9.Anne Golon Angelica Si Demonul

^ ^ ‘

■

n JR

M

1

1

■w

ANGELICA ŞI DEMONUL -

5

GOULDSBORO SAU ÎNCEPUTURILE

1 în faţa A ngelicăi stătea u n biet pisoi, rătăcit acolo nu se ştie cum, u n biet pisoi abandonat de p e u n vas, slab şi m urdar. în ochii săi aurii, cerând ajutor, se citea disperarea, dar şi încrederea. A n g e lic a nu-1 p rivea. A şe z a tă la căp ătâiu l ducesei de M audribourg, în înalta cam eră a fortului, era adâncită în gânduri melancolice. Pisoiul o privea fix. C um ajunsese oare până acolo? Bolnav, acoperit de răni, abia înţărcat, aruncat p e m al, cine ştie, de m âna vreunui m us grăbit, rătăcise îndelung, m inusculă fiinţă fără adăpost, părăsit într-o lume indiferentă la fragilitatea existenţei sale, ameninţat de m are, nisip, -locuinţele oam enilor, p a su l trecătorilor, prea slab p e n tru a găsi şi a lupta p en tru h ran ă cu câinii şi p isicile din G ouldsboro. Pas cu pas, el reuşise să se strecoare în fort, apoi în această cam eră tăcută, căutând p o ate doar întun ericul şi liniştea pentru a m uri în pace. A cum privea fem eia aşezată şi părea că se întreabă ce ajutor suprem îi putea veni de la ea. A dunându-şi ultim ele forţe, m ieună. Sunetul pe care-1 scoase era răguşit, aproape neauzit. Totuşi acest m ieunat plângător o smulse pe A ngelica din visare. Ridicând capul, ea privi un m om ent pisoiul. A cesta era atât de lipsit de viaţă, încât crezu că e vorba de vreo fantasm ă a spiritului ei obosit, ca acele viziuni de animale diabolice pe care le avusese în ultimele zile. O dată în plus, pisoiul încercă să m iaune şi un fel de disperare traversă privirea sa de aur. A tunci, ea se aplecă spre el. — D e unde-ai ieşit, amărâtule? exclam ă ea, luându-1 în m ână.

6

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

■Pisoiul se agăţă imediat de catifeaua rochiei cu gheruţele sale fragile şi începu să toarcă cu o forţă neaşteptat pentru un corp atât de slab. Ah! M -ai văzut, în sfârşit, p ărea să spună. N u m ă arunca şi tu, te rog. Poate l-a abandonat vreo navă, gândi ea. C ea a lui Vaneireick sau cea a englezilor... sărm anul, m oare de foam e şi de slăbiciune. Se rid ică şi m erse p ân ă la m asă. P uţin lapte de pasăre adus p en tru a o reco n fo rta p e ducesă, răm ăsese p e fu n d u l u n u i bol. Pisoiul bău, dar fără poftă, căci era lipsit de puteri. — Tremură. îi este frig. întorcându-se, A ngelica se aşeză p e m arginea patului ţinând pisoiul pe genunchi, pentru a-1 încălzi. Se gândea la fiica ei, Honorine, care iubea anim alele şi care ar fi îngrijit pisoiul cu m ultă pasiune. Aceste amintiri o întristară şi m ai mult. Revedea fortul de lemn de la W apassou, un d e o lăsase pe m icu ţa H onorine, p e m âinile devotate ale servitorilor şi i se p ărea că evocă u n paradis pierdut pentru totdeauna. C unoscuse zile atât de fericite acolo, cu iubitul ei soţ Joffrey de Peyrac. Astăzi totul se sfărâmase în bucăţi şi i se părea că niciodată nu v a m ai reuşi să reconstruiască ceea ce avusese. Cine uneltiseîn timpul ultimelor oribile săptămâni de ajunseseră să se u rasc ă a tâ t u n u l p e celălalt, desp ărţiţi de o g ro azn ică neînţelegere? O îndoială sfâşietoare o măcina: Joffrey nu o m ai iubea. Şi totuşi, a fost şi iam a aceea între noi, îşi am intea ea disperată. Iam a de la W apassou1, şi prim ejdiile sale nenum ărate p e care le-am înfruntat împreună, fără frică, foametea, triumful primăverii. N u ştiu dacă am trăit toate acestea ca doi soţi sau ca doi am anţi, legaţi de o luptă com ună. D a r ce bine era, cât de apropiat îl s im ţe a m ... deşi era tot cam im previzibil, cam prim ej dios. îm i scapă totuşi o bună parte din fiinţa lui... Agitată, se ridică. U nele lucruri o supărau grozav la soţul ei: de exem plu, atunci când plecase în urm ărirea de la Pont-B riand, lăsând-o m ai m ulte zile pradă unei nelinişti m ortale, şi apoi când, la G ouldsboro, îi ascunsese că fiii săi, fiii lor, erau în viaţă, şi m ai recent, acel spionaj nedrept din insula Vechii Corăbii. N u o cunoştea deci, şi se îndoia de dragostea ei! O lua drept p fem eie fără suflet, preocupată doar de am biţiile ei. Şi totuşi, cât farm ec are, îşi spuse ea, aproape că nu pot trăi şi respira fără să sim t căldura dragostei sale asupra m ea. N u seam ănă 1 A se citi în aceeaşi colecţie, Angelica şi Lumea Nonă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

7

cu nim eni altul, şi poate acest fel de a fi al lui n u m -a legat de el cu atâta putere. Şi eu am păcătuit îm potriva lui şi n u l-am apreciat. Plim bându-se încoace şi încolo prin cameră, ţinea pisoiul lipit de ea, acesta abandonându-se într-o ciudată atitudine de iubire, cu ochii închişi. Părea că m âinile Angelică! îi dădeau viaţă. — Ah! C e fericit eşti tu, şopti ea, anim al inocent şi curajos care n u cere d ecât să trăiască! N u te tem e, o să te îngrijesc şi o să te vindec. P isoiul to rcea şi ea-i m ângâie cu u n deget capul plăpând şi pufos. în acel m om ent, prezenţa aceea afectuoasă şi vie îi aducea consolare. E ra oare posib il ca ea şi Jo ffrey să fi devenit atât de străini unul faţă de celălalt?1 N ic i eu n-am avut încredere în el. A r fi trebuit să-i vorbesc imediat despre Colin, când m -am întors ieri. Oare de ce m -am temut? A r fi fost m ai sim plu să-i explic că fusesem surprinsă de C olin pe când dorm eam . D ar nici conştiinţa m ea n u era poate prea c u ra tă... şi există în m ine acea fiică de a-1 pierde, de a-1 pierde pentru a doua oară, acest refuz de a crede în m iraco le... E a reuşise să definească neliniştea care o stăpânea şi-i paraliza elanurile şi să descopere că v enea de m ai departe decât tensiunea ultimelor zile. Era ceva vechi, o fiică ascunsă, ghemuită în străfundurile fiinţei sale şi gata să iasă la suprafaţă şi să strige cu disperare: Gata, s-a term inat! S-a term inat! D ragostea m ea! D ragostea m ea, n u te v o i m a i v e d e a niciodată. “E i” l-a u luat, l-au d u s ... şi niciodată

nu-l voi mai revedea. Şi ceva în ea se indigna subit şi renunţa Ia luptă. Da, asta este, îşi mărturisi ea. Asta nu merge. Eram prea tânără când s-a întâm plat. O copilă răsfăţată, de fapt, care prim ise totul de la v ia ţă ... şi apoi, brusc, nimic. A cel soare im ens la cei op tsp rezece ani ai ei, acel soare de iubire, descoperit, împărtăşit în strălucirea sărbătorilor de laToulouse, acea auroră a vieţii scăldându-i întreaga fiinţă, în fiecare zi, fiecare m om ent aducându-i ceva ce părea o prom isiune. Pasul său inegal, vocea, privirea lui spre m ine... Incespusem să cred în farmecul vieţii; şi apoi, brusc, răceala, singurătatea. D e fapt, n-am acceptat asta. M i-am păstrat fiic a ... şi puţină ranchiună faţă de el. “Ei” îl vor lua, îl vo r în v in g e şi se v a în d ep ărta de m in e fără să-i pese de durerea m ea. N e -a m regăsit, dar în cred erea m e a n u m ai este deplină, încrederea m ea în el, în viaţă, în bucurie. 1 A se citi în aceeaşi colecţie, Angelica, marchiza îngerilor.

8

ANNE şi SERGE GOLON

* *

*

Poate între ei răm ăsese ceva din acel întuneric al absenţei, u rm e d e r ă n i p r e a a d â n c i. L a W a p a s s o u , lu p ta a p ro a p e supraom enească de a supravieţui îm preună cu ai lor îi ajutase să reînnoade între ei legăturile vieţii. O com plicitate cum n u m ai cunoscuseră vreodată. D ar această unire călduroasă le ascunsese aspectele diferite ale personalităţii lor născute din lunga despărţire, ca şi team a de necunoscutul celor cincisprezece ani de absenţă, făcându-i vulnerabili faţă de dezvăluiri subite. îş i am inti terib ila m ânie a lui Joffrey, d ar şi gestul său din dim ineaţa aceasta cân d îi oferise m agnificul cadou, pistoletele spaniole, care erau în că pe m asă în cutia deschisă, şi o îm brăţişase cu pasiune. D ar binefăcătoarea Fetelor regelui, ducesa de M audribourg, salvată de la înec, fusese anunţată. Trebuise să m eargă s-o întâm pine şi să o îngrijească, pentru că leşinase pe m al. întreaga după-am iază A ngelica încercase să o facă să-şi revină. A cum se sim ţea m ai bine şi se odihnea de o oră, liniştită, în patul cel m are. A ngelica îndepărtase doam nele de com panie a căror disperare faţă de starea stăp ân ei lo r risc a să com prom ită această o d ih n ă binefăcătoare. D a r acu m A n gelica regreta faptul că n u p utea pleca de lângă ducesă. Joffrey n u venise să v a d ă ce face, n u-i trim isese nici u n m esaj. A r fi do rit să plece să-l caute. E a regretă de asem enea că într-un impuls de m ilă, o instalase pe ducesă în apartam entul lor din fort. A r fi trebuit să-i cer doam nei M anigault s-o spitalizeze. Sau doam nei C arrere. C red că s-au construit câteva cam ere pentru seniorii ofiţeri în trecere, deasupra hanului. E adevărat că sunt destul de lipsite de confort şi zgom otoase. A ceasta nefericită are nevoie însă de îngrijiri atente. Credeam că nu va m ai ieşi niciodată din ciudata ei stare de prostraţie.

-

A N G E L IC A ŞI D EM O N U L

9

I ---- --- ■■■"■—— O faţă atât de tânără, de o frum useţe atât de fragilă, învineţită, provoca o stare de indispoziţie. D e ce o a re m i-o în c h ip u is e m p e a c e a s tă d u c e să de M audribourg ca p e o b ătrân ă g rasă în gen u l însoţitoarei sale, Petronille D am ourt? se întrebă Angelica. C e glum ă proastă! D oam na C arrere, care o ajutase s-o dezbrace p e ducesa de M oudribourg, sim ţise aceeaşi perplexitate în faţa, corpului de zeiţă al binefăcătoarei, căci A n g elica o auzise m urm u rân d lucruri de neînţeles clătinând din cap. D ar ea şi doam na de Peyrac, ca nişte fem ei din Lum ea Nouă, obişnuite să facă faţă oricăror situaţii neaşteptate, tăcuseră. Câte nu v ăz u se ră de câteva zile! N u p u tea u pierd e tim pul m irându-se şi rid icân d u -şi b raţele spre cer. D o am n a C arrere m urm urase doar privind veşmintele naufragiatei, fusta de satin galben, m antia albastră a rochiei, plastronul roşu şi corsajul azuriu: — Ia uite ce de zo rzo an e! A sta nu-i fem eie, e papagal. — P oate asta-i m o d a n o u ă la P aris? sugerase A ngelica. D oam na de M ontespan, care dom nea acolo când am p lecat de la curte, iubea strălucirea. — Posibil, dar n u p entru o do am n ă ce se ocu p ă de operele de caritate. C um se spune că este aceasta!... F ustele şi m an tia ro ch iei erau rupte şi m urdare. D oam na C arrere le luase pentru a le curăţa şi cârpi. Ciorapii roşii, cu baghetă de aur, aruncaţi pe jos, făceau lângă pat o pată stacojie. Atras de aceasta, pisoiul sări din braţele Angelicăi şi du p ă ce exam ină cu circum specţie, se cu lca pe ei cu u n aer de proprietar. — N u, puişor, nu poţi să te culci acolo, protestă A ngelica. Şi din nou îngenunche lângă el şi-l convinse cu greu că această delicată ţesătură de m ătase nu era făcută pentru blăniţa lui gri de pisoi bolnav şi abia când îl instală ea însăşi p e o b ucată de pătură m oale într-un colţ, acesta consim ţi să facă schim bul, privind-o cu ochii săi oblici pe jum ătate închişi care păreau că spun: Pentru că te ocupi de m ine şi-m i înţelegi importanţa, dându-ţi osteneala pentru m ine, voi renunţa la acei ciorapi roşii. E a luă ciorapii şi-i m ângâie, visătoare... — I-am cum părat la Paris, spuse o voce, la dom nul Bermin. Ştiţi, Bermin, m erceria de la Galeria Palatului.

10

ANNE şi SERGE GOLON

2 D ucesa de M audribourg sefrezise şi, sprijinită îri cot, o privea pe A ngelica de câteva m om ente. întorcându-se spre ea, când îi auzi vocea, Angelica primi, ca odinioară pe plajă, şocul privirii magnifice abinefăcătoarei. O are ce farm ec este în ac ea stă p riv ire ? se în tre b ă ea, apropiindu-se. Pupilele întunecate păreau că devoră faţa cu ten alb şi juvenil şi-i conferă un fel de m aturitate tragică, ca privirea unor copii prea serioşi, m aturizaţi de suferinţă. D ar totul trecu foarte repede. C ân d A n g elica se aplecă spre ducesa de M audribourg, expresia acesteia era deja diferită. D in ochii săi em ana o lum ină blândă, liniştită iar ea părea că o exam inează cu sim patie pe contesa de Peyrac, în tim p ce pe buzele sale apăru u n surâs m onden de bun venit — C um v ă simţiţi, doamnă? întrebă Angelica, aşezându-se la căpătâiul naufragiatei. Şi luându-i m ân a care se odihnea pe cearceaf, constată că era rece, fără urm ă de febră. D ar pulsul, la încheietura fragilă, rămânea agitat. ■— îm i adm iraţi ciorapii? întrebă doam na de M audribourg.N u-i aşa că sunt frum oşi? Vocea sa arm onioasă părea puţin afectată. — M ătasea lor este îm pletită cu lână de capră afgană şi cu fire de aur, explică ea. D e aceea sunt atât de m oi şi de strălucitori. — Intr-adevăr, sunt foarte frum oşi şi foarte eleganţi, conveni A ngelica. D om nul B erm in p e care l-am cunoscut odinioară, şi-a păstrat reputaţia. -— A m şi m ănuşi de G renoble, com pletă repede ducesa, parfum ate cu am bră. U nde sunt oare? M i-ar plăcea să vi le a ră t... V orbind, privirea îi rătăcea î n ju r şi nu p ă re a că-şi dă prea bine seam a unde se află, nici cine este fem eia aşezată lângă ea cu o pereche de ciorapi roşii în m ână. — M ănuşile dum neavoastră s-or fi p ierd u t poate cu restul bagajelor? întrebă cu precauţie Angelica, dorind s-o ajute să-şi dea seam a de adevăr.

ANGELICA ŞI DEMONUL

n

B olnava o privi, apoi o expresie de nelinişte îi traversă privirea expresivă, dar se stinse im ediat sub pleoapele închise. E a se lăsă pe spate cu ochii închişi. F oarte palidă, resp ira agitat şi, ducându-şi m âna la frunte, spuse: — Oh! D a, adevărat. N aufragiul acela îngrozitor! A cum îm i am intesc. Iertaţi-m ă, doam nă, sunt p ro a stă ... Şi după un m om ent de tăcere, continuă: — .. .D e ce acel căp itan n e -a spus că sosim în Q uebec. N u suntem în Q uebec, nu-i aşa? — N ic i p e d e p a rte !... C u u n v â n t bu n , v -ar trebui trei săptăm âni ca să ajungeţi acolo. — Atunci, unde suntem? — L a G ouldsboro, pe coastele din M âine, într-o colonie de pe m alul nordic al Golfului Francez. A ngelica se pregătea să-i dea explicaţii m ai precise pentru a situa G ouldsboro faţă de Quebec, dar interlocutoarea sa scoase un ţipăt de spaim ă. — C e spuneţi? în M âine, G olful Francez. A tunci s-ar părea că dincolo de Terra N ova ne-am rătăcit, ocolind întreaga peninsulă A cadia prin sud în loc să ajungem la nord în golful Saint-Laurent?... Ea, cel puţin, cunoştea geografia, sau avusese grijă să consulte h ărţile în ain te de a se lansa în av en tu ra am ericană. P ă rea totuşi copleşită. — A tât de departe, m urm ură ea. C e-o să se întâm ple cu noi acum ? Şi b ietele fete p e care le du ceam să se m ărite în N o u a F ran »ţă?... — E le trăiesc, doam nă, şi asta este deja m ult. N ici u n a n -a pierit, unele au fost însă serios rănite, dar îşi vo r reveni din această încercare, vă garantez. — Slavă D om nului! m urm ură doam na de M audribourg cu fervoare. îm p reu n ân d u -şi m âinile şi în ch izân d ochii, ea p ă ru că se adânceşte în rugăciune. O raz ă a soarelui ce cobora spre o rizont îi lum ină faţa, conferindu-i o uim itoare frum useţe. O d a tă în plus, A ngelica avu im p resia că soarta îi ju c a feste. U n d e era greoaia şi b ătrân a binefăcătoare a F etelor regelui p e care şi-o im aginase? în locul ei, a c ea stă tân ără fem eie rugându-se, care nu părea câtuşi de puţin reală.

12

ANNE şi SERGE GOLON

— Cum să vă mulţumesc, doamnă? zise ducesa, revenindu-şi. în ţeleg că sunteţi castelana locurilor şi, fără îndoială, v ă datorăm viaţa, dum neavoastră şi domnului, soţul dumneavoastră. — Este o datorie sfântă pe aceste ţărmuri pierdute să n e ajutăm unii pe alţii. — Iată-m ă deci în A m erica! A h, ce descoperire groaznică! Să m ă ajute D um nezeu! Apoi, revenindu-şi: — Totuşi, aici m i-a apărut fecioara şi m i-a spus să m ă predau. Va trebui atunci să m ă supun Sfintei sale Voinţe! N u credeţi că este dej a u n sem n al protecţiei cerului că nici u n a dintre fete n-a pierit? — D a, desigur. * *

*

Soarele în asfinţit devenea m ai roz şi inunda încăperea cu o lumină purpurie. A cest reflex de foc alunecă pe părul brun al ducesei. D in acest păr foarte frum os şi bogat em ana u n parfum subtil pe care A ngelica nu reuşea să-l definească. A cest parfum , din clipa în care se aplecase asupra ducesei, îi provocase Angelicăi aceeaşi nelinişte surdă de nedefinit. Certitudinea că exista în toate acestea un sem n şi că ea ar fi trebuit să înţeleagă care. — Parfumul părului m eu vă intrigă? întrebă ducesa, ghicindu-i gândurile cu o preştiinţă foarte feminină. N u-i aşa că nu seam ănă cu nici un altul? Este făcut special pentru mine. V ă voi dacâteva picături ca să puteţi vedea dacă v ă convine. Apoi, amintindu-şi de nenorocirile care i se întâm plaseră şi că flaconul cu preţiosul său parfum era probabil pe fundul m ării acum, se întrerupse şi suspină profund. — Doriţi să trimit după doam na dumneavoastră de companie, Petronille D am ourt? sugeră A ngelica, dorind să plece în căutarea soţului său. — N u, nu, zise repede doam na de M audribourg. Oh, v ă rog, nu ea! A r fi peste puteiile mele. Biata fem eie... este foarte devotată, dar atât de o bo sito are!... Şi eu sunt atât de obosită. C red că o să d o rm ... puţin. Şi întinzându-se sub cearceafuri într-o p o z ă hieratică, cu braţele de-a lungul corpului, capul aruncat spre spate, p ăru că adoarm e de îndată.

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL__________________ -13

A ng elica se ridică să închidă oblonul de lem n p en tru a feri bolnava de lum ina prea puternică. R ăm ase u n m om ent să privească ţărm ul puipuriu în lum ina crepusculului, percepând anim aţia de la sfârşitul zilei ven in d atât din fort cât şi d in sat. E ra ora la care, în căldura apusului, se ridica fumul vetrelor din casele în care se încălzea m asa de seară, în care se aprindeau focurile m arinarilor şi indienilor de-a lungul plajelor şi p e faleze. I se p ăru că în acea zi se făcuse p âin e la G ouldsboro, pâine care se făcea odată p e lună în cuptoare săpate în păm ânt şi încălzitec u ja r şi pietre înroşite în foc. M irosul de pâine caldă, delicioasă, u rca spre ea ca u n parfum de tăm âie subtil şi fam iliar şi v ăzu nişte copii ce se îndreptau spre case ducând pe tăvi pâini m ari şi aurii. în ciuda luptelor recente care zguduiseră m ica colonie, viaţa continua. Jo ffrey a vrut-o, îşi spuse ea. C âtă fo rţă în v o in ţa lui de a supravieţui, de a m enţine viaţa! Fiecare este ca şi posedat în contact cu el. E ste terib il... teribil de plin de energie...

3 Brusc, Angelica îşi prinse faţa m m âini şi u n suspin o zgudui ca u n val v en it de foarte departe. D in nou, doar am intirea soţului ei, contele de Peyrac, care ţinea în m âini cu atâta forţă şi îndrăzneală destinul tuturor şi catastrofa care venise peste ei în aceste ultim e zile, asupra cuplului lor atât de pasional unit, îi um plea inim a de tristeţe. Calm ul serii o făcea şi m ai sensibilă la acest dezastru, ca după u n cataclism din care abia scăpase şi ale cărui ruine le p riv e a ... Se sfârşise! Desigur, aparenţele erau salvate, dar ceva fusese distrus... O am ară decepţie o sfâşia. D e ce n-o chem ase? D e ce n u venise să se intereseze de ea? D e-a lungul întregii zile pe care o petrecuse în cam era fortului, la căpătâiul d ucesei de M audribourg, n u în cetase să spere că v a veni, că-i v a da u n semn. N im ic! E ra deci supărat pe ea. D esigur, dim ineaţă p utuse să-l ab ordeze u n p rea scurt m om ent, să-i vorbească, să-şi strige

14

ANNE şi SERGE GOLON

dragostea pentru el!... Şi brusc, el o îm brăţişase cu o violenţă care, atunci când şi-o amintea, o lăsa încă tulburată. Ii simţea braţele în jurul ei ca de oţel, încătuşând-o cu o forţă atât de sălbatică în c â t toată fiinţa sase pătrunsese de un sentiment carnal profund, indescriptibil. Sentim entul că-i aparţine num ai lui şi doar lui p â n ă la m o a rte ... O m oarte blândă, aşa, în braţele lui, fără alt gân d decât fericirea, fericirea fără m argini de a fi sigură de dragostea lui pentru ea. D ar iată că după acest m om ent de fericire, team a revenea. Tot în cursul acestei dram e recente, m ulte din reacţiile intime ale lui Joffrey de P eyrac îi scăpaseră. E a credea că-1 cunoaşte, că-1 ghiceşte, dar acum nu m ai ştia!... Avusese atâtea cuvinte, gesturi, strigăte de om furios, de am ant gelos p e care n u i le-ar fi atribuit înainte. D ar nu asta o rănise cel m ai mult, căci ea simţise în m od confuz că acest aspect necunoscut al caracterului său fusese provocat doar de ea, că se arătase de fapt doar pentru că ea era în jo c şi că dovedise astfel, fără să vrea, p rin aceste izbucniri teribile, el, care arăta o stăpânire deosebită, cât îi era de scumpă, unică între toate fem eile. E a nu m ai era foarte sigură de asta. A r fi dorit să-l audă spunându-i-o. Dar, în orice caz, preferase această violenţă, această brutalitate, unora dintre vicleşugurile sale, u n o r capcane care se p ă re a că-i fuseseră întinse pentru a o face să cadă. D e exem plu, să fie atrasă pe insula Vechii Corăbii împreună cu Colin, ca să poată să-i surprindă unul în braţele celu ilalt... N u e oare nedrept, nedem n de e l? ... E a întorcea întrebarea pe toate feţele şi de fiecare dată suferea cumplit. L ovitura p e care i-o dăduse în obraz n u era nim ic faţă de aceasta. A r trebui să înţeleagă, să p o a tă să treacă p este acest lucru, căci frica de a-1 fi pierdut pentru totdeauna o tortura îngrozitor. C um se putuse întâm pla una ca asta atât de repede între ei, ca u n ciclon devastator, abătându-se fără ca să-l p o ată prev ed ea şi pustiind totul? E a se întreba, încercând să găsească calea, să discernă când to ate acestea începuseră, cum de, în aşa de puţine zile, atâtea întâm plări funeste putuseră să se acum uleze pentru a-i face pe ei, tandri complici, prieteni devotaţi, îndrăgostiţi nebuneşte imul de celălalt, să trem ure unul în faţa celuilalt. A sta ţinea de m agie sau de coşmar! Se părea că totul începuse la Houssnock, atunci când Joffrey o trim isese s-o ducă pe m icuţa englezoaică, R ose-A nn, la bunicii săi, coloni din N o u a A nglie la frontierele statului M âine. El fusese chemat pentru un tratat de un şe f indian care-i transmisese directivele prin Cantor, dându-i întâlnire la vărsarea râului Kennebec.

ANGELICA ŞI DEMONUL

15

A poi, evenim entele se declanşaseră ca o avalanşă dramatică. A tacarea satului englez de către canadieni şi aliaţii lor, indienii abenakezi, părea prem editat pentru a o captura pe ea, soţia contelui de Peyrac. A n g e lic a scăpase dato rită lui P iksarett, şeful patsuikett, ajungând în golful Casco şi regăsind sub chipul piratului B arbă de A ur care bântuia pe acolo pe amantul său de odinioară, Colin Paturel, regele sclavilor dm Miquenez, cel ce o salvase din haremul lui M oulay Ism ael, poate singurul dintre toţi bărbaţii care o iubiseră altădată ce lăsase în am in tirea şi în carnea sa u n regret, o v a g ă nostalgie, o tandreţe deosebită. Evident, nici o comparaţie cu m area flacără mistuitoare, chinul, pasiunea, dorinţa im perioasă, ataşam entul nebunesc, im posibil de ju d ecat, de analizat p e care-1 sim ţea p e n tru Joffrey, o tu n ică a lui N essus uneori, dar şi fericiri orbitoare, c a soarele strălucind în străfundurile fiinţei sale, încălzindu-i, copleşindu-i viaţa, răspunzând aspiraţiilor, exigenţelor secrete ale sufletului său, ale visurilor sale, ale întregii sale fiinţe. N im ic n u se p u tea com para c u asta. D ar îl iubise pe Colin, odinioară, fusese fericită în braţele lui şi, regăsindu-1 într-o clipă de singurătate, de zăpăceală şi oboseală, ceva tresărise în ea, ceva ca o fericire, ca o dulceaţă senzuală, m ai ales ceva senzual. N u voia să se m intă, nici să-şi caute scuze. Fusese cât p e ce să se lase purtată d e v â r te j, d e fu lg e ru l d o rin ţe i a b ă tâ n d u -s e a s u p ra e i în sem isom nolenţa în care era cu fu n d ată cân d C olin o strânsese în braţe,’acoperind-o cu sărutări şi m ângâieri. Greşise. Iubea prea m ult dragostea şi extazurile ei secrete şi paradisiace. A fară de o scurtă perioadă din viaţa ei, după ce fusese victim a unui viol al m uşchetarilor regelui, în tim pul R evoltei din Poitou, perioadă în care nu putea suporta să fie atinsă de vreun bărbat - şi pe care o uitase a s tă z i- ea găsise întotdeauna în jocurile dragostei o savoare, o p lăcere constantă care-i p ă re a u de fiecare dată că o copleşeau cu noi revelaţii. îi plăcea prea m ult dragostea! Iată unde era răul, slăbiciunea şi vraja ei. Joffrey - m ereu Joffrey M agicianul - îi deschisese porţile dom eniului vrăjit, arătându-i prim ul, în tinereţea sa, plăcerea. Tot el era acela care, regăsind-o după cincisprezece ani de despărţire în care ea îl crezuse mort, tot el o vindecase de rănile intime provocate fem inităţii sale, readucându-i v iaţa sim ţurilor, învim d-o p entru D ragoste c u o delicateţe, o grijă, o răbdare infinite ...

16

ANNE şi SERGE GOLON________________ '

Cum s-ar putea uita toate astea? E a îi datora totul în acest domeniu. Iniţierea şi înflorirea, vindecarea şi o doua naştere pentru viaţa amoroasă care, surprinzând-o la maturitate, atunci când totul în ea, prin experienţă şi suferinţă, se îmbogăţise, o umplea cu sentimentul exaltant că putea să-i savureze pe deplin miraculoasa realitate. Prea uşor fericită, această slăbiciune era cea care o făcuse să trem ure de dorinţă o clipă, în braţele viguroase ale lui Colin, când acesta venise la ea noaptea, pe vasul său, Coeur de Mărie. C u u n efort, se sm ulsese din braţele lui, fugise de e l... D e ce a trebuit oare ca soldatul K u rt Ritz, fugind de p e vas, să-i v a d ă în acel m om ent, p e fereastra din spate, atunci când era goală în braţele lui B arbă de Aur? D e ce trebuise ca acest om, m ercenar al lui Joffîey de Peyrac, dar neştiind cine era fem eia pe care o zărise astfel, să relateze faptul chiar în faţa contelui însuşi şi nu doar în faţa lui ci în faţa tuturor notabililor coloniei Gouldsboro? Ce oroare! C e m om ent teribil pentru fiecare! Şi pentru EL! B atjocorit astfel de ea în faţa tuturor. îi înţelegea violenţa în privinţa ei când se găsise în faţa lui. Dar acum, ce să facă pentru a-i domoli mânia? C um să-l facă să înţeleagă că n u iubise niciodată c u adevărat, că n-ar p u tea niciodată iubi alt bărbat în afară d e e l? ... C ă dacă el n-ar m ai iubi-o, ea ar m uri, da, arm uri? Brusc, se hotărî. N u v a sta aşteptând prosteşte. Va m erge din nou la el în această seară, îl v a implora, v a încerca să-i explice. C e dacă-i v a spune d in nou lucruri ce rănesc? Orice, num ai să n u se despartă de el! Să o ia din n o u în braţe, chiar dacă o v a sufoca, o v a zdrobi, în ranchiuna lui. Se grăbi spre toaletă şi văzând în oglindă că avea lacrim i pe obraji^se pudră puţin. îşi desfăcu cocul, îşi împleti coada grea şi, luându-şi peria din carapace de broască ţestoasă încrustată cu aur - în că u n cadou de la el - îşi descurcă rap id părul. Se dorea frum oasă, nu hăituită şi încordată cum fusese în ultimele zile. P isoiul n u m işcase de când îl instalase p e cuvertură, strâns ghem , în beatitudinea unui confort pe care nu-1 gustase niciodată poate în viaţa lui. N em işcat, blând şi răbdător, aproape im aterial în m icim ea şi fragilitatea sa bolnăvicioasă, părea că abia m ai exista.

ANGELICA ŞI DEMONUL

17

Dar când ea îi vorbi, începu să toarcă cu forţă, exprimându-şi cum se pricepea mai bine recunoştinţa şi fericirea. 0 alesese, după o dură rătăcire şi întâlnind-o, ea îi devenise cer, orizont, certitudine. Aştepta totul de la ea, creatura umană care avusese milă de el şi ştia că nu va fi dezamăgit. — Plec, îi m ărturisi ea, să fii cum inte. O să m ă întorc. A runcă o ultim ă privire spre pat. D ucesa se odihnea la fel de dreaptă în pat. Angelica, cu peria în m ână, evoca o am intire p e care n u reuşea să o precizeze. — D e ce m ă priviţi aşa? A m ceva ce v ă nelinişteşte? întrebă bolnava fără să deschidă ochii. — Scuzaţi-mă, d oam nă... N u-i nimic, cred că felul în care vă odihniţi m i-a atras atenţia. N -aţi fost oare crescută la m ănăstire din cea m ai fragedă c o p ilă rie ? ... C ân d eram eu însăm i internă, îm i am intesc că ne era interzis să dorm im altfel decât foarte drepte, pe spate, c u braţele şi m âinile pe cuvertură... chiar şi iam a. Este inutil să vă spun că eu n u făceam aşa. E ram foarte indisciplinată. — A ţi bănuit bine, zise doam na de M audribourg cu un surâs. M i-am petrecu t to ată tinereţea la m ănăstire şi, m ărturisesc, n-aş putea n ici astăzi să dorm într-o altă atitudine decât în cea p e care m i-o reproşaţi. — N u este u n reproş. U nde aţi fost internă? — L a Ursulinele din Poitiers. — L a m ănăstirea de p e strada M o n tées. — N u erau decât Ursulinele de pe strada M ontées la Poitiers. — Şi e u am fo st c re s c u tă a c o lo , e x c la m ă A n g e lic a . Ce coincidenţă! Sunteţi din Poitou? — M -am născut la M allènay. — A proape de p ăd u rea M ervan. — L a ieşirea din v alea Janot. Ştiţi, acolo curge râu l R oué, zise ducesa de M audribourg însufleţindu-se brusc. C astelul nostru era la m arginea pădurii! C astani enorm i. Parfum ul castanelor şi a ghindelor căzute acolo este ca o hrană. Toamna, aş fi mers ore întregi, num ai să le aud trosnind sub paşii mei. O chii îi străluceau şi o undă roz îi urcase în obraji. — D e cealaltă parte a râului, este castelul M achecoul, zise ' Angelica. — D a, spuse tânăra ducesă, (şi şopti) Gilles de R etz? — Blestematul. — Omul Diavolului.

18

_______ ANNE şi SERGE GOLQN_____________________

__ C el ce u c id e a băieţei p en tru ca S atan să-i d e a piatra filozofală! — Ş i c a re a fo s t s p â n z u ra t p e n tr u c rim e le s a le la spânzurătoarea de laN antes. — E l însuşi! Gilíes de Retz. Şi începură să râdă împreună. S-ar fi zis că evocaseră tocm ai un prieten comun. A ngelica se duse să se aşeze ca căpătâiul ducesei. — A şa deci, suntem din aceeaşi provincie. E u m -am născut la Saneé, lângă M onteloup, deasupra M laştinilor. — Sunt încântată. Continuaţi totuşi să v ă pieptănaţi, v ă rog, zise A m broisine luând peria pe care A ng elica o aruncase p e pat. Continuaţi, v ă rog. Aveţi u n păr extraordinar. S-ar spune că-i un păr de zână. ^ — în Poitou, când eram copil, oamenilor din regiune le plăcea să spună că eram o zână. — Şi p u n p ariu că v ă bănuiau că m ergeţi să dansaţi în ju ru l unei pietre druidice din pădure în nopţile cu lună plină? — C hiar aşa. C um de ghiciţi atât de bine? — M ai este în că o oarecare piatră-a-zânelor în vecinătate, pe la noi, zise doam na de M audribourg pe u n to n visător. Şi, în privirea pe care o îndreptă spre A ngelica se citea căldură şi blândeţe. — C e ciudat, m u rm u ră ea. F u se sem p rev e n ită despre dum neavoastră. Şi brusc, descopăr că sunteţi atât de apropiată, aproape o soră. Sunteţi din Poitou, doam nă de Peyrac! Ce fericire! — Cine v-a vorbit despre m ine? întrebă Angelica. Interlocutoarea sa întoarse privirea. Avu un fel de frison uşor şi spuse: — Oh! Ştiţi, acum când la Paris se vorbeşte despre afacerile din Canada, num ele soţului dum neavoastră este m enţionat adesea. Să spunem ... cu titlul de vecin prea apropiat... de posesiunile regelui Franţei. Şi pariez că se vorbeşte despre el şi la Londra. Ea-şi îm brăţişă genunchii pe care şi-i ridicase sub cuvertură, aşezându-se. în această atitudine, părea foarte tânără, o fem eie fără ifose, lipsită d e titlu, de greaua p o v ară a p rero g ativ elo r sale. Angelica rem arcă faptul că-şi strângea m âinile una de alta, gest care trăda poate controlul unei emoţii intense, dar continua să o privească pe A ngelica în faţă cu seninătate. A i zice că are aur în fundul ochilor, gândi aceasta. D e departe par foarte negri, de un negru de cărbune. D ar de aproape, se vede

ANGELICA ŞI DEMONUL

19

că sunt cu m e chihlim barul, cu o lum ină aurie în fundul lor, care străluceşte. Ele se observau în linişte. D ucesa ridică puţin bărbia şi surâse, îndrăzneala şi dezinvoltura ei m odernă aveau ceva căpătat, voluntar. Ca şi cum şi-ar fi im pus să ţină capul sus ca să n u cedeze reflexului de a-1 p leca şi de a-şi ascunde privirile. — Ei bine, eu v ă găsesc foarte sim patică, spuse ea, ca şi cum ar fi răspuns unui rechizitoriu interior. — Şi de ce n-aş fi aşa? făcu Angelica, reacţionând cu vioiciune. Cine a p utut oare să m ă descrie în culori sum bre? Şi cine m ă poate cunoaşte la Paris şi să ştie cine sunt? A m debarcat aici toam na trecută şi am petrecut toată iam a în fundul pădurilor. — N u v ă supăraţi, spuse A m b ro isin e p u n ân d cu blândeţe m ân a p e m ân a sa. A scultaţi, draga m ea, în ceea ce m ă priveşte, găsesc că este m in u n at să intru în L u m e a N o u ă întâlnindu-vă pe dum neavoastră şi pe soţul dumneavoastră. N u sunt sensibilă la bârfe şi la calomnii. Aştept, în general, să-mi fac o părere prin m ine însămi, asupra persoanelor îm potriva cărora se încearcă să fiu prevenită şi poate, d in spirit de independenţă sau m ai sim plu de contradicţie, - sunt p uţin încăpăţânată ca orice nativă din Poitou - le-aş acorda dinainte o oarecare preferinţă. V ă voi mărturisi ceva. D e la Paris, Am erica m i se părea imensă fără de sfârşit, aşa cum este de fapt. Şi totuşi eram încredinţată că într-o bună zi v ă voi întâlni... U n fel de premoniţie, d a ... Acum , îm i a m in te s c . O c e r titu d in e ... Z iu a în c a re s -a r o s tit n u m e le dum neavoastră în faţa m ea. Era puţin înaintea îm barcării noastre şi o voce m i-a şoptit: O v ei cunoaşte!. Şi ia tă ... Poate că a fost voia lui D um nezeu în toate astea. Ezitările ei aveau farmec. Timbrul vocii îi era blând, uşor voalat, uneori cu o anum e slăbiciune, ca şi cum i-ar fi lipsit suflul. Angelica se surprinse ascultând-o cu atenţie. A r fi vrut să descopere în spatele aparenţelor personalitatea ascunsă. A fectarea ducesei, puţin m anierată, puţin teatrală, nu venea oare dintr-un anum it efort p e care-1 făcea p e n tru a se apropia de semenii săi? O fem eie aparte, o fem eie solitară, se surprinse ea gândind. U n asem enea diagnostic nu se potrivea tinereţii strălucitoare şi frum useţii A m broisinei de M audribourg. în plus, m ai păstra un aer copilăresc, o anum e puerilitate, sau, îşi spuse A ngelica, este poate din cauza dinţilor. D inţii de p e m axilarul superior, m ărunţi,

20

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

fmmnşi şi foarte regulaţi ieşeau uşor în afară, ridicând buza roz, bine conturat, care îi dădea în anumite m om ente o expresie de fetiţă care a plâns. D e asem enea, când surâdea, av ea u n fel de inocenţă încrezătoare şi înduioşătoare. D arprivireaîi era pătrunzătoare, matură şi severă. C e v ârstă poate avea în realitate? T reizeci de ani? M ai puţin? M ai m ult? — N u m ă ascultaţi, spuse brusc ducesa. Şi surâse tocm ai dezarm ant, în tim p ce-şi arunca spre spate grelele plete negre, care-i alunecaseră de-a lungul obrazului. - — D oam nă, în treb ă m isterios ducesa, fiin d că sunteţi din Poitou, aţi auzit vreodată ţipând m ătrăguna dezgropată într-o noapte de Crăciun? Angelica simţi născându-se în ea un sentiment de complicitate la auzul acestei întrebări ciudate. Privirea sa căută ochii Ambroisinei de M audribourg în care străluceau, ca în în tu n ericu l u n u i lac înconjurat de păduri, sclipiri de stele. — D a, zise şi ea cu jum ătate de voce, dar era în septem brie. L a noi, în septem brie, aducem u n câine n e g ru pe n tru a sm ulge rădăcina m agică din pământ. — Şi câinele trebuie jertfit im ediat divinităţii su b teran e..., continuă Ambroisine. — T rebuie îm b răcat în ro şu p e n tru a în d ep ărta puterile dem onice care l-ar putea lua cu ele, întări Angelica. A m ândouă izbucniră în râs. — C ât su n te ţi de fru m o asă! sp u se b ru sc d o a m n a de M audribourg. D a, bărbaţii trebuie într-adevăr să fie nebuni după dumneavoastră. — Ah! N u-m i vorbiţi despre bărbaţi, zise Angelica. Tocmai m -am certat grozav cu soţul m e u ... — A sta e ceva sănătos, aprobă ducesa. C red că d acă soţii se ceartă din când în când e bine. E u n sem n că personalitatea fiecăruia a răm as întreagă. Comentariul său dovedea un caracter matur. Angelica începea să înţeleagă influenţa pe care o avea asupra oamenilor. Brusc, simţi nevoia să se încreadă în această femeie, străină cu câtva tim p înainte, dar pe care o sim ţea atât de apropiată acum . Poate sfaturile ei o vor ajuta să vadă m ai bine în eaînsăşi. în privirile ducesei de Maudribourg era tandreţe şi blândeţe, un fel de înţelepciune fără vârstă. Angelica se reculese şi schim bă vorba. — P urtaţi o bu cată de m ătrăgună în m edalion? întrebă ea punând u n deget p e lănţişorul de aur p e care ducesa îl avea la gât.

ANGELICA ŞI DEMONUL

21

A ceasta tresări. — O h ! N u, m i-ar fi prea team ă. N u e bine! Nu! A cestea sunt m edalioanele m ele protectoare. Şi scoase din gulerul căm ăşii de dantelă trei m edalioane de aur pe care le puse în m âna Angelicăi. — Sfântul Mihail, arhanghelul, Sfânta Lucia şi Sfânta Caterina, îienum erăea.

M edalioanele erau calde din contactul cu pielea femeii şi Angelica avu o senzaţie ambiguă. — L e p o rt de cân d m -am a p ro p iat p e n tru p rim a oară de S fânta M asă, continuă d u cesa p e u n to n de confidentă. C ând n u pot dorm i noaptea, le sim t acolo şi asta-m i dom oleşte frica. — D e ce v ă e fiică? D ucesa n u răspunse. E a închise ochii şi o expresie de suferinţă îi apăru p e faţă. C u u n suspin se lăsă p e p erne, m âna acoperind medalioanele. — î n legătură cu m ătrăguna, relu ă A ngelica, aţi vrut să m ă puneţi la încercare, nu-i aşa? P o ate do reaţi să ştiţi d acă n u sim t vrăjito are cum se vorbeşte pro steşte în Q uebec şi chiar la Paris? Ei bine, aflaţi, draga m ea, că folosesc rădăcina de m ătrăgună pentru a face u n m edicam ent, de origine arabă, care se num eşte burete soporific. A m estecată cu puţină cucută şi suc de m ure, calm ează durerea. D a r n u m -am străduit niciodată s-o caut sau s-o dezgrop. Cele câtev a bucăţi p e care le am m i-au fost procurate de u n spiţer englez. A m broisine de M audribourg o ascultase privind-o pe sub genele lungi. E a rem arcă repede: — E ste adevărat deci? îi frecventaţi pe englezi?... Angelica ridică din umeri. — S unt englezi peste to t în G olful Francez. N u suntem în Canada aici, ci în Acadia, adică în vecinătatea N oii Anglii. Tratatele au fost aşa de bine făcute încât posesiunile regelui Franţei şi agenţiile com erciale engleze se înlănţuie într-o reţea foarte strânsă. — D ar dom eniul al cărui castelană sunteţi este independent între aceste două influenţe? — Sunteţi bine informată. A ngelica surâse, p u ţin dezam ăgită. C ând debarcase pentru prim a dată la Gouldsboro, i se păruse că e coasta cea m ai pierdută, cea m ai necunoscută din lume. D ar m âna oam enilor şi a regilor m odela deja aceste teritorii sem i-virgine. Joffrey de P eyrac dev en ea u n p io n im portant, un

22

ANNE şi SERGE GOLON

obstacol sau u n aliat. Brusc, tresări. Ce făcea ea acolo? N u hotărâse adineauri să p lece în căutarea lui? O v rajă su b ită o im obilizase, p a rc ă ... Se repezi din n o u la fereastră. Se lăsa seara. î n întunericul ce în cep ea să coboare, u n vas intra în port. încă o vizită, un străin, oricine ar fi, francez, englez, sau olandez, sau pirat, sau n u ştiu ce, care-1 va convinge p e Joffrey să-l urm eze nu ştiu unde şi pentru nu ştiu ce expediţie poliţienească sau justiţiară. Ah! nu, n u va pleca de această dată fără să m ă anunţe, Iăsându-mă să-l a şte p t... Luându-şi m antia de lup de m are, şi-o aruncă pe um eri. — Binevoiţi săm ăscuzaţi, doamnă, spuse ea ducesei, trebuie să v ă părăsesc. Orice aţi spune, v ă voi trim ite p e una din însoţitoare. E a va aprinde lum ânările şi vă veţi sim ţi m ai bine. Vi se v a aduce şi cina. Cereţi tot ce aveţi nevoie. — Plecaţi? întrebă ducesa cu o voce slabă. Oh! V ă rog, nu m ă părăsiţi! — Dar sunteţi în siguranţă aici, afirmă Angelica, simţind teama care vibra în vocea fem eii întinse. Sub acea aparenţă curajoasă, ea era fragilă şi-şi revenea greu din spaim a naufragiului. N u spunea oare că avusese halucinaţii?... — V ă trimit imediat pe cineva, insistă Angelica, liniştind-o ca pe u n copil. N u v ă agitaţi! B rusc în alertă, ciuli urechea la zgom otul unui pas de bărbat ce urca scările. Enrico M altezul apăra în cadrai uşii: — D oam nă contesă, m onseniorul E escator v ă aşteaptă!

4 Când era la ţărm, Enrico îşi num ea stăpânul cu titlul de Rescator. A m gelica îl urm ă, cu inim a bătând, o scilând între team ă şi uşurare. Deci E l trim isese totuşi, după ea. Ieşind din fort, urcau în direcţia copacilor. L a capătul satului a cărui ultim ă casă se găsea puţin mai retrasă, Angelica auzi zgomotul valurilor izbindu-se de rec if şi-şi am inti că m ai fusese atrasă într-o capcană asemănătoare. C u câteva seri înainte, un marinar necunoscut cu faţa palidă şi ochi ciudaţi, venise la ea spunându-i dom nul de Peyrac v ă aşteaptă şi o dusese în insula Vechii Corăbii.

ANGELICA ŞI DEMONUL

23

D in instin ct îşi duse m âin ile la centură. U itase pistoalele. Ce prostie! întorcându-se spre M altez, exclam ă aproape instincitv: — Eşti sigur că dom nul de Peyrac te trimite? M ă trădezi şi tu? — C e se întâm plă? Contele stătea pe pragul ultimei case de lemn. Silueta lui înaltă se detaşa în lum ina unui foc arzând în rusticul şem ineu din pietre. A ngelica sco ase un suspin de uşurare. — Ah! M -am tem u t să n u m ai c a d d in n o u într-o capcană. D ata trecu tă a fost un dem on alb venit d e p e m are. — U n dem on alb? Peyrac o privi, intrigat. C oborând în întâm pinarea ei, o luă de braţ pentru a o ajuta să treacă pragul de piatră. D oar zgomotul focului um plea încăperea. Angelica se apropie de vatră şi întinse m âinile spre flacără. D e emoţie, tremura. Contele o privea. — C ât sunteţi de nervoasă! zise el cu blândeţe. E a în to arse spre el fru m o asa sa p riv ire p e care team a şi suferinţa o înnegurau, dând p u pilelor sale o tentă de apă de m are zbuciumată de furtună. — Voi fi m ai puţin după aceste zile teribile. M ă tem eam că n-aţi uitat ce ne-am spus în această dim ineaţă. — C um aş putea să uit, m ai ales când m ă priviţi cu nişte ochi atât de frumoşi! Vocea sa familiară, cu inflexiuni tandre îi traversă întreaga fiinţă, şi-l privi pierdută, neputând crede într-o totală revenire. EI surâse. — A cum , sufletul m eu, să ne explicăm ! S e u el cu blândeţe. Este tim pul, căci am am ânat prea m ult. Aşezaţi-vă! Şi-i arătă unul dintre cele două taburete care, îm preună cu o m asă grosolană, u n raft şi obiecte d e pescuit, constituiau m obila cabanei. EI se aşeză de cealaltă parte a m esei. Exam inând-o cu atenţie, pasiunea îi strălucea în privirea întunecată, în tim p ce-i observa pe faţa încadrată de som ptuoasa coroană de p ăr de aur pal, u n n ele pe care suferinţa şi lovitura p e care o p rim ise le lăsaseră. A m intirea propriei sale violenţe îl copleşea. — Oh! Iubita m ea! m u rm u ră el cu o v o ce surdă. D a, aveţi dreptate, să nu lăsăm duşmanii să ne dezbine. N ici o jignire nu merită să distrugă ceea ce ne leagă.

24 -_________________ ANNE şi SERGE GOLON__________________ _

— D ar n u v-am jignit, m urm ură e a ... sau, n-am v ru t... — îm i place această rezervă, zise Peyrac, şi izbucni în râs. — Scumpa mea, sunteţi minunată. M -aţi înveselit întotdeauna, m -aţi încântat cu spontaneitatea dum neavoastră. Aşezaţi-vă, totuşi. A ngelica nu ştia dacă el glumea, dar căldura vocii sale linişti tensiunea ce o făcea să sufere. Se aşeză,-aşa cum îi cerea el. D eja sub p rivirea sa iubitoare frica i se ştergea, odată cu oribila im presie de a-1 fi pierdut şi de a fi din nou singură pe lume. — Poate am fost prea m ult tim p singuri? zise el, răspunzând u n ei im presii ascunse. Poate, odinioară, cân d exilul regelui ne-a despărţit, n-am m ăsurat îndeajuns puterea iubirii noastre şi poate, regăsindu-ne, n u ne-am m ăsurat îndeajuns profunzim ea rănilor? A ţi fost obişnuită tim p îndelungat să v ă apăraţi singură, să n u aveţi încredere în nim eni, să v ă tem eţi de loviturile destinului care v-au copleşit dej a odată atât de profund. — Oh! da, zise ea cu un suspin. A veam optsprezece ani. E raţi cerul m eu , v iaţa m ea şi v ă pierdusem p e n tru totdeauna. C um de-am putut supravieţui după aşa ceva?... — Da, biata copilă! A m subestim at puterea sentim entelor pe care m i le-aţi inspirat şi m ai ales valoarea celor pe care m i le purtaţi. Voiam să cred că, odată dispărut, m ă veţi uita. — V -ar fi fost m ai uşor să vă întoarceţi astfel la prim a iubire, ştiin ţa ... Oh! V ă cu n o şteam ... E raţi capabil să m uriţi pentru a şti dacă Păm ântul se învârte şi, despărţit de mine, aţi fi putut supravieţui, v-aţi fi putut înfrupta din toate plăcerile unei vieţi aventuroase... — Da, aveţi dreptate... Totuşi, ascultaţi, iată ce am descoperit în cursul acestor ultim e zile, în cursul acestei furtuni care tocm ai ne-a zdruncinat pe am ândoi. Desigur, m -aţi sedus odinioară, când eram neb u n după dum neavoastră, totuşi, cum aţi spus, am putut supravieţui. D ar astăzi, n-aş mai putea. Iată ce aţi făcut din m ine, doam nă, şi desigur, o asem enea m ărturisire n u este uşor de făcut. Surâse, dar p e faţa brăzdată, p e care v iaţa o m arcase cu cruzime cu m ari cicatrice, ea vedea transpărând forţa unui sentiment autentic. Privirea sa arzătoare o învăluia cu un fel de uimire. — Ciudat lucm dragostea, reluă el, vorbind parcă pentru sine, o floare uimitoare. Tinereţea crede că o culege atunci când înfloreşte şi că destinul ei v a fi să se ofilească după aceasta. D e fapt n u e vorba decât de începuturile unui fruct m ai savuros. De m ulte ori, în tim pul acestor ultim e zile, v-am văzut sosind ca atunci la Toulous e,

ANGELICA ŞI DEMONUL.

25

fru m o asă şi m ândră, copilăroasă şi înţeleaptă, în acelaşi tim p. poate atunci am vrut să ignor faptul că eram fascinat m ai m ult de p ro asp ăta vo astră personalitate d ecât d e frum useţe. O are ce ne place în prim a privire prin care se leagă două fiinţe una de cealaltă? A d esea fără să ştim , bogăţiile ascunse, forţele reţinute şi pe care doar v iito ru l le v a d e z v ă lu i...' c eea ce pu tern icii acestei lum i n u m i-au lăsat tim pul să descopăr în dum neavoastră... In acea vrem e m ă îndoiam de totul. M ă gândeam : ea se v a schim ba, v a deveni ca toate celelalte, îşi v a pierde acea intransigenţă fină, acea pasiune de a trăi, acea inteligenţă distinsă... şi apoi, din contra. V -am regăsit, aceeaşi şi totodată a lta ... N u m ă priviţi aşa, dragostea m ea. N u ştiu de u n d e vine dorinţa, dar m ă pătrunde până-n m ăduva oaselor. O chii dum neavoastră, această nouă privire, necunoscută, pe care m i-aţi aruncat-o la L a R ochelle, cân d aţi apărat din noapte şi din furtună pentru a-m i cere să v ă salvez prietenii hughenoţi1- de acolo vine to t răul; privirea aceasta m -a transform at într-un om pe care nu-1 m ai recunosc. Ah! m ă tem că m -am ataşat prea mult. A m devenit slab, diferit de m ine însumi. Da, de aici vine răul. Ochii aceştia cu privire tainică, al căror secret n u reuşesc să-l desluşesc. Ştiţi ce s-a întâm plat, iubirea m ea, când m -aţi g ă sit în n o aptea aceea la L a Rochelle, ştiţi ce s-a întâm plat?... E i bine, m -am îndrăgostit de dum neavoastră, m -am îndrăgostit nebuneşte. îndrăgostit pătim aş, cu atât m ai m ult cu cât nu voiam să înţeleg, ştiind cine sunteţi, ce se întâm plă. A fost o confuzie şi adesea o tortură. C iudat sentim ent, într-adevăr! C â n d v ă ved eam p e n a v a G o u ld s b o ro , c u f e tiţa r o ş c a tă în b r a ţe , p r in tre p r ie te n ii dumneavoastră hughenoţi, uitam că eraţi acea soţie pe care o luasem odinioară în căsătorie. N u m ai eraţi d ecât o străină, întâlnită din întâm plare, care m ă fascina, m ă seducea şi care m ă chinuia cu frumuseţea, tristeţea, farmecul rarelor sale zâmbete. O femeie misterioasă, care-mi scăpa şi p e care trebuia s-o cuceresc cu orice preţ. Astfel, în situaţia m ea am biguă de soţ îndrăgostit nebuneşte de propria sa soţie, am încercat să m ă agăţ de ceea ce cunoscusem din dum neavoastră în trecut, pentru a v ă aduce p ân ă la m ine, de a vă apropia şi dacă uneori m -am simţit neîndemânatic ca soţ, încercând să v ă îrilănţui de m ine, este pentru că doream să v ă am la dispoziţie, lângă m ine ca am antă, p e dum neavoastră, soţia m ea care pentru a doua oară, d a rp rin n o i artificii neaşteptate, m ă înlănţuia sub ju g u l său. A tunci am început să m ă tem de descoperirea am ară a lipsei 1 A se citi în aceeaşi colecţie, Angelica se revoltă.

26

ANNE şi SERGE GOLON

________________

dum neavoastră de sentimente pentru m ine, de indiferenţa şi uitarea faţă de u n soţ exilat de prea m ultă vrem e. în ce p e a m să înţeleg că luasem p rea uşor viaţa în privinţa fem eilor şi în special în privinţa dum neavoastră, soţia m ea. Şi ce bun preţios neglijasem! A ngelica asculta, ţinându-şi răsuflarea; ea-1 asculta avidă şi fiecare cuvânt îi dădea viaţă. Stătea în faţa lui ca o pasăre prinsă în faţa prinzătorului de păsări care-şi foloseşte p u terea pentru a ţine lângă el prin fascinaţie sau sentiment o fiinţă fragilă gata să-i scape. N u, ea n u vo ia să scape. M ângâierea vocii sale surde, privirii sale arzătoare, p rezenţei sale, m erita, pentru ea, sacrificarea oricăror libertăţi. C e însem na zborul solitar în pericolul spaţiului pustiu faţă de calda certitudine de a fi ajuns la adăpost, lân g ă el. E a ştiuse d in to td ea u n a asta, dar tre b u ia să o co n ştien tizeze, iar acest m onolog, această confesiune pe care în d răzn ea să i-o facă din dragoste, îi arăta, prin analiza subtilă şi sinceră pe care o făcuse, cât de m ult dom nea în inim a lui. El nu încetase niciodată să se gândească la ea, încercând să o înţeleagă pentru a se apropia m ai bine de ea. — Independenţa dum neavoastră fantezistă îm i cauza m ii de chinuri, căci n eştiin d ce v -ar putea trece p rin cap, frica de a vă pierde iarăşi m ă stăpânea şi n u v ed eam în a sta decât sem nul egoism ului. înţelepciunea îm i spunea că nu te vindeci uşor de răni atât de profunde ca acelea p e care le-aţi suferit departe de m ine, că trebuia să am răbdare, dar team a răm ânea în m ine, opresivă şi ea a izbucnit când b ru sc ... Angelica, dragostea m ea, spune-mi, de ce aţi plecat de la H oussnock în satul englez fără să m ă anunţaţi? — Dar, dum neavoastră îm i ceruserăţi asta! strigă ea. El încruntă sprâncenele. — C um aşa? A ngelica îşi trecu m âna peste frunte. — N u-m i m ai amintesc exact cum s-au petrecut lucrurile, dar sunt sigură că la o rdinul vostru precis am p lecat s-o conduc pe R ose-A nn la bunicii săi. A m fost chiar destul de supărată că nu puteam face această călătorie în com pania dum neavoastră. El reflectă, strângând pum nii şi şoptind printre dinţi: — D eci, tot ei au urzit asta? — C e vreţi să spuneţi?... — :N im ic... Saum ai degrabă, da, încep să înţeleg multe lucruri. Mi-aţi deschis ochii în această dimineaţă când mi-aţi spus: Duşmanii noştri v o r să ne despartă. O să-i lăsăm să învingă?.... Iată încă una din n o ile v o a stre p u te ri care m ă lea g ă a tâ t de ex clu siv de dumneavoastră. M odul în care îm i veniţi în ajutor în capcanele care

_________

ANGELICA ŞI DEMONUL

27

ni se în tin d şi în greutăţile care n e copleşesc, c u o abilitate, o diversitate care v ă aparţin - ca bucăţica aceea de zahăr pe care i-aţi dat-o m icului canadian Ia K atarunck şi care ne-a salvat p e toţi de la m ăcel!... - dar şi o preştiinţă exactă care m ă încântă. M -am obişnuit cu acest nou sentiment: o fem eie alături de m ine, cu care să îm part totul în viaţă. A veţi însă în vedere, dragostea m ea, starea îri care pasiunea pe care m i-o inspiraţi m -a adus. A proape m i-am pierdut acel sim ţ al echilibrului pe care încerc sămi-1 m enţin îhvicisitudinile îndatoririlor m ele. M -aţi îm pins spre m ânie, spre nedreptate, chiar şi în ceea ce vă priveşte, din dorinţa de a v ă răn i şi de a v ă face să pătim iţi, pe dum neavoastră, singura m ea dragoste, soţia m e a ... Sigur, n u este uşor să descoperi u n ad ev ăr pe care co n tele de P eyrac n u l-ar fi suportat cu uşurinţă odinioară: chinurile dragostei. D ar nu l-aţi impus prin puterea farm ecului dum neavoastră asupra întregii m ele fiinţe. Iată ceea ce Angelica de altă dată, oricât de delicioasă şi inconştientă seducătoare era, nu trezise în mine. Ei bine, cea pe care am regăsit-o la L a Rochelle, cu noul ei suflet, experienţa ei de viaţă, contrastele ei - acest am estec de blândeţe şi v iolenţă, de care n u te p oţi feri această A ngelică aproape străină, care a venit la m ine să-m i ceară ajutor pentru nişte fiinţe în pericol, a reuşit. E l se în to arse o clipă şi răm ase p e gânduri. R ev ed ea oare scena care se ju c a se în acea noapte fu rtu n o asă cân d corabia sa pirat, Gouldsboro, era ancorată în golfuleţul ascuns, din apropiere de L a R ochelle1. — V ă amintiţi? Totul era straniu, neaşteptat; misterios în acea noapte. Destinul ne îm pingea unul spre celălalt fără săbănuim . E ram singur în cabină şi m ă g ân d eam la dum neavoastră. Făceam planuri şi-m i spuneam : “ Sunt în apropiere de L a Rochelle, dar cum să o găsesc acum?” . N u aveam drept pistă decât cele câteva cuvinte p e care m i le aruncase R o c h e t în tr-u n p o rt spaniol: “F ra n ţu z o a ic a ... ş tiţi... cea pe care aţi cum părat-o la C andia şi care a fugit, ei bine, am întâlnit-o la L a R ochelle!”. Şi brusc, Jason, secundul m eu, a intrat şi m i-a spus cu aerul acela care care-1 c a ra c te riz a -b ie tu l J a s o n - “franţuzoaicape care aţi cum părat-o la Candia este aici şi vă caută!” . A m crezut că înnebunesc. Eram nebun de fericire, de încântare, dar şi d e ... spaim ă. B ărb atu l este prost! Se tem e de fericire m ai m u lt decât de durere şi de luptă. O are crede că această capcană a dragostei îl v a învinge m ai uşor decât vitregia sorţii?... N u ştiu! 1 A se citi în aceeaşi colecţie, Angelica se revoltă.

28

ANNE şi SERGE GOLON

A ngelica surâse. — E adevărat că nu m ai eram femeia seducătoare de altădată, recunoscu ea. Aveaţi alte amintiri. în ce stare eram în acea noapte? Udă, m urdara de noroi, ciufulită... — E raţi... ah, ce să spun! m urm ură el. Inim am ea era frâ n tă... Era ca şi cum aş fi văzut apărând în faţa m ea im aginea a ceea ce vă făcuse să suferiţi nedreptatea sorţii, a ceea ce cruzim ea oam enilor - şi a m ea, la fel de inconştientă, poate - făcuse din dum neavoastră... M -am sim ţit de gheaţă, incapabil să reînnod, p rin cuvinte, legătura care, dincolo de o asem enea catastrofa, ne unea. L a C andia, ar fi fost m ai u şo r... D ar la L a Rochelle, am sim ţit că nu m ai aparţineaţi trecutului nostru comun, eraţi altcineva şi, în acelaşi timp, se întâmpla ce v-am explicat adineauri. D e această fem eie atât de diferită, atât de înduioşătoare, care-m i explica fără să ia seam a la starea în care se găsea, la sângele care-i curgea, la ap a îngheţată care o uda, că trebuie să-i salvez prietenii, de această fem eie care nu v ă m ai semăna şi totuşi vă m ai sem ăna încă, eram gata să m ă îndrăgostesc nebuneşte. O dragoste la p rim a vedere în care to tul se am esteca: adm iraţia, gustul, farm ecul inexplicabil, mila, tandreţea, dorinţa de a proteja, team a de a pierde, de a lăsa să scape o asem enea com oară, incertitudinea clipei... — V ă pot oare crede? N u m i-aţi declarat cinic oare: “Prin ce fenom en o prizonieră, plătită de m ine cu o avere, a devenit o femeie pentru care n-aş da astăzi nici o sută de piaştri!....” — în c e rc a m să ascund sub ironie em oţii neobişnuite. Da! Bărbatuleste prost! A devărul?... în seara aceea m i-aţi aprins inima. Dar.eu pierdusem, într-o oarecare măsură, obişnuinţa sentimentului, posibilitatea de a-1 exprima. Trebuia să fac ordine în toate acesteâ şi pe m o m ent, recunoaşteţi, ce voiaţi de la m ine cu atâta fervoare, nu-m i lăsa deloc timp. P uţin câte puţin am reflectat şi am văzut m ai clar lucrurile, v-am spus-o deja: răm ăsese în m ine o amintire, sfâşietoare desigur, dar ca o im agine ce se înceţoşa, căci pe m icuţa contesă încântătoare care-mi fusese soţie, nu o vedeam stându-m i alături în această viaţă de aventurier, răspândită pe toate oceanele, cum devenise viaţa mea. Eraţi şi cea a cărei amintire încercasem s-o alung atunci când am aflat de căsătoria cu m archizul de Plessis-Belliere, cea pe care o acuza, de abandon faţă de fii mei, de inconsecvenţă în peregrinările sale nebuneşti în M editerana. Şi, deşi v ă căutam , neputând rupe legătura care ne unea, în m intea m ea im aginea devenise neclară. Eraţi o altă fem eie şi totuşi,

•__________

ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ _29

îmi emoţionaţi inim a amorţită, o smulgeaţi din letargia ei. începea să trăiască, regăsind odată cu o nouă dragoste, deliciile zbuciumului şi ale speranţei. N -a fost uşor să vă recuceresc în întâm plările care ne opuneau unul altuia pe Gouldsboro. A m putut să vă ţin, gelos, lângă mine la W apassou, dar uneori, chiar în tim pul acestei ierni, team a să n u fiţi d ep ăşită de această încercare, c a şi faptul că n u v ă m ai cunoşteam, m ă îm pingea să vă rănesc, îm i crea îndoieli în ceea ce vă priveşte. C ăci puterea dum neavoastră de a accepta totul în linişte m ă înspăimânta, n u ştiam cum să alung acest obicei de a tăcea atunci când e ra greu sau sufereaţi, ştiind că p o ate acolo s-ar p u tea situa obstacolul în calea înţelegerii noastre, că atâta vrem e cât v ă fereaţi cu în v erşu n are să-m i cereţi ajutorul, îm i.v eţi scăpa. Iată de ce trem uram u n eo ri.. . negăsind alt rem ediu decât răbdarea şi verdictul timpului... Iată, cred, care era situaţia acu m câtev a săptăm âni când a ju n se se m la H u ssn o c k p e K e n n e b e c ... şi când, b ru sc , aţi dispărut. Făcând o pauză, schiţă o grim asă, apoi îi zâm bi caustic, lucru ce n u ascundea însă calda pasiune ce străluceam ochii săi întunecaţi. — Sigur, n u este o situaţie p lăc u tă să te trezeşti deodată încornorat în faţa lumii, dar nu pentru asta am suferit cel m ai m u lt... Deşi, n u trebuia ca evenim entul să ne descum pănească o am enii... D ar şi în această privinţă m -aţi a ju ta t... D a, în această privinţă, nu m -aţi d e z a m ă g it... A ţi fost într-adevăr... ceea ce trebuia să fiţi şi chiar în m ân ia m ea eram silit să v ă adm ir, să v ă iu b e s c ... ah! ce sentim ent teribil! C ăci am suferit ca u n b ă rb a t gelos. G elos, oare acesta este cuvântul? M ai degrabă ca u n bărbat îndrăgostit care nu şi-a sfârşit cucerirea şi care o v ed e scăp ân d u -i înainte să fi putut atinge acel punct al întâlnirii cu Dragostea: certitudinea. Certitudinea m utuală. C âtă vrem e trem uri, durerea este g ata să se m anifeste, apare îndoiala şi team a că totul se va sfârşi în ain te... înainte să se fi ajuns la această întâlnire fără num e care î ţi oferă bucurie şi forţă. D e cealaltă parte a m esei grosolane de lem n, A n gelica nu încetase să-l fixeze cu ardoare. N u m ai v edea nim ic în ju r. N u m ai exista nim ic p e păm ânt, în afară de el şi v iaţa lor, a am ândurora, evocată de cuvintele rostite, de imagini şi amintiri, chiar din vrem ea când erau despărţiţi. T ăcerea ei îl înşelă. — S unteţi în că supărată pe m ine! z ise el. P entru ce s-a întâm plat zilele tre c u te ... V -am lovit!... H aide, spuneţi-m i ce v-a rănit. Plângeţi-vă puţin, scum pa m ea, să vă cunosc m ai b in e ...

30

■ ANNE şi SERGE GOLON

— S ă m ă plâng, m u rm u ră ea, de d u m neavoastră căruia-i datorez to tu l? ... N u , d e lo c ... Să spunem că m ai su n t lucruri pe care nu le-am înţeles pentru că nici eu n u v ă cunosc îndeajuns... — D e pildă? E a n u m ai ştia. B rusc, supărarea ei se to p ea la soarele unei iubiri atât de tandre şi profunde. — E i b in e ... l-aţi num it pe Colin guvernator. — A ţi fi vrut să-l spânzur? — N u, dar. El îi zâm bi cu indulgenţă. — D a, înţeleg!... A ceastă alianţă între doi bărbaţi care ar fi trebuit să fie duşm ani din pricina frum useţii E lenei din Troia, este ceva m izerabil!... V -a părut rău, nu-i aşa? — P u ţin ... Oare, nu-i ceva feminin? — Sunt de ac o rd ... şi sunteţi adorabilă, replica el. Şi acum, ce m ai e? — M -a ţi obligat să-l iau la b ra ţ cân d n e -a m dus în sala ospăţului... — Recunosc că am fost odios. Iertaţi-mă! Există clipe în care, atunci când lupţi p e v iaţă şi p e m oarte p en tru ceva, m ai faci şi stângăcii. Voiam prea m ult, poate, să u it... — Şi atunci flirtaţi cu acea Ines? — C are Ines? întrebă el. — A m anta spaniolă a lui Vaneireick... în tim pul ospăţului... — Ah! da, îm i a m in te sc ... îndatorire de gazdă! N u trebuia oare să consolez acea ferm ecătoare tân ără p en tru atenţia p e care v-o acorda însoţitorul ei? C ând eşti otrăvit tu însuţi de gelozie, ţi-e m ilă şi de cei care suferă aceleaşi chinuri... A n gelica p lec ă fruntea. O dată cu am intirea, îi revenea şi durerea. — E ste ceva şi m ai grav, m unnură ea. . — C e m ai este? — C apcana din insula Vechii Corăbii! N u dum neavoastră ne-aţi atras în ea pe Colin şi pe mine! — în tr-a d e v ă r... N u eu. Şi scoţând din vestă o hârtie m ototolită, i-o întinse. E a citi aceste cuvinte scrise grosolan: ' ” “ Soţia dum neavoastră este pe insula Vechii C oiăbii cu Barbă _de Aur. D ebarcaţi p e coasta de nord ca să n u vă vadă sosind. Veţi * putea astfel să-i surprindeţi unul în braţele celuilalt.”

ANGELICA ŞI DEMONUL

31

U n fior o scutura p e A ngelica. Teroarea necondiţionată care o cuprinsese u n e o ri în cursul ultim elo r zile o invadă din nou, îngheţând-o. — D ar cin e... cine a putut scrie asta?... bâigui ea. D e la cine aveţi acest bilet? -— U n m atelot din echipajul lui Vaneireick, care n u era decât u n interm ediar, m i-a dat-o. C u el, am încercat să găsesc individul care i-a d at acest m esaj p en tru m ine, dar în zadar. E i acţionează aşa. E i p ro fită de debarcarea echipajelor şi d e m işcarea creată în port p e n tru a se strecura printre noi şi a acţiona, după care dispar ca nişte fantom e. — Ei, care E i? Peyrac răm ase p e gânduri. — Există necunoscuţi în Golf, zise el, în sfârşit, care dau târcoale şi care, am certitudinea, se ocupă de noi în m o d excesiv. — Francezi, englezi? — N u ştiu. M ai degrabă francezi, dar care n u ţin d e nici un pavilion şi al căror scop ar fi să creeze dezordine printre noi. — O m ul c u faţa palidă, care a v e n it să m ă anunţe că m ă chemaţi în insulă, poate fi dintre ei? — Fără îndoială. Şi de asem enea om ul care, pe drum ul spre Houssnock, m -a anunţat că aţi fugit şi v ă îndreptaţi pe Le Rochelais spre Gouldsboro. Şi-i povesti cum , liniştit asupra soartei ei de această întâlnire, hotărâse să-l însoţească p e S aint-C astine p â n ă la Pentagoet, pe drum ul spre G ouldsboro, d u p ă ce-1 răsplătise p e o m ul care-1 anunţase. — I-am dat nişte m ărgele. — D ar cine pot fi ei? Cine-i trim ite? -— Im posibil să ştim acum. C eea ce este sigur, este că ei nu se dau îndărăt de lanimic, căci a transmite veşti false în lumea marinarilor este o infam ie m ai gravă decât crima. Chiar şi între duşm ani există o solidaritate a oam enilor m ării p e care d o ar fiinţele abjecte sa u adevăraţii bandiţi îşi p ot perm ite să o trădeze. A ceştia surit de cea m ai jo a s ă speţă, sim t asta. . — D eci, aveam dreptate, m urm ură ea, să m ă tem de n u ştiu ce acţiu n e... diabolică pornită îm potriva n o astră... — A tunci v-am văzut pe insulă cu B arbă de Aur. Şi iată că se întâm pla ceva necunoscut duşm anilor noştri, ceva ce ei n u puteau şti: faptul că B arbă de A u r era Colin. Şi asta schim ba totul. C olin Paturel, regele sclavilor din M iquenez, aproape un prieten şi pentru m ine, sau m ăcar u n om p e care-1 stim am m ult căci reputaţia sa era

ANNE şi ŞERGE GOLON_____________________

H

a

s

binecunoscutei ^

t

a

schimba multe lucruri pentru

om căruja nu era dezonorant să-i acordaţi, să

S c e n i. . prietenia v o a stră ... D ar trebuia să m ă asigur de persoana lui Barbă de Aur. L-am trimis pe Yann să aducă întăriri cu ordinul de a nu se întoarce pe canal decât la ora când va începe refluxul. — Şi aţi răm as. — A m răm as. — Voiaţi să ştiţi cine eram? întrebă ea, privindu-1 în faţă. — A m aflat. — A ţi fi putut descoperi lucruri urâte. — D ar am descoperit lucruri minunate, care m i-au întărit inima. — Tot pasiunile voastre nesăbuite! — D a r n u -i nu m ai asta. în h o tărârea m e a de a răm ân e în insulă şi de a sta ascuns p â n ă la venirea o am en ilo r m ei n -a fost decât dorinţa de a şti m ai m ulte despre fru m o asa m e a soţie necunoscută. Sigur, asta era cea m ai bună ocazie; u n soţ poate afla m ulte despre o fem eie frum oasă care se întâlneşte cu u n bărbat care nu i-a fost indiferent odinioară şi despre care ştie că o iubeşte încă. în să num ai curiozitatea m ea n-ar fi fost de ajuns să m ă provoace, dacă n-aş fi fost constrâns de situaţia însăşi. Aveţi în vedere că era delicată, dacănu chiar spinoasă Dacă m-aş fi prezentat singur, credeţi că Colin s-ar fi lăsat uşor convins de intenţiile m ele paşnice în calitate de soţ? Şi că în calitate de p irat m eritând să fie spânzurat, s-ar fi lăsat uşor prins de stăpânul de la Gouldsboro? M ă acuzaţi de a m ă hazarda în porniri nesăbuite, dar a-1 provoca la luptă p e acea plajă, fără alt m artor decât dum neavoastră şi lupii de m are şi cu u n final sigur: m oartea lui sau a m ea, nu m i s-a p ăru t sănătos şi profitabil nimănui. Colin al dum neavoastră n-a avut niciodată reputaţia unui personaj uşor de m anevrat întrebaţi-1 pe M oulay Ism ael care vorbea despre el cu respect şi aproape cu spaimă; şi totuşi, nu era decât un sclav cu m âinile goale în faţa unui rege inflexibil şi crud. — A ţi reuşit totuşi să-l convingeţi pe acest rege inflexibil să v ă ajute, aţi reuşit să-l faceţi să cadă în puterea dum neavoastră. — Pentru că m i l-au adus înlănţuit, între patru oameni înarmaţi. N u era acelaşi lucru pe insula Vechii Corăbii. A cestea fiind faptele, nu puteam face altceva decât să răm ân m artorul invizibil al întâlnirii voastre. L a început, întâm plătoare şi involuntară, cum am putut afla m ai târziu. Şi aici, duşm anii noştri erau câştigători, reunindu-ne p e toţi trei p e aceeaşi insulă. Toate elementele erau la locul lor pentru a făuri noi înşine propria noastră nenororcire. Singura apărare faţă de asem enea combinaţii diabolice

ANGELICA ŞI DEMONUL

33

eSte d e a le opune u n com p o rtam en t co n trar celui prevăzut. Mulţumesc lui Dumnezeu, am avut, toţi trei, forţa morală d e a rezista. ’ — Diabolic! repetă Angelica. — N u v ă fie team ă. Voi şti să le stric planurile şi, indiferent cine sunt, să-i îndepărtez. A tâta vrem e cât n u le bănuiam prezenţa, am căzu t în capcanele lor şi se p a re că aţi fo st p rim a victim ă, la Houssnock şi Brunschwick-Falls, unde a fost cât pe ce să vă pierdeţi libertatea şi, poate, viaţa. A tacarea satului englez de către indienii abenachezi şi care era m en it să v ă captureze, in tra şi el, oare, în planurile oculte?... N u ştiu. D ar când am prim it acest bilet, în seara bătăliei navale îm potriva lui B arbă de Aur, o bănuială s-a trezit în m ine. Ş tiam că, m ai devrem e sau m ai târziu, ei m ă v o r contacta. A m crezut o clipă că era Barbă de Aur, dai-în această situaţie aveam proba că n u era aşa. M -am dus p e insulă, p e canal, cu o b arcă şi un singur om , dar eram de acum în defensivă faţă de necunoscut şi... de m ine însum i, căci putea fi u n fals denunţ pentru a m ă atrage şi pe m ine într-o capcană, sau p u tea fi adevărat şi ei contau p e m ânia m ea pentru a m ă face să comit gesturi ireparabile, m ai ales împotriva Voastră. A ceastă voinţă de a vă face rău, îndeosebi dumneavoastră, devenise clară. Ia seama! îm i spuneam , ia seam a. A m inteşte-ţi că, orice s-ar întâm pla, nim ic n u trebuie s-o atingă p e Ea. Şi m ai ales p rin tine. M ânia m ea se întorcea spre m izerabilii care căutau să facă din m ine instrumentul nenorocirii dumneavoastră, în planurile lor machiavelice. “N -o să-i laşi!” îm i spuneam . D e această dată, cel puţin, trebuia să vă apăr de atacurile lor, indiferent de preţul ce trebuia plătit. N u v -am cucerit oare la T oulouse, luptându-m ă în duel cu nepotul arhiepiscopului? — N u era acelaşi lucru, strigă A ngelica cu foc, n u v a m ai fi niciodată acelaşi lucru. D rept cine m ă luaţi? A cum , v ă iubesc!... Oh! da, v ă iu b e s c ... P rea m ult! P re a m ult, in tr-ad ev ăr p en tru ce m eritaţi. îndepărtarea voastră de toţi a fost atât de m are încât nici m ă c a r n u c o n c e p e a ţi a ta ş a m e n tu l p e care -1 a m p e n tr u dumneavoastră? N -am luptat noi oare împreună împotriva irochezilor, îm potriva francezilor şi sălbaticilor, îm potriva iernii, bolii, m orţii? N u v -am m eritat oare? V ă rog, dacă n u vreţi să m ă faceţi să sufăr, păziţi-vă, păziţi-vă pentru m ine! încetaţi să v ă m ai puneţi viaţa în pericol, căci dacă vă pierd, de această dată, voi m uri, voi muri! El se ridicase şi, venind spre ea cu braţele deschise, ea-i căzu la piept, cu fru n tea p e um ărul său, pierzându-se în acest refugiu m inunat, în care întreaga sa viaţă părea că se topeşte pentru a gusta,

34

ANNE şi SERGE GOLON

în contactul regăsit în sfârşit al prezenţei sale, în căldura şi parfumul lui familiar, o clipă de intensă fericire. . , — Şi eu am fost vinovată, m urm ură ea, m -a m îndoit de dragostea voastră pentru m ine şi de valoarea sentim entelor voastre. A r fi trebuit să v ă spun im ediat: Iată, l-am întâlnit p e C o lin ... D ar m i-a fost frică. N ic i n u ştiu ce team ă m -a oprit. O bişnuită să lupt îm potriva capcanelor m eschine, îm potriva josniciei, m ârşăviei care g uvernează acţiunile oam enilor, m -am obişn u it m ai degrabă cu tăcerea decât cu adevărul. Iertaţi-mă! între noi, n-ar trebui să existe aşa ceva. El îi luă frum oasa faţă în m âini şi cufundându-şi privirea în ochii ei, îi sărută cu delicateţe buzele. — N u ne puteam regăsi fără răni, după atâtea întâmplări, una caldă, u n a rece, care ne-au transform at sufletul şi ne-au m arcat spiritul. N -ar trebui să ne fie fiică, în pragul acestei noi şi m inunate descoperiri a dragostei, decât de a m ai fi în că frustraţi. C ând nu eram în că vindecaţi, ne întrebam : viaţa ne v a învăţa, oare, prin regretele şi dorurile care ne sfâşie şi prin elanurile care ne tulbură, că suntem într-adevăr meniţi unul altuia? Odinioară, la Toulouse, a fost o sărbătoare, o uluire. Departe unul de altul, am sângerat împreună din tot felul de răni, fără a înceta totuşi să ne ştim, în adâncul sufletelor noastre, uniţi pentru totdeauna. Iubita m ea, p e care n-am ştiut încă s-o îm blânzesc pe deplin, iertaţi-mă, iertaţi-m ă... El sărută cu o infinită blândeţe vânătaia de la tâm pla ei. — Iubirea m ea nouă, iubita m ea din totdeauna, tăcuta m e a ... E a îşi trecu degetele într-o m ângâiere p rin părul său bogat, apoi pe tâm plele argintii... — întotdeauna aţi ştiut să vorbiţi de dragoste. Aventurierul mărilor şi cuceritorul Lumii N oi n-au ucis Trubadurul din Longuedoc. — A cela e departe. N u m ai sunt contele de Toulouse. — -C e-m i pasă de contele de Toulouse? C el pe care-1 iubesc este piratul care s-a îndurat de m ine la L a R ochelle şi care m i-a dat o ceaşcă de cafea turcească când m uream de frig, cel care a tras în dragonii regelui pentru a-i apăra pe prietenii mei, hughenoţii urmăriţi, şi cel care, în ciuda ingratitudinii m ele, a ştiut să-m i îndeplinească rugăciunile, cel cu care am dorm it în fundul pădurii într-o atât de profundă siguranţă încât nu poţi cunoaşte una m ai m are pe păm ânt decât în copilărie, cel carei-a spus fetiţei mele: Domnişoară, eu simt tatăl du m n eav o astră.... îm i sunteţi atât de drag. N -aş fi vrut să fi fost indiferent la acest... acest incident. A m nevoie să sim t neîncetat că v ă a p a rţin ... cu adevărat!

ANGELICA ŞI DEMONUL

35

L egătura carnală, care fusese întotdeauna atât de puternică între ei, îşi adăuga vertijul acestui m om ent de fericire fără um bre şi buzele lo r se îm preunară îndelung, pasionat, întrerupând cu tăceri îmbătătoare m urm urul mărturisirilor lor. — V răjitoare! V răjitoare! C u să m ă apăr de dum neata? Voi p u tea oare vreodată să te câştig pentru totdeauna?... Joffrey de Peyrac privi în jur: — Şi acum ce să facem, com oara inim ii m ele? Populaţia asta ne înghite. Tot găzduind piraţi şi naufragiaţi, nu m ai avem nici un colţişor al nostru. A ţi cedat p ân ă şi apartam entul nostru ducesei de M audribourg, nu-i aşa? — Oh! da, ce păcat! D ar n u ştiam unde s-o găzduiesc şi m ă părăsiserăţi a c o lo ... — Să m ergem p e Gouldsboro, h o tărî el. în ultim ele nopţi m -am dus acolo să m ă odihnesc puţin, departe de tentaţia de a veni în fort şi a te ierta p rea uşor. — Ce fals orgoliu au bărbaţii! D acă ai fi venit, m -ai fi înnebunit • de fericire. A m plâns atât de m u lt... N u m ai eram eu însumi. El o îmbrăţişă. Angelica îşi luă mantia. — M ă bucur să m ă întorc pe G ouldsboro, frum oasa corabie credincioasă, şi cabina noastră p lin ă de obiecte de preţ, în care R escatorul m ă prim ea m ascat şi m ă tulbura atât de puternic fără să pot ghici de ce. — Şi unde diavoliţa de Honorine a venit să-m i fure diamantele pentru a-şi afirm a drepturile asupra voastră. — C e de amintiri avem împreună! *

*

Ieşin d din cabină, coborau în ce t în n o ap te spre sat, având grij ă să vorbească în şoaptă pentru a n u atrage atenţia. Se tem eau, ca nişte îndrăgostiţi, să nu fie recunoscuţi. Brusc, dându-şi seam a de reacţiile lor tem ătoare, izbucniră în râs. . — N im ic nu-i m ai greu decât să conduci oamenii, rem arcă el, iată-ne constrânşi să căutăm u m b ra deasă p e n tru a ne bu cu ra de câteva m om ente de intimitate. Spaniolii îi urm au Ia câţiva paşi, fantomatici. — Să ne ru g ăm să ne escorteze doar ei şi să puteam ajunge cu bine până la plaj ă, şopti Angelica.

