se hotărîse să răm înă pe loc pînă cînd situaţia se va lim pezi, însă trebuia să găsească totuşi un centru m ai potrivit pentm a-şi exersa misirmea. Răspunse: - Să m ergem îndată. Străzile erau pline de lume. Cîinii alergau printre picioarele lor, porcii se bălăceau în bălţile rîului. Copiii îi urmăreau cu strigăte şi glum e. C erşetorii im plorau, inoportuni, cu m in a întinsă. U n bătrîn care-şi aşeza m arfa pe strada F abricanţilor de Lanterne scuipă cu ură spre diavolul străin. La uşa judecătoriei se instalase un bărbier ambulant care mînuia lungi brice. Nenorociţii abundau; ca şi schilozii, iar orbii, ciupiţi de vărsat, înaintau lovind încet drum ul cu im lung baston de bam bus, scoţînd un şuierat curios, ascuţit şi prelung. Cam era înaltă pe care i-o arătă Wang, cu pereţii de hîrtie şi bam bus, era suficientă pen tm celebrarea slujbelor. Din micile sale economii, plăti prăvăliaşulm Hrmg chiria pe o Im ă înainte şi îşi aşeză cm cifixul şi m icul acoperăm înt de altar. îl preocupa lipsa patrafirelor cu podoabele altam lui. C onvins că va găsi totul din abundenţă la M isiunea sa „prosperă", nu adusese aproape nim ic. Dar, cel puţin esenţialul era instalat. Wang intră după el în prăvăUa de la parter. Coborînd, Francis îl văzu pe Hung luînd doi taeli de argint din cei pe care-i dăduse el şi trecîndu-i lui Wang cu un salut politicos. C u toate că ar fi vm t să respecte obiceiurile predecesom lui său, Francis se sim ţi bm sc cuprins de indignare. Afară, în stradă, i se adresă liniştit lui Wang;

167

- Regret, Hosaim ah, dar nu pot să-ţi plătesc cincisprezece taeli pe lună. -Părintele Lawler îi plătea De ce onoratul părinte nu i-ar plăti? - Sînt sărac, H osannah, cum a fost Stăpînul m eu înaintea mea. - Cît va plăti bunul m eu părinte? - N im ic, Hosannah. N ici eu nu sînt plătit. D om nul din cer ne va recom pensa. Surîsul lui W ang nu se şterse. - Atunci, poate că Hosarmah şi Philom ena vor m erge unde vor fi apreciaţi. L a Sen Siang, metodiştii plătesc cu şaisprezece taeli pe catiheţii cei mai respectaţi. însă, fără îndoială, bunul părinte îşi va schim ba părerea. Va întîm pina m ulte greutăţi în Pai-Tan. Poporul respectăyeng-iAMa oraşului; legile vîntului şi ordinii sînt deranjate de infiltrarea străinilor. A şteptă răspunsul preotului. în să Francis tăcu. L iniştea deveni încordată. Apoi Wang se înclină politicos şi-l părăsi. F rancis îşi sim ii inim a strînsă cînd chinezul dispăru. Procedase bine indispui iîndu-1 pe binevoitorul W ang? Desigur. Ei nu erau creştini, ci opc'itunişti şi linguşitori care nu erau dispuşi să-l iubească pe D um nezeu decît în m ăsura în care le aducea bani. Pe de altă parte, ei reprezentau singurul p m c t de contact pe care îl avea cu com unitatea sa. Sentim entul singurătăţii îl cuprinse, înfiicoşător. Zilele treceau şi această oribilă izolare sporea, agravată de inactivitate şi neputinţă. înaintaşul său, Lawler, clădise pe nisip, h icom petent, credul, beneficiind de m ari resurse, um blase distribuind bani şi recoltîndnum e, botezîndpe oricine; dobîndise astfel o listă de creştini atraşi num ai de m om eala farfuriei de orez. Victimă inconştientă a m ii de şmeeherii subtile, legănat de iluzii, vanitos şi foarte fericit de succesul său, um pluse zadarnic lungi rapoarte. Trecerea sa nu lăsase nici o urmă. Nimic nu m ai subzista din străduinţele sale, poate doar, la fimcţionarii oraşului, amintirea dispreţuitoare a lam entabilei sale prostii de străin.

168

în afară de o sum ă infim ă, d estinată cheltuielilor sale de întreţinere, şi un bilet de cinci livre pe care Polly i-1 furişase în m înă la plecare, Francis nu poseda absolut nimic. Fusese avertizat că ar fi inutil să ceară asistenţă asociaţiei eparhiale, nou fondată. Scîrbit de exem plul lui Lawler, îşi făcea o glorie din sărăcie. îşi ju ră solem n să nu cum pere congregaţia. Va m unci prin graţia lui D um nezeu şi cu ajutorul celor două mîini ale sale. Totul era încă de făcut. A tîm ă o inscripţie la uşa capelei sale improvizate; rezultatul fu nul: nimeni nu veni să asiste la liturghie. Cei doi W ang îşi dăduseră osteneala să răspîndească pretutindeni zvonul că este sărac şi că nu are de distribuit decît vorbe amare, încercă o reuniune în aer liber, nu departe de Palatul de Justiţie, îşi băturăjoc de el; remmţă. Eşecurile sale îl umileau. Un servitor chinez predicînd confucianismul pe străzile Liverpoolului ar fi avut mai m ult succes. îndărătnic, îşi astupa urechea la glasul demonului şiret care îi sugera să adm ită că este incom petent. Se ruga, se ruga cu disperare. C redea cu înfocare în eficacitatea mgăciunii. „Oh! Doam ne! m -ai ajutat de atîtea ori, ajută-m ă şi acum. T erog!“ în unele m om ente, furia îl orbea. D e ce fusese trim is, cu pretexte am ăgitoare în această gaură pierdută? Sarcina depăşea forţele um ane şi chiar pe aceea a lui Dum nezeu! Lipsit de orice mijloc de comunicare, izolat în interiorul teritoriului, la şapte sute de kilometri de misionarul cel m ai apropiat, părintele Thibodeau din Sen Siang, el nu putea rezista. întreţinută de cei doi W ang, ostilitatea populară la adresa lui creştea. Se obişnuise cubaţjocurile copiilor. Acum, cînd trecea, un grup de tin a i, haimanale, se adunau şi-l urmăreau cu mitocănii. Dacă se oprea, u nul dintre ei avansa şi îşi făcea nevoile în apropierea lui. Intr-o seară, pe cînd se înapoia acasă, la căderea nopţii, o piatră veni din întuneric şi-l lovi drept în fiamte. Instinctul de luptă al lui Francis se deşteptă bruse. Pansîndu-şi

169

rana, îi veni o idee; se întrerupse şi se adinei în gînduri. D a ... trebuia neapărat să stabilească un contact cu oamenii aceştia... şi poate, oricît de prim itivă ar fi această nouă iniţiativă îl va ajuta. A doua zi de dimineaţă închirie cu un suplim ent de doi taeli pe lună căm ăruţa din spatele dughenei lui Hung, ca să instaleze u n m ic dispensar. D um nezeu ştie că el nu avea prea m ulte cunoştinţe. însă urm ase un curs de prim ajutor şi din îndelunga sa intimitate cu familia Tulloch învăţase cîteva noţiuni de igienă. Mai întîi, nimeni nu mdrăzni să vină la el, fâcîhdu-l să transpire de disperare. în să puţin cîte puţin, din curiozitate, una sau două persoane veniră să-l consulte. Bolile bîntuiau în oraş şi m etodele doctorilor chinezi erau barbare. El obţinu un oarecare succes. N u cerea nici o plată, nici convertire. Clientela sa crescu treptat. Scrise doctorului Tulloch o scrisoare presantă, adăugind şi cele cinci livre de la m ătuşa Polly, şi-l im ploră să-i expedieze pansam ente, bandaje şi orice leacuri indispensabile. C apela răm înea goală, însă dispensarul era adesea plin. Seara se lăsa pradă sinistrelor sale m editări printre ruinele Misiunii. Imposibil să clădeşti ceva pe pămîntul acesta de eroziune. Şi el contem pla, cu o p oftă nebună, colina însorită de la Jade Vert Vif, pe panta căreia, acoperită cu cedri, erau presărate zeci de tem ple. Ce poziţie m ăreaţă pentru a ridica b iserica lui Dumnezeu! Terenul acesta aparţinea unui judecător civil pe num e Pao, m em bru al acestei coterii de negustori şi m agistraţi - aliaţi toţi prin căsătorie - care ţinea în m înă toate afacerile oraşului. Pao înşuşi ieşea puţin. Dim potrivă, aproape în toate după-am iezele, vărul său, un dem n m andarin în vîrstă de patruzeci de ani, gras şi scimd, care-i adm inistra terenurile, venea să supravegheze sau să plătească lucrătorii care m unceau în carierele de argilă de lîngă pădurea de cedri. Mistuit de săptămînile trăite în singurătate, mâhnit şi persecutat, Francis nu m ai e raîn tr-o stare norm ală. N u avea nim ic, nu era nimic. Totuşi, într-o bună zi îndrăzni să se apropie

170

de im punătorul m andarin, în m om entul în care acesta traversa drum ul ca să-şi găsească lectica. N u îşi dădea seam a de incorectitudinea acestui demers direct. La drept vorbind, nu prea ştia ce face: încerca, orice s-ar întîm pla, să dea o lovitură. - A m adm irat adesea această frum oasă proprietate pe care dum neavoastră o administraţi cu atîta înţelepciune. Sub e fe c tu l s u rp riz e i, v ă ru l d o m n u lu i P ao m ă su ră neînsemnata siluetă a străinului cu ochii de foc şi căruia un bandaj îi înco n ju ra fruntea. C u o po liteţe glacială, suportă ofensele repetate ale preotului asupra gram aticii, form ulă scurt cîteva rem arci nepoliticoase asupra propriei persoane, asupra um ilei sale fam ilii şi m izerabilelor sale posesiuni, observaţii generale asupra timpului, recoltelor şi dificultăţilor prin care trecuse oraşul în anul precedent ca să se debaraseze, cu ajutorul banilor, de bandiţii din W ai-Chu; apoi, cu un gest precis, deschise portiera lecticii. D ar Francis, am eţit, insistă să aducă iar vorba despre proprietatea Jade Veri V if Atunci mandarinul zâmbi cu răceală: - D om eniul Jade Vert V if este o perlă fără preţ; are o suprafaţă de şaizeci m ous... umbrit, bine udat, cuprinde cîm pii... şi în afară de asta, o carieră foarte bo g ată de arg ilă de prim a calitate pentru fabricarea ţiglei, oalelor şi cărămizilor. Dom nul Pao nu doreşte să-l vîndă. A refuzat cincisprezece mii de dolari de argint. L a preţul acesta, de zece ori superior celor m ai nebune preţuiri ale sale, picioarele lui Francis se m uiară. Febra îl părăsi. Se sim ţi deodată uşor, cu capul gol, ruşinat de absurdele visuri cărora li se abandonase. C u durere de cap, m ulţum i vărului lui Pao şi m urm ură scuze confuze. Chinezul acesta scund, cultivat, sigur pe sine notă tristeţea dezam ăgită a preotului şi o Imnină lăuntrică străbătu m asca lui atentă şi rezervată. - D e ce a venit Shang-Foo printre noi? N u sînt oare

171

necredincioşi de recuperat în ţara lui? Noi nu smtem necredincioşi. Avem însă propria noastră religie. Zeii noştri sînt mai vechi decît ai voştri. C elălalt 5/iang-F oo a fabricat m ulţi creştini vărsînd cîteva picături de apă peste muribunzi şi cîntînd „Y a... Ya!“ sau dînd de m încare şi haine acelora care cîntau nu contează ce, ca să-şi îm brace corpul şi să-şi um ple stomacul. Tot asta doreşte să facă şi Shang-Foo? Francis îl privi. Faţa lui slabă era lividă şi um bre proiunde i se adînceau sub ochi. întrebă calm: - C redeţi cu adevărat că aceasta este am biţia m ea? U rm ă o pauză stranie. Deodată, vărul dom nului Pao plecă ochii. - Iertaţi-m ă, zise el încet. N u înţelesesem . Sînteţi un om einstit. O oarecare sim patie străbătea din confuzia lui. - Regret că terenul vărului m eu nu este disponibil. Aş putea să vă fiu de folos intr-alt fel? V ărul dom nului Pao aştepta un răspuns cu o am abilitate nouă, ca şi cînd ar fi dorit să-şi repare greşeala. Francis reflectă o clipă, apoi întrebă cu inim a grea: - A ţi p u tea să-m i spuneţi sincer dacă se găsesc pe aici adevăraţi creştini? Vărul dom nului Pao răspunse încet: - Poate. în să nu trebuie să-i cauţi la Pai-Tan. Se întrerupse, apoi reluă: - A m auzit spunîndu-se că s-ar găsi într-un sat din m unţii Kwang. El arătă cu un gest spre munţii îndepărtaţi. - Satul acela ar fi creştin de m ai m ulţi ani. în să e departe. La m ulte leghe de aici. O rază pătrunse în sumbra durere în care se cufunda sufletul lui Francis.