36

ANNE şi SERGE GOLON

5 în ciuda rugăciunilor sale, când treceau pe lângă fort, o siluetă fem inină ce p ă re a că-i pândeşte se desprinse d in po artă şi alergă spre ei. E ra M a rie la D o u c e , tâ n ă ra în so ţito a re a d u c e se i de Maudribourg. — A h ! doam nă, iată-vă, în sfârşit! strigă ea neliniştită. V -am căutat peste tot. Stăpâna m ea m oare. — C e spuneţi? N -am lăsat-o, oare, cu puţin tim p în urm ă pe ducesa de M audribourg în perfectă stare de sănătate? — S-a întâm plat brusc. Şi-a pierdut cunoştinţa, apoi a fost cuprinsă de o febră puternică şi acum delirează şi ne sperie cât este de agitată. Oh! veniţi doamnă, v ă implor. A n g elica se întoarse spre soţul ei. E ra cu prinsă de panică, rezultat al acesto r zile de oboseală şi tensiune inum ană. O rice incident capătă pentru ea proporţii uriaşe şi avea im presia că lumea întreagă se unea pentru a-1 despărţi de ea. A cum când se lăm uriseră îh sfârşit, după acea îngrozitoare ceartă, nu m ai voia să se îndepărteze de el, nici m ăc a r câteva clipe înainte să se o d ihnească şi să-şi liniştească chinurile unul în braţele celuilalt. Sub cutele mantiei, ea se cram ponă de m âna lui caldă. — D a r ce se întâm plă? Ah! N u m ai pot. A ş v rea să fiu în sfârşit singură cu tine, adăugă ea încet, întorcându-se către conte. El răspunse calm: — H aide să vedem care este starea ducesei. M ă îndoiesc că este atât de gravă. D acă trebuie, o să-i dai vreo poţiune calm antă şi ne vom putea retrage liniştiţi. *

.

î-î

în cam era foitu lu i dom nea agitaţia. P etronille D am o u it se văicărea zgom otos, D elphine de Rosoy şi Antoinette, o altă Fiică a regelui, destul de harnică, se străduia să o reanim eze p e ducesă. Jeanne M ichaud se ru g a într-un colţ, în tim p ce copilul ei, aşezat lângă ea, îşi sugea degetul cu înţelepciune. D oam na C arrère, chem ata în ajutor, m orm ăia p regătind o infuzie. -

ANGELICA ŞI DEMONUL

•37

Printre toate aceste fem ei, prezenţa secretarului cu ochelari pareanepotrivită El se învârtea cu o expresie de bufniţă descumpănită şi se lovea de toţi. în schimb, înmijlocul încăperii, soldatul Adhem ar stătea ţeapăn într-o b a ltă de apă, căci fusese trim is rân d p e rân d să aducă apă caldă, ap o i rece pe n tru com prese. P iso iu l slab se refugiase p e o consolă, şi, zbârlindu-şi părul, scuipa cu furie. P e el îl rem arcă prim a Angelica. B ie tu l de el, gândi ea contrariată, n ebunele astea o să-l îm bolnăvească de-a binelea. Şi, ducându-se spre pat, se aplecă spre silueta inertă a ducesei. A ceasta, p e care o lăsase înainte calm ă şi odihnită, eraîntr-adevăr înfierbântată. Cu ochii închişi, m urm ura cuvinte fără şir. Angelica îi ridică pleoapele, îi văzu pupilele, h pipăi pulsul care era insesizabil, observă rigiditatea braţelor şi a degetelor şi, pentru a se asigura odată în plus că nici o leziune internă nu putea fi cauza acestei stă ri n eliniştitoare, tra se cu v ertu ra, studiind reacţiile Ambroisinei de M audribourg la atingerea degetelor sale. D ar aceasta continua să fie cu fu n d ată în inconştienţă, cu o lum iniţă slabă filtrându-se printre pleoapele sale p e jum ătate închise. E a nu tresări şi nici n u păru să sufere în tim pul exam inării. A ngelica încercă să-i mişte picioarele care erau lafel de înţepenite. Degetele de la picioare erau crispate şi îngheţate. A ngelica le fr ecţionă încet şi percepu o destindere a musculaturii. — Pregătiţi cărăm izi calde, ceru ea femeilor. în c e rc â n d să o încălzească, A n g e lic a gândi că picioarele ducesei de M audribourg erau de o frum useţe rară. Probabil că avea m are g rijă de ele, căci pielea era suplă şi m ătăsoasă. Preocupată de această stare alarmantă, Angelica nu observase că tân ăra fem eie, în tim pul consultaţiei, arăta tuturor, sub o foarte subţire căm aşă de pânză, sem i-goliciunea unui corp admirabil. Vocea lui A dhem ar se auzi deodată în liniştea din încăpere. — A sta da, fem eie frum oasă, zise el, clătinând capul de m ai m ulte ori cu u n aer de cunoscător. Se poate spune pe drept cuvânt că-i o fem eie bine făcută, nu-i aşa, dom nule conte? — Adhem ar, ce cauţi aici? întrebă Angelica. Credeam că eşti de santinelă în seara asta. — D ar m -a u trim is să aduc apă, zise A dhem ar, au sărit pe m ine ca u n cârd de gâşte... C um să rezist? C u toate că nu-i o treabă pentru u n soldat cu d em nitate... D a r trebuie totuşi să faci servicii

38

ANNE şi SERGE GOLON

doamnelor. .Tmai ales într-un ţinut blestemat ca ăsta... Sărm anele!... dacă n-aş fi fost a ic i... A ngelica înveli cu grijă bolnava care p ă re a că se sim te m ai bine, deşi era încă inconştientă. — C red că ai dreptate, spuse ea adresân d u -se soţului său. Este u n fel de criză nervoasă, ca urm are, iară îndoială, a spaim elor prea m ari îndurate în naufragiu. O să-i dau ceva calm ant. — Ceaiul e gata, anunţă doam na C arrere înaintând cu bolul în mâini. A ngelica pregăti rapid m ixtura necesară. D eodată, v o c e a ducesei se auzi în cam eră, clară şi bine timbrată. E a spunea: — D ebitul q este egal c u K , constantă, înm ulţită cu rădăcina pătrată din 2gH , în care g este acceleraţia greutăţii iar H înălţim ea căderii de apă... D ar greşeşte, sunt sigură... K depinde şi de frecare. Restul vorbelor se pierdu într-un m urm ur neclar. — C e-i p ăsăreasca asta? exclam ă A d h em ar înspăim ântat. O r fi form ule cabalistice să ne farmece? — D oam ne, iar în cepe să delireze! se v ă ită D elphine, frângându-şi mâinile. U n surâs enigm atic apăru brusc pe buzele contelui de Peyrac. — Tocm ai a recitat teorem a unui savant hidrolog italian, şi cred că ea corectează p e buna dreptate form ula, zise el, n-aveţi de ce să v ă te m e ţi, d o m n iş o a ră . N u ş tia ţi c ă b in e fă c ă to a re a dum neavoastră este u n a dintre cele m ai m ari savante din lum e ce discută m ereu formule matematice la Paris cu doctorii de la Sorbona? Angelica ascultă fără să înţeleagă prea bine asem enea cuvinte uimitoare. E a se aplecase asupra A m broisinei şi-i trecuse o m ână sub cap pentru a în ce rca s-o fac ă să b e a ... O dată în p lu s, parfum ul delicat, dar captivant al grelelor plete negre ale ducesei îi produse o tulburare ciudată. U n fel de avertisment. — Ce înseam nă parfum ul ăsta? se întrebă ea. V ăzu atu n ci că ochii A m broisinei de M au d rib o u rg se deschiseră şi o fixau. A n gelica înţelese că bolnava îşi recăpătase cunoştinţa. Ea îi surâse. — Beţi, insistă ea, haideţi, beţi, asta v ă v a face bine. D ucesa se rid ic ă cu greutate. Părea istovită de criza care o doborâse. Bău cu înghiţituri m ici, iar Angelica trebui să o încurajeze de m ai m ulte ori pentru a putea ajunge să înghită totul. A poi se lăsă pe spate şi închise ochii. D ar era m ai bine.

ANGELICA ŞI DEMONUL •

39

— Febra îi scade! constată A ngelica după ce-i puse m âna pe fruntea. N u v ă m ai fie teamă. E a m erse să-şi spele m âinile şi să strângă doctoriile. însoţitoarele doam nei de M audribourg o înconjurară agitate. — Oh! D oam nă, nu n e părăsiţi, im plorară ele. Răm âneţi cu noi în această noapte s-o veghem . N e e atât de team ă pentru ea. — N u trebuie. V ă neliniştiţi degeaba, v ă spun. A ceastă team ă pe care toate aceste fem ei o m anifestau pentru binefăcătoarea lor începea să i se p ară excesivă. — O să doarm ă, v ă garantez. D orm iţi şi voi, le recom andă. Adhem ar, adună-ţi găleţile şi prezintă-ţi om agiile acestor doamne! Vino, n e vei duce lanterna până în port. C e-aveau toţi oamenii aceştia de se agăţau de ea şi de JofErey ca nişte liane, pentru a-i paraliza? Toate astea păreau un coşmar. E a se a p ro p ie de el, c a re o p riv e a fix p e d u c e sa de M audribourg inertă. în cadrul somptuos al părului negru ce se odihnea pe p e rn a de dantelă, p rea greu şi opulent, faţa adorm ită p ă re a a unui copil. A ngelica zise cu jum ătate de voce: — Veniţi? D ar Joffrey de Peyrac păru că n-o aude. Totul începea să se învârtă în capul A ngelicăi, şi m igrena o cuprinse. D orea m ai m ult decât orice pe lum e să se retragă, să fugă cu el. Era, cum se părea, o nevoie vitală, o chestiune de viaţă şi de m oarte. N u trebuia să-l m ai p iard ă în seara aceasta, s a u ... E a îşi simţea nervii întinşi la maxim. — Doam nă, răm âneţi, repetau fem eile într-un cor de gemete. — Poate o să m oară, strigă D elphine du R osoy p e u n to n tragic. — D ar nu, nici vorbă! ' E le se apropiară şi m ai mult. — Rămâneţi! Rămâneţi! îngăim auele. Oh! Aveţi milă, dragă doamnă! în ochii lor era u n fel de frică stranie. A n gelica gândi u n m om ent: Sunt n e b u n e !... Şi cu u n g e st instinctiv, apucă b raţul contelui, cerându-i ajutor. E l păru că-şi revine în fire şi privind-o, îi văzu faţa palidă şi crispată. Atunci, în faţa tuturor, îi trecu u n braţ în ju ru l taliei. — Doam nelor, fiţi rezonabile, zise el. D oam na de Peyrac are nevoie d e odihnă şi ea, aşa că o iau , n u vă fie cu supărare! D acă

40

ANNE şi SERGE GQLON_____________________

ceva v ă m ai în g rijo rează în legătură cu stăp ân a dum neavoastră, chemaţi-1 pe doctorul Parcy. Este un b u n sfătuitor. C u aceste cuvinte, a căror ironie ele n-o p u teau aprecia, le salută cu m ultă galanterie şi ieşi, luând-o cu el pe Angelica.

6 — D u cesa asta de M audribourg şi oam enii ei m ă obosesc, rem arcă A ngelica, odată ieşiţi şi coborând spre ţărm . A i zice că i-a făcut să-şi piardă capul. N -am sim ţit niciodată o asem enea surpriză văzând-o. D e ce m i-am imaginat că este o femeie bătrână şi grasă?... D in cauza titlului său de ducesă, şi de binefăcătoare, fără îndoială... — Şi ap o i p e n tru că ştiaţi că e ste v ă d u v a d u c e lu i de M audribourg, decedat acum câţiva ani la o vârstă înaintată. D acă socotesc bine, ar fi avut astăzi m ai m ult de optzeci de a n i... şi n-ar fi m ai puţin din această cauză soţul acestei foarte drăguţe fem ei, cu vreo patruzeci de ani m ai tânără decât el. — Ah! încep să înţeleg, exclamă Angelica, asta e! O căsătorie cum trebuie să suporte multe fete, pentru a fi pe placul familiilor lor. Şi înfiorată, îşi sprijini obrazul de um ărul contelui. — Şi eu îm i amintesc, când m ă duceam la Toulouse, credeam că m ă voi căsători cu un bătrân, u n m onstru, u n G ilíes de R e tz ... — D ucele de M audribourg era puţin din toate acestea la un loc. Desfrânat, lubric, fără scrupule. Se spunea că creşte în mănăstiri fetiţe drăguţe, orfane, pentru ca la pubertate, fie să şi le facă amante, fie chiar, dacă erau de origine nobilă, să se căsăto rească cu ele. Se pare că se plictisea repede şi, la m oartea prim elor trei, nu, patru soţii, s-a bârfit m ult în privinţa lui, spunându-se că le-a otrăvit. Tânărul rege l-a exilat ch iar pentru o vrem e de la curte. M audribourg a participat totuşi la căsătoria sa la Saint-Jean-de-L uz. D a r eu am refuzat să-l întâlnesc... tocm ai din cauza frumuseţii tale înfloritoare. El m ă vizitase înainte la Toulouse, căci îi trebuiau secrete ale magiei pentru a-1 convoca p e Diavol. — C e poveste oribilă. D oam ne! E ra deja căsătorit cu actuala ducesă la căsătoria regelui? N u, nu se poate, ea era p rea tânără atunci, biata copilă!... — N u este chiar aşa de tânără, zise Peyrac cu o anum e ironie, n u o cred chiar atât de copilăroasă. E ste o perso an ă de o m are inteligenţă şi de o cultură extraordinară.

_________ANGELICA ŞI DEMONUL__________________ 41

— D a r ... s-ar p ărea că o cunoaşteţi şi pe ea? exclam ă

Angelica — N um ai după reputaţie. A susţinut o teză la Şorbona despre calcului infinitezimal inventat de dom nul Descartes. în acel context, dorind să răm ân la curent cu evoluţia ştiinţelor în Europa, am auzit vorbindu-se despre ea. A m citit chiar o cărţulie scrisă de m âna ei în care punea la îndoială n u num ai pe D escartes, ci şi legile gravitaţiei L u n ii... C â n d în s o ţito a re a F e te lo r re g e lu i a ro stit n u m ele binefăcătoarei lor, nu eram sigur că într-adevăr este vorba de aceeaşi fem eie. Şi m ie m i se p ărea de n ecrezu t, dar se dovedeşte că Gouldsboro adăposteşte pe unul dintre prim ii doctori honoris causa ai timpului nostru. — N u-m i vine să cred, m urm ură Angelica. Ce de evenimente în câteva zile! * *

*

A junseră la m alul apei. P e v rem ea fluxului, u n m ic pod de lemn, înaintând destul de departe, perm itea coborârea fără probleme într-o şalupă. Jacques V ignotîi întâm pină, ridicând felinarul pentru a-i orienta. N o ap tea era ceţoasă, dar n u p re a întunecată. O lună ascunsă lăsa să se întrevadă p rin ceaţă dâre de lum ină livide care sclipeau ca nişte licurici misterioşi în voia mişcării valurilor. E ra ceva puţin îngrijorător în aceste j ocuri de lum ină firgară. Valurile de ceaţă ce rătăceau păreau prezenţe m onstruoase la pândă. T ocm ai se îndreptau spre dig când, v en it n u se ştie de unde, îndepărtat şi totuşi, perceptibil, sfâşietor, se auzi u n ţipăt, un ţipăt de femeie. Vibră îndelung, teribil, intenninabil, canăscut dintr-o suferinţă inum ană, dintr-o tortură de nespus care n u se m ai sfârşea. Părea că ţâşneşte din noaptea însăşi, din cel m ai adânc pu n ct de funingine neagră al norilor agitaţi de deasupra lor. V ibra prin întuneric, fără sfârşit şi vântul p ărea că poartă şi sporeşte la infinit ecoul ascuţit al acestui urlet în care vibra o durere fără num e, dar şi ceva din horcăitul unei noi furii demonice. C ei care-1 au ziră îşi sim ţiră sângele îngheţându-le în vine, răm ânând ca de piatră. A dhem ar lăsă să-i scape felinarul pe care i-1 dăduse Angelica. Trem ura atât de tare încât nu reuşi să se închine.

42

ANNE şi SERGE GOLON----------------------------------

-------Diavoh^ m ^ o l i ţ a - .., bâlbâi el. D e d ata asta, ea e! Ati auzit-o, nu-i aşa? .... , . . . . . ' o ric â t de duri erau, ceilalţi m ateloţi erau şi ei tulburaţi. — Ce s-o întâm pla rău pe acolo? spuse unul dintre ei privind în noapte. Ce credeţi, m onseniore? O fem eie în prim ejd ie?... — N u, este vocea unui spirit, spuse altul. P o a ’ să m ă înşel. A m m ai auzit şi alte de-asteape lângă arhipelagul Diavolilor, în golful Saint-L aurent... D ar asta n-a venit dinspre m are... — N u, m ai degrabă din sat, rem arcă Peyrac, b a chiar din fort. A ngelica se gândi la ducesa de M audribourg. U n asem enea ţipăt nu putea ieşi decât din pieptul unei fiinţe dându-şi ultim a suflare. încredinţată brusc că bolnava se afarşise, A ngelica alergă spre case, reproşându-şi că a părăsit acea nefericită femeie în ultima ei clipă. E a sosi gâfâind şi zări două siluete aplecându-se în pătratul luminos al unei ferestre deschise. — C e s-a întâm plat? strigă ea. — N u ştiu, răspunse v ocea D elphinei de R osoy. C ineva a ţipat afară. A fost groaznic! Trem urăm toate. — Părea că vine din pădure, întări M arie-la-Douce care stătea lângă ea. A ngelica era perplexă. — N u,avenit de pe aici. Ciudat căn-aţi avut aceeaşi impresie... D oam na de M audribourg n-a fost deranjată de acest ţipăt? — N u, din fericire! M arie-la-D ouce aruncă o privire în spatele ei, în interiorul camerei. — Se odihneşte liniştită, Dom nul fie lăudat! — Ei bine! închideţi obloanele acum şi odihniţi-vă şi voi. Poate u n anim al a fost prins într-o cursă în pădure. în orice caz, M ărie, n-ar trebui să fiţi în picioare. A i avut destule em oţii astăzi! D u-te repede în pat, că m ă supăr. — Da, doamnă. Sunteţi atât de bună, doam nă, răspunse fata a cărei voce răguşi brusc. — N oapte bună, doam nă, zise D elphine, politicos. Şi se retraseră trăgând greul oblon de lemn.

ANGELICA ŞI DEMONUL

43

* *

*

U n m om ent, în picioare în întuneric, A ngelica căută din nou ecoul acelui ţipăt oribil. Is e p ă r e a c ă vibrează încă în juru l ei. “ C ine su feră aşa în noapte? o în tre b a o v o ce interioară. Ce dem on, ce iazm ă rătăcită?... Ah! îm i pierd minţile. “Ei” m ă vor înnebuni cunăscocelile lo r... Joffrey!. . . ” Sim ţi că era din nou singură şi spaim a o cuprinse. — Joffrey, strigă din nou, Joffrey, Joffrey! U nde eşti? — Aici, răspunse vocea contelui care urca în întâmpinarea ei. Haide, ce s-a m ai întâm plat, sufletul m eu? Ce-i cu panica asta? E a se aruncă în braţele Iui şi-l strânse trem urând. — A h! C e frică m i-a fost deodată! Te rog, nu m ă p ărăsi în seara asta, să n u n e m ai despărţim , altfel voi muri!

7 Şi acum era dim ineaţă, o dim ineaţă albă, înceţoşată, în care nu se v edea nimic. D ar destul de clară şi lum inoasă totuşi pentru ca farm ecele nopţii să p ară că s-au şters odată cu ivirea zorilor. A n g e lic a şi Joffrey, sp rijiniţi în coate p e b alustrada lui Gouldsboro , aşteptau barca ce trebuia să-i ducă Ia ţărm . N u erau p rea grăbiţi s-o v a d ă sosind. Se sim ţeau b in e aşa, unul lângă altul, înconjuraţi încă de singurătatea şi misterul create de ceaţă în juru l lor. D e p e p ăm ântul invizibil, ajungeau p â n ă la ei zgom otele activităţii de la ţărm. U rm au să debarce acolo în curând şi să reia pe um erii lo r în datoririle pe care şi le im puseseră. D ar, în această dimineaţă, lehamitea Ii se risipise. Se simţeau fericiţi şi plini de putere, sensibili la această viaţă intensă ale cărei ecouri le parveneau prin pătura m oale şi palidă a ceţei. C hem ările pescarilor revenind spre mal, dulgherii bătând cu zgomot mare cuie în scânduri, grinzi şi şindrile, fem eile vorbind în tim p ce-şi vedeau de treburile lor... Strigătele păsărilor de m are şi gunguritul de turturele în codri, planau peste aceste fonduri sonore, iar m irosurile vieţii străpungeau ceaţa, cele de foc, de afum ători, de tutun, de rom , de lem n proaspăt

44

ANNE şi SERGE GOLON

tăiat, arom ă tipică a unui fort de pe aceste coaste, între m iresm ele am ărui ale m ării şi suflul îm bătător al pădurii de răşinoase. — Voi m erge să m ă îm pac cu doam nele de la G ouldsboro, zise A ngelica. N u sunt c o m o d e ... dar nici eu. Sigur, o să n e m ai certăm dar, până la urmă, ne simpatizăm şi conflictele ne stimulează. Ele sunt deştepte şi apreciază că le aduc un nu ştiu ce elem ent străin care le perm ite să se perfecţioneze. Ce am apreciat întotdeauna la hughenote, este că ele n u au, ca destule fem ei catolice, m ai ales neveste de ţărani şi burghezi, acest sentiment de um ilinţă al condiţiei lor feminine, această docilitate fată raţiune faţă de soţul lor sau de preot — H m m , zise Peyrac, se vede că ai ştiut să te debarasezi de tutela papistaşă. — M -am debarasat de toate tutelele, zise A ngelica, în afară de cea a dragostei. Şi-i aruncă privirea sa cea m ai arzătoare. Toate orele care se scurseseră, noaptea m inunată, v o r avea totdeauna pentru ea o valoare nepreţuită. Toate cuvintele pe care le schim baseră ieri în tensiunea unei prim e încercări de îm păcare, şi m aitârziuîn elanurile orbeşti ale îmbrăţişării lor amoroase, îriblândeţea unei sem i-trezii, în bunăstarea acelor ore nocturne în care corpul liniştit, dar încă em oţionat şi ferm ecat de bucuriile resim ţite, toate acele cuvinte vo r răm âne în ea ca o com oară pe care n u se v a m ai sătura s-o contemple, amintindu-şi frecare dintre ele pentru a-i gusta dulceaţa. Şi se va putea adăpa din ele, într-o zi apropiată, pentru a traversa o nouă încercare înspăimântătoare. E a nu ştia încă nim ic în acea dim ineaţă liniştită, lum inoasă. Singur, în depărtare, cântecul vrăjit al Turnului Pierdut îi producea o m ică n elinişte zvâcnitoare p e care dorea s-o ignore. Se sim ţea reînnoită, chiar diferită şi priv ea bărbatul p e care-1 iu b ea în faţă, surâzând. Totul în el o em oţiona şi o făcea fericită. U n zgom ot cadenţat îi avertiză că şalupa se apropia. înaintară până în dreptul scării, în tim p ce un m atelot ridică canatul. Om ul, în genunchi derula scara de sfoară. — A m uitat de pisoi, îşi aminti Angelica. Sper că i-a dat cineva a p ă ... Şi că ducesa de M audribourg n-a m urit. A r trebui să m ă duc de asemenea s-o vizitez pe Abigael, acum că ne-am m ai liniştit puţin. N aşterea copilului ei se apropie... Se instalară în barcă, iar marinarii apucară grelele vâsle pentru a străbate cei câţiva m etri ce-i despărţeau de mal. — O să m ă duc să-i spun doam nei C arrere sa găsească o lo cu in ţă d e c en tă p e n tru d u cesă ca să n e p u tem re in sta la în

ANGELICA ŞI DEMONUL

45

apartam entul nostru din fort. N u m ai pleci, nu-i aşa? N u te m ai pot simţi neîncetat “în altă parte” nici cu sufletul, nici cu trupul... Orele îm i p ar atât de lungi şi de am are când nu ştiu unde eşti. D oresc din tot sufletul să m ă dedic Gouldsboro-ului, dar lângă tine... Ce navă a intrat ieri seară în port? Peyrac clătină din cap. — Tare m ă tem să n u fie iar n işte oam eni care v in să m ă smulgă de lângă tine, obligându-mă să alerg din nou să fac pe poliţistul în Golful Francez. — Englezi? — N u, francezi. Guvernatorul A cadiei în persoană, dom nul de Villedavray. S-a anunţat ieri seara, dar i-am însărcinat pe Colin şi p e d ’U rville să-l prim ească pentru c ă voiam să fiu num ai cu tine. Şalupa acosta. A ngelica, înaintând p e plajă, văzu ceva ce se zbătea între alge. — C e-o fi? U n crab? Oh! D oam ne, e pisoiul meu! exclam ă ea. C e-i cu el aici? E ra atât de bolnav! E a îl luă şi, acoperit de spum a şi nisipul ce se lipise de blăniţa şi osişoarele sale fragile, pisoiul părea ia* gata să-şi dea sufletul. D a ca şi în ajun, privirea sa de aur o recunoştea. — P a c ă a venit pe plaj ă să m ă aştepte, p a c ă ştia că voi veni p e aici. — Şi eu v ă a şte p ta m c u lig h io a n a asta, sp u se v o c e a plân g ăcio asă a lui A dhem ar ieşind d in ceaţă, iată altă p o v e ste ... G uvernatorul A cadiei, c a e a v e n it ieri s e a a , spune că suntem dezertori, eu şi ceilalţi soldaţi care erau aici la Fort Sainte-M arie. Şi a v ru t să-l b a tă p e grasul care n e -a adus, — Ah! D ufour este şi el aici, zise Peyrac. Se anunţă furtună căci fraţii D ufour nu-i plac pe oficialii din Quebec. D ar cine vine de acolo? Trei sau patru siluete ieşeau din ceaţă: Colin, caporalul său, Vanneau d ’Urville, Gabriel Bem e. Ei doreau să prezinte domnului şi doam nei de Peyrac câteva chestiuni urgente înainte ca guvernatorul francez, care le era m usafir din seara din ajun şi care p ărea foarte agitat, să-l acapareze pe conte cu revendicările şi exigenţele sale. Colin era deja la curent cu m ulte lucruri. Com petenţa cu care se ocupa de interesele localităţii îi câştiga puţin câte puţin respectul hughenoţilor. E l spuse că avea două proiecte, asupra cărora populaţia, atât hughenotă cât şi catolică, se pronunţase deja. M ai întâi, construcţia unui m ic fort cu patru turnuri de colţ, în locul num it râul Cayugas şi

46

ANNE şi SERGE GOLON

care se găsea la jum ătatea distanţei între tabăra C ham plain şi portul Gouldsboro. pe acest rău, indienii ostili se puteau strecura cu uşurinţă pentru a-i ataca pe albii din împrejurimi. în acest loc, contele Peyrac fusese atacat anul trecut, tocm ai de irochezii Cayugas. Puţin m ai târziu, toamna, o femeie fusese răpită acolo de u n alt trib dejefhitori şi u n bărbat fusese rănit grav. Indienii din micul sat vecin fuseseră masacraţi iar supravieţuitorii îşi pierduseră casele. E ra nevoie să se construiască acolo un fort de p ază şi apărare, care i-ar proteja pe locuitorii paşnici dintre tabăra Cham plain şi port, m ai ales în acest anotimp în care triburile războinice irocheze urm au să înceapă raidurile. Celălalt proiect privea construirea rinei capele pentru catolici, care va fi înălţată de cealaltă parte a promontoriului, acolo unde noii colonişti, p roveniţi de p e corabia Coeur de Marie, u rm a u să se instaleze. — B ine, zise contele, să ne pregătim să d ezb atem aceste spinoase chestiuni şi pentru început săm ergem săm âncăm la doamna Carrere supa ei de scoici şi să bem vin fiert cu scorţişoară. O duse p e A ngelica spre han de unde se înălţa u n m iros bun de foc de lemn, iar ceilalţi îi însoţiră, ca şi soldaţii spanioli, urm aţi de A dhem ar care avea aerul că însoţeşte un sicriu. A ngelica băgase pisoiul sub m antie şi se îngrijora să-l sim tă tremurând. G abriel B em e o ajunse şi o trase puţin deoparte. — D oar un cuvânt, permiteţi-mi, doamnă, presim t că domnul de Peyrac v a fi constrâns să plece câteva zile în expediţie pe râul Saint-Jean şi bănuiesc că aţi dori să-l în so ţesc... A tunci aş vrea să v ă c e r... N aşterea dragii m ele soţii se a p ro p ie ... S unt extrem de îngrijorat. D oar prezenţa voastră aici poate să ne liniştească că va fi bin e... — N u v ă fie team ă, dragă B em e, răspunse ea, pen tru asta am venit şi nu voi părăsi Gouldsboro înainte ca A bigael să nască şi să se refacă după aceasta. D ar adăugă, cu inim a strânsă: — Credeţi intr-adevăr, că soţul m eu va fi obligat să părăsească Gouldsboro? C e-ar avea de făcut pe râul S ain t-Jean ?... — Situaţia este extrem de complicată acolo. A cel englez din Boston, Philipps, care s-a prezentat cu amiralul Şhem lgham , a găsit m ijlocul de a b lo ca p e râu personaje im portante din Q uebec.

•___________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

_____________ 47

Guvernatorul Acadiei abia a scăpat, cu preotul şi câţiva tineri zăpăciţi din suita sa şi a venit să ceară ajutor aici căci, odată în plus, este o afacere ce poate declanşa războiul între cele două coroane şi doar el, soţul dum neavoastră, poate îm piedica asta. E l îl arătă cu bă rb ia p e contele de P ey rac trecând pragul hanului. Soldaţii se aşezară de santinelă la uşă, D o n Juan A lvarez îl u rm ă p e conte în interior. E l nu-1 p ărăsea de cum păşea pe ţărm , exercitând o discretă dar insistentă supraveghere.

8 E rau deja m ulte fem ei în interiorul marii săli. D evenise un obicei printre doam nele din Gouldsboro, îndată ce locuinţele fuseseră construite, să se în tâlnească dim ineaţa la prim ele ore, după ce copiii se sculau şi soţii plecau la lucru. E le se sfătuiau şi-şi perm iteau câteva gustări, aşezate liniştit în faţa farfuriei lor, lipsite de grija de a servi la m asa fam ilială. Fiecare se întorcea apoi la ocupaţiile sale casnice. A ngelica o zări im ediat pe doam na M anigault care se ridică şi veni să le facă o m ică reverenţă. C opiii şi adolescenţii curăţau peştii de solzi, deasupra unei covate de lem n. Şi ei salutară veseli. D oam na M anigault zâm bea atât cât îi perm itea faţă sa de obicei îm bufnată. Peyrac îi întoarse zâmbetul. — V ăd că s-au deschis lăzile cu porţelanuri, zise el. Sunt o m arfa destul de d elicată de adus din E uropa, aceste faianţe, dar E rickson nu s-a zgârcit la paie şi se pare că n u sunt pierderi grave. — N u, doar toarta u n u i vas de L im oges şi câteva p iese ale unui cuptor olandez. D ar dom nul M ercelot ne-a prom is că le v a lipi. C âteva doam ne aduseră pe m asă unele piese de faianţă, care în acea dimineaţă făceau subiectul conversaţiei, subiect mult m ai vesel şi m ai pasionant decât pirateria, luptele şi spânzurătoarea, trădarea şi naufragiaţii, răniţii, morţii de care avuseseră parte în ultimele zile. Prezenţa contelui de Peyrac şi a Angelicăi, aşezaţi unul lângă altul şi în aparenţă împăcaţi, întăreau liniştea generală. Fiecare dintre fam iliile din G ouldsboro prim ise un cadou de ag ăţat sau de pus în dulapul de vase, care o supieră, care câtev a

a NNE

şi SERGE GOLON

—— ^un coş de pâine, un platou, u n obiect de calitate ca re dădeau rusticelor lor locuinţe un aer nou. c — P arcă a m fi nişte prinţi, spuse doam na M anigault, ar fi trebuit, să începem cu asta. Să deschidem lăzile, în loc să ne certăm. — Şi tu, iubito, ai avut timp să num eri cadourile? întrebă încet Joffrey de Peyrac, aplecat spre Angelica. — Oh! nu! N u-m i era gândul la asta. E a era preo cu p ată de vorbele lui B e m e şi m ân ca distrată. Peyrac o observă. — C e s-a m ai întâm plat? — M ă g ândeam la acest guvernator francez. T rebuie să te duci la capătul Golfului Francez? — Vom vedea. Pentru u n m oment, chiar dacă dom nii aceştia din C anada su n t în pericol să fie scalpaţi sau pu şi în lanţuri în ora care vine, nu te voi părăsi m ai m ult de două zile. N u sunt la dispoziţia tuturor naţiunilor care ajung la ananghie. A ceastă prom isiune o însenină pe Angelica. D ouă z ile ... Era fără sfârşit. E a-i dădu pisoiului să bea şi să m ănânce sub privirile interesate a câtorva copilaşi, apoi se întreţinu cu doam na C arrere despre posibilitatea de a o găzdui pe ducesă. Exista o casă la ieşirea din sat, al cărei locuitor plecase să cumpere blănuri în interiorul ţării. D ucesa şi suita sa vo r fi poate puţin înghesuite, dar la război, ca la război, când p lec i în C anada trebuie să te aştepţi la o ric e ... A ngelica se info rm ă de asem enea dacă h ainele A m broisinei de M audribourg putuseră fi aranjate. — N u în că. A tre b u it să g ăsesc aţe de to a te culo rile curcubeului ca să cârpesc asem enea ţoale! Ştiţi, ceva nu-i în regulă cu hainele astea... — C e vreţi să spuneţi? — Petele, rupturile... — D upă un naufragiu, cum aţi vrea să fie? — N u-i asta! în sfârşit, n u p o t să spun. A ngelica părăsi hanul după ce-1 făcu p e soţul ei să-i prom ită că v a veni în fo rt cel p uţin p e la sfârşitul dim ineţii ca să se poată odihni îm preună şi, de asem enea, să nu părăsească locurile pentru expediţii războinice fără să o anunţe. El râse, îşi reînnoi promisiunile şi-i sărută vârfurile degetelor. Dar, cu toate acestea, n u era liniştită. Frica de a-1 pierde din nou se deschisese în faţa ei ca un abis şi nu reuşea de fel să alunge această imagine.

___________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

49

T otuşi, cân d v ăzu soarele risip in d ceaţa şi G ouldsboro strălucind cu casele sale din lem n deschis la culoare, falezele înverzite de m ulţim ea copacilor, plajele sale, prom ontoriile de roci surpate, albastre, mov, roz, bucuria o copleşi şi-şi spuse că era cea m ai fericită dintre fem ei. Orice s-ar întâm pla, obstacolele v o r fi trecute. Nim ic nu se poate construi fără luptă. A propiindu-se de fort, ea se ruga ca ducesa să se sim tă m ai bine p e n tru a se m uta, ca ea să p o a tă răm ân e singură acasă, cu fericirea ei, cu sufletul său reînnoit. Avea chef acum să vadă conţinutul cutiilor aduse de pe vasul Gouldsboro. Căutase în grabă o rochie ca să asiste, cine ştie, la spânzurătoarea lui Colin. Ce amintire oribilă şi câtă seninătate îi aducea această nouă zi care căpăta astfel o valoare şi m ai m are. îşi va instala pisoiul care se v a vindeca repede, găsind un adăpost, o prezenţă, puţină m âncare. Indreptându-se spre scara interioară a fortului, auzi voci ce păreau că se ceartă, apoi căpitanul Job S im on ieşi din apartam ent aplecându-şi înalta siluetă pentru a n u se lovi cu fruntea de pragul de sus al uşii. C u capul între um eri, parcă copleşit de o greutate uriaşă, părea aproape cocoşat. El îi aruncă A ngelicăi o privire încruntată. — C a să v e z i! zise el. N u num ai că m i-am pierdut nava, dar m ai sunt şi certat. Credeţi că e drept? în ciuda feţei sale urâte şi care, în plus, se prezenta în această dimineaţă plină de ţepi cărunţi, bunătatea privirii sale cenuşii cufundată sub enorme sprâncene îi dădea înfăţişarea unui câine trist care cerşeşte puţină afecţiune. — A ţi salvat în să inorogul, îi spuse e a p e n tru a-1 consola, ■ oare nu-i ăsta u n sem n bun, o prevestire pentru viitor? — D a, poate! D ar ar trebui aurit. U nde să găsesc aici foiţă de am ? C hestiile astea sunt uşoare ca o suflare şi costă scum p. Până să-l p u n la prova vasului m ai d u rea z ă ... Sunt lefter şi pe deasupra m i se m ai fac şi reproşuri. — Fie vorba între noi, căpitane, n u sunteţi şi dum neavoastră p u ţin vinovat? D acă treb u ia să m erg eţi în Q uebec, cum de v-aţi rătăcit prin părţile noastre? E l p ăru şocat de vorbele ei şi o priv i gânditor, apoi oftă din rărunchi. — F ie ! D ar naufragiul nu-i din vina mea. — D in vina cui, atunci? -— A ticăloşilor care au aprins felinare p e faleză ca să ne atragă în porcăriile de recifuri. B rusc, păru că-şi schim bă părerea.

50

ANNE şi SERGE GOLON

— ... Ce-aţi spus în legătură cu inorogul? C ă l-aş putea auri? Asta-i o idee bună!... Tatăl m eu era aurar. Şi eu ştiu puţin m eseria... D ar m i-ar trebui aur. U nde să găsesc aur în ţinutul ăsta blestem at, plin de diavoli şi piraţi?... — Cine ştie? Poate o să găsim! Ştiţi doar că aurul este treaba demonilor!... — N u glum iţi c u asta, doam nă, exclam ă A dhem ar care o urmase. Căpitanul îşi făcu sem nul crucii, dar adăugă, totuşi: — C u atât m ai rău! C u atât m ai rău pentru diavol. D acă-m i găsiţi foiţă de aur p e n tru inorog, sunt om ul dum neavoastră. V ă m ulţum esc, doamnă. Dum neavoastră, cel puţin, sunteţi bună. Şi plecă, aparent înviorat. Pisoiul sări din braţul Angelicăi şi se duse să adulm ece uşa. — Iar fu g e !... Prinde-1 A dhem ar! C e te tot ţii după m ine, băiete? — Credeţi că m i-e poftă să fiu spânzurat cum zice guvernatorul ăla al A cadiei? Şi trebuie să v ă m ai povestesc şi ce vis am avut. M i s-a arătat u n înger, dar era roşu, com plet roşu, d in cap p ân ă în picioare. N u-i norm al pentru un în g er... A n gelica in tră în cam eră. P isoiul intră şi el cu un aer de proprietar. C u coada în sus se duse im ediat la pătratu l de lână care-i fusese dat în ajun şi instalându-se, începu să se spele cu grijă.

9 Ambroisine de M audribourg şedea în faţa ferestrei, îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră cu guler de dantelă. Rochia închisă la culoare îi accentua paloarea feţei. A vea aerul unei infante orfane. Cu m âinileîm preunate pe genunchi, părea cufundată într-o meditaţie profundă. însoţitoarele sale îi respectau tăcerea. L a intrarea A ngelicăi, ducesa îşi ridică cu vioiciune capul. M işcările sale aveau m ultă distincţie, dar ascundeau cu g reu o impulsivitate nativă care nu era lipsită de farmec şi o întinerea şi m ai m ult . — Ah! A ţi venit, în sfârşit, doam nă, zise ea. V ă aşteptam . D oam ne, cât vă aşteptam! Iată-vă, în sfârşit!... O chii ei străluceau de o bucurie ascunsă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

51

— V -aţi sculat, zise A ng elica şi sp er că v ă este m ai bine. A ţi dorm it bine? V ă găsesc încă prea palidă. — N u-i nim ic. M ă gândeam că v -am deranjat destul, pe dum neavoastră şi p e dom nul, soţul dum neavoastră, ocupându-vă apartam entul privat. D e-acum m ă p o t deplasa, deşi m ă sim t încă, într-adevăr, destul de slăbită. Căpitanul Sim on tocm ai m i-a spus că vasul nostru a fost pierdut definitiv. Nici o speranţă în privinţa aceasta. D ar sem nând nişte hârtii, cred că m -aş putea îm barca cu fetele m ele p e u n vas care să n e ducă în sfârşit în Q uebec. — N u vorbiţi de plecare aşa degrabă, doam nă, zise Angelica gândindu-se la proiectele făcute p e n tru F etele regelui. N u v-aţi însănătoşit încă. — A tunci, cel puţin, să n u v ă m ai incom odez în casa dum neavoastră. O rice b aracă ar fi potrivită. P lecând spre N o u a Franţă, am pus şi lipsa de confort pe lista sacrificiilor făcute pentru D om nul D um nezeul nostru. N u m ă tem de austeritate. — V ă vom instala cu fetele dum neavoastră, zise Angelica, şi în ciuda dorinţei dum neavoastră de sacrificii, voi veghea să n u vă lipsească nimic. E ra uşurată că ducesa de M audribourg avusese ea însăşi tactul de a e lib era apartam entul din fort. A c e a stă tân ără fem eie cu o perso n alitate destul de ciudată, asim ilase la p erfecţie excelenta educaţie p e care orice tânără n o b ilă o p rim e a la m ănăstire şi, în plus, părea în m od firesc înclinată să se preocupe de sentimentele şi bunăstarea celuilalt. E a zâm bise uşor la vorbele Angelicăi. C u un gest, arătă rochia p e care o purta: — V ă c er în că o dată scuze. Iată cât de indiscretă m -am arătat. N eştiind cum să m ă îm brac, am luat această rochie. — A ţi fi putut alege una în culori m ai vii, zise Angelica în m od spontan. Aceasta riu merge cu tenul dumneavoastră. Aveţi aerai unei persoane de m ănăstire şi a unei orfane. — D ar sunt o pensionară de m ănăstire, zise ducesa râzând, ca distrată de această remarcă. N u v-am spus deja? Şi sunt şi orfană, adăugă ea, m ai încet, dar cu simplitate. A ngelica îşi aminti de inform aţiile p e care i le dăduse Joffrey de Peyrac în legătură cu căsătoria acestei tinere cu un bătrân şi simţi o v a g ă rem uşcare am estecată cu m ilă. Sub aparenţa de extrem ă siguranţă a ducesei de M audribourg, care era, conform reputaţiei ei, atât sav an tă cât şi fem eie de afaceri experim entată, era poate singura care distingea o slăbiciune, ceva copilăros şi înduioşător.

atsjtjf

si SERGB GOLON

52

şi de a o ajuta, abătând-o astfel Î Î . S i oare-i părea ca a fost foarte austera. u

__ O să v ă găsesc o ţinuta m ai vesela. — N u, v ă rog, zise ducesa dând din cap, lăsaţi-m ă, n u vă fie cu supărare, să port doliu după bieţii oameni m orţi acum două nopţi, fără îm părtăşanie. C e nenorocire îngrozitoare! M ă to t gândesc la asta. Şi-şi luă faţa în mâini. A ngelicanu insistă. Oamenii ăştia, veniţi dinEuropa, nu trăiau încă în acelaşi ritm cu ei toţi. E a gândi că aici viaţa clocotind cu atâta intensitate şi prim ejdia de m oarte apărând la tot pasul, eşti obligat să treci m ai repede peste necazuri. * *

*

T inerele şi P etronille D am ourt erau g a ta să părăsească încăperea la u n ord in al stăpânei lor. E le aranjaseră şi curăţaseră totul p erfect şi p ăreau calm e şi refăcute d upă em oţiile din ajun. Secretarul cu ochelari term ina de scris ceva, aşezat la m asa care era de obicei m asa de lucru a lui Joffrey. Luase pana din aripă de albatros im aculată de care se servea stăpânul locurilor şi aceasta îi displăcu în m od instinctiv Angelicăi, deşi, gândind m ai bine, bietul secretar al ducesei, lipsit de toate, n-ar fi avut vreo altă soluţie. A rm ând Docaux, secretarul ducesei de M audribourg, era u n o m fără vârstă. U şoara sa corpolenţă şi solem nitatea puţin pedantă îi atrăgeau consideraţia oam enilor. P en tru u n m otiv neclar, n u-i era sim patic A ngelicăi. In ciuda m anierelor sale plăcute şi prietenoase, ea avea im presia că este u n om neîm păcat cu sine şi cu situaţia sa. Dar, la urm a urm ei, poate n u era decât o im presie. Şi, în orice caz, postul de secretar al u n o r p e rso a n e su s-p u se, care n e c e sită a tâ t se rv ilism , cât şi îndrăzneală, n u poate făuri caractere prea deschise. — D om nul A rm ând face bilanţul pierderilor noastre, explică doam na M audribourg. D eşi îşi anunţase m utarea, ea continua să stea aşezată, cu m âinile îm preunate pe genunchi iar A ngelica observă că ţinea un rozariu de lem n între degete. — N u m -a căutat vreun prelat de rang înalt? întrebă ea brusc. — Aici? exclam ă Angelica. Dar, doamnă, suntem departe de toate oraşele, nu v-am m ai spus? Sigur, sunt câţiva iezuiţi rătăciţi în Acadia, preoţi ai unor concesiuni sau posturi m ilitare...

■_______________ANGELICA ŞI DEMONUL__________________ 5 3

E a se opri, o idee neaşteptată trecându-i prin cap. Ambroisine de M audribourg zise repede: — C onfesorul m eu a scris şi a an u n ţat venirea m ea tuturor autorităţilor religioase dinNouaFranţă. Precis unul dintre aceşti domni din C om pania lui Isus trebuie să fi fost dej a anunţat că am naufragiat pe co astele din M âine şi să se fi p rez e n ta t să ne aducă sprijinul Sfintei noastre religii. — D ar sunt atât de puţini şi distanţele atât de m ari, rem arcă vag Angelica. D ucesa părea că ciuleşte urechile. — N u se au d clopotele b ă tâ n d ... m u rm u ră ea. C um să ştii cât este ceasul?... Aş fi vrut să asist la Sfânta Liturghie, dar am aflat că n-aveţi nici biserică aici. — O să avem curând o capelă. A n g elica îi e ra recu n o scăto are lui C olin că i-a perm is, in extremis , să spună asta. — C um puteţi trăi aşa, fără să asistaţi vreodată la divina Jertfa? întrebă tânăra binefăcătoare, fixând-o cu un fel de m irare candidă. N -av eţi n ic i m ăc a r un preot, am aflat. D eci, to ţi oam enii aceştia trăiesc şi m or ca nişte animale, fără ajutorul împărtăşaniei. — E xistă u n pastor... ■ — U nrefonnat! exclam ă ducesa indignată. U n eretic!... Este şi m ai grav. N u e oare scris în Biblie: Fugiţi de eretic după ce l-aţi

certat o dată şi apoi încă o dată... Aflaţi că cel ce stă cu el este şi el pervertit. — F ie, zise A ngelica, p u ţin enervată, dar n u u itaţi că perversiunea noastră, a oam enilor din G ouldsboro, ne face m iloşi cu aproapele nostru, ceea ce, la u rm a urm ei, este prim a poruncă a Noului Testament. Orice ar spune faimosul vostru căpitan Job Simon, nu su n tem nişte piraţi'şi am făcut p e n tru d om niile voastre to t ce ne-a stat în putinţă. S chim bând aceste vorbe cu A m b ro isin e de M audribourg, m erg ea p rin încăpere, punând la locul lor câteva m obile. C e idee ciudată îi trecuse oare prin cap adineauri, când ducesa îi vorbise de u n p re la t de ran g înalt? O traversase ca u n fulger. E ra ceva im portant... Nu-şi m ai am intea... Deschise cutia cu pistoale şi exam ină obiectele care completau panoplia casetei. A m intirea atenţiei lui Joffrey îi încălzea inim a şi o făcea să uite îngrijorarea produsă de cuvintele ducesei. Era conştientă că aceasta o observa cu o curiozitate atentă.

A m E ji^ E R G E G O L O N ----------------------------------

chiar că sunteţi un trăgătn o a ^ î a d e Peyrac se întoarse repede spre ea. —-Desigur, ştiţi mult prea multe lucruri despre mine, strigă ea. Uneori mi se pare că nu întâmplarea v-a adus până aici...

Doamna de Maudribourg gemu ca şi cum ar fi fost rănită în inimă şi-şi acoperi faţa cu mâinile. — C e sp u n e ţi? N u -i în tâ m p la re a ? A tu n c i, d a c ă n u-i întâm plarea, ce este? zise ea cu o voce întretăiată. N u p o t să cred că ar fi Providenţa, cum încă m ai speram ieri. D ar am realizat oroarea destinului care n e copleşeşte. Toţi bieţii oam en i m orţi, înecaţi, sfârtecaţi atât de departe de ţara lor. M i se pare că blestem ul lor va apăsa pentru totdeauna asupra m ea. Ah! D acă nu întâm plarea ne-a adus pe aceste ţărm uri, atunci cine? Poate Satan însuşi, m ă te m ... Satan! O h, D oam ne! U nde să găseşti forţă să i te o p u i... E a păru că face u n efort să se abţină. — Iertaţi-m ă, doam nă, zise ea încet. S im t că v -am rănit adineauri cu întrebările şi părerile m ele despre viaţa dum neavoastră com ună cu ereticii. Sunt prea im pulsivă şi m i se reproşează adesea că-m i exprim prea direct părerile. A şa sunt eu. Judec logic şi ştiu că nu las loc suficient instinctului. Ori, dum neavoastră sunteţi cea care aveţi dreptate, ştiu, C e contează dacă este sau nu o capelă aici? C e înseam nă ritu l fără bunătate? Când voi vorbi toate limbile

oamenilor şi îngerilor, dacă nu voi avea milă, nu voi f i nimic... Şi când voi avea darul profeţiei, cunoştinţă de toate misterele şi întreaga ştiinţă, când voi avea chiar atâta credinţă încât voi putea să mut până şi munţii, dacă nu voi avea milă, nu voi f i nimic... S fântul P av el e ste cel ce a spus a s ta ... sfân tu l Pavel, învăţătorul nostru al tu tu ro r... D ragă prietenă, vreţi să m ă iertaţi? O u m bră de suferinţă îi înnegura privirea m inunată în care strălucea o lum ină em oţionantă. A ngelica o asculta, punându-şi întrebări asupra personalităţii ambigue a acestei fem ei atât de dotate şi atât de dezarmată, totuşi. O rigidă educaţia religioasă amestecată cu studii ştiinţifice abstracte o făcuseră să trăiască într-o atm osferă mistică, exaltată. A r fi fost desigur m ai la locul ei în Quebec, primită de ep isco p , ie z u iţi şi m ăicu ţe, d ecât a ru n c a tă p e ţărm u rile independente de la Gouldsboro. Aspra Am erică nu se va îndura de această fragilitate. Angelicăi îi fu milă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

55

— N u m -am supărat, zise ea. V ă iert. Aveţi tot dreptul să vă inform aţi despre locurile în care vă găsiţi şi despre m odul în care trăiesc cei care v-au prim it. Şi eu, sigur, sunt im pulsivă şi spun tam -nesam ce gândesc. O să v ă îm bolnăviţi din nou. — Ah! C e obosită sunt, m urm ură ducesa trecându-şi o m ână peste frunte. Aici nu m ă m ai simt eu însămi. Căldura, vântul necontenit, m irosul de sare şi su lf ce vine dinspre m are, ţipetele sfâşietoare ale p ă sărilo r care n u în cetează să străbată cerul, ca nişte suflete p ie rd u te ... A ş v rea să v ă m ărturisesc ceva ce m i s-a întâm plat în această dim ineaţă, dar să nu râdeţi de m ine. — N u, nici vorbă. Spuneţi! t— M i s-a arătat S atan, zise ducesa, p e u n ton grav, în tim p ce fem eile se închinau cu spaimă. Sigur, nu este pentru prim a dată, dar astăzi m i s-a arătat într-un m od cu totul nou: era în întregim e ro şu ... — C a şi îngerul m eu! strigă A dhem ar, avid de astfel de confidenţe şi care p ărea că aproape le provoacă. — R oşu şi hidos, continuă ducesa, rânjind, ţepos peste tot, cau n animal lăţos şi puturos. A bia am avut timp săfac semnul crucii... C ă a fu g it p e coş. — P e coş? — C a îngerul meu! strigă im ediat A dhem ar încântat. -— Ştiu că Satan poate lua toate form ele şi că-i place şi roşul şi negrul, continuă ducesa. D ar de această dată am fost deosebit de speriată. M ă în treb ce an u n ţă a c ea stă n o u ă în făţişare? A ltă nenorocire, alte suferinţe, alte isp ite ... înţelegeţi de ce doream să p rim esc ajutor de la u n preot, dacă s-ar fi aflat p rin îm prejurim i, încheie ea cu o v o c e trem urătoare. — Preotul de pe Sans-Peur a plecat, dar poate că părintele B aure m ai este încă aici. U n reform at, preot al dom nului de SaintCastine din fortul Pentagoet. — U n reform at, protestă ducesa, nu, este p rea p u ţin ... * *

,■

*

în acest tim p, A ngelica exam ina vatra p rin care doam na de M audribourg pretindea că l-a văzut pe Prinţul Tenebrelor luându-şi zborul. E ra încă cenuşă acolo pentru că, în ciuda călduroasei nopţi de iulie, se făcuse focul pentru bolnavă, şi A ngelica însăşi, în ajun, aruncase u n b raţ de surcele pentru foc ca să-i dea nau frag iatei impresia unei primiri liniştitoare.

56

ANNE şi SERGE GOLON

A plecându-se, observă am prenta unui p icio r gol. V enea un ciudat, dar pentru A ngelica era fam iliar: “U n sălbatic, gândi ea, care a intrat aici cu neruşinare!... Poate pe m ine m ă căuta. Cine poate fi?” Incidentul îi amintea apariţia lui Tahoutaguet, trimisul irochezilor, care p ătru n sese în tab ăra de la K ataru n k prin tre duşm anii săi abenachezi p e n tru a ajunge la Peyrac. în ciu d a acestei evocări a irochezilor, ale căror incursiuni războinice începeau să am eninţe regiunea, Angelica se simţea m ai degrabă liniştită şi chiar mulţumită. — C red că tu eşti cel ce are dreptate, îi zise e a râzând lui Adhem ar, e vorba m ai curând de un înger. — V ăd că n u luaţi în serios viziunea m ea, se plânse doam na deM audribourg. — B a da, doam nă, sunt încredinţată că aţi văzut c e v a ... sau pe cineva, dar nu cred că este u n dem on. Vedeţi? A dhem ar este un spirit simplu, dar în această calitate, instinctul său în privinţa lucrurilor supranaturale este destul de just! în acest tim p câteva ciocănituri brutale se făcură auzite la uşă. Fiii doam nei Carrere se prezentară, trim işi de m am a lor pentru a o ajuta pe doam na de M audribourg la m utare şi a o conduce la noua sa locuinţă. C u pielea tăbăcită de~aerul m arin şi viaţa liberă de vânători, pescari şi salahori la care erau supuşi, aceşti băieţi şi adolescenţi făceau im presie bună. E i afişau hotărârea celor care şi-au luat viaţa în propriile m âini, departe de o societate com plicată şi sufocată de secole de civilizaţie şi reguli de politeţe p e'cât de plictisitoare, pe atât de inutile. — U nde sunt bagajele? întrebară ei. — N u avem, răspunse ducesa. Dom nule Arm ând, aţi terminat de scris? Secretarul pudră foile pentru a usca cerneala, le rulă şi, scoţând un suspin adânc, se ridică. Toată lum ea coborî scara de lem n a fortului. A ngelica, în ciuda asigurărilor ducesei că se sim ţea perfect sănătoasă, o luă de braţ pentru a o sprij ini. Şi bine făcu, căci ajunsă în josul scării, A m broisine de M audribourg leşină din nou. D ar avea şi d e ce. B arând p o arta de la intrare, în faţa lo r se înălţa, m ândru, Piksarett, şeful indienilor Patsuikett, Piksarett, m arele Botezat, cel m ai înalt războinic din Acadia. m iro s

ANGELICA ŞI DEMONUL

57

C hiar el, fără îndoială, se prezentase în acea dim ineaţă, fără ocolişuri, ochilor încă proaspeţi şi candizi ai noilor imigranţi. Ş in u e de m irare că-1 luaseră drept u n dem on. în acea zi, arăta înspăimântător. Purtând o simplă fâşie în jurul şoldurilor, era tatuat din cap până în picioare cu roşu închis, stacojiu şi violet, culori care şerpuiau în vârtejuri şi volute în ju ra i fiecăruia dintre pectoralii săi, ai om bilicului, m uşchilor puternic reliefaţi ai coapselor, genunchilor şi gleznelor, ca şi în ju ra i braţelor şi mâinilor. Nasul, fiuntea, bărbia, pomeţii obrajilor aveau aceeaşi ornamentaţie, ceea ce îl facea să pară ju p u it de viu, dar p e faţă îi străluceau ochii săi pătrunzători şi batjocoritori. A ngelica se grăbi să-l recunoască. — Piksarett, strigă ea, ce plăcere să te văd! Vino, intră, ia loc în sala vecină, Jérôm e şi M ichel te-au însoţit? — Sunt aici, anunţă Piksarett ridicând lancea pentru a-i lăsa să treacă p e cei doi nedespărţiţi1. A ceastă n o u ă avalanşă de pene şi desene barbare sfârşi prin a tulbura pe Fetele regelui şi p e binefăcătoarea lor. D ar doam na de M audribourg se reculese prim a. E a se controla m ai bine şi era clar că nici Satan însuşi n-ar putea-o face să-şi piardă dem nitatea în faţa unor fem ei sim ple cărora le purta de grijă. C hiar şi când Piksarett se apropie de ele, gata să le atingă şi puse o m ână hotărâtă şi unsuroasă pe um ărul Angelicăi, ducesa reuşi să n u se clintească. — A i aşteptat să vin şi n-ai fugit, e bine, constată Piksarett adresându-se prizonierei sale, Angelica. N -ai uitat că sunt stăpânul tău căci am pus m âna pe tine în luptă. — C u m aş p u tea u ita asta? Şi un d e vrei să fug? A şează-te! Să vorbim amândoi. E a îi introdusese în sala centrală a fortului unde erau m ese şi taburete. A poi reveni spre franţuzoaicele care căscau ochii m ari dar se linişteau puţin câte puţin. — V ă prezint un m are şe f indian, zise ea veselă. Vedeţi că nu e vorba de Satan. D in contră, el este catolic şi chiar foarte credincios. U n m are apărător al Sfintei C raci şi a Iezuiţilor. C ei ce-1 însoţesc sunt doi dintre războinicii săi, botezaţi şi ei. — Sălbatici! şopti Am broisine. Sunt prim ii pe care-i vedem , ce emoţie! E le continuau să privească de departe cu u n am estec de 1 A se citi în aceeaşi colecţie, Angelica şi ispita.

58

ANNE şi SERGE GOLON__________

repulsiepe cei trei care luauloc zgomotos în sală, privind înjurul lor cu curiozitate. ., . c . __ Dai-,.. sunt înspăim ântători şi îngrozitori. Şi apoi, m iros teribil de urât. — N u-i nim ic, te obişnuieşti cu asta. N u e decât grăsim e de urs sau de lup-de-m are cu care se ung p e corp p en tru a se proteja de frigul iernii şi de ţânţari vara. Te obişnuieşti. C red că p e el aţi crezut că-1 vedeţi în această dimineaţă, în semisomn, ca pe o apariţie. — D a ... c r e d ... D a r cu m în d ră z n e şte să in tre a şa în apartam entele dum neavoastră fără să se anunţe? — Totul este posibil cu ei. Sălbaticii n u au ruşine şi sunt atât de m ândri de ei înşişi, încât n u înţeleg nim ic din politeţurile albilor, în schim b, acum trebuie să v ă părăsesc p entru a-i prim i, căci s-ar supăra. T eribil... — Voia dum neavoastră, draga m ea. în ţe le g că indigenii aceştia, pentru mântuirea cărora rostim atâtea rugăciuni în mănăstirile noastre, trebuie m enajaţi. D eşi sunt înspăim ântători. C um puteţi fi atât de binevoitoare cu ei şi suporta să v ă atingă? Reticenţele ducesei o am uzau pe Angelica. — Sunt m ari glum eţi, zise ea. Trebuie să-i cinsteşti şi să râzi cu ei. N u cer m ai mult.

10 Piksarett acceptă tutunul de Virginia, refuză berea şi cu încă şi m ai m are indignare rachiul. — D em onul b e ţie i este cel m ai rău dintre toti; n e ia viata; provoacă crim e, ne face să ne pierdem minţile. — Vorbeşti ca M opontook, şeful indienilor M etallaks, de pe K ennebec-ul de Sus. El m -a învăţat cu apa de izvor. — A pa de izvorne transmite forţa strămoşilor noştri îngropaţi în păm ântul pe care-1 traversează. Angelica trimise după apa cea m ai proaspătă ce se putea găsi. Brusc, Piksarett răm ase p e gânduri. Dom eniul Gouldsboro îl intimida oare pe m arele abenachez, aliatul francezilor şi al g h izilor lor spirituali, iezuiţii? în ciuda independenţei sale personale, se sim ţea el oare vin o v at că se s tre c o a ră în tr -u n d o m e n iu a p ro a p e e n g le z p e n tr u a c e re

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

59

răscum părarea unei prizoniere p e are nici m ăcar n-ar putea-o boteza în religia catolică pentru că era deja botezată? A ngelica crezu că-i face pe plac asigurându-1 că v a găsi aici fier de cea m ai bună calitate pentru securea sa şi cele ale războinicilor şi că, dacă dorea m ărgele, pentru el, m arele şef, dom nul de Peyrac av ea m ărg ele albastre şi v e rz i p e care le aducea d in Persia. Ia r scoicile, p e care le-ar oferi p e n tru tratate, n -ar fi, p entru u n personaj atât de important, din cele vulgare, adunate de pe plajă, ci cochilii din oceanul Indian. D eşi foarte rară în A m erica, această m o n ed ă de schim b fusese adusă, c u secole în urm ă, de caravelele Companiei Indiilor. Cochiliile alcătuiau cele m ai frumoase bijuterii şi până dincolo de m ările de apă dulce se vorbea despre unele podoabe ale şefilor Sioux care, fără să fi avut vreodată vreun contact cu om ul alb, se m ândreau să arboreze şiraguri din acestecochilii venite din m ări a căror existenţă nici m ăcar n-o bănuiau. Jérôm e şi M ichel erau p a sio n a ţi de subiect. O chii le strălu ceau de lăcom ie, dar P ik sarett pu se punct, spunând c ă n u era frum os ca o prizonieră să-şi discute p ro p ria răscum părare şi că v a trata asta el însuşi cu Tekonderoga, Omul-Tunetului. — Vrei să te conduc la el? îi propuse Angelica, respectându-i toanele. — N u, voi şti să-l găsesc, afirm ă Piksarett cu m ândrie. C e avea oare? E ra puţin spus că Piksarett cel vesel, glumeţul, se arăta brusc îngrijorat. G ravitatea şi expresia de intensă gândire care-i făcea privirea să strălucească, îi făceau m asca colorată, brusc îm p ietrită sub reţeau a de îm p letitu ri stacojii, în că şi m ai p uţin liniştitoare. E l începu să privească în ju r, dar de această dată fără curiozitate, cu u n aer bănuitor, p ă râ n d că adulm ecă ceva. A poi, atinse cu vârful degetelor fruntea Angelicăi. — U n p erico l te pândeşte, m urm ură el, o ştiu, îl simt. A ceastă declaraţie îi provocă Angelicăi nelinişte. — C e prim ejdie, Piksarett, spune-m i? întrebă ea. — N u ştiu. îşi scutură cozile îm pletite cu labe de vulpe. —- E şti botezată? în treb ă el, ţin tin d asupra ei o privire de confesor iezuit, nepotrivită cu groteasca sa înfăţişare. — Sigur că simt. Ţ i-am m ai spus-o! — A tunci roagă-te Sfintei F ecio are şi Sfinţilor. E ste tot ce poţi face. R oagă-te! Roagă-te! R oagă-te! o conjură el solemn. E l îşi duse m âinile la cocul dat cu ulei, căutând ceva şi scoase u n a din m ultele podoabe, u n şirag de m ătăn ii capucine cu bobul

60

ANNE şi SBRGE GOLON_____________________

m are term inat cu o cruce de lem n pe care îl puse la gâtul Angelicăi. O binecuvânta apoi de trei ori, rostind form ula consacrată: In nomine Pater, Filius et Spiritus Sanctus . ... Şi sărind în picioare, îşi luă lancea. — Să plecăm repede, le spuse el celor doi tovarăşi. Trebuie să pornesc înainte ca irochezii să se răspândească în pădurile noastre. Vara, aceşti coioţi ies din vizuinele lor puturoase. Acum , că am term inat cu englezii, să încheiem treaba pentru a-i mulţumi pe fraţii noştri întru Domnul, francezii, şi să-i satisfacem şi pe părinţii noştri iubiţi, R obele Negre. A ltfel, dem onii care dau târcoale ne-o vor lua înainte. Surioară, fa-ţi curaj, trebuie să plec! Dar aminteşte-ţi: Roagă-te! Roagă-te! Roagă-te! D upă aceste cuvinte solemne, dispăru. Cei doi tovarăşi ai săi fugiră pe urm ele lui. M irosul de fiară al prezenţei lor p luti în că o vrem e în foit. A ngelica răm ase gânditoare, întrebându-se cu n elinişte în legătură cu seriozitatea lui Piksarett. Ce nu-i plăcuse la Gouldsboro? Brusc îşi reafirmase prietenia pentru francezi şi Robele Negre. Iar aluzia sa la englezi trezise în A ngelica am intirea dureroasă a m asacrelor cărora le fusese m artoră atât de recent. * *

*

Furtuna care-i zguduise, pe ea şi p e Joffrey, lupta îm potriva piraţilor şi deznodământul ei, venirea unui contingent din Fetele regelui şi a unei m ari doam ne franceze cu toate inconvenientele pe care le prezenta aceasta, n u puteau s-o facă să uite că la câteva m ile spre vest, dincolo de orizontul albastru violet al mării şi vârfurile domoale ale m untelui D esert, se ju c a încă o tragedie sângeroasă. Valuri de triburi indiene năvălind din pădure se abăteau asupra coloniilor de albi, ucigând, jefuind, incendiind, scalpând. E a se gândi Ia frigării coloniilor engleze de pe coastăpe care-i întâlnise, refugiaţi în num eroasele insule din golful Casco, care-şi organizau în grabă apărarea, în tim p ce copiii se scăldau în m are, printre foci, sub paza celor m ai mari. Canoele indiene ajunseră, oare, şi acolo? M ai trăiau ei, oare? în contrast c u grozăviile care se întâm plau p o ate acolo, libertatea şi relativa linişte în care se găsea Gouldsboro şi regiunea înconjurătoare păreau oarecum miraculoase.

ANGELICA ŞI DEMONUL

61

A cest m iracol era datorat autorităţii contelui de Peyrac, care se aliase cu baronul de Saint-Castine şi triburile indiene vecine şi se înţelesese cu colonii acadieni francezi sau cu comercianţii 5 > asociaţiilor î engleze. Ajuns la Gouldsboro, treceai dintr-o lume în alta. Aici te simţeai, în ciuda hărţuielilor interioare între locuitori sau cu piraţii în trecere, într-un fel de siguranţă, în afara conflictelor, protejat de invizibile frontiere, rid icate de-acum p e m ulte m ii de m ile în ju r, doar de renum ele contelui francez, Peyrac, necunoscut ieri, dar în prezent b o gat, in d ep en d en t faţă de regi, liber. L a G ouldsboro, în ciuda am eninţătorului răzb o i d in apropiere, se p u tea în că alege u n guvernator, se putea face comerţ, puteau prim i într-o zi teologii din Boston, iar în ziua urm ătoare reprezentanţii Quebecului. E ferv escen ţa ce d o m n ea în fo rt era efervescenţa vieţii. Se aranjau m ărfu rile nou sosite, p rad a de p e Coeurde Mărie, se v o rb ea de căsătorii apropiate, de construirea unei biserici, de noi legi comunale şi municipale. P rin voinţa şi inteligenţa unui singur om , servit fidel până la u rm ă de o întreagă com unitate de oam eni diferiţi, dar hotărâţi, se construia aici inim a unui m ic stat liber, detaşat de toate constrângerile îndepărtatelor şi tiranicelor regate ale Franţei şi Angliei, preocupate doar să creeze, să facă păm ân tu l să rodească, să sem ene într-un păm ânt virgin seminţele generaţiilor viitoare. Pentru a te convinge de asta, n-aveai decât să constaţi m odul în care veneau în acest p ort liber, pentru a cere ajutor sau dreptate, toţi cei ce-şi sim ţeau am eninţate viaţa sau drepturile. D ar tocmai din această situaţie putea veni slăbiciunea. Această realitate, construită cu efort şi tenacitate, răm ânea precară. A ngelica urcă în apartamente. Se sim ţea golită, ca înaintea unei bătălii, când fiecare detaliu este pus la punct. N u m ai trebuia d ecât să aştepte. C e u rm a să se întâmple, oare?

11 A ngelica luă cele două pistoale. P ăreau u şo r de m ânuit, de două ori m ai rapide decât oricare din a n n e le cunoscute. Ea-şi puse brâul din piele, brodat în filigram argintat. Arm ele erau aproape ascunse sub cutele fustei. Paturile lor din lem n preţios, încrustate cu flori de sidef şi emailuri păreau m ai degrabănişte bijuterii,

62

ANNE şi SERGE GOLON

ca şi săculeţul cu p ra f de puşcă şi punguţa de gloanţe, având aerul unei elegante fem inine. A ngelica exersa să apuce rap id când unu când altul dintre pistoale, să le arm eze cu îndem ânare. încerca să se obişnuiască cu utilizarea plăcii banditului* care, deşi infinitmai practică decât oricare alt sistem , era nouă pentru ea. Acum, când era înarmată, se simţea m ai liniştită. Pisoiul sărise pe m asă şi o studia cu m ult interes. El urm ărea cu pasiune m işcările degetelor sale pe arm ă, apoi schiţă o lovitură de lăbuţă furişă ca şi cum ar fi vrut să prindă în agilitatea lor acele m ici fiinţe m işcătoare şi neobosite: degetele femeii. Dintr-o săritură, luă un glonţ şi-l rostogoli prin cameră, răm ânând îndelung la pândă, cu coada dreaptă, în faţa m obilei sub care părea că se ascunsese proiectilul. C ând A ngelica, ocupându-se de altceva, se în d re p tă spre cuierele depozitate intr-un colţ al încăperii, veni repede să se învârtă în ju r a i ei şi de în d ată ce deschise capacul unuia, sări în interior, cufundându-se în m ătăsuri şi tot felul de fleacuri. Ici şi colo, capul său m icuţ apărea trium fal, acoperit de vreo pan g lică sau de vreo m anşetă. A ngelica privea am uzată toată această joacă. — Ce caraghios eşti! Parcă-ai fi un băieţel nebunatic, slăbuţ şi vioi, cum era F lo rim o n d o d in io a ră ... H ai, lasă-m ă în p a c e ... Du-te de aici!... Şi-l scoase din cufăr, dar el găsea m ereu posibilitatea să se întoarcă acolo, fără ca ea să-şi dea seam a uneori. N u putea să n u se joace cu el, atât era de plin de viaţă şi personalitate. Prezenţa lui de spiriduş făcea atm osfera m ai destinsă. A ngelica n u se m ai gândea decât la m om entul prezent, plin de descoperiri plăcute. In acea dimineaţă, Joffrey remarcase, când ea făcuse aluzie la eleganţa ducesei de M audribourg şi îndeosebi la originalitatea ciorapilor ei roşii: — A vem şi n o i m ai m ulte perechi de ciorapi din aceştia în mărfurile venite din Europa pe care le-am trimis acasă. N u i-aţi găsit? E adevărat că erau tot felul de m inunăţii în cufere, care ar fi încântat-o şi pe cea m ai pariziană dintre femei, dar ea nu le luase în seam ă când scotocise dum inică pentru a-şi căuta o rochie cu care să se prezinte dem n în faţa spânzurătorii lui C olin Pature. A lesese atunci acea rochie neagră cu guler de dantelă de M alines p e care tocm ai o îm brăcase în această dim ineaţă ducesa de M audribourg, şi care, în severitatea ei, nu era m ai puţin elegantă prin frum useţea catifelei. Restul toaletelor era pe m ăsură, toate din m ateriale alese, * platine ă miquelet - placă metalică unind toate piesele ce concură la declanşarea împuşcăturii într-o armă de foc portabilă, utilizată de bandiţii spanioli, (n.tr.)

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

_________

63

seducătoare prin noutate şi accesorii de preţ. E a descoperi cu emoţie hăinuţe de fetiţă şi două costumaşe de băiat ţesute din lână în culori vii. — S-ar p ărea că Jofffey însuşi le-a ales. Nu-1 văd, totuşi, pe E rickson în stare de altceva decât de a îm barca m ărfurile. Joffrey a păstrat, probabil, atât la Paris cât şi la L ondra şi în toate capitalele, o am en i care-i cunosc gusturile şi-l servesc cu atenţie. O rice s-ar spune, deşi pare pierdut la capătul lum ii civilizate, a răm as, totuşi, contele de Toulouse. Ah! Ce bărbat! El reuşea să facă să pătrundă până la ei, civilizaţia Vechii Lumi, rafinam entul ei, ceea ce răm ânea cu adevarat bun în ciuda barbarilor, războaielor şi nedreptăţilor... N u se vorbise oare de faianţele de D elft sau Gând, distribuite ca daruri în această dim ineaţă doam nelor din G ouldsboro şi care, pentru aceste fem ei exilate care-şi reîncepeau existenţa între câteva scânduri grosolane, p e u n ţărm p ierd u t şi sălbatic, aduceau o prom isiune de confort şi de bunăstare viitoare? G ândindu-se la soţul său şi la ideile sale m inunate, A ngelica sărută hăinuţa p e care o ţin e a în m âini şi care era m icul veston de băieţel. Honorine, care regreta atât că n u este băiat, şi-l va adjudeca de în d ată... U n zgom ot de paşi se făcu auzit pe scară. C u inim a bătând, A ngelica se repezi Ia uşă.

EL..

C ontele de P eyrac apăru însoţit de un spaniol care ducea o lădiţă de lem n uşor pe care o puse pe m asă în faţa Angelicăi, înainte de a se retrage. — Vino să vezi ce ţi-am adus, zise Peyrac. E ste u n sipet de m edicam ente în care să p u i fiolele, alifiile, săculeţii c u plan te şi instrum entele chirurgicale. C om partim entarea poate fi m odificată după voie. A m făcut-o la Lyon. M eşterul a considerat că-i bine să adauge, în miniaturile care-1 decorează, pe sfântul Cosm a şi pe sfântul D am ian, protectorii vindecătorilor, ca să te ajute şi cred că a avut dreptate: cân d e v o rb a de salvarea vieţii, nici u n fel de m ijlocire nu-i de dispreţuit, nu-i aşa? — Sigur, zise A ngelica, îi iubesc m ult p e C osm a şi D am ian şi-i voi lua bucuros ca tovarăşi în îndeplinirea sarcinilor mele. — D ar hainele pe care le despachetai, îţi plac? — Grozav de mult. S-ar părea că un anume conte de Toulouse, având darul ubicuităţii, s-ar fi găsit acolo, la faţa locului în Europa, pentru a le alege.

64

ANNE şi SERGE GOLON

________________

— Podoabele femeieşti şi inepuizabila lor fantezie mi s-au părut un domeniu extrem de plăcut de încurajat şi de cunoscut. In Mediterana, în timpul acelui episod oriental din existenţa mea, deplângeam lipsa acestei plăcute nebunii a modei, uneori incomodă, dar care poate spune atâtea despre personalitatea celor care se preocupă de ea. Ce plăcere simt acum să te pot împodobi din nou! — Sunt încântată. Dar ce să fac cu atâtea rochii în fundul pădurilor noastre de la Wapassou? — Wapassou este un regat. Şi tu îi eşti regină. Cine ştie ce festivităţi vor avea loc aici într-o zi. Nici aici nu suntem lipsiţi de vizitatori de rang înalt. Şi apoi, vreau să uluieşti Quebecul. Angelica tresări. Ea luase în braţe pisoiul ca să păzească mătăsurile preţioase de ghemţele sale şi-l mângâia maşinal. — Quebec! murmură ea. O să mergem în Quebec? în capcana regelui Franţei? în cuibul celor mai înverşunaţi duşmani ai noştri dintotdeauna, bigoţii, oamenii bisericii, iezuiţii?... -— De ce nu? Acolo se urzeşte totul. Atunci, să mergem acolo. Da, ştiu că voi fi încolţit, mai devreme sau mai târziu. Sigur, nu vreau să risc nimic. Mă voi prezenta cu nave şi tunuri. Dar mai ştiu şi că sensibilitatea franceză se înclină mai bucuros în faţa frumuseţii unei femei împodobită de toată graţia podoabelor şi frumuseţii decât în faţa ameninţării războiului. Şi apoi, avem şi prieteni acolo, şi nu dintre cei mai neînsemnaţi: ducele de Arreboust, cavalerul de LomenieChambord şi chiar Frontenac, guvernatorul. Ajutorul pe care l-am dat Cavalerului de la Salle a creat, vrând-nevrând, un fel de alianţă între Noua Franţă şi mine. Domnul de Villedâvray mi-a confinnat-o adineauri. — Guvernatorul Acadiei? Ce fel de om este? Peyrac zâmbi. — O să-l vezi. Un fel de Peguilin de Lauzun, corcit cu Fouquet în privinţa simţului afacerilor şi diletantismului, şi cu puţin Moliere în observarea critică a concetăţenilor săi. Pare iniţiat în tot felul de ştiinţe. Dar mi-a spus că pe tine vrea să te vadă în Quebec şi consideră că prezenţa ta, mult mai mult decât a mea, va fi hotărâtoare. — Fără îndoială, poate din cauza acelei legende despre Diavoliţa din Acadia? Joffrey de Peyrac ridică din umeri. — Să luăm lucrurile aşa cum sunt. Opoziţia Bisericii este fondată de-acum pe elemente mistice mult mai importante decât

ANGELICA ŞI DEM ONUL

65

toate anexiunile pe care le-aş putea face eu la teritoriile, pretins franceze. Trebuie să distrugem aceste temeri dintr-o cu total altă epocă. Angelica suspină. Lumea era bolnavă, dar cine o va vindeca? Faţă de această concepţie a unei vieţi bazată doar pe mântuirea veşnică şi forţele supranaturale, ce putea face, oare, moralitatea rece a oamenilor? Nu prin forţă va fi supus sufletul Quebecului, intolerant, un demn nou născut al Bisericii catolice, apostolice şi romane. Veniţi să aducă mântuirea sălbaticilor şi să alunge spiritul întunericului din pădurile păgâne ale Noii Lumi, locuitorii păstrau în suflet puţin din spiritul cavalerilor cuceritori de altădată. — Q uebec?... Să înfruntăm oraşul?... (Angelica era neliniştită) Ne vom putea întoarce la Wapassou pentru iarnă? Am pierdut obişnuinţa de a fi în societate şi mi-e dor de Honorine. — Vara este scurtă, înţr-adevăr. Trebuie să facem ordine mai întâi în Golful Francez dar... în legătură cu Honorine, o vezi mergând la vânătoare în acest veston de gentilom? — Hainele astea sunt deci pentru ea? — Da, este vioaie şi îndrăzneaţă ca un tinerel. Iama, pe zăpadă, fustele ei de fetiţă o împiedică şi e furioasă că nu este la fel de curajoasă ca Barthelemy şi Thomas. Aceste costume îi vor împlini visurile. — Oh! Da! Ai ghicit-o şi o înţelegi. — îmi este dragă şi foarte apropiată, zise Peyrac având unul dintre zâmbetele sale fermecătoare când voia s-o liniştească. Şi faptul că se îngrijea astfel de Honorine, într-adevăr, îi aducea o bucurie pe care ea nu ştia cum s-o exprime. Pisoiul sări din braţele Angelicăi şi de acolo, pe colţul mesei, unde-şi spălă boticul cu detaşare, părând că nu vede nimic. Angelica îşi înnodase braţele în jum l gâtului lui Peyrac. Amintirea Honorinei întărea puterea dragostei lor. Ea ar fi putut fi un obstacol, dar devenise un motiv mai mult ca ei să se simtă strâns legaţi. Când Angelica se îngrijora pentru ea, sărmana micuţă bastardă, gândul că Joffrey de Peyrac o luase sub oblăduirea sa şi o iubea, îi liniştea panica. ‘'Pentru că sunt tatăl dumneavoastră, domnişoară!”. Ce clipă de neuitat! Niciodată nu avusese, până în acel moment, conştiinţa bunătăţii profunde care sălăşluia în inima acestui om, pe care viaţa, totuşi, şi chiar inteligenţa sa superioară altora, l-ar fi putut face intolerant, indiferent şi chiar crud.

66

ANNE şi SERGE GOLON

I-ar fi fost u şo r să dom ine p rin forţa, ştiin ţa şi spiritul său îndrăzneţ, inventiv, în continuă căutare şi d o rito r de dezvoltare. C u toate aceste păstrase dorinţa de a acorda vieţii şi plăcerilor sale atenţia necesară, rezervând celor simpli, celor slabi, partea ce le era datorată, copiilor şi fem eilor acordându-le interes spontan, ca şi tuturor lucrurilor vii care m erită cinstire şi dragoste. D in această cauză, to ţi se sim ţeau bine în p reajm a lui. Iar A ngelica era fericită, că, dintre toate fiinţele, ea era cea care putuse captiva şi reţine personalitatea acestei om deosebit, fiind, în acelaşi timp, neînduplecată şi tandră, dem nă şi modestă, căci nu se exterioriza uşor, dar sigură de ea şi cu intenţii bune. D ram a recentă le dovedise, că trebuiau să fie p e deplin sinceri şi deschişi unul faţă de altul. A ngelica avea u n sentim ent de siguranţă în ceea ce-1 privea. Team a şi neliniştea veneau din altă parte. E a îşi lăsă m âna să alunece p e um erii soţului ei. Să-l atingă, să-l sim tă, reprezenta p en tru ea o îm bărbătare, o fericire fără de care, se întreba cu team ă, cum ar putea să supravieţuiască. Plecând capul, îl întrebă, în sfârşit, ezitând: — T rebuie să să plecica să le dai ajutor o ficialităţilor din Q uebec blocate pe râul Saint- Jean de nava lui Phipps? E l îi ridică bărbia, ca u n copil trist pe care-1 priveşti îh ochi ca să încerci să-l consolezi, să-l convingi. — Trebuie! E ste o ocazie să le fac un serviciu. — Dar, în fine, zise ea cu nervozitate, explică-m i de ce sunt atât de supăraţi pe noi canadienii. D e ce văd în m ine o diavoliţă şi în tin e u n prim ejdios o cupant de teritorii franceze. A c e st teritoriu aparţine p rin tratate statului M assachusetts şi l-ai obţinut în m o d legal... Canadienii n u pot totuşi pretinde întreg teritoriul american. — B a da, draga mea! Exact asta este ambiţia lor, atât naţională cât şi catolică... Să-l servească p e D um nezeu şi pe rege este prim a datorie a unui bun francez şi ei sunt gata să m oară pentru asta, chiar dacă n u sunt decât şase m ii de suflete faţă de cele două sute.de m ii de englezi din sud. N im ic n u p o ate înfrânge o inim ă de viteaz! în ciuda tratatelor, ei continuă să considere franceze toate teritoriile din îm prejurim ile G olfului Francez. D ovadă stau num eroasele dom enii seniorale care se m enţin aproape pretutindeni: Pentagoet cu Saint-C astine, P ort-R oyale, etc., şi în fiecare an guvernatorul Acadiei vine să încaseze taxele pe domeniile sale. Intruşii n u le plac prea m ult acestor îndepărtaţi supuşi ai regelui Franţei.; C u tim pul, acadienii au sfârşit prin a se considera independenţi, o arecu m ca

ANGELICA ŞI DEMONUL

67

G o uldsboro, de aceea C astine a v e n it să-m i ceară să grupez sub flam ura m ea diferiţi coloni care populează golful, atât francezi, cât şi scoţieni sau englezi şi care se consideră aici, fiecare, ca fiind acasă la el şi deplin îndreptăţit. E vident, dacă lucrul a fost co m en tat în Q uebec, n u p o t să m erg acolo ca u n sfânt şi încă şi m ai puţin la guvernatorul Acadiei, m ai ales în m om entul în care vine să adune im pozitele de Ia supuşii săi recalcitranţi. D e aceea m i se p are o p o litică b u n ă să-l scot dintr-o încurcătură. — C e i s-a întâm plat? — C a represalii la m asacrele p e care indienii abenachezi, conduşi de francezi, le-au săvârşit în Vest, în N o u a A nglie, statul M a ssa c h u setts a trim is u n am iral şi câ te v a corăbii care să-i p ed ep sească p e to ţi francezii care ar p u te a să le cadă în m ână. D eşi justificat, u n asem enea proiect n u ar putea decât să agraveze situaţia n o a stră deja precară şi n -ar d u ce la nim ic bun. A r trebui asediat Q uebecul şi nu atacaţi câţiva m ici proprietari acadieni care se agaţă cum pot de păm ânturile pe care le-au prim it de la strămoşii lor şi p e care le fac să rodească an de an. A m reuşit să-l întorc pe am iralul Sherrilgham , dar Phipps n -a v ru t să priceapă; el şi-a continuat singur drumul şi aflând că oficialii din Quebec, printre care guvernatorul A cadiei, Villedevray, ca şi intendentul N oii-Franţe, C arlon şi diverşi gentilom i im portanţi se găseau la Jem seg, s-a dus să blocheze intrarea râului Saint-Jean. Astfel, îi împiedică să coboare fluviul şi să ajungă la m are. D om nul de Villedavray, care nu poate sta locului, a preferat să scape pe jo s prin pădure. M ulţum ită ceţei, a p u tu t u rca la bordul unui vas de p e scu it fără să atragă atenţia englezilor şi să ajungă până aici să-m i ceară ajutor. C u toate că m ă consideră rival şi m are duşm an, vrea să-şi salveze îndeosebi vasul care presu p u n că este p lin de p reţio ase b lăn u ri strânse în cursul turneului său de guvernator. N -ar fi politicos să-i refuz acest serviciu. D acă Phipps reuşeşte să captureze aceşti oam eni şi vasul lor şi să-i ducă prizonieri la B oston sau la Salem , vestea va ajunge la V ersailles, iar regele poate găsi în asta tocm ai pretextul pe care-1 caută pentru a declara război A ngliei. N o i preferăm cu toţii, aici, o pace şchioapă unui nou conflict. Ea-1 asculta, în stare de alertă. D in g u ra lui şi cu to ate că n u an ţa faptele ca să n-o sperie, ea în ţe le g e a m ai bine şubrezenia situaţiei lor ca şi sarcina pe care şi-o asum a. C e sin g u r era, D oam ne! P entru ce, pentru cine vo ia el să lu p te?... Pentru ea, pentru copila H onorine, pentru fiii săi,'pentru

£3

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

toti sănrianîÎSnÎ^nec^e veniseră sub steagul său, laumbra puterii sale. Pentru a crea, pentru a înainta, pentru a construi şi nu pentru a — E ste unul din incidentele clasice din G olful Francez, cu reprezentanţii lui de toate naţionalităţile, încheie el. N ici u n tratat nu-i va pune capăt, atâta vrem e cât vor fi asem enea ceţuri, asemenea m aree, asem enea m eandre de râu unde să te strecori şi să te ascunzi de to ţi... Este u n ţinut de refugiu şi de hărţuieli, dar ce contează, voi construi aici u n re g a t... — E ste vreun pericol în expediţia pe care o faci? — N u -i d ecât o plim bare. T rebuie doar să-i aju tăm pe francezi, să evităm ca indienii locului să intre în conflict şi, de fapt, să-i furăm lui Phipps prada la care avea dreptul. Va fi furios, dar nu se pune problem a să n e batem . Strângând-o în braţe, spuse: — A ş fi vrut să te iau cu m ine. — N u. E ste im posibil, n-o p o t lăsa sin g u ră p e A bigael. A m prom is că o v o i asista la naştere ş i... n u ştiu de ce, m ă tem pentru ea şi simt că şi ea, în ciuda curajului ei, este neliniştită. Prezenţa m ea o linişteşte. Trebuie să rămân. E a dădu din cap de m ai m ulte ori ca pentru a alunga tentaţia de a se cram pona de el, de a-1 urm a cu orice preţ. — S ă nu m ai vorbim , zise ea cu curaj. Şi m erse să se aşeze într-un fotoliu. Pisoiul, p arcă hotărând că se jucaseră şi discutaseră destul, îi sări pe genunchi şi se încolăci. Părea atât de prietenos şi de m ulţum it de viaţă, în cât îi com unică puţin din liniştea lui. H onorine o să fie nebună după el, gândi ea. Honorine! Neliniştea o cuprinse din nou. Inim a îi bătea. E l urm a să plece şi va răm âne singură să lupte. D ar ce o am eninţa? N ava necunoscută v a intra oare în joc, ca şi oam enii de p e ea care păreau să fi primit misiunea de a le încurca viaţa? Cine-i trimitea? Canadienii? Englezii?... N u era posibil. Situaţia cu vecinii era clară. Canadienii aruncau anatema, atacau. Englezii aveau altceva de făcut decât să deranjeze u n om care le era util şi cu care făcuseră acorduri profitabile. Atunci? U n duşm an personal al lui Joffrey? U n rival din negoţ care um bla după loc şi voia în m od viclean să descurajeze prim ii ocupanţi? N u fusese oare deja vândut pe sub m ân ă lui B a rb ă de A ur? E a se sim ţea v iza tă atât de precis încât era îngrozită. A vea impresia că dacă n-ar fi existat, Joffrey ar fi putut sta liniştit. N u se putu îm piedica să nu-i spună:

ANGELICA ŞI DEMONUL

69

— D acănum -ai avea lângă tine, situaţia ar fi mai simplă, o simt. — D acă nu te-aş avea lângă m ine, n-aş fi un om fericit. El privi în jur. — A m construit acest fort singur. Dispăruserăţi din viaţa mea. Totuşi, ceva în adâncul m eu nu accepta ideea m orţii voastre. Faptul că i-am regăsit pe F lorim ond şi C antor era ca o prom isiune. “O să vină, îm i spuneam în sinea m ea, o să se întoarcă iubita m e a ...” Era o nebunie, dar din instinct adăugam unele am ănunte... pentru tine. E m chiar înainte să m ă întorc în Europa, pentru călătoria în care, din întâm plare, îl voi întâlni pe u n chei spaniol pe R ochat, care-m i va spune: “Franţuzoaica cu ochii verzi, ştiţi, cea pe care aţi cumpărat-o la C an d ia... este în viaţă. E ste la L a Rochelle. A m văzut-o acolo de curând...” C um aş putea exprima bucuria unui asemenea moment! Cerul care se lu m in ează!... B unul R ochat! L -am copleşit cu întrebări. L -am u m p lu t cu daruri ca p e cel m ai drag p rie te n ... Da! soarta a fost îndurătoare cu noi, chiar dacă uneori drumurile ei au fost ocolite. Şi veni să-i sărute am ândouă mâinile. — Să continuăm să avem încredere în ea, dragostea mea.

12 A ngelica şi A bigael stăteau am ândouă în m ijlocul gr ădiniţei printre înaltele tufe de flori şi ierburi. E ră o grădiniţă ce înconjura casa fam ilie B em e, în ch isă c u o b a rie ră ca în N o u a A nglie, căci fiecare soţie de colonist trebuia să aibă una, pentru a apăra sănătatea fam ilie sale cu leacuri, în aceste locuri un d e farm acia era adesea foarte departe, şi de asem enea p entru a condim enta şi îm bunătăţi mâncărurile de peşte şi vânat. Se sădeau acolo câteva legume, salată, praz, ridichi, m orcovi şi m ulte flori pentru bucuria sufletului. P rim ăvara fusese blândă. P rim ele sem inţe răsăriseră deja. C u piciorul, Abigael îndepărtă o frunză rotundă şi pufoasă care ieşea dincolo de rond. — L a toam nă o să am dovleci. O să-i păstrez pentru iarnă. D ar o să culeg câţiva când nu vor fi decât de m ărim ea unui pepene galben. Se coc în cenuşă şi se m ănâncă la fel ca m erele, la cuptor. — M am ei mele îi plăceau grădinile, zise Angelicabmsc. Parcă o văd, trebăluia fără încetare în g ră d in ă ... parcă o v ă d ...

7n

ANNE şi SERGE GOLON____________________

-------- Brusc îşi amintise de m am a ei. înaltă şi dreaptă, ea trecea, cu pălăria ei de paie, ţinând în braţe coşuri şi uneori u n buchet de flori pe care-1 strângea la piept ca pe u n c o p il — M a m a m e a !... E ra o viziune ştearsă, care o traversase brusc, fără m otiv. M am ă, apără-m ă! gândi ea. Şi luând m ân a lui A bigael o strânse u şo r in tr-a sa. A bigael, înaltă, liniştită, curajoasă, sem ăna ea, oare, cu m am a uitată? în acea după-am iază, B em e venise să-i invite p e dom nul şi doam na de Peyrac să-i facă onoarea să îm partă cu ei m asa de seară. A ceastă in v itaţie n e a şte p ta tă p ă re a să d o v e d e asc ă fap tu l că onorabilul şi inflexibilul protestant dorea, ca şi coreligionarii lui, săi ceară iertare stăpânului de la Gouldsboro şi să-i arate dorinţa lor de a face uitate vo rb ele m ai m u lt decât tari schim bate în m om entul întronării lui Barbă de Aur. Conştient de această dorinţă de împăcare, contele de P eyrac acceptase invitaţia şi, în am urg, se d u sese cu Angelica în casa familiei Beme. Dar personalităţile celor doi erau atât de puternice, iar amintirile încă încărcate de patim ă şi violenţă, încât această întâlnire n u fusese lipsită de o anumită tensiune emoţională. L ăsându-i p e cei d oi bărbaţi, A bigael o luase p e A n g elica afară să-i arate grădina. P rietenia c e lo r d o u ă fem ei trecea p este to ate certurile. D in instinct, ele se izolau, refuzând să ia seam a îndeaproape la ceea ce, în acţiunile bărbaţilor, putea răni m ai grav, ferindu-se să ju dece cu intransigenţă, ca să p o a tă p ăstra între ele această alian ţă a sensibilităţii lor feminine. Cât de diferite ar fi fost, aveau nevoie să se iubească. Era un refugiu, o certitudine, ceva viu şi plăcut pe care nici absenţa nu ar putea-o rupe şi p e care fiecare încercare o fortificase în loc să o distrugă. Luciri sidefii, topindu-se la orizontul insulelor, aduceau pe faţa fină a lui A bigael u n reflex ce-i accentua frum useţea. O boseala şi starea sa nu-i alteraseră trăsăturile şi nici nu-i întunecaseră tenul foarte pur. E a purta tot severa bonetă de la L a Rochelle, care n u era totuşi la m odă în oraş, dar care-i răm ăsese de la m am a sa decedată care era din Angouleme, unde nu se purtau dantelele şi panglicele. Această bonetă austeră îi stătea m âi bine decât oricui. — Sunteţi, deci, fericită?... întrebă Angelica. A bigael tresări şi, de n-ar fi fost întunericul, s-ar fi văzut că roşeşte. D ar îşi stăpâni em oţia. A ngelica îi p u tu ghici surâsul în întuneric.

ANGELICA ŞI DEMONUL

71

— P o t s-o spun cu tărie. M ulţum esc lui Dumnezeu! în fiecare z i desco p ăr com orile inim ii soţului m eu , b o g ă ţia m inţii sale, cunoştinţele, înţelepciunea şi calităţile sale profunde de om puternic, dur uneori, dar plin de sensibilitate. C red că, de f a p t,... este foarte bun. A sta-i o calitate prim ejdioasă în vrem ea noastră şi el o ştie. Şi adăugă visătoare: — învăţ să iubesc un bărbat. Ce aventură ciudată! U n bărbat, e ceva grav, diferit, necunoscut, dar atât de im portant. M ă întreb dacă noi, fem eile, n u suntem p u ţin neglijente în această privinţă, refuzând să acceptăm m entalitatea lor specială. D acă n u ne înţeleg întotdeauna, să încercăm să facem noi efortul de a-i înţelege, ceea ce este uneori o sarcină destul de grea. — N o i suntem m oştenitoarele sclaviei, iar ei, ai stăpânirii. Iată de ce u n eo ri ies scântei. D ar, u n eo ri este chiar o aventură pasionantă să cauţi înţelegerea prin dragoste. întunericul era aproape total. Lum inile caselor şi ale portului începeau să strălucească, albe ca opalul m acest albastru profund, iarîninsulelerisipite, luminiţe palide, roşiatice, indicau focuri şi felinare. A ngelica zise deodată: — Parcă ne pândeşte c in e v a ... S-a m işcat ceva în tufişuri. Am ândouă ascultară şi una şi cealaltă aveau impresia că cineva le observa, nu departe, ascuns în tufişuri şi amândouă simţeau această pân d ă ca pe o am eninţare. Abigael îşi trecu u n braţ în jurul um erilor Angelicăi şi o strânse lângă ea. E a va povesti m ai târziu că avusese în acea clipă certitudinea că o m are prim ejdie o am eninţa pe A ngelica de Peyrac. L i se p ăru că aud u n fel de suspin profund, sfâşietor, dar nu era poate decât şuieratul vântului în pinii falezei. — Să ne întoarcem, zise Abigael îhdem nându-şi prietena spre casă şi făcând câţiva paşi spre ea. Dar, de această dată, trosnete de ram uri, apoi un grohăit, le sperie din nou. — Oh! exclam ă A bigael întorcându-se, asta este! E porcul fam iliei M ercelot care a intrat iar în grădina noastră. Spre casa lor n u e decât u n gard v iu şi nu v o r să-l ţin ă în coteţ, găsind că-i m ai sim plu să-l lase să-şi caute h ran a pe uliţele satului sau în grădinile altora. E a m erse spre liziera care-i separa de cealaltă proprietate, o casă asem ănătoare de scânduri grosolane şi acoperiş de şindriîă, înălţată în m ijlocul unui teren ce părea prost întreţinut. U şa casei era deschisă şi o fem eie tânără, ţinând u n copil de câteva luni în braţe, se profila în lumină. A bigaeî o strigă:

72

_______________ ANNE şi SERGE GOLON

____________

— Bertille! Porcul vostiu a venit iar să-m i strice grădina! Fem eia coborî pragul şi înaintă spre ele. M ersul ei era graţios şi-ea părea tânără şi drăguţă. Când se apropie, A ngelica o recunoscu intr-adevăr pe B ertille M ercelot, fiica librarului de la L a Rochelle. Pruncul pe care-1 avea în braţe era rotofei şi cu părul creţ. E l stătea drept şi se sim ţea cu urm ărea totul cu gravitate. D ar trăsăturile i se distingeau cu ¿-eu din cauza întunericului. — A m v o rb it deja cu soţul m eu, zise B ertille c u o v o ce plângătoare. E ste în sfârşit de acord să facem u n gard, îm părţind plata dulgherului cu voi. D ar cu toate întâmplările din zilele astea, cu bătăile, străinii, noul guvernator, n-a avut tim p să se ocupe de asta. — R ecunosc că au fost lucruri m ai urg en te d ecât p u n erea unui gard. D a r ar treb u i să aveţi g rijă ca p o rcu l să stea închis. N e-a făcut dej a m ulte stricăciuni. Angelica, îndem nând animalul cu piciorul şi cu vocea, reuşise să-l facă să treacă pe proprietatea stăpânilor săi, de unde fugi în altă direcţie. Bertille, d u p ău n “răm as bun” vag politicos, se îndepărtă la rândul ei. — B ertille M ercelot este deci m ăritată? se m iră A ngelica. N u ştiam. Şi are şi u n copil. A cum aproape un an când am sosit aici, nu era vorba de nimic! — Nu-i copilul ei, explicăAbigaeî. Este micuţul Charles-Henri! Ştiţi, copilul lui Jenny M anigault, cel ce s-a născut aproape în ziua debarcării noastre! Va îm p lin i curând u n an, b ietu l îngeraş! E adevărat, nu sunteţi poate la curent cu ce i s-a întâm plat nefericitei de Jenny. — N u! C e? — A fost răp ită de indieni. P e la sfârşitul toam nei. A b ia la două luni după naştere. U nii dintre noi se duceau în ziua aceea, care pe jo s, care pe cal, p e câm pul Cham plain, la G ouldsboro, când în acelaşi loc în care m ai avusese loc un atac, au năvălit indienii scoţând strigăte de luptă. Bărbaţii noştri erau înarmaţi şi au ripostat. Indienii s-au retras, dar au luat-o pe Jenny care întârziase la m arginea pădurii la cules de boabe, cu sora ei Sarah. Sarah a putu să scape şi să ni se alăture. D oam na M anigault era călare pe unul din cai şi ţinea copilul. E a a văzut-o pe Sarah alergând spre noi, urm ărită de acei diavoli roşii. Gabriel, soţul m eu, a tras în ei. U nul dintre ei a căzut, dar altul a aruncat toporuî şi unul dintre ai noştri a fost lovit în cap. A fost o m are nenorocire pentru comunitatea noastră, căci era un bun tâmplar. Şi noi, am pierdut-o pe Jenny.

ANGELICA ŞI DEMONUL

73

A ngelica era încremenită. — D espre ce indieni e vorba? Irochezii? Â m p u te a ... E a se şi v e d e a alergând cu co lierul ei de W am pum , dat de O uttake, să ceară eliberarea lui Jenny M anigault. A bigael clătină din cap. — N u! T im p de câteva zile do m n u l d ’U rville a organizat căutări. N u s-a g ăsit nici o pistă. D o m n u l de Saint-C astine ne-a ajutat şi el, foarte îndatoritor. EI a sfârşit p rin a determ ina că era v o rb a d e u n m ic trib din K ennebec-ul de Sus, care ar fi v en it cu bărcile. E i au p lecat p e aceeaşi cale cu p rizo n iera lor. D om nul de Saint-Castine zicea că sunt indienii abenakezi, dar nealiaţi cu celelalte triburi. Fiind nom azi, nu se ştie unde pot fi găsiţi. E i trăiau acolo sus, m ai curând spre partea englezilor decât a Canadei. — C e lucru groaznic! m urm ură Angelica. Deodată, i se făcuse frig, iar răcoarea nopţii îi dădu frisoane. — D om nul M anigault era nebun. Voia să fugă din locul acesta p e care-1 co n sid era b lestem at şi să p lec e la B oston. D ar au venit zăpada şi furtunile. Trebuiau să ierneze. L e era team ă că, fiind lipsit de laptele m am ei sale, copilul să nu m oară. D oam na M anigault este însă o fem eie pricepută. L -a hrănit cu laptele câtorva capre p e care le aveam pe aici. Copilul a supravieţuit şi este viguros. Acum mănâncă legum e şi p eşte c a u n om m are. N u n e m a i tem em p en tru el. T atăl său s-a recăsăto rit acum cinci luni cu B ertille, care fusese întotdeauna îndrăgostită nebuneşte de el şi care a profitat de această ocazie ca să-l cucerească. — S-a recăsătorit!... D a r ... Jenny p o ate n u este m oartă! — A sta m -a întristat şi p e m ine. D a r s-a spus că erau puţine şanse să fi scăpat de m oarte în m âinile acelor sălbatici. Tatăl m eu şi-a dat acordul p en tru această căsătorie. B ietul tânăr disperat nu putea continua să trăiască singur cu u n copil orfan iar B ertille ar fi sfârşit p rin a-1 îm pinge să trăiască în păcat. E ra lucrul cel m ai bun care se p u tea face, nu-i aşa? E a se ocupă de c o p il... Angelica făcu un efort să accepte cu înţelepciune istoria acestei întâmplări şi finalul ei. Ea înţelegea că pentru aceşti calvini, izolaţi cu propriile lor legi, nefericita Jenny, ajunsă în lum ea indienilor, ajunsese într-adevăr p e lum ea cealaltă. Bietul m icuţ Charles-Henri, căruia ea dorise să-i dea num ele fiului său m ort, înjunghiat de muşchetarii regelui! Poate ea îi purtase ghinion! — S ă n e întoarcem! zise Abigael. V-âţi întristat şi nu e bine.

74

ANNE şi SERGE GOLON____________

Aici trebuie să încerci să nu gândeşti prea m ult la prim ejdiile care ne înconjoară, la m orţi sau la greşelile pe care n u le-am p u tu t evita, altfel îţi pierzi curajul. Trebuie să ne păstrăm toate forţele pentru a ne duce sarcina m ai departe, pentru viaţă, pentru m ai bine. — D a, aveţi dreptate.

13 D oi băieţei ju ca u table p e colţul unei mese. E rau total absorbiţi de jo c şi, aplecându-se, părul lo r aspru, blond şi brun, le acoperea obrajii. U n bătrân negru, cu părul alb ca o căciulă de câlţi, urm ărea atent partida, aplecat şi el, cu bărb ia în mâinile negre cu unghii mov. Lucirea lumânării din sfeşnicul de cositor lumina slab scena şi aprindea mici scântei pe inelele de aur ce atârnau în urechile bătrânului negru, pe p om eţii şi p e n asul său de abanos şi în em ailul alb ai pupilelor sale. L a intrarea A ngelicăi şi a lui A bigaël, tabloul se însufleţi de îndată. Cei doi băieţi săriră de gâtul A ngelicăi, bătrânul n e g ru se repezi de asem enea cu to t felul de urări p e care le ro ste a într-o franceză destul de stricată, dar cu accentul dulce şi u şo r peltic al africanilor. Era Siriki, servitorul familiei Manigault. Aceştia Û luaseră odinioară, bolnav, dintre sclavii de la L a Rochelle, pe vrem ea când M anigault num ăra traficul cu lem n de abanos printre m ultele sale activităţi comerciale. E l m ai p u rta încă, în această seară, deşi u z a tă şi peticită, frum oasa livrea de culoare roşie bro d ată cu aur de care fusese întotdeauna atât de m ândru, iar A ngelica şi-l aminti, alergând ca o flacără în landă, în spatele fugarilor hughenoţi strigând: Stăpâne! Stăpână, ia-m ă şi p e m ine!.... M uşchetarii regelui galopau în spatele lui1. M om entul a fost teribil, d ar astăzi erau cu toţii teferi şi nevătăm aţi în această casă sărăcăcioasă în Am erica. Mândru, Siriki i-1 arătă Angelicăi pe Jérémie Manigault, copilul blond pe care-1 îngrijise când era mic. — N u-i aşa că a crescut, doam nă? E aproape bărbat. Şi n-are încă unsprezece ani. 1 A se citi, în aceeaşi colecţie, Angelica se revoltă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

75

Jérém ie eraplinuţ cu ochii albaştri şi părul blond. Laurier Berne, partenerul său la table din această seară, părea m ult m ai slăbuţ pe lângă el, cu toate că şi el crescuse mult. — Care dintre voi câştigă? întrebă A ngelica. — El, zise Jérém ie arătându-1 pe Laurier, supărat, el câştigă întotdeauna. Laurier se um flă în pene şi-i dădu cu tifla. Jérémie se bosumflă. “U ltim ul venit”, după m ai m ulte fete în fam ilia bogatului burghez ro ch elez M anigault, acest unic fiu fusese foarte răsfăţat de ai săi. R ăpirea sa de către persoane devotate iezuiţilor, pentru că, într-o zi, câ n d se d u cea la şcoală, făcu se im p ru d en ţa să se oprească să privească o procesiune catolică, îl determinase pe M anigault să plece în exil. D upă ce, în urm a num eroaselor demersuri în care Angelica îl ajutase, îşi putuse regăsi fiul, m arele negustor rochelez înţelesese m arile am eninţări care planau de acum asupra tuturor protestanţilor din Franţa, indiferent de rang sau situaţie. A b ig aël îl consolă p e Jé rém ie cu o m ângâiere şi o felie de prăjitură. — O să continuaţi partida m âine, zise ea. Pun jocul pe etajeră fără să deranjez piesele. Jérém ie, cu gura plină, salută de j u r îm prejur şi-l apucă pe SiriM dem ână. C asa fam iliei B em e era construită la jum ătatea pantei care cobora spre piaţa centrală a satului. E a avea ferestre foarte m ici ca să lase cât m ai p u ţin frigul să intre şi p e n tru că sticla nu se găsea uşor. C u toate acestea, Gouldsboro era şi el unul din puţinele locuri unde nu fuseseră obligaţi, în prim a iarnă, să se resem neze cu ferestre de pergam ent sau din piei de peşte. C onstruite în grabă toam na, casele hughenoţilor erau destul de strâmte. Cea a familiei B em e cuprindea două încăperi, una pentru stat to ată ziu a şi m âncat, cealaltă cu p a tu l p ărinţilor şi u n dulap. M ai exista o poiată pentru adăpostirea buştenilor şi alta pentru spălat. U n p o d sub acoperiş, în care se aju n g ea p rintr-o trapă şi o scară scurtă, completa locuinţa. Marţial, fiul cel mare, simţindu-se înghesuit, îşi construise o colibă din scoarţă de copac în grădină. — C a bătrânul nostru canadian Eloi M acollet, zise Angelica. în încăperea com ună dorm ea Laurier. Severine era instalată în pod. Severine era şi ea acolo şi arsese p elin ca să alunge ţânţarii. In tra în adolescenţă dar răm ăsese slabă, cu aceeaşi m ică faţă

AjvjNE şi SER.GE GOLQN

Şi e» înî±°Iise lân§ă răbdătoarea Abigael Sărutând-o pe Angelica, declara fără reţinere: & _ _ c e fericire că toate poveştile ce m i s-au spus despre dumneavoastră nu sunt decât minciuni, doamnă Angelica! îm i venea să m ă omor. N u-m i place viaţa când sunt prea m ulte com plicaţii şi decepţii. — Eşti prea sinceră, Severine. N u te-ai schim bat deloc.

A şezaţi de o p arte şi de alta a m esei p e care tro n a o butelcă de rom vechi, din sticlă neagră şi cu gât lung, Joffrey de P eyrac şi Gabriel B em e stăteau de vorbă. Părea că înţelegerea lor era bazată pe o afecţiune com ună: Honorine. Joffrey de Peyrac îi povestea ce m ai făcuse H onorine la W apassou, iar B em e îi în tărea com pleta, povestind ce făcuse H on o rin e la L a R ochelle. A m ân d o i erau de acord că era o copilă ferm ecătoare, cu m ultă personalitate şi că era im posibil să nu te ataşezi de ea de îndată ce o vedeai. — C ân d era d o a r u n p ru n c, to t a şa era, z ic e a B erne. îm i amintesc când am găsit-o în pădure, la poalele copacului unde era legată... D ar se opri. P riv ire a sa se încrucişă cu cea a A ngelicăi, apoi reveni la Joffrey de Peyrac care-i observa cu atenţie. — A sta-i o p oveste veche, zise el. Face p arte din lum ea p e care am lăsat-o în urm ă. O să v-o povestesc într-o zi, dom nule, dacă doam na A ngelica îm i dă voie, sau m ai bine să o povestească ea însăşi. P â n ă atunci, să b e m în sănătatea n oastră şi a u n n a şilo r noştri prezenţi, absenţi sau viitori, încheie Bem e Rochelezul ridicând paharul. P e la în ce p u tu l m esei, u n m ic oaspete se p rez e n tă pe neaşteptate. — Oh! ia uite cine vine! — Pisoiul meu! exclam ă Angelica. Acesta îi sări pe genunchi, cu lăbuţele pe m arginea m esei şi se prezentă celor din ju r cu un m ieunat subţire şi răguşit, dar prietenos. A poi îşi cern partea din ospăţ. — C red că seam ăn ă cu H onorine când a v e n it la noi, zise Severine. Se v edea că se crede persoana cea m ai im portantă din univers. Angelica povesti istoria pisoiului.

ANGELICA ŞI DEMONUL

77

— în general, pisicile nu se ataşează d e oam eni, ci de casă, observă atotştiutoarea m ătuşă Ana. Şi în cep u ră să v o rb ească despre pisici, în tim p ce eroul conversaţiei se delecta cu doradă prăjită, încredinţat, într-adevăr, că el era persoana cea m ai im portantă din univers. încă slab, acum, cân d îşi găsise fo rţa să se spele, se dovedea a fi de u n frum os alb pur, şi câteva p e te de culoarea scorţişoarei. O p a tă m ai închisă, aproape neagră îi înconjura u n ochi, puncta o ureche şi se regăsea la capătul cozii şi p e o lăbuţă. A veablăniţa lungă şi stufoasă. Favoriţi pufoşi şi tufe de blăniţă ce-i ieşeau drept din urechi îi dădeau u n aer de m ic linx. E ra încântător şi o ştia.

14 A ngelica o găsi pe ducesa de M audribourg recitând, Rozariul, cu toate oiţele sale, inclusiv Julienne şi secretarul A nnand Dacaux, îngenuncheat cu curaj în colţul său. E ra foarte cald, dar nim en i n u p ă re a incom odat de p o ziţia neplăcută, în genunchi pe păm ântul bătut al m odestei case în care se m utase binefăcătoarea. M ai târziu, Angelica v a constata că asemenea ad u n ări p io ase e ra u frecv en te la F e tele reg elu i. D e lic a ta şi încântătoarea ducesă era cea m ai constantă şi-şi ţinea bine în m ână însoţitoarele. R u g ăciu n ea p ă re a a fi clim atul p e care-1 alesese. Se cufunda în ea cu plăcere. Privirea sa înălţată spre cer, strălucea de o bucurie extatică, iar tenul îi devenea şi m ai alb şi translucid, ca înseninat de o lum ină interioară. E ra foarte frum oasă aşa, dar dacă fervoarea sa n-ar fi fost sinceră, probabil că n-ar fi putut face efortul fizic pe care-1 cereau lungile adunări de rugăciune. D intre cei ce scăpaseră din naufragiul lui La Licome, num ai Job Simon, m arele căpitan, nu participa la acest exerciţiu de pietate. E l stătea aşezat m elancolic pe nisip, afară, lângă inorogul său de lem n sculptat şi părea că veghează, ca u n paznic mitic, asupra tuturor vestalelor adunate. — Bucuraţi-vă! îi spuse A ngelica trecând, veţi avea foiţele de aur. A m vorbit pentru dum neavoastră cu dom nul de Peyrac. A jungând în plină zum zăială de A ve M aria, A ngelica fu un inom ent descum pănită. D ar zărind-o, doam na de M audribourg se închină repede, sărată crucea m ătăniilor şi le puse în buzunar. Apoi, ridicându-se, veni în întâmpinarea vizitatoarei.

78

ANNE şi SERGE GOLON

~__Abia aşteptam să vă văd, dragă prietenă. C um vedeţi, deşi m odest, ne sim ţim deja acasă. U n loc unde să putem să ne strângem şi să ne rugăm cu toţii, este lucrul cel m ai im portant ca să ne putem aduna forţele şi înfrunta evenim entele cu curaj. — Perfect! zise A ngelica, m ă bucur că sunteţi gata să faceţi faţă celui pe care vi-1 voi anunţa. — Sunt gata, zise ducesa ridicându-se şi privind-o fix. — Pe plajă este o întrunire în onoarea dom nului guvernator de Acadia, marchizul de Villedavray care este oaspetele nostru astăzi şi vin să vă invit îm preună cu fetele dumneavoastră. A ngelica îşi debitase invitaţi pe u n ton grav, dar zâm bise la ultim ele cuvinte. D ucesa înţelese intenţia, păli, apoi o undă roz îi urcă spre frunte. — C red că vă bateţi jo c de m ine, m urm ură ea pe un ton de scuză. Trebuie că vă par bigotă, nu-i aşa? Iertaţi-m ă dacă vă şochez. D ar vedeţi dum neavoastră, rugăciunea este un lucru care-m i este teribil de necesar! — N u-i nici un rău în asta. Iertaţi-m ă şi dum neavoastră, zise Angelica regretându-şi gluma în faţa expresiei de panică copilărească ce traversase privirea ducesei. R ugăciunea este un lucru bun. — D ar şi plăcerea, adăugă ducesa cu veselie. O întrunire pe plajă, ce fericire! C a la Versailles, pe m alul canalului... M archizul de Villedavray, spuneţi? A cest num e nu-m i este necunoscut. A re cum va un pavilion de vânătoare exact între V ersailles şi Paris unde-i place regelui să m earg ă?... — N u ştiu. Puteţi să-l întrebaţi. Soţul m eu doreşte de asemenea să vă prezinte câteva personalităţi din colonia noastră. — V illedavray! D acă înţeleg bine, este reprezentantul Noii-Franţe şi al regelui în această regiune. Şi vă vizitează? — Suntem prieteni buni. A ceastă ocazie îi va perm ite să exam ineze situaţia dum neavoastră şi posibilităţile care vi se oferă. A ngelica tatona terenul cu prudenţă. N ici una dintre Fetele regelui nu părea să-i fi vorbit binefăcătoarei despre propunerile care li se făcuseră de către guvernatorul locului de a se stabili aici. D om nişoara de M audribourg v a fi oare de acord să-şi încalce m isiunea sacră de a le duce în Q uebec în scopul de a popula N oua Franţă? Pe m om ent, ea nu părea preocupată de asta. A ranjându-se în grabă şi lăsând pletele negre să-i cadă pe um eri, o urm ă pe Angelica cu curtenie.

ANGELICA ŞI DEMONUL

79

* Sjî

*{*

D upă obiceiul care se stabilise de la sine de a se întruni în faţa H anului, sub fort, pentru aceste adunări care sem ănau puţin cu un sfat, puţin cu o cherm eză, se întinseseră m ai m ulte m ese încărcate cu răcoritoare diverse, băuturi, fructe, m âncăruri pe bază de peşte şi vânat, şi fiecare se putea servi în voie. Grupurile se formau deja, fiecare apropiindu-se de ceilalţi după complicităţi instinctive. Cei m ai vechi erau stânşi în jurul lui Joffrey de Peyrac, a contelui d ’Urville şi a lui Colin Paturel, a lui M anigault şi a lui Bem e, englezii refugiaţi, din contra, nou veniţi, stăteau tim id la o parte dar în apropierea h u ghenoţilor din L a R ochelle, atraşi instinctiv de religia comună, în ciuda diferenţei de naţionalitate. Alături, mateloţii de pe Coeur de Marie, coloni de dată recentă, pe care compatrioţii lor francezi din La Rochelle aveau unele motive să nu-i iubească, se adunau, relativ tăcuţi şi corecţi, sub ochiul sever al lui Colin Paturel care, întâmpinându-i şi pe unii şi pe alţii în calitate de guvernator de G ouldsboro, nu-şi pierdea din vedere echipajul de până m ai ieri. Locotenentul său, François de Barssem puy îl asista în această îndatorire. C âţiva sălbatici se am estecau printre oficialităţi, m ari şefi ai indienilor, dar Angelica căută în zadar silueta m ândră şi stacojie a lui Piksarett. în schim b, îi zări pe Jérôm e şi M ichel care se plim bau victorioşi schim bând glum è pe seam a caraibeanului m ăsliniu şi a omului cu mirodenii. A ceastă rasă din insulele calde, trăind sub sem nul ananasului şi b um bacului, le era m ai străină lor, fii ai grăsim ii de urs şi ai porum bului, decât unui francez de la Paris sau a unui rus din stepele Siberiei. El se găsea la Gouldsboro din cauză că stăpânul său, un pirat din A ntile, dorise să m ai răm ână aici după plecarea vasului său, Sans Peur, fără vreo intenţie anum e, ci din plictiseala călătoriilor, din prietenie pentru Aristide care răm ânea şi el şi din dorinţa de a-şi înnoi cu produse locale provizia de ierburi şi m irodenii de negociat. C um A n gelica şi ducesa de M audribourg se apropiau de m ulţim e, un personaj îm popoţonat se desprinse şi se avântă spre ele, îndeosebi spre Ambroisine care m ergea puţin m ai în faţă. Cu vii mişcări de întâmpinare şi cu saluturi, măturând de m ai multe ori solul

80__________________ ANNE şi SERGE GOLON___________________

cu pana pălăriei sale, se înclină adânc în faţa ducesei. Era de statură m ică, puţin corpolent, dar părea foarte amabil şi entuziast. — în sfârşit! exclam ă el. în sfârşit, iată că apare cea de a cărei frumuseţe iară seam ăn vorbeşte toată N oua Franţă înainte chiar de a o cunoaşte. Perm iteţi-m i să m ă prezint. Sunt m archizul de Villedavray, reprezentantul maiestăţii Sale Regele Franţei în Acadia. A m broisine de M audribourg, puţin surprinsă, răspunse cu o înclinare a capului. Marchizul continuă cu volubilitate. — D eci d um neavoastră sunteţi cea care i-a sucit capul seriosului d ’Arreboust şi sfântului de Lom enie-Cham bord. Ştiţi că sunteţi acuzată că i-aţi pricinuit m oartea lui Pont-Briand? — D om nule, v ă înşelaţi, se grăbi să protesteze ducesa. N u am fericirea să-i cunosc pe aceşti dom ni, nici de-a avea pe conştiinţă m oartea cuiva. — Atunci, sunteţi o ingrată. — N u. V ă înşelaţi, credeţi-m ă. N u s u n t... — N u sunteţi dum neavoastră cea m ai frumoasă femeie de pe pământ? L a care, ducesa începu să râdă. — M ii de mulţumiri, domnule. Dar, încă odată, nu su n t... cea căreia trebuie să i se adreseze vorbele dum neavoastră. Pariez că e vorba m ai curând de contesa de Peyrac, stăpâna acestor locuri şi care, într-adevăr, ar p u tea fi responsabilă prin farm ecul său de calamităţile pe care le evocaţi... Să sucească capul oamenilor serioşi şi sfinţilor... este de com petenţa ei. Iat-o... • M a rc h izu l se în to a rs e sp re A n g e lic a sp re c a re a ră ta Ambroisine. El păli, se înroşi, bâlbâi: — Ce confuzie! Iertaţi-mă! Sunt foarte m io p ... Scotocind în buzunarele jiletcii sale, brodate cu m ici flori roz şi verzi, foarte lungă după m o d a de la Versailles, căzând sub pulpanele redingotei, zise: — Unde-mi sunt ochelarii? M i-ai văzut ochelarii, Alexandre? Şi se întoarse spre u n adolescent care îl însoţea şi care, în ciuda vârstei fragede, părea cu atât mai îmbufnat cu cât marchizul se arăta m ai jovial şi exuberant. — Ochelari! răspunse adolescentul cu un aer arogant. Ce să faceţi cu ochelarii? — Dar, să văd, D oam ne! Ştii bine că sunt aproape orb fără sticle. Tocm ai am com is o im politeţe ireparabilă. Air! Doam nelor, m ii de scuze! Da, într-adevăr, dragă contesă, sunteţi blondă!

ANGELICA ŞI DEMONUL

8!

D escrierea m i se pare m ai exactă. A şadar, dum neavoastră sunteţi doamna Lacului de Argint, a cărei legendă o povesteşte tot Quebecul. El se reculese, regăsindu-şi îimbuţia, surâsul spontan, în timp ce privirea i se plim ba cu o plăcere evidentă de la una la cealaltă. — C e contează? decretă el, blondă sau brună sunt tot una. A ş greşi dacă aş regreta. C u cât sunt m ai m ulte fem ei frumoase, cu atât suntem m ai fericiţi! Cu siguranţă, viaţa e frumoasă! Şi le luă pe am ândouă, hotărât, de braţ. — N u v-aţi supărat pe m ine? o întrebă el pe Angelica. — N ici vorbă, reuşi ea să spună în tim p ce el continuă imediat, întorcându-se spre Ambroisine. — Şi n ici dum neavoastră, sper. A şa sunt e u ... D eschis, direct, spun ce gândesc şi când cineva îm i inspiră adm iraţie, sunt absolut incapabil să m ă controlez. A m pentru frumuseţe, pentru toate form ele de frum useţe, o pasiune, un cult şi trebuie să-l exprim. •— E ste un defect care, presupun, vă este uşor iertat. D ucesa de M audribourg părea că se înveseleşte. Frum osul său chip, de obicei trist, se transform ase. E a râdea cu indulgenţă şi-l privea pe m archiz cu o îndrăzneală care nu-i părea obişnuită. — D om nule, zise ea, îm i este perm is să vă pun o întrebare? — Desigur. Unei aşa graţioase fem ei, totul îi este perm is!... — D e ce aveţi faţa m ânjită cu negru? — C e spuneţi? strigă el foarte agitat. Ah! Ştiu, am adus eşantioane de cărbune de păm ânt ce provin din golful Chignecto dom nului de Peyrac. Şi îşi căută cu febrilitate batista. — Ştiu că-i place acest gen de cadou. A m examinat şi apreciat îm p re u n ă adineauri frum useţea şi calitatea acestui m ineral care înlocuieşte atât de avantajos lem nul în grelele zile de iarnă. D uc o încărcătură şi în Quebec. Dai- este destul de murdar. Ştergându-se şi scuturându-se de praf, îşi regăsi repede elanul. — In sch im b , m i-a o ferit o so b ă de O lan d a de toată frum useţea. C e spuneţi de o atenţie aşa de delicată? Ce om încântător! C asa m ea din Q uebec v a fi cea m ai frum oasă de pe întreg N oul Continent. — Conte, zise el lui Joffrey de Peyrac care se apropia, hotărât, este intolerabil! A scunderi m inunile cele m ai rare în blestem atul dum neavoastră de Gouldsboro. Iată-vă înzestrat cu două dintre cele m ai frumoase femei din lume. — Aţi cunoscut-o pe ducesa de M audribourg? întrebă Peyrac arătând-o.

82

ANNE şi SERGE GOLON

— Tocmai am făcut cunoştinţă. Şi sărută de m ai m ulte ori vârful degetelor Am broisinei. — Este încântătoare. — D oam na de M audribourg este oaspetele nostru de câteva zile. Vasul său a naufragiat în împrejurimi. — Naufragiu! C e oroare! M ă faceţi să cred că acest m inunat ţinut, această m are atât de frum oasă sunt primejdioase! — N u faceţi pe inocentul, zise Peyrac râzând. Ştiţi doar după fapta fără seamăn pe care tocm ai aţi îndeplinit-o, traversând estuarul Saint-Jean cu nava voastră cu trei catarge. — N u eu am îndeplinit-o, ci A lexandre, zise m archizul, împăunându-se. Joffrey de P eyrac îi p rezen tă ducesei p e C olin P aturel, guvernator de G ouldsboro, pe locotenentul acestuia, Barssem puy, pe şeful flotei R oland d ’U rville, pe don Juan A lvarez, căpitanul gărzilor spaniole şi pe hughenoţii din La Rochelle, în sfârşit, pe baronul de Saint-Castine a cărui prezenţă o descoperi şi A ngelica, apoi pe viitorul socru al acestuia, M ateconando, şeful indienilor surichezi din Penobscot care se purta pe cap, pe lungile sale plete îm pletite, o beretă neagră florentină dată de Yerruzano. Ducesa le zâm bi tuturor cu graţie. — H otărât, conte, aveţi dreptate. M i se pare că pe aceste plaje sunt m ai m ulţi gentilom i de fam ilie bună decât în anticam era regelui. E a îşi am inti ce i se spusese la sosire. — Suntem cu toţii gentilomi ai aventurii, exclamă locotenentul de Barssempuy. Purtăm cu m ândrie stindardul părinţilor noştri, în tim p ce în anticamera regelui nu sunt decât burghezi sau laşi. El încerca să se facă cunoscut căci o plăcea p e M arie-laD ouce şi se tem ea că ducesa ar p u tea să se opună. Pentru m ai m ultă siguranţă, îşi repetă num ele, pe care contele îl spusese deja şi cită titlurile familiei sale din regiunea Nantes de unde era originar. D ucesa privi cu interes acest chip tăbăcit de tânăr corsar, pe care se citea sinceritatea războinicului obişnuit cu luptele. Intr-adevăr, nici în anticamara regelui, nici în vorbitoarele mănăstirilor, nu se putea întâlni acest tip de gentilom . E ra cu totul nou pentru ea. O anum e curiozitate reţinută strălucea în ochii Ambroisinei, iar privirile sale se plim bau, de la una la alta, pe feţele celor ce o înconjurau. E a se controla perfect şi era greu de ştiut ce gândeşte, dar Angelica intuia că-i făcea plăcere să se găsească în această societate neobişnuită.

ANGELICA ŞI DEM ONUL

83

B arssem puy încerca să atragă atenţia M ariei-la-D ouce prin semne, imitat cu mult m ai puţină discreţie de Aristide Beaumarchand, care voia să-i atragă atenţia Juliennei. F e te le re g e lu i stă te a u în s ă c u m in ţi, g ru p ate în ju ru l b inefăcătoarei lor şi a P etronillei D am ourt, supravegheate de secretarul A rm ând Dacaux. — Dar, iată altele! exclam ă el. Oh! Ce loc admirabil! Poftiţi, doamnelor, poftiţi să vă răcoriţi. Şi rupând cercul, îi antrenă pe toţi spre mese. Angelica îl auzi spunându-i Ambroisinei de M audnbourg: — U n naufragiu! îngrozitor! Povestiţi-m i ce s-a întâm plat, sărm ana m ea doamnă. A ngelica se duse să-l salute pe baronul de Saint-Castine care i-o prezentă pe logodnica sa, M athilde, tânăra prinţesă indiană pe care o iubea. Aceasta era frumoasă şi fină, având ovalul auriu al feţei încadrat de două grele cozi negre. — îm i puteţi da vreo veste despre m arinarul nostru englez, Jack M erw in? îl întrebă ea pe baron. — Preotul din V erm ont? A plecat. C red că a încercat să-l întâlnească pe părintele Orgeval, să-i raporteze despre m isiunea sa. — Ce se m ai întâm plă în războiul cu indienii? — Populaţia este liniştită, dar veştile care ajung la noi sunt îngrijorătoare şi-mi este tot m ai greu să-i stăpânesc. Indienii Abenakis de la vest de Kennebec continuă să ia scalpuri şi prizonieri. Se spune că şi-au lansat flota îm potriva insulelor din golful Casc’o şi că-i urm ăresc pe englezi până-n ascunzătorile lor. D acă insulele cad, N oua-A nglie va avea de suferit. — B ună treabă! strigă V illedavray care, nu departe, gustând dintr-un crab, surprinsese aceste vorbe. — Treaba nu va m ai fi aşa de bună dacă corsarul Phipps îl va c a p tu ra p e in te n d e n tu l v o s tru d in N o u a -F ra n ţă , ră s p u n s e Saint-C astine, şi dacă, drept represalii, toate navele engleze ce pescuiesc acum în G olf vor veni să-mi asedieze fortul de la Pentagoet. — N u vă tem eţi, bunul m eu dom n, căci dom nul de Peyrac o să se ocupe de englezi, îl consolă guvernatorul A cadiei, cu gura plină. A ţi gustat din crabul acesta, baroane? Ce să fie ? ... A h, n u cşoară, p a rie z !... N u-i aşa? zise el, îndreptând un deget spre A n g elica, ca şi cum ar fi d escoperit u n secret de o e x tr e m a importanţă.

84

ANNE şi SERGE GOLON______________________

Aceasta îi dădu dreptate. “N u există crab bun fără nucşoară!” spune un vechi dicton gastronomic de pe coastele din Saint-Tonge. Iată de ce răm ăseseră la G ouldsboro, după p lecarea vasului Sans-Peur, omul cu m irodenii şi sclavul său. în acest tim p, două noi apariţii atraseră atenţia asistenţei în două direcţii diferite. Jum ătate din capetele adunării se întoarseră spre liziera pădurii, de unde tocm ai se ivise un călugăr în rasă de postav brun, ducând o canoe indiană pe cap, cealaltă jum ătate, spre radă, în care intra o şalupă grea, încărcată cu butoaie. — Iată-1 pe fratele M arc, călugărul capucin din Saint-Aubin, strigă Villedavray, şi acela e G rand Fontaine, încheie el, arătând cu degetul spre mare. Grand Fontaine era poreclit şi Grand Bois, datorită splendidei păduri de stejar, aparent fără m argini, care-i înconjura dom eniul şi în care îşi petrecea cea m ai m are parte a tim pului. E ra u n uriaş care trăia din comerţul cu blănuri, dai* care era îndeosebi vânător şi pescar neobosit, ceea ce nu-i uşura de fel existenţa. D ând din coate şi îm pingând fără m ilă pe cei ce coborau de pe şalupă, el ajunse la ţărm şi, recunoscându-1 p e Peyrac, îi strigă de departe: — Francezii, dom nii ăia din Q uebec, au trecu t estuarul Saint-Jean. Dar, proştii, s-au lăsat prinşi de englezi, care blochează acum intrarea pe râu şi nu m ă m ai pot întoarce acasă. A m venit să vă cer o m ână de ajutor! El înainta, urm at de trupa am estecată a celor ce debarcaseră de pe şalupă: câţiva acadieni zdraveni, un grup de fem ei şi copii, vădit olandezi sau englezi, indieni maleciţi sau micmac, purtând căciuli ţuguiate brodate şi, dom inându-i pe toţi, kiltul şi tartanul scoţianului Cromley, pe care contele îl trimisese să ducă m esajul de avertisment aşezărilor străine din Golful Francez. — D a, re p e tă G ra n d B ois, ap ro p iin d u -se , p ro stu l de guvernator a reuşit o ispravă de toată lauda, dar ne-a băgat pe toţi în necaz... — De cine vorbiţi, domnule? întrebă marchizul de Villedavray, înălţându-se pe vârfuri ca să se facă văzut. -— A h, eraţi aici! zise G rand Bois, zărindu-1. A ţi reuşit să tre c eţi... de Jem seg? A ţi m ers pe jo s prin pădure? — întotdeauna reuşesc să trec pe unde vreau să trec, strigă guvernatorul cu v o cea piţigăiată de furie, şi află că reuşesc întotdeauna să-i prind pe obraznicii de teapa dumitale.

ANGELICA ŞI D EM ONUL

85

— N u vă supăraţi, zise Grand Bois, plictisit, am spus doar că m eritaţi toate laudele că aţi trecut peste stâncile estuarului. Şi-şi trase nasul, ştergându-se cu m âneca. — L a urm a urm ei, este adevărat că suntem cu totii în necaz din cauza dum neavoastră, cu toţi englezii ăştia care se învârt pe aici ca nişte viespi. A ţi fi făcut m ai bine să scăpaţi de ei ocolind Golful, decât să intraţi aşa p e râu. — N um ai aşa puteam să salvez întreagă o încărcătură aşa de preţioasă. — D a, da! ricană unul dintre noii sosiţi. N ici nu ne îndoim! P reţioasă, cu toate blăn u rile de care ne-aţi ju p u it, lăsându-ne goi-goluţi... — N u v -am ju p u it, cum spuneţi, dom nule D efour, urlă guvernatorul, pentru sim plul fapt că atunci când m -am prezentat la conacul vostru n-am găsit nici m ăcar o p isic ă ... — N u se poate, p isica era acasă! — Dai-numai ea! urlăVilledavray, spumegând. Cei patru domni Defour se făcuseră nevăzuţi, în loc să se poarte ca nişte supuşi loiali ai M ajestăţii sale şi să-i prim ească cum se cuvine reprezentantul, adică PE M IN E ! în plus, unul dintre ei, fugind, mai găseşte şi mijlocul să-i co ru p ăp e cei şase soldaţi ai foitului Saint-M arie, ca să se pună la dispoziţia dom nului de Peyrac.* — A tunci, sunteţi m ulţum it, deci, căci dom nul de Peyrac vă va servi. A ducându-i aici, am m ers exact în întâmpinarea dorinţelor voastre. Şi în loc să-m i m ulţum iţi... Cei doi fraţi D efour sem ănau unul cu altul, doar că cel m ai mic era m ai înalt şi avea um erii mai laţi decât fratele său. Villedavray îi privi cu un aer întunecat. — Bine! Să sperăm că peste puţin tim p cei patru ticăloşi vor fi prinşi şi-i voi duce în lanţuri, sub pază, în Quebec. C ei doi fraţi şi G rand B ois izb u cn iră în râs, zgom otos şi obraznic, imitaţi de toţi indienii micmac şi de rudele sau fraţii lor de sânge. G rand Bois scoase din buzunar o enorm ă batistă ţărănească şi-şi şterse ochii înlăcrimaţi de râs. — A ici nu sunteţi pe teritoriu francez, dom nule guvernator. G ouldsboro este neutru, ca şi noi. — N eutru! rep etă guvernatorul, cu ochii ieşiţi din orbite. C e-m i aud u rec h ile ? A sta e re b e liu n e !...R e v o ltă îm p o triv a coroanei!... * A se citi, în aceeaşi colecţie, Ispitirea Angelicăi.

86

ANNE şi SERGE GOLON

C e a rta nu-1 in te re s a p e Jo fffe y de P e y rac . R ă fu ie lile guvernatorului A cadiei cu cei adm inistraţi de el erau celebre şi se repetau aproape în aceiaşi ternieni la fiecare din vizitele sale anuale. C ontele m erse să discute cu cei câţiv a refugiaţi, sosiţi din aşezările engleze şi olandeze m ai degrabă ca m ăsură de prevedere decât ca în faţa unei am eninţări precise de război cu indienii. E ra clar că, până la urm ă, străinii din Golful Francez erau m ai îngrijoraţi de acţiunile compatriotului lor Phipps decât de cele ale francezilor şi că p rofitaseră de ocazie p e n tru a v e n i în v izită la G ouldsboro, aşteptând ca lucrurile să se liniştească la intrarea p e râul Saint-Jean. U n vas al acadienilor care trecuse p e acolo îi luase şi pe ei la bord. — Serviţi-vă, le spuse Peyrac, după ce-i prezentă reverendului P a trid g e, d-rei P id g e o n şi n a u fra g ia ţilo r e n g le z i d in g o lfu l M assachusetts. P este câteva zile v ă v eţi p u tea în to arce la casele voastre. Bătrânul Skoudoun îşi stăpâneşte bine indienii şi o să-i fac şi eu o vizită să-l liniştesc. — în num ele lui vin şi eu să v ă aduc acest fir cu scoici! zise călugărul în rasă de postav cafeniu, care se apropiase şi-i întinse lui Peyrac o cureluşă de piele p e care erau înşirate câteva scoici. — Skoudoun m -a chem at special în satul lui, M etudic, ca să m ă trimită la voi. D e la Jemseg, domnii din Quebec îi cer să-şi trimită războinicii îm potriva englezilor. N -a luat încă nici o hotărâre şi vă trimite aceasta. — U n singur fir!... Peyrac îşi trecu firul de scoici prin mâini, reflectând. M esajul era neclar. Putea la fel de bine să însem ne: “Ce trebuie să fac?'Stau în aşteptare.”, cât şi “E ste u n g est de respect p e care vi-1 datorez înainte de a intra în campanie, dar voi acţiona cum cred de cuviinţă.” — C e credeţi, părin te, fiindcă l-aţi văzut? în treb ă Peyrac, întorcându-se spre călugărul capucin. — N u va acţiona înainte de a v ă şti părerea. Pregăteşte totuşi câteva grupuri de războinici, ca să le facă pe plac dom nilor ale căror nave se află sub am eninţare engleză. Capucinul se exprim a cu indiferenţă. Se sim ţea că nu-i păsa de rezultatul negocierilor. Tânăr, cu o figură energică şi plăcută, puternic bronzat, fără barbă şi cu părul şaten zburlit de vânt, cu rasa suflecată şi încălţat cu m ocasini, era în el ceva care - cu toate că fusese prim it în ordin şi p u tea celebra slujbe - făcea să fie n um it fratele M arc, ca şi cum ar fi fost un novice sau sim plu convers* * călugăr în a cărui îndatorire sunt treburile domestice dintr-o mănăstire.n.t.

ANGELICA ŞI DEMONUL

87

— M are pom ană v-a făcut Skoudoun trim iţându-vă să bateţi pădurile, îi aruncă V illedavray pe u n ton ironic, vă place m ai m ult decât să faceţi slujbe! Şi aţi p u tu t să faceţi pe viteazul p e toate torentele de p e Saint-Jean, Sainte-Croix şi chiar pe M eduxnakeag. D e câte ori v -aţi d at cu canoea p e ste cap? D e câte ori era să v ă înecaţi în vâltori şi p e sub stân ci?... T inereţea nu se gândeşte decât să învingă apele, şi ţinutul ăsta îi înnebuneşte, comentă el, întorcându-se spre Angelica. Uitaţi-vă la acest călugăr! îi uim eşte chiar şi pe indieni cu c u raju l lui de a coborî to ate cursurile d e ap ă considerate de netrecut şi prim ejdioase. C redeţi că se gândeşte să-l servească pe D um nezeu? Să-şi îndeplinească m isiunea pentru care a fost trimis aici? N ic i v o rb ă !... D ar A lex an d re al m e u ? ... P ărinţii m i l-au încredinţat să fac din ei u n gentilom desăvârşit şi nu u n sălbatec care n u v ise a z ă d ecât cum să coboare p e u n râu cu viteza unui cal în galop, cu m a făcut anul trecut la P etit C ondiac. A nul acesta avea nevoie de stâncile din estuarul S aint-Jean... — Recunoaşteţi, deci, că doar pentru a-i face pe plac micuţului ne-aţi pus pe toţi în pericol, strigă B ertrand Defour. — N u eu l-am adus pe Phipps, u rlă Villedavray, furios. — N u contează, faptele răm ân, zise fratele M arc, împăciuitor. S ă v e d e m şi p ărţile bune. S koudoun este atât de u im it de cum aţi u rcat râu l anul trecut, dar şi în ultim ele zile, încât se întreabă dacă n -ar trebui să-i ajute p e francezi şi să devină, până la urm ă, un aliat sincer. F ig u ra m archizului se lum ină c u u n u l din acele zâm bete juvenile care-1 întinereau cu douăzeci de ani. — V ă spuneam eu ! ... N u în z a d ar şi-a riscat A lexandre viaţa lu i... şi pe a m ea. E u n tânăr excepţional. Vedeţi, conte, fără A lexandre al m eu am fi cu toţii pierduţi. — Atenţie, încă n-am scăpat, rectifică Peyrac, râzând. Şi chiar n -aş v re a ca S koudoun să se arate p rea credincios francezilor, în această situaţie, prefer m ândria sa. Va trebui şi eu, la rândul meu, să găsesc ceva care să-l im presioneze. Şi, privind înjur, m erse spre grupul englezilor care, aşezaţi în m ajoritate pe nisip, m âncau cu m odestie şi beau bere. . — Mr. K em pton, negustorul, este printre pe aici? întrebă el. A c e sta se afla într-adevăr acolo, luând m ăsura tuturor picioarelor care se ofereau şi prom iţând pentru a doua zi, cel m ult p ân ă săptăm âna urm ătoare, perechi de încălţăm inte de o eleganţa londoneză şi de o soliditate fără cusur. D acă avea piele pentru toate

88

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

comenzile? D esigur că avea, şi de cea m ai bună calitate. L a nevoie, putea să o procure în două zile. C unoştea o insulă în c a re ... L a întrebarea lui Peyrac, m icul negustor, având în jurul gâtului m ai m ulţi coţi de panglică, ca u n îm blânzitor de şerpi, se prezentă, ridicându-şi nasul ascuţit. — M r. K em pton, îi spuse contele, aş avea n ev o ie de u rsu l dumitale. — D e u rsul m eu? C e vreţi să faceţi cu el? în treb ă E lie Kempton, neîncrezător. — Sămi-1 fac aliat Sau, m ai degrebă, să-i încredinţez o misiune de cea m ai m are im portanţă. U n urs atât de inteligent ar trebui să intre în diplomaţie, în serviciul englezilor. Vreau să-l iau cu m ine la Metoudic, să-l uimesc pe şeful indienilor, Skoudoun, de la care aştept servicii im portante, între care acela de a n u se alia c u francezii în război. Elie K em pton dădu din cap. — Imposibil, M r. W illoagby nu poate fi am estecat în lucruri atât de prim ejdioase. Şi, în orice caz, n u m ă p o t despărţi de ursul meu. — D ar puteţi să-I însoţiţi. — Oh! Yes. Sunt şi fem ei europene acolo? întrebă negustorul, bănuitor. —-Sigur! Şi încă din cele părăsite... V ă vo r prim i cu bucurie. — O h ! Isee\ A sta schim bă totul, zise încântat Elie Kem pton, cu ochii strălucind. — Englezii ăştia su n t de-o lăcom ie!.. .-rem arcă cu dezgust Villedavray, care m ânca o tartă cu afine şi care ştia destulă engleză pentru a putea urm ări dialogul. — N u, nu-i ce credeţi, rectifică A ngelica râzând, acest om cumsecade este un negustor ambulant din Noua-Anglie care-şi caută clienţi. A re tot ce vrei în traistă. M ereu are ceva de vândut. C u el, asistămpe aceste ţărmuri la minunea înmulţirii manşetuţelor de dantelă şi a panglicuţelor de satin. Şi, fireşte, toate fem eile sunt fericite de venirea lui. K em pton se hotărâse. — Bine! îl voi infonnape Mr. Willoagby şi vă voi de răspunsul lui m âine, conchise el, grăbit să se întoarcă le afacerile lui, şi plecă strigând: — L a încălţăminte frum oasă!.. .La încălţăminte nouă!... — Ce personaj extraordinar, zise ducesa de M audribourg, şi cât de vii şi de nostim i sunt toţi oam enii aceştia... N u m -am distrat

ANGELICA ŞI DEMONUL

89

nicio d ată a tâ t de bine, exclam ă ea, priv in d -o pe A ngelica cu entuziasm ul unei copile ce asistă la prim ul ei bal. D u c e sa p ă re a fascinată, u itân d u -şi responsabilităţile de “binefăcătoare” . în această situaţie, cei care, dintre noii colonişti, seconsiderau “aleşii” Fetelor regelui, profitau, încercându-şi norocul p e lân g ă dom nişoare, trăgându-le spre m ese, sub pretext că se servesc băuturi şi m âncăruri, pentru a m ai câştiga un m om ent între p atru o ch i cu frum oasa inim ii lor. B a rssem p u y se străduia, cu amabilitate, să dezarm eze m odestia M ariei-Ia-Douce, iar caporalul Vanneau îi povestea D elphinei B ărbier de R osoy cam paniile sale prin lume. Fireşte, Aristide Beaum archand se agita pe lângă Julienne care, din vrem e în vrem e, nu-şi putea stăpâni u n zgom otos hohot de râs, pe care-1 înăbuşea de îndată cu m âna le gură, aruncând o privire nelin iştită spre d u cesă şi spre P etro n ille D am ourt. D ar p ân ă şi co rp o len ta înso ţito are se m ai înm uiase. S osirea lui C rom ley răstum ase cu totul principiile ei de fem eie cinstită în privinţa speciei masculine. Acest personaj, ce purta fustă şi favoriţi roşcaţi şi zburliţi ca nişte m ături pe obraji, o intriga vizibil. V ăzând interesul pe care i-1 inspira, scoţianul începuse, cu sig u ran ţa lui obişnuită, să-i povestească tot felul de istorii înspăim ântătoare despre apariţiile din Golf, vase fantom ă şi monştri marini. A n g elica observă că, dintre toate fetele, doar m aura, totuşi foarte plăcută şi frumoasă, era oarecum nebăgată în seamă. Mateloţii lui C o lin P aturel, în căutare de onorabilitate, n u voiau ca făcând curte unei m etise să-şi dea în vileag preferinţa, poate prea pronunţată, p e care o avuseserăm cursul călătoriilor, pentru fetele din insule. D a r chiar în m om entul în care se îndrepta spre ea, pentru a o încredinţa fetelor din G ouldsboro, Y ann L e Couennec, observând că este singură, i-o luă înainte şi o abordă: — Vorbiţi franţuzeşte, dom nişoară? — Şi încă cum !... exclamă ea. A m fost crescută la mănăstirea U rsulinelor de la Neuilly, lângă Paris şi ştiu să citesc şi să vorbesc în societate. — S unt încântat, afirm ă băiatul. V reţi pu ţin ă bere de brad, răcoritoare din soc sau im strop de v in de Spania, să v ă m eargă la suflet? — Vin de Spania, zise tânăra, regăsindu-şi surâsul. A lături de Angelica, ducesa u n nărise şi ea scena. — Tânărul acesta este foarte bun că are grijă de biata copilă, rem arcă e a cu u n suspin. Sărăcuţa! N u v o iam să m ă ocup de ea, dar prietena m ea, m archiza de R o quencourt a insistat m ult, şi n u

90

ANNE şi SERGE GOLON

regret, căci m -am ataşat de ea. N u ştiu dacă-şi v a găsi pe cineva în Q uebec, dar, în sfârşit, v a p u tea oricum să se călugărească. E ste perfectă!... A n gelica se g ân d i o clipă la copiii b astarzi pe care m arile doam ne depravate îi concepeau cu maurul lor şi pe care-i ascundeau apoi în fundul vreunei m ănăstiri sau pe care valeţii lo r îi vindeau într-un coş la Curtea M iracolelor. ■ — L a ce v ă gândiţi? întrebă ducesa, prinzând-o de m ână. — L a nimic precis, răspunse Angelica clătinând din cap pentru a alunga aceste gânduri. Parisul şi perversiunile lui erau departe. A m broisine o privea cu atenţie, cu imenşii ei ochi de culoarea chihlimbarului. — U neori, o u m b ră trece peste chipul dum neavoastră, zise ea, ceva ce v ă face de o frum useţe uimitoare. Aveţi probabil o viaţă interioară intensă!... A n gelica se în tre b ă d acă n -ar fi bine să-i vo rb ească acum ducesei despre proiectul de stabilire a Fetelor regelui la Gouldsboro, căci m om entul părea favorabil. în să Joffrey de Peyrac se apropie de ele. — N u m -aţi inform at că sagam orul Piksarett a fost în această dimineaţă la G ouldsboro... — A venit, într-adevăr, să ceară răscum părarea m ea, după câte m i-a spus, dar d o rea deasem enea să v ă în tâln ească urgent. N u -lv ă d p e a ic i. — D espre ce răscum părare este vorba? în treb ă ducesa, deschizând ochii m ari. A ţi m ai făcut aluzie la a sta şi în această dimineaţă. » Angelica îi explică repede că într-o luptă în Noua-Anglie fusese capturată de faim osul Piksarett. Fusese eliberată, desigur, dar, după legile războiului indian, dom nul de Peyrac îi datora o răscum părare atât lui, cât şi celorlalţi doi războinici abenakis, p en tru englezii capturaţi de ei şi a căror eliberare o obţinuse. — Extraordinar! zise doam na de M audribourg, privind-o cu mirare.. D e ce n u scăpaţi de obraznicii ăştia de indieni? — Trebuie să le respectăm obiceiurile. Cei doi războinici, Jérôm e şi M ichel, care m âncau pulpă de căprioară lângă un foc, fură chemaţi. Ştergându-şi mâinile pe mocasini şi în păr, aceştia se prezentară. — Unde este Piksarett? îi intrebă Angelica, în lim ba abenakis. Cei doi se priviră unul pe altul şi părură că ezită. — A fugit, răspunse Jérôm e.

ANGELICA ŞI DEMONUL

91

E ra ceva neobişnuit, m ai ales în ceea ce-1 privea pe Piksarett cel neînfricat. Peyrac îi puse să repete, apoi îi ceru părerea lui Castine. N u exista totuşi o altă traducere pentru fraza din abenakis. Piksarett “fugise” . D e c e ? ... în faţa cărei p rim e jd ii? ... N im eni nu părea să ştie. A ngelica şi contele se priviră unul pe altul. — îm i pare rău că lipseşte, zise Peyrac. A ş fi vrut să-i cer să m ă însoţească în expediţie. Skoudoun este foarte atent la alianţele sale cu celelalte triburi abenakis şi vizita M arelui Botezat, care este atât de vestit, l-ar fi în cân tat grozav. A r fi putut discuta am ândoi despre religie, ar fi fum at din cel m ai bun tutun al m eu de Virginia şi aş fi avut tim p, în acest fel, să liniştesc lucrurile. — Luaţi-1 p e M ateconando, viito ru l m eu socru, propuse tânărul baron gascon. Şi el ştie m ulte despre religie. L a aceste vorbe, Jérôm e şi M ichel începură să vocifereze îh le g ă tu ră cu p riz o n ierii lo r e n g le z i, p e care-i ca p tu rase ră la B runschw ick-F alls şi după care alergau d e m ultă vrem e. Venise m om entul să ştie d acă p u tea u să-i ia cu ei sau dacă li se v a da o răscum părare. P roblem a trebuia rezolvată, căci ei avuseseră până acum destul de m ultă răbdare. — Sălbatecii aceştia sunt splendizi, nu-i aşa? zise m archizul de Villedavray, în timp ce erau aduşi cei pe care indienii pretindeau că-i capturaseră, tân ăru l S am u el C arw in şi cei doi angajaţi, reverendul Patridge şi M iss Pidgeon. — Priviţi ce musculatură! N ici un gram de grăsime. L a fiecare m işcare, p ielea le străluceşte ca aurul. P ăcat că m iros foarte urât! Ştiţi că p o t alerg a cu v iteza u n u i cerb? A m v ăzu t asta îh B ois de B oulogne, după ce am dus câteva specim ene în Franţa, cu dom nul D e R om agny, ca să-l distrăm p e rege. T ânărul acela irochez, Outtake, a fost pus să alerge după u n cerb şi el l-a prins şi l-a apucat de coam e. R egele nu-şi p u tea crede ochilor. O uttake este acum şeful celor Cinci N aţiuni şi cel m ai m are duşm an al N oii-Franţe. D eg eab a l-am dus într-o călătorie atât de frum oasă. Pas de m ai înţelege şi animalele astea!... — A m primit de la el un colier wam pum, zise Angelica, foarte m ândră de darul şefului irochez. — D rag a m ea, sunteţi în stare de orice, h otărî m archizul, atacând o farfurie cu dulciuri. Dar, m cheie el cu gura plină, irochezii sunt nişte monştri, iar N oua-Franţă nu v a avea linişte până ce nu vor fi exterminaţi cu toţii. Oh, că m i-am amintit, zise el, sărind de la una la alta, Peyrac, dragul m eu, dacă vreţi să-l im presionaţi p e şeful

92___________________ANNE şi SERGE GOLON

_______________

maleciţilor, luaţi-I pe Alexandre al meu. Aţi auzit ce spunea adineauri fratele M arc? — N u trebuie să pierdem ocazia de a-1 onora p e acest tânăr, după câte a făcut. — C hiar dacă a fost o porcărie, zise apăsat G rand Bois. C el puţin, dacă ar fi fost vorba doar de torentul de la Petit Condiac, asta ar fi de înţeles, asta-şi are rostul său, cu condiţia săn u -ţi laşi pielea pe acolo. în tr-o o ră p oţi străbate distanţa pe care ai parcurge-o într-o zi, urcând pe cursul obişnuit al unui râu. D ar cascadele nebune ale estuarului râului Saint-Jean... — Oamenii needucaţi de soiul dumitale n u p o t înţelege onoarea curajului... Şi începură cu toţii să discute cu aprindere, fratele M arc fiind cel m ai însufleţit. Era ascultat cu atenţie, căci era foarte experimentat şi se spunea că nici sălbatecii nu cunoşteau ca el chiar şi cel m ai m ic “p rag ” al n u m ero aselo r râuri şi pârâuri, de la râu l L oup din Saint-Laurent, până la fluviul Kennebec. ■ ■ — Subiectul ăstaîi pasionează cu adevărat, rem arcă Angelica, adresându-se contelui d ’Urville, care se găsea lângă ea. — D acă aţi cunoaşte locul, aţi înţelege, z ise tânărul senior normand. întreaga viaţă pare condiţionată acolo de m işcarea apelor, care te înconjoară şi izvorăsc de peste tot. P ă d u rea n u este decât zgom ot de cascade... — M ăcar de n-ar fi m areele de unsprezece to ise * ... — D ar mareele de unsprezece toise există, replică Villedavray trium fător, chiar şi de douăsprezece toise, după cum m i s-a spus. In tim p ce în M editerana, m areele nu ating nici m ăcar o toisă. C e se poate deduce altceva, decât că ne aflăm într-o regiune cu fenom ene suiprinzătoare, ceea ce obligă la u n com portam ent, în ansam blu, ieşit din comun. — B retania, la punctul său occidental, cunoaşte m aree de opt toise, şi totuşi bretonii nu sunt nebuni din această cauză. — Sunt m ai r ă u ... Toată lum ea ştie că n u sunt ca toţi ceilalţi, oricum , sunt o rasă aparte. D ar să revenim la G olful Francez. C e poate cauza, oare, aici, m aree atât de am ple? — E u ştiu, zise unul dintre m ateloţii de pe Coeur-de-Marie, care era chiar breton. M i-au explicat m alouinii care pescuiesc în aceste ape de când se ştiu şi străm oşii lor veneau aici de secole, cu m ult înainte de sosirea lui Columb. Adică, ei cunosc cu toţii secretele acestei coaste. * toise: veche măsură de lungime de 1 , 949m. n.t.

ANGELICA ŞI DEMONUL

93

— D e c i... — E i spun că înainte n u erau m aree ca acestea, dar a venit un m onstru m arin, enonn, lung de m ai m ulte m ile, care s-a înţepenit pe 'fu n d u l m ării, răm ân ân d acolo. D e fiecare dată când acesta se întoarce, m area creşte. — Taci, m incinosule, strigă Colin, în tim p ce din toate părţile se auzeau râsete. în zilele noastre, nim eni nu m ai crede asem enea lucruri. — Şi de ce, m ă ro g ? ... protestă m atelotul, jignit. M alouinii m i-au spus că, uneo ri, lângă cele cinci insule, se p o t v ed ea ochii m onstrului sclipind sub ape. Se pare că are botul jum ătate în golful Chignecto, jum ătate în golful Verte, chiar la intrarea în Petit Condiac. A sta ar explica tot zbucium ului de acolo, când încearcă să închidă gura. — Taci! Taci, om ule, insistă V illedavray cu indulgenţă, dacă te-aude dom nul de Peyrac, care este u n savant, o s-o păţeşti!... M arinarii, însă, erau impresionaţi de explicaţia bretonului. — Şi de ce n-ar fi adevărat, chiar dacă nu este atât de ştiinţific, aşa cum spuneţi, dom nule m archiz? întrebă u n alt breton, sărind în apărarea compatriotului său. L a urm a unnei, la noi în Bretania, când păm ântul s-a m işcat pe la Pont-Brieuc, vrăjitorul M erlin a pus să se sape şi s-au găsit doi dragoni uriaşi, unul alb şi altul ro ş u ... Ţinutul acesta seam ănă cu al nostru. Iar m alouinii care vin dintotdeauna în G olful Francez, ştiu, fără îndoială, m ulte lucruri despre acest loc. N u -i norm al, p â n ă la urm ă, ca m area să în ceap ă să crească brusc aşa, apoi să se retragă, ca şi cum ceva ar îm pinge-o din interior, şi, după aceea, a r aduce-o im ediat îndărăt? N oi, oam enii m ării, care ne-am născut pe ţărm uri, suntem obişnuiţi cu asta, nu ne m ai mirăm, însă trebuie să existe un m otiv Vîlldavray trebui să mărturisească că nici el nu-şi putea explica. — N -o fi oare din cauza bancurilor de peşti ce se deplasează şi se adună la u n loc atunci când se îm perechează? se întrebă fratele M arc. Pentru Golful Francez, asta ar explica diferenţa faţă de altele, căci sunt atât de mulţi, şi, înplus, mai sunt şi lupii de m are şi balenele... Colin clătină din cap, neîncrezător, iar m archizul se strâmbă. — N u prea-m i vine să c re d ... A h! D ar iată că se întoarce - c o n te le... C ine ştie, poate el ne v a da o explicaţie. A facerea prizonierilor englezi părea să se fi rezolvat destul de rap id sau, cel pu ţin , bazele rezolvării fu seseră puse, spre m area satisfacţie a indienilor lezaţi. N u se aflau în discuţie copii albi, ceea

94

ANNE şi SERGE GOLON

ce simplifica problema, iar Ouaouenouroue-Jérôme nu m ai insistase să-l ia cu el pe reverendul Patridge, irascibilui său prizonier, m ulţum indu-se, la propunerea lui Peyrac, cu un set de de cuverturi de L im bourg albastre şi stacojii care, îm păturite şi puse u n a peste cealaltă, formau un teanc de înălţimea prizonierului, ceea ce reprezenta o afacere destul de bună. Toate aceste târguieli îl enervaseră pe pastor, care p u tea fi auzit tunând şi fulgerând, blestem ând indienii cu versete biblice, în tim p ce aceştia pufneau în râs. T enouienant-M ichel regreta că n-o p o ate duce p e M iss Pidgeon la m isiunea Saint-François, în Quebec. A ceasta era destul de bătrână, dar bună, activă şi curajoasă. Francezii ar fi cum părat-o de îndată ca s-o boteze. în să el o lăsă bucuros coreligionarilor săi pentru un pum n de scoici din m ările Sudului. — Conte, lămuriţi-ne, zise Villedavray foarte agitat. Bănuiesc că, poate, ne puteţi răspunde la întrebarea, sau, m ai degrabă, la întrebările pe care ni le punem . In ordine, primo, ce fenom en crează m işcarea m areelor în general? Secundo, de ce tocm ai în G olful F rancez sunt aceste m aree uriaşe care transform ă în câtev a ore peisajul, făcându-1 de nerecunoscut? D acă ajungi la ţărm la liziera unei păduri, după şase ore, în acelaşi loc, te găseşti la poalele unei faleze. Joffrey de Peyrac privi adunarea cu un aer prietenos şi zâmbi, în ziua aceea p urta o sim plă vestă de catifea verde în ch is care-i plăcea A ngelicăi, căci fusese îm brăcat cu ea când îl regăsise la L a Rochelle. O purta m ai ales când era destins, când nu era constrâns să rezolve o situaţie dificilă şi să se impună. Astăzi, Angelica îl simţea liniştit şi gustând din plin interesul acestei adunări cu oam eni atât de diferiţi, dar care-i erau fie devotaţi, fie favorabili, recunoscând im plicit necesitatea prezenţei sale printre ei. E ra altă atm osferă, şi Angelica, privindu-1, se simţea şi ea liniştită. I se păru că la tâm p lele soţului său u m b ra argintie se accentuase, şi inim a i se strânse de tandreţe. în tre ei se născuse ceva de neşters în aceste zile zbucium ate. E rau încă răniţi. D ar ce contează, m ai târziu vor gusta m ai bine dulceaţa regăsirii depline. A cum , erau obligaţi să fie tari, purtând responsabilităţi prea m ari pentru a-şi putea perm ite pauza de care ar fi avut nevoie. Trebuia doar să mai reziste puţin timp şi se vor întoarce la Wapassou, “acasă”, îşi spuse ea, pentru a-şi face curaj. N um ai să renunţe la ideea de-a m erge în Quebec, care i se părea prim ejdioasă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

95

— V ă voi răspunde bucuros la prim a întrebare, zise Peyrac, dar m -ar interesa ca unul dintre voi s-o facă în locul meu. îi voi face un dar celui care va descoperi adevărul prin raţiune şi observaţiile sale. H aideţi, dom nilor, sunteţi oam eni ai m ării şi aţi cules destule informaţii în cursul călătoriilor. Amintiţi-vă. N u veţi întârzia, sunt sigur, să v ă apropiaţi foarte m ult de răsp u n su l ştiinţific şi m atem atic dem onstrat privind m işcarea m areeîor pe globul nostru terestru. Şi u nii şi ceilalţi începură să se privească, să şuşotească, să încrunte sprâncenele, să se cufunde în m editaţii profunde. — Ii v ăd pe Y ann rid icân d ochii spre cer, zise contele. A i ghicit, dragă băiete. — O are n -ar trebui să cău tăm secretu l m areeîor în stele? întrebă Yann. —- S igur că da. C el p u ţin în astre, afirm ă o voce. F iindcă m areele se datorează atracţiei L u n ii...

15 E ra o voce de femeie. Toate privirile se îndreptară în direcţia din care se auzise. D ucesa de M audribourg, care se afla lângă Angelica înfruntă cu curaj privirile în care se citea m irare, dar şi ironie şi dezaprobare. E a îşi înălţă graţios capul şi zâm bi provocator bărbaţilor care o fixau. S tupefacţia şi chiar-indignarea cuprinse o clipă întreaga adunare. Se aştepta verdictul. Peyrac făcu câţiva paşi în direcţia ducesei. — A ţi câştigat, doam nă, spuse el, salutând-o. Şi aflaţi că G ouldsboro este onorat să aibe ca oaspete, dacă m ă pot exprim a astfel, pe una dintre elevele m arelui astronom Gassendi, francezul care a m ăsurat, prim ul în lum e, în G u yana franceză, lungim ea meridianului terestra. — Luna? Ce legătură are Luna cu asta? exclamă guvernatorul Acadiei, cu aerul unui Pierrot uluit, şi adăugă: — M ai întâi că m areele sunt atât ziua cât şi noaptea. — M ă uim iţi, dragul m eu, îi spuse P eyrac. G ândiţi-vă că, pentru păm ântul nostru, o planetă ca toate celelalte, luna este m ereu prezentă, atât ziua cât şi noaptea, c a şi soarele, de altfel. — D ar atracţia, ce în seam n ă atracţia? în treb ă caporalul Vanneau.

96

ANNE şi SERGE GOLON

— Aţi văzut vreodată un magnet care atrage acele? zise doamna de M audribourg. L a anumite ore, luna face acelaşi lucru cu noi. Im aginea e ra sim plă şi fiecare o înţelese, şi iar se aşternu liniştea, dar deja m ai puţin neîncrezătoare. M ulţi priveau în sus, iar V illedavray descoperi cornul p al al lunii pe sideful cerului care începea încet să devină auriu odată cu apropierea serii. — A h, uite ce n e faci, şm echero! strigă el. E ste adevărat, Bergerac, savantul care făcea versuri şi străpungea cu sabia p e toţi cei care îşi băteau jo c de lungul său nas, a spus şi el ceva în genul ăsta în secolul trecut, d ar credeam că era nebun ca to ţi gasconii, zise el jovial luându-i de braţ pe Saint-Castine şi pe Peyrac. Şi acum, aş vrea să ştiu de ce la anum ite ore, care de altfel variază, poznaşa asta încearcă să ne aspire şi la altele ne lasă în pace. Jo ffre y de P e y ra c fă c u u n g e st sp re A m b ro is in e de Maudribourg. — Aveţi onoarea, doam nă. — Puteţi să explicaţi la fel de bine ca şi m ine, conte, zise ea cu o urm ă de cochetărie. Este oare un exam en? Peyrac clătină din cap. Privirea sa sum bră şi atentă întârzia pe fataAmbroisinei. In acel m om ent, A ngelica sim ţi o suferinţă inexplicabilă şi aproape fizică, ca şi cum inim a i se strângea brusc, zdrobită de un pum n brutal. E ra o durere p ro fu n d ă care o speria. V enea dintr-o sursă invizibilă, şi A ngelica realiză într-o clipă de unde îi venise această lovitură. Privirea p e care el o avusese în acel m o m en t nu-i era destinată decât ei, A ngelicăi, dragostea lui, soţia lui. O ri, iată că el o în d rep ta spre faţa acestei fem ei care, în lumina perlată a zilei pe cale de a se întuneca, căpăta o transparenţă de alabastru, o faţă p e care străluceau de focul v iu al inteligenţei imenşii ochi întunecaţi. El surâdea, dar nimeni n-ar fi putut ghici natura exactă a gândului său. — U n exam en, nu, doam nă! protestă el. D a r p rea adesea sunt eu cel de la catedră. M i-ar plăcea să fiu p e n tru câtev a clipe elevul vostru. E a izbucni în râs, ca u n copil, cu un gest de protest care făcu să-i fluture bogatul păr negru pe umeri. — Prostii! Sunt sigură că nu vă pot învăţa nimic. — Eu sunt sigur de contrariu. >

/V

ANGELICA ŞI DEMONUL

97

D a r ... flirtează! gândi A ngelica, înspăim ântată. U n soi de p anică o ţintuia pe loc, în tim p ce în faţa ei se schim bau cuvinte şi percepea ca în tr-u n coşm ar v o cea su rd ă a soţului său şi râsul Ambroisinei. — C onte, vreţi să m ă p rindeţi în cap can ă!,.. U n savant cu faim a voastră! Pretindeţi că n u ştiţi într-adevăr m otivul pentru care m areea n u se produce exact când luna este la zenit, ci cu u n decalaj o ra r? ... — D in nefericire este adevărat. N -am putut încă să determ in cauza m atem atică a acestui fenomen. —-V ă bateţi jo c de m ine. — N u! D um neavoastră aveţi m ai de grabă dreptul să râdeţi de m in e... D ar um ilinţa este uşoară... E scuzabil să fii ignorant când ai privilegiul ca o atât de frum oasă fem eie să te poată învăţa... Deci, să ascultăm un m aestru în ştiinţe... — Aşteptaţi! Aşteptaţi! strigă Villedavray, vreau să înţeleg şi eu! Să începem cu începutul. P rin ce aUacţia lunii, dacă se adm ite că există, provoacă m areele?... A scultă bine, Alexandre! — Ştiu toate astea, făcu tânărul, ţâfnos. Annbroisine se întoarse brusc spre adolescent cu o expresie interogativă şi im perativă. A cesta av u în ţelep ciu n ea să bată în retragere. — V reau să zic că părintele de M aubeuge, în Q uebec, m i-a vorbit deja de asta, d ar nu l-am luat în seam ă. — Părintele de M aubeuge? A m broisine păru brusc foarte interesată. — A fost în C hina, n u-i aşa? Ş i a contribuit la crearea O bservatorului de la Pechin? Cât aş vrea să discut cu el! — Şi cu luna, cum răm âne? zise nerăbdător Villedavray. — Imediat, marchize. Puneţi-mi întrebări dacă doriţi, răspunse ea, adresându-se de această dată guvernatorului Acadiei. — Ei bine! începu el pe un ton doct, cum spuneaţi, dacă Luna îşi exercită influenţa asupra întregului glob într-o proporţie cvasi egală, cum se face că în anum ite locuri m areea este foarte slabă şi enorm ă în altele? — O b ie c ţie abilă. S -a d isc u ta t în d e lu n g d esp re asta, într-adevăr. în zilele noastre, s-a stab ilit că această diferenţă de proporţie a fenom enului este datorată densităţii apei care n u este aceeaşi în toate m ările. A stfel, M editerana este o m are închisă şi, din această cauză, foarte sărată, aşa că atracţia lunii nu poate constitui o curbură suficientă pentru a echilibra vâscozitatea suprafeţei, din contră...

98

ANNE şi SERGE GOLON________

•

— C e vreţi să spuneţi p rin vâscozitatea suprafeţei? întrebă cineva. — G rosim ea a ceea ce constituie “pielea” m ării. — “Pielea” mării! pufiii Villedavray. — Ei bine, da, dragul m eu ! A ngelica începea să-şi revină. D e când intrase m archizul în scenă şi dialogul nu se m ai desfăşura num ai între contele de Peyrac şi ducesă, ea începuse să se sim tă m ai bine şi să scape de am eţeala ce o cuprinsese brusc. D u p ă căldura b ru sc ă p e care o sim ţi la tâm ple, înţelese că timp de câteva secunde fusese palidă ca un mort. Cuvintele continuau să-i bâzâie în urechi, dar se feri să le asculte şi să le priceapă sensul, întrebându-se în sinea ei: “Ce s-a întâmplat? Ce-a fost asta? Nimic! D ar ce m -a apucat aşa deodată?... N u s-a întâm plat nim ic... Totul este foarte normal, foarte fire sc ...” E a asculta vocea A m broisinei de M audribourg explicând cu m u ltă claritate că d acă s-ar trage u n glonţ de p u şc ă p e suprafaţa mării, acesta ar ricoşa, ceea ce dovedeşte că m area opune rezistenţă la pătrunderea în “p ielea” sa. în m ările închise, c a M editerana, această “piele” pare că se contractă în m od obligatoriu, deci devine m ai groasă, ceea ce opune rezistenţă la atracţia astrului nopţii. D in contra, cu cât suprafaţa este m ai m are cu atât se subţiază, ca aici, în G olful Francez sau în fundătura bretonă de la M ont-SaintMichel, unde ajung extremităţile unui imens ocean, şi unde m area se supune m ai uşor atracţiei Lunii. — în plus, în aceste două locuri, geografii au putut determ ina prezenţa acelei platform e glaciare, despre care se vorbea adineauri, aceasta fiind o cauză suplimentară, datorită adâncimii reduse a mării, a subţierii extrem e a acestei suprafeţe rezistente a apei. D e aceea, prin părţile noastre, L u n a se poate ju c a cu m area ca şi cu u n voal uşor, supus capriciilor sale. Conte, explicaţia m ea n u se îndepărtează oare prea m ult de rigoarea ştiinţifică? — E ste ju stă şi accesibilă tuturor, conveni Peyrac. Şi în sem n de aprobare, clătină din cap d e m a i m ulte ori. E a îi aruncă o privire înflăcărată. Buzele-i erau întredeschise şi lăsau să se întrevadă m arginea dinţilor perfecţi şi strălucitori. — Toate astea par logice, conveni guvernatorul, dar s-a putut stabili în ce m om ent dulcea Phebe îşi exercită influenţa asupra noastră altfel decât în vise?