172

- A sta m ă interesează într-adevăr. Puteţi să-m i daţi şi alte amănunte? C elălalt clătină din cap cu regret. - Este o localitate m ică pe înălţimi, de-abia cunoscută. Vărul m eu a auzit vorbindu-se despre ea cu ocazia com erţului său cu piei de oi. Zelul lui Francis îl îndem na să insiste. - A ţ i putea să vă informaţi dum neavoastră? Aţi putea să-mi procuraţi inform aţii asupra drum ului care duce în sat?... Poate o hartă? V ărul dom nului P ao reflectă, apoi, grav, făcu un sem n afirmativ din cap. - Se poate! îi voi cere dom nului Pao. în afară de asta, nu voi uita să-i spun că am avut îm preună o onorabilă discuţie. Salută şi se retrase. R eco n fo rtat de această speranţă neaşteptată, F rancis se înapoie la îngrăditura în ruine unde, cu ajutorul cîtorva cuverturi, al um n burduf şi al cîtorva ustensile cumpărate în oraş, instalase o tarabă primitivă. In tim p ce pregătea puţin orez, mîinile îi tremurau de em oţie. U n sat creştin! Trebuia cu orice preţ să-l găsească! Pentru prim a dată, după atîtea luni de deznădejde, se sim ţi din nou condus, inspirat de Dumnezeu. A b s o rb it de g în d u ri, ră m a se n e m iş c a t în lu m in a crepusculului, cînd îl treziră strigătele discordante ale corbilor care îşi disputau un stîrv la m arginea apei. Fu silit să se ducă să-i izgonească. Şi aici, în tim p ce oribilele păsări băteau din aripi şi croncăneau în jurul său, văzu că prada lor era cadavrul unei fetiţe nou-născute. Fremătînd de milă, ridică trupul ciopîrţit al sărmanei creaturi şi constată că fusese strînsă de gît, apoi aruncată în apă. înfăşură rămăşiţele într-o cîrpă albă şi leîngropă într-un colţ al îngrăditurii. Recitind apoi întruna rugăciunile m orţilor, gîndi: „D a, cu toate îndoielile m ele, ei au nevoie de m ine în această stranie tară“ .

173

După cincisprezece zile, într-o zi din vara timpurie, era gata. P use o tăbliţă v o psită la u şa aşezăm întului său din strada F a b ric a ţilo r de P la se , a n u n ţîn d în c h id e re a te m p o ra ră a dispensarului. Apoi, cu ajutorul unor curele, îşi fixă pe spate un sul de cuverturi şi provizii şi, înarm at cu umbrela, pom i curajos la drum . H arta furnizată de v ărul dom nului Pao era foarte bine executată; în colţuri, balaurii scuipau foc, dar conţinea o mulţime de detalii topografice pînă la munţi. A colo harta devenea vagă şi m ici schiţe de anim ale înlocuiau num ele locurilor. însă, după conversaţiile lor şi încredinfindu-se propriului simţ de orientare, Francis îşi reprezenta destul de bine drum ul de urmat. Se îndrepta către pasul Kwang. Tim p de două zile traversă un ţinut plăcut; după cîm puri verzi de orez, ude, u rm au păduri de brad ale căror ace căzute form au u n covor m oale şi elastic sub paşii săi. Foarte aproape de K w ang, trav ersă o vale adăpostită, unde în floreau din abimdenţă rododendronii sălbatici şi, mai încolo, în aceeaşi dupăamiază de vis, găsi o livadă de caişi înfloriţi al căror miros îi pişcă nările ca spum a şampaniei. Apoi începu urcuşul pantelor drepte şi rîpoase. Frigul devenea mai aspru cu fiecare pas. Noaptea, ghem uit la adăpostul unei stînci, asculta vîntul şuierând şi bubuitul ca de tunet al apelor precipitate de topirea zăpezilor în trecători. Ziua, albul scînteietor şi aspru al culm ilor îl orbea. A erul îngheţat pătrundea în plămîni. A cincea zi ajunse în vîrful lanţului muntos, un pustiu de gheţuri şi de stînci, şi se bucură să coboare pe celălalt versant. Poteca ieşea iar pe u n v ast platou înverzit, care continua cu coline rotunjite. A colo erau păşunile despre care îi vorbise vărul domnului Pao.

174

Pînă acum , m unţii îi serviseră pentru a se orienta pe drumul întortocheat; de aici încolo trebuia să conteze pe providenţă, pe busola sa şi pe bunul său sim ţ scoţian. M erse fără şovăială spre vest. Ţinutul îi am intea de zona de nord a Scoţiei. Întîlnea turm e m ari de capre şi oi care păşteau, stoice, şi fugeau îngrozite la apropierea lui. Surprinse şi fuga rapidă a unei gazele. C u ţipete înnebunite, m ii de raţe zburau din cuiburile lor ascunse printre tufele de iarbă dintr-o mlaştină şi întunecară cerul. Cum proviziile lui se sfîrşeau, se grăbi să-şi um ple traista cu ouă proaspete. N ici potecă, nici arbori nu se vedeau pe platoul acesta, începea să-şi piardă orice speranţă că v a descoperi satul. în să în a noua zi, devrem e, atunci cînd se gîndea să se întoarcă, zări în faţa ochilor prim a casă de cînd părăsise pantele. Se grăbi spre coliba de păstor, însă u şa era înţepenită cu noroi; era nelocuită. Pe cînd se înapoia plouat şi dezam ăgit, văzu u n tînăr care urca colina în urm a turm ei sale. In vîrstă cam de şaptesprezece ani, era m ic şi nervos ca şi oile sale; faţa-i intehgentă şi veselă exprima mirare. Era îmbrăcat cu pantaloni scurţi de piele de oaie şi cu o pelerină de lînă. La gît avea o cruciuliţă de Yuan de bronz, subţire ca hîrtia de veche ce era, pe care era gravat grosolan un porumbel. Părintele Chisholm contem plă în tăcere crucea antică şi chipul plăcut al băiatului. în sfîrşit, cuvintele îi veniră pe buze, îl salută pe tînăr şi se inform ă dacă era din saml Liu. - V in din saml creştin. M ă num esc Liu-Ta. Tatăl m eu este unul dintre preoţii satului. Liniştea se restabih. M isionaml crezu preferabil să nu întrebe m ai mult. Se mărgini să spună: - V in de departe. Şi eu sînt preot. îţi voi fi recunoscător dacă m ă vei duce la tine. Sam l se în tin d ea într-o vale accidentată, la o distanţă de cinci li către vest, şi se com punea din treizeci de case ascunse între coline; îm prejm uit cu ziduri de piatră, era înconjurat de mici

175

cîm puri de cereale. îl dom ina o bisericuţă de piatră, situată în m ijlocul unei coline, după o bizară piram idă de piatră, um brită deu n g m A g o . A bia p ătru n se în sat că toată populaţia - bărbaţi, fem ei, copii şi cîini - î l înconjură numaidecît, înghesuindu-se de curiozitate în jurul lui şi ca să-i ureze bun venit. Πtrăgeau de mînecă, îi atingeau ghetele şi-i exam inau um brela cu strigăte de admiraţie. In acest tim p. Ta le dădea explicaţii rapide într-un dialect necunoscut. M ulţim ea aceasta num ăra vreo şaizeci de persoane - de im tip prim itiv şi robust, cu p rivirea naivă şi prietenoasă - ale'căror trăsături trădau legături consangvine. Ta îl aduse imediat pe tatăl său, Liu-Chi, u n om ca la cincizeci de ani, scund şi îndesat, cu o înfăţişare dem nă şi sim plă, cu o bărbuţă căruntă. Vorbind rar, ca să fie înţeles, Liu-Chi declară: - N e b u cu răm că aţi venit, părinte. Veniţi la m ine să vă odihniţi puţin înainte de rugăciune. îl conduse pe părintele Chisholm către cea m ai m are dintre locuinţe, construită pe o temelie de piatră, lîngă biserică, şi-l pofti curten ito r în tr-o cam eră jo a să şi răcoroasă. L a extrem itatea acestei săli, F rancis văzu o spinetă de m ah o n şi o pendulă cu roată, portugheză. înm ărm urit, m ut de m irare, Francis nu putea să-şi desprindă privirea de la pendulă. Pe cadranul de aram ă era gravat: ТА абоиа, 1632. în să L iu-C hi nu-i lăsă tim p să studieze obiectele m ai de aproape, căci întrebă: - D o riţi să ţineţi dum neavoastră liturghia, părinte, sau preferaţi s-o fac eu? Ca în vis, părintele Chisholm înclină capul în direcţia celuilalt. Involuntar, răspunse: - D um neavoastră... vă rog. E ra pradă imei im ense confuzii .în să sim ţea că e important să nu lăm urească brutal misterele astea punînd întrebări. Trebuia să se iniţieze încetul, cu răbdare, observînd totul în jurul lui.

176

D upă о ju m ă ta te de oră, to ţi erau adunaţi în biserieă. D e dimensiuni mici, fusese clădită cu gust, în stilul Renaşterii, în care se m anifesta o influenţă arabă. A vea trei arcade sim ple perfect proporţionate. U şa şi ferestrele erau susţinute de stîlpi drepţi. Zidurile erau împodobite cu m ozaicuri neterminate. Chisholm se aşeză în prim ul rînd al unei congregaţii atente, înainte de a intra, fiecare se spălase pe m îini cu m are ceremonie. C ea m ai m are parte dintre bărbaţi şi cîteva fem ei îşi puseră pe cap bonete de rugăciune. Deodată cineva lovi într-un clopot iară lim bă, iar Liu-C hi se apropie de altar îm brăcat într-un veşm înt de un galben şters, încadrat de o parte şi de alta de cîte im tînăr. Se întoarse şi adresă un salut cerem onios părintelui Chisholm şi întregii congregaţii. Apoi începu slujba. Francis asistă în g enuncheat, ţeapăn, im obil, ca la u n spectacol în vis. îşi dădea seam a că cerem onia era o bizară supravieţuire, o reflectare înduioşătoare a hturghiei. Fără îndoială, Liu-Chi nu ştia nici un cuvînt latin, fiindcă el slujea în Hmba chineză. Spuse m ai întîi: Confiteor, apoi Credo. C înd u rcă la altar şi deschise cartea de rugăciuni im prim ată pe pergam ent pe pupitrul său de lem n, Francis identifică lim pede pasaje din Evanghelie, psalmodiate solemn în lim ba chineză. Era o traducere originală... C u evlavie, îşi ţinea răsuflarea. Congregaţia întreagă înaintă ca să se împărtăşească. Chiar şi copiii de sîn erau aduşi pînă la treptele altamlui. Liu-Chi coborî purtînd un potir cu vin de orez. îşi înm uie degetul m are şi-l puse pe buzele fiecărui credincios. înainte de a părăsi biserica, asistenţa se reuni în jurul statuii Salvatorului, apoi aprinse b astonaşe de tăm îie şi le aşeză pe candelabm l m asiv de la picioarele statuetei. în sfîrşit, fiecare se prosternă de trei ori şi se retrase respectuos. Părintele Chisholm rămase în urmă, cu ochii plini de lacrimi, m işc a t de a c e ste c u c e rn ic ii c o p ilă re ş ti şi sim p le, to a te asem ănătoare celor la care fusese de atîtea ori m artor în Spania.

177

F ireşte, ce re m o n ia n u avea n ici o v a lid itate - el zîm bi u şo r gîndindu-se la indignarea abatelui Tarrant la vederea ei însă nu se îndoia că trebuie să fie plăcută lui Dum nezeu. Liu-Chi îl aştepta afară ca să-l însoţească la el acasă. Acolo fusese pregătit un ospăţ. înfometat, părintele Chisholm făcu mare cinste tocanei de oaie şi delicioasei ciorbe de varză în care pluteau găluşti şi ciudatei m încări de orez cu m iere sălbatică. In viaţa sa nu m încase bucate afit de gustoase. Ospăţul term inat, el începu să-l chestioneze pe Liu-C hi cu tact. A r fi p referat să i se taie lim ba d ecît să-l m îhnească. Cu blîndeţe şi încrezător, bătrînul îi dădea explicaţii. Convingerile sale erau creştine, naive ca ale unui copil şi, curios, am estecate cu tradiţii din Tao-te. P oate chiar, gîndea am uzat în sinea lui părintele Chisholm , şi cu un pic de nestorianism pe d e a su p ra ... L iu-C hi povestea că credinţa lo r se transm itea din tată în fiu, de generaţii. Fără să fie total despărţit de restul lum ii, satul era totuşi foarte îndepărtat. E ra atît de m ic, atît de strîns în el, încît străinii nu pătrundeau aici decît foarte rar. Ei form au o m are familie. Existenţa lor pastorală le era suficientă. Recoltau cereale, şi aveau oi din abundenţă, chiar în epoca celor mai cumplite Upsuri. Brînzeturile se păstrau în burdufuri de oaie, şi fabricau, cu fasole, două feluri de unt - roşu şi negru, num it chiang. Se îm brăcau cu lînă scărm ănată cu m îinile lor şi cu piei de oaie pentru a se apăra de fiig. Preparau de asem enea, cu ajutom l acestor piei, un fel de pergament foarte preţuit la Pekin. Pe platourile lor trăiau o mulţime de mici capre sălbatice. D in cîndîn cînd, un m em bm al famiUei se ducea să vîndă aceste produse. M icul trib num ăra trei preoţi, destinaţi preoţiei chiar din copilărie. O zecim ală de orez le era dată pentru unele servicii religioase. M anifestau o cucernicie aparte cu privire la Cele Trei Sfinte Persoane, Sfînta Treim e. N u văzuseră niciodată, de cînd îşi puteau am inti, hirotonisirea unui preot. Părintele Chisholm ascultase foarte atent şi puse în sfîrşit întrebarea care-1 preocupa cel mai mult;