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL__________________ 99

— E a exercită cea m ai m are influenţă când se găseşte între P ăm ânt şi S o are... — D ar cele două m aree? interveni cu vioiciune caporalul. D ucesa explică, cu acea voce bine tim brată şi puternică pe care şi-o lua când vorbea de ştiinţă, c ă L una nu se găsea peste tot în acelaşi rap o rt cu soarele. C ând se g ă sea în cvadratură, ad ică în unghi drept cu soarele, cele două influenţe se opuneau, iar atracţia era m ai slabă, urcarea apelor fiind m ai m ică. A ceasta era apa-moartă sau m areea m ică, de o am plitudine pe ju m ă ta te ce n u trebuia confundată, cum fac adesea p erso an ele neo b işn u ite cu term enii marinăreşti, cu refluxul. — Ce se întâm plă cu refluxul? — L u n a se îndepărtează, atracţia încetează, apele ridicate cad, p u r şi simplu. — C e am eţeală! com entă V illedavray. Te-ai crede într-un leagăn! El pândea cu coada ochiului reacţiile lui Peyrac, dar acesta nu p ărea să p u n ă de fel la în d o ială afirm aţiile frum oasei fem ei. D in contra. O anum ită satisfacţie se ghicea în spatele trăsăturilor sale, voluntar impasibile. — Astfel, legile lui K eppler se văd confirm ate? întrebă el. — Desigur. D e altfel am şi corespondat cu el. Contele ridică u şo r o sprânceană. — C u K eppler? făcu el, cu o nuanţă de îndoială în glas. — D e ce nu? E a îl privi din nou cu îndrăzneală. ■ — O are o fem eie, du p ă p ărerea dum neavoastră, n u poate înţelege legile pe care le-a descoperit el din observarea fazelor planetei M arte? A dică faptul că orbitele planetare sunt nişte elipse, soarele o cu p ân d un u l dintre cele două centre, şi, deasem enea, că ariile baleiate de razele vectori m ergând din centrul soarelui spre centrul planetei sunt proporţionale cu tim pul parcurgerii lor, şi deasem enea legile care afirm ă că pătratele tim pului revoluţiilor planetare sunt proporţionale cu cubul m arilor axe de prelungire ale orbitelor. — L egi din care N ew ton, savantul englez, a dedus legile atracţiei universale, deci şi ale atracţiei lunare, încheie Peyrac, care o ascultase p e ducesă cu o atenţie extrem ă. : A ngelica sim ţi în ecoul v o c ii sale u n fel de m esaj secret. D e această dată nu m ai era nici o îndoială. Fusese profund impresionat de vorbele p e care le schim base cu ducesa de M audribourg şi care răm âneau de neînţeles pentru toţi ceilalţi.

100

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

Spre m area ei uşurare, m archizul de Villedavray, căruia nu-i plăcea să jo ace u n rol secundar, rupse din nou tăcerea, spunând: — Să revenim la Lună! E a este m ai aproape de n o i decât blestem atele voastre de centre imateriale. încă o întrebare, ducesă, în legătură cu mareele, ca să înţeleg şi eu. D acă adm item că suprafaţa pământului seum flăîh emisfera care se află de partea lunii înmom entul atracţiei, cum se face că acelaşi fenom en se produce şi la antipozi, de cealaltă parte a păm ântului? E a îi zâmbi, compătimitor. — D ar ce esta păm ântul, dom nule, zise e a cu blândeţe, în imensul sistem de planete care ne înconjoară: u n sim plu punct infim. Influenţa Lunii, ca şi cea a soarelui, de altfel, nu se m ulţum eşte să ne atingă într-un singur punct, adică acolo unde vă aflaţi. E a ne învăluie literalmente, ne traversează dintr-o parte în alta, şi când te gândeşti, nimic n u poate fi m ai m inunat decât această comuniune cu sistemele vizibile sau invizibile care ne înconjoară la infinit. N u p u tem face altceva decât să recunoaştem în ea m ăreţia Creatorului, D um nezeu, Tatăl nostru care este în ceruri, încheie ea cu fervoare, ridicând ochii spre cer. O stea clipea în aurul fluid al serii. în acel m om ent, u n stol de păsări trecu în zbor, bătând greoi din aripi, pe deasupra adunării. Angelica realiză atunci că se petrecea un fenom en neobişnuit p e care nim eni, în a fa ră de ea, nu-1 sesiza. N ic i ea nu-1 percep u decât fugitiv, ca şi cum s-ar fi petrecut în altă parte şi n u o privea. D ar viziunea i se întipări pe retină într-un m od fulgerător. Toţi bărbaţii

prezenţi o priveau peAm broisine de Maudribourg. Ducesa era de o frum useţe surprinzătoare, cu faţa ei tânără şi albă, extatică şi lum inată de o pasiune sfântă. A ngelica n-ar fi putut spune câte secunde se scurseseră, dar poate că n u fusese decât o clipă. Şi poate chiar, n u fusese de fapt nici u n m om ent de linişte. “Binefăcătoarea” se întoarse către contele de Peyrac: — Sunteţi m ulţum it, magistre? Pot lăsa toga? — Desigur, doam nă. A ţi răspuns sclipitor la aceste întrebări arzătoare. Vă m ulţum im cu toţii. E aîl privi fix, apoi, zâmbind, zise: — D ar cadoul m eu? N -aţi spus că veţi oferi u n cadou celui ce va putea explica m otivul m areelor şi al amplitudinii lor în Golful Francez? — Just, făcu el, d a r... — N u bănuiaţi că o fem eie va fi aceea care va da răspunsul? exclam ă ea, izbucnind în râs.

ANGELICA ŞI DEMONUL

101

— Sigur, conveni el surâzând, m ă gândeam la câteva păpuşi de tutun de pipă pentru aceşti dom ni ş i ... — N -aţi prevăzut nim ic pentru m in e ... o femeie. E a m ai râdea încă, dar cu u n râs m ai dulce, m ai încet şi parcă indulgent. — N u contează! N u sunt dificilă,. A m p ierdut tot în acest n a u f r a g iu ... O ric e m i-a r face p lă c e re . D o a r am d rep tu l la rec o m p en să ... N u-i aşa?... E l întoarse privirea, ca şi cum s-ar fi tem ut să înfrunte privirea îndrăzneaţă şi în acelaşi timp candidă a Ambroisinei de Maudnbourg. P ăru p e punctul de a-şi scoate de p e deget u n inel pentru a-1 oferi ducesei, apoi, răzgândindu-se, căută în p u n g a de piele pe care o avea Ia brâu şi scoase o pepită de aur b rut de m ărim ea unei nuci. — C e-i asta? exclam ă ducesa. — U na dintre cele m ai frum oase pepite găsite în m ina noastră d e la W a p asso u . — C e luciu extraordinar! N -am m ai văzut niciodată aşa ceva. Şi întinse m âna. D ar el îi opri gestul. — N u m i-aţi răspuns la întrebarea despre întârzierea orară a fenom enului de atracţie în raport cu m om entul în care luna este la zenit. — Oh! altă dată, v ă rog! protestă ea cu o cochetărie de fetiţă. El îi dădu pepita cu un zâmbet şi ea o apucă cu vârful degetelor, facând-o să sclipească în lum ina apusului. Şi din nou team a o cuprinse p e A ngelica, o nelinişte care nu se p u tea exprim a n ici prin strigăte, nici p rin gesturi sau prin vreo reacţie din p a rte a ei, pru d en ţa cerându-i să răm ân ă nem işcată şi impasibilă, altfel prăpastia întrevăzută s-ar fi deschis şi m ai largă, şi m ai înspăim ântătoare, sub picioarele ei.

16 Brusc, liniştea fii întreruptă de strigăte, un zgom ot de cădere, apoi se auziră râsete. Jderul W olverines coborând p an ta ca o ghiulea neagră, îşi croia drum p rin m ulţim e, doborându-i p e toţi ce-i stăteau în cale, înainte de a se opri în faţa Angelicăi, cu superba-i coadă stufoasă ridicată şi feţişoara-i de rozător la nivelul solului, în tim p ce-şi aţintea spre ea im enşii ochi în care se reflectau lucirile roşii ale cerului.

102

ANNE şi SERGE GOLON

D ucesa de M audribourg se retrase cu u n pas, scoţând u n m ic strigăt. Trem ura toată. — Ce-i cu m onstrul ăsta? strigă ea, înspăim ântată. D oam nă Angelica, vă rog, salvaţi-mă! — N u-i decât un jder. N u e periculos, căci e îm blânzit. Angelica îngenunchie pentru a m ângâia animalul. Era fericită brusc de apariţia lui W olverines, care-i aducea un fel de m ângâiere. — II caută p e Cantor. P arcă-i nebun de când a plecat. — Fiul dum neavoastră ar fi făcut m ai bine să-l ia cu el, strigă doam na M anigault, care se trezise trântită la păm ânt, din fericire fără m ari pagube. — L -a căutat, explică M artial B rene, L -am căutat am ândoi cân d a plecat. In să W olverines h o in ărea p rin p ă d u re cu ursul. C antor a trebuit să plece şi n u l-a găsit. . — E foarte prieten cu ursul, rem arcă m icu ţa englezoaică Rose-Ann. — Ah! Iată şi ursul, zise cineva. Elie K em pton intră în cerc urm at de enorm ul său tovarăş. — Vi-1 aduc p e M r. W illoagby, declară el solem n dom nului de Peyrac. L -am pus la curent cu ceea ce aşteptaţi de la el şi nu are nim ic împotrivă să vă însoţească în expediţie, deşi se sim te m ai bine la Gouldsboro şi n u prea-i place să navigheze. D ar este o chestiune de prestigiu pentru A nglia şi el înţelege asta. — îi m ulţum esc acestui loial supus al regelui A ngliei, zise Peyrac, adresându-i ursului câteva cuvinte în engleză. A cesta chiar o ducea bine la G ouldsboro, unde se îndopa cu afine, alune şi miere. Părea de două ori m ai m are decât atunci când debarcase. El începu să adulm ece în toate direcţiile, ca şi cum căuta printre persoanele prezente o figură cunoscută, apoi ridicându-se pe labele din spate, se în d rep tă legănându-se şi m orm ăind spre Angelica. O depăşea cu u n cap şi era destul de im presionant. D ucesa scoase un nou ţipăt înăbuşit, şi fu cât p e ce să leşine. Cei din apropiere se retraseră în grabă. Joffrey de Peyrac şi Colin Paturel se repeziră, instinctiv spre animal. D ar cu câteva cuvinte în engleză, A ngelica făcu ursul să se aşeze din nou în patru labe, şi-l m ângâie la rândul ei vorbindu-i prieteneşte. — Frumoasa şi Bestia, zise marchizul de Villedavray, încântat. Ce spectacol extraordinar!...

ANGELICA ŞI DEMONUL

103

17 — D a, com entă el p u ţin m ai târziu, ce spectacol ieşit din com un! P ărul blond şi graţia, alături de m onstrul ăsta păros! Chiar că n u v ă te m e ţi de nim ic! M eritaţi faim a p e care o aveţi în Q u e b e c ... N u, n u strângeţi încă, bu n a m e a doam nă, se grăbi el să spună doam nei C arrere care începuse să adune tăvile de pe m ese, m ai este p u ţin din crabul acesta delicios în farfurie, vă rog să m i-o daţi! H m m ! E absolut divin... Şi ce spuneam ? Da, dragă Angelica, m eritaţi p o rtretu l p e care vi-1 fac entu ziaştii voştri partizani din Q uebec. C ân d m ă gândesc că seriosul A rreboust a S c u t scandal, luându-vă apărarea la întoarcerea din călătoria sa pe K en n eb ec... înainte nu ne înţelegeam, m ă considera prea libertin. D ar curajul său în c eea ce v ă priveşte m i-a plăcu t şi asta n e-a apropiat. Este, fără îndoială, îndrăgostit de dum neavoastră. L a M ontreal, soţia îi face deja rugăciuni pentru m ântuirea sufletului. D ar nici nu se m ai culcă cu el, a şa că n u are decât ceea ce m erită! A ngelica nu-1 m ai asculta. O am enii începeau să se împrăştie. Străchinile, holurile şi halbele erau strânse. U m bra tufelor de liliac invada plaja, iar vântul se potolise. A ngelica îşi căută din ochi soţul, dar nu-1 descoperi. — în Q uebec, în tim pul foam etei, când se spunea că sunteţi cu to ţii m o rţi în fundul pădurii, cavalerul de M alta, L om enieC h am b o rd a com andat o slu jb ă p e n tru dum neavoastră. A părut ceva excesiv, dar eu m -am dus. M i-a plăcut întotdeauna să fac ceva p e n tru fem eile drăguţe, chiar să m ă şi ro g p e n tru ele. A fost şi o revoltă din această cauză. Janine Gonfarel asmuţea femeile împotriva dum neavoastră, pen tru a le face p e plac iezuiţilor, ca s-o lase în pace cu bordelul ei din Basse-Vîlle. Sunt tot felul de oameni interesanţi în Quebec,- o să vedeţi. E u a d o r acest oraş. Tot tim pul se petrec evenim ente ieşite din comun. Eram deja acolo, în 1662, când a trecut o com etă, sem n de război şi bărci în flăcări ducându-i pe toţi cei ce m uriseră ca nişte m artiri la iro c h e zi... Se spune că I-aţi om orât pe Pont-Briand! — E u? N -am om orât pe n im e n i... — în sfârşit, a m urit din cau za dum neavoastră. A fost bun p rie ten cu m ine, dar iubea p re a m u lt sexul frum os. Se credea irezistibil. A fost o pradă uşoară pentru acel iezuit abil.

104

ANNE şi SERGE GOLQN____________________ _

— De cine vorbiţi? întrebă A ngelica cu voce slabă. Brusc îl zărise p e Joffrey. Acesta era în picioare lângă poarta hanului fortului şi vorbea cu ducesa de M audribourg care stătea pe una din băncile de lem n ce încadrau poarta. — D e S eb astien d ’O rgeval, drace, exclam ă V illedavray. U n m are om! E u îl plac m ult. L a început ne cam ciocneam , dar nu m i-e frică de iezuiţi. A u şi ei farm ecul lor. Da, caleaşca m ea l-a lovit p e strada m are. D u p ă asta, a pretins să-m i in terzică fo lo sirea ei pretinzând că străzile din Q uebec nu sunt făcute pentru căleşti. Are şi el dreptate... D ar am adus această caleaşcă cu m ari cheltuieli din E uropa şi trebuie s-o folosesc. A m broisine de M audribourg, cu m âinile îm p reu n ate pe genunchi, înălţa spre contele de Peyrac faţa ei albă. Silueta contelui se detaşa în lumina amurgului, înaltă, impozantă, pe fondul înflăcărat alGolM ui. — Luaţi asta, prietene, zise Villedavray, întinzând farfuria goală unuia din tinerii C arrere care trecea pe acolo. M ai aveţi prăjiturele din acelea delicioase cu nuci, cred? — Nu, m onseniore, copiii au m âncat tot. — Păcat! S tergându-şi g u ra cu b a tista d in dantelă, se în tin se cu satisfacţie. — Angelica, viaţa este frumoasă! Nu-i aşa?... N u răspundeţi? D e ce? V rem ea este delicioasă şi oare n-am p etrecu t u n m om ent excepţional ascultând-o pe frum oasa ducesă dându-ne lecţii?.. .Ah! bine am făcut să plec câtva tim p din Quebec. D upă iarnă, toţi sunt nervoşi acolo. Chiar şi servitoarea m ea căuta ceartă. Voia să meargă să-şi viziteze fam ilia în insula Orléans, doar să se m işte puţin, ca toţi canadienii la sfârşitul iernii.“ Bine, i-am spus, du-te, nu sunt u n nou născut să nu m ă p o t lip sid e tine!” D ar num ai ea ştie să-m i prepare şocolata de dim ineaţă. îm i p lace foarte arom ată, ca spaniolilor. Pe m icul M audreuil îl apucase şi pe el dorul de ducă. Voia să plece să strângă blănuri în Ţara de Sus, ca toţi înfierbântaţii ăştia de tineri. “ B ine, i-am spus, pleacă, Eliacin!” D ar şi el se v a întoarce. îi era frică să nu-1 în su răm cu forţa, noile decrete su n t severe. E u aş fi intervenit, totuşi. D ar n u are încredere în m ine. A fost crescut de irochezi, ştiaţi? Cât despre Alexandre, el nu vrea altceva decât fapte de vitejie nautice. N oap tea se lăsase peste ţărm . Totuşi nim eni n u aprinsese felinarele şi lămpile. Tem peratura era aşa de plăcută încât oam enii

ANGELICA ŞI DEMONUL

105

n u se grăb eau să se despartă şi să se în to a rcă acasă. E i întârziau, tăifăsuind leneş în grupuri. — Da! Viaţa este frumoasă, repetă m archizul de Villedavray. îm i place atm osfera din G olful Francez. Sim ţiţi curenţii care trec p rin aer? D e asta toată lum ea de p e aici este la un pas de nebunie. In afară de soţul dumneavoastră, care-şi urmăreşte metodic scopurile şi se m ulţum eşte să înfăptuiască fără nebunie lucruri nebune. — C e lucruri nebune? în tre b ă A ngelica, întorcându-se nervoasă spre el. — E i bine, de exem plu crearea acestei aşezări. C atolici şi calvini la u n lo c .;. N u poate fi viabil! C ând copiii vor creşte, se vor iubi şi vor vrea să se căsătorească... D ar pastorii şi preoţii vor refuza să-i unească, taţii vor blestem a, m am ele vo r plânge... — A h! M ai tăceţi odată, m ă dem oralizaţi, strigă A ngelica enervată. — Ce-am zis? N -am vrut să vă supăr! D in contra, oare nu vă spuneam cât de m ult îm i plac aceste locuri p e care le însufleţiţi cu prezenţa voastră? C âtă originalitate, ce varietate de tipuri um ane venite din toate colţurile lumii! Pe deasupra lor trecu u n stol de păsări scoţând ţipete ascuţite. — C e animaţie! C âtă agitaţie! — D a, este ca la bâlci, zise ea. — N u, este vară, replică el. Vara este scurtă. în aceste ţinuturi din nord trebuie să trăieşti repede, intens, febril, să term ini totul în câteva luni. Şi după a c e e a ... V eniţi d eci în Q uebec la to a m n ă ... E ste atât de frum os. N avele p leacă, în ălţim ile L aurentide sunt trandafirii, fluviul Saint-Laurent este ca u n m are lac la poalele Stâncii, şi se lasă uşor cuprins de îngheţ. Veniţi, deci. — D a r aţi spus singur că nu se m ai poate p leca după aceea. — Ei bine, veţi petrece iam a acolo! V ă pun casa la dispoziţie, dum neavoastră şi dom nului de Peyrac. E ste u n a din cele m ai confortabile din o r a ş ... V ă veţi sim ţi foarte bine. N u, n u m ă veţi deranja, am un m ic apartam ent în Basse-V iile ş i... — Iertaţi-mă! îi aruncă A ngelica părăsindu-1 brusc. E a văzuse silueta Ambroisinei de Maudribourg, desprinzându-se din um bra hanului şi urcând spre sat. C u o m işcare im pulsivă îi m erse în întâm pinare. D ucesa m erg ea repede, aproape alergând, F ură gata să se ciocnească şi, recunoscând-o p e A n g elica în sem i în tu n ericu l crepusculului, A m broisine arai o expresie speriată.

106

ANNE şi SERGE GOLON

— C e s-a întâm plat ? întrebă Angelica. Păreţi tulburată. — L a fel şi dum neavoastră. Se lăsă u n m o m en t de linişte. O chii ducesei erau c a două găuri deum brăpefaţam arm oreeană. Pupilele ei fixaufigura Angelicăi cu o intensitate dureroasă. — Cât sunteţi de frumoasă! m urm ură ea aproape m aşinal. — Vorbeaţi cu soţul m eu. C e a putut să v ă spună de sunteţi atât de em oţionată? — M ai n im ic ... V o rb e a m ...( şi ap ro ap e b âlbâindu-se) vorbeam ... despre m atem atică... — D is c u ta ţi d e c i d e sp re m a te m a tic ă c u d o a m n a de M audribourg? îl în treb ă A ngelica pe Peyrac. E ste desigur foarte învăţată! — C um prea m ult pentru o femeie drăguţă. D ar nu, în această seară am învăţat destule din expunerea m agistrală p e care a facut-o despre m aree şi care a fo st foarte interesantă, recunosc. M -am m ulţum it doar să-i p rezin t posibilităţile p e n tru c a u n e le dintre protejatele ei să se stabilească aici. — Şi ce a spus? — C ă se v a gândi Ia asta.

18 Trecură două zile, cu alaiul lor de incidente, sarcini de îndeplinit, probleme de rezolvat, oaspeţi m ai m ult sau m ai puţin bine veniţi, dar care p ăreau să se în d rep te spre G ouldsboro ca sp re singurul loc unde erau siguri că vor găsi păm ânt fenn sub picioare, având refugiul şi siguranţa garantate în această perioadă în co rd ată din G olful Francez. A ngelica încercase să “ facă pace” cu ea însăşi, să înţeleagă ce i se întâm plase pe plajă, când îl văzuse pe Joffrey privind-o pe Ambroisine. D ar toate păreau acum fără importanţă. C um să creadă aşa ceva când Joffrey era lângă ea, atât ziu a cât şi noaptea, şi-i arăta m ai m ult ca niciodată atâta fervoare? Totul era clar în privinţa dragostei lor şi dacă vreunul dintre ei ascundea poate vreo grijă secretă, aceasta m ărea intensitatea sentimentelor care-i făceau să se îmbrăţişeze, găsind unul în celălalt forţa necesară, fiecare în singurătatea lui ştiind că n u avea u n alt refugiu m ai b u n decât în această dragoste reciprocă.

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 107

— Sunt atât de fericit! îi spunea el încetişor. Prezenţa ta m ă copleşeşte. N u m ai v o rb ea de p lecare, dar ea ştia că dintr-o clipă într-alta a r p u tea fi obligat să ia hotărârea să ridice ancora. A cest lucru făcea şi m ai exaltante orele răm ase. E a binecuvânta noaptea, refu g iu l am anţilor. N oaptea! A tu n ci se ţese to ată fericirea sau nefericirea oamenilor. în ziua ce a urm at conferinţei de pe plajă, u n m ic vas de pescari m alouini acostă înport, debarcând cu această ocazie un cleric distins, care-şi ridica plictisit sutana pentru a evita bălţile de pe ţărm. — Ă sta-i sulpicianul* m eu! exclam ă Villedavray, văzându-1 de departe. D eci şi dum neata, dragul m eu, i-ai părăsit pe am ărâţii de n o b ili acadieni şi p e p lictico su l d e Carlton! B ine ai făcut! C el p u ţin aici ne distrăm şi m âncăm bine. D oam na asta, C arrere, este o artistă. A ş angaja-o b u cu ro s ca bucătăreasă dacă n -a r fi hughenotă, dar v ă daţi seam a!... aici, în Quebec, cu excentricităţile m e le ... D acă le-aş m ai aduce şi o bucătăreasă h u g h en o tă... Vasul m eu m ai este acolo, n -a fost jefu it? Ah! N u -m i spuneţi că au pus englezii m âna pe el! Domnul Dagenet, sulpicianul, n u confirm ă Intr-adevăr, englezii erau încă m asaţi la intrarea în estuar, aşteptând ca vânatul, plictisit, să încerce să iasă din vizuină. Sulpicianul se săturase şi o luase prin pădure, apoi p e calea m ării p e n tru a se alătura guvernatorului, al cărui confesor privat era. — A ţi fi S c u t totuşi m ai bine să răm âneţi să-mi păziţi bagaj ele, îi reproşă V illedavray. Dar, în fond, v ă înţeleg. E m ult m ai bine la G ouldsboro decât la Jem seg, unde se m ănâncă doar porum b fiert şi vânat. N u v ă speriaţi. Aici este plin de hughenoţi şi de englezi, dar e . foarte plăcut. O să vedeţi. Şi fem eile sunt adm irabile. A p o i se p re z e n tă p ă rin te le T o u rn el, c o n fe so ru l d e la P ort-R oyal, pe v asul de 140 to n e p e care C om pania A sociaţilor Acadiei îl punea la dispoziţia proprietarului de la Port-Royal. El venea după veşti, trimis de castelană, care era îngrijorată că soţul ei întârzia. H ubert d ’A rpentigny, tânărul senior acadian de la capul Sabie, îl însoţea pe m esagerul doam nei de L a Roche-Posay. Peyrac îi spuse: — Veniţi să m ă ajutaţi să-i sperii p e englezi în estuarul râulifi Saint-Jean. — Şi ce-aş câştiga din asta? * membru al Companiei preoţilor de la Saint-Sulpice, societate religioasă fondată în 16 4 1 n.t.

108

ANNE şi SERGE GOLON____________________

— Indulgenţa intendentului Carlton, care este p e cale să cadă în mâinile lor. H ubert d ’A rpentigny se duse să se sfătuiască cu intendentul său, Pol R enart şi cu indienii m icm ac. D e altfel, v enise p â n ă aici atras de pregătirile de luptă care n u se pu teau co n cen tra d ecât la Gouldsboro, singurul loc ce oferea posibilitatea de a pom i cam pania p e calea mării. U n război, în favoarea cui şi în ce scop? N u era prea uşor de răspuns în aceste locuri. Exista totuşi speranţa de a captura nişte vase sau de a prăda vreun fort, fapt ce ar ajuta la supravieţuirea, p entru o vrem e, a bietelo r seniorii pierdute pe ţărm urile A cadiei franceze. V iaţa se desfăşura, în aceste ore de grabă şi activitate, cu o intensitate febrilă şi fremătătoare, în acord cu voioşia şi forţa culorilor înconjurătoare. Timpul frumos, neschimbat în aceste două zile, dădea m ării un albastru de o bogăţie aproape de nesuportat. V ântul părea că trece fără încetare peste azurul fără defect al cerului p entru a-1 înviora şi a-1 face să strălucească. E ra şi vrem ea epilobilor... Lungii lor ciorchini mov, roz sau roşii apăreau la toate denivelările terenului. C ea m ai m ică văgăună părea vopsită în violet episcopal, cea m ai m ică falie a falezelor, brusc devenită purpurie, lăsa să fluture pletele lor înflăcărate. Este o floare cu ciorchini, pe o tijă lungă şi flexibilă, cu frunze înguste, ca o lam ă de sabie, de un verde albăstriu. R ăsar la m arginea pietroasă şi caldă a pădurilor, coborând în valuri în toate văile şi prăpăstiile care le apar în cale. înflorirea lor sublinia punctul cel m ai intens al verii. M area totuşi răm ânea violetă, îm proşcând m alurile cu jerb e de spum ă ca neaua, iar necontenitul vuiet al loviturilor sale de berbec izbind falezele şi stâncile ro z sau albăstrii p ă re a că se rep ercu tează ca u n fel de trem ur surd în atmosferă, strecurând în inimile oam enilor o tensiune nedesluşită, o dorinţă de a trăi şi de a participa la tot ce se întâm plă cu o pasiune înzecită. D a, în aer plutea războiul şi iubirea, ca şi graba de a săpa, de a construi, de a doborî copaci, de a desţeleni, de a m ări fără încetare suprafaţa vitală, de a face să fructifice totul, de a întemeia noi perechi, de a le adăposti sub un acoperiş, de a le înconjura cu grădini şi de a închide aceste grădini cu garduri, de a deschide noi poteci, noi străzi, de a construi biserici pentru noii veniţi care să se înrădăcineze pentru totdeauna cu legături de suflet, de a înălţa forturi în cele patra colţuri ale orizontului, pentru a-i apăra în veci de distragere.

ANGELICA ŞI DEMONUL

109

N u se ştie ce elan n eb ăn u it îi în su fleţea p e oam enii de la Gouldsboro, hughenoţi şi noi imigranţi, de a-şi dovedi lor înşile, sub im pulsul lui Peyrac şi Colin Paturel, posibilitatea supravieţuirii, în ciuda izolării, sau poate din cauza ei, şi din nevoia noii A m erici de prezenţa lor. M odul în care, în acea vară, veneau la ei puritani şi catolici, oam eni ai pădurii şi piraţi, indieni şi acadieni, le definea rolul şi se sim ţea că, oricare ar fi fost părerile, sim patiile sau am biţiile unora sau altora, acest port independent, bogat, bine apărat, aprovizionat din belşug cu mărfuri, reprezenta deja pentru toţi un centru comercial activ de care toată regiunea de vest din nordul Americii avea o nevoie imperioasă. L uată de acest curent ce era cu atât m ai puternic cu cât etapa fusese m ai greu de traversat A ngelica am ân a... nici ea nu ştia c e ... să-şi analizeze neliniştea. N u era tim p “de despicat firul în patru” . O vo ce îi şoptea că treb u ia să tră iasc ă “ ca şi cum nu s-ar fi întâm plat nim ic” . Şi ştia că Joffrey de Peyrac proceda la fel. Acesta, părând preocupat doar de pregătirile pentru expediţie, acordând toată atenţia reparaţiilor navelor, annam entului, apărării postului, construcţiilor, întâlnindu-se în frecvente consilii cu Colin, d ’U rville şi ceilalţi notabili, se g ândea oare la cei p e care ju ra se să-i găsească şi să-i demaşte, misterioşii necunoscuţi din Golf? Urzea oare planuri îm potriva lor? E l n u spunea nim ic, iar Angelica, după exem plul lui, tăcea şi ea, refuzând chiar să se şi gândească la asta. D ar dem onii s-or lăsa oare p ăcăliţi?... Seara, oam enii se ad unau la han, lân g ă port, îm preună cu oaspeţii lor. Trebuiau cinstiţi cum se cuvine guvernatorul şi confesorul, ducesa şi secretarul, dom nul de R an d o n şi fratele său de sânge, m arele sagam or m icm ac, baronul de Saint-C astine şi viitorul său socru, şeful Mateconando, pastorul Thomas Patridge şi diverşi preoţi. In cursul acestor m ese, ducesa de M audribourg, spre m area uşurare a A ngelicăi, n u încercă să aducă conversaţia generală pe teren ştiinţific. Villedavray, foarte vorbăreţ, făcea toate paralele, iar Peyrac, ce părea brusc destins şi foarte vesel, îi d ădea replica, în . stilul său de odinioară, puţin caustic, dar plin de butade neaşteptate. Discuţiile se învârteau în jurul vechilor filozofi, teren neutra şi relativ fără prim ej die pentru oaspeţi de credinţe atât de diferite. Chiar şi reverendul Patridge, om extrem de cultivat, binevoia să zâm bească. Papistaşii ăştia m eritau iadul, dar erau distractivi. E ra uim itor să vezi cu câtă fineţe participau şefii indieni la acest gen de discuţii. E i m âncau cu m âinile, râgâiau, îşi ştergeau degetele în

no

_____________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

p ă r sau pe m ocasini, d ar filozofia lo r o egala p e cea a lui S ocrate sauEpicur. Alexandre de Rosny, şi eterna şi inexplicabila sa îm bufnare, servea deasem enea ca ţintă şi cal de bătaie. V illedavray şi P eyrac în cercau să explice de ce u n tânăr aşa de frum os era a tâ t de m orocănos prin m etem psihoză, reîncarnare, posesie a diavolului, ereditate, influenţa astrelor, etc. Totul, însă, fără răutate, şi cu m ultă vervă, propuneri pe care tânărul le asculta fără a-şi m odifica în vreun fel trăsăturile întunecate. A tâta impasibilitate sfârşea prin a provoca ilaritate generală. A ngelica rem arcă totuşi că ducesa nu participa la veselia adunării. E a surâdea din vârful buzelor, iar ochii ei mari aveauuneori o expresie tragică. Preocuparea ei principală era, de altfel, cunoscută. D ilem a izbucnise chiar a doua zi după ce expusese atât de strălucit teoriile lui Galileo şi N ew ton despre m aree. In cursul dimineţii, doamna Camere îi adusese Angelicăi hainele câipite ale ducesei, în afară de m antia rochiei care, se pare, cerea m ai m ult tim p pentru a fi reparată. — A m făcut ce-am putut, zise ea cu o b işnuitul său aer reticent pe care şi-l lu a când era vorba despre hainele ducesei, dar ce vreţi, zdrenţe atât de rupte n-am văzut în viaţa mea! D ucând pe braţe fusta din şaten galben pal, corsajul albastru, şi plastronul roşu, A ngelica se îndrepta spre locuinţa ducesei, când fu oprită de A ristide B eaum archand care pă re a că o aşteaptă la cotitura unei cărări. N u se p u tea spune că-şi recăpătase aerul cum secade şi n u m ai avea nim ic din groaznicul pirat căruia ea îi deschisese şi apoi îi cususe burta Ia capul M aquoit. Dar, bine ras, cu părul prins la spate cu o m ică legătură de piele, cu hainele curate, deşi fluturând pe corpul său slab şi ţinându-şi pălăria cu am ândouă m âinile la piept, p ărea aproape decent. G ândindu-se la greaua încercare p rin care trecuse nu demult, Angelica îl com pară cu o pisică, a cărei rezistenţă incredibilă la boli sau foame, al cărei refuz de a m u ri îi obligă uneori pe oameni să o admire fără rezerve. Semăna intr-adevăr cu o bătrână pisică oloagă, dar care nu vrea să m oară, iar voinţa sa de a trăi, de a sta în picioare, trem urător şi livid, continuând să facă scandal şi să insulte, cu riscul “să arunce totul în aer”, sfârşea prin a inspira stimă. — V ă aşteptam , doam nă, zise el surâzând cu toată gura sa ştirbă. — A devărat? făcu Angelica, în defensivă. Sper că ai intenţii bune.

ANGELICA ŞI DEMONUL

111

Aristide păru jicnit. — P ăi da! Ce credeaţi, doar m ă cunoaşteţi, nu-i aşa? — Tocm ai de-aia!... — Ştiţi că sunt un băiat de treabă, în fo n d ... — D a, în fo n d ... A ristide îşi sucea şi-şi răsucea pălăria în m âini stânjenit. — Iată! se hotărî el. D o am n ă contesă, aş vrea să m ă însor. — Să te însori, tu? exclam ă ea. . — Şi de ce să n u m ă în so r şi e u c a to ată lum ea? făcu el, sum eţindu-se cu toată dem nitatea sa de pirat pocăit. — P e Julienne o iubeşti? îl întrebă ea. Părea oarecum insolit să foloseşti cuvântul dragoste în legătură cu aceste două personaje, dar, la urm a urm ei, de ce nu, cum spunea şi el! T otuşi, despre dragoste era vo rb a, de n -ar fi decât să vezi tenul livid al lui Aristide Beaum archand roşindu-se aproape, în timp ce-şi pleca pudic ochii urduroşi. — D a, aţi ghicit imediat. Sigur. E ste cea m ai valabilă dintre toate. M ă pricep! M ai ales la d o n ’şo a re !... D ar asta, e cineva! — A i dreptate. Julienne e o fată foarte bună. A m scuturat-o puţin la început ca s-o oblig să se îngrijească. Sper că nu-i supărată p e mine. — C um credeţi aşa ceva! Şi av eaţi dreptate s-o certaţi. E în căp ăţân ată ca u n m ăgar, făcu el cu adm iraţie. Şi spune şi ea singură: “ D oam na contesă a avut dreptate să m ă articuleze. Sunt o jigodie!” V ă iubeşte m ai m ult c a p e M adona! — Bine! A şa să fie! A i v o rb it c u căpitanul tău, dom nul Paturel? — Sigur! N u m i-aş perm ite să fac cererea fără să p o t să-i ofer Juliennei un viitor sigur. I-am explicat lui Barbă de A ur intenţiile m ele. C u partea m ea din pradă, p e care am îngropat-o undeva şi cu veniturile pe care le prim esc aici aş putea cum păra o şalupă pentru a face n e g o ţ de-a lungul coastelor, m erg â n d d in post în p o st ca să-m i vând rachiul de melasă. — C e să vinzi? — E o idee de-a m ea. M ă pricep la rom , ştiţi!... Oh! A cu ’, când zic rachiu, nu poate fi vorba decât de rachiu adevărat, din rom adevărat de distilerie, pentru că, oricum , pe aici nu există trestie de zahăr. D ar o să fabric un “coco-m arlo” de prim ă m ână din deşeurile de m ela să de la fabricarea zahărului. A sta n u costă nim ic. D in contra, în insule te şi plătesc să-i scapi de ele. N u-ţi răm âne decât să le îm barci în coşuri, iar H yacinthe se v a ocupa de ele. M -am şi

112

ANNE şi SERGE GOLON

înţeles cu el p e n tru asta. D u p ă aceea, adaug p u ţin ă ap ă ca să ferm enteze, îi p u n p u ţin “sos”c a să-l coloreze şi să-i dea gust. A ici sunt m ai m ulte reţete: ori puţină piele rasă sau stejar ars, ori răşină sau gudron. îl p u n apoi la învechit într-un butoi cu o bucată de cam e şi după asta p o t să-l vând cu ocaua. U n rom bun, n u prea scump! Oam enilor din coloniile de pe aici, m ai ales englezilor, o să le placă, şi o să p o t face troc cu indienii. Ei nu se u ită la calitate, de vrem e ce este tare. A m v o rb it şi cu dom nul conte. E l p o a ’ să m ă înţeleagă, că-i şi sistem ul lui: să aduci m arfa ieftină, ca să fabrici lucruri pe care le poţi vinde scump. Asta se cheam ă industrie, num ai că trebuie să te şi pricepi şi să ai id e i... — Şi el ce spune? — N u zice nu. A n g elica n u e ra p re a convinsă că P eyrac aproba această iniţiativă de a fabrica p e teritoriul său un alcool de proastă calitate, m enit să fie vândut drept rom adevărat colonilor din Golful Francez, dar dorinţa lui A ristide B eaum archand de a deveni om cum secade şi m uncitor m erita să fie încurajată. — Ex bine! îţi urez noroc, prietene. N u m ai ai ch ef să te întorci în insule? — Nu! V reau să m ă stabilesc aici. în Caraibe n u este o viaţă pentru o căsnicie serioasă, cu o fată frumoasă ca Julienne. Hyacinthe m i-ar sufla-o. A cum , afacerea nu-i pe bune, până n u avem acordul Otrăvii. D e aceea voiam să v ă rog, doam nă, să pledaţi pentru noi. — Otrava? repetă A ngelica, neînţelegând. — B inefăcătoarea! “D usesa” ! E a nu prea v rea să le lase pe Fetele regelui. Şi a r trebui să se hotărască. Şi n u vorbesc doar de m ine. M ai e şi Vanneau, care se ţine de D elphine ş i ... — A m înţeles! O s-o întreb pe doam na de M audribourg dacă a reflectat în această privinţă, şi-i voi vorbi şi de tine. — M ulţum esc mult, doam nă contesă, făcu um il Aristide, dacă vă luaţi această sarcină, m ă sim t m ai bine. C u dum neavoastră ştim c-o să m eargă strună, p e onoarea mea! Şi-i făcu com plice cu ochiul. D ezinvoltura sa faţă de ducesa de M audribourg o şoca pe A ngelica, dar trebuia luat aşa cum era: u n băiat de jo a să factură, fără lege, nici credinţă, nici D um nezeu, nici stăpân, iar nuanţele tactului îi vor fi întotdeauna străine. M arie-la-D ouce îi spuse că doam na de M audribourg era la rugăciune. în să în d ată ce ducesa auzi vocea A ngelicăi, ieşi din căm ăruţa în care se ruga.

_____________

ANGELICA ŞI DEMONUL ________________H 3

— V -a m adus hainele, îi spuse A n g elica, toate în afară de mantie. Ambroisine aruncă spre fosta galbenă şi corsajul roşu o privire fixă, apoi se cutrem ură şi făcu u n gest de respingere. — N u, nu, nu se p o a te !... A ş v rea să păstrez această rochie neagră. V ă rog să m i-o lăsaţi, vreţi? Sunt în doliu după vas şi după nen o ro ciţii ce au m u rit atât de m izerab il şi fără îm părtăşanie!... A m intirea acelei nopţi oribile m ă urm ăreşte fără încetare. M ă întreb ce sem nificaţie a avut şi care a fost planul lui D um nezeu cu noi în acel n a u fra g iu ... A stăzi, în ziu a M ăriei, ar treb u i să fim deja în Q uebec. Şi m -aş p u tea ruga în sfârşit în p acea unei chilii. Aveam m u lt respect pentru m aicile Feuillantines, la care m -am retras când am răm as văduvă, din cauza m arii lor austerităţi. Ursulinele seamănă cu ele. O să fiu liniştită acolo, o simt. A cest ordin m i-e m ai apropiat decât oricare altul, discuţia cu aproapele fiind m ai conform ă cu cea p e care D om nul N o stru a avut-o aici, p e păm ânt. D e c e ... oh! D e ce, în loc să m ă ducă în acel b lân d lăcaş, m -a aruncat p e aceste ţărm uri sălbatice şi pustii?... Părea dezorientată ca un copil, iar imenşii săi ochi se plimbau, cu o expresie întrebătoare şi neliniştită, de la faţa Angelicăi la orizontul albastru cru d îm pestriţat cu alb al m ării care se z ărea p rin u şa întredeschisă. în interiorul casei ţărăneşti, m o b ilată grosolan, era cald. P o d eau a era din p ăm ân t bătut în care se îm bucau pietre rotunde. A ceastă austeritate, cu care coloniştii din A m erica se obişnuiseră în dorinţa lor de a:şi reface viaţa p e u n păm ânt nou, părea nepotrivită dacă îţi im aginai aceste două fem ei, în frum useţea lor aristocratică care le îndreptăţea şi pe una şi p e cealaltă, m oştenitoare a unui vechi tre c u t de nobleţe, să strălucească în cele m ai frum oase toalete la C u rtea regelui, copleşite de onoru ri şi b ijuterii, înconjurate de omagii. O rice observator s-ar fi p u tu t întreba despre capriciile unui destin m arcat de nebunie, care se am uzase să le reunească aici, în acest colţ pierdut, unde fiecare clipă de viaţă reprezenta din partea fiecăruiaun efort supraomenesc. Sensibilitatea A m broisinei de M audribourg era pătrunsă de această stare, şi atât de m ari erau neliniştea şi descurajarea ei, încât reuşi o clipă să i Ie comunice şi Angelicăi. D ar aceasta avea casa ei, m asa ei, p rez e n ţa b ărbatului de care-şi legase viaţa, şi aceasta îi ţinea loc de refugiu şi de certitudine.

•114

ANNE şi SERGE GQLON______________ •

E a nu trebuia s a s e întrebe dacă n-ar fi m ai bine să se afle aici decât dincolo. Totuşi, putea înţelege zăpăceala unei tinere fem ei copleşită de responsabilităţi, căreia-i lipseau aici sprijinul sigur şi m odul de viaţă religios cu care era obişnuită. Punând hainele pe una din saltelele de iarbă de m are, aliniate de-a lungul pereţilor pentru Fetele regelui, Angelice zise: — N u vă m ai agitaţi şi n u v ă gândiţi prea m ult la ce vă lipseşte aici. Veţi pleca în curând în Q uebec şi veţi ajunge la Ursuline. — M ăcar de-aş putea auzi Sfânta S lu jb ă ... — O veţi auzi chiar m âine dimineaţă! M area ne-a adus câţiva preoţi printre noi. — E ste atât de m ult, de când n-am m ai putut asista la sfânta slujbă. întotdeauna îm i dă putere. — N u aveaţi u n preot la bord? o întrebă A ngelica. Vorbele ducesei despre oam enii m orţi fără îm părtăşanie îi am inteau că n u fusese găsit printre cadavrele aruncate de m are nici unul îm brăcat în sutană sau în rasă de călugăr. L a drept vorbind, acest lucru părea destul de ciudat pentru o navă închiriată în scopul unei m isiuni religioase şi sub o conducere atât de pioasă ca aceea a doam nei de M audribourg. — D e fapt, zise aceasta cu o voce fără intonaţie, îl aveam pe R.P. Q uentin, care m i-a fost recom andat de confesorul m eu. U n suflet foarte credincios, dornic să se dedice mântuirii sălbaticilor. Dar, ca să vedeţi ce blestem ată a fost această călătorie, s-a înecat în largul Terei-N ova! E ra ceaţă deasă şi ne-am atins de u n gheţar. Tot echipajul strigaiD oam ne, iartă-ne, pierim! A m văzut cu ochii m ei oribilul gheţar. îl auzeai trecând, aşa era de aproape. C eaţa nu împiedica să-i vedem vârful... D ucesa p ărea gata să leşine. A ngelica trase u n taburet şi se aşeză, facându-i sem n ducesei şă se aşeze şi ea. — Şi părintele Quentin? întrebă ea. — A dispărut în ziua aceea. N im eni n u ştie ce s-a întâmplat. R evăd m ereu acel gheţar m onstruos care se freca de v as şi-i sim t suflul îngheţat. îm i pare că demonii care-1 bântuiau îl îndreptau spre noi. A ngelica gândi că “binefăcătoarea”, oricât de savantă, pioasă şi bogată ar fi, era totuşi prea im presionabilă pentru a se hazarda în asem enea călătorii îndrăzneţe şi grele. Confesorul ei o sfătuise prost sau se înşelase, considerând-o u n fel de Jean n e M ance sau o M arguerite B ourgeoys, acele fem ei deja celebre ale C anadei franceze, care nici n u-şi m ai num ărau p eregrinările de-a lungul

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

115

O ceanului. S au m ai degrabă acel iezuit - căci trebuie să fi fost un iezu it - n u vo ise oare să exploateze în fav o area m isiunilor din N oua-Franţă, de care O rdinul era responsabil, exaltarea m istică a acestei biete tinere văduve prea bogate? U n soi de m ilă se strecură în inim a A ngelicăi şi ea-şi reproşă iritarea p e care o resim ţise faţă d e d u cesă când aceasta făcuse expunerea despre m aree şi atracţia lunii. Şezând îm brăcată în rochia neagră, cu mâinile încrucişate pe genunchi şi cu ochii ei adânci privind în depărtare nu ştiu ce viziune tristă, avea, m ai m ult ca niciodată, cu tenul ei de porţelan fiagil şi opulentul păr negru, aerul unei prinţese orfane. A n g elica îşi dădu seam a de sin g u rătatea adevărată ce o în co n ju ra p e această fem eie. D a r n u era u ş o r să o ajute, căci ea p ă re a că trăieşte într-o lum e aparte p e care şi-o crease. — U nde v-aţi am barcat? — L a D ieppe. Ieşind din M area M ânecii, am fost în pericol să fim prinşi de spanioli şi de dunkerezi. N u ştiam că aceste m ări sunt atât de n esig u re... E a îşi reveni şi scuturând capul, faţa ei albă se lum ină de u n surâs. — C red că m ă consideraţi rid ic o lă ... M ă sperii de toate ca u n copil... Dumneavoastră aţi traversat atâteapericole şi totuşi sunteţi atât de senină şi veselă, atât de puternică, în ciuda m orţii pe lângă care aţi trecut de atâtea ori. — D e unde ştiţi?... — O sim t... Sigur, am auzit vorbindu-se de dum neavoastră la Paris, în această iarnă, înainte să m ă îm barc. Se vorbea de domnul de Peyrac ca despre u n gentilom aventurier ale cărui acţiuni pun în pericol aşezările dirrNoua-Franţă. Se spunea că adusese în toam nă un recm t hughenot şi o femeie foarte frumoasă, dar nimeni nu ştia cu siguranţă că-i eraţi soţie. Poate nici n u-i su n te ţi? ... D ar puţin îm i p asă!... N u voi uita niciodată im presia p e care m i-aţi făcut-o când v-am zărit pe m al, aşa de fium oasă şi liniştitoare printre atâtea figuri de bărbaţi necunoscuţi şi sălbatici. —- ... C a şi sentim entul pe care l-am avut şi eu că sunteţi o fem eie diferită de toate celelalte. D ucesa adăugă, visătoare: — Şi el este diferit... — E l? ... . — Soţul dum neavoastră, contele de Peyrac.

116

ANNE şi SERGE GOLON

______________

— Desigur, este diferit, zise Angelica cu u n surâs. Şi de aceea îl iubesc! E a căuta o cale să aducă vorba despre măritişul Fetelor regelui. — D eci, doam nă, în ciuda circum stanţelor în care aţi sosit aici, G ouldsboro nu v-a displăcut prea m ult? D ucesa tresări şi o privi p e A ngelica, întrebând-o cu vocea tremurândă: — N u vreţi să-m i spuneţi pe num e? A ngelica răm ase surprinsă de o asem enea rugăm inte. — D acă d o riţi... — D um neavoastră nu? — N e cunoaştem oare destul de bine? — Te poţi sim ţi apropiat încă de la prim a întâlnire. D u cesa de M audrib o u rg frem ăta to a tă şi p ărea profund afectată. E a întoarse ochii şi privi din nou prin u şa deschisă orizontul m ării ca şi cum acolo s-ar fi aflat ultim a ei speranţă. — Gouldsboro? m urm ură ea în sfârşit. Nu! N u-m i plac aceste locuri. Sim t aici pasiuni care-m i sunt străine şi, fără voia m ea, m ă încearcă de când sunt aici ispite tulburătoare, disperare şi îndoială, şi team a de a afla că înainte de a sosi aici viaţa m ea s-a rătăcit. Intuiţia sa era poate justă. Ieşită din atm osfera convenţională şi azvârlită în vântul aspru de la Gouldsboro, tânăra văduvă începea oare să-şi dea seam a că m ai exista şi o altă viaţă p e care ar putea-o cunoaşte, m ai plină de căldură, m ai fericită? A ng elica n u v o ia să se gândească la asta. Şi p en tru ea personalitatea ducesei de M audribourg se dovedea p rea ciudată, deşi ar fi putut înţelege pe deplin ce o tulbura şi chiar ce o deformase făcând-o oarecum bizară. Chiar dacă îi era m ilă, nu se simţea în stare să sfătuiască acest suflet în pericol care ar fi făcut m ai bine să răm â n ă în um bră, în parfum ul de tăm âie al confesionalurilor de la Saint-Sulpice, decât să hoinărească pe aceste coclauri atât de aspre şi prim itive ale Americii. Z iu a p ă re a totuşi p ro st aleasă p e n tru a-i v orbi de subiecte atât de banale ca stabilirea Fetelor regelui, dar trebuia s-o facă, căci oamenii lui Colin, temându-se sănu-şi piardă “alesele”, nu m ai aveau răbdare. ' — Aţi reflectat la propunerile pe care soţul m eu vi Ie-a înfăţişat ieri seară? întrebă ea. D e această dată, A m broisine de M au d rib o u rg o priv i cu groază. F aţa ei se făcu ca ceara. — Ce vreţi să spuneţi? bâigui ea.

ANGELICA ŞI DEMONUL

117

A ngelica se înarm ă cu răbdare. — V -a vorbit, n u-i aşa, de p roiectele pe care unele dintr e fete le au de a se fixa aici, printr-o căsătorie cu unii dintre coloniştii noştri? — Ah! D e asta e deci vorba? (Vocea A m broisinei era lipsită de intonaţie.) Scuzaţi-mă. M -am tem u t... am înţeles altceva... E a-şi trecu o m ână peste frunte, apoi şi-o puse pe piept, ca pentru a-şi controla bătăile inimii. în sfârşit, cu degetele împreunate, închise ochii şi se rugă o clipă. C ând o privi din nou pe Angelica, îşi regăsise toată siguranţa şi-i vorbi cu o voce fermă: — U nele dintre fete m i-au vorbit de sentimentele pe care li le in sp irau câţiva dintre bărbaţii care le-a u aju tat în m om entul naufragiului. N u le-am dat atenţie. Ce-i cu nebunia asta? Să întemeieri o fam ilie într-o aşezare de eretici? — Sunt m ulţi catolici... printre noi. D ucesa îi replică sec: — Catolici care acceptă să trăiască pe lângă hughenoţi notorii şi chiar asociindu-se cu ei? în ochii m ei nu sunt decât nişte eretici în devenire. N u p o t încredinţa sufletul fetelor m ele u n o r asem enea indivizi. A ngelica îşi am inti reflexia lui V illedavray, care-i spusese. “N u-i viabil.’’ E l nu era nici prost, nici atât de uşuratic, pe cât voia să pară. R eacţiile ducesei confirm au o dată în plus barierele m istice care separau fiinţele um ane, aruncându-le, în num ele Dom nului, în conflicte şi războaie nesfârşite. N u venise oare vrem ea împăcării? E a pleda totuşi pentru raţiune şi înţelepciune. — Toate statele, inclusiv Franţa, n u n e oferă oare în secolul nostru o im agine asem ănătoare? Catolicii şi protestanţii stau alături în in terio ru l acelo raşi frontiere, aso ciin d u -se d e fapt pentru prosperitatea ţării. — Im agine deplorabilă a unui com prom is nefast. C ând m ă gândesc la asta, parcă văd rănile M ântuitorului sângerând pe cruce şi sunt îndurerată. El, care a m urit pentru a-I fi respectat cuvântul fără ab atere!... Şi astăzi, erezia este peste to t!... O are asta nu vă face să suferiţi? zise ea privind-o pe A ngelica cu un aer nedumerit. A ngelica schim bă vorba. — N u trebuie aduse m ere u p e tap e t problem e pe care personaje m ult m ai im portante decât noi s-au însărcinat deja să le rezolve cu to ată com petenţa. D e exem plu, pen tru Franţa, regele H enric IV n -a h o tărât o dată pentru to tdeauna că protestanţii şi

118

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

catolicii francezi sunt egali în faţa naţiunii? El şi-a ratificat hotărârile prin Edictul de la N antes, iar afacerile regatului n-au avut nim ic de suferit. — Precis, zise ducesa cu un zâmbet, nu sunteţi la curent, draga m ea. E sta vorba ca regele să revoce E dictul de la N antes. Angelica prim i u n veritabil şoc. — D ar este imposibil! strigă ea. Regele nu poate revoca acest acord pe care înaintaşul său 1-afacut solemn în faţa tuturor francezilor şi în num ele m oştenitorilor săi succesivi. în toată istoria popoarelor n u se m ai găseşte o asem enea infam ie!... E a vedea F ranţa îndreptându-se spre o catastrofa interioară. Dacă Edictul de laN antes era revocat, hughenoţii francezi şi-arpierde toată libertatea şi drepturile cetăţeneşti. Ei nu se vor m ai putea căsători legitim, copiii lor vor fi consideraţi bastarzi, semnăturile lor ilegale, şi n u vo r m ai avea altă cale decât să se convertească sau să fugă din reg at... Dar, de fapt, n u era oare Edictul perim at şi nerespectat? Toată lumea o ştie! în lib ertatea noii sale vieţi, în A m erica, în ce p u se să uite persecuţia pe care o suferise îm preună cu ei la L a Rochelle. Totuşi, întreaga ei fiinţă se revolta de o asemenea lovitură necinstită aplicată destinului popoarelor. — N u, este imposibil, repetă ea, ridicându-se cu violenţă, ar însem na ca toate eforturile oam enilor să fie sacrificate în folosul arbitrariului dom niilor... — V o rb iţi c a u n trib u n a n tic , r e m a r c ă d o a m n a de M audribourg cu ironie. — Ia r d u m n eav o astră ca o b igotă, îi aru n că A n gelica îndreptându-se spre uşă. D ucesa sări după ea. — Oh! Iertaţi-mă, scum pa m ea, o rugă ea cu vocea înăbuşită, nu ştiu ce m -a ap ucat să vă vorbesc pe acest t o n ... Iertaţi-m ă! A ţi zdruncinat într-un m od atât de profund siguranţa ce m ă ajuta să trăiesc până acum, încât, uneori... aproape vă urăsc! V ă şi invidiez... Sunteţi atât de vie, atât de adevărată... Ah! cât aş vrea să g reşiţi... Şi totuşi m ă tem să nu aveţi dreptate. D ar iertaţi-m ă... Aici m ă sim t slabă şi nestatornică şi sunt um ilită de a sta ... Mâinile ei se agăţau de braţele Angelicăi, încercând să o reţină, iar ochii săi îi căutau privirea. — îm i v ed eţi c ă in ţa ... m urm ură ea. Ie rta ţi-m ă ... s u n t... o fem eie obişnuită să fiu ascultată şi să f i u ... cel puţin auzită, dacă nu

ANGELICA ŞI DEMONUL

119

înţeleasă. Ştiu că trebuie să m ă schimb intr-un singur punct, orgoliul, şi n-aş vrea să existe um bre între noi, cu toate că atâtea ne despart... N u ştiu cum , în aceste zile aţi căpătat o m are putere asupra m ea, şi eu n u m ă las u şo r cu cerită... S -ar fi sp u s că îndărătul a c esto r ochi frum oşi o fiinţă însp ăim ân tată cerea ajutor. A ceastă im presie fugitivă o linişti pe A ngelica. N u se p u tea supăra p e A m broisine de M audribourg că are o co n cep ţie despre v iaţă cro ită d u p ă în g u sta etică religioasă care-i fusese inculcată din copilărie. A d ică faptul că tot ce nu este cu D um nezeu şi Biserica sa este îm potriva lui Dum nezeu. Totuşi, bănuia, cunoştinţele ştiinţifice ale ducesei, atât de rare la o fem eie în acea vrem e, o făceau aptă să ofere u n sens m ai larg vieţii. M âinile ducesei alunecară de-a lungul braţelor Angelicăi şi-i strânseră degetele cu căldură. — S ă facem pace, vreţi? Şi să în cercăm să ne expunem d e-acu m în ain te pu n ctele de v ed ere diferite fără să ne enervăm . C red că su n tem am ândouă p u ţin “iute la m ân ie” , ca francezii în general şi poitevinii în special, nu-i aşa? Surâsul său căuta iertarea. E ra aproape de aceeaşi înălţim e ca A ngelica, dar aparenta ei fragilitate care se accentua uneori de credeai că va leşina, o făcea săp ară m ai mică. în aceste clipe, emana din ea u n farm ec căruia A ngelica nu-i putu rezista. — F ie, zise ea consim ţind să surâdă, recunosc că vorbind despre E d ictul d in N a n te s ne-am avântat p e u n teren alunecos şi care, la u rm a urm ei, nu ne m ai priveşte. Fiindcă, am ândouă trăim acum în America. — D a, şi aceasta ne face să găsim alte form e de existenţă, şi poate să ne schim băm concepţiile de viaţă. Voi încerca!... Aşezându-se din nou, doam na de M audribourg ceru detalii în legătură cu căsătoriile. A n g e lic a se strădui, cu m ăsură, să situeze G ouldsboro şi ram ificaţiile sale în delicatul “pas de deux” în care se angajaseră N oua-Franţă şi Noua-Anglie în această parte nordică a continentului am erican. Şi de c âtev a decenii spaniolii nu se m ai am estecau în treburile lor. E nglezul D rake îi pusese la punct, căci fuseseră prea siguri că puteau îm părţi întregul continent am erican cu portughezii doar după deciziile Papei. E a descrise poziţia Golfului Francez, m ai apropiat de englezi decât de francezi, cărora le erau supuşi prin tratatul de la Breda, dar răm ânând sub influenţă franceză doar prin locuitori, prin posturile şi aşezările p e care le poseda, de fapt fiin d o regiune prea izolată şi

120

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

abandonată şi de unii şi de alţii pentru a fi adm inistrată de guverne atât de îndepărtate. In plus, d eschisă la o m are de o bogăţie excepţională, care n u îngheţa niciodată, independenţa sa naturală îi asigura u n viitor com ercial deosebit, dacă putea să se organizeze după propriile sale legi. D e în d a tă c e se d is c u ta d e s p re a f a c e r i, d u c e s a de M audribourg devenea foarte atentă şi înceta să-şi m odifice conduita după precepte mistice. A cesta era unul din punctele lor comune. D e aceea puteau să se înţeleagă fără prea m ulte cuvinte şi să jo ac e cu cărţile p e m asă. Tânăra văduvă era foarte informată despre com erţul colonial, atât cel francez, cât şi cel englez. E a ştia ce însem nau cifrele şi ce trebuie să faci de la în cep u t p en tru ca o afacere să nu devină păguboasă. Ca toţi francezii care-şi întorceau privirile spre colonie, ea se interesa m ult de comerţul cu blănuri. Angelica îi confirmă ceea ce ea părea că ştie deja: sălbaticii de pe râurile P entagoet şi Saint-Jean erau cei cu care se trata cel m ai m ult, fiind prim ii furnizori de piei de elan şi urs, şi cei de-ai doilea pentru castor şi lutru. Pieile de elan de pe râul Saint-Jean se ridicau, într-un an obişnuit, la trei m ii, cele de pe râul Pentagoet la dublul acestei cifre. — Iată d e ce baro n u l de Saint-C astine este atât de bogat, zise ducesa pe un ton visător. D e fapt, G ouldsboro ar putea deveni un porto franco? Angelica nu spuse că era deja. Trebuia să-i lase ducesei timpul să aleagă între fidelitatea ei faţă de regele Franţei, care antrena autom at şi m ântuirea sufletului ei, şi interesele financiare. Se părea că ea ştiuse întotdeauna să se descurce în această privinţă, dar acum se găsea în faţa unei dileme. — îm i dau seam a din cuvintele du m n eav o astră şi după ce-am văzut aici, că viitorul Americii stă fără îndoială în independenţa celor ce vor să o facă să prospere. Fetele m ele ar avea cu siguranţă un m are avantaj m aterial stabilindu-se aici. D ar bogăţia n u e totul pe pământ. E a scoase un suspin adânc. — A h ! C ât aş fi vrut să pot discuta cu unul dintre acei dom ni din C om pania lui Iisu s! Ei au darul de a lum ina spiritele, şi au idei m ai largi decât credeţi. Astfel, pentru ei, singurul lucru care contează este sfinţenia, dar dacă aceasta se poate com bina şi cu o bună stare m aterială, e perfect!. U n iezuit ar v edea p o ate în această afacere posibilitatea de a compensa influenţa hughenotă şi engleză din aceste

_____________

ANGELICA ŞI DEMONUL ____________

121

locuri. C redinţa fetelor m ele este solidă. Ele vor şti să o com unice soţilor lor şi să m enţină pe aceste ţărm uri prezenţa adevăratei religii. C e credeţi de asta? — E ste u n punct de vedere, zise A ngelica, reţinându-şi u n zâm bet. E m ai b u n decât acela de a v rea să stârpeşti erezia doar prin violenţă. E a gândea că iezuiţii înşişi aveau uneori “de furcă” cu aparent inofensiva şi docila lo r pocăită, ducesa de M audribourg. E a ştia să-i bată p e propriul lor teren în privinţa raţionam entelor speciale. A ceasta explica, fără îndoială, influenţa şi reputaţia ei în m ediile teologice. D ar “binefăcătoarea” era reticentă faţă de abaterea fetelor sale de la m isiunea pentru care le angajase. — A m prom is Sfintei F ecioare să a jut la edificarea N oiiFranţe, spuse ea cu încăpăţânare, şi m ă tem că lăsându-mă influenţată de interesele p e care m i le prezentaţi, nu-m i îndeplinesc această prom isiune sacră. — N u v ă îm piedică nim ic să le duceţi în Q uebec pe acelea care n u v o r dori să răm ână aici. Iar cele ce-şi vor fi găsit fericirea pe care au venit s-o caute în Lum ea N ouă, vor fi un m otiv de alianţă cu com patrioţii noştri din nord. N oi nu dorim decât înţelegere... E le m ai vorbiră până ce um bra învălui casa. Ţânţarii începură să bâzâie, iar A m broisine se plânse, însoţind-o pe Angelica până în prag, de chinurile p e care aceste insecte o făceau să le îndure odată cu căderea serii. — V ă voi căuta puţină m elisă în grădina lui Abigael, îi spuse Angelica. A rzând, aceste frunzuliţe degajă u n parfum delicios, care are proprietatea de a alunga insectele de seară. — E ste foarte adevărat, cum spun m isionarii, că ţânţarii sunt aici singura dintre plăgile E giptului îm p o triv a căreia doar fum ul acţionează puţin. V ă m ulţumesc anticipat pentru melisă. Şi ca îm pinsă de un impuls subit, întrebă: — Prietenei voastre nu i se apropie sorocul? — B a da. C red că de-acum într-o săptăm ână colonia noastră v a num ăra u n m ic personaj în plu s. D ucesa de M audriibourg privi înspre golful presărat de insule care se în flăcăra de m iile de sclipiri ale apusului. R eflexele lo r îi înviorau paloarea, iar ochii păreau să-i strălucească cu o m ai m are intensitate. — N u ştiu de ce, dar am im presia că această fem eie va m uri la naştere, zise ea cu o voce albă.

122

ANNE şi SERGE GOLON___________ __________

— Ce spuneţi? strigă Angelica. A ţi înnebunit! Brusc, cuvintele ducesei vorbeau despre u n a dintre tem erile care o chinuiau. Da! N u voise să recunoască, d ar şi ea se tem ea pentru Abigael. — N u trebuia să spun asta, se sperie A m broisine, văzând-o palidă ca m oartea; hotărât lucra, v ă rănesc fără încetare. N u m ă m ai ascultaţi! U nele vorbe îm i ies din gură fără să vreau. Colegele m ele de la m ănăstire m ă a cu zau că sunt ghicitoare şi p rezic viitorul. D ar nu-i doar asta. V edeţi, m ă g ândeam la starea fetelo r m e le în acest ţinut, departe de orice ajutor, atunci când se vor găsi la rândul lor în situaţia grea de a aduce u n copil pe lum e şi m i-a fost groază. A ngelica făcea eforturi să se liniştească. — N u v ă tem eţi. P ân ă atunci, vo r fi la G ouldsboro doctori m ai pricepuţi decât în Q uebec. C ât despre A b ig a e l... A ngelica rid ic ă capul şi păru că se în alţă în v o in ţa ei de a înfrunta soarta. Soarele făcea şă-i strălucească pletele aurii. — Eu, prietena ei, voi fi acolo. O voi asista şi, v ă prom it, nu

va muri!

19 Iată că rada se um plea din nou de vase. E ra a treia zi şi Joffrey de Peyrac nu dădea sem nalul plecare, deşi totul p ărea gata. — Ce faceţi? se agita Villedavray. N u începeţi cam pania? — E ste în c ă p rea devrem e. N u vă tem eţi p en tru prietenii dumneavoastră. D acă vor cădea în m âinile englezilor... — Puţin îm i pasă de prietenii mei! strigă m archizul. M ă tem p entru n a v a m ea. A m obiecte nepreţuite, fără să m ai v o rb im de blănurile de m ii de livre. Contele de Peyrac zâm bi şi privi cerul tot albastra, străbătut de câţiva m ari n ori albi. N u dădea sem nalul de p lecare şi n ici nu explica motivele întârzierii expediţiei de pedeapsă în Golful Francez. . Pentru a m erge în Golfhl Francez şi a înfrunta acolo mitologia redutabilă a indienilor m icm ac şi surichezi, dom inată de lupta dintre zeul G lossecap şi castor, care se m anifestă p rin m ân ia apelor, M ateconando voia să fie însoţit de fiica şi ginerele său. D ar baronul refuză. — Trebuie să răm ân aici. C om erţul este în toi cu vasele, iar indienii m ei cum păra rachiu de pe la toţi. Peste puţin, se vor îm băta

ANGELICA ŞI DEMONUL

123

criţă şi, dacă nu sunt acolo, o să fie crim e în wigwam uri. Fără să m ai spun că dacă plec, se vor lăsa o dată în plus adem eniţi de m isionari şi târâţi în războiul împotriva englezilor. • Se hotărî ca M athilde să-şi însoţească tatăl, îm preună cu doi sau trei războinici siguri. Seniorul gascon nu se despărţea fără regret de ferm ecătoarea sa logodnică indiană. D ar M athilde, inteligentă, era preţioasă pe lângă şeful etchem in. O dată în plus, Elie K em pton, dresorul de urşi, bătea pădurile în căutarea lui Mr. W illoagby care, dispreţuind im portanţa rolului său diplom atic, p ă re a să fi p le c a t în tr-o expediţie forestieră cu prietenul său, jderul. Totuşi, pentru a-i da satisfacţie dom nului de Villedavray care se im pacienta, se v orbi de o p rim ă îm barcare. Indienii urm au să plece cu doam na de Randon şi cu d ’Arpentigny. Populaţia începea să se îndrepte spre port, şi cu toate că n im en i nu-i anunţase încă, participanţilor li se încredinţau deja m esaje pentru cei din fundul Golfului Francez. Părintele Tourel voia să se ajungă la părintele Jean R ousse, iezu itu l responsabil al regiunii, de la care aştepta instrucţiuni. V illedavray insista p e lângă su lp ician să se în to arcă p e râu l Saint-Jean ca să vegheze asupra vasului său. Sulpicianul nu se lăsa convins. In acest tim p, u n stol de copii hughenoţi, alergând şi piuind ca nişte vrăbii, se năpusti pe plajă. — D oam na A ngelica, veniţi repede! strigă cu voce ascuţită m icuţul L aurierB em e. Vine un iezuit\ Im ediat em oţia fu generală, chiar şi printre preoţii prezenţi. A şa de m are era ascendentul C om paniei lui Iisus, încât preoţii din ordinele m ai puţin vestite nu se sim ţeau niciodată în largul lor în faţa un u ia dintre reprezentanţii săi. Sulpicieni, reform aţi, capucini se adunară, întrebându-se despre cel ce sosea. — Sunt sigură că e Jack M erw in, zise Angelica veselă. Adică, părintele M araicher de Vemon. într-adevăr, el era. M ergând în întâm pinarea sa, condusă de copii, A ngelica zări în vârful coastei înalta siluetă întunecată a lui Jack M erwin, iezuitul, cu copilul suedez lângă el. U n grup de rochelezi îl în co n ju ra şi, apropiindu-se, ea auzi vo ci certându-se aprig, întâm plarea făcuse ca în clipa în care iezuitul ieşea din pădure cu m ic a sa escortă, p e drum ul ce v e n e a p e coastă să-şi facă apariţia englezii din tabăra Cham plain, cu reverendul T hom as Patridge în frunte. A cesta îşi recunoscuse im ediat duşm anul de trei ori urât de.

124

ANNE şi SERGE GOLON__________________ __

el, ca papistaş, ca iezuit şi ca pilot pe Whiîe Bird, a cărui insolenţă dispreţuitoare fusese nevoit s-o suporte tim p de trei zile. D e aceea şocul întâlnirii neprevăzute fusese violent. Scoţând un răcnet, pastorul puritan începuse im ediat să-l împroaşte cu anateme, în cea m ai bună tradiţie biblică. El dăduse astfel tonul hughenoţilor francezi, ei înşişi neliniştiţi şi încordaţi de această apariţie. Sosirea unuia dintre iezuiţii atât de b lestem aţi trezea tem eri şi ură. E a îl a u z i p e M anigault întrebând într-un m od cam neprietenos: — C e căutaţi aici? N oi suntem hughenoţi d in L a R ochelle izgoniţi din ţara lo r de acel rege pe care îl serviţi şi care v ă apără. N -am v en it de atât d e departe ca să avem din n o u d e-a face cu oam eni de felul vostru. Părintele V em on se întoarse spre el, m ândru. — Sunteţi şeful acestui post? — A cesta n u este u n post. E ste o aşezare franceză liberă. — O aşezare de oam eni liberi, întări Bem e. — Şi în care orice om poate, deci, intra liber? întrebă iezuitul fixându-i cu privirea sa pătrunzătoare. — D acă nu se poartă ca un duşman, desigur, zise B em e după un m om ent de ezitare. Angelica sosi tocmai atunci gâfâind. E a se grăbise, temându-se să n u izbucnească încă de laînceputun scandal ireparabil între aceste personaje care p ăreau să fie cu toţii, d in naştere, “iuţi la m ânie” . Copiii hughenoţi îi strigau: — D oam na Angelica, grăbiţi-vă, iezuitul o să ne om oare taţii. R ecunoscând-o, faţa părintelm V em on se lum ină. Cel puţin aceasta era im presia ei, dacă cum va se putea citi expresia vreunui sentiment pe această fizionomie mândră, de obicei rece şi indiferentă. D ar când ea îi întinse m âna, el i-o strânse sim plu, cu căldură. E a îi spuse în m od spontan: — în sfârşit, iată-vă! M ă tem eam că n u veţi sosi decât după plecarea soţului meu. El păru surprins. — M ă aşteptaţi, deci, doam nă? — Sigur că da! E a fusese sigură că va veni. A runcând o privire spre indienii care-1 însoţeau, zise: — Piksarett este cu dum neavoastră? — Nu! N u este a ici?... M -a anunţat că vine la G ouldsboro ca să ceară răscum părarea.

ANGELICA ŞI DEMONUL

125

r— L -am văzut, într-adevăr. A p o i... a dispărut. — E ste capricios, zise preotul, cunoscător al indienilor. El purta aceeaşi sutană înverzită, cam scurtă, sutană p e care o dezgropase de sub un copac, la intrarea p e Penobscot, dar al cărei înalt guler negru, cu revere albe, ca şi am pla m antie, îi dădeau u n aer de prinţ spaniol pe care orice iezuit îl datorează fondatorului Ordinului, Ignaţiu de Loyola. îl schimba doar faptul că zâmbea uneori şi n u m esteca încontinuu b u cata de tutun. Ţ inea în m ână, pentru m ers, u n lung baston de pelerin, term inat cu o sim plă crace de fier. A ceastă crace îi tulbura m ult p e reform aţi, care se tem eau să o vadă pătrunzând în Gouldsboro. D ar trebuiau să se obişnuiască cu această biserică, care începuse să fie construită de cealaltă parte a portului. E i îi u rm ară fără să com enteze p rea m u lt pe A ngelica şi pe iezuit care co b o rau pe strada p rin cip ală a satului. în spatele lor, M iss Pidgeonîl liniştea cu jum ătate de voce pe reverendul Patridge, furios. L a jumătatea drumului, îl zărirăpe contele de Peyrac venindu-le în întâmpinare. — Iată-1 şi p e soţul m eu, zise A ngelica, cu o inflexiune de bucurie şi de m ândrie în glas.

20 Ce seducător şi plin de tinereţe era stăpânul de la Gouldsboro, cu pasul său îndrăzneţ, puţin inegal, darplin de vioiciune, şi cumantia-i elegantă, pe care ştia s-o poarte ca nim eni altul, fluturând în vânt! D e departe, ea-1 văzu zâm bind şi ridicând m âinile în sem n de bun venit. — Bine aţi venit, părinte, spuse el cu amabilitate, de îndată ce se apropie. — Asta-ibună! m unnurăpărintele Vemon, aproape fără voia lui. C ăci ironia sorţii făcea ca Jo ffrey de P eyrac să înainteze, încadrat strâns de toţi preoţii ce erau atunci oaspeţi la G ouldsboro şi care, dorind fiecare să se p rezin te p rim ul iezuitului anunţat, îl urm aseră în grabă. — E i da! făcu el, abordându-1 cordial pe noul venit, cum vedeţi, părinte, în că p u ţin şi p o t să-m i deschid m ănăstire. N u v ă aşteptam d ecât p e dum neavoastră, p e n tru a reprezenta în aceste locuri toate O rdinele care se d ev o tează cu atât curaj m ântuirii spirituale aN oii-Franţe.

126_________________ ANNE şi SERGE GOLON

________________

— Isee! Isee! m orm ăi marinarul Jack M erw in, plim bându-şi priv irea asupra adunării de rase şi sutane; sulpician, oratorian, reform at şi capucin, n u lipseşte nim ic. într-adevăr! E aproape un conciliu. Dar cum faceţi, domnule de Peyrac? exclamă el, hotărându-se să ia faptul cu umor. .— C um f a c ... p entru ce? Pentru a atrage cele^mai sfinte personaje din ţară în vizuina m ea ? ... N u ştiu, pe cuvânt! întrebaţi-vă despre m otivele care v-au îm pins să veniţi să n e vizitaţi şi, poate, veţi găsi răspunsul... Şi adăugă m ai grav, încet, dorind să fie auzit doar de iezuit: - — O ricare ar fi ele, m ă bucur, căci ştiu c ă v ă datorez viaţa unei persoane care-m i este foarte dragă, şi su n t fericit să-m i pot exprim a prin viu grai recunoştinţa! C u u n sem n din cap, V em on arătă că a auzit ce-i spusese. -— D oream să m ă inform ez dacă doam na de Peyrac a ajuns cu bine, zise el. A vând plăcerea s-o escortez câteva zile p rin m ari prim ejdii, am aflat de chinul prin care trecea de a fi despărţită de dum neavoastră, dom nule, şi de nerăbdarea p e care o avea să vă întâlnească. Este deci şi pentru m ine o m are satisfacţie să vă văd pe amândoi fericiţi împreună. A ngelica binecuvântă tactul iezuitului. E l spusese exact ce trebuia p entru a şterge ultim ii nori între ea şi Jo ffr ey şi îl privi cu afecţiune. C onţinând să coboare spre piaţa centrală, erau urm ăriţi cu curiozitate de către localnici. Colin Paturel se prezentă la rândul lui, înconjurat de piraţii săi pocăiţi. — P un pariu că veţi avea penitenţi în această seară, părinte, dacă ţineţi confesional. Părintele Vemon îl zări pe guvernatorul A cadiei franceze. — D um neavoastră aici, domnule de Villedavray ? — Şi de ce n-aş fi şi eu ca toată lum ea... ca şi dumneavoastră? răspunse marchizul, ridicând nasul cu un aer fanfaron. Angelica se retrase o clipă şi fugi până la casa Fetelor regelui, unde o găsi p e ducesa de M audribourg care, de această dată, n u era în rugăciune. — Veniţi repede, îi strigă ea, de această dată îl avem aici pe preotul de rang înalt pentru spovedanie. U n iezuit autentic, de familie nobilă, părintele Louis-Paul M araicher de Vemon. ■ D ucesa era înconjurată de însoţitoare care-i periau părul. E a p ărea adâncită într-o reverie m elancolică. D a r când înţelese, izbucni în râs. •

ANGELICA ŞI DEMONUL

127

— Sunteţi adorabilă, exclam ă ea, şi atât de bună! C ăutaţi întotdeauna să daţi tuturor ceea ce poate să le facă bine. Totuşi ştiu că m -aţi considerat ridicolă, cu exigenţele mele! — Nicivorbă! Ştiu că viaţa este dură pentru emigranţi. Trebuie să-l ajuţi pe fiecare. — Sunteţi adorabilă, rep etă du cesa înduioşată. U n iezuit adevărat! C e minune! A m broisine de M audribourg se ridică. D in părul ei periat cu grijă em ana acel parfum special care o frapase pe Angelica în prim a z i când o îngrijise. E ra u n p arfum de o delicateţe captivantă, care p ă re a că se adaptează aşa de b in e personalităţii ducesei încât era imposibil să nu fii atras şi fem iecat de fragilitatea şi de frumuseţea ei. — C um se face c ă ?..., începu Angelica. D ar urmarea întrebării îi scăpă, fără să ştie de ce. D ucesa îi luă braţul şi am ândouă porniră la drum . în cale, o m ică um bră care părea că înaintează poticnindu-se din piatră în piatră, le atrase atenţia. — Oh! pisoiul dum neavoastră! exclam ă ducesa. — D ar ce face aici, ştrengarul? strigă Angelica, descoperindu-şi protej atul care o privea cu im enşii săi ochi, cu coada ridicată drept. L -am închis cu cheia. N u ştiu cum face să scape. în d ră z n e a la cu c a re m ic u l p iso i se a v â n ta în a c ea stă înfricoşătoare lum e vastă, d o ar p e n tru a o u rm a şi a o regăsi, o obliga să-l adm ire şi să-l iubească. — Până la urm ă o să i se întâmple ceva, m onologă ea, luându-1 într-o m ână. E ste atât de m ic ! Şi totuşi, m i se pare că n-am văzut niciodată vreo fiinţă um ană atât de plină de viaţă şi de iubire. Ascultaţi cum începe să toarcă de cum îl iau în b ra ţe ...

21 A jungând în port, privirea părintelui V em on fusese atrasă de flota care se găsea' la ancoră în radă. — Ştiu că sunteţi m arinar! îi spuse Peyrac. R ăcoriţi-vă, şi apoi m ergem să vedeţi navele! A ngelica şi A m broisine de M audribourg li se alăturară pe dig, u n d e c o n te le de P e y ra c îi e x p lic ă n o u lu i să u o a sp ete particularităţile fiecăreia dintre vasele şi ambarcaţiunile sale.

128

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— Ce vesel este pe aici, zise ducesa cu ju m ă ta te de voce, m ereu se întâm plă câte c e v a!... A cest iezuit p a re de o distincţie rem arcabilă. N u ştiu de ce, d ar îi găsesc o asem ănare cu soţul dumneavoastră. — D a, p o a te ... într-adevăr. Părerea Ambroisinei era adevărată. înalţi, bine făcuţi, viguroşi, cei doi bărbaţi, iezuitul şi aventurierul, erau apropiaţi m ai ales prin forţa interioară care em ana din ei, o impetuozitate stăpânită, o atenţie deosebită spre lum ea exterioară, o voinţă care n u se abate u şo r de la scopul ei. în sfârşit, ei îm părtăşeau acea facultate de a aprecia în viaţă aspectele diverse, ca şi faptul de a gusta toate nuanţele un ei frumoase construcţii navale. O chii întunecaţi ai lui Jack M erw in străluceau în tim p ce-1 asculta p e Peyrac prezentându-i d iversele un ităţi ale flotei sale, concepute şi executate în scopuri foarte precise de transport, pescuit sau de cabotaj, chiar de sim plă cursă. — U neori trebuie să te poţi deplasa p e m are m ai repede ca oricine, ca u n cal pur-sânge bine odihnit j;i antrenat care depăşeşte fără osteneală cei şase cai ai unui atelaj. In acest scop, iată această m ică corabie, foarte uşoară şi cu bordajul scund. — N u v ăd decât opt m em bri ai echipajului şi nim ic pentru a se adăposti. Totuşi n u este o barcă. — Este un sam bur din Yemen, de p e M area R oşie, din lem n de Java care n u putrezeşte niciodată. O corabie fină, putând naviga cu douăsprezece noduri, cu două pânze, p e vânt bun. — C alcă ap a foarte puţin. — Şi se poate fofila cu m are uşurinţă în toate golfuleţele de care nu ducem lipsă pe aici. N avele de pescuit erau de tipul balenierelor basce. Erau două dintre acestea. A treia era plecată să pescuiască în golful Laurentian. U rm a să se întoarcă toam na, când sardinele, num ite de bostonieni shad coborau cu m ilioanele fluviile de coastă în care-şi depuseseră icrele. Câteva m ici iahturi olandeze, m ai lente dar uşor de m anevrat şi putând încărca m ulte mărfuri, serveau la cabotaj, iar, la nevoie, la transportul oamenilor înarmaţi. Gouldsboro rămânea giuvaerul acestei mici flote independente, acum m ai puternică şi m ai activă decât oricare alta aflată în porturile regiunii. — M -am asociat cu R ieder de la B oston pentru desenul planurilor.

ANGELICA ŞI DEMONUL

• 129

— E ste originar din Rotterdam , nu-i aşa? — într-adevăr. Suntem destul de m ândri de rezultate, căci a m p u tu t re u n i în tr-o cotă d e stu l d e b in e g â n d ită ex igenţe contradictorii: arm am ent ca p e n tru corsari şi m are capacitate de încărcare de mărfuri. — D ar această caravelă? în treb ă V illedavray. Pare solidă, dar-n u e dem n ă de noutăţile flotei dum neavoastră, abia ar fi bună pentru Christofor Evreul*. în schim b, ce tablou adm irabil pe bord: F e c io a ra p rin tre îngeri. F ecioara asta este fru m u seţe!... N u ştiu dacă este o im presie, dar, p e cinstea m ea, da, v ă seam ănă, dragă A ngelica!... N u găsiţi, conte?... Se lăsă o tăcere îngheţată. D a c ă A ngelica se putuse felicita pentru tactul iezuitului, în schimb, nu putea face acelaşi lucru în privinţa guvernatorului A cadiei. A cesta spunea întotdeauna ceea ce ar fi trebuit să fie trecut sub tăcere. Şi n u era p entru prim a dată când îi surprindea. “ O să m i-o plăteşti”, gîndi ea. — Este vasul meu, interveni Colin Paturel, Coeur-de-Marie... — Oh! înti-adevăr! se extazie marchizul privindu-1 cu candoare p e u ria ş u l b lo n d . E i b in e , să m ă re c o m a n d a ţi z u g ra v u lu i dum neavoastră, dragul meu! V reau să-l p u n să m âzgălească ceva de genul ăsta p e propria m ea corabie: este o capodoperă! — Poate corabia este dej a în m âinile englezilor sau scufundată în râul Saint-Jean, îi strecură Angelica. Figura deschisă şi fericită a m archizului de Villedavray se boţi brusc într-o expresie îndurerată. — Oh! Sunteţi răutăcioasă că-m i am intiţi asta, făcu el cu re­ proş, eram aşa de fericit, m ă destindeam puţin în această interesantă com panie şi iată-m ă din nou îngrijorat. C hiar că n u e am uzant de loc, A n g e lic a !... D ar ce m ai aşteptaţi? N u plecaţi să-i goniţi pe englezi? zise el nerăbdător, întorcîndu-se spre Peyrac şi lovind digul cu v îrfu l basto n u lu i său cu m ân e r de argint. E ste de-a dreptul intolerabil! D acă m ai continuaţi, o să m ă piâng de dumneavoastră îh Q u e b e c ... V ă previn. A h î'în cetaţi cu râsul! N u e nostim . C e m ai aşteptaţi, deci? — Poate asta! zise contele arătând ceva la orizont. E l îşi luă de la centură ocheanul şi îl desfăcu înainte de a-1 duce la ochi. — El este! m urm ură el. * Acest patronim era atribuit uneori lui Christofor Columb.

130

ANNE şi SERGE GOLON

D e m ai bine de o oră, o pânză se vedea plutind în zigzag ca în aşteptarea m om entului favorabil pentru a pătrunde în port. Chiar* în acel m om ent, vasul, un m ic iaht îndesat şi bine aşezat pe valuri, îşi făcea intrarea în port. — Rochelezull strigă A ngelica bucuroasă. A m broisine o privi m irată. L a rândul său, m archizul scoase dintr-un buzunar al jiletcii sale u n m ic ochean din aur. E xpresia sa îmbufnată se schimbă. — D ar cine-i acel adm irabil flăcău pe care-1 zăresc la provă? exclamă el cu entuziasm. — Este căpitanul, răspunse Peyrac, fiul nostru, Cantor. — C e v ârstă are? — Şaisprezece ani. — E ste la fel de bun navigator ca A lexandre? — Răm âne de văzut! A ngelica n u se aştepta la o întoarcere a tâ t de p ro m p tă a Rochelezului, d a r se sim ţi uşurată. R ăsp ân d irea co p iilo r săi - H onorine la W apassou, C antor p e m are, F lo rim o n d în fundul pădurilor din L um ea N o u ă - îi provoca o nelinişte surdă. E a ar fi vrut să-i adune din nou sub aripa sa, ca toate m am ele în vrem e de prim ejdie. în sfârşit, Cantor era acolo. M area scăzând, el n u pu tea acosta, de aceea an co ră între Gouldsboro şi şebec, coborî şalupa, şi toată ad unarea se deplasă pentru a-1 întâm pina la m al — C e copil frum os! zise ducesa de M audribourg Angelicăi, trebuie că sunteţi m ândră de el, doamnă. — Sigur, conveni ea. îi plăcea să recu n o ască p e această figură în că copilăroasă, aerul îndrăzneţ şi oarecum distant al lui C antor al său, tân ăr prinţ născut p en tru u n alt destin, dar care sosea p e plajă cu siguranţa politicoasă pe care ar fi avut-o şi în faţa regelui. îşi salută tatăl cu o m işcare din cap respectoasă şi, sărută m âna m am ei sale. — Este ferm ecător! repetă Villedavray. — Parcă-i u n arhanghel, făcu ducesa de M audribourg. C ontele îl p rezen tă celor care sosiseră la G ouldsboro în absenţa sa. D ar aceste prezentări fură întrerupte de sosirea năvalnică a lui W olverines care ţâşni în felui său obişnuit, ca o bilă traversând un jo c de popice. Cantor redeveni copilul fericit să-şi întâlnească favoritul. — C redeam că l-am pierdut şi s-a întors în pădure.

ANGELICA ŞI DEMONUL

131

— N -a încetat se te pândească Ia liziera pădurii unde se ju ca cu ursul, îi explică Angelica. — Iată şi ursul, zise cineva.

22 Joffrey de Peyrac hotărî imediat: — D acă ursul este prezent, trebuie să-l îm barcăm de îndată, acum sau niciodată. M ister Kempton, sunteţi gata de plecare în seara asta? — Yes, sir! A m pus să m i se aducă bagajele în port în această dim ineaţă, cum m i-aţi recom andat. M ă d o r picioarele de cât am alergat după banditul ăsta care îşi b ătea jo c de m ine, ascuns după vreun copac. Mr. W illoagby în ain ta fără grabă, oprindu-se când şi când pentru a întoarce o piatră, ridicându-se p e labele din spate pentru a adulm eca şi aruncând în ju r o privire olimpiană. — O să-m i plăteşti tu, M ister, to ate ştrengăriile, m orm ăi negustorul pregătind o lesă pentru a-1 prinde pe infidel. A tm osfera se schim base brusc şi toată lum ea forfotea, după un plan dinainte stabilit. Fusese hotărât ca de îndată ce ursul, m em bru important al expediţiei, va fi găsit, un prim contingent de ambarcaţiuni m ai lente v a ieşi în larg, între altele, m area şalupă care-i adusese pe acadieni şi sălbaticii lor şi care-i v a duce înapoi, de această dată cu to t calabalâcul, plus negustorul şi u rsu l său, M ateconando cu războinicii şi fiica sa, cei doi indieni patsuikett, d ’Urville şi socrul său indian, de R andon, etc. A ce a stă flo tilă p u te a atrage bănuielile englezilor. Peyrac şi vasele sale, m ai rapide, li se vor alătura când acestea vor fi în împrejurimile estuarului râului Saint-Jean. Indienii se adunară şi ei, iar flecăreala lor obişnuită începu brusc să urce diapazonul. Castine era tulburat. O ţinea uşor pe tânăra Mathilde pe după umeri şi-i m urm ura în abenakis cuvinte de dragoste. E a îl p riv e a surâzând grav, liniştindu-1 cu câteva vorbe. N u era o expediţie războinică, spunea ea, doar o plim bare şi se vor întoarce din ţinutul nebun al zeului G loosecap cu tot felul de poveşti noi, cu com ori necunoscute, cu alianţe liniştitoare, cu daruri neaşteptate. Totuşi, cel ce provocase această zarvă prin venirea sa, ursul W illoagby, nu părea să fi înţeles gravitatea m om entului. C u m ultă

132

ANNE şi SERGE GOLON___________________ _

agilitate şi cu o atitudine de-a dreptul britanică, el se sustrăgea invitaţiilor stăpânului său de a se lăsa înlănţuit, apoi târât p e o barcă, lucru pe care nu-1 apreciase niciodată prea m u lt D upă câteva încercări nereuşite, Elie K em pton începu să se enerveze. — Gata! A junge! strigă el întorcându-şi brusc pălăria cu faţa în spate, sem n de m are mânie. Willoagby, n-o să-ţi m ai baţi jo c m ult de oam eni respectabili! L a urm a urm ei, nu eşti decât u n u rs!... D rept răspuns, ursul galopă greoi printre grupurile de indieni care se veseleau cu strigăte şi râsete zgom otoase, apoi, trezindu-se în faţa părintelui M araicher de V em on, se rid ică în două labe şi-i puse pe um eri periculoasele sale labe cu gheare ascuţite. Iezuitul nici nu clipi şi rămase ferm. II cunoştea pe acest tovarăş insolit pe care-1 îm barcase odinioară ca pasager la N ouvelle-Y ork şi îl salută politicos în engleză. Totuşi, cu toate că era înalt, ursul dresat îl depăşea puţin, iar botul său roşu cu colţi ascuţiţi se legăna la câteva degete de faţa preotului. Râsetele încetară, iar A ngelica se apropie, tem ătoare. îndopat cu fructe, trăit libertate, ursul părea să se fi sălbăticit, îndepărtându-se deodată, se pironi în faţa iezuitului, legănându-se şi m oim ăind, cu labele depărtate, ca şi cum s-ar fi pregătit să-l prindă între ele. — V rea să se bată, exclam ă K em pton. Ah! A ţi m ai văzut vreodată u n urs aşa de vioi şi jucăuş? C e actor! V rea să se lupte cu tine,M erwin. — N u! strigă nervoasă Angelica, n u e prudent. N u vedeţi că animalul este foarte agitat? D ar părintele V em on nu părea speriat. îşi privea redutabilul interlocutor cu bonom ie, surâzând. N u era p en tru p rim a dată că ursul îl provoca la luptă. — B ate-te cu el, M erw in, insistă negustorul. A ltfel n-o să-i venim de hac. în acest tim p, ursul îşi pierdea răbdarea şi părea decepţionat. N u m ai aveau, oare, nici u n pic de prietenie pentru el, m ai ales om ul acesta care-i fbsese, cum îşi amintea, un adversar bun şi cinstit? — AU rightl hotărî iezuitul. E l îşi scoase haina p e care i-o încredinţă m icului suedez, îşi aruncă m ocasinii cu care era încălţat pentru a răm âne cu picioarele goale, îşi prinse sutana în centură, decoperindu-şi pulpele puternice. Apoi luă poziţie în faţa ursului. A cesta scoase un m orm ăit de satisfacţie, care făcu să treacă un fior de spaim ă printre spectatori.

___________ ANGELICA ŞI DEMONUL

133

— în iulie ursul este în călduri, zise cineva. Iezuitul este nebun. — C e contează! D iavolul, stăpânul lui, îl v a apăra, lansă reverendul Patridge cu u n râs sardonic. M ulţim ea se adunase într-un cerc strâns. s Toate privirile erau fixate asupra acestui spectacol neaşteptat. O fiară în deplinătatea forţei sale sălbatice şi u n om cu mâinile goale, gata să o înfrunte. O singură lo v itu ră a red u tab ilelo r sale gheare p u te a d e s c h id e u n p â n te c e , d e s f ig u r a p e n tr u to td e a u n a . Mr. W illoagby, în hârjonelile sale obişnuite, n u se folosea de ele. K em pton i le tăiase. D ar astăzi se vedea că erau deosebit de ascuţite, poate pentru că ursul părea m ai puţin blând ca de obicei. El m orm ăia legănându-se, iar ochii săi aveau reflexe roşiatice. Brusc, el se repezi. A dversarul său se feri de acest prim atac şi profită pentru a-i aplica într-o coastă o lovitură puternică. Ursul nu păru incom odat şi se întoarse. D ar deja V em on-M erw in îl lovi v io len t în b u rtă cu g enunchiul. M r.W illoagby prim i lovitura cu im pasibilitatea unui trunchi de copac. Totuşi, se opri puţin. Mervvin îl înconjură rapid şi din spate în cep u să-i dea pum ni şi lovituri de picioare ca să-l dezechilibreze şi să-l fac ă să cad ă în patru labe. U rsul rezistă, apoi, la rândul său, încercă să-şi respingă adversarul din spate. D acă reuşea şi cădea peste el, îl strivea. O m ul rezista, cu picioarele încordate, în nisip. U n tim p au stat aşa, luptându-se să se dezechilibreze unul pe altul. E lia K em pton bătea din picioare, jubila, îşi freca mâinile. — începe bine. WonderfuW. Sunt grozavi ăştia doi! O am enii începeau să se foiască:. — Pariez pe iezuit! — N u, e imposibil. C elălalt este p rea m a re ... Brusc, părintele Vem on se sm ulse din poziţia sa incom odă cu o rapidă alunecare într-o parte, iar ursul, datorită propriei sale greutăţi, căzu p e spate. Se rid ică im ediat, rostogolindu-se p e o parte, şi se aşeză în patru labe. Părea uluit. Iezuitul îl aştepta la câţiva metri. Mr. W illoagby privi în ju r cu un aer nem ulţum it. Deodată, o luă la galop, ca o ghiulea, spre om ul pe care-1 aruncă în aer, făcându-1 să se rostogolească. — Şi ursul ştie să um ble cu şiretlicuri, rem arcă unul dintre spectatori cu ju m ătate de voce. M erw in stătea p e jum ătate întins, cu faţa în nisip, am eţit fără îndoială de şoc. — L -a lăsat lat!

134 .

ANNE şi SERGE GOLON

' — Te dai bătut, M erw in? întrebă K em pton. W illoagby, m ulţum it de el, începu să dea sem ne de victorie. A p ro p iin d u -se leg ă n a t de co rp u l im o b il, îl a d u lm e că . D ar, ghemuindu-se biusc, M erw in îi lansă am bele picioare în bot şi, sub efectul detentei, ursul se dădu înapoi, apoi fugi literalmente în cealaltă parte a cercului ce form a arena, m orm ăind de durere. — N -ar fi treb u it să faceţi asta, M erw in, spuse K em pton, nemulţumit. Anim alele astea au botul foarte sensibil... — N e batem, da sau nu? mormăi iezuitul care se ridica, gâfâind. N ici el n u m -a crutat. » — Atenţie, strigă cineva. U rsul se năpustea din nou, iar părintele de Vem on abia evită ciocnirea. U rm ă o serie de pase şi trânte în care iuţeala iezuitului se dovedi salvatoare, dar ţinea din ce în ce mai greu piept forţei enormului său adversar. R ân d pe rând, ridicat în două labe p e n tru a-şi dom ina m ai bine inam icul, sau rev en in d în patru labe ca să se deplaseze m ai rapid, ursul dovedea o inteligenţă om enească în tactica sa. Vitejia omului, îndrăzneala sa, cunoaşterea animalului, forţa şi agilitatea sa ieşite din com un trezeau admiraţia. Era o luptă frum oasă. D ar tensiunea urca. O anum ită nelinişte îi cuprindea pe toţi. — Dă-te bătut, M erwin, îl sfătui negustorul. E m ai bine pentru dumneata! Lungul păr negru al iezuitului atârna pe faţa sa udă de sudoare. El păru că nu aude. Lum ina amurgului începea să îm prăştie luciri de şofran. T enul lui Jacfc M erw in avea o transparenţă de fildeş, dar s-ar fi spus că zâm beşte, în tim p ce ochii săi cu reflexe m inerale aruncau sclipiri bm şte ale unui soi de veselie care îl transforma. Chiar în acea clipă, ursul îl prinse în braţe. U n strigăt se ridică din mulţime. — Atentie, o să-l sufoce! în alta siluetă în sutană neagră aproape că dispărea între enorm ele labe. D in fericire, Willoagby, considerând că a învins, îşi lăsă adversarul. A cesta alunecă la p ăm ân t şi n u m ai m işcă. Ursul începu să privească în ju r cu mândrie pentru a culege aplauzele, dar aproape im ediat se clătină şi se prăbuşi la rândul său, ridicând un nor de praf. P reotul se degaja cu greutate de sub m asa p ăro asă care aproape îl strivise în cădere. Se ridică şi se scutură de p ra f cu un aer liniştit 3

ANGELICA ŞI DEMONUL

135

— Continuăm , M ister W illoagby? întrebă el în engleză. D ar ursul n u m ai m işca. Părea o enorm ă stâncă acoperită de m uşchi, eşuată acolo pentru eternitate. O chii săi răm âneau închişi. O am en ii erau stupefiaţi d e această b ru sc ă răsturnare de situaţie. — Hei, ce se întâmplă? întrebă negustorul, uluit, apropiindu-se cu îngrij orare. Willoagby, prietene!... C um te sim ţi ? ... U rsul n u m işca, era perfect inert. E ra greu de crezut că doar cu câtev a m in u te înainte evolua m o rm ăin d în adm iraţia atentă a spectatorilor. E lie K em pton, zdrobit, îl înconjură, nep u tân d să-şi creadă ochilor. A poi izbucni în imprecaţii. — L -ai om orât, papistaş b lestem at, u rlă el, sm ulgându-şi c â te v a s m o c u ri d e p ă r g riz o n a t. P rie te n e , fra te le m e u !... C e nenorocire îngrozitoare! Eşti u n m onstru, o brută sângeroasă, ca toţi blestem aţii voştri de papi. — Exagerezi, old boy, protestă M erw in. Priveşte în ce stare m ă aflu şi eu. Ştii prea bine că toate loviturile p e care i le puteam da n -au a su p ra lui u n efect m ai m are d ecât o p işc ă tu ră de insectă. N -am făcut decât să-l apuc de labă ca să-l fac să cadă. — C u toate astea e m ort, suspină K em pton, disperat. Eşti o brută, Jack M erw in, u n băutor de sânge, ca toţi ai tăi. N -ar fi trebuit să-i dau voie să înfrunte un iezuit! A i om orât acest anim al nevinovat cu vrăjile tale satanice. • — G ata cu prostiile! îşi p ierd u răb d a re a iezuitul. N u i s-a întâm plat m are lucru, garantez. N u înţeleg de ce n u mişcă. — P en tru că e m ort, v ă spun, sau p e m o a rte ... M ilady! M ilady! im ploră negustorul întorcându-se spre Angelica, vă pricepeţi la leacuri, faceţi ceva pentru bietul animal. A ngelica nu se putea eschiva de la rugăm intea negustorului englez, cu toate că era destul de stingherită. N u m ai avusese ocazia să îngrijească u n urs de această m ărim e. N ic i ea nu înţelegea ce-1 putuse doborî atât de brusc pe M ister Willoagby. Părintele de Vemon avea dreptate cân d spusese că loviturile p e care i le dăduse, deşi era un boxer şi un luptător de tem ut pentru o fiinţă um ană, nu puteau deranj a o asem enea m asă enorm ă, căptuşită cu grăsim e şi blană. E a îşi am inti Jovitura p e care o prim ise în b o t şi care păruse că-1 face să sufere. îngenunchind în nisip lângă am im alul întins şi inert, al cărui cap părea foarte m ic şi fin în com paraţie cu gâtul gros Şi spinarea m onstruoasă, îi pipăi cu delicateţe nasul care i se păru călduţ şi m oale. N u existau urm e de sânge. E a îl m ângâie de m ai

136

ANNE şi SERGE GOLON

m ulte ori, urcând spre frunte, cum dezm ierzi u n câine. A plecată, îi observa pleoapele închise în încâlceala de peri. U na dintre ele păru că freamătă, apoi se întredeschise, îndreptând spre Angelica o privire atât de um ană şi tristă, încât ea fh tulburată. — Ce ţi se întâmplă, M ister W illoagby? îl întrebă cu blândeţe. Te rog, spune-m i... El clipi uşor, şi ar fi ju ra t că o lacrim ă îi aluneca de-a lungul botului. Apoi, un profund suspin ridică pieptul ursului, care închise ochii ca şi când ar fi refuzat să m ai privească de-acum înainte o lume atât de rea. A n g elica se rid ică şi m erse spre K em p to n şi părin tele de Vemon, care aşteptau, îngrijoraţi, unul lângă altul. — A scultaţi, zise ea în engleză cu ju m ă ta te de voce, po ate m ă înşel, dar v ă voi spune părerea m ea. C red că n u are nim ic, doar că e teribil de ruşinat. A ceastă cădere, această înfrângere, când se credea învingător... — Oh! desigur, fără îndoială că aveţi dreptate, exclam ă Elie K em pton lum inat, uitasem : asta i s-a m ai întâm plat o d a tă !... nu l-am putut m işca trei zile! — Trei zile! A sta ne m ai lipsea, zise Peyrac, izbucnind în râs. — •R âdeţi, se indignă negustorul, dar n u e de loc de râs. V ă atrag atenţia că expediţia voastră pe râul Saint-Jean răm âne baltă!... E şi greşeale ta, M erwin. L-ai pus în m ai m ulte rânduri într-o postură ridicolă, m ai ales când l-ai lovit în nas. îl înţeleg că îi e ruşine. D om nul de V illedavray, care n u înţelegea engleza, întrebă despre'ce este vorba. I se spuse şi el explodă: — Cum! N u putem pleca fără urs? Soarta înalţilor funcţionare d in Q u e b e c d e p in d e a c u m d e b u n u l p la c al u n u i u r s ? ... Este intolerabil! D om nule de PeyraCj vă som ez să daţi acestui urs ordinul să se ridice im ediat s a u ... M A SU PĂ R !.., — C redeţi-m ă că m i-ar p lăcea să vă fac pe plac, dom nule, zise Peyrac cu sânge rece, dar nu e simplu. El privi la Mr. Willoagby, care părea adormit pentru eternitate. — Poate am putea să-i gâdilăm am oral propriu în vreun fel, propuse A ngelica. D acă aţi face pe m ortul, M erw in? adăugă ea, întorcându-se spre preotul ie z u it S-ar crede învingător ş i... — B ună idee, aprobă Elie Kem pton, entuziasmat. îl cunosc! A re o inim ă de aur, dar nu poate admite să fie m ai slab decât u n om. Şi, intr-adevăr, este ilogic. A r trebui să fii m ort acum , M erw in prefă-te că e ş ti...

ANGELICA ŞI DEMONUL

137

— AII right\ acceptă iezu itu l şi se lăsă să cadă cât era de lung, cu faţa în jo s în faţa ursului şi n u m ai mişcă. N eg u sto ru l îşi îndem na p rietenul să deschidă ochii ca să contem ple tristul spectacol. — U ite ce-ai făcut, M ister Willoagby! N u-i grozav? Eşti ursul cel m ai puternic din lum e... I-ai dat o lecţie încrezutului ăsta. Uită-te ! N u m ai mişcă. N -o să-şi revină curând. Să-i fie învăţătură de m inte să se b a tă c u M ister W illo a g b y ... U rsu l cel m ai m inunat, cel m ai puternic, cel m ai de ne-nfrânt din lu m e ... între tim p, pisoiul apăru şi el pe neaşteptate în arenă şi înainte ca cineva să-l poată îm piedica, începu să dea im pertinent cu lăbuţa în nasul ursului. A ngelica îl îndepărtă, dar zăpăcitul se repezea din nou, foarte interesat de blana în ju ru l căreia se adunase toată lumea. K em pton îşi continua rugăminţile. — Priveşte ce i-ai făcut diavolului în sutană neagră. A sta şi m erita ca papistaş, dar adu-ţi am inte că te-a luat pe vas. A cest asalt de cuvinte convingătoare, adăugate gâdilăturilor pisoiului, părură, în sfârşit, să clatine fortăreasa de am or propriu rănit a lui M ister Willoagby. El consimţi să deschidă un ochi, apoi pe am ândoi, interesându-se de starea lui M erw in. în c e t şi p arcă cu regret, suspină şi începu să se ridice cu greu p e labe. Se apropie cu circum specţie de corpul întins, îl adulm ecă, îl răsturnă şi-l exam ină din nou. Spectatorii îşi ţineau răsuflarea. — Da! vezi bine că I-ai învins încă odată, Willoagby! îl grăbi K em pton. Ridică-te, prietene, să te aplaude lumea! Hai, aplaudaţi-1, nătăfleţilor! şopti el mulţimii. — Trăiască M ister W illoagby! strigară ei. Ura! Trăiască!... T oată această zarvă p lăcută ajungându-i Ia urechi, u rsu l se însenină definitiv. Ridicându-se pe labele din spate, făcu turul adunării, prim ind aplauzele şi omagiile, mângâierile, felicitările şi încurajările. Intre tim p, negrul Tim othy îi întinse sacul negustorului, care luă de acolo o bucată de prăjitură cu m ierevA ceasta era recom pensa obişnuită a ursului când ieşea învingător. In vrem e ce se delecta cu ea, stăpânul său îi puse lanţul pe gât, după care îşi scoase din buzunare o batistă de pânză m are cât o faţă de m asă şi-şi şterse îndelung faţa. — Suntem gata! zise el. Bine, îl duc. D om nule de Peyrac, ne în tâln im Ia Skoudoun. V edeţi că pu teţi co n ta p e u rsul m e u !... Este de o inteligenţă superioară. Voi, şerpi roşii, luaţi-m i bagajul şi baloturile de m ărfuri, le şopti el indienilor m icm ac, care se grăbiră să-i dea ascultare, abătându-se de la principiile lor, căci erau încântaţi

138

• ANNE şi SERGE GOLON

să se îm barce într-o com panie atât de distractivă. V ino cu m ine, M ister Willoagby! A junge cu toate astea. Să-i lăsăm pe papistaşi cu prostiile lo r... B ietul M r. W illoagby! Poate se lăsase p ă c ălit de com edie, dar onoarea era salvată. E l îşi urm ă stăpânul, docil. A bia după ce iii u rcat pe barcă şi când aceasta, încărcată cu negustorul, indieni şi acadieni precum şi ţii, se în d ep ărtă de m al urm ărită de urale şi cuvinte de răm as bun, părintele de V em on fu lăsat să se ridice. E ra acoperit de nisip, zgârieturi şi vânătăi, iar sutana îi era ruptă. Angelica căută din ochi pe cineva care să-i ducă ceva de băut. Tânărul M arţial B em e se prezentă imediat cu o găleată de apă. Iezuitul îşi spălă îndelung faţa Englezii, departe de a se indigna, râdeau în hohote de păţania pastorului. — Ce veselie! rem arcă Ambroisine de M audribourg, cu ochii strălucind. — Da, n u suntem în Quebec, întări m archizul de Villedavray. N -am m ai văzut în viaţa m ea un iezuit să facă aşa pe saltimbancul! C ând o să-i povestesc asta M onseniorului L a v a l... — V -aş răm ân e recunoscător, dom nule, dacă n-aţi vorbi despre a c e st... incident în Q uebec, îl rugă cu răceală preotul. — D a?... D oar nu credeţi că o să m ă abţin! pufni micul marchiz privindu-1 cu insolenţă. O poveste aşa de bună! A r fi p ă c a t... Fie! O să tac, dar, d e-acu m înainte, să-m i acordaţi indulgenţe p entru păcatele m e le ... D acă-m i dai, îţi d a u ... Pentru prim a dată am şi eu un iezuit la mână.

23 Angelica îl auzise pe soţul ei mtrebându-1 pe Cantor când acesta debarca: ^ — îl iei pe Clovis? — N u. — D e ce? — A dispărut. E ra nerăbdătoare să-l întâlnească, departe de to ată această agitaţie perm anentă a sosirilor şi plecărilor pe plaja de la Gouldsboro. în sfârşit, sosise, iar ea închise uşa cam erei fortului, uşurată. Angelicabinecuvântănoaptea, încărcată de stele şi vuind de zgomotul

ANGELICA ŞI DEMONUL ■

139

m ării, care-i v a izola pentru câteva scurte ore. E l se îndreptă spre ea, râzând. — Erai atât de încântătoare adineauri, cu ursul acela, dragostea m ea. M uream de p oftă să te iau în braţe. Ea-i v ăzu veselia. Tot acest am algam necontenit de hotărâri de luat, de am ănunte de pus la punct, nu păreau să-l doboare. — N u există alta pe lum e!... Şi ea era cuprinsă de p acea care cobora asupra ei. “D oar el, gân d i şi ea, sim ţind fo rţa prezen ţei sale. T ot ce atinge, totul este m arcat cu o p ecete e x tra o rd in a ră ... Ia r acest om m ă iu b e şte ... Sunt soţia lu i...” D oar zgom otul făcut pisoi ju cân d u -se cu glonţul de plum b, găsit sub o m obilă, tulbura liniştea. Părea u n spiriduş, u n m ic duh protector, veghiind asupra fericirii oamenilor. — Eşti neliniştită, reluă Peyrac, am v ăzu t de când ai intrat. D e ce? — U it de ce, când sunt aici, z ise A n g elica lăsându-i-se pe umăr. A ş vrea să stau aici toată viaţa şi m ai a le s... să nu pleci! N u ştiu de ce sim ă o aşa de m are nelinişte la gândul acesta. Nu pleca! — Trebuie. — D e ce? — Domnul de Villedavray SE SUPĂRĂ! zise Joffrey, m im ând spaima. — Oh! ce contează d acă se supără! E ocazia să ne lase în pace cu m ania sa de a otrăvi conversaţia. A i rem arcat? D e în d ată ce m archizul tace, în cepe să v o rb ească A lexandre. L -am v ăzu t vorbind cu Cantor. M archizul şi protejatul său parcă s-au înţeles să ne supere pe r â n d ... C u toate că izbucnise în râs, A ngelica era îngrijorată. — Pe C antor îl aşteptai p en tru a pleca? — |n p a r t e ... da. — îl iei şi pe el? — N u, te las în grija l u i... şi a acestuia, adăugă el arătând pisoiul. E a se duse să ia m icul anim al cu ochi imenşi. — Şi de ce prim ejdii trebuie să m ă ferească aceştia doi? Şi im ediat îi trecu p rin cap C olin. L ăsând-o singură la Gouldsboro, unde Colin era de-acum guvernator, Joffray de Peyrac sfida iarăşi soarta? D ar nu. B rusc, fiecare d intre ei, ea, el, Colin, îşi ocupaseră locul potrivit. N u m ai erau întrebări de pus nici în ceea ce o privea

140

ANNE şi SERGE GOLON__________________ __

p e ea, nici pe el, nici chiar pe Colin. R idicând ochii spre faţa soţului ei, A n g elica n u p u tea citi p e ea vreun gând ascuns. Şi gândi: ce bărbat m ai poate exista pentru m ine în afară de el? E ra un lucru atât de sigur, atât de sim plu de în ţeles, ca u n adevăr indiscutabil, încât simţea că şi pentru el frontiera îngrijorărilor şi îndoielilor nesănătoase fusese trecută. Ia r C olin, drep tu l, p u tern icu l, C o lin cel sincer, o ştia deasem enea. D acă răm ânea la G ouldsboro, acceptând sarcini ce se p o triv eau cu înclin aţiile sale, înseam nă că-şi găsise locul, u n echilibru, în care seninătatea sacrificiului consim ţit îi m ărea dorinţa de viaţă şi de acţiune. D in contra, prezenţa sa aici, susţinând-o pe cea a lui Peyrac, trezea în inim a Angelicăi o caldă senzaţie de bine. Spuse cu jum ătate de voce: — E u n lucru bun că, nu-i aşa, Colin este aici? — Da. D acă n-ar ţine lucrurile în m âini, n u m -aş îndepărta. A ceste cuvinte um plură inim a A ngelicăi de o bucurie care-i străluci fără voie p e faţă. Privind-o, el schiţă u n surâs. — -Totul este încă foarte instabil în situaţia noastră, continuă el, şi prea m ulte necazuri ne pândesc. Ori, Paturel este atent. E l are intuiţie, u n pum n de fier şi nimerii nu-1 poate îm brobodi uşor. L-am inform at despre tot ce ne poate am eninţa. A r e ... intuiţia a ceea ce suntem noi aici, a ceea ce putem obţine de pe aceste păm ânturi, de la aceşti oam eni. Se v a ocupa de tot, n u v a lăsa să-i scape nim ic, în sfârşit... este stăpân pe situaţie. A prim it de la D um nezeu darul, puterea asupra oamenilor. — C a şi tine. — C u m ine e altceva, zise Peyrac, gânditor. E u îi fascinez, el îi co n v in g e . E u p o t să -i d istrez, să-i a tra g d istrâ n d u -i sau recom pensându-i, dar răm ân departe. El este apropiat, din aceeaşi plămadă. Este uimitor! Da, mulţumesc lui Dumnezeu, Colin este aici şi p o t să m ă ocup d e altceva. E a băn u i că n u se gândea doar la expediţia m enită să-i elib ereze p e fu n cţio n arii din Q uebec. S copul său, p ărăsin d Gouldsboro, era m ai ales să le ia u n n a şi să-i descopere pe misterioşii duşm ani care, de m ai m ulte ori, îi prinseseră deja în capcanele lor. — Ce i s-a întâm plat lui Clovis? — îl în sărcinasem pe C antor să-l aducă de la m in a dintre Kennebec şi Penoboscot, unde l-am lăsat. Voiam să-l întreb despre neînţelegerea de IaHoussnock, când aţi plecat în satul englez, crezând că o faceţi la ordinul m eu. C antor te-a anunţat, dar el însuşi fusese inform at, cum m i-a spus, de M aupertuis. A fost im posibil să-l

________ ____________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 141

anchetez pe acesta, fiindcă l-au răpit canadienii. Totuşi, C antor îşi am in tea că M aupertuis a făcut aluzie la C lovis ca fiind cel ce-i transmisese ordinul. Prin Clovis, sunt sigur că aş fi putut avea informaţii m ai precise despre cei ce în cearcă să în cu rce iţele. O ri, iată că şi Clovis a dispărut. — Să fie oare şi asta datorită lor? — E u presim t că d a !... — Şi cine pot fi “ei” ? — V iitorul ne-o v a spune. U n viitor apropiat, aş vrea, căci îi voi urm ări fără răgaz. A fost văzută flam ura navelor lor în insulele d in G olf. P oate a u vreo legătură c u co m pania care i-a vândut lui Colin păm ânturile din Gouldsboro. E a în cercă să-şi am intească de ceva ce-i spusese Lopez, u n om de-al lui Colin. Era ca o urm ă al cărei sens n u reuşea să-l prindă. — D ar părintele de V em on? C are poate fi rolul său în toate acestea? — Iezuitul vostru, m arinar şi luptător de b â lc i?... M i se pare că ne este favorabil în m ăsura în care l-ai prins în mreje. — C e vorbeşti? E o stâncă, un m onum ent de răceală. D acă ai şti ce liniştit m ă privea înecându-m ă la capul M onegan! — Şi totuşi a sărit în ap ă să te salveze. — E ste adevărat. A ngelica m ângâie visătoare pisoiul. — M ărturisesc că sim t m ultă prietenie pentru el. întotdeauna m i-au plăcut preoţii, m ărturisi ea râzând. Să m ă ierte Dum nezeu! C red că găsesc u şo r cu ei u n teren com un, n u ştiu care exact. — Le oferi o im agine necunoscută a fem eii, nici păcătoasă, nici bigotă, care le adoarm e vigilenţa... — C u m de ştia că B arbă de A u r m ă capturase şi cine l-a trim is să m ă ia de la bordul vasului C oeur-de-M arie? — Fă-1 să v ă m ărturisească. — Pe un iezuit! M ulte lucmri considerate imposibile am făcut în viaţă, ca atunci când am evadat din harem ul lui M oulay Ism ael, dar să fac un iezuit să m ărturisească!... Niciodată! D ar nu contează, o să în ce rc!...

24 — A dio, zise doam na de M au d ribourg, luând m âinile Angelicăi, adio, n u vă voi uita niciodată!

142

ANNE şi SERGE GOLON

________________

M inunata ei privire cuprindea faţa A ngelicăi cu o intensitate disperată, ca şi cum ar fi v rut să şi-o graveze p e n tru totdeauna în m em orie. E ra de o palo are nespusă, şi A n gelica sim ţi că m âinile “binefăcătoarei” erau îngheţate. — M ă dispreţuiţi, nu-i aşa? şopti Am broisine. D ar trebuie să m ă supun voinţei lui D um nezeu. Ah! M i se rupe inim a că părăsesc aceste locuri. Ce farm ec dom neşte aici! N iciodată ascultarea n u m i s-a p ă ru t atât de n em ilo asă. D a r părin tele de V em on a fost categoric. N u treb u ie să răm ân aici. T rebuie să m erg în N ouaF ran ţă... — M i-aţi explicat deja, zise Angelica. Fiţi convinsă că şi noi regretăm , şi din m ulte m otive, hotărârea pe care aţi luat-o. V ăd m ai m ulţi care plâng astăzi. — Trebuie să m ă supun, şopti Am broisine — Ei bine! S upuneţi-vă. O rice s-ar spune, noi n u suntem oam enii care să folosim constrângerea într-o situaţie ca aceasta, pentru a-i reţine între zidurile noastre pe cei sau cele ce nu doresc să răm ână aici. — Sunteţi dură, zise A m broisine cu reproş în voce, gata să izbucnească în suspine. — Şi ce vreţi de la m ine? protestă A ngelica, iritată. — Să nu m ă uitaţi! spuse A m broisine, părând p e punctul să leşine. E a îşi ascunse faţa în m âini, apoi, întorcându-se, se depărtă cu paşi înceţi. C u hainele în culori vii pe care le îm brăcase din nou, părea m ai m ult ca niciodată o pasăre fragilă. S c u rta sa ş e d e re la G o u ld sb o ro îi d e sc h ise se o ra n ă misterioasă. Cu o seară înainte, după ce părintele de Vemon, refăcut după lupta cu ursul, pusese să se ridice o colibă din ram uri de copaci pentru a-şi primi penitenţii, ea se prezentase imediat să i se confeseze. Puţin după aceasta, A ngelica o văzu sosind tulburată. — R efuză categoric, strigase ea, nu m ă sfătuieşte în nici un caz să las fetele aici. Spune că trebuie să părăsesc aceste locuri în care D um nezeu şi regele F ranţei nu sunt onoraţi, că datoria m ea este să-mi conduc fetele în Noua-Franţă, în Quebec sau la M ontreal, şi că m -am lăsat dusă în ispită de liberalism ul vostru prim ejdios. “O atm osferă seducătoare, desigur, m i-a spus el, dar în care aceste tinere femei se vor abate curând de la preocuparea pentru m ântuirea lor veşnică, căutând num ai bunuri m ateriale... aici, unde bogăţia lumii ¿bundă.”

ANGELICA ŞI DEMONUL

143

— B o g ă ţie ? ... L a G o u ld sb o ro ? ... U n loc pierdut unde suntem fără încetare în primej die de a n e pierde şi cele câteva biete lucruri p e care le avem , inclusiv v ie ţile ... C am exagerează acest M erw in! D ar aşa e el. Angelica era profund decepţionată şi chiar întristată de reacţia iezuitului. C ontase p rea m ult pe sim patia pe care crezuseră că i-o inspirase. E ra gata să-l caute ca să-i spună ce părere are, dar A m broisine o avertiză că părintele îşi petrecea noaptea într-un sat vecin al cărui ş e f îl invitase şi că plecase dej a. — F lo ta dom nului de P eyrac l-a im presionat. Spune că aşezările private sau m ilitare din N oua-Franţă nu au toate îm preună o asem enea putere com ercială şi de apărare. — Aşezările franceze din colonii sunt toate sărace ca Iov doar din neglij enţa regatului şi cea a propriei guvernări. N u este un motiv să le im ităm ... A n g elica îi spuse lui P eyrac noile hotărâri ale doam nei de M audribourg... , . — E i bine! Lasă-le să plece! spusese contele cu o grabă care o uim ise. Chiar ieri, părintele Tourel, preotul de la Port-Royal, îm i p ro p u n ea să le duc p e aceste fem ei acolo, unde doam na de la R oche-Posay le-ar putea prim i pe păm ânt francez. — D ar n u vo r fi oare decepţii puternice printre b ărb aţi?... S-a vo rb it de căsătorii. — îm p re u n ă cu C olin o să le ex plicăm ce s-a întâm plat. Port-Royal nu este departe, o să le spunem . Proba absenţei poate fi bună înainte să se lege pe viaţă. — O r să se lase păcăliţi? — Se v o r lăsa, căci trebuie, zise el, dar ea n u-i înţelese răspunsul. D e fapt, viitorii parteneri ai Fetelor regelui asistau Ia plecarea aleselor fără a-şi m anifesta p re a m u lt n elin iştea sau disperarea. D om nea însă o ciudată tăcere şi u n fel de stinghereală. Părea că se petrece, altceva decât ceea ce se vedea. A ngelica o sim ţea atât de profund, încât trebuia să facă eforturi ca să răm ână calmă. T risteţea m anifestată de “b inefăcătoare” n u o ajuta de loc. M ila şi în g rijo rarea p entru această tân ără fem eie d e z an n a tă şi abandonată de toţi se opuneau iritării cauzate de prea m area docilitate a A m broisinei faţă de ordinele iezuiţilor. E a regreta că părintele de Vernon n u era acolo să-i spună ce crede.

144

ANNE şi SERGE GOLQN_____________________

A ristide B eau m arch an d era m arele câştig ăto r din to ată afacerea. E l o p ăstra p e Julienne. “B inefăcătoarea” se folosise deocazie pentru a scăpa de oaia neagră. A n g elica rem arcă că aceasta din u rm ă n u e ra p rezen tă la p lec a re a fo ste lo r e i to v arăşe. Se tem e a p o a te c ă d u c e sa de M audribourg, nestatornică şi autoritară, îşi v a schim ba părerea în ultimul moment. A m broisine luase hotărârea să părăsească G ouldsboro atât de rapid încât m ulţi dintre locuitori nici nu aflaseră. D oam na Carrere sosi in extremis, protestând. — M ie nim eni nu-m i spune niciodată nim ic. O am enii vin şi pleacă fără să anunţe. D oam nă ducesă, v ă ro g să m ă iertaţi, dar n-am reuşit să astup găurile din m antia dum neavoastră... — N u contează, vi-o las, draga m ea, răspunse A m broisine cu o voce inexpresivă. E a privea în ju r ca pentru a căuta ajutor. — D om nule de V illedavray, strigă ea brusc, întorcându-se spre guvernatorul francez care asista de departe la plecare cu un aer m âhnit şi pătruns, de ce nu ne însoţiţi? F erm ecătoarea voastră p re z e n ţă n e -a r d istra iar P o rt-R o y a l se a flă su b ju ris d ic ţia dumneavoastră? — Foarte bunăidee, aprobă m archizul cu surâsul său juvenil. A m o p o ftă terib ilă să ronţăi nişte cireşe la P ort-R oyal. R andon, s-au copt cireşele acolo? — N u, n u încă, răspunse seniorul acadian. — Atunci, îm i pare rău. (M archizul avu o expresie m âhnită.)' Sunt obligat să aştept anotim pul cireşelor. Z ău că-m i pare rău. D ar aveţi răbdare, fac d o ar u n m ic tu r p rin G olful F rancez ca să gust scoicile gratinate ale M arcelinei-la-B elle şi v ă ajung din urm ă, frum oasă doamnă. A ceste replici despre cireşe şi scoici erau caraghioase, dar nimeni nu râse şi nici m ăcar nu zâmbi. Joffrey de Peyrac nu părea de fel tulburat de plecarea ducesei, era chiar nerăbdător să o v adăîm barcându-se. A ceasta, însă, era preocupată doar de A ngelica. — A m fipututclădiom inunatăprietenie,ziseea,neasem ănăm în multe, în ciuda diferenţelor dintre noi. E ra adevărat. C u toată rigiditatea unei educaţii pioase, ea avea uneori sclipiri instinctuale în judecăţile sale, care se întâlneau cu propriile intuiţii ale A ngelicăi. E a îi spusese într-o zi: “B ântuie o

ANGELICA ŞI DEMONUL

■ 145

prim ejdie care v ă am eninţă.” Iar acu m n u p ărea că se poate hotărî să o părăsească, privind-o cu disperare. A m b ro isin e acceptă aju to ru l lui A rm ân d D acaux şi al căpitanului Job Sim onpentru a u rc a p e şalupă. Fetele regelui fuseseră deja transportate pe navă. A cest ultim transport o ducea pe ducesă p e m ica navă de treizeci de tone, com andată de dom nul de Randon. D upă oprirea de la Port-Royal, nava urm a să-l întâlnească pe Peyrac perâu lS ain t-Jean . în spatele lui Job Sim on, d oi m u şi duceau o b ra n c a rd ă p e care se afla inorogul de lem n p e care acesta îl lua cu el. N u reuşise să-l aurească în întregim e şi făcuse o scenă copilărească atunci când i se vorbise de plecare. M orocănos şi m orm ăind, e l se îm b arcă ultim ul, după ce instalase, în partea din spate a şalupei, inorogul strălucitor. Văzându-1 înalt, puternic şi păros, p e cerul purpuriu al serii, A ngelica îşi am inti brusc fraza pe care i-o spusese Lopez, om ul lui Colin: ‘‘Cm d îl vei vedea pe marele căpitan cu pată violetă, necazurile n u su n t dep arte!. . . ” Ce sem nificaţie puteau avea aceste cuvinte? în ciu d a petei violete care-i m arca tâm pla, aceste cuvinte n u i se puteau aplica bietului Job Sim on, pilot neîndem ânatec şi lipsit de noroc în Golful Francez. C u u n braţ în ju ra i gâtului inorogului, el se îndepărta melancolic de Gouldsboro, ridicând braţul în semn de adio. Copiii îi răspundeau agitând şi ei m âinile, dar fără strigăte. Job Sim on şi inorogul său îi ascundeau pe ceilalţi ocupanţi ai şalupei. T otuşi, când am barcaţiunea înaintă, A n gelica o zări pe A m broisine de M audribourg care îşi întoarse ochii spre ea. “N u suntem încă chit” , părea să spună această privire arzătoare acum. Abigael era lângă Angelica. C u o m işcare impulsivă, Angelica luă m âna prietenei ei şi fii surprinsă să-i sim tă degetele strângându-le puternic pe ale ei, ca şi cum tânăra ar fi împărtăşit senzaţia neobişnuită care se degaja din această scenă. S o a rele ro şu în ce p e a să c o b o a re re p e d e p rin tre n o rii îngrăm ădiţi la orizont. V ântul începea să sufle, iar pânzele de u n alb pur şi fosforescent se um flau pe albastrul întunecat al cerului, în zona de u n d e venea noaptea. Puţin m ai târziu, um bra crepusculului înghiţi corabia Copiii se însufleţiră şi începură să sară pe nisip, apoi, luându-se de m âini, începură să jo a c e în ho ră şi să alerge scoţând strigăte vesele.

146

■ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

Abigael şi A ngelica se priviră, fără să schim be nici un cuvânt, căci n-ar fi ştiut ce să spună în acel m oment, dar sim ţeau am ândouă aceeaşi senzaţie de uşurare. Atm osfera se schimbase. D oar câţiva bărbaţi, care-şi văzuseră plecând tinerele p e care le iubeau, răm âneau îng rijo raţi şi trişti. Ei stăteau retraşi, discutând între ei. Colin li se alătură şi le vorbi. Se p ă re a totuşi, că nim eni n u regreta p re a m u lt absenţa pasagerelor de pe Inorog, naufragiate cu două săptăm âni în urm ă în apropiere de Gouldsboro. Această plecare îi scutea de noi îndatoriri pe locuitori, fericiţi să răm ână între ei. — E rândul nostru, zise Peyrac, aruncându-şi pe um ăr m antia umflată de vântul serii. — P lecaţi?... întrebă Villedavray vesel. — L a urm ătoarea m aree. — în sfârşit! A ngelica, îngerul m eu, v ia ţa e frum oasă. Soţul dum itale este u n om încântător. T rebuie neap ărat să veniţi am ândoi în Q uebec. Prezenţa voastră v a face din urm ătorul sezon de iarnă o în cân tare... Da! veniţi neapărat, in sist...

ANGELICA ŞI DEMONUL •

147

GOULDSBORO SAU MINCIUNILE

1 — Iubitule, zise ea, abia d acă am avut tim p să n e vedem puţin, şi iată că pleci. Ah! U răsc m areea şi precizia ei. M areea nu întârzie!... Şi m i te ia. Joffrey de Peyrac o luă înbraţe şi-i m ângâie fruntea înnegurată. Tunetul se auzi brusc. Norii se adunaseră în cursul serii în mari grămezi negre, gata să um ple cerul de fulgere şi tunete. C ăldura apăsătoare era îm prăştiată de bruşte rafale de vânt. O blonul de lem n se izbi de perete. — Cred că n-o să plecaţi pe furtună! zise Angelica cu speranţă. — Furtună! N u -i decât o briză. Iu b ita m ea, ce copil eşti în această seară. — D a, sunt im copil, zise ea cu încăpăţânare, petrecându-şi braţele în ju ru l gâtului său, u n copil pierdut, copilul care răm âne singur în palat. N -o să-m i revin niciodată. — N ici eu. Ştii e v io len ţa m ea d in seara trecută, asta era. Teama de a nu te pierde încă o dată. Dai- toate astea sunt prostii. Să ne m aturizăm, să îmbătrânim, e timpul, zise el râzând şi acoperind-o cu sărutări. Să privim totuşi adevărul în faţă: nu plec decât pentru şase sau zece zile, bine înarm at, bine echipat. N u-i decât o plim bare prin Golful Francez. — M i-e team ă de plim barea asta. Se vorbeşte fără încetare despre G olf şi-l văd ca pe o gaură neagră, um plută de fumurile iadului, plin de balauri, m onştri şi duhuri... — P oate aşa este. D ar eu cunosc iadul, i-am trecu t adesea pragul, iar de această dată, linişteşte-te, iubita m ea, n u de m ine are nevoie. M ă voi întoarce poate chiar înainte ca A bigael să nască.

148

ANNE şi SERGE GOLON

A ngelica îi ascunse îngrijorareape care o sim ţea în legătură cu prietena ei. Se tem ea să nu-1 decepţioneze cu aceste văicăreli de femeie. — N u u itaţi să cereţi ajutorul bătrân ei in dience din sat, recom andă el, e vestită pentru leacurile ei în caz de naştere. — O s-o fac! Totul o să m eargă bine, zise A ngelica. E a ştia c ă trebuie să plece. N u e ra v o rb a d o ar de Phipps. M ai erau şi “ceilalţi”, cei pe care începuse să-i num ească în sinea ei “dem oni” . N u putea să-l îm piedice să plece într-o acţiune ale cărei şanse de reuşită le cântărise îndelung. Ii bănuia forţa ascunsă, gata să acţioneze şi n u se îndoia că v a lovi repede şi dur, după care totul v a fi bine. D a r se tem ea de absenţa sa şi n u se p u tea h o tă rî să se îndepărteze de el, să consim tă la această absenţă. M ângâindu-i umerii, îi aranjă epoletul şi jaboul de dantelă. Aceste gesturi îi făceau bine, încredinţând-o că nu-i aparţinea decât ei şi că era încă acolo, lângă ea. E l purta m agnificul costum englezesc din satin stacojiu cu alb de fildeş, b ro d at c u m ici perle şi cizm e ro şii din p iele suplă, urcând până la jum ătatea pulpei. — A m m ai văzut o dată acest costum , zise ea. Nu-1 aveai în seara cînd m -am întors la Gouldsboro? — B a da! Trebuia să arăt puţină trufie, ca atunci când pleci la luptă. N u-i un rol u şo r acela de bărbat în şe la t... sau să pari că eşti, încheie el, râzând. Şi trăgând-o spre el, o îm b răţişă cu o p asiu n e înzecită, acoperind-o cu braţele şi strângând-o la piept. — A i grijă de tine, dragostea mea! m urm ură el cu buzele în părul ei, ah! ai grijă, te ro g !... E a îşi dădu seam a că nu fusese niciodată atât de îngrijorat să o părăsească. îndepărtând-o, el o privi lung. D egetul său urm ărea cu gingăşie curba unei sprîncene, apoi linia ovalului feţei. A poi se îndreptă spre m asă de unde luă pistoletele pe care şi le fixă la centură. — A cum nu m ai p o t da îndărăt, făc u el ca şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi. Trebuie să mergem înainte, să dăm piept cu duşmanul, să-l forţăm să-şi arate fa ţa ... G ouldsboro există, W apassou există, posturile noastre, m inele noastre de-a lungul K ennebecului şi Penobscotului, flota n o astră... Trebuie să păstrăm toate acestea. — C e trebuie să facem ? E l o luă din nou în braţe. A vea pe buze obişnuitul său surâs, parcă vrând să atenueze gravitatea cuvintelor. — N u trebuie să-ţi fie fiică, zise el, nici să te îndoieşti. V ezi... M i-a fost frică, fiică să nu te pierd, m -am îndoit, dar ştiu astăzi că

ANGELICA ŞI DEMONUL

149

fără avertism entele tale aş fi căzut în capcana în tin să ... L ecţii de felul acesta te fac umil. Şi prudent. Deci, aminteşte-ţi, iubita m ea, să nu-ţi fie F R IC Ă .. .DE NIM IC, să nu te îndoieşti, să fii vigilentă... şi forţele iadului n u ne vor putea învinge.

2 Trecuse o zi ploioasă şi furtunoasă de la plecarea lui şi seara se lă sa d in n ou. C am era fortului p ă re a să-şi fi p ierdut căldura. Singură, bărbatul pe care-1 iubea, Angelicăi îi venea greu să-şi înăbuşe un sentim ent de teamă, care încerca să i se insinueze în suflet. L-ar fi reţinut bucuroasă p e C antor să m ai vorbească puţin cu el până la o oră în aintată din noapte, ca să-i p a ră tim pul m ai scurt, dar băiatul dispăruse după-am iază cu M arţial B em e, A listair M ac G regor şi alţi doi sau trei adolescenţi, pentru cine ştie ce activitate secretă. în tim pul zilei, Angelica o vizitase pe Abigael. — V ă cer un m are sacrificiu, nu-i aşa? spusese soţia lui Gabriel. D acă n u eram eu, aţi fi putut pleca c u dom nul de Peyrac. — D a c ă n u erai, dar iată-te, exişti, d rag a m ea A bigael, răspunsese veselă A ngelica, şi îm preună cu tine această m ică viaţă preţioasă care v a veni curând să n e aducă bucurie. — Sunt puţin îngrijorată, se hotărî să m ărturisească Abigael cu to n u l cu care ar fi m ărturisit o greşeală ireparabilă, m ă tem să înfrunt încercarea ce se apropie. P rim a soţie a lui Gabriel a m urit la n a şte re . îm i a m in te sc , e ra m p re z e n tă . A fo st o rib il, eram neputincioase!... Şi sim t că şi el, p e m ăsură ce m i se apropie sorocul, este bântuit de aceeaşi am intire... — A h! n u te m ai gândi, strig ă A ngelica, prefăcându-se supărată. E a se aşeză lângă A bigael p e m arg in ea patului şi-i povesti toate istoriile de naşteri fericite de care-şi putea aminti. — Sim t ca u n bulgăre care se p lim b ă p e aici, zise A bigael punându-şi m âna pe stomac. Să fie capul copilului? Ă sta ar însem na că va veni cu şezutul înainte? — E i bine! N -ai de ce să te sperii. U neori naşterile în această poziţie se desfăşoară m ai uşor decât celelalte... O lăsă pe A bigael liniştită. D ar luase asupra ei tot zbucum ul de care se descărnase prietena ei. Se duse s-o caute pe doamna

Carrere:

150

ANNE şi SERGE GOLON

________________

— O să m ă asistaţi, nu-i aşa, doam nă Carrere, la naşterea lui Abigael? Soţia avocatului strâmbă din nas. Vioiciunea, cunoştinţele, cei unsprezece copii ai ei pe care-i cstrunea cu m ână de fier, îi dădeau un loc de prim plan la Gouldsboro. — Abigael nu este prea tânără, zise ea preocupată. L a treizeci şi cinci de ani este târziu să ai prim ul copil. — F ără îndoială, dar A bigael este curajoasă şi răbdătoare. A sta contează la o naştere care riscă să se prelungească. — M ă întreb dacă copilul este bine plasat. -— N u este. — D acă se prelungeşte prea m ult naşterea, v a m uri. — N u v a m uri, afirm ă A ngelica, sigură de ea. P o t conta pe dumneata? Se duse apoi la tabăra indiană pentru a o găsi, în fundul colibei şale unde fum a pipă, pe bătrâna indiană care-i fusese recom andată, în schimbul serviciilor, sfaturilor şi remediilor pe care li le putea da la sorocul potrivit, se înţeleseră să prim ească o m ăsură de alcool, doi cozonaci şi o pătură stacojie. E a era foarte experim entată şi avea secretul unor leacuri a căror compoziţie A ngelica ar fi vrut m ult s-o afle. Intre altele, u n extract de rădăcini, care putea alina suferinţele fără să întârzie sau să oprească travaliul, ca şi o pom adă care făcea nedureros momentul ieşirii fătului. Jenny M anigault făcuse experienţa, anul trecut, în m om entul naşterii micuţului Charles-Henri. Biata Jenny M anigault! M area A m erică o înghiţise, pierdută pentru totdeauna în adâncul pădurilor sale. R evenind spre sat, sub o ploaie fină şi repede, A ngelica i trem ura. închis între păduri întunecoase, G ouldsboro se agăţa de j ţărm , punct infim între cele două pustiuri m işcătoare şi nemiloase: j pădurea şi oceanul. Lipsa navelor în radă, plecarea m ajorităţii oaspeţilor care-1 invadaserăm cursul ultim elor zile, acadienii şi pieile lor roşii, Fetele regelui şi “binefăcătoarea” lor, agitatul marchiz de Villedavray şi suita sa de preoţi, cenuşiul care se topea p e acoperişurile de stu f sau de şindrilă atenuând culorile, făceau şi m ai vizibile fragilitatea acestor câteva case. Puţin m ai departe, englezii răm aşi teferi, cantonaţi în tabăra 1 Cham plain, îşi păstrau speranţa de a reconstrui ceea ce distruseseră indienii. Sub protecţia acestor francezi generoşi, aşteptau cu răbdare, 1

ANGELICA ŞI DEMONUL

151

cântând psalm i şi rugându-se, sfârşitul furtunii. Prezenţa unui iezuit, cel m ai înverşunat duşm an al lor, nu-i tulbura. G ouldsboro în sem n a arm istiţiul, dreptul la odihnă pentru oam enii de b u n ă credinţă urm ăriţi. Evocându-1 pe tânărul refonnat M artial B erne, întinzându-i în m o d spontan u n ulcior cu apă rece iezuitului epuizat, A ngelica se întreba dacă, la urm a urmei, nu era pe cale să se schim be ceva în acest colţ de lum e. E a ezitase să-i facă o vizită lui Colin. A r fi v rut să ştie cum su p o rtau oam en ii lui, n o u v e n iţi în colonie, d ecepţia cauzată de plecarea Fetelor regelui. M ersul în ploaie însă îi schim base dispoziţia; picioarele îi emu ude. E a m erse până la hanul din port care, după animaţia din ultimele zile, p ă re a g ol şi, negăsindu-1 pe C antor, b ă u un b o l de supă de peşte şi se întoarse acasă. Se sim ţea c u adevărat nervoasă. Găsi doar pisoiul, ca u n spiriduş lum inos, a cărui bucurie de a trăi nu putea fi alterată de nimic. El se aşeza uneori pe coadă, aplecând capul într-o parte pentru a o privi p e A ngelica şi părea că o întreabă: — Ce ai? Te supără c e v a ? ... A poi îşi relua jocul cu o pasiune înzecită. Prezenţa lui o bucura p e A ngelica. N o a p te a ce se lăsa şi zilele care u rm au îi păreau interm inabile. în acea seară era destu lă um ezeală în cam eră şi se gândi să facă focul, dar n egăsind lem n u scat, renunţă. Z gom otul ploii şi vântului se amplificau în încăpere, amestecat cu vuietul valurilor din apropiere, căci fortul era construit în capătul unui m ic promontoriu. B rusc, pe la ora zece, se lăsă tăcere. C ând A ngelica m erse spre fereastră să fixeze oblonul, to tu l se liniştise: ploaia, vântul, bubuitxil valurilor. In schimb, ceaţa deasă începea să invadeze locurile, venind dinspre m are în noapte ca un înalt zid alburiu. Rostogolindu-şi volutele pe plajă unde ardeau focurile câtorva m arinari, învălui cu repeziciune totul ca'un fum gros fără altă m ireasm ă decât cea a m ării şi a pământului umed. Suflarea ei rece invadă camera. Toate luminile din ju r dispăruseră, atât cele ale focurilor de p e plajă, cât şi cele ce străluceau la ferestrele caselor, înghiţite şi ele de ceaţă. A n g e lic a fix ă o b lo n u l. J o ffre y ! U n d e e ra ? C e a ţa e primejdioasă. G ânditoare, se m ai învârti prin cam eră înainte să se ducă la culcare. N u-i era som n, dar sim ţea nevoia să se odihnească. N -ar fi putut totuşi s-o facă, în această seară, fără să fi aranjat cannera, fără să fi inventariat fiecare detaliu şi reţinut locul fiecărui lucru. îşi împături hainele, le p u se cu grijă în cufere, îşi répertorie fiolele, săculeţii, remediile împrăştiate pe o consolă, aruncă ce era inutil, puse deoparte

152

ANNE şi SERGE GOLON

ce-i trebuia pentru naşterea lui Abigael. Cufărul de lem n cu miniaturi cu sfinţii Cosm a şi D am ian era încăpător. îi făcea plăcere să aşeze totul în ordine. îş i am inti atenţia lui Joffrey pentru ea, în tim p ce sentimentul de incertitudine şi de nelinişte se accentua. D e ce să se team ă pentru el? A ceastă expediţie nu era diferită de m ulte altele pe care le făcuse şi le dusese la bun sfârşit. Ce prim ejdie necunoscută putea să m ai înfrunte acum , după o viaţă în care a evitat loviturile sorţii şi răutatea oamenilor? El se va întoarce curând, după ce va fi adus pacea în regiune, asigurând liniştea cel puţin pentru o vrem e - vrem e în care locuitorii din Gouldsboro vor înfrunta, într-o relativă siguranţă, dificultăţile unei ierni grele. Liniştiţi, A ngelica şi soţul său vor putea u rca spre W apassou şi chiar dacă acolo îi aştepta o existenţă poate m ai lipsită de orice ajutor, m ai am eninţată decât cea a pionierilor de p e ţărm uri, era un loc în care se sim ţea cu adevărat le adăpost. E a nu~şi făcea griji pentru W apassou în absenţa lor de scurtă durată, de altfel. A n tin e şi R itz erau oam eni siguri, iar lucrările intensive de vară n-ar permite mercenarilor nou veniţi şi nici primilor locuitori ai locului să-şi pună întrebări. Peyrac le încredinţase planurile de m ărire a fortului şi a incintei sale, lucru care îi v a preocupa fără înterupere p e m ercenari. M inerii deasem enea n u aveau o clipă de răgaz: extrăgeau aur şi argint, săpau noi galerii, instalau noi m ori; şi participau cu toţii la întreţinerea culturilor, la vânătoare, la pescuit, la aprovizionare. N ici chiar copiii nu stăteau degeaba. A ngelica şi-o putea im agina p e H onorine m ergând la cules de boabe şi alune în compania ursuleţului Lancelot. In tim p ce ea făcea ordine în m area geantă de piele de care nu se despărţea decât rar, găsi colierul de W am pum pe care i-1 trimisese Outtake, şeful celor cinci naţiuni irocheze. Contemplând simbolurile din m ărgele violete şi albe, realiză că acesta le asigura liniştea la W apassou. D e această dată nu vor m ai fi ne v o iţi să-şi sacrifice rezervele de alimente zeilor irochezi. înconjuraţi de gardul din înalţi stâlpi de cedru, cu turnuleţe în colţuri, cu m ica lor garnizoană bine înarm ată, care v a putea intim ida, dacă s-ar prezenta, chiar şi pe cei m ai îndrăzneţi canadieni, cu suficiente lem ne de foc şi cu şemineuri din piatră, vor fi în largul lor acolo de-a lungul zilelor de iarnă. Dar, în ciuda cruzim ii recentei ierni, ea o evoca cu nostalgie. “Ce fericire, totuşi!, îşi spuse ea. Suntem acolo atât de ascunşi, în fundul văii sacre a Lacului de Argint, încât se pare că nici demonii nu ne pot a ju n g e ...”

ANGELICA ŞI DEMONUL

153

A m intirea dem onilor o tulbură din nou. Poate era din cauza ceţii, care stăpânea noaptea şi m area? — O să-“i” găsească el oare?.. ,Şi ce ascund aceste vicleşuguri căroraje-am căzut victim e? îşi aminti din nou de m area întunecată şi agitată pe care naviga Joffrey de Peyrac în căutarea m isterioşilor duşmani şi-i veni greu să respire. înainte de a m erge în pat, an n ă unul dintre pistolete şi-l strecură sub pernă. L iniştea de afară, atât de neobişnuită, îi dădea im presia că este părăsită într-un loc izolat. A cest sentiment fu atât de puternic, încât nu rezistă impulsului de a deschide uşa care dădea spre scară şi auzind vocile santinelelor care b e a u în sala com ună cu oam enii lui C olin şi câţiva indieni, se linişti. H otărându-se să m earg ă în p at, răm ase totuşi, în ciuda eforturilor ei, într-un fel de aşteptare. Până la urm ă căzu într-un somn tulbure, aproape o stare de veg h e, în care v ed ea trecân d p rin fantasm agoricele ceţuri ale G olfului F ran cez form e nelăm urite: M arceline-la-Belle şi cei doisprezece copii ai săi printre cochilii care zburau c u o iu ţeală nebună, m o n stru l m a rin scufundat în golful P arsborro, întorcându-se, în tim p ce apele se um flau ca u n aluat, zeul G loosecap care se ridica, uriaş. Şi, m asca dem onului apărea brusc printre norii tuciurii, lividă, cu ochi de agat transparent. Se trezi cu o senzaţie de team ă groaznică şi toate fiinţele stranii care-i traversaseră som nul păreau să stea încă în jurul ei, populând um bra deasă, înconjurând-o, pândind-o. N u se vedea nimic. N oaptea era adâncă. Totuşi, ea “îi” simţea. L iniştea avea ceva ciudat. A fară ceaţa ascundea form ele vreunui m eterez, înconjurând fortul de lem n, izolându-1 de orice contact, de orice ajutor. C lipele se scurseră cu o încetineală apăsătoare. T receau ca îm pinse de b ătăile rep ezi ale inim ii, fără ca ea să reuşească să găsească în această linişte şi în acest întuneric elem entele care-i provocau groaza. în sfârşit, îşi dădu seam a ce o trezise: era u n zgom ot u şo r şi ciudat, foarte aproape de ea, c h ia r lân g ă urech ea ei. E ra ca u n zgrepţănat scurt, u rm at p arcă de faşâitu l u n u i m ic je t de aburi, oprindu-se şi apoi pornind din nou. Im posibil de spus de ce putea fi produs... Dai- era atât de aproape încât, brusc, înţelese: un animali... Im ediat, cuprinsă de panică, fu gata să sară din pat, apoi se răzgândi: u n anim al?... desigur: pisoiul ei! Fără îndoială reuşise să

154

ANNE şi SERGE GOLON

se fofileze lângă ea ca să doarm ă. D ar de ce făcea zgom otul acesta ciudat? Se sufoca? V om a? E ra bolnav? E a pândi şi îi sim ţi brusc ridicându-se pe lăbuţele-i gingaşe, cu spatele arcuit şi blăniţa zburlită. Şi zgom otul p e care-1 a u z e a ... s ig u r... supunându-se reflex elo r străvechi când sunt am eninţaţi de o prim ejdie, el scuipa şi pufăia. Pisoiul vedea în noapte ceva ce ea n u vedea şi care-1 um plea de spaimă. Şi sim ţi ea însăşi u n fior trecându-i de-a lungul spinării, p ân ă la rădăcina părului. U n m om ent care i se p ă ru im term inabil răm ase paralizată, incapabilă să se mişte. C e era oare în întuneric, ce lucru a cărui prezenţă o ghicea puţin câte puţin? U n lucru prezent, m onstruos, invizibil, dar pe care pisoiul îl vedea. Putu în sfârşit să întindă m âna, să o strecoare sub pernă şi să ia pistolul. Senzaţia m ânerului de lem n lustruit în palm ă îi făcu bine. E a respiră m ai calm. Să facă lum ină?... întinse m âna în direcţia noptierei. Degetele-i întâlniră blăniţa caldă a pisoiului zburlit ca un suport de ace. C ând îl m ângâie, m ici scântei pârâiră. Pisoiul scoase u n m ieunat ascuţit şi sări din pat. Se ascundea fără îndoială sub vreo m o bilă, u n d e se făcuse ghem, îngrozit. Angelica pipăia, căutând lumânarea şi amnarul, dar n u le găsea. Inim a continua să-i bată puternic, accentuându-i neîndem ânarea. E ra cineva în cameră, era sigură de asta, dar cine ? E a lăsă să cadă u n obiect şi-şi spuse, clănţănind din dinţi: “ Chiar dacă e D iavolul, n u contează! Trebuie să-l v ă d .. B rusc, s im ţi... s im ţi... ceva venind sp re ea, învăluind-o, amintindu-i ceva. O întrebare pe care trebuia să o p u n ă ... pentru că uitase, cheia v a fi p ierdută... ’ Degetele-i băteau amnarul. Trebuia să se grăbească căci valul o sufoca. In sfârşit, o scânteie ţâşni, dar n u reuşi să aprindă iasca. Dar, în lucirea de m om ent, văzuse, putuse vedea ceea ce ştia că se află acolo. Pe cineva! O siluetă um ană. în fundul încăperii, lângă colţul din stânga uşii. O siluetă neagră, nem işcată, drapată parcă în lungi voaluri de doliu. D ar ce însem na această greaţă? A cest parfum de nesuportat? în acest parfum stătea întreaga explicaţie, stătea primejdia. A n g elica îşi adună toată voinţa, în tim p ce sim ţi o bruscă sudoare de groază ţâşnind din toţi porii pielii sale. C ând tija de iască începu să ardă, ea se strădui să nu se întoarcă, o apropie încet de fitil, aşteptă ca flama să fie bine aprinsă şi să urce dreaptă şi luminoasă, risipind um brele şi respingându-le până la limita pereţilor.

ANGELICA ŞI DEMONUL

•

155

Atunci, luând sfeşnicul, ea îndreptă lumina spre colţul încăperii imde crezuse că zăreşte o siluetă im obilă Străduindu-se să fie calm ă scru tă penum bra: n u era nici o îndoială! C ineva stătea acolo, în picioare. O form ă întunecată, ca o fantom ă drapată în negru, o fiinţă ce p ă re a în v ălu ită într-o m an tie neagră, cu glu g a acoperind în întregim e faţa p lec a tă sem ănând cu statuile călugărilor “plângători” care sunt plasate în cele patru colţuri ale m orm intelor regilor. O clipă, ea în cercă să se co n v in g ă că e ra o iluzie, efectul fantasm agoric al vreunei m obile acoperite cu haine şi care îi înşela spiritul speriat. Dar, în acel m om ent, um bra se m işcă şi făcu u n pas înainte. Angelicăi îi sări inima. Reuşi totuşi să ţină sfeşnicul cu o m ână care n u trem ura. — Cine e acolo? întrebă ea cu o voce cât m ai ferm ă cu putinţă. N im eni nu răspunse şi Angelica fu cuprinsă de mânie. E a puse sfeşnicul pe m asă şi, dând deoparte cuverturile, se aşeză pe marginea patului. C u piciorul îşi găsi papucii din piele brodată şi se ridică, fără să slăbească din ochi um bra m ută. O clipă, răm ase aşa, apoi, luând sfeşnicul, începu să înainteze în direcţia fantom ei negre. Atunci, din nou mirosul de parfum care o indispusese o învălui şi, recunoscându-1 brusc, groaza îi fu atât de m are, în cât crezu că leşină. Ambroisine! în acelaşi tim p, se calmă, spunându-şi: “D acă într-adevăr ea este, de ce să m ă sperii?” şi m erse cu u n p as m ai sigur. P arfum ul îi am intea p rezen ţa devenită aproape fam iliară a celei care fusese câteva zile invitata lor, pasăre cu pene strălucitoare, cu m elancolii insolite, cu farm ece incom parabile: devoţiune, ştiinţă şi naivitate, tinereţe şi p u tere a vârstei m ature, personalitate am biguă şi misterioasă. Lângă ea, Angelica o “simţi” fără nici o îndoială şi când, punând m âna p e fruntea “fantom ei” îi îndepărtă gluga de pânză neagră, nu se m ai m iră să descopere ochii strălucitori ai ducesei, arzând cu văpăi întunecate p e faţa de cretă. . — A m broisine, zise ea, recăp ătân d u -şi sângele rece cu greutate, Am broisine, ce căutaţi aici? B uzele ducesei de M audribourg trem urară, dar n u reuşi să scoată nici u n sunet. C a şi cum şi-ar fi pierdut forţele, ea se lăsă în genunchi şi, aruncându-şi braţele în ju ru l taliei A ngelicăi, îşi puse fruntea pe sânul ei. — N u puteam , strigă ea în sfârşit, cu disperare, n u p u team ... — C e n u puteaţi?

\ 156

ANNE şi SERGE GOLON__________

— Să m ă îndepărtez de aceste lo cu ii... să m ă îndepărtez de d u m n eav o astră... P e m ăsură ce ţărm ul dispărea credeam că m or de durere. M i se p ărea că speranţa de a-m i îm plini visul unei vieţi senine şi b unem i-era răpită pentru to td eau n a... că.acolo! acolo\ ar fi trebuit să ră m â n ... N u puteam . Suspine convulsive o zguduiau. Prin căm aşa fină, A ngelica sim ţi braţele ducesei strângând-o ca o liană suplă, dar irezistibilă şi arzătoare. G reutatea acestei frunţi care se sprijinea de ea iradia o nedefinită senzaţie de nelinişte şi de tandreţe. R euşi să p u n ă sfeşnicul pe o consolă din apropiere şi, luând m âinile A m b ro isin ei care se încleştau de ea, reu şi să-i desfacă degetele crispate şi să o îndepărteze. în acest m om ent, sunetul cornului de ceaţă se înălţă şi pluti îndelung prin grosim ea vătuită a cetii. A cest lung geam ăt lugubru o făcu pe A n g elica să tresară şi, o clipă, se în tre b ă dacă form a îngenunchiată acolo, în faţa ei, n u se înrudea cum va cu fem eia care se îm barcase odinioară la Port-Royal. E ra oare o apariţie, un m iraj, un coşm ar pe care-1 trăia trează, fără să p o a tă distinge veghea de somn? O chii A m broisinei de M audribourg, ridicaţi spre ea, erau de o frum useţe uim itoare. L um ina care em ana de-acolo părea că vine din străfundurile ei ca o chem are tăcuta şi fascinantă. Sirena de ceaţă urlă din nou, avertizând m arinarii de pericol. — Ceaţa, zise Angelica, cum aţi putut trece prin ceaţă? U nde sunt fetele? C ând aţi debarcat? — F etele m ele sunt la Port-R oyâl fără îndoială, la această oră, explică ducesa. A trecut pe lângă noi o b arcă de pescuit care m ergea spre G ouldsboro. N u m -am putut abţine. Le-am spus alor m ei să continue fără m ine şi am cerut pescarilor să m ă ia la bord. Ei m -au lăsat n u departe de aici. C u toate că era ceaţă, am găsit uşor drum ul. M -am îndreptat spre fort, unde ştiam că v ă odihniţi. Sentinelele m -au recunoscut. — S entinelele ar fi trebuit să m ă anunţe, o întrerupse Angelica. — C e contează! Ştiam unde este cam era şi am U rcat... U şa nu era încuiată. A ngelica îşi am inti că ieşise pe palier să asculte zgom otele fortului ca să se liniştească. D in cauza neliniştii trăsese o spaim ă grozavă. E ra udă de sudoare să slăbită ca după o căldură epuizantă. In acelaşi tim p, îi era frig şi abia se abţinea să nu clănţănească din

ANGELICA ŞI DEMONUL

157

dinţi. Să-i fie învăţătură de m inte să n u se m ai lase stăpânită de temeri vagi! A r fi zgâlţâit-o bucuros p e A m broisine să-i arate ea că n u e bin e să in tri aşa în apartam entele p erso an elo r adorm ite şi să se com porte ca u n spirit întors din morţi, dar îşi dădea seam a că ducesa de M au d rib o u rg n u era în ap ele ei. P ă rea că se întorsese la Gouldsboro, m ergând spre fort prin ceaţă, până la camera Angelicăi, sub impulsul unei forţe iraţionale. M âin ile pe care A n gelica i le ţin e a în c ă deveneau reci şi în ce p e a u să trem ure. Stătea to t în g enunchiată, d ar p ărea că se trezeşte. • — Iertaţi-m ă, m urm ură ea. Oh! iertaţi-m ă! C e-am făc u t?... D ar am ajuns până aici!... N -o să m ă părăsiţi, nu-i a ş a ? ... Altfel, sunt pierdută. E a începea să aiureze. — Ridicaţi-vă şi veniţi să v ă întinderi, zise Angelica. Sunteţi la capătul puterilor. E a o conduse p e ducesa ce m erg e a c u paşi şovăitori spre pat. A jutând-o să-şi scoată m an tia n eagră, u n soi de fulger roşu ţâşn i şi p ăru că le învăluie pe am ândouă. M antia era în întregim e căptuşită cu satin stacojiu care sclipise în lum ină. A runcatăpe pat, părea o baltă de sânge întunecat şi som ptuos. “D e unde are m antia asta?” se întrebă Angelica. D ar această nedum erire o părăsi iute. O ajută p e A m broisine de M au d rib o u rg so se întindă între cearşafurile calde încă. — M i-e frig, gem u tânăra fem eie, cu ochii închişi. E ra zguduită de un trem ur convulsiv. “D e unde are m antia asta?” gândi din nou Angelica. Chiar şi în acest moment, când o învelea pe Ambroisine, rigidă şi inconştientă, cu cuvertura patului, se îndoia de prezenţa ei reală. P isoiul apăru, cu ochii m ari, apoi, după o scu rtă oprire, traversă patul ca u n fulger, apoi cam era şi alergă să se ascundă din nou sub o mobilă. “D e ce-i este frică?” C eaţa, strecurându-se prin toate crăpăturile, scalda cam era într-o boare îngheţată. A ngelica se înfio ră şi răul care o doborâse pe du cesă p ăru să o cuprindă şi p e ea. E a aprinse focul în şem ineu apoi, rapid, pe o m ică lam pă cu cărbuni, îşi pregăti o cafea turcească foarte tare, după care se simţi mai bine şi gândurile i se limpeziră.

158

ANNE şi SERGE GOLON

_____________

“Ce nebunie! Să vină singură pe vrem ea asta. Fetele ei, acolo, la P ort-R oyal şi ea aici! N u toţi m isionarii ăştia a u picio arele pe p ăm ân t... A m erica este prea dură pentru aceste fem ei e x a ltate ...” Ei îi era m ilă de soarta A m broisinei de M audribourg, cu u n trecut încărcat de um bre, de dureri, de disperări nem ărturisite, pe care le presim ţea aplecându-se odată în plus asupra acestui corp fragil şi nem işcat. C e venise să caute la ea? C eva ce nici averea, nici poziţia, nici servitorii nu-i puteau asigura? — B eţi, zise A ngelica, susţinând cu b raţu l capul in ert şi apropiind ceaşca de buzele Ambroisinei. — N u-i bun, făcu aceasta strâm bându-se. — E ste cafea, cel m ai bun leac din lume. în câteva clipe vă veţi simţi m ai bine. Şi acum, spuneţi-mi, continuă ea când văzu puţin ro şu urcând în obrajii ducesei, aţi ajuns singură aici, v ă însoţeşte vreuna dintre servitoare? Secretarul? Job Simon? — N u , nu, nim eni, v ă spun! A m hotărât asta singură, când am văzut acea b arcă acadiană trecând pe lângă n o i şi spunând că m erge la G ouldsboro. G o u ld sb o ro L D um neavoastră, prieten a dumneavoastră Abigael cea fermecătoare, toţi aceşti oam eni amabili şi curajoşi, libertatea, aerul p e care-1 respiri a ic i... n u ştiu ce m -a a p u c a t... V oiam să v ă revăd, să m ă asigur că existaţi, că sunteţi reală... — Şi ei v-au lăsat să plecaţi a şa ? ... — Strigau cu toţii. D ar puţin îm i păsa. A u trebuit să m ă lase să fac cum m i-a fost voia şi să-şi continue drumul cum le-am ordonat. “Trebuie să fi fost m are scandal!” îşi spuse Angelica. — Ştiu să m ă fac ascultată, adăugă brusc A m broisine, cu o sclipire de orgoliu în ochii săi imenşi. — Da, ştiu. D ar aţi acţionat totuşi nebuneşte. — Ah! n u m ă certaţi. N u m ai pot să văd clar în mine. O are nu cumva, abia azi, acţionez nonnal şi nu sub veşnice constrângeri care m ă distrug?... E a vorbea gemând, iar ochii i se um pleau de lacrimi. — Liniştiţi-vă. O să vorbim m âine. Pentru m om ent, trebuie să vă refaceri forţele. Suntem în m iezul nopţii. Trebuie să dormiţi. — M âine o să m ă instalez iar în căsuţa de acolo... îm i plăcea să privesc m area din prag. N -o să v ă deranjez, veţi vedea. O să trăiesc singură, făcând rugăciuni. E tot ce d o resc... — Vom vedea. Acum , dormiţi. E a se strecură de cealaltă parte a patului, în locul ei răm as călduţ, şi se bu cu ră că se p o ate încălzi. N oap tea era rece. Ezită,

■ ANGELICA ŞI DEMONUL

159

însă, să stingă lumina, încă zguduită de frica pe care o încercase m ai înainte. Se gândi să aprindă un opaiţ cu ulei în colţul încăperii, dar nu avea curajul să se ridice. U nde era pisoiul? O să vină să se strecoare lângă ea, liniştit? înainte să sufle în lumânare, o privi pe Ambroisine. A ceasta părea căzută într-un som n adânc. Stinse lum ânarea, nu fără să-şi fi p u s cu grijă la îndem ână am narul şi tija de iască. Pentru câteva clipe, m intea îi rătăci nehotărâtă şi neliniştită, apoi se cufundă în som n, luând în vis parfum ul uşor şi pătrunzător al părului A m broisinei de M audribourg de lângă ea. V isă iar şi retrăi acel oribil vis p e care-1 m ai avusese o dată. F ăcea dragoste cu u n m onstru. O senzaţie de apăsare o înăbuşea şi se zbătu să scape din îm brăţişarea groaznică. Se trezi din nou, cu in im a b ă tâ n d să-i spargă pieptul şi, în întunericul adânc, doi ochi, pe care ea-i privi cu groază, străluceau la nivelul podelei. îşi dădu seam a că erau ochii pisoiului, ascuns în cealaltă parte a cam erei. E l n u dorm ea, ci continua să pândească, într-o ciudată agitaţie. P uţin câte puţin, inim a A ngelicăi se linişti, încetând să-i m ai răsune în urechi zgom otul de tobă nebună. E ra tot noapte şi linişte, iar afară dom nea aceeaşi ceaţă groasă. A ngelica se gândi la căsuţele din Gouldsboro, încercând să le treacă în revistă pe fiecare, izolate, în v ălu ite în aburul opac. în tr-u n a d in ele m o ţăia A bigael, căci d e-acu m nopţile sale erau tu lb u rate de po v ara p e care o purta. M icuţul Laurier, în ceea ce-1 privea, d o nnea liniştit, cu părul răvăşit, într-o altă colibă era B ertille şi copilul blond, născut pe păm ântul A m ericii, care p u rta num ele de C harles-H enri; într-o alta, un alt copil blond, Jerem ie, cu sclavul negru culcat la picioare, în tim p ce în încăperea vecină sforăia M anigault, lângă grasa lui soţie. în sfârşit, în tr-u n alt adăpost, e ra Colin. E a p u tea să şi-l im agineze lucrând încă la această oră, lângă lumânarea aprinsă. E l răm ânea de neclintit, în ciuda farm ecelor care bântuiau în această noapte la Gouldsboro. Brusc, îşi am inti de A m broisine şi duse m âna spre partea ei. Locul era gol. D e această dată, A ngelica zise cu glas tare: — A m înnebunit, sau ce se întâmplă! Şi aprinse lumânarea. A m broisine era acolo, îngenunchiată Ia câţiva paşi de pat, rugându-se cu m âinile împreunate şi ochii ridicaţi spre cer cu fervoare. — Ce faceţi acolo? strigă A ngelica aproape cu m ânie. N u-i ora de rugăciune! — B a da, este tim pul, răsp u n se ducesa cu în ce t cu vocea răguşită şi ca speriată, trebuie să n e rugăm . Diavolul dă târcoale!...

160

_______________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— încetaţi cu prostiile! Veniţi să vă culcaţi. A ngelica ridica vocea de team ă să nu cedeze panicii. Sim ţea u n fior trecându-i p e şira spinării. A sta îi am in tea de n o ap tea pe care o petrecuse, copil fiind, la m ănăstirea N ieul, cân d u n tân ăr călugăr îşi rid ica m ân ecile pentru a-i arăta urm ele loviturilor lui Satan. “U ite ce m i-a făcut Necuratul, priveşte!” E a strânse din dinţi pentru a-şi stăpâni tre m u ra i care o cuprinsese. A r fi dat orice ca Joffrey să apară în acea clipă şi să se poată arunca în braţele lui sigure, sau să poată îndrăzni să fugă până la casa lui Colin. D ar ar m uri de frică înainte să ajungă acolo! N u-i venea nici m ăcar să se dea jo s din pat, de care se a g ăţa ca de o plută. I se părea că dacă ar pune picioarele pe pământ, m âini fierbinţi şi păroase ar apuca-o de g le z n e ... D e ce oare p â n ă şi pisoiul trem ura sub consolă, terorizat de fiică? — L ăsaţi-m ă să m ă m ai rog puţin, im ploră A m broisine de M audribourg. în curând v a fi slujba de dimineaţă. C ând cocoşul va cânta, N ecuratul se v a în d ep ărta... — N u există cocoşi pe aici, zise Angelica aspru, puteţi aştepta m ult şi b ine... — Ah! auziţi-1, strigă ducesa, în tim p ce o expresie de uşurare îi lumină fata torturată. Intr-adevăr, oricât de surprinzător era, A ngelica auzi cântecul unui cocoş în curtea fortului, înfundat din cauza cetii, dar foarte real şi care se rep etă de m ai m ulte ori. A c e st cântec fam iliar tuturor dim ineţilor de la ţară m icşoră şi pentru ea încordarea. — S e în d e p ă rte a z ă , m u rm u ră A m b ro is in e , S a ta n se îndepărtează. îi este frică de ziuă, de lumină. — Există deci cocoşi la Gouldsboro, com entă Angelica. Nici nu m i-am dat seam a. D ar dacă e aşa, vă rog, A m broisine, pentru că nu m ai avem decât câteva ore de somn, veniţi să vă întinderi. E u nu m ai p o t... A scultătoare, tânăra fem eie se târî spre p a t şi se strecură în el, la capătul puterilor şi ea. — Ce zbucium! m unnură ea, adunându-şi cuvertura în ju r şi cufim dându-şi cu u n fel de voluptate faţa p a lid ă în pernă. Ah! Ce bine este lân g ă dum neavoastră, A ngelica! S unteţi liniştită, puternică. Forţa aceasta m ă atrage m ai m ult ca orice. N u vă e frică de nimic. D e unde vă vine acest curaj? L-aţi m oştenit, nu-i aşa? Ah! D e ce n u I-am m o ştenit şi eu? D e ce N ecuratul e p e urm ele m ele încă de la naştere? A

»

ANGELICA ŞI DEMONUL

161

D e această dată, A ngelica lăsă lum ina aprinsă. N u dorea să m ai adoarm ă, în ciuda oboselii. Vocea plângătoare de lângă ea îi tre z ea o m ilă care-şi trăgea răd ăcin ile d in îndepărtate am intiri. E a ştia ce înseam nă singurătatea unei femei, neînţeleasă, neacceptată de nim eni, respinsă printr-un fel de com plot inconştient, şi această am ărăciune o sim ţea vibrând în vocea ducesei, ca un copil care cere ajutor. Aproape iară voia ei, Angelica întinse m âna şi-i mângâie părul greu cu reflexe de noapte şi foc. O chii Am broisinei o fixară cu un fel de m irare copilărească. — Sunteţi bună, m urm ură ea p e un ton nesigur. D e ce sunteţi aşa b u n ă cu m ine? — Şi de ce n-aş fi? Aveţi nevoie de ajutor şi sunteţi departe de casă. A ş vrea să v ă liniştiţi şi să căpătaţi curaj. — C e m inunat este să v ă p rivesc şi să vă ascult, şuşoti Am broisine ca în vis, sunteţi aşa de frumoasă! Şi sufletul v ă este viu. Darul dragostei, asta este, îl aveţi. Sunteţi în stare să-i iubiţi pe ceilalţi şi să sim ţiţi că sunteţi iubită. Eu n u sim t niciodată n im ic... doar fiică sau team a pe care o inspir. E a întinse m âna şi, timid, uimită, atinse părul Angelicăi, obrazul, buzele. — Sunteţi atât de frum oasă şi to tu şi... — Prostii, zise A ngelica ascu ltân d atent şi încercând să ghicească în spatele acestor vorbe fără şir, secretul acestei inim i rănite, ce tot spuneţi acolo? Şi dum neavoastră sunteţi frumoasă, şi o ştiţi! C â t d e sp re fap tu l că n u s u n te ţi iu b ită , d e v o ta m en tu l însoţitoarelor, al celor ce vă însoţesc, dovedesc suficient dragostea pe care vi-o p o a rtă ... B rusc, întrebarea pe care voise deja să i-o pună de m ai m ulte ori îi reveni în m inte şi exclamă: — A m broisine, parfum ul părului este la fel de îm bătător! N u m i-aţi spus că aţi pierdutultim ul flacon în naufragiu? A m broisine se strâm bă şi zâm bi uşor. — Ei bine, vedeţi, aceasta ilustrează ideea dum neavoastră că sunt înconjurată de oam eni care m ă iubesc m ult. Im aginaţi-vă că ştiind cât ţin la acest parfum şi că m ă tem eam că-m i va lipsi în NouaFranţă, secretarul m eu, A rm ând D acaux, a luat u n flacon în plus. Ca u n om grijuliu şi m eticulos, l-a învelit în pânză im perm eabilă căptuşită cu stofă şi a cusut pachetul într-unul din buzunarele hainei sale. A p u tu t deci, v ăzând că sunt d isperată de p ierd erea genţii, să-mi încredinţeze acest suprem nectar.