178

- N u m i-aţi spus, de cînd datează com unitatea dum= neavoastră? Liu-Chi îl scrută pentru ultim a dată pe vizitator. A poi cu un zîm bet liniştit, se ridică şi se duse în cam era vecină, de unde se întoarse numaidecît cu un pachet înfăşurat în piei de oaie. îl întinse în tăcere preotului, pe care îl privi despachetînd această comoară; apoi, văzîndu-1 p e părintele C hisholm absorbit de conţinutul pachetului, se retrase cu paşi tiptil. E ra ju rn a lu l p ărintelui R ibiero, red actat în portugheză, înnegrih mînjit, dar încă lizibil. Cunoscînd limba spaniolă, Francis p u tu să-l d escifreze cu uşurinţă. In teresu l ex trao rd in ar al docum entului îl făcea să uite dificultăţile. N em işcat, răm ase cufimdat acolo, m îna sa întorcînd încet, din cînd în cînd, o pagină. Trei sute de ani trecuseră; vechea pendulă oprită îşi reluase tictacul. M anuel Ribiero, m isionar din Lisabona, sosise la Pekin, în 1625. F rancis îşi reprezenta exact portughezul, un tîn ă r de douăzeci şi n o u ă de ani, m icuţ, vioi, cu obrazul m at, cu ochi arzători, iimil totuşi. La Pekin, tînărul m isionar intrase în graţiile părintelui A dam Schall, celebml iezuit german, misionar, curtean şi astronom, m are prieten şi fondator al canonului extraordinar al împăratului Chun-Chin. Timp de m ai mulţi ani, părintele Ribiero îm părţise cu el, într-o oarecare m ăsură, favoarea de care se bucura acest om uimitor, aht de abil să supravieţuiască intrigilor com plicate ale Curţii Celeste şi care propaga credinţa creştină pînă îh haremul imperial, zăpăcindu-şi duşmanii cei mai mverşunaţi p rin predicţia exactă a com etelor sau eclipselor, autor al unui n o u calendar şi care ştiuse să-şi facă prietenii puternice şi să cucerească titluri distinse, pentm el şi pentru toţi urm aşii săi. Apoi portughezul se rugase să fie trimis la regii din Tartaria. A dam Schall cedase dorinţei sale. O caravană somptuos echipată şi form idabil înarm ată se organizase şi părăsise Pekinul în ziua Adormirii Maicii Domnului, în 1629. Totuşi, nu putuse să-şi atingă

179

scopul. A tacaţi p rin surprindere de o hoardă de bandiţi pe v ersantul de nord al m u nţilor K w ang, apărătorii săi cei m ai curajoşi aruncaseră arm ele ca să poată fugi m ai uşor. Com orile caravanei fiiseseră prădate. Părintele Ribiero scăpase, însă grav rănit de săgeţile de silex, neputînd să salveze din dezastru decît efecte personale şi esenţialul echipam entului său ecleziastic. Pierdut în zăpadă, se încredinţase lui Dumnezeu şi se oferise jertfa, însă frigul îi îngheţase rănile. în ziua urm ătoare se tîrîse pînă la o colibă de ciobani, în care răm ăsese şase luni, între viaţă şi moarte, în acest tim p, la P ek in se aflase din sursă sigură că părintele R ibiero fusese m asacrat. N u se trim isese deci nici o expediţie să-l caute. C înd portughezul observase că se însănătoşeşte, încercase să-l anunţe p e A dam Schall. în să tim pul trecea şi el răm înea. Aceste platouri vaste, ierboase îi dăduseră un nou sens al valorilor, aici dobîndise obiceiul contem plării. Pe de altă parte, trei m ii de li îl despărţeau de Pekin, distanţă care a r fi pus pe gînduri şi pe om ul cel m ai curajos. E l se hotărî să reunească pe loc cîţiva ciobani şi să întemeieze un sat. Ridicase o biserică. Astfel ajunsese prietenul şi pastorul nu al regelui Tartariei, ci al acestui um il cătun. C u un suspin, Francis închise jurnalul. Se lăsa seara şi el stătea încă acolo, adîncit în gînduri, obsedat de viziuni. A poi se rid ic ă şi se duse la p ira m id a de p ietre din v e c in ă ta te a bisericii. în g en u n c h e şi se ru g ă m u lt tim p pe m orm întul părintelui Ribiero. Petrecu opt zile în satul lui Liu-Chi. Fără a jigni pe nimeni, îi convinse să-i perm ită să confirm e toate botezurile şi căsătoriile. O ficie liturghia. C u blîndeţe, la m om entul potrivit, sugeră îndreptarea unor practici. I-ar fi luat prea m ult tim p ca să readucă satul la o ortodoxie strictă: i-ar fi trebuit luni, nu ani. Avea vreo im portanţă? Va proceda treptat. C om unitatea aceasta m ic ă îi părea proaspătă şi sănătoasă ca u n m ăr fimmos.

180

Le povesti fium oase legende. Seara se aprindea un foc mare înaintea casei lui Liu-Chi şi sătenii se aşezau toţi în jurul lui: stînd pe prag, Francis vorbea acestui auditoriu tăcut şi atent, cu осЫ scăpărători. N u se m ai săturau să afle că religia lor era răspîndită în lumea întreagă. Erau încîntaţi de descrierea măreţelor catedrale din Europa, de m iile de credincioşi care se duc la Sim ţul Petru, regi m ari, prinţi puternici, oam eni de stat şi nobili seniori, ca să adore pe acest D um nezeu d in C er pe care şi ei îl adorau aici, Stăpînul şi Prietenul lor. Această comuniune creştină, despre care pînă acum nu avuseseră decît o vagă idee, îi um plea de orgoliu. Pe feţele acestea suspendate de buzele lui, pe care ju c a u um bre şi lumini, se zugrăvea o uim ire fericită şi Francis îl simţea pe părintele R ibiero foarte aproape, surâzător, m ulţum it de el. U neori era ispitit să renunţe la Pai-Tan şi să se consacre acestor oam eni sim pli. C e fericit ar fi el aici! A r polei cu atîta dragoste această bijuterie veche, descoperită brusc în acest pustiu. în să nu, satul era prea m ic, prea depărtat. N -ar putea ajunge niciodată centrul unei adevărate misiuni. Respinse hotărît ispita. Tînărul Ta îl urm a pretutindeni. A cum nu se m ai num ea Ta, ci losif, căci îşi alesese acest num e pentru a fi botezat din nou. în c u ra ja t de noul num e, îl rugase pe F rancis să-i perm ită să slujească liturghia şi acesta consimţise, suiîzînd, deşi lo sif nu ştia nici o silabă latinească. în ajim ul plecării, părintele C hisholm stătea în faţa casei, cînd apăru losif; expresia lui, de ohicei veselă, era tristă: venea însă primul să asculte ultima discuţie. La vederea tînărului, preotul înţelese deodată regretele acestuia şi avu o inspiraţie fericită. - losif! Ţ i-ar plăcea să m ergi cu m ine d acă tatăl tău ar consimţi? Ai putea să-mi fii foarte folositor. Tînărul sări în sus de hucurie, apoi căzu la picioarele preotului şi-i sărută mîna. - Stăpîne, speram că m i-o veţi cere. Tatăl m eu este de acord. V ă voi servi din toată inima. - C alea noastră v a fi adesea grea, losif!

181

- însă vom fi împrevină, Stăpîne, şi vom învinge greutăţile. Părintele C hisholm îl ridică pe tînăr. E ra mişcat. Sim ţea că acţionase cu înţelepciune. A doua zi term inară pregătirile de plecare. în g rijo rat şi surîzător, lo s if îşi făcea de lucru, îm povărînd peste m ăsură cei doi căluţi cu părul des pe care îi încărcase încă din zori. Băieţii m ai m ici se adunaseră în juru l lui, căci plecarea aceasta făcuse vîlvă. în b iserică, părin tele term ină să-i m ulţu m ească lui D um nezeu. C înd se ridică, Liu-C hi îi făcu sem n să-l urm eze în cripta sanctuarului. D intr-im cufăr de cedru, scoase un patrafir magnific, în întregime brodat cu aur. Satinul era pe alocuri subţire ca hîrtia, totuşi, veşm întul era neatins, bun de întrebuinţat, deşi de o valoare nepreţuită. B ătrînul surise cînd v ăzu expresia zugrăvită pe chipul lui Francis. - V ă place acest um il obiect? - A re o lucrătură foarte aleasă. -L uaţi-1. Este al dum neavoastră. Toate protestele lui răm aseră zadarnice. Liu-Chi stăruia să-i o fer această m inune. în fă şu ra t într-o p în ză de cînepă nouă, patrafirul fu vîrît în sacul lui losif. în sfîrşit, Francis trebui să-şi ia răm as-bun. îi binecuvîntă şi le promise solemn că va reveni înainte de şase luni. D ata viitoare, călătoria va fi m ult m ai uşoară, călare şi cu lo s if călăuză. A poi am îndoi încălecară căluţii şi, unul lîngă altul, urcară pe platouri. Tot satul îi urmări cu priviri pline de iubire. Părintele Chisholm şi losif îşi grăbiră caii. Credinţa lui Francis era reînsufleţită, m agnific întărită. îl susţinea o nouă speranţă.

3 Vara care urmase după înapoierea lor la Pai-Tan se scursese. A notim pul rece se apropia. lo s if ajută să repare staulul, astupă

182

crăpăturile c u noroi şi caolin. D ouă paturi de lem n se sprijineau acum de zid şi un brasero ţinea loc de vatră pe pămîntul bătătorit. losif, a cărui poftă de mîncare era excelentă, adunase o baterie respectabilă de ustensile de bucătărie. Tînărul, m ai puţin angelic, ajunsese să fie bine cim oscut: flecărea bucuros, preţuia grozav laudele, ocazional se putea arăta încăpătinat şi şterpelea, cu o naivă îndemînare, pepenii verzi bine copţi ai zarzavagiului vecin. Francis era încă hotărît să nu părăsească um ilul lor adăpost pînă cînd nu vedea ce întorsătură vor lua evenimentele. Puţin cîte puţin, cîteva suflete tim ide se furişară în capela lui din strada F abricanţilor de Plase. Prim a fusese o fem eie bătrînă; scosese un şirag de m ătănii din sacul care îi servea de haină; era atît de sfioasă, că o vorbă ar fi fost de-ajuns să o ia la fugă. Francis se abţinuse cu greu să-i adreseze cuvîntul şi a doua zi revenise cu fiica ei. N u m ărul ja ln ic de restrîns de credincioşi nu-1 descuraja nicidecum . Hotărârea sa de a nu converti nici prin m ăguliri, nici prin daruri era de necUntit. Dispensarul m ergea admirabil. Aparent, lip sa lui fusese regretată. L a întoarcere, o adevărată ciu le de m iracole se înjghebase la u şa lui H im g. P ractica îi exersase judecata şi chiar dibăcia. Tot soiul de boli treceau prin faţa lui; afecţiuni de piele, colici, tuse, enterite, îngrozitoare afecţiuni de ochi sau de urechi, plăgi care p roveneau m ai ales ca urm are a murdăriei şi a promiscuităţii. Simpla igienă şi un tonic amar йсеаи adevărate ininuni. Puţin hipermanganat valora cît greutatea lui m aur. In m om entul în care m icul lui stoc era pe sfîrşite, răspimsul la cererea adresată doctorului Tulloch sosi sub form a unei cutii mari plină cu vată, bandaje, tinctură de iod şi antiseptice, ulei de ricin şi cloruri, pe fundul căreia se găseau aceste cuvinte scrise în grabă pe o reţetă:

Sfinţia Voastră! Credeam că eu eram cel care visa să meargă să îngrijească bolnavii la tropice! De cînd eşti medic? 183

Atîta rău: vindecă ce poţi şi omoară restul. Aici sînt cîteva bagatele care îţi vor f i de folos. „Bagatelele" în chestiune constau dintr-o m ică trusă cu im bisturiu, foarfeci şi forceps. într-un post-scriptum adauga; Bagă

de seamă că fa c un raport asupra activităţii tale la Asociaţia medicilor britanici. Papei şi la Chung-Lung-Soo. Francis zîm bi la această gliimă, însă recunoştinţa îl sufoca. Susţinut astfel în eforturile sale şi întărit de prezenţa lui losif, simţea u n entuziasm nou. N u m uncise niciodată atît de greu, nici nu dormise m ai bine în viaţa lui. Totuşi, mtr-o noapte de noiembrie fii deşteptat brusc dintr-un som n uşor şi tulbure. Frigul era înţepător. în întunericul nemişcat percepu respiraţia adîncă şi calm ă a lui lo s if Se strădui o clipă să se debaraseze de vaga sa nelinişte, în să nu reuşi. Se sculă, avînd grijă să nu îl trezească pe tovarăşul său adormit şi ieşi afară în ogradă. N oaptea îngheţată îl izbi ca un pumnal, aerul îi străbătea dureros plăm înii la fiecare respiraţie. Pe cer nu lucea nici o stea, însă zăpada îngheţată răspîndea un alb ciudat şi luminos. Liniştea părea să se întindă pe o sută de leghe împrejur. Era impresionat. D eodată, în acest calm i se p ăru că aude u n scîncet slab şi nelămurit. Sigur că se înşela, eiscultă fără să perceapă ceva. Cînd se înapoie în să în staul, se auzi iar ceva asem ănător cu piuitul stins al unei păsări rănite. Se opri nehotărît, apoi, încet, se îndreptă spre locul de unde părea că vine sunetul pe care-1 auzise. în afara îngrăditurii, la vreo zece m etri m ai jo s pe cărare se împiedică de o formă întunecată; o femeie căzută, cu faţa afundată în zăpada îngheţată şi aspră. E ra m oartă, însă sub ea, ascuns în veşm intele ei, la piept, descoperi un bebeluş care mişca. Se aplecă şi luă în braţe m icuţa fiinţă, rece ca u n peşte, însă atît de dulce. Inim a îi bătea să se mpă. Alergînd, alunecmd, căzînd aproape, se duse spre staul şi-l chem ă pe lo s if