162

ANNE şi SERGE GOLON

— C um am auzit, to t el v -a ajutat să coborâţi din şalupă cu copilul JeanneiM ichaud... Vedeţi ce devotament puteţi inspira chiar şi unui conţopist care n u pare să-i placă să facă p e e ro u l... A m broisine zâm bi, dar surâsul ei crispat îi săpa de am bele pălii ale gurii cute amare. — G răsanul ăla!... m urm ură ea. Privirea i se întoarse spre A ngelica şi spuse cu înflăcărare: — Toţi bărbaţii vă iubesc? U n bărbat ca soţul dumneavoastră, de exem plu... deosebit, talentat, seducător, u n adevărat vrăjitor, un bărbat pe care toate femeile ar vrea să-l poată avea. •.. şi este suficient să apăreţi, c ă l-aţi şi vrăjit. V ă u n n ă re şte d in ochi, p riv irea i se îm blânzeşte când v ă vede, nu pare să zâm bească decât la glum ele pe care le sp u n e ţi... Şi cu celălalt, blondul înalt şi tăcut, ce este? Se simte im ediat... Şi chiar iezuitul chipeş. Şi la el sim ţeam această “aură” de intim itate, de com plicitate pe care ştiţi s-o creaţi chiar la cei m ai sim pli: cu acel soldat prost, cu piratul crapulos şi chiar cu acel indian în sp ăim ân tăto r... Şi indianul v ă iubeşte, este evident. A r ucide pe oricine v -ar atinge u n fir de păr, am sim ţit a s ta ... D e îndată ce apăreţi, im ediat se schim bă ceva, s-ar zice că oam enii se sim t m ai fericiţi... Chiar şi ursul, chiar şi ursul v ă adoră, strigă ea fîângându-şi mâinile. Angelica izbucni în râs. — D ar ce-i cu discursul ăsta? Exageraţi, draga mea! — N u, zise Ambroisine cu încăpăţânare. Aveţi darul dragostei, poate p en tru că ştiţi să prim iţi dragostea, să o sim ţiţi. C e n-aş da să-l am şi eu! — E aşa de greu să-ţi placă viaţa? întrebă A ngelica privind-o cu gravitate. în adâncul acestei personalităţi pline de farm ec şi talente, ea începea să înţeleagă că există o disperare adâncă. — O are d o ar la asta se rezu m ă darul dragostei? repetă A m broisine gânditoare. N u, n u este aşa de sim p lu ... E a întinse m âna şi m ângâie um ărul şi braţul Angelicăi pe care vântul şi soarele m ării le bronzase. — Aveţi u n trup fericit, făcu ea, iată secretul. V ă bucuraţi de tot, de fericire şi de nefericire, de soare, de p ăsările ce trec, de culoarea m ării, de ce se v a întâm pla poate m â in e ... de iubirea pe care o inspiraţi, de cea pe care o dăruiţi. — Şi ce v ă îm piedică să faceţi la fel? — C e m ă îm piedică?...

ANGELICA Şl DEMONUL

163

E a strigase aceste cuvinte. O chii m ăriţi de groază ai ducesei contemplau parcă un coşmar. Am ărăciunea gurii ei se spori, făcând-o să p ară bătrână. — L ăsaţi-m ă, zise ea brusc, respingând braţul protector al Angelicăi care-i înconjura umerii. Lăsaţi-mă, vreau sătennincuviaţa, cum ar fi trebuit să term in în noaptea a c ee a ... — C e noapte, A m broisine?... — N u , nu, zise ducesa, negând cu disperare, n u vorbiţi de asta. O să m ă om or, asta-i tot. — D um nezeu pedepseşte această faptă. Dum neavoastră, atât de p io a să ... — Pioasă!... Da, sunt, trebuie să fiu într-un fel, fiindcă sunt m o artă pe dinăuntru. N -a m găsit altceva p e n tru a supravieţui. Să m ă rog, să fiu pioasă, să m ă ocup de religie. R âdeţi de m ine, nu-i aşa, de cucernicia m e a ... N u puteţi în ţeleg e... — Ce, A m broisine? — Nu! Nu! N -o să p o t spune niciodată. N u puteţi înţelege. — D e unde ştiţi? A ngelica o ţinea îm brăţişată pe A m broisine de M audribourg care trem ura. în delirul ei n u-şi m ai dădea seam a că se zbătea pe jum ătate goală. A vea u n corp de o ciudată tinereţe, perfect. Părea corpul unei fecioare neatinse. — Să fii u n copil de cincisprezece ani pe m ân a unui bătrân lubric, strig ă ea ca şi cum ar fi v o m at o otravă care-i sfârteca măruntaiele. E a stătea adusă de spate, gâfâind. — A m ţipat, şopti ea, am ţip a t... N im eni n-a venit în ajutorul m e u ... M -am luptat toată n o a p te a ... L a sfârşit, a chem at valeţii să m ă ţină!... Şi preoţii binecuvântează a sta ... E a se aruncă p e spate, palidă, pe pernă. S udoarea-i curgea de-a lungul tâm plelor. C earcăne violete apăruseră sub pleoapele închise. O clipă, păru m oartă. A ngelica îi şterse faţa. — N -o să spuneţi nim ănui, nu-i aşa? şopti ducesa cu o voce aproape de n e a u zit... N -o să sp u n eţi... că am ţip a t... E ram foarte orgolioasă. O co p ilă nevinovată, entuziastă, dar o rg o lio a să ... La m ănăstire, îm i dom inam colegele. Eram cea m ai fium oasă, cea mai instruită, cea m ai iubită. în c ă din copilărie, uim eam teologii, m atem aticienii veniţi doar pentru a m ă asculta. L e priveam de sus pe m aici, ignorantele a le a .. .Şi brusc, u m ilin ţa ... Să descoperi că toate calităţile nu reprezintă nimic, că nu te apără de soarta comună,

164

ANNE şi SERGE GOLON________ _____________

că nu eram decât o pradă p e care bărbaţii şi legile lor aveau dreptul s-o v ân d ă celui care dă m ai m ult, cu b in ecu v ân tarea unui cler com plice... fără m ilă pentru inocenţa m e a ... unui bărbat secătuit de vicii care era cu cincizeci şi cinci de ani m ai m are decât mine. E a se întrerupse, cu răsuflarea tăiată, şi păru din nou pe punctul de a voma. Angelica tăcea. Ce să m ai spună? îşi am intea că şi pentru ea, m ăritată prin procură, to tul ar fi p u tu t fi Ia fel de îngrozitor. D ar Joffrey de Peyrac o găsise Ia T oulouse şi în cep u se aventura insolită a unei iubiri pasionate ce se născuse între tânăra fecioară vândută şi m arele senior care o cum părase. într-o vreme, ducele de Maudribourg venise la Toulouse pentru a afla secretul transmutării aurului, dar contele refuzase să-l primească din cauza reputaţiei sale de desfrânat. Ori, tocm ai p e m âna acestui om dem n de dispreţ fusese dată Am broisine. Zorii se apropiau. O lum ină tulbure înlocuia noaptea, făcând să pălească lum ina lumânării. Pisoiul se strecură afară din adăpost şi se duse la u şă m ieunând. A ngelica se sculă să-i deschidă. E a scoase panoul de lem n din faţa ferestrelor; ceaţa era tot acolo, alb ă ca zăpada. D ar se făcea sim ţit m ire asm a unui foc de lemne. Jos, în sala de gardă, se auzeau zgom ote de voci, de oameni care veneau şi plecau. E a îşi dori să vină Piksarett, pictat în roşu, să-i spună cu zâm betul său de nevăstuică: “E şti prizoniera m ea.” A sta era viaţa, viaţa lor p e păm ânt american, departe de m ârşăviile Lumii Vechi. Sim ţea încă o senzaţie de greaţă. R eveni la A m broisine şi-i dădu să b e a u n p a h a r de apă proaspătă. D u cesa p ă re a lipsită de puteri şi ţinea ochii închişi. Totuşi, zise, cu o voce m ai clară şi m ai sigură: — N -am iertat încă. Toate astea m ă ard ca un fire înroşit. Iată de ce sim t m oartă p e dinăuntru. — Liniştiţi-vă, zise A ngelica cu bunăvoinţă, m ângâindu-i ca unui copil fruntea um edă, aţi reuşit să vorbiţi şi asta face întotdeauna bine. A cum , încercaţi să n u v ă m ai gândiţi şi să vă odihniţi. Aici, sunteţi în siguranţă, departe de toate. D acă doriţi să-m i m ai spuneţi şi altele, vă ascult, dar puţin m ai târziu. A cum , dormiţi. Şi-i puse m âna pe ochii obosiţi, răcorindu-i şi liniştindu-i. — Ce binefacere că v-am întâlnit! suspină Ambroisine, şi căzu imediat într-un som n adânc.

ANGELICA ŞI DEMONUL

165

3 Angelica trebui să-l anunţe pe Colin Paturel de sosirea ducesei. Guvernatorul din Gouldsboro nu com entă faptul. El clătină de câteva ori din cap şi se m ulţum i să le invite p e cele d o u ă fem ei la m asă, seara. A bsenţa lui Joffrey de Peyrac, a marchizului d ’Urville, a gărzii spaniole şi a su itei contelui şi chiar a m archizului de Vîlledavray, creau o atm osferă neobişnuită. L a G ouldsboro, învăluit în ceaţă, dom nea liniştea aproape ca iam a, de n-ar fi fost dogoarea grea care p ărea că izvorăşte u n eori din p ăd u rea invizibilă, îm bălsăm ând ţărm urile cu sălbatice arom e atât de intense încât le alungau pe cele amare ale algelor şi mareei. N im ic nu părea să unească cele două grupuri de oameni adunaţi acolo. O am enii lui C olin lucrau din greau la construcţia satului şi bisericii lor, dar erau tăcuţi. B arsem puy, cu o figură de aventurier întunecată de tristeţe, îi dirija cu ordine scurte. Protestanţii îşi vedeau de treburile obişnuite şi nu schim bau o vorbă cu celălalt grup. în să no tab ililo r rochelezi le p lăc e a să discute cu Colin. Angelica îi găsi alături de el pe Manigault, Bem e şi pastorul Beaucaire, discutând. E a întrebă despre A bigael. G abriel B em e părea vesel. — S-a sim ţit m ai bin e în dim in eaţa aceasta, zise el, aşa că s-a apucat să spele rufe. Cred că m ai avem câteva zile, adăugă el, m ulţum it să vadă am ânat sorocul de care se tem ea m ai m ult decât Abigael. A n g e lic a se duse la p rie ten a sa. A c e a sta arăta m ai bine şi trebăluia cu coşurile de rufe la râu, unde, îm p reu n ă cu Severine, Bertille, L aurier şi alte câteva vecine, săpuneau şi băteau cu putere rufele. — M ă tem eam că nu va fi ordine când voi naşte. M ulţum esc lui D um nezeu, m ă sim t m ai bine, fără îndoială din cauza acestui val de frig brusc, şi toate cearşafurile v o r fi întinse în această seară pe sfoară. M âine soarele v a străluci. Voi a v ea tim p, seara, să le îm păturesc şi să le pun în dulapuri. Severine m ă v a ajuta să le calc. Şi aşa, m ă voi putea odihni cu inim a îm păcată. A ngelica îi prom ise că va veni să o ajute. întorcându-se în fort, o găsi p e A m broisine de M audribourg trezită, aşezată în faţa platoului cu m icul dejun p e care i-1 trimisese.

166 ____________________ ANNE şi SERGE GOLON_____________ •

F aţa îi era trasă. îş i reg reta oare confidenţele? Stătea nem işcată, privind în gol şi lu ân d din când în când câte o b u căţică de pâine, cufundată în gânduri. A ngelica îi spuse că nu dorise să o exileze în casa retrasă în care locuise cu Fetele regelui. Se înţelesese cu m ătuşa A nna, bătrâna dom nişoară care în tim pul iernii îi învăţa p e copii. E a avea p e lângă m o d esta sa căsuţă, o încăpere cu dependinţe şi ieşire separată care servea drept sală de clasă. F iin d dezafectată vara, doam na de M audribourg se putea instala acolo încă de astăzi. — M ătu şa A n n a e foarte discretă şi serviabilă. N u v ă v a deranja cu nimic. Iar dacă v ă veţi simţi singură, veţi avea pe cineva cu care să vorbiţi. E a este cu siguranţă m ai în m ăsu ră să discute despre matematică sau teologie decât mine, încheie Angelica, râzând. — Oh! sunteţi un înger, m urm ură Ambroisine. Ce să fac să vă dovedesc recunoştinţa m ea? — Să v ă reveniţi, zise A n g elica trecând o m ân ă u şoară p e fruntea bietei fem ei, nu vă m ai gândiţi la lucrurile care vă fac r ă u ... A ngelica o părăsi după ce o sfătui din nou să se odihnească. O parte din zi o ajută pe Abigael. Pălăvrăgea vesel ducând coşurile cu rufe albe de la râu la uscătorie. A bigael socotea că, după ce-şi va aranja dulapurile, va m ai avea timp să-şi frece m obilele. Angelica nu îndrăznea să-i spună că programul i se părea foarte încărcat pentru săptăm âna urm ătoare. D in experienţă, recunoştea în activitatea lui A bigael p e cea a oricărei fem ei căreia i se apropie sorocul şi care, febrilă, p u n e totul în ordine, în scopul de a se consacra, cu sufletul îm păcat, m isiunii de a da viaţă. Pe la sfârşitul zilei, ceaţa’se risipi şi soarele străluci din nou. — Vedeţi că aveam dreptate? Rufele m ele vor fi uscate mâine, zise Abigael. N u-m i m ai sim t braţele. Păcat că M arţial n-a putut să ne ajute! — El unde este? — S-a dus să patruleze în G o lf cu Cantor şi alţi câţiva băieţi. Se pare că dom nul de Peyrac le-a dat o m isiune. Grija pentru A bigael şi pentru Cantor înlocuise preocuparea Angelicăi pentru problem ele ducesei de M audribourg. — D e ce Cantor nu-m i spune niciodată nim ic şi dispare fără să-m i dea vreo explicaţie? M i-ar fi plăcut să-l am lângă m ine în aceste zile. Cu ce m isiune l-a însărcinat Joffrey? Trebuie să caute în G olf vasul cu flamurăportocalie? Sigur, băieţii ăştia care scormonesc peste tot ştiu toate ascunzişurile din insule. Ah! dracul ăsta de băiat. A bia aştept să-l v ăd întors acasă:..

ANGELICA ŞI DEMONUL

167

*

A m broisine de M audribourg se sinţea m ai bine. încă slăbită în să, n u era în stare să participe la m a sa la care le invitase Colin. A ngelica îi trim ise acestuia u n m esaj cu scuze. Şi ea prefera să stea acasă în această seară, după m u n ca de peste zi şi noaptea agitată. P utea să se culce m ai devrem e. A b igael va avea curând nevoie de toată atenţia ei. — Ce bine e aici, zise A m b ro isin e privind în jur. M i-am petrecut întreaga zi în această încăpere examinându-i fiecare detaliu. M ă sim t m ai bine. — E m inunat ce spuneţi. — Se pare că acolo unde locuiţi, blestem ele dispar. U n fel de zăgaz al răului care dă târcoale. A n g elica u m p lea cu cărbuni lam pa de păm ânt ars ca să preg ătească, atât ei cât şi in v itatei ei, p u ţin ă cafea turcească. L a vorbele Aanbroisinei, o privi, intrigată. — C e vreţi să spuneţi? — N u sim ţiţi că o prim ejdie n e d ă târcoale? întrebă ducesa p rivind-o cu ochii m ăriţi. N u ştiu cu m să spun, dar m i se pare că această primej die vă am eninţă în m o d d eo seb it... A ngelica suflă în j ar pentru a-1 înviora, înainte de a pune pe lam pă ibricul. înţelegea acum ce o intrigase şi chiar o deranjase, se p u tea spune, la ducesa de M audribourg: erau anum ite calităţi de ghicitoare, ca ale “egiptencelor”, care n u se potriveau cu titlurile ei de m are doam nă binefăcătoare. — Vorbiţi caP iksarett, zise ea. — M arele ş e f indian care a v en it aici, considerându-vă prizoniera lui? — D a ... Şi el m i-a spus: “ O prim ejdie te p â n d e şte ,..” şi a fugit — Vedeţi? zise A m broisine, alarm ată. Şi m ă întreb dacă această prim ejdie este în a fa ră ... s a u ... chiar în dum neavoastră... — în m ine?... — Da! Angelica, nu-m i luaţi în num e de rău ce vă voi spune, dar am o oarecare experienţă a fiinţei um ane, m ai ales a fem eilor, căci am întâlnit m ulte caractere... A l dum neavoastră este unul din cele m ai extraordinare pe care le-am întâlnit vreodată, unul dintre cele m ai captivante, şi de aceea aş vrea să vă sem nalez prim ejdiile

168

ANNE şi SERGE GOLON________________ ___

pe care le văd. Sunteţi atât de ieşită din com un încât credeţi că toată lum ea vă seam ănă, c ă sinceritatea sentim entelor dum neavoastră poate fi înţeleasă de o ric in e ... A r fi uşor să fiţi în şe la tă ... căci, în definitiv, sunteţi lipsită de prudenţă. — D e prudenţă, repetă A ngelica care o ascultase cu atenţie. — D a ... sau cel puţin, viziunea du m n eav o astră asupra lucrurilor şi a fiinţelor n u vă lasă să vedeţi îndeajuns prim ejdiile care p o t ap ă re a ... şi asta m ă îngrijorează. D e exem plu, să v o rb im de a c e s t... Piksarett. A in tra t în această cam eră ca şi c u m ar fi avut acest drept, ar fi fost stăpân, s-a aplecat asupra acestui p a t în care v ă odihneaţi ca şi cum ar fi fost norm al să vă privească, a p u s chiar pe um ărul m eu o m ân ă m urdară şi îm puţită şi râdea. N u m i-a m ai fost aşa de fiică în viaţa m ea. A m crezut chiar că este Diavolul. E u şi fetele m ele am urlat ca nişte nebune. — V -am spus că trebuie să respectăm obiceiurile sălbaticilor, zise Angelica care se abţinea să nu râdă la am intirea acestei scene. — D ar p u teaţi fi în p a t cu so ţu l! rem arcă du cesa p e u n ton înţepat. — în acest caz, şi dacă n-am fi avut grijă să tragem zăvorul în seara din ajun, căci ştim la ce să ne aşteptăm de la pop u laţia care bântuie pe ţănnurile noastre, ei bine! am firâs. Sălbaticii sunt pudici, chiar austeri, dar nu au o jen ă excesivă în faţa necesităţilor naturale ale vieţii. — Sunteţi indulgentă cu ei. V ă place acest bărbat? — C e b ărb at? întrebă A ngelica, neîn ţeleg ân d insistenţa Am broisinei pe acest subiect. — A c e s t... Piksarett! Ştiţi că în Q uebec se b ârfeşte că vă culcaţi cu sălbaticii. Angelica reacţionă cu repeziciune. — In Q u e b e c !... N u m ă m iră! îm i v o r m oartea. A r spune orice. A jung să sp u n ă chiar că simt o diavoliţă. P e n tru că sunt influenţaţi de un om care a văzut în noi complicii lui Satan, coborând pe teritoriile sale pentru a-i perverti: părintele d ’Orgeval. — A m a u z it v o rb in d u -se despre el, z ise A m broisine, gânditoare. — N u p u tem face nim ic îm potriva p ărerii sale. E a vine dintr-o idee fixă şi n u se va da înapoi de la nim ic pentru a-şi atinge scopurile. — Aţi putea cel puţin să nu-i mai daţi ocazia. L a asta voiam să ajung când v ă rep ro şam - oh! doar din afecţiunea p e care v-o

ANGELICA ŞI DEMONUL

169

p o rt - că n u ţineţi destul seam a de m ârşăv ia lum ii. A te culca cu sălbaticii, e groaznic pentru o fem eie albă şi, acum că vă cunosc, m ă răneşte şi pe m ine ideea. Cum poate soţul dumneavoastră să tolereze aşa ceva? Să fie oare u n soţ lipsit de interes? — N ici vorbă! replică A ngelica, gândindu-se Ia incidentele recente. — Atunci, nu înţeleg cum e l... — N u puteţi înţelege chiar totul din viaţa altora, i-o tăie sec Angelica, mai ales într-un ţinut în care trebuie să înveţi să-ţi reconsideri m ulte dintre principii. Aici toleranţa este necesară. —- D a ... dar prudenţa este o virtute. D e această dată, A ngelica se abţinu să răspundă. Ambroisine în cep ea s-o exaspereze. H otărât lucru, acest am estec de doam nă binefăcătoare a Sfântului Legământ, de copilării şi instincte profunde era enervant. D a, de fapt, A n g elica era rănită, dar, în sinea ei, nu putea nega că în vorbele ducesei era ceva adevărat, ceva ce traducea, poate, primejdia care îi ameninţa, care-i va ameninţa mereu. Primejdia un ei lum i care n u v a p u tea n icio d ată să-i accepte aşa cum erau. A cest lucru era greu de suportat. Piksarett... O uttake... Cum ar putea lămuri ce o lega de aceşti fii ai pădurilor americane? Lui Piksarett îi dăduse o mantie de culoarea aurorei pentru a înveli osem intele străm oşilor săi, iar el îi dăruise în schim b viaţa lui Outtake, irochezul rănit. Iar Outtake, zeul norilor, îi trim isese un colier de W am pum , să pecetluiască alianţa precum şi fasole şi orez pentru a-i salva de foam ete, Ia sfârşitul iernii. E a trase cafetiera de p e foc, lăsând băutura să se decanteze. A poi, se duse la fereastră. N o a p te a i se p ă ru n eag ră ca sm oala. Sentimentul de singurătate care-i învăluia pe ea şi pe Joffiey pe acest păm ânt i se p ăru de nesuportat S e gândi iar la am eninţările p e care le sim ţiserăfără să la poată preciza şi fiica o cuprinse. Cine urm ărea să-i piard ă? E rau aşa de abili! A şa de inteligenţi! D epăşeau în subtilitate fiinţa um ană. “ Crezi în Satan?”, îi spuse o voce interioară. N u ştiu!... D ar în D um nezeu?... D a, cred. D oam ne, apără-ne!... E a se întoarse spre A m broisine care n u o slăbea din ochi. — V -am întristat! Iertaţi-m ă... sunt adesea neîndem ânatică ... poate pentru că doresc atât să v ă cunosc ca să p o t să v ă ajut la rândul m eu. M i-aţi făcut atât bine. — N u v ă faceţi griji p en tru m ine, zise A ngelica, pe u n to n ironic. — D ar atunci, cine să-şi facă griji pentru dum neavoastră? exclam ă A m broisine, fiângându-şi m âinile. Sunteţi atât de singură

170

ANNE şi SERGE GOLON

aici! D e ce soţul n u v -a luat cu el? D acă v -a r iubi, a r sim ţi că v ă pândesc prim ejdii şi n u v-ar părăsi a ş a ... — D orea să m ă ia, dar nu puteam p leca d in G ouldsboro. Trebuie să aştept ca A bigael să n a s c ă ... — E adevărat, m i-aţi sp u s-o ... Sunteţi p re a b u n ă cu cei ce vă înconjoară, chiar dacă nu aparţin religiei dum neavoastră. E a e hughenotă, nu-i aşa? A venit ia m ine într-o zi. E ra p rim a dată că vorbeam cu o protestantă. M i s-a p ă ru t... încântătoare. — D a, este încântătoare, zise A n g elica c u u n zâm bet. C e voia? — Voia să ştie dacă m i-aş lăsa fetele să se m ărite c u piraţii care se g ăsesc aici c a să creeze n o i cu p lu ri d e co lo n işti la G ouldsboro. A m im presia că, personal, chestiunea n-o preocupa, dar că era m ai degrabă însărcinată cu o m isiune, ca de la fem eie la femeie, de soţul său sau de principalii şefi şi pastori din com unitatea lor. C red că aceşti hughenoţi se consideră aici ca şi Ia ei acasă, stăpâni ai unei colonii protestante, şi că nu văd cu ochi buni instalarea unor cupluri catolice. Cum luasem deja hotărârea pentru fetele mele, la sfatul părintelui de Vemon, am putut să o liniştesc. A cest demers al lui Abigael o uim i pe Angelica. — D e ce A b ig a e l n u m i-a v o rb it o a re d ire c t d e sp re preocuparea lor în această privinţă? — I-am pus şi eu această întrebare. M i-a m ărturisit că le era greu să se opună în m od direct soţului vostru care este proprietarul păm ânturilor şi căruia, după cum am înţeles, îi datorează m ult, şi chiar şi dum neavoastră, care sunteţi p artiza n a acestei idei -de colonizare prin căsătorie. — N u sunt în m od special partizana acestei idei, protestă Angelica, care se enervă din nou, dar în nebunia în care ne găseam cu aceste lupte şi naufragii, era o idee bună. — intr-adevăr, A bigael m i-a explicat asta. C red că în ceea ce o priveşte şi pentru a vă face pe plac, a r fi acceptat cu bucurie această soluţie. D ar se pare că bărbaţii din com unitatea lor sunt de altă p ă re re ... S-ar spune că sunt m ai degrabă ostili guvernatorului actual. E ste catolic, nu-i aşa? A ngelicanu răspunse. Cuvintele Ambroisinei îi produceau noi griji. H ughenoţii ăştia! N u vor ajunge niciodată să aibă încredere! Erau într-adevăr prea deosebiţi, prea inflexibili. Turnă cafeaua în două ceşti şi le puse p e m asă. M erse să ia dintr-un ulcior un pahar de apă proaspătă şi reveni. Ducesa, care-i obseiva figura îngrijorată, oftă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

171

— D a, înţeleg. E greu ce încercaţi să faceţi aici. Să îm păcaţi exteremele! — N u încercăm nimic, făcu Angelica, obosită, totul s-a făcut la întâmplare! Hazardul! Fiinţe care cer ajutor, care n-au unde să-şi pună capul... ce poţi face altceva... decât să le salvezi şi să le primeşti p e u n petec de p ă m â n t... E a m erse să se aşeze în faţa A m broisinei, când cineva bătu la uşă. D oam na Carrère intra, cu m antia de satin galben a ducesei pe braţ. — V -a m v ăzu t trecând, doam nă, zise ea, adresându-i-se acesteia d in urm ă. M i-am zis. “Iată că s-a întors!” Şi-i u n noroc, căci am term inat în sfârşit treaba. — E m inunat! exclam ă A m broisine, nu se m ai vede nim ic. Sunteţi de o îndem ânare uluitoare, dragă doamnă. — M -au ajutat fiicele m ele, zise C arrère, m odesta. Simt îndem ânatice şi e bine pentru ele să facă din când în când lucruri delicate. A veţi cafea turcească? continuă ea adulm ecând cu poftă arom a care se degaja din cele două ceşti de porţelan. — D a, v ă place această băutură, doam na C arrere? — D acă-m i place! Sunt n ebună după ea! — E i bine! B eţi această ceaşcă cât m ai e caldă. P regătesc alta pentru m ine.. D o a m n a C a r r e r e s e a ţ e z a bucuroasă şi b ău p ân ă la u ltim a picătură. P rivi în fundul ceştii la zaţul n egru şi îl scurse în farfurioară. — A m cunoscut o egipteancă care g hicea în zaţ de cafea. A m învăţat şi eu puţin. înveţi de toate în porturi. Vreţi să vă ghicesc? întrebă ea. — Oh! nu, v ă rog! Toate aceste vrăjitorii sunt păcate! strigă ducesa, sm ulgându-i farfurioara. A ngelica îi făcu sem n doam nei Carrere să nu insiste. — Bine! V ă las, zise ea, ridicându-se. — M âine va fi vreme frumoasă? întrebă Angelica, gândindu-se la rufele lui Abigael. D oam na C arrère m erse la fereastra şi adulm ecă aerul. — N u , zise ea, vân tu l s-a în te ţit iar. S -ar zice că ne aduce nori, ploaie şi chiar furtună. Prezicerile ei se dovediră juste. Puţin după aceea, în depărtare se auzi tunetul. M area se întunecă, şi apoi albi de spum ă.

172

ANNE şi SERGE GOLON

— V ă voi conduce acasă, p â n ă nu în cep e ploaia, propuse Angelica. Luaţi-vă mantia. E a o ajută pe A m broisine să-şi pună m antia neagră căptuşită cu stacojiu cu care venise cu o seară înainte. — D e unde aţi luat această m antie? o întrebă ea. Tot A rm ând D acaux o ascundea într-unul din buzunare? A m broisine p ăru că se trezeşte visare. — Oh! O altă poveste uim itoare, u n fel de m iraco l cum se întâm plă fără încetare în acest ţinut. Im a g in a ţi-v ă ... M i-a dat-o căpitanul vasului. — C e căpitan? Şi ce vas? — Şalupa care m -a adus ieri seară la G ouldsboro. Spuneau că au jefuit recent un vas spaniol şi că aveau la bord u n cufăr plin cu haine fem eieşti cu care nu aveau ce face. — M i-aţi spus că erau acad ien i... — A şa s-au prezentat. D e ce nu? A cadienii francezi nu sunt şi ei puţin piraţi când e nevoie, din cauza sărăciei şi pentru că au fost abandonaţi de com panii şi de guvern? Cum A ngelica răm ase perplexă, ducesa adăugă: — Insista să accept darul său. N u ştiu ce v o ia de la m ine, m i-era p u ţin frică. E adevărat că trem uram , căci tocm ai se lăsase ceaţa, iar m antia era binevenită. 7— C um era acest căpitan? C u faţa albă şi ochii reci?... — N u ştiu... n-am îndrăznit să-l privesc. Eram tulburată, cum vă spuneam , după îndrăzneala plecării m ele, să m ă găsesc singură, fără bagaje, printre acei m ateloţi necunoscuţi. Surâse slab. Vedeţi unde m -a dus dorinţa de a m ă întoarce la G ouldsboro p entru a vă întâlni? — D ar vasul, n-avea o flam ură portocalie la prova? — N u-m i am intesc. N u era decât o b a rc ă m are, v ă s p u n ... D ar dacă m ă gândesc m ai b in e ... Da, în m om entul în care coboram în respectiva şalupă, am remarcat o navă care trecea la câteva lungimi de cablu.* Şi a ceasta... aceasta avea o flam ură portocalie la prova!

4 — D oam na Angelica! D oam na Angelica! Recunoscând vocea Severinei, A ngelica sări din pat, însoţită de pisoi, trezit şi el. D e afară venea un zgom ot nedefinit. F urtuna... * 1 / 1 0 dintr-o milă. n.t.

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 1 7 3

S everine era în prag, cu fustă p u să p e cap, ca o glugă peste părul şiroind de apă. — D oam na Angelica, veniţi repede!... A bigael... — V in... E a se întoarse în cam eră pentru a se îm brăca şi a-şi lua geanta, gata pregătită. — Intră o clipă. U sucă-te puţin. P louă ta re ? ... U şa se trânti în spatele Severinei cu violenţă. — E furtună. A m crezut că n-o să pot să cobor până a ic i... sunt torente pe deal. — D e ce nu l-au trim is pe M artial? — N u s-a întors. N ici taică-său. F ace de pază la noul fo it şi de-a lungul râului. S-a sem nalat u n grup de irochezi. — A sta m ai lipsea! Şi Joffrey care era pe m a r e ... Şi M artial în vreo insuliţă cu C antor şi ceilalţi. Furtuna p u tea să-i îm piedice să se întoarcă m ai m ulte zile şi, aşteptându-i, m am elor le vo r m ai ieşi câţiva peri albi. în sfârşit, colac peste pupăză, m ai veneau şi irochezii... Abigael, pradă prim elor dureri, era singură cu m icul Laurier. — Să ne g răb im ... Parcă ploaia s-a m ai lin iştit... Pisoiul, cu coada ridicată şi capul plecat, urm ărise cu interes acest schim b de replici. — Să fii cuminte, îi spuse A ngelica închizând uşa, şi m ai ales, nu încerca să vii după m ine că te îneci. L a fort n u era d ecât o santinelă. C eilalţi oam eni de gardă fuseseră chem aţi pentru apărarea îm potriva irochezilor, deşi n u se prevedea u n atac de noapte. D ar era m ai b in e să aştepte zorile p e picior de război. D in fericire, ploaia se liniştea. — D u-te s-o trezeţti p e doam na C arrère, îi spuse A ngelica Severinei. U nul dintre băieţii ei să alerge în satul indian s-o aducă pe bătrâna Vatire. Şi se avântă în noapte spre locuinţa lui Abigael. U n vânt um ed şi rece gonea norii enormi, umflaţi, de un negru ca funinginea, p e cerul cenuşiu. D in când în când, erau străbătuţi de sclipiri de fulger şi zgom otul tunetului se îm pletea cu cel al m ării furioase. . A lergând, cu inim a strânsă de o n elinişte de nesuportat, A ngelica ridică ochii spre cer. N u ştia de ce noaptea i se părea atât de înspăim ântătoare la Gouldsboro, în această vară.

174

ANNE şi SERGE GOLON

— Doamne, zise ea, Doamne, te ro g ... A i m ilă de A bigael!... D e îndată ce ajunse la colibă, cerul îşi deschise iar barierele. E a se repezi înăuntru. — Iată-m ă, strig ă ea din prag, ca s-o lin iştească pe b ia ta însingurată din încăperea vecină. Vatra era stinsă. M icuţul L aurier, în căm aşă aşezat pe pat, părea speriat şi trem ura. — U rcă în pod la Severine şi bagă-te la căldură în patul ei, îi spuse ea. D orm i liniştit. M âine o să ai treabă să alergi în toate casele să duci vestea cea bună. Intrând la Abigael, o văzu descumpănită. — A h! iată-vă, iată-vă, zise tân ăra cu o voce întretăiată. Ce-o să se întâm ple cu m in e ? ... Gabriel nu-i aici!... Şi m i-e aşa de rău că m i se pare că n-o să m ai p o t suporta. — B a nu, b a nu, să-ţi iasă asta din m inte! Ea-şi lăsă geanta şi o luă de m ână. A bigael se agăţă de ea ca de un colac de salvare, pe care se hotărâse sănu-1 m ai lase de frică să nu se înece. Sim ţind durerea revenind, se crispă. — N u-i nim ic, o linişti A ngelica. N u-i decât o durere care vine şi trece. Păstrează-ţi curajul, câteva secunde. N u-ţi cer decât câteva secunde, A bigael... Aşa, e bine. Vezi, se îndepărtează d eja... cafurtuna... Abigael surâse slab. Se destinse şi figura îi deveni m ai calmă. — M -a durut m ai puţin de data asta, făcu ea, fără îndoială din cauza prezenţei şi m âinii voastre liniştitoare. — N u. M ai ales pentru că nu te-ai speriat şi te-ai zbătut m ai puţin. Vezi, totul este simplu. E suficient să nu-ţi fie frică. E a încercă să se îndepărteze pentru a aprinde focul, căci era frig, dar A bigael o opri: — N u, nu, vă rog, nu m ă părăsiţi! E a părea gata să se înspăimânte din nou. A ngelica înţelese că tânăra avea nevoie de p rezen ţa ei şi o asigură iarăşi că n u o va părăsi. — O are p e viteaza m ea A bigael o văd în starea asta? o certă ea cu blândeţe. N u te recunosc. A i încercări m ai m ari de înfruntat. Ce înseam nă frica asta care te apucă brusc? — Sunt vinovată, zise biata fem eie, trem urând, am a v u t... bucurii prea m ari. A m fost prea fericită în braţele lui Gabriel. A cum a venit vremea, o simt, să plătesc aceste bucurii vinovate. Dum nezeu m ă pedepseşte... — D raga m ea, D um nezeu nu-i un protestant r ă u ...

ANGELICA ŞI DEMONUL

175

G lum a îi m ai alină team a şi, deşi o nouă contracţie începuse, n u se p u tu abţine să n u râdă. — Oh! A ngelica, num ai d u m n eata puteai găsi asem enea răspunsuri. — C e? C e-am spus? întrebă A ngelica, care, îngrijorată, n u luase seam a la ce spune. Oh! A bigael, să vezi că totul v a m erge de la sine acum. — E adevărat că m ă sim t m u lt m ai b in e ... D ar nu este u n sem n că travaliul m erge prost şi se opreşte?... întrebă ea, speriată din nou. — N u, contracţiile sunt m ai am ple şi m ai profunde pentru că n u te m ai opui. Frica noastră m ăreşte greutăţile. D e ce să încerci să interpretezi dreptatea lui D um nezeu, creatorul nostru? A concepe viaţa este ceva sfânt, ca şi naşterea unui copil. D eci, ascultă-m ă şi crede ce-ţi spun. L-ai slujit pe D om nul concepând un copil în bucurie. A cum , slujeşte-L din nou, îndeplinind cu curaj şi fericire ce-ţi cere E L astăzi: să aduci pe lum e o n o u ă fiinţă, pentru a-L slăvi... Abigael ascultase cu aviditate. Ochii săi străluceau acum blând şi figura i se transformase, regăsindu-şi seninătatea obişnuită. — Sunteţi minunată, şopti ea. îm i spuneţi exact ce-mi doream să aud. D ar nu m ă părăsiţi, adăugă ea copilăreşte, ţinând încă m âna Angelicăi. — Trebuie să aprind fo c u l... “D ar ce face doam na Carrere? gândi ea. N u este fem eia care sa se team ă să scoată nasul din c a să câ n d plouă. C e se petrece? Nii este n o rm al.. M inutele treceau greu. E a nu îndrăznea să plece de la căpătâiul lui A bigael. D eşi liniştită şi p lin ă de curaj intra într-o fază critică. D urerile durau m ai m ult şi erau m ai dese. în sfârşit, Angelica auzi, uşurată, u n zgom ot de uşă. Severine apăru u d ă din cap până-n picioare. — U nde este doam na C arrere? întreba Angelica. N -a venit. De ce? — N u reuşesc s-o trezească. Severine părea com plet descum pănită. — C um nu pot s-o trezească? C e înseam nă asta? — Doarme! Doarme! zise Severine, speriată. A u zgâlţâit-o, au încercat tot. Doarm e şi sforăie, nu-i nim ic de S cut. — Şi bătrâna Vatire? — U nul dintre băieţi a plecat în sat.

176

ANNE şi SERGE GOLON

_______________

— C e se întâm plă? în treb ă A bigael, d eschizând ochii şi agitându-se din non. E totul bine? — Siguí- că da. N -am m ai văzut altă naştere să decurgă aşa de uşor. — Totuşi, copilul este cu şezutul înainte. • — E ste şi m ai uşor, dacă eşti curajoasă. C â n d v a veni m omentul, fă un efort m are şi nu te opri. încet, îi şopti Severinei: — D u-te s-o iei p e vecina cea m ai apropiată. B ertille... B iata Severine se cufundă din nou în întuneric, ren u n ţân d să-şi m ai pună fusta p e cap ca să se apere de şuvoaiele de apă care cădeau. E a se întoarse puţin m ai târziu. — Bertille nu vrea să vină. Spune că-i e fiică de furtună şi că n -a v ăzut niciodată vreo n a ş te re ... şi apoi că nu-1 p o ate lăsa pe Charles-H em i singur. Soţul ei e la gardă. — A tunci du-te s-o iei p e R ebecca, pe doam na M anigault, p e oricine, trebuie să m ă ajute cineva. — P ot eu să v ă ajut, doam nă Angelica. — L a urm a u rm e i... N u mai avem tim p acum. Aprinde focul, pune apa să fiarbă. Şi, să-ţi schim bi hainele. — E o copilă bună, spuse încet A bigael, p rivind în direcţia fetiţei. Severine făcu focul, agăţă u n ceaun şi se d use să-şi p u n ă o rochie uscată, după care îi aduse Angelicăi un scăunel ca să se aşeze. A duse apoi u n altul pentru a pune pe el instrum entele. A ngelica îi dădu un săculeţ de plante pentru infuzie. “M ăcar dacă Vatire va ajunge la tim p” gândi ea. — Sim t o forţă care m ă copleşeşte, zise A bigael ridicându-se brusc, sprijinintă p e coate. — A cum e m om entul. C uraj! N u te opri... Angelica se pom eni, fără să ştie cum, ţinând de picioare ceva roşiatic şi lucios.— Oh! Abigael, făcu ea, oh! draga mea! copilul tă u !... Uite! Priveşte-1... Ţipătul noului născut izbucni ascuţit. A ngelica, trem urând, nu-şi dădea seam a că lacrim ile-i curgeau pe obraji. — E fată, zise A bigael pe un ton de nespusă bucurie. — C e frum oasă este! exclam ă Severine, şi începu să râdă, încântată. “Ce idioată sunt! gândi Angelica. Sunt aici amândouă, fericite, şi eu sunt cea care plânge” . ..

______________

■

ANGELICA ŞI DEMONUL

177

Repede, tăie cordonul şi înfăşa copilul intr-un şal. — Ţine-o, zise ea Severinei. Ia-o în braţe. — Ce lucru m inunat, naşterea unui copil! zise Severine, în extaz. D e ce n u n e lasă să ne u ită m ? ... E a se aşeză pe taburet, strângând în braţe preţioasa povară. — Ce frum oasă este, scum pa d e ea! S-a liniştit de cum am luat-o în braţe. N aşterea fusese fără greutăţi. Copilul era micuţ, iar m am a nu avusese de suferit. Felul în care avusese loc această naştere de care se tem useră atâta, le copleşise. — Trem ur toată, zise A bigael, n u m ă p o t opri. — N u-i nim ic. O să-ţi p u n pietre calde la picioare şi o să te simţi m ai bine. E a alergă la vatră. — Şi acum , adm iră-ţi fiica, zise A ngelica, când îşi văzu prietena încălzită, bine învelită, sprijinită de perne. E a luă copilul din braţele Severinei şi-l puse în cele ale Iui A bigael. Pare cum inte şi frum oasă ca m am a eL C um o să-i p u i num ele? — Elisabeth! în ebraică, asta înseam nă C asa bucuriei. — P ot şi eu s-o văd? în tre b ă cu voce în ceată L au rier din pod. — Da, băiete, hai să instalăm leagănul. P loaia continua să cadă p e acoperiş, d a r în căsuţa de lem n zgom otul ei nu ajungea la urechile celor care se înghesuiau în jurul noului născut. — M or de foam e, strigă deodată Severine. — Şi eu, recunoscu A ngelica. O să v ă fac o fiertură, şi o să m âncăm îm preună înainte de a ne întoarce în pat. C ând se întoarse m eşterul B em e, găsi m asa pusă cu cea m ai frumoasă faţă de masă, sfeşnicele de argint cu lumânări albe de ceară de albine, şi vesela de zile m ari în ju ru l unei supiere fum egânde. Toată casa era lum inată şi focul scânteia în vatră. — Ce s-a întâm plat? întrebă el, punându-şi m uscheta lângă uşă.. A i zice că-i o m asă de B o b o tează!... — Copilul Iisus este aici, strigă Laurier. Vino să vezi, tată! B ietul om nu-şi revenea. N u reu şe a să înţeleagă că ţotul se petrecuse fără problem e, că noul născut era acolo, că A bigael era teafară şi nevătăm ată. F ericirea sa era atât de m are în cât nici nu putea să vorbească. — Şi irochezii? întrebă Abigael.

178

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— N ic i u rm ă de irochezi, nici m ăcar de v re u n grup de războinici oarecare, abenakis sau alţii. Tare aş v rea să ştiu cine s-a distrat facându-ne să alergăm aşa într-o noapte de infern ca asta!... Puţin m ai târziu, Angelica părăsi familia fericită şi luă drumul fortului. Z orile n u erau departe, dar noaptea era în că adâncă din cauza norilor care se îngrăm ădeau pe cer. P loaia încetase. N atura, epuizată, p ărea că gâfaie, iar peste zgom otul m iilo r de pârâiaşe, cântecul greierilor se înălţă brusc, ca o orchestră celebrând sfârşitul furtunii cu ţârâituri triumfătoare. L a jum ătatea drum ului, A ngelica întâlni u n băiat, ud din cap până-n picioare, care legăna un felinar. Era fiul cel m are al doam nei Carrere. — Vin din satul indian, zise el. — N u ai luat-o pe bătrâna Vatire. — N ici în spate n-aş fi putut să vi-o aduc. A luat alcool de la m arinari în ultim a vrem e şi am găsit-o beată m o artă...

5 Ce s-ar fi întâm plat d a c ă ... M intea A ngelicăi se lovea de acest d a c ă ... şi ce vedea atunci îi pro d u cea o asem en ea spaim ă încât nici b u c u ria şi uşurarea provocate de naşterea uşoară a lui Abigael nu reuşeau să o liniştească. E a n-ar fi vrut să reţină din aceste ultim e ore decât ieşirea dintr-o încercare de care se tem use, dar um bra răm ânea şi o îm piedica să se bucure pe deplin. Ce s-ar fi întâm plat dacă naşterea n-ar fi fost uşoară? Absenţa meşterului Bem e, chiar în acea seară, complicase lucrurile. Abigael se tem ea de singurătate. Angelica sosise la timp. Şi apoi, indispoziţia doam nei Carrere, absenţa bătrânei indience, fu rtu n a... !... M eşterul B em e spusese: “Cine s-a putut distra facându-ne să alergăm după irochezi în această noapte de infern?” Şi întrebarea se întâlnea în m od ciudat în m intea Angelicăi cu amintirea informaţiilor false care le fuseseră date, ei şi lui Joffrey, ca să-i înşele, să-i despartă, să-'i îm piedice să se întâlnească sau să se ajute. Ori, cum spusese contele de Peyrac, veştile false, ca şi falsele alarm e erau rare. A sem enea încălcări, trădând toate legile m ării şi ale Lum ii Noi, nu puteau veni decât cu intenţii duşmănoase, hotărâte

ANGELICA ŞI DEMONUL

179

şi prem editate. Va trebui să vo rb ească cu B em e; cine le dăduse vestea apropierii unui grup irochez, obligându-i să se înarm eze şi să se în d ep ărteze de sat, el, B erne, fiind obligat să plece de acasă, unde A bigael era p e punctul să n ască?... D ar bătrâna V atire? A lcoolul p u tea să o fi tentat pe bătrâna indiancă. E a nu m ai alerga după nave c a s ă schim be câteva blănuri pentru u n a sau două ocale de apă de foc. Probabil i se aduseseră... D ar c in e ? ... Şi de ce, în m od crim inal, exact în acea seară, în acea n o a p te ? ... Şi furtuna! Furtuna adăugându-se la toate astea... “D a r cine p o a te provoca o fu rtună doar p en tru a ne face ră u ? ... Ah! îm i ies din minţi! Toate astea nu sunt decât coincidenţe pe care am fost cât p e ce să le plătim scum p ! E o prostie să văd în asta p lan u l u n e i m inţi rău intenţionate. C ine ar dori m oartea lui A bigael?... N u-i posibil...” E a privi cerul roz care ieşea din n oaptea întunecoasă ca u n nufăr strălucitor dintr-o baltă noroioasă. Norii cenuşii fugeau la orizont lăsând loc unei dimineţi sidefii. D oar un vânt tăios amintea violenţele nopţii. Angelica nu putuse închide ochii. Răm ăsese sprijinită în coate la fereastră, pândind primele luciri, şi vorbind cu pisoiul care o asculta cu capul plecat, aşezat p e coadă, liniştit. D e în d ată ce v ă z u că G ouldsboro se trezeşte, n u m ai avu răbdare şi se duse la H anul de sub port, cu m icu l său însoţitor pe urm e, sărind cu veselie peste pârâiaşele care coborau panta plaj ei. — Ce-i c u povestea asta, că ri-aţi p u tu t s-o treziţi pe m am a voastră în n o ap tea aceasta? întrebă ea p e u n a din fetele C arrere care, singură la bucătărie, punea oalele la fiert în vatra monumentală. — E adevărul adevărat,. încă m ai doarme, afînnă adolescenta, îngrijorată. N u pare bolnavă, d ar totuşi, nu este norm al să doarm ă aşa, m ai ales după tot zgom otul de azi-noapte. — A ti zgâltâit-o? Ati tipat la ea? — D a! ’ — A tunci, într-adevăr, este îngrijorător. C hiar o persoană foarte o b osită se trezeşte când e zgâlţâită. I s-a în tâm p lat ceva. D u-m ă repede la ea !... Carrère sforaia zgom otos, culcată p e spate, cu cerşaful până la bărbie, cu g u ra întredeschisă şi n asu l în sus. Părea hotărâtă să doannă aşa, liniştită, până la sfârşitul lumii. în afară de asta, tenul îi era norm al, bătăile inimii puternice.

180

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

A ngelica o scutură şi ea, o strigă, fără să o b ţin ă alt rezultat decât câteva m orm ăituri. In disperare de cauză, îi făcu o ceai de plante foarte tare pentru a-i susţine inima. B una fem eie avu reflexul de a înghite băutura, d ar n u se trezi. Totuşi, o oră m a i târziu păru cufundată intr-un so m n m ai uşor. A ngelica, du p ă ce o v izită pe Abigael, reveni la căpătâiul ei, supraveghind cu îngrijorare acest somn ciudat din care fem eia nu ieşi decât pe la ora u n u după-am iază. Părea ameţită, şi-i trebui un oarecare tim p ca să înţeleagă de ce familia, vecinii şi Angelica erau adunaţi cu mgrijoare la căpătâiul ei. — E de la cafea, zise ea acesteia, m -a m sim ţit rău aproape im ediat după ce am băut-o. M i-am intesc că n u m ă m ai ţineau picioarele. A m crezut că n-o să pot ajunge p ân ă la H an şi m i-a fost greu să m ă dezbrac şi să-m i pun căm aşa de noapte. A veam u n gust de fier în gură. — C afeau a m ea? D a r am b ău t şi eu, p ro te stă A ngelica. N u, se răzgândi ea, îm i am intesc acum , m i-am făcut alta, după ce v-am oferit ceaşca m ea, d ar n-am băut-o. T otuşi, do am n a de M audribourg a băut şi ea ş i ... E a se întrerupse, căutând să-şi amintească. O întâlnise cineva p e A m broisine în d im ineaţa aceasta? N u ... O v ăzu se cineva pe ducesa de M audribourg în tim pul zilei? Toţi clătin ară din cap. în m od norm al, ar fi trebuit să vină să ia m asa la H a n sau să caute s-o întâlnească pe Angelica. A fară num ai dacă m ătuşa A nna n-ar fi reţinut-o la m asă şi ar fi răm as să m ai discute cu e a ... A ngelica alergă până la casa bătrânei dom nişoare. Pisoiul, foarte agitat, ţo p ăia p e urm ele ei. O găsi p e m ătu şa A nna în prag, discutând cu u n vecin despre naşterea fericită a m icuţei Elisabeth. — Aţi văzut-o pe doamna de M audribourg? îi zise ea, gâfâind. M ătuşa A nna dădu din cap. — N u, n -am auzit-o m işcând. C redeam chiar c ă n u -i acasă; poate că, sculându-se înaintea m ea, s-a dus la slujba iezuitului. A ngelica înconjură casa şi se duse să bată la uşa hangarului, unde se pusese u n pat pentru ducesă. N u răspunse nimeni. E a ridică zăvorul, dar u şa era blocată din interior. — Trebuie să spargem uşa, zise ea vecinului. — D e ce? se m iră el. — M ai bateţi, propuse m ătuşa A nna, desigur că doarme. — Tocm ai asta nu este nonnal, zise A ngelica disperată. — H ei, doam nă ducesă, treziţi-vă, strigă vecinul, bătând cu pum niiînuşă. — E inutil, v ă spun, trebuie să spargem broasca.

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

181

— A şteptaţi, p arcă m işcă ceva înăuntru. S e au zea într-adevăr o u şoară m işcare, apoi u n pas ezitant îndreptându-se spre uşă. Z ăvoarele fură trase şi în u şă apăru A m broisine în căm aşă, clătinându-se, adormită. — Ce faceţi aici? se m iră ea. A bia m -am sculat. Şi privind spre soare, întrebă: — C ât e ceasul? — Foarte târziu, zise Angelica. Am broisine, cum v ă simţiţi? — F o arte b in e ... A m doar capul g reu şi u n gust de fier în gură. Aceleaţi cuvinte ca doamna Carrère. N u m ai era nici o îndoiala C afeaua era de vină. C u siguranţă co nţinea u n drog şi cele două persoane care băuseră căzuseră într-un som n greu pentru m ai m ulte ore. Şi brusc, înţelese. O transpiraţie rece începu să-i curgă pe spate. O rev ed ea pe doam na C arrère intrând ţi spunându-i: “Oh! Ce frum os m iroase cafeaua dum neavoastră! ’5‘‘Luaţi ceaşca mea ”, răspunsese ea. D acă n-ar fi venit doam na Carrère, ea ar fi trebuit deci să bea cafeaua, şi ea ar fi dormit la ora la care A bigael ar fi avut nevoie de ajutorul ei. în zadar a r fi zgâlţâit-o sau ar fi strigat-o... Abigael ar fi trebuit să facă singură faţă încercării şi, în starea de culpabilitate şi tensiune în care se găsea, n-ar fi rezistat. C hinuită de dureri, a r fi suferit ore întregi, între vecinii nepricepuţi şi zgom otul furtunii. Copilul ar fi m urit, poate şi m am a!... Era, deci, adevărat! “Se” dorise m oartea lui Abigael! D ar de ce? — Ce aveţi? bâigui Am broisine, abia ţinându-se pe picioare, în căm aşă în faţa lor, păreţi bolnavă? C e se întâm plă? A fost vreo nenorocire? — Nu! Nu! Slavă cerului. Culcaţi-vă, A m broisine, abia m ai staţi în picioare. — M i-e foarte foame, se plânse copilăreşte ducesa, ducându-şi m âna la stomac. — M ătuşă A nna, aveţi nişte supă să-i daţi, ceva cald? — A m supă de m ăcriş ! A n g elica avea nevoie să se convingă că m icu ţa E lisabeth, rotundă şi roză ca un bebeluş de zahăr de Crăciun, se odihnea liniştită jn braţele m am ei sale, ca să nu leşine. Totul m ersese bine. E a fusese la căpătâiul lui A bigael, îi dăduse tot ajutorul de care avea nevoie, copilul şi m am a emu teferi, le făcuse o vizită şi bucuria care dom nea

182________ ■_________ANNE şi SERGE GOLON

_______________

acolo era nespusă. O rice v izitator care le trecea pragul se sim ţea pătruns de fericire. Dar, gândindu-se la ce ar fi p utut fi d a c ă ... A n gelica nu-şi putea reveni. Până şi acea furtună care izbucnise ca pentru a încununa catastrofa... “D ar cine poate provoca o furtună pentru a ne face rău?” îşi repeta ea. Atunci îi reveniră în m inte cuvintele părintelui de Vemon: “Când lucrurile diabolice se pornesc, soarta, destinul, natura însăşi par a fi de partea celui care doreşte răul.” Furtuna! F u rtu n a era în plus! M â n a de a ju to r d a tă de Necuratul. — D ar ce aveţi? insistă Am broisine. Sunteţi liv id ă... V ă rog, sp u n e ţi-m i... D e ce m -a m trezit aşa de târziu? S -a în tâm p lat o nenorocire, nu-i aşa? — N u! N u ! ... D in co n tra !... O m are fericire. S-a născut m icuţa Elisabeth... Copilul lui Abigael. Şi adăugă, privind-o cu u n fel de sfidare p e gingaşa fem eie din faţa ei: — N-a murit! Vedeţi? — D om nul fie lăudat! Ambroisine de M audribourg îşi împreună mâinile şi, aplecând capul, m urm ură cu fervoare o rugăciune de recunoştinţă. In cămaşa ei fină, sem ăna cu u n înger. — D e ce, atunci, păreaţi atât de tulburată? — Nu-i nim ic! Em oţia, oboseala nopţii... Şi m -aţi speriat cu somnul acesta prelungit... “O să arunc cafeaua aia”, gândi ea. întorcându-se, văzu pisoiul în spatele ei. E ra zburlit, cu spatele încovoiat, suflând şi scuipând, privind îm prejur nu se ştie ce. E a îl luă, ridicându-1 la înălţim ea feţei sale. A r fi vrut să afle secretul şi, cufbndându-şi privirea în pupilele de agat, îi şopti: — C e vezi? Ce vezi? Spune-m i,pe cine v e z i? ...

6 U n p re o t... O sutană neagră care s-o povăţuiască. Angelica sim ţi această nevoie în tim p ce urca colina în căutarea părintelui M araicher de Vemon. I se părea că slujitorul lui D um nezeu ar fi mai capabil decât ea să descurce iţele ultim elor întâm plări. D orea să-i

ANGELICA ŞI DEMONUL

183

p o v e ste a scă totul, dar n u ştia dacă o v a face. P ân ă la urm ă, ce sentim ent o îndem na să m eargă spre el? Părintele de Vemon venise, apoi plecase, dar ea nu încetase să-l sim tă prezent la Gouldsboro. D e fapt, n u se îndepărtase de loc. Şi d acă se cufunda uneori în pădure pentru a boteza din sat în sat, sediul său părea să răm ână pe ţărm. Se spunea că îşi construise p e faleză, între p ort şi golful anem onelor, u n confesional, o cab an ă de sco arţă şi u n altar din trunchiuri de lem n unde celebra în fiecare dimineaţă Sfânta Liturghie. D e altfel, putea să nu fie acolo la acea oră din zi. Şi oare ce voia ea să ştie sau să obţină de la e l? ... D e fapt, îşi d ăd u seam a c ă n u d o rea d e c ât să-l vadă. U n preot! N u-i v a spune poate nim ic, dar vechiul reflex, născut din copilăria religioasă, cu rugăciuni şi procesiuni, funcţiona şi o conducea spre el. El era ‘‘Preotul”. Căpătase cu preţul ascetismului, al castităţii, al îndepărtării de lum e, dreptul de a v edea m isterele obscure care dirijează acţiunile umane. D e ce oare părintele de V em on pusese cm cea tocm ai în acest loc, ca şi cum plănuia să răm ână aici m ult tim p? C a un deget prins în tre sc o a rţă şi tru n ch i, m ic a sa tab ă ră e ra în g h esu ită între G ouldsboro-ul catolic şi G ouldsboro-ul protestant, cu ieşire spre tabăra C ham plain şi spre satul indian. Şi m area c race de lem n se înălţape fundalul copacilor pădurii şi al cerului. Cedri uriaşi şi câţiva ulm i şi stejari alcătuiau un decor verde închis, îm pestriţat de epilobi purpurii, u n decor ca pentru o dram ă shakespeariană, între m are şi pădure. E splanada pe care se înălţa crucea, cabana, confesionalul şi altarul era presărată de ienuperi şi plante cu parfum amar. Ieşind dintre arbori, se auzea im ediat zgom otul valurilor, şi, uneori, când acestea aju n g eau m ai departe, u n n o rişo r ca zăpada de p ăşea m arginea falezei. Părea un m are anim al curios, căutând să arunce o privire furişă într-o lum e ce-i era necunoscută. B ăieţelu l suedez şedea în faţa cabanei, cio p lin d u n fluier. Angelica îl zări pe părintele de Vemon Ia extremitatea promontoriului de stânci enorme. Sutana sa neagră se detaşa p e orizontul redevenit de un albastra închis, pătat cu alb. Stătea înfipt bin e pe picioarele goale, fără să ia seam a la stropii pe care valurile îi aruncau înjur. Avea faţa întoarsă într-o direcţie anum e. A propiindu-se, A ngelica ştiu că priv ea spre G ouldsboro. D e acolo, G ouldsboro se vedea bine, cu rada, plaja, portul la stânga şi “ casele sale de lem n deschis la culoare“.

184

ANNE şi SERGE GOLON_____________ ~

O atenţie susţinută îl ţinea nem işcat pe iezuit. Părea că doreşte intens să p erceapă secretul acestei im agini, fixată acolo, în curba malului. N u o auzi pe Angelica apropiindu-se, şi ea ştiu, printr-un fel de magie, că evoca viziunea călugăriţei din Quebec. Când se întoarse spre ea, ea-i spuse cu u n zâm bet, puţin dezam ăgit: — Gouldsboro este, nu-i aşa? V ă gândiţi la sora M agdalena care a văzut G ouldsboro în viziunea e i!... G ouldsboro pe care nu l-a putut vedea niciodată altfel decât în vis? El o fixă cu privirea sa voit. — D e ce G ouldsboro? suspină ea. — Şi de ce n u G ouldsboro? replică el, sarcastic Venind spre ea, se întâlniră la ju m ătatea drum ului şi în faţa figurii mândre, a ţinutei sale şi a răcelii expresiei, o îndoială o străbătu. N u demult ea gândise: ‘T o t acest complot, care se urzeşte împotriva noastră, este atât de abil! A tât de inteligent!... D upă chipul acestui om , al acestor oam eni în sutană neagră, dresaţi să-l slujească pe Dum nezeu cu toate resursele cunoaşterii şi puterii lor asupra spiritului um an, folosindu-se de dorinţe şi tem eri, pentru a duce oam enii la m ântuire cu orice preţ, neprecupeţind nim ic pentru a-şi îndeplini scopul sacru: salvarea şi apărarea B isericii catolice apostolice şi rom ane, şi, dacă se poate, răspândirea ei în întreagalum e.” D ar dacă el era duşm anul ascuns, sau, m ai degrabă, dacă în spatele lui se afla figura fanatică a părintelui d ’Orgeval? E a n u putea u ita că părintele de V em on venise s-o ia de p e vasul lui B arb ă de Aur. Cine-1 trimisese? L a ordinele cui? A m intindu-şi asta, îl revăzu pe Jack M erw in m estecându-şi tutunul şi m anevrând p ânza şi team a îi dispăru. A c e st om care o scăpase de la înec şi o dusese în braţe, care-i oferise o supă caldă pentru a o întări, nu putea fi duşmanul său. Chiar dacă prim ise ordine severe în ce o privea, ea-1 sim ţea destul de independent pentru a le interpreta în felul lui. Trebuia să ai curajul să-l înfrunţi şi de a-i cunoaşte m ai bine intenţiile. > E a ridică ochii spre el: — A tunci, ce p resentim ent aveţi? întrebă, cu îndrăzneală. D iavoliţa poate apărea din Gouldsboro? — Da! C red asta, răspunse el, privind-o în ochi. A ngelica sim ţi că păleşte. — Deci, sunteţi duşm anul nostru? — Cine spune asta? — Sunteţi la ordinele părintelui d ’Orgeval, nu-i aşa? A ju rat că ne va distruge. V -a trimis să ne spionaţi, să ne reduceţi la tăcere,

ANGELICA ŞI DEMONUL

185

s ă n e d istingeţi, să ne ucideţi d acă se prezin tă o c a z ia ... îm i am intesc... E a se trase înapoi şi-i strigă cu un fel de disperare: — ... M ă priveaţi m urind acolo! Da! C ând m ă înecam la capul M onegan, m ă priveaţi m u rin d ... A m ştiut. A m citit-o în ochii dum neavoastră când refuzaţi să-mi întindeţi m âna ca să m ă ajutaţi... A şte p ta ţi cu braţele încrucişate ca m area să-şi îndeplinească nelegiuirea. D ar una este să hotărăşti confonn unui ordin: “ Această fîn n ţă treb u ie să m o a ră ...” şi a lta să o priveşti zbătându-se şi agonizând. N -aţi putut. E l o asculta exam inând-o cu atenţie, dar răm ânea impasibil. C ând ea tăcu, gâfâind, o întrebă p e u n ton calm: — Pot să te întreb, doamnă, care este obiectul vizitei dumitale în tabăra m ea astăzi? — M i-e frică, zise ea într-un elan. Şi cum întinsese am ândouă m âinile în faţă spunând aceste cuvinte, fu surprinsă să-l vad ă - p e el, u n iezuit - luându-i-le şi ţinându-i-le o clipă cu ferm itate într-ale sale. — E bine! zise el. S unt fericit că ai ven it la m ine în ciuda scopurilor ascunse pe care m i le-ai atribuit adineauri. Sunt la dispoziţia dum itale pentru a încerca să-ţi dau curaj. Ce se întâmplă? E a n u m ai ştia ce să spună. G estul lui M erw in era atât de neaştep tat... U n val imens se sparse în adâncurile promontoriului şi o jerbă de spum ă albă ca zăpada ţâşni la o înălţim e incredibilă. Purtată de vânt, o ploaie de picături sărate şi sclipitoare îi învălui. Făcură câţiva paşi să se îndepărteze, dar A ngelica ezita să vorbească. D e z v ă lu in d u -i te a m a d e a v e d e a u rzin d u -se o acţiune prim ejdioasă la G ouldsboro, n u u rm a ea oare să arunce aşezarea, deja co n sid erată eretică, p o se d ată de diavol, copleşită de toate păcatele Israelului, şi m ai adânc în disgraţie? E a clătină din cap. — N u ştiu ce se întâm plă aici, dar sim t că n i se doreşte distrugerea într-un m od atât de puternic şi atât de profund încât nu m ă p o t opune. C ine n e doreşte pieirea? D acă aş şti-o, m -aş putea apăra. E ste părintele d ’O rgeval, M erw in? D acă ştiţi, v ă im plor, spuneţi-m i. E l v-a anunţat că eram p e v asul lui B arbă de A ur, la ordinul său aţi venit să m ă luaţi? E ra o legătură, nu-i aşa, între captura m ea şi ce aţi venit să faceţi în G olful Francez? E l nu negă, dar nici nu aprobă. A ngelica simţea că încearcă să lege în tre ele diferitele fapte pe care le cunoştea, că ştia m ai m ult 3

186

ANNE şi SERGE GOLON-____________________

decât ea despre m isterele care o înconjurau, dar că n u era hotărât să-i com unice gândurile sale. Se tem ea, oare? L ucra oare pentru duşmanii lor? Era el oare unul dintre duşmani? — Englezi puritani, francezi eretici, reluă el brusc, piraţi fără credinţă şi lege, aventurieri gata de orice, iată p o p u laţia de la Gouldsboro. C um ar putea trăi în pace un asem enea viespar, fără să atragă suspiciunea C anadei care, prin Acadia, îi este vecină? — E o judecată pripită, protestă Angelica, v-aţi putut da seam a singur că po p u laţia n o astră este com pusă m ai ales din fam ilii muncitoare cu m oravuri patriarhale şi, în ciuda sosirii recente a acelor piraţi care sunt de altfel hotărâţi să se cum inţească, aici dom neşte o atm osferă decentă. Desigur, ne distrăm uneori. C ât despre englezii puritani, ştiţi foarte bine că sunt refugiaţi dinNoua-A nglie, fugind de m asacrele de acolo şi care aşteaptă să se calm eze furtuna p entru a se întoarce acasă. Fem eile şi copiii aceştia de sub protecţia noastră, de ce n -ar avea şi ei d reptul la viaţă? L ăsaţi-i să trăiască! N -au m urit oare destui de cealaltă parte a G olfului... Oh! M erw in, spuse ea cu durere, v ă am intiţi de copilaşii englezi din insula Longue care veniseră să ne cânte despre scoici?... A cum sunt m o rţi... A um blat zvonul că insulele d in golful Casco au căzut în m âinile indienilor abenakis... — E i bine, aici te înşeli, zise el brusc. N -a u m urit. Insulele aşteaptă în că asaltul b ă rc ilo r indiene, iar acei copii englezi pe care-i plângi, continuă să caute scoici cântând. Peste puţin tim p, se vor întoarce liniştiţi în fennele lor dinNoua-A nglie. Şi toate acestea datorită ţie, sau din vina ta, cum vrei s-o iei! — Ce vreţi să spuneţi? sfrigă ea privindu-1, uluită. — C ă plecarea, m ai degrabă fuga lui P ik sarett a dat peste cap toate planurile, a dem oralizat frupele pornite să atace colonii din Noua-Anglie. R ăzboiul indian s-a stins ca un foc de paie. Deja, după dispariţia sa, friburile pe care le adusese din nord s-au risipit, urcând pe Q uebec şi ducându-şi cu ei ostatecii. C ele care se porniseră spre sud aşteptând venirea lui, nu l-au p re a văzut, m ai preocupat fiind să te urm eze, doam nă, decât să-şi conducă trupele la luptă. A poi, a pân d it trecerea vasului White Bird. C ând a văzut că te afli la bord, a u rc a t p ân ă pe Pentagoet, unde n e-a aşteptat. Ori, nu e război indian în regiunea noastră fără m arele războinic din Acadia. După câteva hărţuieli, indienii, aliaţi cu francezii, au renunţat să m ai continue. A sta-i!... Eşti m ulţum ită de isprava dum itale?... Da, după cum v ă d !...

ANGELICA Şl DEMONUL

187

El văzuse chipul Angelicăi luminându-se. într-adevăr, vestea că fuseseră cruţaţi copiii din insula Longue îi adusese o asem enea uşurare şi o asem enea bucurie încât sim ţi o căldură răspândindu-se şi urcându-i până pe frunte. — Ce fericire! zise ea, cu ochii strălucitori. Deci, sunt în viaţă. D om nul fie lăudat! Iezuitul îşi scărpinabărbia privind-o, în tim p ce o lucire veselă îi sclipea în ochi. — R ecunoaşte, doam nă, că p ărin tele d ’O rgeval ar avea câteva m otive să fie supărat. O campanie care cade pe m âna femeilor, M arele său Botezat, fiul său preferat, sustrăgându-se fărărem uşcări datoriei sale de ş e f al u n u i răzb o i sfânt, şi toate acestea fiindcă a întâlnit-o pe doam na Lacului de Argint. A şa eşti num ită în Quebec, unde oraşul este de p artea dum itale. C ân d ştim cât e de greu să-i influenţăm pe aceşti indieni schimbători şi capricioşi, puterea dumitale asupra unei personalităţi aşa de dificile ca cea a lui Piksarett, pentru cine n u te cunoaşte, poate părea vrăjitorie. Şi au m ai fost deja unele situaţii destul de greu de înghiţit pentru superiorul m eu, cum ar fi cea a dom nului Lom enie-C ham bord, care este, după cum ştiţi, cel m ai b u n prieten al său, dar, arătându-se partizanul dum itale înflăcărat, l-a rănit adânc. C um să n u vadă în dum neata o primejdioasă inamică, când in stalarea lui P eyrac p e aceste ţărm uri pare, deja, că sapă bazele întregii noastre opere în Acadia, iar prezenţa dumitale alături de el, l-a lipsit ca prin m agie de cele m ai bune alianţe. — D ar de ce este convins că-i vrem răul? C ăutăm şi noi un colţ pentru a supravieţui. Lum ea e m are şi A m erica im ensă şi puţin populată încă. N u vrem răul. C u ce îl deranjăm ? — Oferiţi un exem plu care n u sepotriveştecu ceea ce vrea să im pună aici. Populaţia noastră canadiană este, desigur, credincioasă. V rea să ajungă în lu m ea lui D um nezeu, dar o face m ai degrabă cutreierând pădurile şi vânzând blănuri, decât cultivând câm pul la um bra bisericilor. Se Iasă m ai u şo r influenţată în necredinţă de cei care pot trăi luni întregi departe de orice cum inecătură. Exem plul vostru este dej a pentru ei o ispită. Vin Ia voi căci găsesc aici m arfă mai bună şi posibilităţi de a face comerţ la preţuri bune cu duşmanul, fără să-şi p ăteze m âinile. C redeţi că sunt orb şi că n-am întâlnit numeroşi francezi condamnaţi la spânzurătoare în wigwam-urile din îm prejurim i? O m ul este păcătos prin excelenţă. îşi iubeşte propria plăcere m ai presus de tot. Englezii vo r să se roage în felul lor eretic şi vo r face orice p e n tru a-şi cuceri acest drept, francezii v o r să cutreiere pădurile şi să se îm bogăţească din com erţul cu p ie i... •

188

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— D ar pentru voi, preoţii, care este plăcerea? întrerupt, iezuitul lăsă să treacă un tim p p â n ă se h otărî să răspundă. — Să câştigăm suflete pentru B iserică şi să le p ăstrăm cu orice chip p e cele p e care le are deja. A lt v al se sparse la ţărm şi, de această, dată norul alb, care, cu u n fel de m ânie grandioasă, se înălţa spre cer, căzu m ai departe, dar următorul val alunecă iute până la ei şi le acoperi picioarele până la glezne. — Să nu m ai stăm aici, zise părintele de Vemon, m areea urcă, iar marea este înşelătoare pe coastele americane, cum ştim am ândoi..: E l în tin s e m â n a şi, a p u c ân d -o d e b ra ţ, o a ju tă să se îndepărteze. M erseră o clipă în linişte, alături, pe o potecă. M iile de flori îi înconjurau cu tonuri de roz şi mov. A ngelica sim ţi realitatea acestui braţ de bărbat, strecurat sub al său, dintr-o pornire instinctivă de protecţie. Desigur, n u se com porta ca u n iezuit obişnuit. E ra cealaltă faţă a acestor suflete de bronz, dragostea pe care 0 purtau oamenilor, prin interm ediul dragostei pe care le-o inspira Christos. E a nu se aştepta însă la lovitura pe care urm a să o prim ească. El zise brusc: -— N u veţi supravieţui! O pera voastră este sortită eşecului, căci oriunde ai m erge, o viaţă criminală poartă în sine condamnarea. — D e cine vorbiţi? — D e dum neata, doam nă, în special de crim ele tale trecute. — C rim ele m ele trecute! repetă A ngelica, căreia i se urcă sângele în cap. Depăşiţi limita, Merwin, strigă ea, smulgându-şi braţul pe care el i-1 ţinea încă, şi ochii îi sclipiră de fiirie. C e ştiţi despre trecutul m eu c a să îndrăzniţi să m ă trataţi astfel? N u sunt o criminală. — A şa ? ... făcu el, ironic. N u m ă m ai m ir de nim ic!... Oare femeile cinstite sunt înseninate cu floarea de crin în reg at?... Oricât de imperfectă ar fijustiţia acolo, nu cred că a ajuns încă la un asemenea grad de inconsecvenţă... A ngelica simţi că-i fuge sângele din obraji. C u câtă naivitate se aruncase în capcanele sale!... Cum putuse să creadă că el uitase acel lucrul în afară de contele de Peyrac, doar doi oameni m ai ştiau că era însemnată cu floarea de crin. Berne, care asistase la torturarea ei în cam era de tortură de la M arennes1, şi el, acest iezuit, care o salvase de la înec la M onegan. Ea îşi amintea de aceste m âini goale pe carnea ei, când o frecţiona p en tru a o 1 A se citi în aceeaşi colecţie, Angelica se revoltă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

189

readuce la viaţă. A tunci putuse vedea pe spatele ei dezgolit semnul infam al florii de crin. Trebuia, deci, să dea explicaţii. Fusese încolţită. O ri să-i dezvăluie totul despre ea, ori să rişte ca el să-şi form eze părerea după presupuneri greşite. Da! era u n iezuit ca toţi ceilalţi! U n adversar puternic! Trebuie să ţii întotdeauna seam a de forţa lor. în acel m oment, avea probabil aerul uluit al lui Mr.Willoagby, lovit m işeleşte d e acelaşi iezuit, şi acest gând o făcu să zâm bească fără voie. R egăsindu-şi aplom bul, gândi că dacă ar vrea să-i spună adevărul, n u era decât o singură cale să o creadă fără reticenţă: să ştie totul de Ia ea şi să nu se m ai îndoiască de ea. — Părinte, zise ea, privindu-1 în faţă, în ciuda puţinei stim e pe care m i-o p urtaţi - recunosc că sunteţi în posesia unui secret care v ă dă dreptul să aveţi această opinie - cu toate astea, m ă credeţi în stare să com it u n sacrileg iu ?... vreau să spun: să folosesc sfintele taine în scopuri păcătoase, răufăcătoare sau m incinoase? — N u, o asigură el, spontan, n u te cred capabilă de asta! — A tu n c i... V reţi, p ă rin te ? ... V re ţi... să-m i ascu ltaţi spovedania?

7 Copilul suedez se îndepărtase de tabără. Căuta alune la poalele pădurii. Aici, vântul nu se siniţea, căci locul era adăpostit. Confesionalul rustic se compuneadintr-unperete cu ferestruică, într-o parte, u n jilţ pentru preot, de cealaltă, păm ântul gol p entru genunchii penitentului. Acoperişul rotunjit şi pereţii erau din scoarţă de ulm , destul de grosolan asam blaţi p e structuri de prăjini suple, dar n u existau nici uşi, nici perdele. Preot şi penitent, aproape ascunşi unul faţă de altul de aravanul de trestie, puteau totuşi, să privească marea. A ngelica îngenunchie. Părintele de V em on luă de pe taburet u n stih ar alb pe care şi-l trecu p e ste su tan ă şi-şi p use la g ât eto la brodată. A şezându-se, se aplecă. — D e cât tim p nu te-ai m ai spovedit? întrebarea o luă prin surprindere. D e cât tim p? Totul se pierdea în noaptea tim pului, în haosul evenim entelor pe care le traversase. B rusc, rev ăzu m ănăstirea N ieul, în altu l am von la care se aşeza

190

ANNE şi SERGE GOLON

părintele stareţ, faţa sa palidă, încadrată de gluga a lb ă şi infinita prietenie a ochilor săi întunecaţi. — D e ... patru sau cinci ani, cred, zise ea. Iezuitul tresări. — Şi m ărturiseşti asta fără de ru şin e ... D ar, fiica m ea, ai pierdut orice noţiune a datoriei faţă de D um nezeu, de Biserică şi de sine!... Timp de patru sau cinci ani, poate şi m ai mult, Ia urm a urmei, n u te-ai apropiat de tribunalul de penitenţă, nici de S fânta M asă, evident. Deci, trăieşti în păcat de m oarte şi asta nu pare să te tulbure. Totuşi, dacă vei m uri m âine, ştii bine că vei fi aruncată în Iad şi lui Satan pentru veşnicie!... A ngelica tăcea. — P ocăieşte-te p en tru greşelile tale, făcu el, ca să poţi cel puţin prim i iertarea pentru această oribilă neglijenţă. — V reau să fac o confesiune generală, zise ea. — Bine, te ascult. E a putea să m ărturisească doar păcatele com ise de la ultim a sa spovedanie. O confesiune generală însem na toată viaţa ei. El va şti totul despre ea. D ar, deşi se p red a astfel în întregim e, şi poate unui reprezentant al celor m ai mari duşmani ai lor, ştia că îngenunchind aici, nu avea decât de câştigat. C ăci pecetea confesiunii îl obliga şi p e el la secretul absolut. D acă i-ar m ărturisi n u m ai episoade din viaţa ei, putea să le com unice superiorilor lui, episcopului şi chiar, dacă ar vrea, le-ar p u tea răspândi în tot Q uebec-ul. D ar ce u rm a să-i m ărturisească acolo, în faţa a ceea ce era considerat de la începutul creştinismului drept tribunalul lui Dumnezeu, trebuia să fie păstrat cu grijă. Intransigentă lege, şi nu exista nici o dovadă că vreun preot ar fi violat-o vreodată. în secolul al X -lea, sfântul Ioan Chrisotom ul, n um it sfântul Io an G u ră de A ur, m urise sub to rtu ră jn a i degrabă decât să dezvăluie îm păratului secretele spovedaniei împărătesei. D u p ă ce rec ită “ C onfiteor” -ul şi afirm ă, d u p ă form ula consacrată, că lua “hotărârea să nu m ai păcătuiască” , A ngelica nu ştia cu ce să înceapă. V iaţa sa n u era sim plă, dar, cu toate astea, dorea să o expună în aşa fel în câ t să-l convingă p e p reo t că nu existase în ea nici u n dram de ateism. C ircum stanţele făcuseră din ea o revoltată, dar nu o crim inală, iar dacă fusese însem nată cu floarea de crin, era p entru că fusese luată drept o reform ată, lucru pe care i-1 explică. — D e ce nu te-ai dezvinovăţit, refuzând să te laşi confundată cu o eretică? M ăcar pentru a scăpa de această tortură infam ă? J

ANGELICA ŞI DEMONUL

191

A n g elica trebui să-i explice c ă se ascundea, că n u putea d ezvălui cine era, că p o liţia regelui pusese u n preţ pe capul e i... M ai exista şi copila ei, părăsită în pădure, legată de un copac... Era complicat. Fusese numită Revoltata din Poitou şi condusese răscoala. E l o ascu lta fără să p a ră im p resio n at şi prim i cu răceală mărturisirea că omorâse de două ori cu propria ei mână. îl înjunghiase p e M arele C oerse care voia să-i u cid ă copilul şi pusese să i se taie capul lui M ontadour... Preotul trecu peste toate acestea, dar insistă asupra m oralităţii vieţii ei: desfrâul, adulterul, căci îşi înşelase soţul de m ai m ulte o ri... — îl credeam m ort, părinte!... — D ar castitatea? P uţin îţi p a să de ea, după cum văd, fiica m ea!... Ei îi veni să ridice din umeri şi săzică: “N-are nici o importanţă.” D a r ce departe era totul. O altă viaţă, o altă lu m e !... D in toate acestea se d eg aja o senzaţie de oroare şi neputinţă, dar, p rin contrast, u rca în ea u n sentim ent d e u şu rare la ideea că se găsea acum liberă, iubită şi protejatăpe păm ântul Americii. N u m ai e ra singură în lu p ta contra opresiunii seculare. E ra iu b ită de u n bărb at care o p u sese Ia adăpost de cruzim ea oamenilor, care construise înjurai ei metereze pe care forţele prezente în L u m ea N o u ă n u m ai erau în stare să le doboare şi care se v a întoarce peste câteva z ile ... — Ah! înţelegeţi, Merwin, putem în sfârşit trăi fericiţi, eliberaţi de noi înşine!... V ă ro g ... L ăsaţi-ne să trăim !... — F iică m ea, nu uita că eşti aici pentru a-ţi mărturisi păcatele şi n u p e n tru a-ţi căuta s c u z e ... T oată viaţa ai v ru t să ignori, din slăbiciune, zăpăceală sau descurajare, învăţăturile Bisericii care îţi cereau să fii virtuoasă şi castă. Totuşi, te v oi ierta de păcate, căci Iisus a fost indulgent cu fem eia adulteră, a fost indulgent şi cu păcăto asa care a venit la El, din dragoste, să-i toarne parfum pe picioare. D upă exemplul sfintei M aria-M agdalena, învaţă să plângi Ia picioarele crucii pentru iertarea păcatelor lumii. în această privinţă, te rog să rosteşti legăm ântul de căinţă. D u p ă ce o ajută să ro stească cu v intele p e care le uitase, o binecuvântă, absolvind-o de păcate. Ieşind din confesional, îşi scoase etola albă, dar îşi păstră stiharul. Picioarele sale albe în iarba cosită, îi am inteau Angelicăi că îl cunoscuse făcând lucrurile cotidiene ale oricărui om: fierbea supa, tăia pâinea, îşi spăla cămaşa, priza tutunul. In ciuda culturii sale, mâinile sale bătătorite şi picioarele goale îl făceau

192

ANNE şi SERGE GOLON________________•

să fíe m ai apropiat. D atorită luptei cu ursul, reuşise să cucerească întreaga populaţie din Gouldsboro. D ar care v a fi hotărârea sa definitivă în ceea ce-i privea? In ciuda imensei speranţe şi bucurii care o invadau după această mărturisire - şi fără să ştie exact de ce - A ngelica se dorea prudentă. D upă o lungă tăcere, el reluă pe u n ton voit neutru: — Să nu îţi închipui că dacă am comis la M onegan u n act de umanitate elementară în ceea ce te priveşte, trebuie să m ă consideraţi aliatul vostru. Distanţele răm ân aceleaşi. — N u, nici chiar aşa, zise Angelica, râzând brusc. M -aţi târât de păr pe plajă şi eu v-am vom at pe haină. Vrei, n u vrei, asta apropie şi crează legături, chiar de la păcătoasă la preot. U m orul îl învinse pe iezuit, care începu şi el să râdă, aşa cum răsese la Saint-C astine... — F ie! Să adm item , zise el, dar nu este m ai puţin adevărat că dacă în independenţa voastră, î n ... neutralitatea voastră proclamată, afirm ată, n u sunteţi cu totul de partea duşm anilor N oii-Franţe, nu sunteţi nici prietenii ei. Recunoaşteţi că nu este uşor să fiţi consideraţi inofensivi. Să luăm exem plul guvernatorului vostru actual, dom nul C olin Paturel. Iată u n corsar care şi-a prim it aprobările la Paris, a cum părat în reg u lă fo rm ă păm ânturi în regiune, s-a an g ajat să servească m isiunile şi N oua-Franţă, dar îl găsesc aici, aliat cu voi, prieten şi de partea voastră, de fapt. C um l-aţi îm brobodit, pentru ca să vă fie atât de credincios? C e i-aţi prom is? — M ai întâi, de ce Versailles-ul şi-a permis să vândă pământuri despre care se ştia că aparţin englezilor prin tratatul de la B re d a ? ... Iezuitul făcu u n gest agasat. — S-ar putea discuta la infinit despre apartenenţa pământurilor Acadiei. Francezii au fost prim ii ocupanţi, cu de M o n ts ... — U n h u ghenot, între paranteze fie s p u s ... P o ate C o lin a înţeles că d o reau să-l folosească trim itându-1 să cu cerească păm ânturi p e care le plătise totuşi cu bani gheaţă celor care aveau tot atâtea drepturi ca şi el să le posede. A fo st asigurat că v a fi pentru el un jo c de copil să-l expulzeze pe a c e lp ira t şi recruţii săi protestanţi care se instalaseră acolo pe nedrept. înşelătoria era bine pusă la cale, recunosc. D ar iată că lucmrile au luat o altă întorsătură. Paturel este un om cinstit şi am putut face un acord cu el. — Cum ? insistă iezuitul. El mirosea, în jurul acestor fapte uimitoare, misterul. — A re o m are pasiune p entru dum neata. Şi pune această pasiune înaintea datoriei. N u-m i place omul acesta. j

t

>

ANGELICA ŞI DEMONUL

193

— F iţi sigur că sentim entul este reciproc. El m i-a spus-o. V ă găseşte prea violent pentru u n preot. I-ar plăcea ca preoţii să-şi lum ineze credincioşii şi nu să-i ch in u ie fără să ţină seam a de personalitatea fiecăruia. Fără îndoială, în calitate de corsar, nu i-a convenit să veniţi la bordul său să-i luaţi ostateca, contesa de Peyrac, pe care reuşise s-o c a p tu re z e ... îi era şi aşa destul de greu cu cucerirea Gouldsboro-ului. Veniseţi să-i luaţi, din ordinul iezuiţilor, cel m ai m are atu. D ar este un om foarte credincios şi nu i-ar plăcea să se sim tă considerat de du m n eav o astră c a u n duşm an al lui Dum nezeu şi al Bisericii. D upă un suspin, ea adăugă: — Iată! E oare posibil să îm păcăm lucrurile ca pentru oameni de bună credinţă? C e m ă sfătuiţi?... — D u-te în Q uebec, zise părintele de Vem on. Trebuie să te faci cunoscută acolo. Soţul tău, considerat un trădător, u n duşm an al regatului, fiind gascon de origine, va găsi înţelegerea guvernatorului nostru Frontenac. Şi m ai ales tu treb u ie să m ergi acolo, c a să linişteşti tem erile şi îndoielile în ceea ce te priveşte. — Sunteţi nebun! strigă ea speriată. Vom cădea în c u rsă ... Q uebec! Ştiţi bine că aş fi prim ită cu pietre. A m risca să fim imediat arestaţi de Poliţia regelui şi întemniţaţi. — D u-te repede acolo. F lo ta soţului tău este m ai puternică decât c e a aN o ii-F ran ţe, care are doar o navă. — C iudat sfat d m p a rte a dum itale! făcu ea, neputând să-şi stăpânească u n zâm bet. In felul acesta, n u te m ai poţi, deci,-numi duşmanul nostru, M erwin. E l nu răspunse şi, scoţându-şi stiharul, îl îm pături cu grijă şi-l puse p e braţ. E a înţelese că nu m ai v rea să continue. — M ai răm âneţi la G ouldsboro? întrebă ea. — N u ştiu. D u-te acum , fiica m ea. Se face târziu. E ste ora predicii şi vor veni credincioşii pentru rugăciune. E a în clin ă capul, supusă, în chip d e răm as bu n şi po m i pe cărare, dar după câţiva paşi se răzgândi. — Părinte, zise ea, întorcându-se, n u m i-aţi dat penitenţa. E ra obiceiul ca la sfârşitul oricărei spovedanii preotul să indice diferite rug ăciu n i sau acte de cred in ţă ce treb u iau îndeplinite ca isp ăşire p e n tru p ăcatele co m ise. P ă rin te le de V ernon ezită. Incruntându-şi sprâncenele, figura sa căpătă o expresie austeră. — Ei bine, m ergi în Quebec! repetă el. Da, asta vei face drept penitenţă. M ergi în Q uebec cu soţul tău, dacă se prezintă ocazia.

194 ____________________ ANNE şi SERGE GOLON •_____________

în fru n tă oraşul fără frică sau ruşine. L a u rm a urm elor, p o a te că păm ântul A m ericii va avea de câştigat din toate astea.

A n gelica n u -şi pierduse speranţa, cu to ate că părin tele de Vem on tăcuse la afirm aţia ei: “ în felul acesta, nu te m ai poţi num i duşmanul nostru.” . A r fi vrut să-i împărtăşească deîndată lui Joffrey sentimentul ei de încredere. “ C red că iezuitul acesta este de partea noastră” , i-ar fi spus ea. P ărin tele d ’O rgeval le trim isese d e ja p e M asserat, iar M asserat îi ajutase să îngrijească bolnavii de variolă la W apassou şi să fabrice bere, apoi p e G ueroude pe K ennebec, apoi p e M erw in. A cesta era cel m ai important, căci era un fel de dublură a părintelui d ’O rgeval. E ra într-un fel om ul său de încredere, p entru că n u se temea să înfrunte doctrina refonnaţilor, nici nurii femeilor sau tavernele din N oul York, nici m area, piraţii, naufragiile, indienii, urşii... E l va rap o rta su p e rio ru lu i său cu n o scân d în d e a p ro a p e duşm anul. D ’Orgeval se v a lăsa oare convins?... Văzându-1 pe C antor ce se întorcea din p o rt îm p reu n ă cu ban d a sa de prieteni, p urtând pe um eri plase cu peşti şi coşuri cu hom ari şi scoici, A ngelica se grăbi să-i iasă în întâm pinare. Acesta îşi îmbrăţişă mama. Era bronzat ca un pirat şi nicicând ochii săi limpezi, de culoarea sm araldului, nu străluciseră cu m ai m u ltă inocenţă. Anglica nu-1 întrebă de ce lipsise şi nici el nu-i dădu nici o explicaţie. Prezenţa sa îi îm prăştia neliniştea şi o făcea fericită. C u siguranţă, era o seară frum oasă, iar pericolele şi grijile păreau nelalocul lor. U n stol de păsări străbătu cerul. A n g elica adm iră elanul superb al zborului îor care dădea viaţă cerului, o lum e a vânturilor şi curenţilor invizibili ai migraţiilor diij ate de legile imperioase ale naturii, o lume arm onioasă şi activă care îşi avea şi ea locul în existenţa lor. Păsările... Gouldsboro, misterul său, golful, insulele... Gouldsboro, unde prezicătoarea din Quebec pretindea că se v a ju c a dram a mistică a Diavoliţei a cărei viziune o avusese. “ ... eram pe ţărmul mării. Insulule din g o lf păreau nişte m onştri a d o r m iţi ... Se auzeau ţip e te le p e sc ă r u şilo r şi

cormoranilor. Deodată, o fem eie de o mare frum useţe ieşi din

ANGELICA ŞI DEMONUL

195

ape şi am ştiut că era ofem eie demon... Corpul său nu se reflecta în ape... Călărea un inorog . ... ” Fantasm agorie!... “N u se v a întâm pla nim ic, hotărî A ngelica pentru sine. Voi veghea! D acă toate acestea sunt scrise în destinul Gouldsboro-ului, poate n u vo r fi d ecât în m o d sim bolic. Vor trece fără să ştim . Important este să le învingi!” Şi întorcându-se, văzu la câţiva paşi de ea o fem eie privind-o. P ărul ei întunecat se încolăcea ca şerpii în lumina roşiatică a asfinţitului. — C red că aţi u itat de m ine, spuse v o cea A m broisinei de M audribourg. P riveaţi p ăsările şi aţi u itat că m ai exist, nu-i aşa? A scultaţi ţipetele pescăruşilor ce treceau şi v i se păreau o m uzică cerească. V -am v ăzu t în chizând ochii şi zâm bind. C um faceţi să iubiţi atâtea lucruri? Toate păsările astea care trec, m ie nu-m i inspiră decât spaimă. M i se pare că aud sufletele m orţilor sau condamnaţilor şi m or de frică. Pe dum neata, însă, te în c â n tă ... îţi plac m ai m ult decât m in e ... — Te înşeli, Ambroisine. îm i fac m ulte griji pentru dumneata. Ambroisine se apropie. Binefăcătoarea era cuprinsă de spaime copilăreşti, dar în bănuielile ei, nu se înşela de loc. Tim p de câteva minute, A ngelica o uitase. O bsedată de absenţa lui Joffrey, nu înceta să privească spre orizont, în cercân d să zărească pânzele navelor întorcându-se din expediţia războinică. între naşterea lui Abigael şi convorbirea cu părintele de Vemon, sigur că problem ele ducesei de M audribourg trecuseră pe planul al doilea. A ngelica îi spuse totuşi cu amabilitate: — N im eni n u te-a părăsit, A m broisine. A ici, la Gouldsboro, toţi locuitorii au parte de interesul şi afecţiunea m ea. C ând doreşti, vom vedea îm preună ce hotărâre să luăm . Fie că vei dori ca fetele tale să se întoarcă aici, fie că le vei reîntâlni la Port-Royal, noi vom rămâne prietene, iar dacă îţi place G o uldsboro... — D ar n u v reau să plec! strig ă A m broisine, frângându-şi m âinile... Vreau să stau aici, singură, cu dum neata... — Totuşi, eşti “binefăcătoarea” lor, protestă Angelica. Haide, Am broisine!... nu m ai eşti un copil. — B a da, sunt un copil pierdut! strigă ducesa disperată. N u părea să poată fi convinsă. F em eia puternică, curajoasă, sigură de ea, care şi-a tră it până acum v iaţa de v ăduvă bogată, nobilă şi pioasă, devotată operelor de binefacere şicunoscătoare a Ştiinţelor, lipsită de slăbiciuni, p ărea că a dispărut. în ultim ul tim p,

196

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

ceva de pe aceste ţărm uri o înfrânsese. Naufragiul, iară îndoială, ca şi noul m od de viaţă. E a se trezea după anii de viaţă m ănăstirească şi studioasă ca dintr-un vis, la treizeci şi cinci de ani, ca u n copil de cincisprezece, căutându-şi sufletul pierdut în dezastru. A ngelica b ăn u ia că sufletul A m broisinei d e M audribourg rătăcea p rin aceste spaţii pustii ca o tânără pasăre pierdută de stol, ce trebuie să-şi adune singură forţele p en tru a reg ăsi direcţia de urmat. Angelica le observase de nenumărate ori, trecând, coborând, învârtindu-se pe cer, scoţând ţipete şi îm părtăşea neliniştea fiinţei despărţite de ai săi, ia ră scăpare, sortită m o rţii d a c ă n u reuşeşte prin ea însăşi şi prin instinct să supravieţuiască. “C red în to td eau n a că m am a lor v a veni să-i caute, spunea Cantor, c ăru ia îi plăcea şi lui să privească păsările, seara, aşezat alături de ea; dar nu este adevărat, m am a n u se întoarce niciodată.” Angelica atinse părul Ambroisinei şi o m ângâie ca pe un copil. — Bine, spuse ea pe u n ton liniştitor, ai răbdare. A ici eşti în siguranţă şi nim eni nu-ţi v a face nici u n rău. C ând îţi vei recăpăta puterile, o să vorbim. Fii liniştită şi aşteaptă. A cum m ă duc la Abigael să-i duc nişte cadouri p e care soţul m eu şi cu m in e le-am pregătit pentru ea. V rei să vii cu m ine? îţi va face bine să vezi copilul. Cadoul pentru Abigael era o biblie îm brăcată în aur şi argint, având cizelate în m etal Exodul din Egipt şi p e E stera în faţa regelui A rtaxerxe, u n scutec de m ătase roşie b ro d at cu aur şi o faţă de pernă asortată. Angelica adăugase pentru familie o cutie cu bomboane englezeşti şi două vase, unul cu ghim ber verde şi celălalt cu flori de portocal. Cantor, M arţial şi ceilalţi băieţi erau şi ei acolo. A ngelica se tem ea că atâtea vizite să n-o obosească pe tânăra m am ă. A b ig ael e ra îngrijorată. N u avea lapte şi căpătase puţină febră. A n g elica îi prom ise că-i v a p rep ara u n ceai p e care i-1 va aduce dim ineaţă şi făcu recom andări Severinei, R ebecăi şi m ătuşii Arma, care trebuiau să stea cu Abigael, ca şi lui G abriel Bem e, care era foarte atent la tot ce privea m ica sa fam ilie. îm p reu n ă cu A m broisine, se m ai ocupă de alte treburi, dar seara, răm asă singură, grijile reapărură. îşi reproşa că nu-i vorbise părintelui de V em on despre tem erile ei în leg ătu ră cu atm osfera diabolică ce părea că-i învăluie. N u-i părea ostil, aşa că, de ce să nu i se destăinuie lui cu m ai m ultă încredere? A proape im ediat, însă, conştiinţa o readucea la prudenţă. M ai întâi, indienii. Tot ce-i provoca îngrijorarea erau fapte neînsem nate. D e îndată ce încerca, num ai pentru ea, să le pună într-o anumită ordine, după o anum e logică, nu îe m ai găsea capătul. O navă necunoscută, încărcată cu necunoscuţi,

•____________________ANGELICA ŞI DEMONUL

197

care păreau că dau intenţionat infonnaţii false, două fem ei care au d o n n it p re a m ult, desigur sub efectu l unui d ro g ... D ar să te spovedeşti u nui duhovnic, care era el însuşi reticent în ceea ce te priveşte, n u era uşor. îi trebuiau m ai m ulte date, înainte de a putea decide din ce parte vine prim ejdia. M in te a ei rătăcea, căutând, şi brusc, se opri la o idee neaşteptată. C ineva care voia să se răzbune! D a, să se răz b u n e ... Tenacitatea şi acţiunile lipsite de logică sem ănau m ai m ult cu ideea fixă a u n u i m aniac aflat p e urm ele lor, căutând să-i epuizeze prin hărţuieli continue, decât cu desfăşurarea unui plan de atac conceput de o m inte lum inată. Desigur, m ai era şi apariţia lui B arbă de A ur, dar se p u te a c o n sid era la fel de b in e că e ra o intenţie ascunsă a responsabililor coloniali francezi care hotărâseră să-i atribuie drept reco m p en să un u i co rsar u n terito riu deja ocupat de u n nedorit. Lucrul care nu se potriveau cu planurile urzite de acei dom ni de la Paris era răpirea lui B arbă de Aur, condus într-o insulă unde urm a să o întâlnească pe ea şi biletul strecurat lui P eyrac: “Soţia ta este în in su la V ieux N a v ire cu B a rb ă de A u r” . O o p e ra ţie atât de machiavelică, cu detalii aşa de precise, pentru a arunca trei persoane într-o tragedie irem ediabilă, dem onstra cunoaşterea m inuţioasă a existenţei lor zilnice, a obiceiurilor lor şi chiar a caracterelor personale, a reacţiilo r lor, în scopul de a-i distruge. D e fiecare dată când se gândea la asta, A ngelica sim ţea că o trece u n fior. N u, nu putea să se înşele. Toate acestea n u erau fructul întâm plării sau coincidenţei nefericite, aşa cum v o ia ea să se convingă p e m om ent. E ra cineva care urm ă rea o răzbunare. D a r cine p u tea oare să-i urască atât? Era cineva care-i dorea m oartea lui P eyrac şi m ergea p ân ă acolo încât îi răpise soţia şi urm ărea să-l îm pingă s-o o m o are... sau era o răzbunare împotriva ei? Pe cine supărase ea mtr-atât, încât era capabil de asem enea vicleşuguri? Se gândi la Clovis care, dispăruse. Joffrey trimisese după Cantor pentru că voia să-i pună întrebări despre falsul ordin care o adusese p e A n gelica în satu l englez, aruncând-o în capcana canadienilor. Se ştia că fusese prim it de la M aupertuis, dar acesta plecase în C anada şi pentru a şti cine îl transm isese, contele trebuise să interogheze toţi oamenii prezenţi în acea zi Ia Houssnoch. Lipsea doar m ărturia Iui Clovis, care dispăruse. P e n tru câtev a m om ente, A n g e lic a avu im presia că deţine capătul firului, dar, reflectând, a c esta n u i se m ai păru plauzibil. Nu-1 v e d e a p e sărm anul negustor capabil de atâtea subtilităţi psihologice, deşi nu poţi şti niciodată de ce sunt în stare aceste fiinţe prim itive şi închise atunci când se ataşează de cineva. în orice caz,

198

ANNE şi SERGE GOLON

însă, C lovis n -ar fi p u tu t d a târcoale p rin îm p reju rim i fără să fie im ediat recunoscut şi adus la contele de Peyrac. R ăm ânea de lăm urit afacerea cafelei drogate, căci, fără nici o îndoială, som niferul care le cufundase pe doam na de M audribourg şi pe doam na C arrere într-o toropeală atât de p relungită n u putea să se găsească d ecât în acea cafea pe care doar ele o băuseră. Angelica examină cu atenţie cafeaua măcinată care-i rămăsese. P ărea norm ală şi aro m a ei era delicioasă. D acă Jo ffrey ar fi fost acolo, ar fi p u tu t să-i facă analiza şi să d esco p ere cu ce era amestecată. Se gândi să ceară şi părerea băcanului. N asul acestuia, obişnuit cu tot felul de m iresm e de coloniale, ar putea recunoaşte ce nu era în ordine, dar renunţă să am estece în această treabă u n om care nici m ăcar n u era din G ouldsboro, p en tru a evita să se m ai întâm ple vreun accident. C hiar şi pisoiul, dacă ar m irosi cafeaua, s-ar putea otrăvi. H otărî atunci, nu fără regrete, să scape de ea şi se duse să arunce conţinutul cutiei în mare. Se întoarse, unhată de pisoi, care nu o părăsea nici u n m om ent. E ra puţin lucru, dar prezenţa lui vie îi calm a neliniştea. Luându-1 p e um ăr, privi pe fereastră cerul nopţii străbătut de fulgere îndepărtate.

9 A doua zi era o zi foarte caldă. V ântul se potolise, m area era liniştită, pădurea şi pământul emanau o ceaţă albm iejrrih care soarele părea că străluceşte ca printr-un porţelan translucid. în zori, profitând că Am broisine de M audribourg dorm ea încă, A ngelica urcă până la casa B em e să ducă ceaiul prom is. I-a dat o prim ă ceaşcă prietenei ei, care urm a să m ai bea două, trei în cursul zilei. M icuţa Elisabeth era ca o păpuşică părând că surâde. D e fapt, Severine era convinsă de asta. Se duse apoi la ducesă, care, în picioare în pragul uşii, privea marea. — Veniţi să n e plim băm . Se spune că p e plaje se găsesc am etiste şi agate foarte frum oase şi vreau să caut ca să le duc Honorinei. A ngelica ţin e a în m ână u n coş în care p u sese o sticlă de limonadă şi plăcinte de porumb. în plimbarea lor, găsiră câteva pietre şi num eroase cochilii. A ngelica gândea că H onorine va fi încântată

ANGELICA ŞI DEMONUL

•

199

de aceste descoperiri. Puţin m ai târziu, când se aşezară, erau foarte însetate. — Prepar această Iimonadă din sumac roşu, explică Angelica. Sum acul alb este otrăvitor. O m oară chiar şi stejarul sau stuful care cresc în ju ru l lui. în schim b, boabele de sum ac roşu, am estecate cu zahăr de sicom or, ferm entează şi dau o băutură delicioasă. E a puse sticla la rece într-o scobitură de stâncă. Am broisine scoase u n suspin de satisfacţie copilărească şi se întinse p e nisip, punându-şi capul pe genunchii Angelicăi. — D ar dacă era sum ac alb?.. O să m urim ? — N u, nu-ţi fie teamă! — O trava, spuse ducesa, visătoare, o tra v a ... este u n cuvânt care m -a obsedat de-a lungul anilor. Să-l o tră v e şti... p e el, pe m o n stru ... înţelegi? Să-l o tră v e şti... A ş fi v ru t să am puterea să o fac. N u m ă gândeam decât la a sta ... singura m ea uşurare era să-mi im aginez cum ar fi fost să-l om or cu m âna m e a ... Dai' niciodată nu reuşeam să-m i p u n proiectele în aplicare. M i-era frică de iad. P ână la u n n ă , el a m u rit... de bătrân eţe, de d e sfrâ u ... şi eu îm i prim esc p ed eap sa p entru acele gân d u ri v in ovate purtându-m i nefericirea şi negăsindu-mi nicăieri liniştea, nici m ăcar în rugăciune sau în acte de căinţă. — D e ce n u v-aţi căsătorit? Cererile nu v-au lipsit, sunt sigură. A m broisine se ridică brusc. — Să m ă recăsătoresc!... C u m puteţi să-m i puneţi această întrebare? Câtă cruzime, în seninătatea dum itale de femeie fericită... Să m ă recăsătoresc? S ă fiu din nou p rad ă unui bărbat? N u, n-o voi face niciodată! N um ai gândul să suport atingerea unui bărbat m ă îmbolnăveşte... E a aplecă fruntea, iar părul îi acoperi pe jum ătate profilul fin, pe care căldura şi em oţia îl îm purpurase. Soarele îi m ângâia uşor braţele aurii. Trecându-şi m elancolică m âna prin păr, spuse: — Şi totuşi, sunt fru m o a să ... n u-i aşa? C ine m ă v a putea vindeca de o această profundă infirm itate: oroarea de dragoste?... M asca m ondenă, ca şi atitudinea construită cu m ăiestrie în vederea relaţiilor de curte dispăruseră. R ăul era greu de vindecat. Cum putea fi ajutată să-şi întregească personalitatea sfărâmată brusc Şi fără scop, să-şi liniştească fem initatea m utilată? E ra nevoie de un preot, dar, desigur, în faţa acestuia, A m b ro isin e ar fi ju c a t din obişnuinţă com edia cunoscută şi nu s-ar fi arătat sinceră. E ra clar că nu-i dezvăluise decât Angelicăi rănile profunde, iar aceasta îi vorbi

200

_____________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

îndelung, în cercân d să-i red ea gustul şi în cred erea în viaţă, să-i trezească interesul pentru scopuri m ai înalte, să-i am intească de m ila D om nului şi de dragostea sa pentru toate fiinţele păm ântului. A m broisine o asculta tăcută, părând insensibilă, d ar A ngelica avu totuşi impresia că se liniştise puţin. — E şti b ună, m u rm u ră ducesa, îm brăţişând-o cu u n gest copilăresc, n-am întâlnit niciodată pe cineva m ai bun. Şi în chizând ochii, p ăru că ad o an n e. A n g elica o lăsă să se odihnească. Confidenţele prim ite o întristaseră. P rivi spre orizont, sperând să descopere pânzele corăbiei care l-ar aduce p e Joffrey, şi se gândi la el cu pasiune: “Dragul m eu, tu n u m -ai decepţionat niciodată şi num i-ai făcut nici un rău. Tu m i-ai dat de la început cheile împărăţiei.” Am intirile dinvrem urile de dem ult de la Toulouse o asaltau. N u avea decât şaptesprezece ani şi cei treizeci de ani ai m arelui senior toulousan i se păreau culmea bătrâneţii şi a experienţei terifiante p e care le g h icea în spatele acelei figuri batjocoritoare, p lin ă de cicatrice. Poate, pentru vechile sale iubite, arsese într-un foc libertin, lipsit de sentiment, dar pentru ea, care-1 iubise im ediat cu o dragoste aleasă, avusese toate gingăşiile. N u-i înşelase dragostea şi nu putea decât să-i m ulţum ească cerului pentru un astfel de dar. — L a ce vă gândiţi? întrebă brusc A m broisine. L a el, fireşte, la e l... la om ul pe care-1 iubiţi... sunteţi fericită, dar eu n u am nimic. Agitatăbrusc, îşi scutuiăpărulmtoate direcţiile, apoi, liniştindu-se, se scuză că este atât de nervoasă. C um căldura în cep ea să scadă, porniră spre casă. N u începuse încă să bată vântul. A erul era greu şi um ezeala se lipea de piele. C ineva veni să-i spună A n gelicăi că părintele de V em on o căuta şi o aştepta lân g ă fort. D u cesa de M audribourg îl salută de departe pe preot şi se îndreptă spre casa mătuşii Anne. Preotul iezuit păru surprins şi se apropie contrariat: — C red eam c ă d o am n a de M au d rib o u rg a p le c a t din G ouldsboro... A ngelica îi dădu câteva explicaţii destul de confuze. — D ar Fetele regelui, unde sunt? — L a Port-Royal. — Şi n u se m ai întorc? C redeam că vor să se m ărite cu nişte cetăţeni din G ouldsboro... — N u dumneavoastră aţi condamnat cu tărie aceste căsătorii? întrebă Angelica, mirată. — E u? zise el încruntând sprâncenele şi luându-şi aerul superior. D e ce să m ă am estec în aşa ceva?...

ANGELICA ŞI DEMONUL

201

— D ar eu credeam ... D oam na de M audribourg m i-a sp u s... Poate că a înţeles greşit părerea sfinţiei voastre în această privinţă. — Se prea poate!.. P rivind-o pătrunzător, el p ă ru p e pu n ctu l de a spune ceva, dar tăcu. — D e ce m -aţi căutat? întrebă A ngelica. M arw in se scutură pentru a alunga gândurile care-1 tulburau. — D a ... Voiam să vă prezint omagiile mele. Voi părăsi această regiune m âine în zori. — Plecaţi? întrebă Angelica, mirată. Teama, team a iraţională îşi făcea din nou loc în sufletul ei. — V ă duceţi la părintele d ’Orgeval? — Peste câteva săptămâni, dar îi voi trimite m ai întâi un mesaj. — O să-i vorbiţi şi despre noi? E l surâse, uşor ironic. — D eci, asta vă interesează? A poi, redeveni grav şi chiar m ohorât. — N u contaţi prea m ult pe intervenţia m ea, zise el, deschis. Eu îi urăsc pe aceşti eretici pe care îi protejaţi. D etest pe cei care au îndrăznit să răstălmăcească cuvintele lui Christos, îndepărtând omul de m ântuire şi rătăcindu-1 pe căi perverse. — D ar p e noi, M erw in, pe n o i n u ne urâţi? Ea-1 p riv e a cu ochi în flăcăraţi, căutându-i bunăvoinţa. “Pe m in e ..., n u m ă urăşti?” im plora această privire. El surâse din nou, d ar dădu din cap. — Ştiţi doar că nu-i p o t su sţin e c u adevărat p e cei ce protejează complicii lui Satan. — D ar îi puteţi sugera părintelui d ’O rgeval să ne m enajeze. — P ărintele este u n o m in teg ru care n u are decât scopuri precise şi bine definite. — Veţi încerca, to tu şi?... A ngelica ar fi vrut ca el să fie m ai îngăduitor, să poată păstra m ăcar speranţa de a fi atins această in im ă de piatră. D ar el era de neclintit. — Atunci, cel puţin, când îl veţi vedea, cereţi-i ceva din partea mea, hotărî ea. N u m ă va putea refuza, nici chiar dacă i-aş fi cea m ai aprigă duşmancă. — C e? A — Secretul fabricării lumânărilor sale verzi! Nim eni n-a putut m căsăm i-l spună.

202

_______________ ANNE şi SERGE GOLON____________________ _

Părintele de V em on izbucni în râs. — Sunteţi dezarm antă! spuse el. Fie, îi voi prezenta cererea dumitale. Şi-i întinse m âna, ca pentru a pecetlui o alianţă. Astfel, nu se com porta c a u n iezuit obişnuit, ci ca u n om al m ării, ca u n prieten deschis, care n u v re a să vorbească în vânt, d ar care exprim ase printr-un gest profundul său sentiment. Ea-i strânse cu fervoare m âna aristocratică, dar bătăto rită şi înnegrită de m anevrarea pânzelor. U n gând îi tre c u p rin m inte: “N u trebuie să plece. D a c ă pleacă, nu-1 voi m ai revedea niciodată... ” U n stol de păsări ce trecea pe cer răspândi o u m b ră pe plajă şi inim a Angelicăi se strânse, apăsată parcă de aceeaşi um bră. Avea sentimentul că se va petrece ceva îngrozitor. Destinul se pregătea să lovească. D estinul! I se p ărea că-1 desluşeşte brusc, în spatele lui Jack M erw in. S paim a p e care i-o citi în ochi o făcu să-şi revină, în spatele Iui, la câţiva paşi, reverendul T hom as P atridge stătea nem işcat. P ă rea u n m on u m en t de piatră, doar ochii injectaţi i se m işcau, rotindu-se şi aruncând fulgere. Părintele de V em on făcu o m ică grimasă. — B un venit, pastore, zise el în engleză. R everendul n u p ăru să-l audă. E l d epăşise cu m u lt arţagul cronic care form a b aza caracterului său. F aţa sa, plin ă de cicatrice de culoare purpuriu-vânătă, trăda o furie ce nu se putea exprim a în cuvinte. — Te-ai făcut frate cu diavolul! bom băni el, apropiindu-se de iezuit. M ai rău nu se p o a te ... trădezi onoarea ospitalităţii... — Ce tot m onnăi acolo, bătrân nebun? Frate cu diavolul eşti tu! — Făţam icule! Să nu crezi c-o să-ţi fie u şo r să ne vinzi Quebecului. E u m -am bătut cu indienii pentru enoriaşii m ei şi o să m ă bat şi cu tine! Şi-l lovi cu pum nul în plină figură. — Piei, Satană! urlă el. Plastronul alb al preotului se um plu de sânge. Patridge îl lovi din nou în stom ac şi era gata să-l lovească şi a tre ia oară, când iezuitul reacţionă şi, sărind înapoi, îl izbi cu piciorul în bărbie. — P iei şi tu, Satană! strigă el. Şi cu o furie dem entă se încăierară, unul lovind cu pum nii, celălalt evitând şi lovind la rândul lui cu putere. Intr-o clipă, un cerc se form ă în ju ru l lor. Spectatorii priveau cu gura căscată, împietriţi, incapabili să intervină. B ătaia se dezlănţuise atât de repede încât Angelica abia înţelegea ce se petrece. Ciripitul asurzitor al păsărilor zburând deasupra lor, acoperea strigătele şi insultele, gem etele şi

ANGELICA ŞI DEMONUL

203

gâfâitul celor doi, îi zăpăcea p e spectatorii apăruţi ca din păm ânt, dând acestei lupte u n aspect de coşmar. C ând căzură, unii se apropiară, dar, în faţa furiei sălbatice a acestor do u ă fiinţe de o forţă ieşită d in com un, se opriră. D oar A ngelica se aruncă între ei, im plorându-i să se liniştească şi să se despartă. D ar fu şi ea d ezechilibrată de o b ru scă sm ucitură a pastorului care, îl lovise puternic cu genunchiul pe adversarul său. A cesta prim ise lovitura în ficat, scoţând u n geam ăt răguşit. Braţul său ca u n cleşte înconjură umerii englezului, căruia faţa i se învineţise sub efectul strânsorii, lovindu-1 cu celălalt pum n, ca un ciocan. Angelica ţipă din toate puterile, încercând să acopere zgomotul păsărilor: — Aduceţi-1 pe C olin Paturel! D o ar el p o ate să-i despartă. R epede! R epede! Se om oară!.. Colin Paturel venea în goană şi ea îi fugi în întâmpinare. — R epede, Colin, te im plor! Se b at p e viaţă şi pe m oarte! — Cine-s ăştia? — Pastorul şi iezuitul. Colin rupse brutal cercul privitorilor şi o linişte adâncă se lăsă brusc. Puţin m ai departe, stolul de pescăruşi şi cormorani se aşezase pe stânci. Se auzi doar zgom otul de m ătase al unui val ce se sparse pe m al. în sp ăim ântaţi, oam enii p riv e a u tăcu ţi cele două corpuri prăbuşite p e nisip. — I-a sfărâm at ceafa, spuse unul. — I-a zdrobit măruntaiele, zise altul. Pastom l era mort, cu ochii ieşiţi din orbite. Adversarul lui m ăi m işca încă. A ngelica se lăsă în genunchi lângă părintele de Vem on, care-şi rid ic ă cu g reu pleoapele. O m ai v e d e a oare? P upilele îi căpătaseră u n reflex m etalic, de orb. — Părinte, spuse ea, m ă vezi, m ă auzi?... E l o fixă cu o privire goală şi spuse cu voce stinsă: — S c riso a re a ... pentru d ’O rg e v a l... N u trebuie s ă ... U n sughiţ îl întrerupse şi după ce horcăi câteva clipe, îşi dădu sufletul. Colin se aplecă asupra celor două trupuri întinse la pământ. Angelica încercă, cu vocea trem urândă, să explice ce se întâmplase: — N -am înţeles nim ic din ce s-a petrecut. Pastorul şi-a ieşit dintr-odată din fire şi l-a lovit pe preot. Sigur, ei au fost întotdeauna d u şm a n i... C ând călătoream spre C asco, e rau în perm an en ţă pe punctul de a se lua la p u m n i... — C e nenorocire! spuse Colin.

204

ANNE şi SERGE GOLON

______________

El despărţi cele două corpuri, întinzându-le unul lângă celălalt. L e închise ochii şi ceru două batiste. Fem eile şi-au scos şalurile şi le-au acoperit feţele însângerate. — C ine-i p o ate spune rugăciunea pentru acesta? întrebă el arătându-1 p e reverend. P astorul B eau caire, foarte palid, înaintă. E l spuse câteva rugăciuni din slujba pentru înmormântere, la care protestanţii prezenţi se alăturară c u ju m ătate de voce. — Şi pentru acesta? — Eu, şopti tânărul călugăr capucin, fratele M arc, care m ai era încă la Gouldsboro. Foarte emoţionat, se încurcă în formulele latine ale slujbei şi în semnele crucii. M arele iezuit M erw in ar fi zâmbit, înduioşat. — Să vină nişte oam eni să-i ducă! Patru bărbaţi se apropiară. — M ai mulţi, m ai mulţi, că sunt grei! A fost nevoie de opt bărbaţi cu um eri laţi care să-i ducă spre ultimul lor lăcaş, pe culm ea falezei. — Să-i puneţi în acelaşi m onnânt, spuse Colin. M orm ântul m ai este şi azi acolo, sub pin i, printre epilobi. N u este cunoscut, n u se m ai ştie de el, d ar dacă îndepărtezi puţin m uşchiul, poţi găsi o p lacă cenuşie, pe jum ătate spartă, pe care se m ai pot citi, aproape şterse, cuvintele pe care guvernatorul locului din acea epocă îndepărtată pusese să fie gravate:

Aici zac doi oameni ai lui Dumnezeu care s-au omorât între ei cu vorbele “Piei, Satană! ” Odihnească-se în pace!

10 — U n d e este copilul? întrebă A ngelica. M icul ucenic al părintelui de V em on?... AbelN iels! E a alergă la tabăra părăsită de iezuit şi negăsind “copilul” , îl căută peste tot. B agajul preotului de V em on e ra probabil cu el. Ultim ele cuvinte ale lui Jack M erw in o obsedau: “Scrisoarea pentru d ’O rg ev al... N u trebuie s ă .. .’’A ceastă scrisoare era de o extrem ă importanţă, o simţea. în starea de surescitare în care se găsea, avea certitudinea că totul era explicat în această scrisoare. Da! A cum era sigură. Iezuitul înţelesese totul, ridicase vălul tuturor misterelor.

ANGELICA ŞI DEMONUL

205

D acă ar p u tea găsi scrisoarea, ar v edea cine îi sunt duşm anii, s-ar p u tea pu n e la adăpost pe ea şi p e ai săi de toate capcanele. El dorise să-i spună ceva de felul acesta, pentru că-şi adunase ultimele p uteri ca să-i şoptească acele u ltim e cuvinte: “ Scrisoarea pentru părintele d ’O rg e v a l... N u trebuie să. . . ’’ C e a vrut să spună oare? N u trebuia ca ea să-i parvină sau, din contra, nu trebuia sa se piardă? E a-i ceru lui C olin să organizeze o căutare a copilului, dar cum noaptea se lăsa trebuiră să renunţe. E ra inutil să încerci să desluşeşti cum se produsese această nenorocire. De la doi englezi din tabăra Champlain, aflară câte ceva. Se zvonise că iezuitul, de acord cu papistaşii locului, doam na de P e y rac şi C o lin P atu rel, u rm a să-i ia p riz o n ieri în Q uebec. Impulsivitatea pastorului puritan a făcut restul. L a apusul soarelui, Gouldsboro era stăpânit de o linişte adâncă. D oar greierii, stăpânii locului, debordau de bucurie, cu o exuberanţă care p ă re a că insultă tristeţea oam enilor. P urtată de căldura verii, noaptea venea, încărcată de vrăji şi de tristeţe. A ngelica ajunse în sfârşit în fort. îi era frică să stea singură. Oare când se v a întoarce Joffrey? P e lângă necazurile şi tristeţea ei, apăru încă o grijă. N u-şi văzuse pisoiul toată ziua şi nu-1 găsi nici în apartamentul său. Lipsită de acea prezenţă nebunatică, camera părea îngheţată. Dispariţiamicului animal îi păm Angelicăi la fel de definitivă ca şi cea a lui M erwin, iezuitul, şters pentru totdeauna dintre cei vii şi această absenţă se adăugă la doliul care-i cuprinsese inima. Trebuia să-l găsească cu orica preţ şi coborî, dar n u îndrăzni să-i întrebe pe paznici dacă au văzut animalul. D upă cele întâmplate astăzi, preocuparea ei pentru pisoi putea părea nelalocul ei. Totuşi, pentru ea, lucrul acesta lua proporţii neobişnuite. D acă nu îl găsea, dacă se rătăcise, dispăruse sau m urise, era u n sem n că nenorocirea îi copleşise şi n u-i v a m ai părăsi. T rebuia deci să-l găsească. A şa cum a căutat“copilul” mai înainte, plecă pe uliţele cătunului, strigându-1 încetişor: “U n d e eşti, spunea ea, vino, pis, p is!” Se oprea lângă gardurile vii ale grădinilor, scotocind în um bra tufişurilor. Coborând spre plajă, căută printre bărcuile eşuate, printre coşurile pescarilor şi stâncile pe care refluxul le descoperise. — U nde eşti, pisoiule? Vino, te r o g ... L una irizată, m ărită de o aureolă de ceaţă aurie, lum ina îndeajuns locurile pentru a-i conduce paşii. T rebuia neapărat să-I găsească. N u se putea să fi dispărut pentru totdeauna, tocm ai el, şi m ai ales în această seară.

206

_______________ANNE şi SERGE GOLON_____________________

în disperare de cauză, se în to a rse în port, îl m ai înconjură odată, scotocind înm arginea de um bră de lapiciom l zidului. Deodată, se opri. E rau licurici, o are?... L ângă palisadă, într-o tufa de iarbă, strălucea ceva, ca două pupile aurii. — Tu eşti, pisoi? şopti ea. N im ic n u se clinti, d ar ea sim ţi o m işcare im perceptibilă şi inima-i tresări de speranţă şi bucurie. E l era, cu siguranţă. D ar de ce n u se mişca? A propiindu-se, se aplecă. D e data aceasta n u m ai era nici o îndoială. D ouă pupile dilatate o priveau fix. — Tu eşti, făcu ea. D ar ce ai? N u m ă m ai recunoşti? întinzând m âna să m ângâie corpul anim alului, acesta scoase u n ţipăt sălbatic. — C e a i, ce ai? C e ţi s-a întâm plat? Trăgându-şi repede m âna, fugi până la postul de gardă. — Daţi-m i, v ă rog, o lumină! U n paznic scoase u n felinar şi-i propuse s-o însoţească, dar ea-1 refuză. Se întoarse la locul respectiv, implorând cerul ca animalul să n u fi fugit, dar acesta era în acelaşi loc, încolăcit şi nem işcat, cu capul aplecat. în lumina felinarului, îi văzu botişorul plin de sânge. — C e ai? C e ţi s-a întâm plat? C e ţi-au S c u t? încercând să-l apuce, de fiecare dată când îl atingea, pisoiul miorlăia disperat. Reuşi, în sfârşit, să-l învelească în şalul ei şi-l luă în braţe. A cesta trem ura şi gem ea surd. A junsă în cam eră, îl puse pe m asă să-l exam ineze, dar, c u o săritură bruscă, îi scăpă, fugind într-un colţ, din instinctul anim alelor care se ascund pentru a muri. N uputu totuşi ajunge departe. Se încolăci dinnoupe pământ, cu căpşoiul aplecat, ca să-şi adune forţele. Angelica îngenunchie lângă el. — E u sunt, îi spuse ea, blând. N u te tem e, o să te fac bine. E vitând să-l atingă, ea încerca să-i descopere rănile. Avea sm ocuri de p ăr sm ulse p e alocuri şi sângele îi curgea. O lovitură, lovituri... ea îi luă delicat lăbuţa pe care nu şi-o putea trage sub el şi văzu urm e de arsură. — A um blat prin foc oare? D ar pisicile m iros cărbunii. O bănuială teribilă, ce creştea ca o hulă, ca u n val negru, gata să se spargă, o c u p rin se .. — A fost lovit! L-au lovit intenţionat şi l-au torturat!... Inim a i se strânse sub efectul spaimei. — Cine a putut face asta? C ine?... Privind înjurai ei cu groază, încerca să ghicească în penumbră o prezenţă, să desluşească figura m onstrului care dădea târcoale, invizibil, sem ănând printre ei panica, disperarea şi moartea.

ANGELICA ŞI DEMONUL

207

11 ' A proape p e furiş, A ngelica ieşi din fort. Strângând la piept m ica creatură m uribundă, se în d rep ta spre casa B em e. M ergea repede în noapte, tem ându-se până şi de lum ina lunii care ar fi putut să o dem aşte. N o ro c că u şa casei B e m e era deschisă. F am ilia lua m asa la lu m in a lum ânărilor. A ng elica îşi făcu apariţia în prag. A vea probabil o figură decom pusă şi o expresie neobişnuită, căci Gabriel se ridică dm tr-un salt şi strigă: — C e aveţi? V ă e rău? — A u vrut să-m i om oare pisoiul, făcu A ngelica, cu o voce care trem ura. L'-au lovit şi l-au torturat. — D ar cine sunt “ei”? — D em onii!... Dem onii care ne doresc pieirea. E i o priviră uluiţi. — Angelica, se auzi vocea lui Abigael, veniţi lângă mine. D in pat, ea p u tea vedea ce se petrecea în cam era vecină. — A ngelica, veniţi, insistă ea cu blândeţe, puneţi pisoiul pe p a t Copiii îl vor îngriji. Veniţi să staţi aici. Sunteţi la capătul puterilor! A ngelica se supuse. L ăsând pisoiul, se aşeză lângă p at şi se lăsă, lipsită de putere, pe um ărul lui Abigael. — N -o să scăpăm , gem u ea. D e data asta, o sim t. R ăul v a fi mai puternic, “Ei’’vor învinge până la urmă. El n-o să se m ai întoarcă şi eu o să m o r... — N u vorbiţi aşa! A b ig a e l o strânse în braţe. în se ara asta ea e ra cea care o liniştea. — B a da, el o să se întoarcă. O ştiţi p rea bine. El revine întotdeauna. Singură m i-aţi spus-o într-o zi. C ine-i poate cere lui socoteală? N u există luptă din care să nu iasă învingător. Peste câteva zile, cine ştie, poate m âine, va fi aici, şi veţi râde de spaim ele astea. — D ar ce i-au făcut pisoiului m e u ? ... — U n a c cid e n t... o căm ţă care l-a lovit, u n m arinar nervos care l-a alungat puţin m ai b m ta l... — A băut puţină apă, spuseră copiii, este sem n bun. — O să trăiască, sigur, afirmă Abigael. N u uitaţi că pisicile au Şapte vieţi. Şi lum ea n u zice oare că su n t m ai puternice decât toţi demonii?

208

_______________ANNE şi SERGE GOLON_____________________

în faţa unor dovezi de prietenie aşa de călduroase, A ngelica îşi reveni. — Iertaţi-mă! zise ea şi, ridicându-se, îşi trecu m âinile peste frunte ca pentru a îndepărta atâtea gânduri negre. — Sigur, sunt o proastă. M oartea părintelui m -a răscolit. E ra u n om aspru, dar îl iubeam aşa cum era, şi ar fi devenit aliatul nostru fără îndoială. — Răm âneţi cu noi înnoaptea asta, decise Bem e. V -aţi gândit p rea m ult şi noi suntem v inovaţi că v -am lăsat sin g u ră după spectacolul în g ro zito r la care aţi fost m artoră. D oi oam eni ai lui D um nezeu, m urm ură el, plecând capul. E ste oare posibil? N u s-a m ai v ă z u t... Şedeţi, doam nă şi odihniţi-vă lângă A bigael. E u o să dorm în wig-vamui lui Marţial. A ngelica îl îm brăţişă pe L aurier ca altădată în L a Rochelle, m erse s-o sărute pe Severine în pod, acoperi focul din vatră şi aruncă frunze de m elisă p e ja r ca să îndepărteze ţânţarii. A poi, trase pe ju m ă ta te u şa dintre cele două încăperi, lăsând să ard ă d o ar o lumânare în cam era lui A bigael şi se ocupă de prunc. C asa era plină de grijă, căldură um ană şi gingăşie. A păsarea care-i strângea inim a se risipea. Aici, printre prieteni, era în siguranţă. — Pentru că am vorbit de M arţial, m i-’a ţi p u tea spune unde este C antor al m eu? Ştiu că puneau la cale n u ştiu ce lucrări misterioase. — Tinereţea iubeşte m isterele şi-i place să-şi dea importanţă, răspunse Abigael, zâmbind. M arţial m -a lăsat să înţeleg că au prim it de la dom nul de Peyrac o m isiune pe care trebuie s-o îndeplinească în lipsa sa şi care-i obligă să navigheze printre insule. N u m'i-a spus el, dar ştiu că dau raportul guvernatorului şi prim esc ordinele sale, de fiecare dată când se întorc în fort. A ngelica zise “Bine! ” şi suspină. E ra m ai bine să nu-şi facă griji pentru Cantor. Bunătatea şi seninătatea lui A bigael, afecţiunea sa şi acea legătură de prietenie îi erau preţioase. în lipsa soţului ei, le aprecia şi m ai mult valoarea. în ciuda diferenţelor de cultura şi religie, păm ântul A m ericii Ie apropiase. A veau am intiri com une, scopuri com une... Sprijinită de p e rn a de m ătase roşie, A bigael era foarte frumoasă. Cozile lungi şi blonde îi încadrau figura fină, ca de porţelan. Copilul părea cuminte şi răbdător, dar îşi sugea pum nul cu frenezie. — O are n-a m âncat destul? se îngrijoră Abigael. — A i băut tot ceaiul pe care ţi l-am preparat? — Severine a u itat să m i-l dea, m ărturisi tânăra m am ă, încurcată. D oar l-am pus la vedere, ce păcat!

ANGELICA ŞI DEMONUL

209

A n g elica găsi cana pe colţul căm inului, unde-o pusese. M icul Laurier o m ascase însă cu coşul său de scoici, când se întorsese de la pescuit, ceea ce explica neatenţia Severinei. — C eaiul m ai este cald. O să-ţi dau să bei o ceaşcă, spuse A ngelica întorcându-se spre prietena ei şi începu să toarne băutura. Era însănervoasă şi mişcările ei erau nesigure. Câteva picături căzură pe p e rn a roşie, ceea ce-i m ări supărarea. — A sta-i bună! Prefer să-ţi pregătesc o fiertură proaspătă. V ăd că acesta a prins o culoare m ai închisă. M erse la fereastră şi aruncă conţinutul cănii afară. Apoi, ţinând canatul deschis, respiră cu plăcere aerul nopţii. D upă ce clăti cana, îi pregăti fiertura într-un alt vas. Abigael bău liniştită. Angelica scoase faţa de pern ă m urdărită şi o înlocui cu u n a curată. Se duse apoi să arunce o privire la sărm anul pisoi ascuns într-un colţ şi luptând cu o tenacitate m ută îm potriva durerii şi m orţii. D e bine de rău, îi unse rănile cu o po m ad ă şi în cercă să-i dea să bea. E l refuză, însă. C ând ea îi vorbi, răspunse totuşi, cu u n m ieunat uşor şi dulce, ceea ce d o v ed ea că e lu cid şi atent. P reg ătin d u -se pentru noapte, lăsă fereastra deschisă, căci era foarte cald. Stinse lum ânarea şi păstră doar într-un colţ al camerei o m ică lam pă cu idei într-un pahar colorat, îşi scoase apoi bluza şi prim a fustă şi m erse să se culce lângă Abigael. D in p a t p u tea u contem pla cerul n o cturn, îm pestriţat de stele trem urătoare. U n vânt uşor m işca frunzişul şi de departe se auzea strigătul lupilor de m are în golf. — Abigael, spuse brusc Angelica, nu vrei să se realizeze proiectul căsătoriilor dintre marinarii lui Colin şi Fetele regelui, nu-i aşa? A bigael tresări uşor. — Sigur, ar crea greutăţi, dar la urm a urm ei, nu m ă priveşte, spuse ea, ezitând. — D ar şi soţul tău, şi M anigault şi ceilalţi sunt contra? — Da, m ărturisi deschis Abigael. A ngelica răm ase un m om ent tăcută. — D e ce te-ai dus să vorbeşti cu ducesa de M audribourg şi nu ai venit la mine? T ânăra fem eie tresări din nou. — D ucesa voia să-m i cunoască părerea, bolborosi ea. D ar A ngelicăi i se p ăru că roşeşte în întuneric. D e ce dorea Abigael să ascundă că fusese însărcinată de protestanţi să afle intenţiile ‘binefăcătoarei” ? A ngelica suferea, considerând că era în zadar să spere că oamenii vor uita vechile lor certuri pentru a construi o viaţă nouă. Ieri, în timpul vizitei la familia Bem e, avusese senzaţia că acest

210

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

m iracol era totuşi posibil pe păm ântul Am ericii, însă ştia că acorda prea m ultă încredere fiinţei umane. Pentru o clipă, îi trecu prin m inte că poate că instigatorul com plotului care urm ărea să-i despartă şi să-i dem oralizeze p e ea şi p e soţul ei, să distrugă atm osfera de la Gouldsboro, trebuia căutat printre hughenoţi. în ochii lor, portul era invadat de p rea m ulţi nedoriţi şi poate unul dintre ei îl stârnise pe irascibilul Patridge îm potriva iezuitului, a cărui prezenţă era la fel de intolerabilă ca şi cea a lui Satan însuşi. Dar capcana din insula Vieux N a v ire ... şi pisoiul? N u, toate aceaste fapte erau p rea n e fireşti... Sigur, se putea spune despre hughenoţi că erau într-o anumită m ăsură răi cu ei în şişi şi c u alţii, în să doar în m o d u l de a ju d e c a lucrurile. Revolta lor de pe vâsul Gouldsboro în tim pul călătoriei a dovedit că n u ezitau să treacă la acţiune şi că sim ţu l dreptăţii şi recunoştinţa lor erau destul de ciudate. D ar calităţile lor, cinstea, intransigenţa, onestitatea aproape copilărească, erau sim ilare propriei ei concepţii de v ia ţă ... şi nu p u tea să n u-i iubească. D a, să-i iubescă! Şi era să creadă că ei continuau să uneltească împotriva ei şi m ai ales a lui Jofirey, om ul pe care ea îl iubea, întinzându-le aceste capcane. Viaţa îi păru deodată grea şi copleşitoare. î n acel m om ent, sim ţi m ân a lui A bigael atingând-o p e a ei. — D raga m ea, n u fiţi tristă, totul se va aranja. Sunt aici şi-mi sunteţi atât de d ra g ă ... A stă iarnă, ascultând în n o ap te viscolul împreună cu Gabriel, ne-am gândit la voi, pierduţi în mijlocul acestei păduri sălbatice, atât de singuri cu copiii voştri şi câţiva credincioşi, în acele clipe am înţeles ce reprezentaţi p entru n o i... C ând eram cuprinsă de tristeţe, G abriel îm i spunea: “N u-ţi fie frică, oam enii aceştia nu vor pieri! Poartă semnul destinului şi vor învinge!”, şi avea dreptate. Voi sunteţi aici, dându-ne tutu ro r p u tere a de a învinge greutăţile. G abriel m i-a povestit cum , la prim a vostră întâlnire, în Poitou, te-a bătut şi are încă rem u şc ări... M i-a povestit şi despre celelalte întâlniri ale voastre din trecut... — Ştii deci to tu l... despre acel tânăr protestant care a ajutat o fem eie nenorocită să-şi salveze copilul. — D a, îm i p o v e ste şte a d e se a ... este m ân a destinului. A sem enea legături te fac să te înclini, să înţelegi că avem ceva de făcut îm preună pe acest păm ânt. A bigael râse uşor. — îl cunoşti p e dom nul Bem e. Uneori, când este furios, uită ce a hotărât, dar îşi revine repede. Pot spune că are pentru domnul de P eyrac o d e o seb ită consideraţie, m ai m u lt chiar, o m are

ANGELICA ŞI DEMONUL

211

adm iraţie... D a, îngrijorarea pe care ne-aţi provocat-o ne-a arătat profunzim ea sentimentelor noastre. Astă toamnă, când am aflat cum i-aţi înfiuntatpe irochezi şi aţi sacrificat o parte din provizii fugind în adâncul pădurii pentru a scăpa, am tremurat pentru voi. Unii spuneau: “N -o să-i m ai v edem niciodată!” P o t spune că ne-am făcut m ai m ulte grij i pentru voi decât pentru propria noastră soartă. — Şi pentru voi a fost o iarnă grea, sunt sigură. — Grea, sigur, căci a nins mult. Ţărm ul era alb, m area neagră şi furtunoasă, dar puteam totuşi păstra legătura cu vecinii şi negoţul nu s-a întrerupt, cu toate furtunile.^.. D ar nu contează! Om ul se simte slab şi singur când suflă crivăţul. în această vară însă, prim im şi noi rodul tuturor eforturilor şi luptei voastre, gustăm din binefacerile acestei libertăţi pe care aţi cucerit-o cu atâtea sacrificii. F iecare v o rb ă a lui A b igael e ra u n b a lsa m pentru sufletul Angelicăi. E a nu se îndoia de sinceritatea prieteniei acesteia şi goni orice g ân d amar, pentru a n u p ăstra d ecât plăcerea orei prezente, căutând îmbărbătarea de care avea atâta nevoie. îi povesti lui Abigael despre Joffrey, despre curajul lui în faţa irochezilor şi m ai târziu, la foitul W apassou, când îi ajuta pe fiecare dintre ei să supravieţuiască. — U n asem enea b ărbat!... C um să nu-1 iubeşti!... A dorm iră, în sfârşit. Pe la m iezul nopţii, m icu ţa E lisabeth începu să plângă. Angelica se sculă şi o puse la sânul mamei. în tim p ce copilul sugea, stăpânindu-şi team a, A n gelica se duse să vadă dacă pisoiul nu murise. A cesta nu m ai era la locul lui. îi descoperi pe un fotoliu, instalat pe perna groasă. C onsiderase, fiind bolnav, că avea dreptul la c ev a m ai co nfortabil d ecât u n colţ de podea. A ngelica îi dădu puţin lapte pe care el îl lipăi cu poftă. — Cred că pisoiul o să scape, îi şopti ea bucuroasă lui Abigael. — C e n o ro c ! M ă bucur să te v ă d zâm bind din nou. în ain te de a se culca, A ng elica o lu ă în b raţa p e m icuţa E lisabeth, legănând-o şi p lim bând-o de colo colo p rin cam eră, cântând încetişor. A fară, luna aflată la orizont, răspândea o lum ină albă, ireală, învăluind p eisaju l clar-obscur. A ngelica contem plă, surâzând cu duioşie, m icuţa faţă a copilului adorm it în braţele ei. Inocenţa acestei figuri se potrivea cu seninătatea nopţii. A ngelica visa: “C ât m i-ar plăcea să fiu din nou copil ca ea! Ce nebunie, dar asta e!” şi sărată de m ai m ulte ori fruntea pruncului. A Frunzişul stufos şi întunecat foşnea, m işcându-se de sus în jos. în această p ace nocturnă, se auzi d eo d ată u n fel de geam ăt lugubra care se term ină într-un ţipăt teribil şi prelungit. Ţipătul, ca şi data trecută, era foarte aproape. Angelica se trase îndărăt, strângând copilul în braţe. U n fior îngheţat o străbătu.

212

ANNE şi SERGE GOLQN________________ ■

— C e este? în treb ă A bigael, rid icân d u -se din pat. C ine a ţipat aşa? — N u ştiu. — N -ani m ai auzit un asem enea ţipăt. — E u da, o d a tă ... Este poate u n anim al sălbatic. — închide fereastra! o rugă Abigael. A ng elica îi d ă d u copilul şi se în to arse s ă tra g ă oblonul, tem ându-se să m ai privească în întuneric, şi puse b ara de fier. — C ine o fi ţip at oare aşa? repetă A bigael. A i fi zis că e un suflet blestem at care se vaită. Toate vechile superstiţii din copilăria lor, de care provinciile franceze n u duc lipsă, le reveneau în m inte: vârcolacii, diavolii cu copite, dragonii, him era, sufletele rătăcitoare, blestem ate. Angelica hotărî că păm ântul A m ericii era nou şi că trebuia să scape de toate aceste spaim e ancestrale. Se putea, ca alte prim ejd ii să se abată asupra lor. N u dorea să-i împărtăşească şi prietenei ei temerile privind anumite fapte, fiind sigură că nişte necunoscuţi căutau să le facă rău intr-un m od misterios. A doua zi, când s-au trezit, soarele era deja sus. In încăperea închisă era foarte cald. L ângă oblon, foarte aproape, A ngelicăi i se p ăru că aude v o ci certându-se. P arcă era o g lo ată de oam eni în grădina lui A bigael, chiar sub fereastră. E a se ridică clătinându-se, som noroasă, şi se duse să tragă oblonul. Se trezi n as în nas cu un bărbat pu rtân d o tichie de bum bac, cu altul cu căciulă de b lan ă şi câteva femei, printre care şi Bertille, vecina. — C e faceţi toţi aici, în grădina doam nei B em e? întrebă ea. D e ce sunteţi agitaţi?

12 — A vem şi de ce, strigă Bertille, acră. M i-aţi om orât porcul cu m urdăriile v o a stre ... un porc care ne-a costat o avere. Dai- dacă sunteţi aici, d-nă de Peyrac, nim eni n u va spune nim ic! N u avem decât să acceptăm p ierd e re a ... — N u fii aşa de agresivă, Bertille şi explică ce s-a întâmplat! — M i-aţi om orât porcul, repetă tânăra fem eie. Toţi se uitau în jo s, la ceva ce p ărea să fie sub fereastră. Aplecându-se, Angelica distinse o m asă roşiatică, zăcând la pământ. E ra porcul vagabond al fam iliei Ram bert, care părea încrem enit în nemişcarea veşnică a morţii.

______________

ANGELICA ŞI DEMONUL

213

— C e s-a întâm plat? •— C um porcul dum itale şterpelea tot, zise Hervé le Gal către Bertille, poate că a înghiţit nişte c u ie ... — N u, făcu B ertille, arţăgoasă. E u ştiu ce spun. Ieri seară, am văzut-o p e doam na de Peyrac aruncând ceva afară p e această fereastră şi iată că porcul este m ort chiar aici. — E ra u n ceai, zise A ngelica. N -a putut să-l bea. — A putut însă m ânca resturile peste care a căzut. — E ra doar u n ceai inofensiv, îţi sp u n !... — A tunci, de ce l-aţi aruncat? • — P entru că era m ai vechi, dar în n ici u n caz n u putea face rău cuiva. — Ia spune, de ce porcul dum itale era m ereu prin grădinile vecinilor? zise vecinul cu tichie de bum bac. N u m ai departe decât ieri a venit să cotrobăiască prin porum bul m e u ... — C rezi că noi îl p u tem ţine în lesă? i-o întoarse om ul cu căciulă de blană. E ra fostul soţ al bietei Jenny M anigault, G erm ain R am bert, soţul Iui Bertille. A ngelica nici nu-1 recunoscuse. Părea un vânător, cu faţa asprită şi nebărbierită. Politicos, dar energic, ea îi ru g ă să m eargă să se certe în altă parte şi să p ărăsească grădina fam iliei B em e, după ce v o r curăţa locul. G erm ain R am bert le ceru celorlalţi să-l ajute să facă o brancardă pentru a putea lua anim alul care cântărea pe puţin două sute de livre. — C e nenorocire pentru ei ! suspină A bigael, când află ce se întâm plase. A u cum părat porcul de la acadienii din Port-Royal cu un lot de blănuri şi câţiva ludovici de aur pe care G ennain îi adusese de la L a R ochelle. însem na pentru ei hrana asigurată pentru iarnă, fără să fie obligaţi să ceară ajutorul com unităţii. Este o fam ilie care trăieşte sin g u ră şi n u vrea să aibe deaface cu alţii. E l preferă să hoinărească cu sălbaticii decât să lucreze pentru aşezare. Pe la mijlocul dimineţii, Bertille se prezentă din nou cu micuţul C harles-H enri în braţe. Se v ed ea c ă n u face acest dem ers de bunăvoie, ci fiindcă era obligată. A rţăgoasă, o întrebă pe A ngelica dacă-i putea confirm a că ceaiul n u era otrăvit, căci astfel, cu toate că porcul m urise în condiţii suspecte, puteau recupera jam boanele Şi să le afum e. Era însă prea târziu să taie anim alul cum trebuie şi să facă caltaboşi şi câmaţi. A ngelica se ocupa de bebeluş şi de A bigael. Pisoiul părea să se refacă după răni. C asa era aranjată, v a tra m ăturată şi ea se

214

ANNE şi SERGE GOLON

pregătea să se ducă în tabăra Cham plain, când, brusc, se gândi cât de supărată putea fi M iss Pidgeon după m oartea brutală a pastorului, îşi reproşă că nu s-a gândit decât târziu la sărm ana englezoaică, una din rarele supravieţuitoare ala m asacrului de la Brunschwick-Falls. CândB ertille pronunţă cuvântul otravă, simţi u n şoc, ca şi cum ochii i s-ar fi deschis brusc şi ar fi văzut întreg adevărul înspăim ântător. O transpiraţie rece o cuprinse. — O trav ă ? ... — D eci era otravă! strigă B ertille, văzând-o pălind. Ah! ce ghinion să n u putem recupera nici o bucăţică de slănină. Trebuie să ne despăgubiţi, strigă ea zgâlţâind copilul, m ânioasă. — Ia n u te m ai agita atât! îi p orunci A n g elica, totul s-a întâm plat din neglij enţa voastră. îţi repet şi te asigur că n u era otravă în ceaiul p e care l-am aruncat aseară, dar, cu to ate acestea, n u te sfătuiesc să foloseşti carnea unui animal care nu a fost tăiat şi a cărui m oarte nu poate fi explicată. N u aveaţi decât să-l hrăniţi din grădina voastră şi nu să-l lăsaţi să m ănânce din grădinile vecinilor. Bertille plecă furioasă, strigând că se va plânge dom nului de P eyrac când se v a întoarce. El, cel puţin, se v a arăta generos, era sigură... A ngelica n u reuşea să alunge teribila bănuială. încerca să-şi am intească cum s-au petrecut lucrurile ieri cu ceaiul incrim inat de B ertille. E a prep arase o anum ită cantitate şi-i dăduse o cană lui Abigael, care nu părea să fi avut vreo neplăcere. Apoi, cana rămăsese toată ziua lângă plită, Severine uitând recomandările Angelicăi. Când a vrut să-i dea încă o cană lui Abigael, c a să repare greşeala Severinei, vărsase câteva p icături pe faţa de p e rn ă roşie. Supărată, văzând culoarea ciudată p e care o căpătase ceaiul, l-a aruncat pe fereastră şi a spălat cana. A ngelica exam ină cana, dar nu găsi nici o urmă. Ieşi să vadă ce era sub fereastră. A nim alul fusese luat şi locul curăţat, aşa cum ordonase. în afara urm elor de picioare n u m ai răm ăsese nimic ce-ar fi putut perm ite determinarea cauzei m orţii animalului. “ Dar, de ce să dăm v in a p e ceai? B ertille face întotdeauna caz din toate. Chiar alterat de căldură sau de stat, n u putea face m are lucru. L-am văzut folosit de nenum ărate ori de doici.” în to rcân d u -se în cam eră, zări în tr-u n colţ faţa de p ern ă pe care o scosese şi o aruncase acolo. D espăturind-o, constată că în locurile unde căzuseră picăturile de ceai, pe mătasea roşie se întindeau ciudate pete albicioase. A ngelica păli. A sem enea pete nu puteau fi făcute decât de o otravă care schim bă culoarea şi chiar găureşte m aterialul. Răm ase tăcută, ţinând faţa de pernă desfăcută în mână.

•

ANGELICA ŞI DEMONUL

215

în ceaiul pregătit de ea pentru A bigael, o m ân ă crim inală vărsase oare o otravă m ortală? Atunci, dacă Laurier n-ar fi pus coşul în faţa cănii, ascunzând-o privirilor, dacă Severine n-ar fi uitat să i-1 dea, Abigael ar fi fost acum moartă de o m oarte înspăimântătoare şi subită. Iar aseară, d acă n u s-ar fi răzgândit brusc, a r fi fost pe punctul de a-i fi dat cu m âna ei otrava celei m ai bune prietene. N u, era o nebunie! Cine-i putea dori m oartea Iui A bigael? — Te-a v izita t cineva ieri? o în treb ă ea p e A bigael, care o privea cu atenţie, dar tăcea. — Oh, a fost o adevărată d e fila re ... — D ă-m i şi câteva num e. — N u p o t să m i-i am intesc p e toţi. E ram foarte obosită şi m oţăiam puţin. în orice caz, a fost Paturel şi locotenentul Iui, domnul de B ersem p u y care m i-au adus u n ob iect d in spum ă de m are. Şi apoi, da, îm i am intesc acum , m usul, ştii, m arinarul naufragiat de pe “Inorog” . A vrut şi el să-m i ofere ceva: lingura lui de lem n sculptat. L-am refuzat căci era tot ce-i m ai rămăsese, bietul băiat! Ah, uitasem, a ven it şi Julienne, u n a din Fetele regelui care s-a căsătorit cu un pirat. E a a stat destul de mult. Voia să m ă ajute şi s-a oferit să toarcă şi a făcut-o cu m ultă îndem ânare. în fond, este o fată bună. — Şi cine a m ai fost? A ngelica îm pături faţa de pernă şi o puse în buzunar. — N u m ai ştiu, nu-m i m ai am intesc acum , dar te voi anunţa dacă-mi voi m ai aminti vreun num e sau vreo figură. Dar, de ce atâtea întrebări? Şi de ce Bertille striga aşa? Te tulbură ceva. — N u. B ertille crede că porcul ei a m u rit fiindcă a m âncat ceva din grădina ta, şi o cunoşti, trebuie întotdeauna să provoace încurcături. — Poate că are dreptate. L a sfatul tatălui doam nei d’Urville, am p lan ta t în grădină nişte p lan te de la care se m ănâncă doar rădăcinile, num ite cartofi, dar se spune că fructele lor, care seamănă cu nişte roşii m ici, conţin otravă. I-am avertizat deja pe copii să nu cum va să le culeagă. “Ah! asta e, desigur!” îşi spuse Angelica, uşurată. Răm âneau totuşi de explicat petele de pe faţa de pernă. D ar în m intea ei persista imaginea unei mâini criminale vărsând otravă în ceaiul pentru Abigael. Oricât de nebunească şi inexplicabilă părea această im agine, părea o certitudine. U n nebun le dădea, deci, târcoale, căutând să aducă nenorocirea, atacând după bunul său plac pe oricine, o femeie lehuză, un pisoi, un copil... D ar somniferul dm cafea?... Şi moartea iezuitului Şi a pastorului?... Cine putea fi acuzat de ea, dacă nu violenţa nativă a celor doi care-i aruncase unul îm potriva celuilalt?

216

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

Angelica îşi luă capul în mâini. Ce se întâmplase oare cu copilul suedez şi cu scrisoarea preotului? P isoiul stătea im obil p e perna fotoliului, răbdător şi curajos, cu lăbuţele strânse sub el, gâtul drept, d ar capul p lecat şi cu ochii deschişi. P ă rea că ab ia m a i respiră. A ngelica se aplecă spre el. — Spune-mi, ce ai? îi şopti ea. Tu ştii, tu ştii totul! A h, dacă ai putea vorbi! D acă Joffrey ar fi fost aici, ar fi putut analiza substanţa care a fost atât de puternică încât a decolorat roşul feţei de pernă şi chiar a găurit-o p e alocuri. I se părea o eternitate de când soţul ei părăsise G ouldsboro, dar num ărând p e degete, n u erau decât cinci zile. N u putea spera totuşi să se întoarcă m ai repede de o săptăm ână, dacă totul m erg ea b in e pe râul S aint-Jean cu englezii. P â n ă atunci, ce atitudine să ia? P u tea v orbi cu C olin? Şi cin e să-şi dea o părere asupra acelor pete suspecte? U n produs netoxic ar p u tea produce asemenea stricăciuni? Brusc, se gândi la om ul cu m irodenii din echipajul corsarului de la Dunkerque, care răm ăsese la Gouldsboro îm preună cu sclavul său caraibian după plecarea vasului “Sans-Peur” şi pom i în căutarea iui. E l părăsise însă G ouldsboro de două sau trei zile şi nu se ştia dacă plecase p e m are sau luase drum ul pădurii. A ici debarcau tot felul de oam eni... A n g elica îşi am inti că la C onsiliu, C o lin vo rb ise despre instituirea unui registru în care vor fi înscrişi toţi cei răm ân m ai mult de două zile la Gouldsboro, fiecare vizitator fiind obligat să declare apoi la p lecare în ce direcţie apucă. O m ăsu ră foarte înţeleaptă! Trebuia să vorbească cu C o lin ... Dar, deşi instinctul ei de fem eie o avertiza despre im inenţa unui pericol, dovezile pe care le avea erau foarte puţin convingătoare şi chiar înşelătoare. Putea părea o fem eie stârnită, căutând pretexte să-i înnebunească pe cei din jur, cine ştie, pretexte ca să vorbească cu Colin, guvernatorul. Avea im presia, poate pentru prim a dată în viaţa ei, că n u ştie exact ce trebuie să facă, să gândească, să hotărască. Părerile ei se schim bau fără încetare: ori era încredinţată de am eninţarea care plana asupra lor, ori spaim a dispărea şi situaţia i se arăta sub o lum ină m ai blândă. Ce se petrecuse, de fapt, atât ds anormal? D oi oam eni se bătuseră şi m uriseră datorită loviturilor pe care le încasaseră, un pisoi poznaş fusese lovit de un m arinar brutal, un porc lacom se otrăvise cu fructele cartofilor, o bătrână indiancă se îm bătase cu alcool de contrabandă...

ANGELICA ŞI DEMONUL

217

C ăldura apăsătoare care aducea spre seară un vânt capricios îi irita nervii. D acă Joffrey ar fi fost a ic i... niciodată nu realizase mai clar că el era siguranţa ei. D in nu m ero asele lui experienţe, din capcanele pe care le-a ocolit şi d in toate m ârşăviile p e care le-a suferit, îşi trăgea cunoaşterea realităţii, o intuiţie sigură şi un instinct aaproape anim alic. D acă el spunea: “N u e nim ic”, puteai fi sigur de asta. D acă spunea: “Să fim atenţi” , trebuia să fii precaut, duşm anul nu era departe. N u se lăsa în şe la t de ap aren ţe neînsem nate. D ar acum era departe. C u cine se lupta oare, acolo în est, în golful F rancez? U n d e e ra ? ... C ât dorea să-l v a d ă !... A ngelica plecă spre tabăra C ham plain. O descoperi pe M iss Pidgeon m ai departe, aşezată pe u n trunchi de copac, cu m âinile pe genunchi. A propiindu-se, se aşeză lângă ea, îi puse un braţ în jurul um erilor şi-i spuse blând, în engleză:

— M ypoordearl M iss Pidgeon izbucni în plâns. Cîte vise, ce izvoare de tandreţe şi devotam ent se ascundeau îndărătul figurii fine, ofilite a acestei fete bătrâne, crescută între pădurea sălbatică şi m are, în corsetul dur al disciplinei puritane. — D e ce a fost aşa de n ervos? p u tu ea spune, în sfârşit. Era atât de sensibil!... U n nim ic îl scotea din fire ... A ngelica ştia că vorbea despre reverendul Patridge care, de fapt era un om sensibil în felul lui şi, ca toţi oamenii instruiţi, nu suporta obscurantismul celor ignoranţi şi prostia. — îi e ra tea m ă p en tru noi, enoriaşii săi. N u îndem na fără încetare la rugăciune. D e ce au v e n it să-i spună că vom fi duşi în Quebec, sub escorta iezuitului şi că vom fi constrânşi să ne botezăm în religia catolică? N u-i adevărat, nu-i aşa? — Sigur că nu! N u v-am spus-o eu de nenumărate ori, englezi încăpăţânaţi ce sunteţi, că aici, sub p ro tecţia contelui de Peyrac, sunteţi în siguranţă? D e ce Patridge n -a avut încredere în m ine, în loc să se am baleze în felul ăsta? — E adevărat! D ar, ştiţi, du p ă acele lovituri la cap p e care le-a prim it de la indieni, bietul’de el, era de o sensibilitate extremă. B ătrânei dom nişoare îi făcea b in e să vorbească despre irascibilul pastor, cu o tandreţe şi o fam iliaritate p e care nu şi-ar fi permis-o, altfel, în viaţa ei. A ngelica o încuraj a cu sim patia pe care i-o arăta. Aveau amintiri com une din călătoria de la Brunschwick la Gouldsboro, după m asacru. — R ecunosc că n-am v ăzu t n iciodată p e cineva să suporte cu atâta vitejie o rană atât de oribilă. E ra de u n curaj excepţional...

218

ANNE şi SERGE GOLON

— N u -i aşa? A u m ai stat aşa la taifas câtva tim p şi M iss Pidgeon se linişti încetul cu încetul. Angelica, văzând că se simte m ai bine, se gândi la întoarcere, dar auzi galopul unui cal. îl recunoscu de departe pe Colin. D upă ce a intrat în tabără, acesta le văzu şi se opri, călare, în faţa lor, salutându-le politicos. înclinând capul îi spuse Angelicăi: — Este târziu, doam nă. N -ar fi prudent să v ă întoarceţi fără escortă la Gouldsboro. A m venit să vă iau. A dăugă apoi, către M iss Pidgeon în engleză: — M âine, M iss, vă rog să fiţi prezentă la C onsiliu, dacă se poate. V rem să v ă pro p u n em să daţi lecţii de eng leză m icuţilor hughenoţi, pentru care veţi prim i alimente, ajutoare şi salariu. — A tunci este adevărat că n u vom fi p redaţi canadienilor! exclamă M iss Pidgeon. — Sigur că nu. Cine v-a spus asta? V reau să-i asigur odată în plus pe com patrioţii dum neavoastră că e u n zvon lipsit de orice fundam ent D e îndată ce situaţia va fi favorabilă, vă veţi putea întoarce fără grij ă m Noua-Anglie. Până atunci, gândiţi-vă la propunerea mea.

13 Angelica se întoarse la Gouldsboro pe crupa calului lui Colin. Se ţinea cu am ândouă m âinile de centura lui, dar trebuia să-i accepte protecţia. D acă venise să o ia, în ciuda dram ei recente care era cât pe ce să distrugă dragostea care-o lega de contele de Peyrac, înseam nă că ştia că pericolul care-i am eninţa n u era o am ăgire şi că era de datoria Iui să o apere cu orice preţ. — C e im prudenţă! m orm ăi el. în ţeleg acum de ce soţul dumitale îşi pierde uneori răbdarea şi se arată neînduplecat. C um de v-a venit ideea să v ă aventuraţi singură pe u n drum aşa de periculos? Treceau prin faţa noului fort, încă neterm inat, în jurul căruia oam enii de gardă începeau să aprindă focurile. — D ar de ce trebuie să m ă tem ? întrebă Angelica, surprinsă. Drumul între Gouldsboro şi tabăra Champlain m i se pare sigur acum. N u m ai e ca anul trecut când puteau apărea irochezii. — N u doar irochezii sunt primejdioşi. — Te sperie ceva, C olin? Ce este? — Parcă n-aţi şti? R ăul ne dă târcoale. — Fără superstiţii!... V orbeşte!...

ANGELICA ŞI DEMONUL

219

— N u po t spune nim ic m ai m u lt d ecât ce am spus pe vas, când v -a luat iezuitul: “Atenţie, vi se doreşte răul”. — Iezuitul s-a dovedit totuşi prietenos. N e-ar fi susţinut cauza, sunt sigură, dar acum e m ort, oh, D oam ne! Şi a dispărut şi copilul. Da, sigur, ai dreptate. R ăul n e dă târcoale. Şi începu să-i povestească ce o speriase: som nul inexplicabil al doam nei Carrere şi al doamnei de M audribourg în m omentul când năştea A bigael, som n provocat fără îndoială de cafeaua pe care o băuseră am ândouă, m oartea suspectă a porcului lui Bertille, falsele m esaje cărora le căzuseră victim ă Joffrey, ea însăşi şi chiar el, Colin. -— N im ic nu se leagă şi totuşi, cineva conduce jocul. A junşi la Gouldsboro, A ngelica se lăsă să alunece de pe cal. Colin coborî şi el în piaţa centrală a aşezării. — Spune, Colin, insistă A ngelica. M i se pare că ştii ceva şi nu vrei să spui. — Pentru că nu poate avea nici o legătură cu ce se întâm plă aici. M i-a venit o idee când am aflat de naufragiul vasului ‘‘Inorog” şi de to ţi m o rţii c u capul z d ro b it. Jo b S im on rep e ta într-una: “N aufiagiatom l!” A sta m -a frapat şi m i-am am intit... E ra un om în port, poreclit “O m ul cu m ăciuca de plum b” . Avea o întreagă bandă şi când rătăceau p rin oraş, nim eni n u era liniştit, m ai ales celelalte echipaje. îşi vindeau serviciile, atât pentru a j efui u n vas prost păzit, cât şi pentru diverse hoţii de-a lungul coastelor. E ra m ai uşor poate decât să fii bandit la drum ul m are. U n nenorocit!... A r fi putut face altceva, d ar lui îi plăcea crim a, să lo v ească din um bră. N u l-am întâlnit decât o dată, într-o tavernă din Honfleur. — C um arăta? întrebă A ngelica, respirând greu. — G reu de spus... era u n dem on în el. U n om palid şi rece... — El este, strigă Angelica. D e data asta sunt sigură că el este. El bântuie p rin insulele noastre. Şi sunt sigură că sub pretextul că m erge să-i elibereze pe oficialii d in Q uebec, Joffrey a p o rn it în urm ărirea lui. D e asta îm i este aşa frică pentru el. Phipps, englezul, este m ai p u ţin periculos decât aceşti “invizibili” . D ar, dacă el este om ul de care vorbiţi, de ce ar fi v e n it în A m erica? D e ce să ne atace? D e ce să atragă “In o ro g u l” sp re stânci şi să m asacreze echipajul? — Poate ca să facă rău. C ând u n dem on a găsit m odul de a lovi, nu se m ai lasă. — Nu! N e îndepărtăm de subiect. C e legătură poate avea cu ceea ce tocm ai povesteam? Drogul din cafea, porcul otrăvit... Totul este sub control, vasele, bărcile care intră în port, şi nici un necunoscut

220

ANNE şi SERGE GOLON

n-ar putea intra în casele noastre fără să fie rem arcat. Colin, ce s-ar fi întâm plat dacă i-aş fi dat lui A bigael să bea otravă şi ea ar fi m urit în faţa m ea? Cred că aş fi înnebunit... — P oate asta se doreşte, spuse Colin. Angelica îl privi fix. Ei simţise întotdeauna scopurile ascunse ale duşmanilor lui. — D acă este aşa, n u te tem e, n-o să înnebunesc, orice s-ar întâmpla. Colin oftă adânc. — A ş vrea să v ă p o t proteja, ca altădată. — O faci dej a. F aptul că eşti aici îm i dă siguranţă. Joffrey poate urm ări duşm anul şi e u ... m ă pregătesc să-I înfrunt. D acă îmi vor pielea, îşi vor sparge dinţii. Sunt încă puternică... — N u v-aţi schim bat, spuse el. — Principalul este că am fost prevenită. M i-a făcut bine să vorbesc, să ştiu că eşti aici. Până la urmă, dacă “ei” sunt puternici şi noi suntem. Colin îşi luă răm as bun. E a ştia că va veghea cu atenţie toată noaptea asupra aşezării, vizitând toate posturile de gardă, întrebând şi verificând identitatea m ateloţilor pe plajă, ducându-se din nou la bordul navelor ancorate în radă, apărându-i p e cei slabi. E ra sigură că nu se v a îndepărta de casa B em e.

14 Totuşi, cân d p u se m ân a p e clanţa u şii de la cam era ei, Angelica ştiu din instinct că, la fel canoaptea trecută, cineva o aştepta. De data aceasta, n u avu curajul să înfrunte singură primejdia şi chemă p e unul din oam enii de la postul de gardă, de jo s. A cesta intră în cameră înaintea ei, ţinând felinarul sus. Descoperiră u n copil speriat, strângând în braţe un sac. Lum ina făcea să-i strălucească părul blond. E ra A bel N iels, orfanul pe care părintele de V em on îl găsise pe cheiurile din Noul-York. A ngelica tresări de bucurie, dar şi, fără să ştie de ce, de team ă. — P oţi să n e laşi acum , spuse ea om ului care-o însoţise. Mulţumesc! > Când uşa se închise, i se adresă în engleză băiatului, dar acesta nu răspunse, m ulţum indu-se să-i întindă sacul, c u un gest brusc. Era un rucsac din piele de cerb, netăbăcită. Deschizându-1, văzu că

ANGELICA ŞI DEMONUL

221

în el se a ñ a tot bagajul iezuitului mort: u n breviar, un stihar, mătănii de lem n, o ornantă (veşm ânt liturgic la catolici) şi, într-o învelitoare de catifea b ro d ată cu aur şi argint, obiecte de cult indispensabile liturghiei: patena (farfurioara pentru ostii), caliciul, doi bureţi, totul din argint aurit, plus un crucifix cu piciorul din argint şi un săculeţ de satin conţinând câteva ostii. N e ştiind dacă erau sfinţite, Angelica nu atinse d in resp ect relicvele sfinte. C opilul, cu u n gest brusc, luă breviarul şi i-1 întinse. Acesta se deschise singur şi ea văzu o scrisoare neterminată: “Dragul meufrate întru Iisus-Christos”. D e la primele c u v in te , în ţe le se . “ S c riso a re a p e n tru p ă rin te le d ’O rg e v a l” . Era scrisoarea pe care o ţinea în m ână, scrisoarea pe care adjunctul părintelui d ’O rgeval începuse să o scrie superiorului său cu câteva ore înainte să m oară. Pe A ngelica o cuprinse fiica. C e lucru teribil putea afla din ea? Avea oare dreptul să o citească, să violeze secretele unui m o rt... să afle ce-i ascunsese el în timpul vieţii? C u toate acestea, dorea din suflet să clarifice situaţia încordată şi am eninţătoare în care se afla şi cu u n gest brusc, desfăcu m isiva şi citi:

“Dragul meu frate întru Iisus-Christos, îţi scriu din Gouldsboro, unde m-am întors ca să termin ancheta cu care m-aţi însărcinat. Pentru că acordaţi încredere judecăţii mele şi m-aţi asigurat că cele constatate de mine vor f i prim ite ca o expresie a adevărului, vă voi vorbi fă ră echivoc, fără teamă că vă voi supăra. Urmărind un scop sfânt, deasupra susceptibilităţilor noastre, suntem adesea puşi la încercare, dar avem obligaţia să nu luăm în seamă pasiunile sau dorinţele noastre în căutarea adevărului, să protejăm numeroasele suflete ameninţate care depind defuncţia noastră. Mai întâi, v-aş spune fără ocol, dragul meu părinte, că viziunile p e care Dumnezeu, în bunătatea Sa S-a îndurat să vi le dea, coroborate cu cele ale măicuţei din Quebec, nu v-au înşelat. Da, aveaţi dreptate, diavoliţa este la Gouldsboro...” A ngelica se opri, stupefiată. N u-şi putea crede ochilor. Oare părintele de Vem on era cel ce aducea asem enea acuzaţii? A tunci no crezuse, nu înţelesese n im ic ... C ontinua cu toată sinceritatea s-o considere în afara acestei legende stupide. L iterele începură să-i joace în faţa ochilor.

“Da, aveaţi dreptate, diavoliţa este la Gouldsboro şi mă cutremur când scriu aceste rânduri. Oricât de pregătiţi am f i să înfruntăm de-a lungul vieţii ecleziasticefiinţe satanice, încercarea nu este mai uşor de traversat atunci când se prezintă în mod real. O spun cu umilinţa unuia care s-a simţit destul de slab în faţa unei atât de teribile întâlniri pe care vreau să vi-o povestesc

222

ANNE şi SERGE GOLON

în amănunt. Marele Albert ne învaţă că spiritul lui Lucifer are ceva înfricoşător reunind frum useţea îngerului cu seducţia caracteruluifeminin, în fa ţa cămia orice om din carne se simte în mod special vulnerabil, nu doar din cauzafarmecului corpului fizic, ci îndeosebi din cauza tandreţei şi amintirii de neşters a mamelor noastre şi a fericirii copilăriei. Datorită sfaturilor voastre şi a învăţăturii bisericii, mi-a fo st uşor să demasc natura reală a aceleia p e care nu ezit de acum înainte să o numesc D iavoliţă, Spiritul răului în corp de fem eie, inteligentă, desfrânată, criminală, gata să mă seducă şi să folosească împărtăşania şi penitenţa pentru a mă duce mai bine cu vorba ca să obţină de la mine o alianţă în proiectele ei infame.'’’ — Oh! n u , n u , exclam ă A ngelica, aproape cu v o c e tare. Părinte, n u e adevărat! N -am încercat să v ă seduc, n u este adevărat. Oh! Jack M erw in, cu m e p o sib il?!... C redeam c ă eraţi prietenul m eu... Inim a îi bătea să-i spargă pieptul. E ra un dezastru. T rebui să p u n ă scrisoarea p e m asă şi să se sprijine ca să n u cadă. B ăiatul b lond o privea. E x p resia de spaim ă de p e faţa ei se reg ăsea fără îndoială şi pe chipul lui. E l începu să spună cu voce slabă, în engleză: — D oam nă, ei m ă urm ăresc, pentru num ele lui D um nezeu, ajutaţi-mă! D a r A ng elica nu-1 auzea. C ineva b ă tu la u ş ă şi neprim ind răspuns, intră: — C e s-a întâm plat? C e v rea băiatul ăsta? Te deranjez? se auzi vocea blândă a Ambroisinei. _ A ngelica îşi regăsi sângele rece. — N u-i nim ic, bună seara, Am broisine. C e doriţi? — S ă v ă văd, exclam ă ducesa p e u n ton tragic. N u v-am văzut toată ziua şi v ă m ai m iraţi că la căderea nopţii vin să v ăd ce mai faceţi? — E adevărat că v-am neglijat, iertaţi-mă, am avut o mulţime de griji. Şi m ai cu seam ă am suferit o cum plită decepţie din partea cuiva căruia îi acordasem încredere. E o încercare destul de amară. D e-a lungul v ieţii credem că ne-am resem nat cu im perfecţiunea fiinţelor care n e înconjoară, dar ne dăm seam a că inim a răm âne mereu vulnerabilă. A m broisine puse m âna pe braţul Angelicăi şi spuse grav: — C red că absenţa dom nului de P eyrac v ă apasă. M -am gândit la ceva: însoţiţi-m ă la Port-Royal. A şa aş avea curajul să plec şi să-m i reiau îndatoririle, cel puţin să văd şi să caut cea m ai bună soluţie pentru protejatele m ele. Pentru asta am nevoie de sfaturile

ANGELICA ŞI DEMONUL

223

dum neavoastră, iar această călătorie v ă v a perm ite să-l întâlniţi pe dom nul de Peyrac cu două sau trei zile m ai devreme. Şi cum A ngelica ezita, surprinsă, zise: — N u ştiaţi că trebuie să treacă prin Port-Royal înainte de a se întoarce? — N u, n u ştia m ... — In orice caz, m ie m i-a spus, a fu m ă A m broisine cu un aer contrariat, ad ic ă ... E a p ă ru că-şi am inteşte ceva, d ar se răzgândi, cu expresia confuză a cuiva care a com is o gafa. ■ — I-a spus-o şi dom nului guvernator. E ram de faţă când îi co m unica acest lucru. V eniţi, in sistă ea, să plecăm m âin e la Port-Royal! Este m ai bine decât să aşteptaţi aici, facându-vă griji şi m -ar ajuta şi pe m ine să-m i recapăt curajul. — O să m ă gândesc, spuse A ngelica. E a continua să se sim tă ca după u n şoc violent. Descoperirea trădării preotului M araicher de Vem on o lăsase într-o stare de uluire îngrozită. A m broisine avea dreptate. T rebuia să se m işte, să facă ceva şi m ai ales să-l vadă p e Joffrey cât m ai curând posibil. îi veni în m inte că trebuie să citească scrisoarea până la capăt. D eschise gura să-i ceară A m broisinei, cu cât m ai m ult tact posibil, să o lase singură, dar, aruncându-şi privirile spre m asă, observă că scrisoarea p e care o lăsase acolo dispăruse. O chii ei se rotiră p rin cameră. Băiatul dispăruse şi el. — U nde e băiatul? strigă ea. — A plecat, spuse A m broisine. L -am văzut luându-şi sacul, punând înăuntru o hârtie care era pe m asă şi fugind fără zgom ot pe uşă. E ciudat copilul acesta. P arc-ar fi u n spiriduş. — Trebuie să-l găsesc, şi se repezi spre uşă, dar A m broisine o reţinu cu forţa, cram ponându-se de ea, palidă de frică. — N u vă duceţi, Angelica, nu vă duceţi! A re pe diavolul în el, copilul ăsta! — G ata cu prostiile! ţipă A ngelica. Trebuie să-l prind. ■ — N u în seara asta. C ând se va face ziuă, o rugă Am broisine. Angelica, te rog, vreau să fac ceva pentru dum neata. Vino cu m ine la P ort-R oyal. S im t că d ă târco ale p e aici u n spirit funest. l-a m vorbit despre asta şi părintelui de Vemon. I-am spus că Gouldsboro este u n loc care trebuie ex orcizat şi n -a râs de m ine. C red că îm părtăşea părerea mea. — P ărerile oam enilor de soiul lui cau tă m ai ales să reducă faptele la idei preconcepute, spuse A ngelica cu amărăciune.