184

L ingă brasero bine încălzit, la lum ina şi la căldura flăcării, preotul şi ajutorul său se aplecară asupra copilului. N u avea m ai mult de un an. La lumina focului, ochii lui negri şi sălbatici priveau, neîncrezător. D in vrem e în vrem e, scîncea. - Ii e foam e, zise losif, perspicace. încălziră puţin lapte şi-l vărsară într-un potir de împărtăşanie. A poi părintele C hisholm rupse o bucată de pînză curată şi o v m ca o m eşă în gîtul strim t al flaconului. C opilul supse cu poftă. C inci m inute m ai tîrziu, laptele era băut şi bebeluşul dorm ea. Preotul îl înfăşură într-o cuvertură de pe patul lui. Era adînc mişcat. Simplicitatea sosirii acestei mici fiinţe în staul, venit din întunecim ile reci, îi apărea ca un sem n al lui D um nezeu. N im ic în hainele m am ei nu conţinea cea m ai m ică indicaţie asupra originii sale, în să trăsăturile lui, m arcate de m izerie, erau fine şi de tip tătar. O bandă de nom azi trecuse în ajun; poate că, doborâtă de frig, fem eia se oprise aici să m oară. C ăută un num e pentru copilaş. E ra ziua Sfintei A nna. D a, o va boteza Anna. - M îine, losif, va trebui să căutăm o fem eie care să se ocupe de acest dar al Cerului. lo sif ridică din umeri. - N im eni nu va adopta o fetiţă, stăpîne. -N u - m i propun să fac să fie adoptată, zise părintele sever. E l vedea lim pede drum ul de urm at. C opilaşul acesta încredinţat lui de Dum nezeu va fi primul la temelia orfelinatului pe care îl visa de la sosirea în Pai-Tan. Va avea n ev o ie de ajutor, desigur. M ai tîrziu, bunele surori vo r veni - însă era încă prea departe. A şezat pe păm întul bătătorit, lîngă jăraticul cu sclipiri roşiatice, contemplîndu-şi mintiscula protejată adormită, înţelese că ea era garanţia cerească a succesului întreprinderii sale. lo sif fu cel care, m ereu la curent cu toate bufele, îl informă pe părintele C hisholm despre b o ala fiului dom nului Chia. Anotim pul rece se prelungea, m unţii K w ang erau încă acoperiţi

185

de zăpadă şi losif, suflînd m ereu, vesel, în degetele sale amorţite de fiig, flecărea după liturghie, în timp ce preotul şi cu el puneau la loc podoabele sacerdotale. - M îna m ea este paralizată ca şi a m icului Chia-Yu. Chia-Y u îşi ju p u ise degetul m are, nu se ştia cum , dar, ca urm are, cele „cinci elem ente“ ale sale erau tulburate; tum oarea se răpîndise în tot braţul, care se um flase, iar corpul copilului, d escărnat, ardea. îl în g rije a u trei m edici din o raş şi i se adm inistraseră doctoriile cele m ai scumpe. A cum fusese trimis degrabă un m esager la Sen Siang ca să procure un panaceu făcut din ochi de broască luaţi în timpul ciclului lunei Dragonului. —Se va vindeca, conchise losif, optimist, cu un zîm bet care făcea să-i lucească dinţii albi. Hao kao nu greşeşte... spre fericirea domnului Chia, căci Yu este unicul său fiu. Patru zile m ai tîrziu, la aceeaşi oră, două lectici închise, dintre care una goală, se opreau în faţa capelei din strada Fabricanţilor de Plase şi, puţin mai tirziu, silueta vărului domnului Pao, înfăşurată într-o tunică vătuită, se închna grav înaintea părintelui Chisholm. M ai întîi se scuză că-1 deranjează, apoi îl rugă pe părinte să-l întovărăşească la dom nul Chia. Uluit de ceea ce părea că se subînţelege din invitaţia aceasta, Francis ezită. Fam iliile Pao şi Chia erau de două ori legaţi prin căsătorii şi afaceri. Cele două familii erau foarte influente. După întoarcerea sa din satul Liu, se întîmplase destul de des ca Francis să-l întîlnească pe vărul dom nului Pao, subţire, distant şi cinic într-o m ăsură acceptabilă, de altfel şi văr prim ar cu domnul Chia. El îşi dăduse seama că marele mandarin îl stima. însă vizita aceasta neaşteptată era o foarte m are dovadă de încredere. îm b răcă pardesiul şi îşi puse pălăria, cuprins de o subită team ă. In casa lui Chia dom nea o linişte profundă. Verandele închise cu grilaj erau pustii, bazinul cu peşti era îngheţat. Paşii lor răsunau solemn în curţile goale. D ouă tufe mari de iasomie învelite în saci străjuiau uşa de aur roşu ca doi uriaşi adormiţi. D in apartamentul

186

fem eilor, situat în cealaltă parte a teraselor, se auzeau suspine înăbuşite. Se întunecase în cam era în care Chia-Yu şedea pe un kang încălzit, păzit de trei m edici bărboşi, în haine luxoase, aşezaţi pe rogojini de trestie. D in cînd în cînd, unul dintre ei se apleca şi punea cîte ш cărbune în kang-u\ în form ă de cutie. într-im colţ, u n p reo t taoist, îm b răcat într-o tu n ică de culoarea ardeziei, m urm ura vrăji ca să gonească diavolul, cu acom paniam ent de flaute, după peretele de bam bus. Yu fusese un copil fhrm os, de şase ani, cu obrazul de fildeş vechi şi cu ochii de cărbune. C rescut în cea mai strictă tradiţie de respect pentru părinţi, era adorat, însă nu răzgîiat. Acum , răpus de o febră persistentă şi de dureri atroce, sta întins pe spate şi gem ea; oasele lui aproape străpungeau pielea, buzele uscate se schim onoseau, iar ochii priveau fix în tavan, fără să se m işte. Braţul drept, livid, um flat, era învelit într-un plasture m urdar şi presărat cu bucăţi m ici de hîrtie imprimată. Cînd vărul domnului Pao şi părintele intrară, o linişte adîncă puse stăpînire pe cam era bolnavului; apoi taoistul îşi reluă m urm urul, în tim p ce cei trei medici, mai ţepeni ca niciodată, continuau să supravegheze kang-λύ.. A p lecat spre copilul care zăcea în nesim ţire, cu m îna pe fiamtea lui arzătoare, părintele Chisholm nu se iluziona asupra rezultatului unei intervenţii. Dificultăţile actuale nu ar fi nimic în com paraţie cu persecuţiile care ar urm a unei intervenţii inutile. Insă starea disperată a micuţului şi pericolele aşa-zisului tratament îi dădură curaj. începu să desfacă uşor, dar repede, hao kao-\x\, infecta cataplasm ă pe care o întîlnise de atîtea ori la dispensar. în sfîrşit ehberat, braţul fu spălat în apă călduţă, mai că plutea ca un burduf plin de putreziciuni şi pielea întinsă luci, verzui. Cu inim a bătînd, Francis continuă fără ezitare. Scoase din buzunar m icuţa trusă, cadoul lui TuUoch, şi luă de-acolo unicul bisturiu. Conştient de lipsa sa de experienţă, vedea totuşi bine că fără intervenţia aceasta copilul m uribund va expira fără îndoială. Simţea că era

187

observat de toţi ochii care, în aparenţă, erau fixaţi aiurea şi ghicea spaim a grozavă şi îndoiala care îl înăbuşeau pe vărul dom nului Pao, care sta în picioare, nem işcat, în spatele lui. A dresă în gînd o scurtă rugă sfîntului Andrei; în sfîrşit, cu o m înă fermă, înfipse bisturiul şi practică o incizie lungă şi profimdă. P uroiul ţîşni im ediat din rană şi se scurse în ligheanul de p ăm în t aşezat dedesubt. Se degajă un m iros oribil, greţos. N iciodată Francis n u respirase cu atîta recunoştinţă. Presă rana din două părţi, ca s-o cureţe de puroi; um flătura scăzuse la jum ătate şi fu aşa de m ulţumit încît îi veni ameţeală. Cînd în sfîrşit îşi reveni, după ce pansase rana cu com prese um ede şi cîrpă curată, se surprinse m urmuiînd prosteşte în engleză: „Cred că, cu puţin noroc, se va dezumfla!" Era formula obişnuită a bătrînului doctor Tulloch... C u toată nervozitatea sa, se străduia, retrăgîhdu-se, să pară degajat şi recom andă vărului dom nului Pao, care-1 însoţise tăcut pînă la lectică: - C înd se va deştepta, să i se de o supă hrănitoare. D ar deloc hao kao. M îine voi veni iar. Din ziua următoare, micului Yu îi mergea bine. Febra a p ro b e dispăruse, dorm ise bine şi băuse m ai m ulte ceşti cu supă de pui. Fără bisturiul m iraculos şi strălucitor, neîndoios că ar fi murit. - Continuaţi să-l alimentaţi, zise părintele Chisholm plecînd - şi de astă dată zîm bea s in c e r-, voi reveni mîine. -M ulţum esc. Vărul domnului Pao tuşi. - N u e necesar. D upă o tăcere jenantă, reluă: - V ă sîntem adînc recunoscători. D om nul Chia era distrus de durere, însă acum , fiul lui vindecîndu-se, şi lui îi e m ai bine, aşa că în curând v a fi în stare să se arate. M andarinul se înclină, cum îinile discret ascunse în mîneci şi dispăru.

188

Părintele C hisholm coborî strada cu paşi m ari - refuzase îhdîrjit lectica - pradă unei am are şi arzătoare indignări. A sta era toată recxmoştinţa lor - îl puneau la uşă, fără un cuvînt, eînd el scăpase viaţa acestui copil cu riscul, poate, al propriei existenţe! ... D e la început pînă la sfîrşit nici nu îl zărise pe acest m izerabil! Chia care, încă pe jo n ca cu care sosise, nu binevoise să-l onoreze cu o privire. Sttmgea pumnii, luptîhdu-se cu demonul său familiar: - D oam ne, dă-m i seninătate! N u lăsa ca acest blestem at păcat al mîniei să m ă stăpînească astfel! Redăblîndeţe şi smerenie inimii mele. Dă-mi umilinţă, Doamne! La urm a urmelor, m ila Ta, p rovidenţa Ta div in ă au salvat acest copil. Facă-se v o ia Ta, D oam ne, nu a mea! E u sînt resem nat. Dar, D oam ne! - deodată furios - totuşi trebuie să recunosc că, orice s-ar spune, sînt nişte ingraţi. C îteva zile, Francis evită cu grijă cartierul negustorilor. N u numai orgoliul său fusese rănit. Asculta ш linişte flecărelile lui losif, care relata progresele rapide ale vindecării m icului Yu şi descria generozitatea domnului Chia faţă de învăţaţii doctori, darurile sale la tem plul din L ao Tseu, răsplătind vrăjile care îl scăpaseră pe fiul său preaiubit de dem onul căruia îi căzuse pradă. - N u e remarcabil, dragul m eu părinte, că dărniciile nobilului m andarin sînt răspîndite asupra atîtor oameni? - C u totul rem arcabil, aprobă părintele C hisholm , scurt şi aspra, dar în sinea lui clocotea. D upă o săptăm înă, eînd era gata să închidă dispensarul la sfîrşitul unei după-am ieze goale şi nefolositoare, îl văzu deodată pe dom nul Chia apărînd discret după un flacon în care preparase nişte hipermanganat. Tresări brusc de mînie, dar nu rosti nici un cuvînt. Negustorul îm brăcase un costum luxos; o m ăreaţă robă de satin negru, cu o jachetă galbenă, cu cizm e de velur brodat, într-una avînd înfipt evantaiul de cerem onie. Pe cap purta o bonetă m ică de satin. Pe chipul lui se vedea întipărită o demnitate solemnă; m ici apărători

189

de aur îi protejau unghiile foarte lungi. Expresia sa cultivată şi inteligentă, m anierele delicate arătau buna educaţie. însă pe faţa lui era zugrăvită o uşoară melancolie. - A m venit, zise el. -în tr-a d e v ă r. Tonul lui Francis nu avea nimic încurajator. Continuă să agite soluţia violet. - A u fost atîtea chestiuni de aranjat, atîtea afaceri care m-au absorbit. în să acum - se înclină, resem nat - iată-mă. - Şi ce vreţi? întrebă Francis scurt. O uşoară surpriză apăru pe faţa dom nului Chia. - Să devin creştin, fireşte. Se lăsă u n m o m en t o linişte ca de m orm înt. D upă toate regulile, clipa aceasta trebuia să fie suprem a recom pensă a atîtor luni de eforturi sterile, m inunatele prem ise ale secerişului; şeful neîm blînzit se oferea cu capul plecat să prim ească botezul. Insă faţa părintelui Chisholm nu exprima nici cea mai m ică bucurie. îşi m uşcă buzele nerăbdător, apoi întrebă încet; -A v e ţi credinţă? - N u , îi răspunse trist. - Doriţi să prim iţi o instruire religioasă? - N - a m tim p. Făcu o uşoară plecăciune. D oresc num ai să devin creştin. -D o re s c ? Ce înţelegeţi dum neavoastră prin asta? Dom nul Chia zîmbi vag. - N u e limpede? Sînt gata să profesez reUgia dumneavoastră. - N u, n u e lim pede. Şi n u o doriţi deloc. D e ce aţi venit aici? Sîngele urcase în obrajii preotului. - C a să m ă achit de datorie, răspunse sim plu dom nul Chia. Dum neavoastră mi-aţi făcut un imens serviciu. A ş vrea, la rîndul m eu, să fac tot ce stă în puterea m ea pentru dum neavoastră. Părintele C hisholm cutreiera încăperea iritat. Tentaţia era

190

puternică şi avea o m are dorinţă să-i cedeze, dar nu putea. Atunci mînia izbucni. - N u e cinstit. E rău. D um neavoastră nu aveţi nici dorinţa de a fi creştin, nici credinţa. D acă v-aş prim i, aş fi un falsificator faţă de Dumnezeu. Dumneavoastră nu-mi datoraţi nimic. Şi acum plecaţi v ă rog. M ai înfii, dom nul Chia nu voi să-şi creadă urechilor. - Vreţi să spuneţi că refuzaţi să m ă admiteţi? - Exprim aţi foarte politicos gîndul m eu, bom băni părintele Chisholm. O schimbare miraculoasă se operă în atitudinea negustomlui. Ochii lui străluceau, aerul lui m elancohc căzu ca un văl. Se stăpîni cu greutate; deşi părea gata să sară în sus de bucurie, se stăpîni. Se înclină de trei ori, după toate regulile, şi reuşi chiar să-şi controleze vocea. - R egret că n u m ă puteţi prim i. Sînt nedem n, fireşte. Cu toate astea, poate că, într-un fel... Se întrerupse, făcu iar trei plecăciuni, apoi ieşi de-a-ndăratelea. Seara, pe cînd părintele C hishohn şedea lîngă brasero, atît de întunecat la faţă încît losif, care pregătea de m ult o farfurie suculentă cu orez, cu midii de nu, de-abia îndrăznea să-l privească, afară izbucniră deodată petarde. Şase servitori ai dom nului Chia supravegheau pe drum, cu m are cerem onie, detunăturile. Apoi, vărul domnului Pao înaintă, se închnă şi dădu părintelui Chishohn un pergam ent învelit într-o hîrtie roşie. - D om nul C hia vă roagă să binevoiţi a-i face onoarea să prim iţi acest cadou neînsemnat; titlurile proprietăţii colinei Jade Vert Vif, inclusiv carierele de argilă roşie. D om eniul este al dum neavoastră, liber de orice sarcini pentru totdeauna. Dom nul C hia vă roagă, în afară de aceasta, să prim iţi în serviciul dum neavoastră douăzeci din lucrătorii săi ca să ridicaţi toate construcţiile de care aveţi nevoie, pînă la term inarea lor.

191

Francis era aşa de uluit, mcît amuţi. Contempla silueta vărului dom nului Pao şi a dom nului Chia, care se retrăgeau într-un calm desăvîrşit. A poi parcurse enervat docum entele şi strigă foarte vesel: -Io sif,Io sif! lo s if veni alergînd, tem îndu-se de o nouă nenorocire. Expresia stăpînului său îl linişti. Se duseră mipreună pîhă 1a colina Jade Vert V if şi acolo, în lumina lunii, printre cedrii mari, amândoi intonară Magnificat cu glas tare. Francis, cu capul descoperit, răm înea absorbit de viziunea a ceea ce avea să creeze el pe această m inunată poziţie. Se rugase cu credinţă şi rugăciunea sa fusese ascultată. losif, căruia frigul aspru îi atfţa pofta de m încare, îl aştepta fără să se plîn g ă şi se bucura de fericirea care se reflecta pe chipul preotului, felicitîndu-se în acelaşi timp că avusese prezenţa de spirit să tragă oala de pe foc.

4 După un an şi jumătate, în mai, cînd întreaga provincie ChekK ow se bucura de un interval scurt, însă plăcut, între brum ele iernii şi căldurile toride ale verii, părintele Chisholm trecea pragul noii Misiuni Sfîntul Andrei. Niciodată nu încercase o m ulţumire afrt de liniştitoare. Aerul cristalin în care se roteau în zbor porum bei albi era blînd şi plăcut. Cînd ajunse la m arele sm ochin care, după planurile sale, um brea curtea de onoare a M isiunii, aruncă peste um ăr o privire în care m îndria se am esteca cu puţină team ă şi uim ire, ca şi cînd un asem enea m iracol ar fi putut să dispară în noapte. Totuşi, în ain tea lui, strălucitoare şi m ăreţe, se în ălţau o biserică frumoasă, străjuită de cedri, casa lui, unde jaluzelele stacojii

192

dădeau о notă vie, apoi m icuţa şcoală, infirm eria spaţioasă, cu uşa deschi2 Îndu-se în zidul exterior; în fine, o altă incintă, umbrită de arbori de p a p a ia şi catalpa, d in grădina lui n o u desenată şi plantată. Suspină cu zîmbetul pe buze, binecuvîntind preţioasa carieră de argilă care, d ato rită n u m ero aselo r experienţe de ardere, îi furnizase cărămizi de un încîntător roz pastel. Misiunea sa devenise astfel o sim fonie în roşu. M ulţum ea Cerului, de altfel, pentru un şir de miracole; inepuizabila generozitate a domnului Chia; iscusinţa răbdătoare a lucrătorilor, cvasiincoruptibilitatea arhitectului şi chiar vrem ea splendidă care favorizase cerem onia inaugurării, cu o săptăm înă înainte, în prezenţa fam iliilor Chia şi Pao. Niimai pentru sim pla plăcere de a contem pla clasele goale, le vizită pe toate: şi pe furiş, ca u n şcolar, prin ferestre, adm ira tablele negre, toate noi, de pe pereţii daţi cu var, băncile verzi, confecţionate cu m îinile lui, ca şi tablele negre. îi încălzea inim a să ştie că el contribuise personal la m obilarea acestei încăperi. D ar am intirea a ceea ce îi răm înea încă de făcut îl conduse spre extremitatea grădinii, unde, lîngă uşa m ică, alături de ateherul său particular, era instalat un cuptor de cărăm idă. Foarte fericit, dezbrăcă sutana veche şi, în pantaloni scurţi cu bretele şi cu mînecile sumese, apucă o lopată de lem n şi începu să fărîm e argila um edă. A doua zi trebuia să sosească cele trei surori. C asa lo r era term inată, îm podobită cu perdele albe şi strălucind de curăţenie. Dar ambiţia sa supremă, construcţia unei loggia, unde ele s-ar p u tea odihni şi m edita, nu era com plet term inată; îi m ai trebuia un cu p to r de cărăm izi din propria-i fabricaţie. Tot modelînd pămîntul argilos, modela în gînd şi viitorul. Nim ic nu era m ai important decît sosirea acestor călugăriţe, îşi dăduse seam a chiar de la început; venirea lor îl costase m ari eforturi şi rugi fierbinţi: trebuise să scrie scrisori peste scrisori părintelui M ealey şi chiar episcopului, în tim p ce m isiim ea lua fiin ţă treptat. N um ai u n arhanghel, gîndea el, ar p u tea să

193

convertească chinezii adulţi. Rasa, ignoranţa, ascendentul unei credinţe mai vechi, toate acestea constituiau obstacole puternice dacă cineva voia să le înfiîngă în m od cinstit; şi pe Atotputernic l-ar dezgusta să se tot aştepte de la El m iracole pentru fiecare caz în parte. E adevărat că acum , cu biserica asta frum oasă şi nouă, suflete p ocăite, din ce în ce m ai num eroase, se aventurau la liturghie. C ongregaţia lui num ăra şaizeci de persoane. C înd sunetele Kyriei se înălţau, păreau să fie o mulţim e. C u toate acestea, cele m ai dragi speranţe ale sale se îndreptau spre copii. A ici, copiii se puteau cum păra, s-ar putea zice, pe nim ic. F oam etea, o m izerie sfîşietoare şi tradiţia confiicianistă făceau, m ai ales din fete, o m arfă S r ă valoare. D intr-un foc şcoala s-ar popula cu elevi, hrăniţi şi îngrijiţi chiar de surorile Misiunii. Ei s-ar ju ca cu cercul, ar înveseli grădinile cu rîsetele lor, ar învăţa să citească şi catehismul. Viitorul aparţinea copiilor şi copiii vor aparţine lui Dumnezeu. Zîmbi la propriile-i gînduri, privind întruna cărbunii în cuptor, în cursul acestor lungi luni, petrecute printre aceşti străini, năzuise adesea la o relaxare, la un contact cu oam enii din rasa sa. M aica M aria-Veronica de origine bavareză, petrecuse cinci ani la Bunul A jutor din Londra, iar celelalte două călugăriţe care o însoţeau, o franţuzoaică, sora Clotilde, şi o belgiancă, sora M artha, trăiseră şi ele la Liverpool. Sosind direct din Anglia, ele îi vor aduce cel puţin o adiere din aerul ţării lui. P uţin neliniştit, fiindcă îşi dăduse m ultă osteneală să iasă lucrurile bine, trecu în revistă pregătirile de primire pentm a doua zi: cîteva petarde, după obiceiul chinezesc, însă nu prea m ulte, de team ă să nu sperie doam nele, la debarcader, unde le aşteptau trei dintre cele m ai bune lectici din Pai-Tai. C eaiul v a fi servit ch iar cînd v o r sosi la M isiune. D upă un m om ent de odihnă, b inecuvîntarea - bănuia că le vor plăcea florile - şi apoi un ospăţ de gală. îi veni să rîd ă la gîndul m eniului acestui supeu. Ei bine!

194

sărmanele se vo r obişnui repede cu m încarea m odestă... în ceea ce-1 priveşte, pofta de m încare este aproape inexistentă. In timpul construcţiei M isiunii, nu prea ştie cu ce s-a hrănit; m ereu cocoţat pe schele sau studiind planuri cu arhitectul domnului Chia, înghiţea în grabă puţin orez dres cu soia. D ar cu ocazia asta, lo sif fusese trimis la oraş, de unde aducea fructe de m aghier, chow-chow şi, delicateţe rară, dropie proaspătă de Shan-Si, din Nord. D eodată, u n zgom ot de paşi îi întrerupse m editaţia. înălţă capul. C înd se întoarse, uşa se deschise. C ălăuzite de un băiat zdrenţăros, de pe chei, intrară trei călugăriţe. C um veşmintele lor de călătorie erau pline de praf, arătau jenate şi neliniştite. Ezitară, apoi înaintară şovăind, neîncrezătoare, pe aleea grădinii. Prima, care trebuia să aibă patruzeci de ani, era fium oasă şi cu o înfăţişare mîndră. Chipul ei era fin m odelat, ochii albaştri cu ploape grele aveau o privire autoritară. Palidă de oboseală, în să d reaptă în m îndria ei, se silea să ţină capul sus. D e-abia privi la Francis şi i se adresă într-o chinezească acceptabilă: - Binevoieşte să ne duci im ediat la părintele misionar. U im it de aspectul lor jalnic, le răspunse în aceeaşi limbă: - Eraţi aşteptate abia m îine... -T reb u ie deci să ne întoarcem la corabia aceea îngrozitoare? Trem ura de o indignare abia stăpînită. - D u-ne im ediat la stăpînul dumitale. El răspimse încet în engleză: - E u sînt părintele Chisholm. O chii ei, care inspectau clădirile M isiunii, se îndreptară neîncrezători asupra acestui omuleţ cum înecile suflecate. Cercetă cu o deznădejde crescîndă veşmintele lui de lucru, mîinfte murdare, ghetele m înjite şi noroiul care ajunsese să-l m urdărească pînă şi pe obraji. El m im nură stîngaci: - R egret... sînt profund m îhnit că n-am p u tu t veni în înftmpinarea dxmmeavoastră. O chpă, resentimentul birui:

195

- о m an ifestare de b u n venit ar fi p ărut firească după o călătorie de n o u ă m ii de kilom etri ! însă... scrisoarea indica limpede... E a îl întrerupse cu un gest scurt: - Binevoiţi să ne arătaţi apartam entele noastre. Tovarăşele m ele - refuza m îndră să adm ită propria oboseală - sînt complet extenm te. Francis ar fi vrut să le explice, dar văzîndu-le pe cele două călugăriţe cu priv irile fixe şi neliniştite, se opri. în tr-o tăcere penibilă, le conduse la locuinţa lor. - C red că v ă veţi sim ţi bine. Voi trim ite să vi se aducă bagajele. Poate vreţi accepta să cinaţi astă-seară la m ine? - V ă mulţumim. Imposibil. Tonul fu rece. C u ochii înlăcrimaţi, îşi netezeşte hainele de drum. - D ar dacă aţi putea să ne procuraţi lapte şi fhicte, m îine vom fi gata să începem treaba. învis şi umilit, se înapoie acasă, se spălă şi se schimbă. Printre hîrtiile sale găsi scrisoarea din Tien Tsin şi o exam ină cu multă atenţie. D ata sosirii era 9 m ai, adică m îine. R upse scrisoarea în bucăţele. Se gîndea la dehcioasa dropie, care nu-şi m ai avea nici un rost. Jos se lovi nas în nas cu losif, care se înapoia vesel, cu braţele încărcate de firguieli. - lo s if ! D u fructele pe care le-ai cu m p ărat la Casa Călugăriţelor. A poi ia restul şi împarte-1 săracilor. - D a r , stăpîne... încrem enit de tonul acestui ordin şi de expresia preotului, lo sif se abţinu să răspundă; apoi îi pieri toată veselia şi murmură: - B in e , stăpîne. C u b u zele strînse, tăinuind p a rc ă o durere neaşteptată, Francis se îndreptă spre biserică. A doua zi dimineaţă, cele trei călugăriţe asistară la liturghie. Term ină puţin m ai repede rugăciim ile de m ulţum ire către

196

D um nezeu în speranţa inconştientă că poate o va găsi afară pe maica M aria-Veronica. D ar nu văzu pe nim eni; iar ea nu veni să se sfătuiască cu el. O oră m ai tîrziu, o găsi însă în clasă, şezînd la catedră şi scriind. Se ridică liniştită. - V ă rog luaţi loc, m aică. -M ulţum esc. Răspunse politicos, însă răm ase în picioare, cu tocul în mînă, cu hîrtia de scrisoare întinsă pe pupitru. - î m i aşteptam elevii. - V e ţi avea douăzeci chiar în după-am iaza asta. îi aleg de cîteva săptămîni... Se străduia să vorbească pe un ton degajat şi binevoitor. - Sînt copii inteligenţi. Eazîm bigrav. - Vom face pentru ei tot ce putem . - Avem şi un dispensar. Sper că m ă veţi ajuta şi acolo. N u sînt prea îndem înatic, însă, cu toată ignoranţa m ea, se pot face aici lucruri uimitoare. - D acă îm i veţi indica orele de funcţionare a dispensarului, voi lucra cu plăcere. Se aşternu iar tăcerea. D incolo de politeţea şi calm ul ei, ghicea o adîncă rezervă. Cu privirea plecată, se plim ba slîngaci de colo pînă colo. Deodată jirivirea i se opri pe o m ică fotografie înrăm ată de pe pupitru. - O h , ce fium os! E l vorbi aşa, într-o doară, d in dorinţa de a rupe barierele care-i despărţeau. - D a , este frum os. O chii ei cu pleoape grele se îndreptară spre im aginea care reprezenta un m ăreţ şi vechi castel, ale cărui turnuri albe, crenelate se detaşau pe un fundal de pini întunecaţi, în tim p ce la picioarele lui, o serie de grădini şi terase se întindeau pînă la m arginea unui lac.

197

- Este castelul Anheim. - A m m ai auzit acest num e. Este im castel istoric, desigur. Locuiţi în apropiere? P entru prim a oară, ea îl privi drept în ochi. C hipul ei era total inexpresiv. - F oarte aproape, răspunse ea. Tonul vocii ei puse capăt convorbirii. Părea că aşteaptă un răspvms, însă сш п el tăcea, ea reluă prompt; - Surorile mele şi cu m ine sîntem foarte dornice să colaborăm la dezvoltarea m isiunii. D um neavoastră nu veţi avea decît să ne daţi instrucţiuni, iar noi le vom executa. Totodată - şi vocea ei luă o inflexiune tru faşă - , sper că ne veţi lăsa şi o oarecare libertate de acţiime. El o privi fără să înţeleagă. - Ce vreţi să spim eţi? - D u m n e a v o a stră c u n o a şte ţi ca n o n u l d u p ă care ne conducem ? Este în parte contem plativ. A m dori să trăim , pe cît se poate, retrase. Privi drept înainte. - A m vrea să luăm m asa singure, să avem un m enaj inde­ pendent. El roşi. - N iciodată nu m -am gîndit altfel. C ăsuţa va fi m ănăstirea dumneavoastră. - M ă autorizaţi deci să conduc treburile mănăstirii noastre? Francis înţelese perfect ce voia ea, şi se simţi foarte mîhnit, însă, contrar tuturor aşteptărilor, zîm bi puţin trist: - V ă rog. Insă fiţi atente la cheltuieli. Sîntem foarte săraci. - Ordinul m eu îşi ia asupră-şi cheltuielile întreţinerii noastre. El nu putu să se oprească să n u întrebe: - O rdinul dum neavoastră nu recom andă sfînta sărăcie? - Desigur, replică ea imediat, însă nu zgîrcenia. în picioare, unul în faţa celuilalt, tăceau. Ea se crispă brusc.

198

cu răsuflarea scurtă, cu degetele strînse în ju ru l tocului. Obrajii preotului ardeau. D eşi încercă, nu putu s-o privească în faţă. - V ă voi trimite prin lo sif orarul dispensarului şi al slujbelor religioase. Bxmă ziua, soră. D u p ă p lecarea lui, ea se lăsă în ce t pe scaim cu p rivirea pierdută, cu o m ască de nepătruns p e faţa sem eaţă. A poi, o singură lacrim ă îi alunecă pe obraz. Cele m ai rele tem eri ale ei se concretizau. Îndîrjită, m uie tocul în cerneală şi reluă scrisoarea. ... Scum pul meu frate, de ceea ce mă temeam s-a

întîmplat şi, din nou, trufia dispreţuitoare a neamului Hohenlohe, p e care n-o p o t stăpîni, m-a dus în păcat. Insă cine m-ar putea,dojeni? El a venit aici, curăţat de noroi şi aproximativ ras — am putut constata tăieturile de lamă pe obrazul lui - înarmat cu toată autoritatea sa stîngace. Ieri am observat imediat cît este de burghez. însă azi-dimineaţă s-a depăşit. Te îndoieşti, dragă conte, căAnheim este un castel istoric? A rfi trebuit să izbucnesc în rîs cînd ochii lui s-au fixa t pe fotografia asta: o ştii, e aceea pe care amjăcut-o în ziua în care mama venise să se plimbe cu noi; ea m-a însoţit pretutindeni; e singura comoară trecătoare p e care o port cu mine. M ai că ar f i vrut să mă întrebe: „L-aţi vizitat într-un turneu Cook*? ". Aveam poftă să răspund: „Aici m-am născut", însă orgoliul meu m-a oprit. De altfel, dacă aş f i făcut-o, probabil că a rfi continuat să-şi privească ghetele, pe alocuri pline de noroi, şi ar f i murmurat: „ Oh! într-adevăr? Domnul Nostru s-a născut într-un staul". E ceva în el care frapează imediat. îţi aminteşti de Herr Spinner, prim ul nostru preceptor ?... Eram odioşi cu el... iar el ridica deodată asupra noastră nişte ochi de cîine bătut. *

Celebră agenţie turistică (n.r.).

199

umil, însă supus. Ochii părintelui sînt la fel. Desigur, tatăl lui a fo s t lemnar, ca şi al domnului Spinner, şi a trebuit să lupte pentru existenţa lui precară, cu o umilinţă încăpăţînată. Insă, dragă Ernst, nu privesc viitorul fără spaimă, pierdută în ţin u tu l acesta străin şi izolat, unde totul ia proporţii exagerate. Risc să pierd noţiunile care-mi sînt familiare, cedînd unui fe l de intimitate mintală cu o fiinţă p e care o dispreţuiesc instinctiv. Această oribilă veselie fam iliară! Trebuie ca eu să le fa c p e Martha şi p e Clotilde să înţeleagă pericolul. Sărmana Clotilde! A fo st bolnavă ca un dine, încă de la Liverpool. Sînt hotărîtă să fiu binevoitoare şi să lucrez cît mă ţin puterile, însă numai o desprindere completă, o rezervă absolută vor putea... Se întrerapse şi privirea ei stranie şi tulburată se pierdu iar în direcţia ferestrei. Părintelui C hisholm nu-i fu greu să rem arce că cele două surori căutau să-l evite. Clotilde, m icuţă şi delicată, nu avea încă treizeci de ani; pe buzele ei palide, flutura un zîm bet timid. Foarte cucernică, atunci cînd se m ga, cu capul aplecat într-o parte, lacrim ile curgeau din ochii ei verzi, lim pezi. M artha era cu totul diferită; trecuse de patruzeci de ani, era o ţărancă grasă şi solidă, cu tenul oacheş, cu m ulte riduri în jurul ochilor. Activă, avea un fel deschis de a vorbi, iar cadrul ei natural părea să fie bucătăria sau curtea păsărilor. Cînd el le mtitoea din întimplare în grădină, sora belgiană se apleca schiţînd o scurtă reverenţă, în tim p ce faţa anem ică a lui Clotilde se colora nervos; ea îi adresa un â m b e t, apoi am îndouă se grăbeau să dispară. Francis ştia bine că vorbeau pe socoteala lui. A desea era gata să le oprească brusc şi să le declare: „N u vă fie aşa team ă de m ine! E ridicol să v ă feriţi aşa. Preţuiesc m ai m ult decît am aerul.“

200

Se stăpînea totuşi. N u avea de ce să se plîngă. Surorile îşi îndeplineau serupulos datoria, cu m inuţiozitate şi conştiincios. Acoperăm inte noi pentru altar, cusute fium os, se îngrăm ădeau în sacrisite. Descoperi chiar şi u n patrafir brodat, fructul unei lungi şi răbdătoare m unci. B andaje şi pansam ente, bine m ulate, de măsuri diferite um pleau dulapul dispensamlui. Copiii care veniseră erau instalaţi confortabil în dormitorul vast de la parterul casei călugăriţelor şi, de atunci, clasa răsuna de micile lor glasuri sau zum zăia în ritmul imei lecţii repetate. De afară, la adăpostul unei tufe, cu breviarul în mînă, Francis asculta. M ica şcoală îi era foarte d rag ă şi se bucurase grozav cîn d o deschisese; acum , însă, n u pătru n d ea acolo decît foarte ra r şi niciodată fără să aibă im presia că este un intrus. Se închidea în el însuşi, făcea faţă acestei situaţii cu o logică am ară. E ra foarte simplu. M aica M aria-V eronica era bună, rafinată, delicată, total devotată sarcinii sale. Totuşi, chiar de la sosire, ea resim ţise o aversiune spontană faţă de el. N u poţi reacţiona îm potriva unei astfel de situării. L a urm a urmelor, el nu avea nim ic atrăgător, nu era un tip care să placă femeilor. în să decepţia ei nu răm înea m ai puţin crudă. Dispensaml îi reunea de trei ori pe săptămînă. In timpul celor p atru ore, M aria-V eronica îl asista. T reaba o interesa în tr-atît încît uita uneori să-l ţină la distanţă. în asem enea m om ente, deşi abia schim bau cîteva cuvinte, se stabilea între ei o oarecare eamaraderie. într-o zi, la o lună după sosirea ei, şi pe cînd el term ina de pansat un grav panariţiu, ea exclam ă fără să vrea: - Aţi fi fost un bim chirurg. El roşi. - M i-a plăcut întotdeauna să m ă servesc de m îinile m ele. - Sînt, într-adevăr, foarte dibace. Era foarte mulţumit. Niciodată atitudinea ei nu fusese atît de prieten o asă. T erm inînd lu eru l, în tim p de F ran cis a ran ja medicam entele, ea îi aruncă o privire întrebătoare:

201

- Voiam să vă întreb... sora Clotilde are prea m ult de lucru pentru a o ajuta pe sora M artha să pregătească m esele copiilor. N u este prea puternică şi m i-e team ă să nu se obosească excesiv. D acă n-aveţi nim ic de obiectat, aş dori să-i angajez un ajutor. -B ineînţeles... C onsim ţise num aidecît, foarte fericit că ea binevoise să-i ceară părerea. - D oriţi să vă caut un servitor? - N u, m ulţum esc. A m deja în vedere un cuplu. A doua zi de dirnineaţă, cînd traversă curtea, văzu în balconul mănăstirii, aerisind şi scuturând feţele de masă, siluetele cunoscute ale lui H osannah şi P h ilo m en a W ang. E nervat, se opri brusc, apoi se îndreptă spre casa călugăriţelor. O găsi pe M aria-V eronica în cam era pentru lenjerie, numărând cearşafurile. Se grăbi să-i spună: - Scuzaţi-m ă că v ă deranjez. Insă... aceşti se rv ito ri... mă tem că nu vă vor m ulţum i... Ea se întoarse încet spre el şi trăsăturile ei exprim au o vie contrarietate. —N u credeţi că eu sînt cea care trebuie să hotărăsc? - N u vreau să m ă am estec în ce nu m ă priveşte. Insă e de datoria m ea să vă înştiinţez că oamenii aceştia sînt departe de a fi cinstiţi. Strânse din buze dispreţuitor. - A sta este opinia dum neavoastră despre m ila creştină? El îngălbeni. îl punea într-o situaţie falsă. C u toate acestea, continuă: - Sînt obligat să fiu practic. La Misiune, eu vorbesc şi pentru dumneavoastră. - V ă rog să nu vă ocupaţi de m ine. Zîm betul ei era glacial. Sînt perfect capabilă să-m i p ort singură de grijă. - V ă asigur că aceşti W ang sînt nişte secături. E a răspunse cu o em fază voită: A

A

202

- E u ştiu că au fost nedem n trataţi. M i-au povestit. în clipa aceea, m înia lui izbucni: - V ă sfătuiesc să vă descotorosiţi de ei. - N i c i gînd. Vocea ei era aspră şi metalică. Bănuise de la început şi acum avea dovada. P entru că ieri, la dispensar, renunţase o clipă la rezerva ei, el se grăbise, sub acest pretext de nim ic, să-şi afirme autoritatea şi să se am estece în ceea ce nu-1 privea. H otărî să nu m ai facă niciodată o asem enea greaşeală. - M i-aţi spus că-m i voi administra casa după voia mea; v-aş ruga să vă amintiţi şi să vă ţineţi de cuvînt. Francis tăcu. N u m ai putea adauga nimic. Intenţia lui era s-o ajute, însă alesese o cale greşită. Se îndepărtă, conştient că relaţiile lor, pe care le crezuse m ai bune, v o r fi de azi înainte şi m ai încordate. Situaţia aceasta îl m îhnea grozav. îi venea greu să-şi păstreze seninătatea în decursul întîlnirilor, prea frecvente, pe care cei doi W ang, trium fători, ştiau să le provoace zilnic. într-o dimineaţă, pe la sfîrşitul lui iulie, cînd losif îi aduse dejunul compus din fiucte şi ceai, tînărul avea degetele rănite şi o expresie fericită şi confuză totodată. - Stăpîne, iertaţi-m ă, însă a trebuit să-i adm inistrez o corecţie lui W ang, acest ticălos. Părintele Chisholm se ridică, cu o expresie severă: - Şi pentru ce, losif? losif plecă mîhnit capul: - Trăncănesc răutăţi pe socoteala noastră. C instita m aică este o m are doam nă şi noi nu sîntem decît ţărână pe lîngă ea. - Toţi sîntem ţărână, losif. Părintele schiţă un zîm bet slab. —El spune şi m ai rău... - N o i trebuie să ştim să suportăm insultele. —E mai rău de-atît, stăpîne. El crede că totul îi e perm is. Şi o fură pe cinstita m aică m ai ceva ca în codru.

203

E ra exact. A titudinea preotului о făcuse pe m aica M ariaVeronica indulgentă la adresa celor doi Wang. Hosannah devenise intendentul casei călugăriţelor, în tim p ce Philom ena se ducea în fiecare zi la piaţă cu coşul pe m înă şi n u uita să se înfrupte din plin. La sfîrşitul lunii, sora M artha plătea notele cu bilete de bancă date de cinstita m aică, iar ticăloşii, elegant îmbrăcaţi, se duceau în oraş să încaseze de la toţi furnizorii comisioane considerabile. A ceastă tîlhărie organizată era inadm isibilă pentru zgîrcenia scoţiană a lui Francis. încruntat, îl întrebă pe losif: - Sper că nu l-ai lovit pe W ang? - Vai! M ă tem că l-am burduşit destul de zdravăn, stăpîne. - Sînt foarte supărat pe tine, lo s if C a pedeapsă, m îine vei fi liber. Şi poţi să-ţi cum peri haina aceea nouă pe care o doreşti de atîta timp. D upă-am iază, la dispensar, M aria-V eronica rupse liniştea obişnuită înainte ca el să fi introdus bolnavii; - Cum văd, aţi hotărît să-l m altrataţi pe nenorocitul acesta de W ang? Francis răspunse num aidecît: - D im potrivă, el este cel care vă m altratează. - N u vă înţeleg. - îşi bate jo c de dum neavoastră. E un pungaş în răit şi dum neavoastră îl lăsaţi să vă fure. Ea îşi m uşcă buzele. - N u cred. A m obiceiul să m ă încred în servitorii mei. - Foarte bine. Vom vedea. Liniştit, încheie discuţia. In săptămînile următoare, riduri de îngrijorare îi scobiră faţa. îi era greu să trăiască lîngă o persoană care îl detesta, îl dispreţuia şi căreia îi era şe f spiritual. Spovedaniile M ăriei-Veronica - de fapt nu m ărturisea nim ic - îl chinuiau şi pricepea că şi pentru ea erau o tortură. Chiar şi cînd, în fiecare zi, îi punea ostia pe buze şi cînd degetele lungi şi subţiri ţineau învehtoarea altarului în lumina Λ

204

palidă, chipul delicat, cu ploape trem urătoare şi vene albastre, părea că îl dispreţuieşte. O dihna lui era tulburată şi toată noaptea cutreiera grădina. Pînă acum , dezacordurile lor se lim itaseră la sfera autorităţii faţă de ea. R etras în sine, m ai tăcut ca oricînd, începuse să se team ă de m om entul în care se va vedea obligat să-i impună voinţa lui. Înainte de toamnă, ocazia se prezentă, pricinuită foarte simplu de lipsa ei de experienţă. Totuşi, Francis nu putea trece peste datoria lui. Suspinînd, se duse la casa călugăriţelor. - Maică, începu e l - şi, neplăcut surprins, observă că tremura; era în picioare înaintea ei, cu ochii fixaţi asupra faim oaselor sale ghete - , vă duceţi de cîtv a tim p în oraş în tovărăşită de sora Clotilde? M irată, ea răspunse: - E x a c t. Francis făcu o pauză. Neîncrezătoare, îl întrebă batjocoritor: - V r e ţi să ştiţi ce facem acolo? - Ştiu. Se străduia să răm înă calm. V ă duceţi să vizitaţi săraci şi bolnavi, pînă la pod. Este meritoriu. Şi totuşi, trebuie să încetaţi. - Să îndrăznesc să întreb de ce ? în ce rca să se arate to t atît de degajată ca şi el, dar fără a izbuti prea bine. - L a drept vorbind, aş prefera să nu vă dau nici o explicaţie. Nările ei aristocratice fremătau. - D acă îm i interziceţi actele de caritate, am dreptul să ştiu de ce? - lo s if spune că sînt bandiţi prin îm prejurim i. W ai-C hu a reluat lupta. Soldaţii lui sînt periculoşi. Ea izbucni într-un rîs sfidător. - N u m i-e fiică. Toţi bărbaţii din fam ilia m ea sînt soldaţi. - Foarte interesant - o privi ferm - , însă dum neavoastră nu sînteţi bărbat, iar sora Clotilde şi m ai puţin. Iar soldaţii lui WaiC hu nu au nimic com un cu fercheşii ofiţeri de cavalerie din înalta nobilime bavareză, credeţi-mă!

205

N iciodată nu-i vorbise pe tonul ăsta. Fem eia roşi m ai întîi, apoi îngălbeni. Trăsăturile ei, întreaga persoană se crispară. - Felul dum neavoastră de a vedea este vulgar şi laş. Uitaţi că m -am consacrat lui D um nezeu. E u am venit aici gata pentru orice - boală, eatastrofe, m oarte dacă ar fi necesar, însă nu ca să aud baliverne de rom an poliţist. El răm ăsese cu ochii la ea, părînd să o ardă ca două flăcări. Inflexibil, urmă: - Să încetăm aşadar să spunem baliverne. Fără îndoială că ar fi puţin im portant să fiţi răpite. Cu toate acestea, am un m otiv imperios să vă lipsesc de excursiile dum neavoastră caritabile. în China, atitudinea faţă de fem ei este cu totul diferită de aceea cu care sînteţi obişnuită. Fem eile sînt excluse din viaţa publică de mai multe secole. Dumneavoastră îi şocaţi profund circulînd libere pe străzi. Din punct de vedere religios, asta stînjeneşte răspîndirea credinţei. D e aceea vă interzic să vă m ai duceţi în Pai-Tan fără escortă şi fără perm isiunea mea. Ea roşi ca racul, de parcă ar fi pălm uit-o. Ţeapănă, însă, nu replică nimic. El vru să plece cînd se auziră paşi grăbiţi pe culoar, iar sora M artha intră ca vîntul. în agitaţia ei, nu-1 observă pe Francis, care răm ăsese oarecum după uşă. N u avu tim pul nici să rem arce atm osfera în co rd ată din cam eră. T ulburată, o privea doar pe Maria-Veronica. îşi fiîngeam îinile. - A u şters-o... au luat totul... cei optzeci de dolari pe care mi i-aţi dat ieri ca să plătesc facturile... argintăria... chiar şi crucea de sid ef a sorei Clotilde... au dispărut... au dispărut. - Cine a plecat? Cuvintele ieşeau greu de pe buzele crispate ale maicii Maria-Veronica. —Cum ? N u înţelegeţi? Cei doi W ang... aceşti hoţi m urdari... V -am spus m ereu că sînt necinstiţi şi ipocriţi. Francis nu îndrăzni să o privească pe m aiea superioară. E a răm ase nem işcată, iar pe el îl cuprinse o ciudată m ilă pentru ea. Stîngaci, el se făcu nevăzut.

206

Părintele C hisholm se în to rcea acasă şi, cu toate grelele preocupări care îl obsedau, îl zări pe dom nul Chia şi pe fiul său stînd pe m arginea bazinului şi privind crapii, cu aerul că aşteaptă. Am îndoi erau bine îm brăcaţi ca să facă faţă fi-igulm; era o zi „de şase haine“, spim eau localnicii; tatăl îl ţinea pe fiul său de mînă. Apusul se întindea încet şi prelungea um bra smochinilor, părînd că ezită să-i învăluie şi să şteargă acest plăcut tablou. Ca obişnuiţi ai Misiunii, se simţeau aici la largul lor; îi zîmbiră părintului Chisholm , care se grăbi spre ei, şi cei doi îl salutară cu o curtoazie cerem onioasă. D ar dom nul Chia, pentru prim a oară, refuză politicos cînd preotul îi pofti în casă. - Dim potrivă, am venit să vă rugăm să poftiţi la noi. Astăseară, de fapt, plecăm la refugiul nostru din munţi. A m fi nespus de fericiţi dacă aţi consim ţi să ne întovărăşiţi. - Dar, zise Francis m irat, începe iam a! - E drept, prietene, că eu şi nedem na m ea fam ilie nu ne-am aventurat pînă acum în vila noastră izolată din munţii Kwang decît în timpul căldurilor m ari de vară. D upă o pauză scurtă, dom nul Chia reluă binevoitor: - D ar inovaţia asta va fi poate şi m ai plăcută. A m strîns acolo o cantitate m are de lem ne şi provizii. N u credeţi, părinte, că ar fi edificator să m editaţi puţin printre piscurile înzăpezite? C ăutînd să pătrundă în labirintul acestor vorbe, părintele Chisholm îi aruncă negustom lui o privire întrebătoare. - W ai-Chu este pe cale să jefu iască oraşul? D în d din u m eri, do m n u l C h ia îşi m an ifestă d isc re t dezaprobarea faţă de o întrebare aşa de precisă, însă nici nu cUpi.

207

- Dimpotrivă, i-am dat lui Wai un tribut considerabil şi l-am instalat confortabil în tabăra sa de iarnă. Sper că va răm îne mai m ulte zile la Pai-Tan. Tăcu. Părintele Chisholm mcruntă din sprîncene, năucit de-a binelea. - Totuşi, dragul m eu prieten, alte m otive îl îndeam nă pe înţelept să se retragă în singurătate. V ă im plor să veniţi cu noi. Preotul dădu u şo r din eap. - R egret m ult, dom nule Chia... dar sînt foarte ocupat la M isiune... C um aş putea să părăsesc acest nobil aşezăm înt pe care-1 datorez generozităţii dum neavoastră? Dom nul Chia zîmbi binevoitor. - P entru m om ent, condiţiile de viaţă de aici sînt foarte sănătoase; dacă vă răzgîndiţi însă, nu uitaţi să m ă înştiinţaţi; Yu, căruţele trebuie că sînt deja încărcate. Yu, dă m îna omului acesta sfînt după m oda englezească. Părintele Chisholm strînse cu căldură m îna copilului. Apoi îi b in ecu v în tă pe am îndoi. R egretul care persista în atitudinea domnului Chia îl neliniştea. îi privi mdepărtîndu-se cu inima grea. O bsesia aceasta co n tinuă să-l urm ărească tim p de două zile. Z ărea foarte rar călugăriţele. Timpul se înrăutăţea. Stoluri m ari de păsări migratoare zburau spre sud. Cerni întuneeat atîraa ca de plumb deasupra tuturor vieţuitoarelor. Totuşi, afară de cîţiva fiilgi, zăpada nu se hotăra să cadă. Chiar veselul losif, îm potriva obiceiului său, se arăta nem ulţum it şi îşi exprim a dorinţa să se înapoieze acasă la el. - E m ult tim p de cînd nu m i-am văzut părinţii. S-ar cuveni să le fac o vizită. P resat de întrebări, el bom băni şi arătă cu un gest vag că circulau zvonuri sinistre, anunţîhd calamităţi venind din Nord, Est şi Vest. -A şte a p tă cel puţin sosirea spiritelor rele înainte de a pleca, losif.

208

Părintele C hisholm încerca să glum ească ca să îm prăştie tem erile servitorului său şi pe ale sale. A doua zi dimineaţă, după hturghie, Francis se duse în oraş, hotărît să culeagă informaţii precise. Străzile erau pline, în aparenţă viaţa continua nestingherită, în să locuinţele m ari răm îneau posomorite, iar multe dughene erau închise. In strada Fabricanţilor de Plase îl găsi pe H ung bătînd în grabă scînduri la ferestre. - N u se m ai poate tăgădui, ShangFoo! Şiretul bătrin se opri o clipă ca să-l privească pe preot, pe deasupra ochelarilor săi micuţi. - B oala... boala... care te face să tuşeşti... M oartea Neagră. A iăcut deja ravagii în şase provincii. Oamenii fug ca vîntul. Primul caz s-a produs ieri-seară şi la Pai-Tan. O fem eie a căzut m oartă la P oarta M anciuriană. Se ştie ce în seam n ă asta. D a, da, cînd foam etea am eninţă, lum ea fuge, cînd bîntuie cium a, fuge la fel. Viaţa nu este uşoară cînd se m înie zeii. U rcîn d colina ca să se înapoieze la M isiune, părintele Chisholm se sim ţea urm ărit de suflul flagelului. D eodată se opri brusc. Lîngă zidul M isiunii, în mijlocul drumului, zări trei şoareci morţi. Expresia consternată care se zugrăvi pe chipul lui dovedea că înţelege sensul acestui avertisment. Tresări, gjndindu-se la copii. Se duse să caute petrol ca să stropească leşurile. A poi apucă resturile cu un cleşte de sobă şi le îngropă în păm înt. R ăm ase pe gînduri. O raşul era la opt sute de kilom etri depărtare de orice post telegrafic. A trim ite un m esager la Sen Siang cu un sam pan sau chiar cu ajutorul poneiului cel m ai iute însem n a cel puţin şase zile. Totuşi, treb u ia cu orice preţ să ia legătura cu lumea exterioară. Apoi, deodată, chipul lui se lumină, îl găsi pe losif, îl apucă de braţ şi-l duse în cam era lui. Grav, îi explică: - losif! Vreau să-ţi încredinţez o m isiune foarte importantă. Vei îm prum uta luntrea cea nouă cu m otor a dom nului Chia. îi spui kapong-uhii că dom nul Chia şi cu m ine te-am autorizat. îţi ordon chiar să fiiri luntrea la nevoie. Ai înţeles?

209

- Da, părinte, zise Io sif cu ochii strălucitori, ăsta n-ar fi un păcat. - O dată ajuns în luntre, te vei duce cu toată viteza Ia Sen Siang. îl vei găsi la M isiune pe părintele T hibodeau. D acă nu este acolo, te vei duce la birourile C om paniei A m ericane a Petrolului. A dresează-te şefului. Spune-i că aici este cium ă şi că avem nevoie prestanţă de doctorii, de provizii, de medici. în sfîrşit, te duci la poştă şi vei trimite aceste două telegram e pe care le-am redactat. U ite... iată foile... una vicariatului din Pekin, cealaltă Spitalului G eneral din N ankin. Iată banii; am încredere în tine, losif, că vei şti să te arăţi demn. Şi acum pleacă... pleacă... Bunul Dum nezeu să-ţi ajute! Simţi o adevărată uşurare cînd, o oră m ai tîrziu, îl văzu pe tînăr coborînd colina cu sacul albastru în spate, cu trăsăturile lui inteligente concentrate într-o hotărîre dîrză. C a să vadă m ai bine cînd va pomi luntrea, preotul se urcă în tumul bisericii. însă de-abia ajunse în vîrf, că se şi întim ecă. Pe cîm pia v astă p u tu să vadă două panglici m işcătoare de oam eni şi de anim ale, care păreau, de la d istanţa asta, c ît furnicile: una se îndrepta spre oraş, iar cealaltă îl părăsea. Fără a întîrzia m ai m ult, coborî şi traversă grădina ca să se ducă la şcoală. Pe coridorul de lemn, sora M artha, în genunchi, freca podeaua. El se opri: - U nde este einstita m aică? E a ridică m îna udă ca să-şi îndrepte legătura de pe cap: - în clasă. Şi adăugă, şoptind complice: - N u prea e în apele ei în ultim a vreme. Francis intră în clasă, unde se făcu im ediat linişte. Vederea rîndurilor de chipuri atente îi strînse inim a de groază. Repede, repede, îşi înăbuşi intolerabila spaimă. M aria-Veronica întoarse spre el o faţă palidă şi enigm atieă. Se apropie de ea şi îi vorbi încet:

210

- Se zvoneşte că în oraş ar fi epidem ie. M ă tem că este vorba de cium ă. în acest caz ar trebui ca totul să fie gata aici. Se opri şi, cum ea tăcea, reluă: - C u orice preţ trebuie să evităm contagierea copiilor. Adică, să izolăm şcoala şi casa dum neavoastră. Voi pune im ediat să se ridice o barieră. C opiii şi cele trei surori n u o vor trece, iar una dintre surori va trebui să răm înă totdeauna de santinelă la intrare. El se opri o clipă ca să-şi regăsească stăpînirea de sine. - N u vi se par prudente m ăsurile acestea? E a îl privi în faţă fără să se tulbure. - Foarte bine v en ite!... - Doriţi să discutaţi cu m ine unele am ănunte? - D um neavoastră ne-aţi obişnuit deja cu izolarea. El avu aerul că nu înţelege. - Ştiţi cum se răspîndeşte flagelul? -D a . U rm ă o tăcere. A poi Francis se îndreptă spre uşă, copleşit de acest refuz încăpăţînat şi dezarmant. - Dacă Dum nezeu ne trimite această m are încercare, trebuie să colaborăm cu orice preţ. Să încercăm să uităm ceea ce avem a ne reproşa. - C u atît m ai bine, într-adevăr. Să le trecem sub tăcere. Tonul ei glacial, supus în aparenţă, lăsa să se întrevadă un abis de dispreţ. Francis ieşi din clasă. Trebuia să admire totuşi curajul acestei femei. La noutăţile pe care i le anunţase, cele m ai multe fem ei ar fi fost îngrozite. „Fără îndoială, gîndi el, va trebui să fim toţi cel puţin la fel de curajoşi." C onvins de necesitatea de a se grăbi, traversă curtea şi îl căută pe m aistrul dom nului Chia şi şase lucrători dintre cei care clădiseră biserica. De-abia sosiţi, îi puse să îm prejm uiască cu un zid gros spaţiul delimitat de el, apoi îl înconjură cu un şanţ în care se puteau vărsa dezinfectante la nevoie. Lucrările continuară toată

211

ziua şi se term inară doar noaptea tîrziu, dar acum m ănăstirea şi şcoala erau ocrotite. C hiar după plecarea lucrătorilor, el nu-şi găsi odihna; o nelinişte clocotea în el. Transferă cea m ai m are parte a proviziilor în locul îngrădit, cărind în spate sacii cu cartofi, faină, aducînd untul, slănina, iaurtul şi toate conservele Misiimii. A duse aici şi m ica sa rezervă de doctorii. A ceastă activitate îi procură o oarecare uşurare. A poi îşi consultă ceasul şi constată că se făcuse trei dimineaţa. Se duse la biserică şi îşi petrecu restul nopţii m mgăciuni. Cînd se lum ină de ziuă, înainte ca M isiunea să se fi trezit, se duse \a.yamen-\A principalului magistrat. Pe Poarta Manciuriană, m ulţim ea fugarilor veniţi din provinciile contam inate pătrundea fără problem e în oraş. în num ăr m are, se aşezau lîngă zidul oraşului, sub cerul liber. în tot lungul acestuia trecea pe lîngă forme liniştite, ghemuite şi acoperite cu saci prin care trecea vîntul, şi el auzea tuşea lor sfîşietoare. Inim a lui era plină de m ilă pentru aceşti nenorociţi extenuaţi, atinşi, în cea m ai m are parte, şi care suportau cu um ilinţă suferinţe fără speranţă; îl cuprinse o dorinţă arzătoare, im perioasă de a-i ajuta. U n b ătrîn m ort, era întins, gol, dezbrăcat deja de hainele de care nici nu m ai avea nevoie. Faţa lui ridată, ştirbă privea spre cer. îm boldit de com pasiune, Francis sosi 1а>^а/ие/г-и1 justiţiei, în să acolo îl aştepta o p en ib ilă surpriză. V ărul d om nului Pao plecase. Toţi Pao îşi părăsiseră locuinţa ale cărei obloane trase păreau ochi orbi. Furios, pătrunse repede în curte. Culoarele erau pustii, sala principală, în care paşii lui răsunau, era goală. N u găsi pe nim eni în afară de cîţiva conţopişti care se strecurau m uteşte pe lîngă pereţi. Unul dintre ei îl informă că Prim ul M agistrat fusese nevoit să se ducă la înm orm întarea unei rude îndepărtate, la Chientin, la o distanţă de o m ie două sute de kilometri. Curînd, preotul, fiînt de oboseală, înţelese că toţi funcţionarii de oarecare im portanţă

212

se văzuseră „obligaţi" să părăsească Pai-Tan. Administraţia civilă a oraşului dăduse bir cu fugiţii. O cută adîncă, ca o rană, se săpase între ochii înspăim întaţi ai lui Francis. N u avea altă p o sibilitate decît să se d u că la cantonam ent. D ar se îndoia de succesul stăruinţelor sale. D upă ce banditul W ai-Chu supusese com plet provincia căreia îi cerea cu cruzime „daruri voluntare" autoritatea armatei regulate nu era decît o închipuire. Trupele erau triniise la vatră sau reduse automat cînd banditul anunţa una dintre năvălirile sale periodice asupra oraşului. C înd Francis ajunse la cazarm ă, nu găsi acolo decît o duzină de soldaţi în tunici de dril murdare. în cercară să-l oprească la poartă: în s ă nim ic nu îl p u tea opri în starea de spirit în care se găsea. D in propria lui autoritate, pătrunse într-o sală în care un tînăr locotenent, îm brăcat într-o uniform ă curată şi bine croită, sta întins alene lîngă fereastra de hîrtie şi, cu un aer m editativ, îşi curăţa d inţii cu ajutorul unei răm urele de salcie. L ocotenentul Shon şi p reotul se m ăsurară din priviri m ilitarul elegant cu o rezerv ă politicoasă, celălalt cu furia întunecată şi disperată care-1 însufleţea. - O raşul este am eninţat de o epidem ie îngrozitoare, zise Francis, străduindu-se să vorbească pe un ton reţinut, dar sigur. C aut o persoană cu curaj şi autoritate ca să com bată acest grav pericol. Schon continua să-l exam ineze pe preot cu sînge rece. - Generalul W ai-Chu are m onopolul autorităţii. Iar el pleacă mîine laTu-en-lai. - Lucrurile vor fi însă mai lesnicioase pentru cei care rămîn. V ă conjur să m ă ajutaţi. Shon ridică nepăsător din umeri. - N im ic n u m i-ar plăcea m ai m u lt decît să cooperez cu Shang-Foo, fără speranţă de recom pensă şi num ai pentru binele umanităţii suferinde. însă nu dispun decît de cinci sute de soldaţi şi n-am cu ce să-i hrănesc.

213

- A m trim is un m esager la Sen Siang, ca să cer ajutoare. Vocea lui Francis deveni m ai tăioasă. - Vor sosi curînd. D ar în aşteptare trebuie să acţionăm cît m ai repede, să punem refugiaţii în carantină spre a îm piedica epidem ia să se răpîndească în oraş. - C ium a a început deja să facă ravagii, replică Shon calm. In strada Lucrătorilor de Coşuri s-au semnalat mai m ult de şaizeci de cazuri. Cei m ai mulţi au murit, ceilalţi sînt în agonie. U rgenţa m ăsurilor care trebuia luate încorda încă m ai m ult nervii preotului; revoltat, refijză energic să se dea învins. Făcu un pas înainte. - V reau să-i ajut pe oam enii aceştia. D acă dum neavoastră nu veniţi, m ă voi duce singur. însă sînt absolul sigur că veţi veni. Pentru prim a dată locotenentul păru mişcat. Cu tot aerul lui de dandy, era un viteaz hotărît să obţină avansarea; se respecta suficient pentru a fi refuzat preţul oferit de W ai-Chu ca să intre în serviciul lui, întrucît oferta i se păruse dezonorantă. Cum nu avea însă nici cel m ai m ic interes pentru concetăţenii lui, cînd intrase preotul ezitase să se ducă să-şi caute oam enii pe care-i avea în strada O relor P ierdute. Se sim ţea acum plasat într-o situaţie neplăcută şi supărătoare, dar, contrar voinţei lui nu se lăsă impresionat. Maşinal şi în silă, aruncă beţişorul de salcie, se ridică şi îşi fixă revolveral la centură. - N u este o arm ă de precizie, ci m ai curînd un sim bol la vederea căruia cei m ai devotaţi dintre oamenii mei sînt îndemnaţi să dea ascultare ordinelor. Ieşiră îm preună în ziua tristă şi cenuşie. D upă ce trim isese treizeci de oam eni în strada O relor Pierdute, p o rn iră spre v izuinele om eneşti care form au strada Lucrătorilor de Coşuri. Cium a făcea aici ravagii; se năpustise ca m uştele care se abat asupra bălegarului. C ocioabele acestea plantate la m arginea fluviului, în noroi, se prăvăleau unele peste altele, focare de m urdărie, paraziţi şi boli. Francis îşi dădu seam a i

5

214

că dacă nu se vo r lua m ăsuri im ediate, epidem ia se va propaga aici ca focul pe dîra de p ra f de puşcă. In tim p ce ieşeau tîrîndu-se din prim a baracă, preotul zise; - Trebuie să găsim o clădire unde să adăpostim bolnavii. Shon reflecta. Se distra cum nici nu-şi im aginase. Preotul acesta străin nu se schim base la faţă cîn d se aplecase asupra ciumaţilor. Or, locotenentul ţinea la m are stim ă sîngele rece. - M ergem să rechiziţionăm >^ame«-ul Y u-sih (B irourile Imperiale de înregistrare). D e m ai m u lte luni, Shon se g ăsea în term eni răi cu adm inistraţia aceasta, căci directorul îl lipsise de partea lui de impozit. - Sînt sigur că palatul acestui prieten absent ar fi cel m ai nimerit pentru spital. Peste cîmp, se duseră h.yamen-VL\ înregistrării, un palat vast, bogat m obilat, situat în cartierul cel m ai plăcut al oraşului. Shon pătrunse în casă îm pingînd uşa. Francis răm ase acolo cu doisprezece oam eni ca să facă pregătirile necesare înainte de sosirea bohiavilor, iar locotenentul p lecă cu restul. Puţin după aceea fură aduşi în lectici primii bolnavi şi culcaţi la lînd, pe pături întinse pe jos. în n o aptea asta, pe cînd F rancis u rca spre M isiune sleit după lunga zi de mimcă, auzi, m ai putem ie decît m uzica funebră, m onotonă şi neîncetată, tărăboiul u nor orgii dezlănţuite şi, din cînd în cînd, cîte un foc de arm ă tras de păcătoşii lui W ai-Chu, care jefuiau prăvăliile închise. Puţin cîte puţin, liniştea se restabih în oraş. L um ina lunii îi îngădui părintelui C hisholm să distingă bandiţii care fugeau în grupuri prin poarta de Est, dînd pinteni cailor furaţi peste cîmpuri. Respira uşurat văzîndu-i plecînd. Luna dispăru după colină. Zăpada începu în sfîrşit să cadă. Cînd Francis ajunse la intrarea zidului de caolin, fulgii eenuşii se învîrtejeau. Prăfoasă, orbitoare, zăpada catifela întunericul, se strîngea pe pleoapele lui, i se aşeza pe gură; ningea atît de des

215

încît, într-un m inut, păm întul fu tapetat cu alb. Se opri afară, în albul îngheţat, şi strigă uşurel. M aica M aria-V eronica apăru la intrare cu o lanternă care arunca pe zăpadă un luciu spectral. D e-abia îndrăzni s-o întrebe: - Toată lum ea e bine? -D a. D e bucurie, inim a încetă să-i bată. Trecură cîteva cUpe, apoi îşi am inti deodată că e rupt de oboseală şi că nu m încase nim ic toată ziua. în cele din urm ă, zise: - A m stabilit un spital în oraş... nu este ideal... dar am făcut tot ce-am putut. A ştep tă puţin, în speranţa că ea va vorbi, copleşit de dificultăţile situaţiei şi de enorm itatea a ceea ce voia să-i ceară. - D acă una dintre surori ar putea... ar binevoi să vină să ne ajute să-i îngrijim... aş fi foarte recunoscător. T ăcere. P resim ţea că buzele ei vor pronunţa cu răceală: ,d