224

ANNE şi SERGE GOLQN________

B rusc, se sim ţi obosită. Să pună să fie căutat copilul! L a ce bun? Să-şi m ai am ărască sufletul cu alte nerozii care nu puteau decât s-o convingă im posibilitatea com unicării, de greutatea de se face înţeleasă? — Angelica, repetă Ambroisine, veniţi cu m ine, v ă rog! Oare nu sim ţiţi ce apăsătoare e atm osfera aici? Parcă ne pândeşte p e toţi o n en o ro c ire ... poate din această cauză m -am întors. N u puteam să suport ideea că sunteţi aici singură, înconjurată de oam eni care v ă doresc pieirea. N u p o t face m are lucru, dar cel p u ţin vă voi fi aproape. Iată de ce m -am grăbit să le îndepărtez pe fete de aceste influenţe nefaste. N u-m i pot da seam a de unde vine tensiunea asta... Poate de la englezi. R ăul este în ei, desigur, căci sunt eretici. — A bia îi z ă rim ... N u părăsesc tabăra Cham plain. — N -ar p u tea oare să aibă o m isiune, fiind atât de aproape? Darpiraţii?!... Beţivii ăştia înspăimântători!... A m înţeles că prietenii voştri protestanţi nu se sim t în siguranţă cu un asem enea guvernator. D e ce soţul dumitale îi acordă o asemenea încredere? D e ce, plecând, i-a lăsat îui întreaga responsabilitate aportului? Ambroisine ezită. — N u ştiu dacă are importanţă, dar am surprins o conversaţie între doi dintre oam enii săi care m i-a trezit bănuieli. U nul dintre ei îi spunea celuilalt: “A şteaptă puţin, amice. în că puţin şi toată această aşezare frum oasă v a fi a n o a s tră ... A şa a spus B a rb ă de A ur.” A u m ai adăugat că atunci când ai pierdut bătălia, trebuie să ştii să um bli cu şiretlicuri, iar B arbă de A u r se pricepe bine la asta şi că ar avea com plici în golf care l-ar ajuta la m om entul oportun. — C olin? spuse A ngelica, clătinând din cap. N u se poate! — E şti sigură de asta? întrebă A m broisine, cu asprime. D a, era sigură. A poi, brusc, îşi aminti. Trecuseră atâţia a n i... U n om se poate schim ba profund, în totalitate, m ai ales dacă se lasă dus de disperare şi ranchiună, cum i-a m ărturisit C olin. C olin!... Inim a îi era cuprinsă după noua lovitură de o nelinişte insuportabilă. D acă era Colin, totul se ex p lica... D ar nu, imposibil! Joffrey nu se putea înşela în asem enea m od în privinţa lui. Putea fi în să un calcul din partea lui. D ar ce calcul?!... A ngelica sim ţi că-i plesneşte capul. O rice-ar fi, trebuia să-l vadă cât m ai curând pe Joffrey, să-l pună la curent cu noile pericole, cu noile bănuieli, să v ad ă ce gândeşte. A cum , că A bigael născuse, putea pleca. D acă se ducea la Port-Royal, câştiga câteva zile. — Fie! spuse ea A m broisinei, te voi însoţi. Plecăm mâine!

•ANGELICA ŞI DEMONUL

225

PORT-ROYAL SAU DESFRÂUL

1 Se îm b arcară a doua zi cu câţiv a oam eni din echipaj, cele două fem ei şi bagajele lor, Adhem ar, care reapăruse după plecarea guvernatorului V illedavray şi se p u n ea sub protecţia doam nei de Peyrac, fratele M arc, care se hotărâse brusc să pornească la drum pentru a cerceta câteva fluvii şi torente ale peninsulei înainte de a ajunge la Sainte-Croix, tânărul A listair M ac Gregor, care voia să-şi viziteze la Port-Royal num eroasele rade, căci bunica sa franţuzoaică şi bunicul lui scoţian erau am ândoi d in partea locului, pe care îl părăsiseră ca tineri căsătoriţi pentru a s e instala în insula M onegan, alţi câţiva care aveau ch ef de o schim bare şi câţiva indieni în trecere. frochezul părăsise Gouldsboro, mdreptându-se spre vest-sudvest, spre aşezarea franceză, p o a te aşezarea europeană cea m ai veche din A m erica de N ord. Teribilul G olf Francez nu-şi dezminţise reputaţia. Deşi scurtă, traversarea spre Port-Royal întâm pină o furtună cumplită. Trecerea strâmtorii care pem iitea intrarea în bazinul Port-Royal luă două ore. Două ore de luptă îm potriva valurilor gigantice cu creste înspumate. Prin ceaţă se zăreau înalte faleze negre, acoperite cu arbori, periculos de aproape. Vanneau şi acadianul care le servea de pilot erau culcaţi pe cârm ă p en tru a m enţine direcţia. D e două ori, C antor, care com anda vasul, căzu şi se ro stogoli p e ste balu strad ă p en tru că neglijase să se agaţe sau m ăcar să se lege de ceva. C ând ajunseră însă în apele m ici ale bazinului, o ceaţă deasă îi aştepta ca o santinelă, barând intrarea şi îm piedicând orice înaintare. Vasul intră totuşi şi făcu câteva m ile într-o opacitate alburie şi apăsătoare, după care pilotul propuse să arunce ancora.

226

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— N e aflăm p robabil în faţa aşezării, d ar p e n tru a coborî şalupa şi a ajunge la m al trebuie să ştii în ce direcţie să m ergi. C ontinuând, am risc a să ne izbim de vreo n a v ă an co rată în port. D oar când se v a însera, vom putea distinge lum inile caselor. Aşteptare le pennise pasagerilor şi celor două femei, Angelica şi ducesa de M audribourg, să se odihnească şi să-şi pu n ă în ordine îm brăcăm intea şi bagajele. în cabina din spate fuseseră scuturate puternic. C ufărul cu scalpuri al lui Saint-C astine, p ro st legat, alunecase şi o lovise u şo r pe A ngelica. P u ţin în ain te de plecare, Saint-Castine venise să se informeze: — D o m n u l de P eyrac m i-a luat cufărul ca să-l predea guvernatorului din Quebec? — N u, îi spusese Angelica. N u se ducea în Q uebec şi e puţin probabil că l-a luat. — Atunci, luaţi-1 voi până la Port-Royal. D om nul de la RochePosay îl v a trim ite m ai departe. Trebuie să-m i arăt bunăvoinţa faţă de dom nul de Frontenac. Cufărul greu de lemn, ghintuit în aramă, încurca foarte m ult în toate privinţele. N u era p rea indicat p en tru A n g elica să ducă asem enea încărcătură de capete de englezi în apele în care mişunau sute de vase bostoniene şi virginiene. D ar nu-i p u tea refuza acest serviciu lui Castine care, cel puţin, era u n aliat sigur datorită căruia masacrele abenakişilor, declanşate de iezuiţi, fuseseră oprite pe malul de răsărit al fluviului Kennebec. A ngelica poruncise să fie îm barcat cufărul, căci voia să plece cu orice preţ. L ăsase pisoiul copiilor B em e. A cum , când micul anim al scăpase de la m oarte, că A bigael şi bebeluşul erau sănătoşi, nim ic n-o m ai p u tea reţine la G ouldsboro. D o a r Colin, când îl anunţase, prim ise vestea acestei călătorii cu o em oţie neaşteptată, arătându-i u n chip furios şi o privire plină de mânie. — Nu! n u veţi pleca! D oam na de M audribourg poate foarte bine să călătorească singură! în fa ţa ei e ra a lt om . B a rb ă d e A u r! B a rb ă d e Aur, necunoscutul! Amintindu-şi de vorbele Ambroisinei, Angelica simţi din nou acea îngrijorare. Simţise asta citind scrisoarea părintelui de V em on şi descoperind im duşm an acolo unde inim a ei crezuse în siguranţa unei prietenii credincioase. E ra oare posibil să fi fost C olin?... N u, era imopsibil! îl văzuse pe Joffrey punând m âna pe um ărul lui C olin şi priv irile celor doi b ărb aţi întâlnindu-se. O asem enea privire între doi bărbaţi... încredere, cinste, dreptate.. • “ Şi acum , p ăreau să spună privirile celor doi, ochii albaştri ai

ANGELICA ŞI DEMONUL

227

norm andului, ochii negri ai seniom lui d ’A quitaine, acum între noi este viaţa şi m oartea”. A ngelica îi văzuse p e fereastră, iară ca ei să ştie că sunt observaţi. N u te poţi înşela asupra unei asemenea priviri. A r însem na că ea, A ngelica era n e b u n ă ... sau că totul nu era decât aparenţă, m in c iu n ă ... C ă sem nificaţia lum ii vizibile îi sc ă p a ... Cuvintele, privirile m ute n u m ai aveau acelaşi sens, totul devenea tulbure... O are toate figurile care o înconjurau purtau o m ască?... P e rp le x ita te a ei era atât de p ro fu n d ă în câ t i-a trebuit ceva timp să-i răspundă lui Colin, cu m ai m ult calm decât ar fi făcut-o în mod normal: — N u înţeleg de ce te o p u i! C opilul lui A bigael s-a născut; nimic n u m ă m ai reţine aici. C olin se lăsa cu greu convins. îngrijorarea se citea pe faţa lui, cu toate că făcea eforturi să vorbească m ai liniştit. — D om nul de Peyrac o să se supere dacă n u vă v a găsi aici la întoarcere, spuse el. — D a r m ă duc la P ort-R oyal to cm ai ca să-l întâlnesc m ai curând. T rebuie să facă acolo o escală înainte să se întoarcă la Gouldsboro. G uvernatorul p ăru deodată m ai calm . O expresie şireată şi controlată, p e care ea i-o cunoştea p re a b in e, înlocui m ânia şi îngrijorarea, în tim p ce ochii i se în ch id eau uşor. S em ăna cu un animal m are care a auzit în fundul pădurii u n zgom ot neobişnuit şi e atent să distingă despre ce fel de zgom ot este vorba. — Cine a spus că dom nul de Peyrac v a trece prin Port-Royal înainte de a se întoarce la Gouldsboro? — C hiar el, înainte de plecare. V -a spus-o el însuşi. — N u-m i amintesc, m orm ăi el. A ngelica, în picioare în faţa lui, aştepta să vorbească din nou. Sufletul îi era chinuit de neîncredere. D e ce v o ia să o reţină? O considera oare ostatică şi nu o lăsa să scape? O are de asta se prefăcea că n u-şi am inteşte că Jo ffrey treb u ia să treacă prin Port-Royal? U ra sa faţă de doam na de M audribourg provenea oare din faptul că această fem eie inteligentă şi intuitivă îl demascase? E a îşi p u n ea toate aceste întrebări care ar fi putut explica atitudinea lui Colin, dar refuza să le dea un răspuns. N u avea destule elemente şi dovezi pentru a hotărî. Şi le punea doar pentru a-şi stăvili fiica, spunându-şi că oricum va părăsi Gouldsboro şi era încă posibil să scape. C uvântul “să scape” îi venise spontan. D e acum înainte, Va îndepărta fără scrupule tot ce i se va părea că intervine între ea şi Joffrey. C olin citise probabil în ochii ei h o tărârea irevocabilă şi ^câpăţânată şi spuse scurt:

228

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— Bine, v ă voi lăsa să plecaţi, dar cu o condiţie! Fiul vostru, Cantor, vă va însoţi... A fost rândul lui C antor să se opună cu violenţă, când i s-a com unicat hotărârea. — N u părăsesc G ouldsboro! N -am prim it nici u n fel de ordin de la tată l m eu. P o ţi să p le c i la P o rt-R o y a l cu d o a m n a de M audribourg, dacă vrei, dar eu nu m ă m işc de aici! — M i-ai face u n serv iciu dacă ai accep ta. D in m ulte m otive... C olin nu vrea să m ă lase să plec, dacă n u m ă însoţeşti. Cantor strânse din buze şi ridică din um eri, nepoliticos. — E şti liberă să te laşi păcălită, relu ă el, din ce în ce m ai încăpăţânat, eu îm i cunosc obligaţiile... — Şi care ar fi obligaţiile tale? întrebă Angelica, care începea să se enerveze. Explică înainte să-ţi dai asem enea aere. — D a, explică, interveni Am broisine, care asista la discuţie. M am a ta şi cu m ine acordăm toată încrederea judecăţii tale. Trebuie însă să ne explici şi să ne ajuţi în hotărârile p e care le lu ăm ... Cantor îi aruncă o privire întunecată şi dispreţuitoare şi părăsi, foarte arogant, încăperea. Ostilitatea lui Cantor, cu care raporturile fuseseră întotdeauna dificile, sfârşi prin a o dem oraliza pe Angelica. — Fiul vostru e neliniştit, m urm ură Am broisine. Este încă un copil. îşi iubeşte m am a, ca orice adolescent şi e foarte m ândru de tatăl său. A sta îl face să sufere poate dintr-un m otiv care ne scapă. Trebuie să ai încredere în presimţirile tinereţii. Este o stare de graţie... Zilele trecute, văzându-1 întunecat, l-am tachinat întrebându-1 de ce ■părea că nu se sim te bine la Gouldsboro. M i-a răspuns că n u era pe gustul lui să se com placă în com pania bandiţilor. A m crezut că e o glum ă, o ceartă cu b an d a lui de p rie te n i... B ăiatul e tăcut, nu ştie cum să se apere. A r trebui să aibă încredere în dum neata, Angelica. Trebuie să-i vorbeşti. — E g reu să -l faci să v o rb e a sc ă p e C an to r, rem arcă Angelica, îngrijorată. în ceea ce priveşte încrederea lui faţă de mine, ştiu că nu m i-o v a acorda cu uşurinţă. E a bănuia că inim a neîncrezătoare a lui Cantor nu putuse primi fără să fie rănită, bârfele care circulaseră despre ea şi Colin în vara aceasta, de un d e şi atitudinile intransigente ale adolescentului. Am broisine îi observă faţa gânditoare şi-i spuse pe u n ton ce nu era nici afirmativ, nici interogativ: — Aveţi totuşi încredere în acest om , acest C olin?... — Poate că nu, spuse A ngelica, dar am încredere în soţul meu. El cunoaşte atât de bine oamenii. N u se poate să se fi înşelat.. •

ANGELICA ŞI DEMONUL

229

— Poate că nu s-a în şelat... Poate că nu-i decât u n vicleşug,

ştiind cu ce duşm an redutabil avea de-a fa c e ... — Nu! spuse iarăşi Angelica. E a respingea ideea că Colin ar fi fost un trădător, gândindu-se doar la acea privire pe care o surprinsese între el şi Joffrey, o privire com plice, de înţelegere şi com unicare. A stăzi, în faţa portului port-Royal, scăpată în sfârşit de climatul apăsător de la Gouldsboro, toate îi reveneau în m inte şi team a o cuprindea din nou. îşi aminti ce sim ţise în m om entul în care contele de P eyrac şi piratul B arbă de A u r s c h im b a se ră a cea p riv ire d e re c u n o ş tin ţă m u tu a lă , de complicitate, oribilul sentim ent de a fi exclusă de la acea înţelegere, îndepărtată, suprimată, îm pinsă în naivitatea şi singurătatea ei, slabă şi oprimată, slabă şi părăsită... Bărbaţii!... Suspiciunile ei, provocate de cunoaşterea trădării, reveneau cu putere. O are Joffrey o aştepta într-adevăr în spatele cortinei de ceaţă groasă, sau îşi urm a drumul, departe de e a ? ... Şi C olin, oare îşi b ă te a jo c de e a ? ... Nu! n u Colin!... D oar Joffrey putea s-o lămurească. E ra ca un copil pierdut, fărănici u n punct de sprijin de care să se agaţe şi să judece calea de urmat. Ostilitatea protestanţilor, a englezilor, ostilitatea şi acuzaţiile părintelui de V em on, ostilitatea lui C antor, poate şi a lui Colin, o copleşeau... C an to r se hotărâse s-o însoţească. C ân d se p reg ătea de plecare îl văzuse discutând cu Vanneau pentru a verifica vasul care urm a să le ducă la Port-Royal. — N u m ă părăseşti, deci, îi spuse ea cu u n surâs. — A m prim it ordin de la dom nul guvernator, îi explică el, sec. C e-i spusese oare Colin ca să-l convingă? Frica înnăbuşită începu din nou să o chinuie. C ând îi povestise despre tem erile ei că cineva o pândea, în cercând să o otrăvească, să o om oare, el reacţionase destul de slab. A r fi tre b u it să întărească paza, iar povestea cu om ul cu m ăciuca de plu m b , n u e ra oare m enită să-i îndrepte bănuielile spre altceva? A m broisine îi auzise pe doi dintre oam enii săi spunând că are com plici în golf. D ar înţelesese bine? C olin!... C ând îi vorbise despre n av a cu flam ură oranj n u păruse să-i dea vreo im p o rta n ţă ... Ştia cine erau “ei” . C om plicii lu i!... C olin!... C ât de ră u îi făcea să g ân d ească aşa. Colin, duşm anul lor?! N u ! ... Să-i trădeze, s-o trădeze p e ea, aşa dintr-odată?! N u, ora imposibil! A ngelica respiră adânc, pe ju m ătate liniştită. D ar de ce atâta ostilitate la Cantor? Acesta privea şi el spre pământul invizibil, sprijinit cu coatele de balustradă.

230

ANNE şi SERGE GOLON •___________________

— Te-ai descurcat bine în această călătorie, îi spuse ea. Cantor ridică din umeri, caşi cum ar fi dispreţuit complimentul. — Cantor, întrebă ea pe nepregătite, ce ţi-â spus C olin ca să te convingă să m ă însoţeşti? E l îşi în to arse ochii verzi spre m am a sa şi ea-i adm iră fru m u seţea tin e re a sc ă în acea irizare a c e ţii care p ă re a să-i îndulcească trăsăturile şi să-i aureoleze silueta viguroasă, părul buclat. E ra în că u n copil, nelip sit de graţie, înd u io şăto r p rin curajul şi severitatea cu care înfrunta o lum e zbucium ată şi aspră. — M i-a spus că trebuie să m erg ca să am grijă de tine, făcu el din vârful buzelor. — N u pot deci să am grijă singură de m ine? întrebă Angelica surâzând şi p u n â n d m ân a p e cro sa pistoletului p e care-1 avea la centură. — N u contest că tragi bine, m am ă, adm ise C antor cu acelaşi ton superior, dar sunt alte pericole de care n u eşti conştientă... — Şi care sunt acestea? Spune-m i, te ascult. — N u, spuse C antor, scuturându-şi părul bogat, dacă ţi-aş spune pe cine bănuiesc, n-ai crede, te-ai supăra şi m -ai considera gelos şi neghiob. D eci, nu m erită osteneala. Şi se îndepărtă, ca să-şi arate şi m ai bine indiferenţa. O are pe cine bănuia el? P e cine nu voia el să acuze? P e B em e, M anigault, Colin, chiar p e tatăl lu i?... A ngelica ştia că nu-1 v a putea niciodată convinge şi nici linişti. Ce stranie şi zadarnică era existenţa... Intr-o zi, într-un m om ent de fericire nemaiîntâlnită, concepuse u n copil şi iată că acest copil, devenit bărbat, stătea în faţa ei ca un străin, fără să-i pese de durerea m am ei sale. C eaţa se prelingea în ju ru l ei, pudrându-i p ărul cu perle irizate. îşi strânse m antia, căci frigul o pătrundea. Simţea renăscând acea apăsătoare team ă de care scăpase p u ţin p lec â n d din G ouldsboro. O u m b ră u şo a ră trecu şi fu rândul A m broisinei să vină să se rezem e de balustradă lângă ea. Purta m antia neagră, căptuşită cu roşu care se arm oniza cu buzele ei u şo r fardate, cu ochii ei, iar paloarea de crin a feţei, cu albul ceţii înconjurătoare. E ra frum oasă şi părea m ai p u ţin descum pănită şi rătăcită ca în zilele precedente. Port-Royal, aşezare catolică având cel puţin doi preoţi de o mare credinţă, frecventat de numeroşi călugări în trecere şi un d e se spunea că dom neşte o am bianţă patriarhală între nobili, posesori de domenii şi restul populaţiei, părea că-i convine m ai m ult decât G ouldsboro, cu am estecul său de religii. Angelica făcu un efort să-i zâm bească. — Pariez că Fetele se v o r bucura să v ă revadă. P robabil că au fost îngrijorate, săimanele!

ANGELICA ŞI DEMONUL

231

D u cesa de M audribourg n u răspunse. E a o exam ina pe .Angelica cu atenţie. — Sem ănaţi cu Regina Zăpezilor, spuse ea brusc, cu ceţurile irizate ce plutesc în jurul părului vostru. Este blond sau alb? Pare de aur pal strălucitor. Da, R egina Z ăpezilor!... Pilotul acadian şi Vanneau se apropiará de ele. Şi ei priveau în direcţia presupusă a Port-Royalului. — Probabil că locuitorii au şi început să se agite, spuse pilotul. C red că au auzit zgom otul lanţului când am aruncat ancora. îşi închipuie că sunt englezii şi cei m ai m ulţi sunt gata să fugă în pădure. — M ăcar să n u tra g ă în n o i câ n d se v a risipi ceaţa, zise Cantor. — M -ar m ira să aibă muniţie, spuse pilotul. Se spune că vasul C om paniei A cadiei, care îi aprovizionează în fiecare vară, a fost prins de piraţi. A n g elica în cerca să-şi în ch ip u ie viaţa o am enilor ascm işi îndărătul acestor ceţuri. P e alocuri i se p ă re a c ă distinge sem ne, trădând activitatea oamenilor, m irosuri de staul sau de foc în vatră, zgom ote vagi, ecouri nesigure. Spre seară, cân d începea să se întunece, se auzi clopotul unei biserici şi aproape im ediat u n vânt rece m ătu ră suprafaţa m ării, încreţind-o cu m ici valuri scurte, îm prăştiind p e ju m ătate negura. B rusc, lum iniţe neclare înfloriră deodată de-a lungul malului. O nouă rafală de vânt şi Port-Royal le apăru în întregim e în faţa ochilor, aliniindu-şi p e o parte a coastei casele de lem n cu acoperişuri înalte, aplecate, având fiecare în mijloc un coş din care se înălţau leneşe dâre de fiun-. A şezarea franceză num ăra cam patru sute de suflete. A nsam blul era im pozant, casele întinzându-se de-a lungul m alului până la vastele preerii ale bălţilor secate de la extrem itatea bazinului, un d e păşteau vaci şi oi. L a un capăt şi la c elălalt al aşezării erau d o u ă paro h ii care perm iteau organizarea de pro cesiu n i între cele d o u ă biserici în zilele de sărbătoare. în afara lum inilor din locuinţe, orăşelul părea puţin anim at la această oră. O turm ă de vaci um bla alene nu departe de m alul apei. M ugetele lo r răsunau, îm pletindu-se c u ţipetele păsărilor. C antor arboră pavilionul tatălui său, flam ura de aur cu u n taler de argint, care începea să fie cunoscut în împrejurimi. N u aveau decât să spere că v a fi văzut de p e m al, deşi se înserase, şi oam enii se vor linişti. Ş alu p a fii coborâtă şi pasagerii lu ară loc în ea. Pe m al se distingea deja un grup m are de oameni, form at m ai ales din femei şi copii. B onete şi eşarfe se agitau în penum bră ca u n stol de pescăruşi.

232

_______________ ANNE şi SERGE GOLON________________ _ _ _ _

— îl văd p e A rm ând, zise ducesa de M audribourg. S-a m ai îngrăşat. Probabil că e m âncare foarte bună la Port-Royal. Se p u teau aştepta la m ari scene de regăsire. F etele regelui agitau batistele, dar oam eni înarmaţi strigau: — Sunteţi englezi? Răspundeţi! începură de îndată parlamentările de la distanţă şi când şalupa ajunse la m al, lucrurile erau lăm urite. în tim p ce M arie-laD ouce, Delphine, mauraHenriette, Jeanne Michaud şi celelalte, caşinelipsitul A rm ând se aruncau la picioarele şi de gâtul “binefăcătoarei” lor, o femeie distinsă, încă tânără, dar cu faţa ofilită şi m arcată S in îndoială de prea multele naşteri, înaintă spre Angelica. D upă hainele burgheze, sobre, dar n u lipsite d e eleganţă şi după coafura franţuzească, cu pătratul de dantelă, prins cu un ac ornam entat cu o cam ee în vârful capului, A ngelica ghici că era doam na de la Roche-Posay. — S unt fericită să vă cim osc, în sfârşit, z ise ea, am abilă, A ngelicăi. N o i am av u t întotdeauna relaţii b u n e cu G ouldsboro. îm i aduceţi veşti de la soţul m eu? — Vai, nu! Şi eu voiam să vă pun aceeaşi în tre b are .' — O să se în to arcă ei, până la urm ă, suspină doam nă de la R oche-Posay. A şa m erg afacerile în golf, cu discuţii m ulte şi îndelungate. Soţii noştri au învăţat răbdarea de la indieni, dar noi, care îi aşteptăm , găsim uneori că tim pul este prea lung. Ducesa de M audribourg h mulţumi călduros că a avut grijă de protej aţii ei cât tim p ea lipsise. A n gelica v ă z u p e faţa gazdei lor surpriza pe care o încercase şi ea la G ouldsboro, descoperind sub trăsăturile unei atât de tinere şi frum oase fem ei p e “binefăcătoarea” Fetelor regelui. E a le conduse până la conacul, jum ătate din piatră, ju m ă ta te de lem n, construit pe am plasam entul vech ii locuinţe Cham plain şi unde locuia fam ilia proprietarului. în holul cel mare, aşteptaun şir de copii bine pieptănaţi şi frumos îmbrăcaţi. Ei îi salutară pe noii veniţi, fetele cu o reverenţă, băieţii cu u n salut impecabil. 4 - Parcă am fi la Curte, exclam ă A ngelica, ghicind că aveau în faţă pe urm aşii m archizului de la R oche-Posay, bine struniţi de guvernantă, d o m nişoara R adegonde de F erjac, care reunea în persoana ei toate calităţile educatoarei fam iliilor nobile, ea însăşi de fam ilie nobilă, urcând până la Ludovic cel Sfânt, dar sărăcită. D e o vârstă nedefinită, uscăţivă, urâtă şi severă, nu p ărea totuşi atât de rea cum sugerase Castine. —-V a felicit pentru elevii dum neavoastră, îi spuse Angelica. E u n adevărat m iracol în ţinuturile noastre să întâlneşti copii aşa de bine educaţi.

ANGELICA ŞI DEMONUL

233

— Oh! E u nu-m i fac iluzii, suspină dom nişoara de F eijac. D e în d ată ce v o r fi m ari, băieţii v o r b a te păd u rile şi v o r alerga sălbăticiunile, iar fetele vor m erge la m ănăstire sau se vor m ărita în Franţa. — E u nu vreau să m erg la m ănăstire, spuse o fetiţă drăgălaşă de vreo opt ani, cu u n aer dezgheţat, e u vreau să b at pădurile. — E a n u doreşte altceva d ecât să um ble desculţă, suspină guvernanta, m ângâind părul frum os aranjat în bucle al elevei sale. — A şa eram şi eu când eram copil, zâm bi A ngelica, şi cred că s-ar înţelege bine cu Honorine. — C ine este H onorine? — Fiica m ea. — C e v ârstă are? — Patru ani. — D e ce n -aţi adus-o şi p e ea? — P entru c ă a răm as la W apassou. A urm at u n m are n u m ăr de întrebări despre W apassou şi Honorine. în acest timp, servitorii puneau pe lunga m asă de lem n tot felul d e m â n c ă ru ri frum os d e c o ra te şi u lc io a re c u b ău tu ri. La extremităţile m esei fură aprinse sfeşnice de argint. — E ste perfect, R adegonde, spuse doam na de la R ochePosay cu satisfacţie — P en tru noi v -aţi ostenit atât? în treb ă A ngelica. N e pare rău că v -aţi deranjat! — Trebuie, spuse guvernanta, ferm ă. A ceşti copii au foarte rar ocazia să iasă în lume. D e îndată ce am auzit lanţul unei ancore în port, a m îm brăcat copiii şi am pus la treabă bucătăriile. — D ar dacă erau englezii? — I-am fi prim it cu ghiulele, strigă un băieţel neastâmpărat. — D ar ştii c ă nu avem m uniţie, îi reproşă une din surorile lui mai mari. în acel m oment, intră Adhemar. — Oh! un soldat francez, strigară c u toţii, alergând spre el. Ce n o ro c ! D acă v in englezii, are cine să ne apere. — O să ne învăţaţi să tragem cu tunul, nu-i aşa? îl întrebară — C ât tim p m ai staţi Ia noi? întrebă dom nişoara Radegonde. mtorcându-se spre Angelica şi A m broisine. Peste două zile vom da o m ică petrecere în cinstea aniversării debarcării lui C ham plain în aceste locuri. Vom ju c a o piesă de teatru şi v a fi şi u n ospăţ.

234

A N N E si SERGE GOLON

2 Joffrey n u era acolo. Ştiuse tot tim pul că nu-1 v a găsi acolo! Joffrey!... Liniştea din Port-Royal o apăsă. Brusc, îi trecu prin minte. “O capcană, o n o u ă c a p ca n ă ... C olin avea dreptate să n u m ă lase să plec.” Totul i se p ă re a acum suspect: liniştea serii, seninătatea biblică a locuitorilor, râsul copiilor, amabilitatea doamnei de la RochePosay. I se ascundea ceva, desigur! Se aruncase singură cu capul înainte într-o capcană bine pregătită, oare? O auzi p e do am n a de la R oche-P osay rep etân d că n u ştia nim ic despre soţul ei şi plângându-se că bărbaţii aceştia şi-o cam luaseră în cap, folosind ca pretext situaţia politică ca să-şi părăsească so ţiile ... C e-i dădea ea oare de înţeles? L a cină, A n gelica fusese foarte atentă la aceste plângeri, căutând să înţeleagă sensul ascuns al cuvintelor, am eninţarea sau punerea în garda... Castelana spunea că dom nul de Peyrac vedea lucrurile altfel, că se tem ea ca soţul ei să nu-şi facă iluzii şi că toate acestea ar însem na p e n tru aşezarea franceză confruntarea cu o nouă incursiune a englezilor care s-ar produce, desigur, când n u vor m ai avea m uniţie să se apere. Aceasta ar însem na ruina lor. — D om nul de la R oche-Posay n u v-a dat de înţeles cât tim p va dura această expediţie? întrebă Angelica, repetându-se ea însăşi în dorinţa de a obţine câteva fărâm e de speranţă. — N u m ai m ult decât soţul dumneavoastră! gem u marchiza. Dom nii au altele pe cap, n u grijile noastre. A ngelica era sigură că în vorbele ei era u n subînţeles sau un avertisment care îi scăpa. E a rem arcă în timpul m esei căA m broisine de M audribourg, contrar obiceiului ei, n u c ău ta să acapareze conversaţia pentru a o aduce la un subiect ştiinţific, ci dimpotrivă, nu rostea nici u n cuvânt, m âncând puţin, cu o expresie de anxietate pe faţa ei palidă. D o rise să o însoţească pe A ng elica p â n ă în pragul căsuţei unde fusese găzduită şi unde se aflau valiza, sacul şi cufărul cu scalpuri al lui SainLCastine. A ngelica o sim ţea tensionată, pradă unei grave îngrijorări. In m om entul despărţirii, luă am bele mâini ale Angelicăi în mâinile sale îngheţate. — Iată că a venit m om entul, spuse ea cu voce înceată. A m am ânat acest m om ent, dar ar fi o laşitate din partea m ea, Angelica. N u m eritaţi să fiţi m inţită şi înşelată. Iată de ce voi vorbi, deşi m ă costă. A m prea m ultă afecţiune şi respect pentru dum neata.

________________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 235

A n g elica se o bişnuise cu stilul oratoric şi introducerile alam bicate ale ducesei, dar, în m od curios, de acesta dată, fiecare cuvânt atingea în ea un punct sensibil. O frică îngrozitoare o cuprinse. Simţi că-i fuge păm ân tu l de sub picioare.- Ce u rm a să i se m ai întâm ple? C e avea să m ai audă? — N u v-am spus totul când v-am cerut să m ă însoţiţi aici, la Port-Royal, continuă Am broisine. în realitate, îm i era frică... Ştiam că v a v e n i... şi nu-m i găseam puterea de a rezista farm ecului lu i... atunci m i-am spus că dacă sunteţi a ic i... v a fi m ai u ş o r... n-ar salva pe am ândouă de teribila tentaţie... A cum , că sunteţi aici, m ă sim t m ai liniştită, m i-e m ai puţin tea m ă... dar trebuie ca totul să fie clar, să fiţi avertizată... E u nu pot trăi în m inciună... A m suferit destul că v-am ascuns avansurile pe care m i le-a făcu t... N u este în caracterul m eu să ascu n d astfel d e ... Totuşi, am fost c o n strâ n să ... E l m i-a cerut. — D espre cine vorbiţi? reuşi să o întrerupă Angelica. — D espre el, strigă A m broisine, cu disperare. C ine aţi vrea să fie? E a lăsă m âinile Angelicăi şi-şi acoperi faţa. — Jo ffrey de Peyrac, rosti ea cu v o c e înăbuşită. Soţul dum itale... Oh! ce ruşine să m ărturisesc a s ta ... D eşi eu n -a m făcut nim ic, v ă jur, să-i provoc pasiunea. Dar, cum să rezişti farm ecului unui asem enea b ă rb a t... S ă refuzi m ăcar să-l a sc u lţi... C ân d îm i spunea ce rară plăcere îi făcea să converseze cu m ine, când insista să-l aştept la Port-R oyal, m i se părea că doar inflexiunile vocii lui îm i p ro m ite a u u n p aradis p e care nu-1 în tâln isem niciodată. Ce încercare pentru m ine şi ce încurcătură, întâlnirea aceasta!... O tentaţie subtilă şi plăcută, num ai că m ă tem eam atât pentru sufletul m eu şi m ântuirea lui cât şi de dum neata, A ngelica, care ai fost atât de bu n ă cu m ine, cu toate că el afirm a că, în m od tacit, sunteţi liberi şi imul şi celălalt în iubirile voastre. Eram cuprinsă de mii de remuşcări şi acesta este m otivul pentru care m -am întors atât de descum pănită la G o u ld sb o ro ... Să f u g ... Să fug de el.... să-te re g ă s e s c ... Sunt prea puţin pregătită pentru astfel de situaţii sentimentale tulburătoare. E a lăsă să-i alunece m âinile de pe faţă şi o privi p e A ngelica cu un aer speriat. A ngelica nu era în stare să rostească nici un cuvânt. Se sufoca într-un m od straniu, neştiind ce trebuie să accepte sau să respingă din aceste cuvinte care-i străpungeau inima. — într-o oarecare m ăsură, reluă blând A m broisine, iartă-m ă că o spun, dar recunoaşte că nu e greu să fii sedusă şi fascinată de un asem enea bărbat. L a u n m om ent d a t, am avut chiar iluzia că aş

236 _____________

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

putea fi fericită cu el. D a r vezi, sunt cinstită. N u vreau să p a r m ai bună decât su n t... A m suferit prea m ult din partea bărbaţilor. Cred că în m ine s-a sfărâm at c e v a ... irem ediabil. C hiar cu e l... n-aş fi p u tu t... A tunci, de ce să te trădez? Eşti cea m ai încântătoare dintre femei. Prefer să-ţi fiu prietenă loială. A m broisine dori să ia m âinile A ngelicăi, dar ea şi le retrase brusc. — Te-am rănit? făcu Ambroisine. Eşti deci m ult m ai legată de el decât aş fi crezut. A m înţeles că între voi era o oarecare răceală. — Cine te-a putut face să înţelegeţi aceasta? — D a r... e l... Când i-am spus că riu înţeleg aceste declaraţii d in p artea lui, soţul u n ei fem ei atât de frum oase şi seducătoare, m i-a spus c ă te plictiseşti de frum useţe cân d n u este însoţită şi de fidelitate şi c ă s-a resem nat de m ultă v rem e să nu m ai dorească exclusivitatea frum useţii dumitale, că aveai dreptul la independenţă. — D a r e o nebunie, strigă A ngelica, ieşindu-şi din fire. N -a putut spune el asta. N u el, n u !... M inţi! A m broisine o privi, consternată. — Oh! C e-am făcut?! S u fe ri... — Nu! aruncă A ngelica sălbatic. C a să sufăr, voi aştepta să fiu pusă în faţa faptelor. — Ce num eşti fapte? — Să-m i spună el însuşi. — D eci, n u m ă crezi? insistă ducesa. C ât de rău îm i faci! — Şi m ie îm i faci rău! strigă Angelica E a avea im presia că o să izbucnească în ţipete şi plânsete, sau că o să cadă acolo, ţeapănă, m o artă... A m broisine păru să înţeleagă cât era de afectată. — C e-am făcut? Oh! ce-am făcut?! rep eta ea. N u credeam că eşti atât de îndrăgostită! D acă aş fi ştiut, n-aş fi vorbit. A m vrut să te avertizez din loialitate, ca să te poţi apăra la tim p... D ar m -am înşelat! ’ — N u, S e u Angelica, aşa cum spui, trebuie să fii avertizată la tim p!...

3 Angelica era năucită de aceste descoperiri contradictorii. Timp îndelungat, retrasă în căsuţa în care fusese găzduită, stătupescândura acoperită cu o saltea din iarbă de mare. Era descumpănită. încercase să şi-l im agineze p e Joffrey adresându-i A m b ro isin ei cuvintele

ANGELICA ŞI DEMONUL

237

seducătoare a căror putere o cunoştea. C ăldura privirii sale, inflexiunile tandre şi m ângâietoare ale vocii o învăluiau pe tânăra fem eie cu u n farm ec greu de îndepărtat. T otul p ă re a plauzibil, d ar şi de n e c o n c e p u t... Plauzibil! Farm ecul am biguu, m isterios, al acestei fem ei străine, răsărită din ape, strălucirea dinţilor ei pe rozul buzelor surâzând nesigur şi timid, gravitatea ochilor eim ari şi întunecaţi... destui bărbaţi s-ar lăsa prinşi. Şi apoi, fascinaţia unui spirit fem inin form at dintr-o m ie de faţete surprinzătoare, ştiinţă şi înţelepciune, veselie şi disperare, candoare şi şireten ie... frum useţea, graţia... totul putea arunca uii bărbat cu capul înainte în prăpastia deschisă sub paşii lui. E ra plauzibil... chiar şi pentru Joffiey de Peyrac... şi totodată, de neconceput. Pentru că erau legaţi pe viaţă am ândoi şi el nu putea părăsi orizontul său, ca soarele de pe cer. C ine era nebun? C olin, Joffrey, C antor, protestanţii, p ărin tele de V em on, ea în să şi? ... Ce-i în n eb u n ise? D e unde v en ea această dezordine care lovea orbeşte? O are să creadă în D iavol, în p u terea lui m alefică, care-i duce la pieire, ca p e nişte m arionete incapabile să lupte? E a-şispuse că totul era pierdut, că totul av eau n g u std e cenuşă şi că n u se p u tea şti cum se întâm plaseră to ate acestea. în acelaşi timp, răm ânea ferm ă în hotărârea ei de a nu lua nimic în serios înainte de a se fi văzut cu Joffrey. C u precauţiuni nesfârşite, se întinse în pat. Adorm i. C ând se trezi, trecu destul de m ult tim p p ân ă să-şi dea seam a de locul unde se afla. îşi am intea de Port-Royal, dar n u reuşea să realizeze despre ce era vorba. C ând m em oria îi reveni, ca şi am intirea catastrofei, îşi interzise să se m ai gândească. D oar so sirea lui Joffrey va lăm uri lucrurile şi o v a face să iasă din această stare de disperare. “D ragostea m ea! D ragostea m ea! N u m ă părăsi! N u te am decâtpe tine!” Nu! N u avea să se team ă de nimic. Trebuia să aştepte precum naufragiatul pe insula lui. D a r... Niciodată ziua nu i se păruse m ai lungă decât aceasta, la Port-Royal, unde fiecare secundă îi cerea o răb d a re supraom enească. A vea să c u n o a sc ă şi altele, m ai neliniştitoare şi sigur m ai periculoase decât aceasta m ai târziu, în golful Şaint-Laurent. în ziua aceea, blândă şi senină, cu parfum de livezi şi pâine caldă, golful Port-R oyal reflecta în m ii de nuanţe albastrul p u r al cerului fără nori. Dim ineaţa, A ngelica m erse să viziteze, însoţită de doam na de la Roche-Posay, câteva vechi fam ilii care num ărau m ai m ulte generaţii în acest loc. Fium oase fam ilii patriarhale, originare din B erii, Creuse sauLim ousin, al căror sânge era astăzi amestecat

238_________________ ANNE şi SERGE GOLON

______________

cu sânge indian. în m ajoritatea fam iliilor din Port-R oyal, nora îşi arăta, sub b o n eta ţărănească, m arii ochi negri, ca ai u n e i m ici sălbăticiuni. Fiul o adusese într-o zi din hoinărelile sale prin păduri. Pioasă, activă, bună gospodină, năştea copii cu părul şi ochi negrii care creşteau liniştiţi în ritmul muncilor câmpului, cuslujbade duminică şi oalele cu slănină şi varză. M ulţi indieni mic-mac, unşi cu ulei de focă sau cu untură de urs, ieşind din pădure, îşi vizitau frecvent la PortRoyal familia franceză şi, aşezaţi în coltul vetrei, îşi adm irau nepoţii O asem enea atm osferă era specifică Port-Royalului, refiigiu aproape de nebănuit, la adăpostul lungului promontoriu care închidea golful pe m alurile căruia se înălţase. Agitaţia şi furtunile m ării şi ale lumii nupăreau să ajungă până la ei. Când furtunile din Golful Francez p u n eau în perico l to ate vasele, aici nu era u n val. Iam a, zăpada cădea liniştită, fără să producă stricăciuni. Coloniştii acadieni secaseră . bălţile şi creaseră pogoane întregi de câmpie, unde păşteau de-acum oile şi vacile şi unde se întindeau m inunate livezi. C u toate că erau săraci, lipsindu-le o bu n ă parte a anului fierul, stofa, m uniţia, m ai ales când vasul Com paniei întârzia să sosească din Franţa, o anum e bogăţie părea că exista în această aşezare franceză, u n d e laptele, untul, slăninanu lipseau, unde fructele şi legumele erau din abundenţă şi plin e de savoare, un d e fiecare fată trebuia să-şi to arcă şi să-şi ţeasă perechea ei de cearşafuri de în şi fiecare băiat trebuia să ştie să ferece ro ata u n e i căruţe, înainte de a fi considerat în stare să fondeze u n cămin. D oam na de M audrib o u rg în ce rcă să se alăture celor două doam ne în plim barea lor, dar A ngelica n u era dispusă să se arate amabilă cu ea, cu toate că Am broisine căuta cu îngrijorare să-i prindă privirea. G rupul de pe vasul ’’Inorogul” se adunase strâns în ju ru l ‘"binefăcătoarei” . în ciuda naivităţilor şi acţiunilor ei nebuneşti, ducesa avea, în m od real, u n ascendent excepţional asupra anturajului său, autoritate căreia nu-i scăpa nici secretarul cu ochelari, nici bătrâna Petronille Dam ourt, nici chiar asprul Job Simon. — F etele regelui su n t cinstite, educate, am abile, rem arcă "doam na de la Roche-Posay, când grupul se îndepărtă. E u le-aş opri pentru unii dintre tin erii noştri, dar protectoarea lo r n u p are să consim tă. Totuşi, nu a ezitat să m i le trim ită, fără explicaţii. E u a trebuit să le îm brac, să le ţin m ai m ulte zile pe banii m ei. Este cam ciudată, nu găsiţi? După masă, Angelica urcă cumicuţii de laRoche-Posay coasta abruptă a promontoriului din spatele aşezării. D e p e creasta dealului se p u tea vedea, de o parte, m area verde şi m ereu furtunoasă a Golfului Francez şi de cealaltă, calmul plat al bazinului, strălucind ca

_________________ -

ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 239

un cositor lustruit între trunchiurile copacilor. N u se zărea nici o pânză de corabie la orizont, doar câteva bărci de pescuit. C oborând spre sat, A dhem ar, care se înţelegea foarte bine cu copiii de Ia Roche-Posay, consim ţi să le arate tunul de pe una de pe platformele care apărau, chipurile, portul. El le explică manevrarea m aşinăriei, cum se curăţă, cum se încarcă şi cum se trage. Căutând m ai bine, el descoperi ici-colo m ici piram ide de ghiulele lângă tun. “ B ine că ne-ai adus aici, soldat, ca să vedem şi noi, spuseră copiii. Se zise că nu este muniţie pentru respingerea duşmanului şi apărarea noastră e lăsată la voia întâm plării...” A dhem ar îşi um flă pieptul. Z iu a trecu asfel, liniştită, blândă. L a căderea serii, cerul se înnoră. M a sa de seară, din sala cea m a re a conacului seniorial, la care erau invitaţi doam na de la R oche-P osay, A ngelica, ducesa, câţiva notabili ai ţinutului, preoţii şi secretarul A rm ând D ecaux, .a fost plăcută. C antor era şi el prezent. Afară, norii negri, apăsători, încărcaţi de ploaie, nu se hotărau să se descarce şi anunţau furtuna doar prin bubuituri surde şi fulgere. U n v â n t slab făcea să se onduleze câm purile de grâu şi florile de m ăzăriche roz, albastre şi albe, care foşneau, dând locului u n aer de sărbătoare. L a m asă erau bucate fine: crab asezonat cu un strop de ghimbir şi lichior, o p u lp ă de vânat la tavă, frum os rum enită, salate din abundenţă şi, în coşuleţe, faim oasele cireşe de Port-R oyal, de un roşu viu. L a desert, doam na de la R oche-Posay servi u n vin de viţă sălbatică, negru ca cerneala şi destul de tare. C onversaţia se anim ă brusc. C a o gazdă bună, castelana îşi încuraja oaspeţii să strălucească. C um auzise de reputaţia de savantă a doam nei de M audribourg, îi puse câteva întrebări subtile. A m broisine se lansă de în d ată într-un discurs înflăcărat, reţinând atenţia generală. A ngelica revedea scena de pe plaja de la G ouldsboro, când A m broisine vorbise despre atracţia lunii asupra m ării şi privirea atentă a lui Joffrey fixată asupra ei. Era insuportabil şi preferă să alunge această amintire. D e fapt, chiar în acel moment, C antor izbucni. A m broisine evoca corespondenţa ei cu savantul Kepler. C antor exclamă: — Iar prostia asta! K epler este m ort de foarte m ult tim p, de prin 1630! . întreruptă, Am broisine îl privi cu mirare. — Dacă eu nu sunt moartă, nu e nici el mort, spuse ea surâzând. C hiar recent, înainte de plecarea m ea din Europa, am prim it un plic de la el tratând despre orbitele planetelor.

240

ANNE şi SERGE GQLON_____________________

Băiatul ridică furios din umeri. — Imposibil! Este un savant din secolul trecut, ascultaţi-m ă pem ine! — Atunci, eşti m ai la curent cu savanţii decât tatăl tău? — D e ce? — Pentru că el însuşi m i-a spus că a întreţinut şi el odinioară o corespondenţă cu Kepler. Cantor deveni roşu şi dori să replice violent, dar A ngelica îl întrerupse cu fermitate. — C antor, destul! E ste inutil să continui! L a u rm a urm ei, num ele savanţilor germ ani se aseam ănă. Poate faceţi o confuzie. Să nu m ai vorbim despre asta! D oam na de la R oche-Posay schim bă subiectul, propunând u n pahar de R ossoli. E rau ultim ele picături din b u to iu l p e care îl prim ise din Franţa anul trecut. — Tinerii de aici au sângele fierbinte, zise ea după ce Cantor, luându-şi politicos răm as bun, plecase din cam eră. V iaţa p e care o duc îi face să n u se te a m ă de nici o autoritate şi c h ia r să o dispreţuiască, de oriunde ar v e n i... Ţânţarii începuseră să bâzâie în înserarea sfâşiată de fulgere tăcute. O aspeţii îşi luau răm as bun. A ngelica se duse să-I caute pe Cantor, care era găzduit într-o cămăruţă lângă o ferm ă şi avu norocul să-l găsească. — Ce te-a apucat, aşa deodată, să fii obraznic cu doam na de M audribourg? O ricât de m are şi tare te consideri, n u trebuie să uiţi că ai fost pajul regelui şi că trebuie să fii cavaler. Cu doam nele trebuie să fii curtenitor. — N u p o t să sufăr fem eile savante, făcu Cantor, superior. — Pentru că, desigur, ai văzut la Curte com ediile dom nului deM oliere. — Oh! îm i am intesc ce caraghios e ra ... C antor se însufleţi, dar imediat se întunecă din nou. A r fi m ai bine ca fem eile să nu m ai înveţe să citească. — Ah! chiar că ai devenit bărbat! strigă Angelica, zburlindu-i părul veselă. Ţ i-ar plăcea să m ă vezi proastă? — N u e acelaşi lucru, spuse C antor cu lip sa d e lo g ică a băieţilor care-şi adoră m am a. Totuşi, femeile sunt incapabile să vrea să ştie pentru ele însele. N u se folosesc de cunoaştere dacât ca să se um fle în pene şi să seducă m ai uşor cretinii de bărbaţi care se lasă înşelaţi. — D oam na de M audrib o u rg are totuşi, cu siguranţă, o inteligenţă superioară... spuse Angelica, cu prudenţă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

241

C antor strânse d in b u z e şi în to arse capul, încăpăţânat. A ngelica sim ţea că el ardea de nerăb d are să spună ceva, dar se abţinea pentru că, “Fireşte, ea nu putea să-l înţeleagă”. Am intindu-i iar ce calităţi trebuie să aibă un tânăr senior, printre care şi aceea de a se arăta binevoitor în societate, A n g elica îl părăsi. C antor avea darul de a o enerva p rin n e m u lţu m irea p e care o arăta faţă de com portarea aproapelui său. N o ap tea e ra apăsătoare şi c asele slab lum inate i se păreau ostile, am eninţătoare, ascunzând d uşm ani care îi pregăteau n oi capcane. M ergea repede să se refugieze şi chiar să se baricadeze în m ica locuinţă, lucru naiv, desigur. în ain te de a ajunge, trebuia să traverseze o curte în spatele clădirii principale, apoi, pentru a ieşi din ea, u n fel de pasaj boltit şi destul de lung, care form a intrarea. T recând p rin el, A n g elica sim ţi c ă cineva o pândeşte, ascuns în întunericul des. A bia înregistrase avertismentul simţurilor ei, că două braţe - o ro are! —o apucaseră de la spate, paralizându-i m işcările. Angelica le simţi forţa irezistibilă, ca doi şerpi arzători înlănţuind-o şi încercând s-o sufoce. întunericul era profund, n u se putea vedea nim ic şi datorită surprizei şi spaim ei, A ngelica n u reuşea să scoată nici u n sunet. Strâns oarea acelo r b raţe îi provoca o senzaţie indescriptibilă... căci nu erau braţe de bărbat! E ra blândă, calda şi fem inină, la fel ca vocea care-i vorbea la ureche, n-ar fi putut spune în ce limbă, dar care-i provoca aceeaşi senzaţie de groază şi dezgust, v aceeaşi im presie că alunecă vertiginos într-o capcană m ortală, din care nici o putere om enească nu putea s-o m ai salveze. Strânsoarea era atât de puternică şi teribilă, c-ar fi leşinat de groază şi repulsie, dacă u n fulger neaşteptat, traversând cerul la orizont, n-ar fi luminat întunericul pridvorului şi Ia lumina sa n-ar fi recunoscut, lingă faţa ei, faţa A m broisinei de M audribourg privind-o cu mirare. — Ah! dumneata erai! reuşi ea să articuleze, simţind că sângele începe cu greu să-i circule în vene. D e ce m i-ai provocat o asemenea spaim ă stupidă? ■ — Spaim ă?! C e spaim ă, scum pa m ea? V ă aşteptam să-m i iau răm as bun, asta-i tot, dar m ergeaţi atât de repede, cufundată în gânduri, că a trebuit să vă opresc. — Fie! Iartă-mă, spuse A ngelica cu răceală, d a r...! Pe viitor, fii m ai atentă! M -am speriat aşa de tare că încă m ai tre m u r... E a încercă să facă câţiva paşi, dar îşi dădu seama căpicioarele-i erau ca de plum b şi n-o m ai puteau purta. T rebui să se sprijine de intrarea pridvorului, respirând adânc pentru a-şi potoli bătăile inimii. A eru l era însă, în acea seară, greu şi, încărcat cu m iros de furtună. A ngelica se sfinţea slăbită, şi când, din nou, privirea ei fixă

242

ANNE şi SERGE GOLON

figura A m broisinei ridicată spre ea, fiica îi reveni. L um ina focului care ardea în v a tra căsuţei şi care ajungea p â n ă la ele prin uşa deschisă, aruncând licăriri roşiatice, ca şi lum ina stelelor printre nori şi reflexul lor în apa mării, năştea înjurai lor u n clar-obscur întrerupt când şi când de fulgere tăcute şi strălucitoare ce ţâşneau din orizontul întunecat. P uţin m ai târziu, în depărtare se auziră rostogolindu-se zgomotele înăbuşite ale furtunii. D ar chiar şi în noapte, Angelicaputea s-o vadă pe Am broisine datorită fosforescenţei. I se părea că albeaţa acestei feţe se intensifica până la strălucire şi că focul întunecat al pupilelor stranii, în care clipea o licărire aurie, se accentua, încărcat cu o putere m alefică care o făcea pe Angelica, prizoniera unui farmec nelămurit — S unteţi supărată p e m in e şi v -aţi în d ep ă rta t, spuse A m broisine, cu vocea schim bată. Sim t asta şi-m i pare foarte rău. D e ce? D e ce? C u ce v-am rănit? Fiţi sigură că n-am vrut! îm i sunt indiferente complimentele, care nu m ă impresionează, în tim p ce un singur surâs al vostru îm i este m ai preţios, m ai delicios decât orice pe lum e. M inunata m ea! C ât v-am aşteptat! C ât am s p e ra t... şi acum , în sfârşit, sunteţi în faţa m ea, dar îm p otriva m e a ... N u m ă ju d ec a ţi... V ă iubesc! E a îşi petrecuse braţele în ju rai gâtului Angelicăi şi îi surâdea. D inţii ei aveau strălucirea perlelor. C uvintele ei păreau să vină de foarte departe, ca purtate de u n vânt sum bru şi străin. A ngelica îşi sim ţi carnea cutrem urându-se. I se p ăru că vede d ansând în ju ra i A m broisinei lim bi de flăcări care, adunându-se, scriau p e fondul fosforescent al nopţii cu v in te... acele cuvinte care roiau-în ju ru l ei din m om entul în care pusese piciorul în A m erica, acele cuvinte pe care le citise scrise de m âna iezuitului, în scrisoarea către părintele d ’Orgeval, acele cuvinte nebune, care apăreau brusc în m intea ei şi se im puneau cu o înspăim ântătoare certitudine: Diavoliţa! Spiritus Succube ! — V ăd că n u m ă ascultaţi, făcu deodată A m broisine. D e ce m ă priviţi aşa? C e am spus de v-aţi speriat aşa? — C e aţi spus? — A m spus că v ă iubesc. îm i amintiţi de m aica stareţă... Era foarte frum oasă, foarte rece, dar în spatele feţei ei im pasibile ardea un foc teribil. A vea u n râs dulce şi îm i plăcea când m ă lua în braţe, m urm ură ea. ■ E xpresia ei se schim bă din nou şi acea aură, p e care doar ochii Angelicăi o vedea, păru să ţâşnescă din tot trapul ei şi m ai ales din ochi, din surâs, strălucind de exaltare.

__________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

____________ 243

— D ar dum neata eşti cu m u lt m ai frum oasă, spuse ea cu tandreţe. U n sentiment nedefinit o transfigura într-atât încât Angelica îşi spuse că n u m ai întâlnise nicio d ată o fiinţă atât de frum oasă. “Frum useţea îngerilor”, gândi ea şi inim a îi tresări, dar de această dată sub im pulsul unei senzaţii necunoscute. I se părea că se înalţă de la păm ânt pentru a comunica cu o lum e ireală, invizibilă oamenilor. Printr-un elan interior, ca acela al înnecatului care revine la suprafaţă de pe fundul mării, scăpă totuşi de această tulburare. Frica îi dispăruse în faţa unei curiozităţi intense. —- C e aveţi în această seară, A m broisine? P arcă aţi fi p o se d ată ... Tânăra fem eie izbucni m tr-un hohot de râs strident. — - Posedată! C e cuvânt m a r e ! ... C e em otivă eşti, dragă prietenă şi cum vă m ai bate inima! spuse ea, punând m âna pe sânul Angelicăi. O tandreţe arzătoare vibra în v ocea ei. — Posedată, n u ... dar sigur fascinată. Fascinată de tine! Da! sigur! C um de n-ai înţeles im ediat? D e cum te-am văzut p e plajă, acolo la Gouldsboro, am căzut sub farmecul tău şi viaţa m ea a căpătat un c u to tu l alt sens. îm i p lace râsul tă u deschis şi atât de vesel, violenţa ta, pasiunea de a trăi, b lân d eţea gesturilor faţă de a lţii... Dar, m ai m ult ca orice, m ă tulbură frum useţea t a ... Ea-şi puse capul pe um ărul Angelicăi. — A m v isa t atât gestul acesta, m u rm u ră ea. C ând vorbeai despre Honorine, eram geloasă. A ş fi vrut să fiu în locul ei, să cunosc căldura corpului tău. M i-e frig, zise ea trem urând. Lum ea este plină de teroare. D oar tu eşti refugiul şi voluptatea... — îţi pierzi m inţile, spuse A ngelica, luptând să scape de ameţeala care o cuprindea. I se părea că visează. Sub stofa corsajului, sim ţea unghiile Am broisinei zgâriindu-i uşor pielea şi trebui să facă un efort im ens să-i sm ulgă mâinile care o îmbrăţişau, forţând-o să se dea îndărăt. — A i băut p rea m ult în seara asta. V inul acela sălbatic era prea tare. — Ah! N u începe să faci pe virtuoasa cu mine! Sigur, îţi stă foarte bine, ştii să-ţi jo ci rolul şi toţi bărbaţii se lasă înşelaţi. L e place virtutea, cu condiţia ca fem eia să fie gata să greşească. D ar înţre noi nu-i n ev o ie de asem enea trucuri, nu-i aşa? S untem frum oase am ândouă şi iubim plăcerea. Poţi să-m i m ai acorzi puţină prietenie, după to t ce ţi-am spus aseară?

244

ANNE şi SERGE GOLON

— N u, nu pot! — D e ce? D e ce nu, iubita m ea? Am broisine râdea cu râsul ei dulce şi profund, care avea ceva carnal, fascinant. U n fulger aruncă în colţul în care erau o lum ină puternică, orbitoare, descoperindu-i din n o u A n gelicăi acea faţă transfigurată de o pasiune indescriptibilă, de o frumuseţe supranaturală. D a, într-adevăr, n u văzuse niciodată o fiin ţă atât de frum oasă. A ngelica o asculta, vrăjită. — D e ce n u? B ărbaţii au oare o im p o rtan ţă a şa d e m are? D e ce p ari atât de uim ită de dorinţa m ea? Ştiu că n u eşti naivă. Ai trăit la C urte şi te-ai o cupat de distracţiile regelui, d u p ă câte am aflat. D oam na de M ontespan m i-a povestit despre tine nenumărate istorii libertine. A i uitat-o pe doamna du Plessis-Belliere? Ştiind câte ştiu despre tine, nu p o t crede că ai refuza u n m o m en t d e plăcere, atunci când se prezintă o cazia... Profitând de stupoarea Angelicăi, ducesa de M audribourg îşi eliberă încheieturile şi le frecă uşor, ca şi cum strânsoarea Angelicăi ar fi rănit-o. O chii ei arzători o urm ăreau în penum bra brăzdată de fulgere şi o neaşteptată expresie de am ărăciune îi strânse gura. — D e ce te arăţi atât de rece? D acă u n bărbat te-ar fi mângâiat, ai fi vibrat dej a altfel, sunt sigură. N -ai gustat niciodată plăcerile unei m âini de fem eie? Păcat! A u farm ecul lo r... Şi din nou râse, cu râsul ei din gât, iritant şi totodată încântător. — D e ce să le lăsăm doar b ărb aţilo r datoria de a ne face fericite? E i sunt aşa de puţin dotaţi, aşa de neîndem ânatici!.. Şi râse iar, dar d e data aceasta scrâşnit, m etalic. — Priceperea lor e atât de lim itată, în tim p ca a m e a ... E a se apropie de A ngelica şi braţele ei netede şi parfum ate o cuprinseră din nou. A ngelica era îm pietrită şi n u se m iră să vadă o lim bă despicată alunecând subtil între buzele roşii ale Ambroisinei. — A i şti totul, şopti acea gură, lângă a ei. Ţ i-aş datora totul. N u-m i refuza singura voluptate pe care o p o t cunoaşte p e pământ. — Lasă-mă! spuse Angelica. Eşti nebună! B raţele care o înconjurau slăbiră strânsoarea şi viziunea înfricoşătoare şi paradisiacă păru să se şteargă în noaptea zdrenţuită de fulgere. A ngelica percepu din nou sunetele şim işcările din jur: cântecul strident al greierilor, zgom otul v alu rilo r p e plajă. A uzi zgom otul paşilor care se îndepărtau, în tim p ce silueta unei fem ei fugind se topea în noapte ca o fantom ă albă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

245

4 A ngelica, aşezată ge patul ei de iarbă de m are din căsuţa de şindrilă, era consternată. In acelaşi tim p, incidentul, p e care n u era prea sigură că nu-1 visase, îm prăştia oarecum tensiunea apăsătoare a zilei. A d u să brutal cu picioarele p e p ăm ânt, în cerca o oarecare uşurare. întrebarea obsedantă: “Cine e n e b u n ? ... Colin, Joffrey, eu însămi, englezii, hughenoţii, părintele de V em on?...” prim ea brusc un răspuns de o lim pezim e evidentă. E a este nebună. Ea, ducesa de M audnbourg... Şi astfel, multe lucruri se lămureau: vorbele lui Colin şi ale celor doi piraţi p e care ea pretindea a-i fi surprins, ca şi cele pe care i le atribuia lui Joffrey şi chiar cele ale lui Abigael, pusă să se inform eze de către protestanţi d acă F etele reg elu i răm âneau la Gouldsboro, care o răniseră atât. Figura arogantă a iezuitului îi reveni brusc îri m em orie, încruntând din sprâncene când Angelica spusese: “D u m n e a v o astră v -aţi opus ca F e te le re g e lu i să răm â n ă la G ouldsboro?”, iar el răspunsese: “E u? N -a m nici u n am estec în această afacere.” Şi totuşi, A m broisine îi spusese că p ărin tele de V em on se opune cu tărie. “ Se tem e pentru sufletul fetelor m ele.” M inciuni!... A bilă transform are a adevărului şi aparenţelor de o m inte rătăcită. Era destui de neaşteptat că acest aspect neb ăn u it al personalităţii ducesei, înclinaţia ei spre pasiuni vinovate p e care A ngelica n u i le-ar fi oferit niciodată, se dovedea a fi sursa sigură de la care veneau toate m inciunile. Dai-, din aceste evenim ente tulburi se putea trage o concluzie. T ransform area A m b ro isin ei n u e ra o transform are. A titudinea iniţială p e care o adoptase faţă de A ngelica, aceea de tânără fem eie savantă, pioasă, devotată, p u ţin exaltată de religie, dezvăluind apoi, puţin câte puţin, suferinţele ascunse ale sufletului său, era cea m incinoasă. A devărata A m broisine era cea care tocmai rostise acele cuvinte uimitoare. “Dar ce cuvinte uimitoare?’’se întrebă ea din n o u , în cu rcată şi îndoindu-se că an alizează bine situaţia. O fiinţă dezaxată, rătăcită, lansându-se în declaraţii am oroase, de care m âine îi va fi ruşine... Nu, nu m asta consta rezolvarea misterului. N ebună, dezaxată, da! dar de aici la a o a c u z a de o întreagă cabală sângeroasă, atât de bine pusă la punct, îm potriva ei şi a lui Joffrey... însem na să cazi în extrem a cealaltă. îş i am inti de cuvintele A m broisinei: “ S untem frum oase am ândouă şi iubim p lă c e re a ...” A tunci, p e m om ent, crezuse că o

246

ANNE şi SERGE GOLON______________ •

prinsese p e adevărata A m broisine şi n u p e cea cu ochii m ari de ciută hăituită, care gemea: “Nu pot să suport să m ă atingă un bărbat... N u poţi şti ce înseam nă să fii o copilă de cincisprezece ani dată pe m âna unui m oşneag desfrânat.”, cea care-i inspirase m ilă. C um era ea, de fapt? Periculoasă, sau dem nă deplâns? C um să ştii adevărul? C ine p u tea v o rb i în cunoştinţă de cauză despre A m broisine de M audribourg? Protejaţii ei o iubeau, iar ea nu ceruse nimănui părerea despre ducesa de M audribourg, nici lui Abigael, nici lui Joffrey. Joffrey îi povestise despre ducele de M audribourg, soţul ei, informaţie care corespundea cu ceea ce îi spusese apoi Ambroisine. C ontele recunoscuse deasem eni că era o fem eie instruită, dar ce gândea el despre “binefăcătoare” n u ştia şi aceasta îi crea o senzaţie neplăcută, ca de fiecare dată când asocia în m in tea ei num ele fui Joffrey aceluia al Ambroisinei. Soţul ei nu-i spusese tot în privinţa acestei fem ei şi chiar i se păruse că-i ascunsese anum ite fapte. O am enii n u vorbeau despre Ambroisine. Era o întâmplare sau un reflex al fricii? îşi aminti scenele de pe plaja de la G ouldsboro, când văzuse cu ochii ei privirile bărbaţilor prezenţi şi chiar pe Joffrey, fixând-o pe Ambroisine. Oare o vedeau ei în acel m om ent cum o văzuse ea adineauri? Transfigurată de o flacără interioară, de bucurie supraom enească? “D oam ne! C ât era de frum oasă!” îşi spuse ea cu spaim ă. C e bărb at ar putea rezista atracţiei acestei frum useţi? A cesta este farm ecul cu care se îm podobeşte o fem eie când doreşte cu adevărat? A şa arăt oare şi eu când Joffrey m ă ia în braţe?!... D a, p o a te !... Şi totuşi... N u era doar asta! O fem eie care să-şi folosească farm ecele pentru a atrage a te n ţia ... nu era îndeajuns. B rusc, A ngelica strigă: “E a este, Ea este nebuna! M inciunile, toate minciunile vin de Ia E a ...” Şi gândindu-se la scena recentă dintre e a şi A m broisine, înţelese ce era neobişnuit, anorm al: spaim a n esp u să p e care o încercase când Am broisine îşi încolăcise braţele în ju ra i ei. Faptul în sine n u stârnea atâta groază, dar ceea ce o surprinsese era că, până atunci, nici u n m o m en t n u-i trecuse p rin m in te că p io asa şi încântătoarea văduvă s-ar putea închina cultului lui Sapho. N u se temuse decât de puterea fannecului lui Joffrey asupre unei fiinţe dotată cu toate atributele seducţiei feminine: frumuseţe, tinereţe, inteligenţă, graţie, şi care s-ar fi putut folosi la rândul ei de aceste atuuri pentru a cuceri acest excepţional personaj, acest m are senior de la capătul lumii pe care puţine femei îl priveau cu indiferenţă. Angelica se temuse pentru Joffrey şi iată că Ambroisine îi făcea ei declaraţii. A vea de ce să se ruşineze, dar nu să răm ână împietrită

ANGELICA ŞI DEMONUL

247

de spaim ă, cum i se întâmplase! D e-a lungul vieţii ei şi m ai ales Ia Curte, scăpase din situaţii m ult m ai dificile decât acelea de a refuza avansurile am oroase ale unei fem ei. L a Curte era dom nia plăcerii. Era otrava cu care se îm băta toată acea m ulţim e avidă, nebună să-şi satisfacă simţurile cu toate plăcerile de p e păm ânt. Fiecare dorea să bea din cupa care i se părea m ai savuroasă sau care promitea senzaţii noi, a zecea poruncă era încălcată cu orice preţ, de îndată ce corpul era în joc. Ideea de păcat adăuga o picanterie suplimentară delicioasei dezlănţuiri a simţurilor, iar împotriva fricii de Infern, de care, fireşte, voiau şă scape, aveau la îndem ână p re o ţii... în acest balet, p e jum ătate ceresc, pe jum ătate infernal, de la Versailles, frumuseţea Angelică! îi crease de m ulte ori crude decepţii, dar asta era regula jocului. Din experienţă, dar şi condusă de instinctul ei natural, din respectul ei înnăscut pentru altul, era tolerantă faţă de pasiunile om eneşti şi dobândise ştiin ţa de a-şi apăra libertatea şi sentim entele fără să-şi facă duşm ani. A tunci, de unde panica ce-o paralizase, ca p e-un iepure prost în faţa unui şarpe? Şarpele! D in nou această im a g in e !... “E din cauză că e nebună, fără îndoială... A devărata nebunie inspiră frică... N u m i-a fost frică în viaţa m ea, şi am întâlnit destui n e b u n i... Şi totuşi nu-i asta! P arcă toate spaim ele s-ar fi a m e ste c a t... M itul terifiant! Cel rău !... C ine este E a?” A ngelica se ridică, cuprinsă de o inspiraţie subită. E ra cineva la P ort-R oyal cu care putea, v o rb i deschis despre ducesa de M audribourg, cineva care o detesta şi n u ascundea acest lucru. Dacă ■va cunoaşte m otivele acestei antipatii, v a putea să-şi facă o părere m ai exactă despre strania ei persoană. Ieşind din casă, furtuna îndepărtată continua să se facă auzită pe fundalul orizontului întunecat, dar o linişte ca de vată apăsa peste aşezare. Se donnea zdravăn şi cu conştiinţa îm păcată la Port-Royal. E a coborî coasta până la prim ele case de la m arginea plajei. Apropiindu-se de locuinţa lui Cantor, văzu lam pa strălucind m spatele ferestrei întredeschise şi se opri. E ra singur? N u ştii niciodată cu tinerii aceştia! D ar aruncând o p riv ire în interior, zâm bi. C antor adorm ise cu m âna întinsă încă spre u n coş enorm cu cireşe, pe care şi-l pusese alături de pat pe un taburet. în ciuda puternicii musculaturi a frumosului coip de adolescent, acoperit de o pătură, în ochii ei era tot micuţul bucălaţ, care adormea în fiecare seară ca un înger. Printre buclele de un blond auriu, faţa lui tăbăcită, gura uşor îmbufnată, gura familiei de M onteloup, pleoapele cu gene m ătăsoase, păstrau candoarea copilăriei. Pătrunzând încet în cam eră, se aşeză îa căpătâiul lui.

248

ANNE şi SERGE GOLON

— Cantor! E l tresări şi deschise ochii. — N u-ţi fie frică. A m venit doar să-ţi cer părerea. C e crezi despre ducesa de M audribourg? L uat pe neaşteptate, C antor n u avu tim p să se înch id ă în el însuşi, cum îi era obiceiul. Ridicându-se într-un cot, o privi bănuitor. A ngelica luă coşul cu cireşe şi-l puse între ei. Fructele înveseleau ochiul cu roşul lor scânteietor. — Spune-m i părerea ta, insistă ea. Trebuie să-m i spui tot ce ştii despre ea. Cantor ronţăi două cireşe şi le aruncă sâm burele. — Este o târfă, declară el, în sfârşit, cu solem nitate. C ea m ai groaznică târfa pe care am întâlnit-o în viaţa m ea. Angelica nu se obosi să rem arce că viaţa lui n u num ăra decât şaisprezece ani. — Ce înţelegi prin asta? întrebă ea pe u n ton neutru, luând un pum n de cireşe şi contem plându-le în palm ă rubiniul strălucitor. — Că ea perverteşte toţi bărbaţii, spuse Cantor. C hiar şi cu tatăl m e u ... chiar şi cu m ine... — Eşti nebun, zise Angelica, tresărind. Vrei să sp u i... Vrei să spui că ţi-a făcut propuneri? — D a, sigur! afirm ă Cantor, cu u n am estec de indignare şi satisfacţie naivă. D e ce nu? — U n b ă ia t de şaisprezece a n i... cu o fem eie de această vârstă... şi a p o i... nu, este imposibil. Ţi-ai pierdut m inţile!... C ine era nebun? Toţi şi fiecare în parte. B ine că în această seară era pregătită să audă orice. Im aginea pe care şi-o făcuse despre Ambroisine de M audribourg, pioasă, pudică şi chiar frigidă, departe de dragoste şi de bărbaţi, puţin copilăroasă, afectată, A m broisine în genunchi recitând ore în şir rugăciuni cu toată trupa ei de credincioşi, era răsturnată cu brutalitate. — Fetele regelui au pentru ea u n respect nem ărginit... D acă este “aşa” ... ele ar şti-o ... — N u ştiu cum se descurcă ele cu ea, spuse Cantor, dar ceea ce ştiu este că a întors pe dos tot G ouldsboro. Iţi spun că nu a fost bărbat caare să n u aibă parte de asalturile ei şi cine ştie câţi nu i-au căzutpradă. — D ar e o ne b u n ie ! rep etă A ngelica. D acă s-a r fi petrecut asem enea lucruri la Gouldsboro, aş fi observat, în cele din u rm ă ... — Nuneapărat! şi adăugă, cu o perspicacitate surprinzătoare: dacă toată lum ea m inte, înseam nă că-i e frică, ruşine, că tace

____________

ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 249

dintr-un anum e motiv. E greu să vezi clar. Chiar şi pe tine a ştiut să te îm brobodească cum a vrut. Şi te urăşte cum n u cred că poate cineva să u rască. “M aică-ta te v rea b ă ia t cum inte? m i-a spus ea, când i-am respins avansurile. Şi tu asculţi de ea ca u n copil!... Ce prost eşti! N -are decât să te ţină pentru ea. C rede că toată lum ea o iubeşte şi că se lasă de bună voie în puterea ei, dar de fapt este foarte uşor s-o păcăleşti, înduioşându-i inima.” — D acă ţi-a spus a s ta ... exclam ă A ngelica, sufocată, dacă ţi-a vorbit astfel, ţie, băiatul m e u ... înseam nă că e sigur diabolică! — D a, aşa este, spuse Cantor. Şi, aruncând cuvertura, îşi trase pantalonii. — Vino cu m ine, hotărî el, cred că la această oră din noapte poţi avea în privinţa ei câteva dovezi interesante. Traversând o parte din sat, m ergeau fără zgom ot, instinctiv, ca nişte indieni. N oaptea era încă profundă. C antor părea să vadă în întuneric ca pisicile. îşi conducea cu siguranţă mama. Ajunseră la o m ică p iaţetă unde casele se răreau, la poalele colinei. C antor îi arătă u n a dintre ele, destul de m are, după aparenţe, cu o m ică prispă de lem n în faţă, lângă panta care u rca spre vârful promontoriului. — A ceasta este casa “bin efăcăto arei” , şopti el, şi p u n prinsoare că n u e singură la această oră din noapte, ci în com panie galantă. Şi arătându-i Angelicăi o stâncă în spatele căreia să se ascundă, continuă: — M ă duc să bat la uşa din faţă. D acă, după cum bănuiesc, se află în interior u n bărbat care n u ţine să fie recunoscut, el va ieşi p e fereastra din spate. N u poţi sănu-1 vezi şi să-l recunoşti, luna e destul de luminoasă. C antor se îndepărtă şi A n gelica aşteptă c u ochii fixaţi spre spatele întunecat al casei. Se scurseră câteva m inute, apoi, după o oarecare agitaţie în casă, aşa cum prevăzuse Cantor, cineva încălecă fereastra, sări şi o luă Ia fugă. A ngelica crezu m ai întâi că cel care ‘fugea astfel eraîn cămaşă, dar recunoscu fluturând rasa fratelui Marc, călugărul. în graba lui, n u avusese tim p să-şi lege şnurul de la cingătoare. A ngelica răm ase cu gura căscată. 1 — E i b in e? !... întrebă Cantor, care se întorsese puţin după aceea, atât de silenţios încât A ngelica nici nu-1 auzise venind. — Sunt fără grai, m ărturisi ea. — Cine era? — O să-ţi spun m ai târziu. — A cum m ă crezi?

250

ANNE şi SERGE GOLON

— Da, sigur! — C e-o să faci? -— N im ic, nim ic pentru un m oment. Trebuie să m ă gândesc. Aveai dreptate şi-ţi m ulţumesc pentru ajutor. Eşti băiat bun! îm i pare rău că nu ţi-am cerat sfatul m ai devreme. Cantor ezita săplece. simţea că m am a lui era um ilită şi aproape regreta succesul com plet al vicleniei lui. — D u-te, insistă A ngelica, du-te să te culci acum! D u-te să domni cu cireşele tale! C antor se îndepărtă. A ngelica era înduioşată de tinereţea şi puritatea lui. A vea frum useţea şi înţelepciunea u nui arhanghel al dreptăţii. C ând dispăru în noapte, ea coborî la rândul ei spre casă, urcă scările prispei şi bătu la uşă. Vocea Am broisinei se auzi, iritată, din interior: — C ine este? C ine bate aşa? — Eu, Angelica! — D um neata?... O auzi pe Ambroisine ridicându-se şi, puţin după aceea, ducesa trase zăvorul şi întredeschise uşa. Prim ul lucru p e care-1 văzu Angelica intrând în încăpere a fost şnurul uitat de călugăr, jos, lângă pat. Ostentativ, m erse şi-l ridică, privind-o pe A m broisine. — D e ce m i-aţi spus toate acele poveşti? — Ce poveşti? O m ică lam pă cu ulei de focă strălucea pe un taburet, luminând faţa palidă a Ambroisinei, ochii dilataţi, somptuosul păr în dezordine, de acelaşi negru ca al nopţii. — C ă dispreţuiţi bărbaţii, c ă nu suportaţi ca v reunul să vă atingă? Ambroisine o privi în linişte. U n licăr de speranţă se aprinse în ochii ei, în tim p ce u n surâs întrebător i se ivi pe buze: — Geloasă? Angelica ridică din umeri. — N u, dar v reau să pricep. D e ce treb u ia să-m i faceţi asem enea confidenţe? C ă sunteţi o victimă, că brutalitatea bărbaţilor v-a făcut in capabilă p e n tru totdeauna să cunoaşteţi plăcerea, că sunteţi rece, insensibilă... — D ar sunt!... strigă Ambroisine, pe un ton tragic. Dumneata m -ai împins la această faptă fără sens, prin refuzul dumitale. In seara asta, am luat prim ul bărbat care insista să-l accept, ca să m ă răzbun pe dumneata, ca să uit tulburarea pe care m i-o provocasei ş i... iată, e îngrozitor!... un preot!... A m comis păcatul să seduc u n om al lui

ANGELICA ŞI DEMONUL

251

Dumnezeu. El m ă urmărea, însă, şi m ă implora încă de la Gouldsboro. în z a d ar încercam să-l aduc pe calea cea bună, să-i am intesc de obligaţiile lui. Pentru asta ne-a însoţit p ân ă la Port-Royal, acesta e adevăratul m otiv! N ici n u m ai ştiam ce să fac, sufeream a tâ t... dorinţele bărbaţilor, duritatea dum itale faţă de m in e ... Ridicând brusc capul, zise: — D ar cum de-ai ştiut că n u eram singură? M -ai urm ărit? Voiai să ştii ce făceam ? D eci nu m ă urăşti?! Te interesează soarta mea! E ra o atât de m are speranţă în această întrebare, încât A n g elica sim ţi că i se face din n o u m ilă, şi sentim entul se v edea probabil în privirea ei, căci A m broisine traversă încăperea şi i se aruncă la picioare, îm brăţişând-o şi im plorând-o s-o ierte, să n-o m ai respingă şi s-o iubescă. D ar contactul cu ea îi provocă din nou acel sen tim en t de repulsie, de fiică, p e care-1 m ai încercase de curând. Vedea, cu o luciditate înspăim ântătoare, adevărul. Fem eia care stătea în faţa ei nici nu o iubea şi nici nu o dorea, cum afirmase cu fium oasa-i gură m incinoasă. Voia doar pieirea ei. îm p in să de o u ră sălbatică, de o gelozie neînduplecată şi de nu ştiu ce voluptate distructivă, voia s-o vadă distrusă, moartă, învinsă pentru totdeauna. Pe ea, A ngelica!... — Destul! zise ea, respingând-o. G ata cu cu vorbele m ari! Păstrează-le pentru alţii! Pe m ine m -ai păcălit, dar acum s-a terminat. întoarsă pe jum ătate spre ea, A m broisine de M audribourg o privi u n m om ent în tăcere. — Te iubesc, şopti ea cu o v o ce înecată. — N u , rep lică A ngelica. M ă u răşti şi-m i vrei m oartea. N u ştiu de ce, dar aşa este, sim t asta. Privirile Am broisinei, de această dată pătrunzătoare şi reci, o exam inau pe A ngelica cu o atenţie care o înfiora. — M i s-a spus că eşti uşor de învins, m urm ură ea. A ngelica făcu un efort să se sm ulgă din fiica vâscoasă care se prelingea din nou în suflet şi se îndreptă spre uşă. — N u pleca, strigă A m broisine, întinzând braţele spre ea cu degetele răsfirate ce păreau nişte gheare. D acă nu te cuceresc, m ai bine m o r... în tin să p e ju m ătate goală pe satinul roşu al m antiei, căruia lum ina îi dădea reflexe sângerii, i se p ă ru A n gelicăi desprinsă dintr-un coşm ar din Infernul lui Dante. — Ştiu de ce m ă dispreţuieşti, relu ă A m broisine. V rei să-l păstrezi pe cel pe care-1 iubeşti. D ar el n u te iubeşte. E prea liber ca

252

ANNE şi SERGE GOLON

______________

să se lase înlănţuit de o singură femeie. Eşti proastă dacă-ţi închipui că poţi dom ni asupra sufletului şi inimii sale. — N im eni nu dom neşte asupra lui, nici nu-1 înlănţuie. El m -a ales când a v r u t Angelica, cu m âna pe clanţă, simţea că o lasă inima, de teamă şi îndoială. Vulnerabilă, atunci când vorbea despre el, n u înţelegea că A m broisine găsise singurul m ijloc de a o reţine şi de a o face să sufere şi se folosea de asta cu delectare. — îţi am inteşti când m i-a vorbit într-o seară p e plajă? Ţi-a fost fiic ă ... şi aveai dreptate să-ţi fie fiică. M -ai întrebat: “Despre . ce vorbeai cu soţul m eu?” şi euţi-am răspuns: “Despre matematică”, pentru că-m i era m ilă de tine.’ îm i făcuse p ro p u n eri nebuneşti şi tulburătoare de dragoste. Tuerai îngrijorată şi geloasă... sărm ana!... Atunci, de ce atâta pasiune?!... Te înşeală fără scrupule! N u ştiai ca m i-a dat întâlnire la Port-Royal, nici că v a veni acolo! — D ar nici n-a venit! răspunse Angelica, revenindu-şi. îşi am inti că orice v o rb ă a A m broisinei era o m in ciu n ă şi înţelesese că-i căzuse din nou în capcană. — V a veni, zise ducesa, v a veni, o să vezi! Şi d o ar pentru m ine!...

5 A cum lucrurile erau clare. A m broisine de M audribourg era nebună sau, m ai rău, perversă, m incinoasă, distrugătoare. O ura profund pe A ngelica şi nim eni nu putea susţine contrariul. D ar de unde această u ră? ... Şi în ce scop? Gelozie instinctivă, nevoie firească de a face rău, de a u m ili, de a perverti ceea ce p ărea nobil? D e ce trebuise să apară şi ea, când G ouldsboro era deja zg u d u it de pericole? D ram a Iui B arb ă de A u r şi a piraţilor; ea însăşi şi cel pe care-1 iubea, profund răniţi în încrederea lor reciprocă, trem urând încă, disperaţi, neîndrăznind să şi-o spună, să-şi întindă braţele. în asem enea stare de nesiguranţă, ameninţaţi din toate părţile şi de propria lor slăbiciune, ce întâm plare funesta făcuse să apară din m are străina, fem eia m enită să sem ene discordia, neliniştea, îndoiala, ispita c ă rn ii? ... N aufragiul! N aufragiul unui vas num it “Inorogul”, atras pe stâncile de la Gouldsboro de ticăloşi invizibili. Victimele s-au arătat m ai periculoase decât diavolii care le-au lovit, p ro v o cân d o h o ră in fe rn a lă de crim e, m in c iu n i şi; atentate. O conjunctură a răului, cu nenorociri unele m ai neaşteptate decât altele., o avalanşă de m o rţi suspecte, de calom nii, de greşeli

___________

ANGELICA ŞI DEMONUL

____________ 2 5 3

ireparabile com ise în stare de inconştienţă şi părând, până la urm ă, inexplicabile. în această dezordine, în acest vis urât, în această colcăială de senzaţii neplăcute, imposibil de descurcat, Angelica se baza pe ceva sigur, cert, cel p u ţin p entru ea. D rag o stea p e care i-o m ărturisise Joffrey în a cea seară în care o chem ase: “ D eci, să n e explicăm , iubita m ea!” El fusese cel ce făcuse prim ul pas şi se părea că doreşte să îm prăştie um brele dintre ei, să ridice u n scut al dragostei, care să-i apere de noul atac ce li se pregătea. Am broisine de M audribourg debarcase chiar în dim ineaţa aceea. O are intuiţia îl avertizase pe Joffrey? A ngelica dorea din to ată inim a să-l revadă, chem ându-1, asigurându-1 de încrederea şi dragostea ei în această lume înşelătoare. C eea ce-i leg a era solid, şi-şi rep etă că n u v a lăsa invidia acelei femei să învingă. Orice s-ar întâmpla, amintirea cuvintelor de dragoste rostite de el în acea seară, amintirea privirii lui aţintite asupra ei cu o expresie enigm atică şi înflăcărată, ca şi cum ar fi cântărit puterea ei de a ţine piept înverşunării duşmanilor, această amintire v a răm âne sprijinul ei în cursul încercărilor ce urmau. A şezată sus, p e colină, aştepta zorile. D e unde stătea, putea să vadă acoperişurile Port-Royalului apărând încetul cu încetul din ceaţa irizată ce v en ea din m are, pu ţin în ain te a zorilor. R ăsăritul soarelui îm prăştie însă ceaţa uşoară. A ngelica era aşezată n u departe de locul unde lordul scoţian A lexander îşi ridicase fortul în 1625, aducându-şi recruţii cu tartane şi b erete cu ciucuri nu departe de am plasam entul prim ului Port-Royal francez, distrus şi incendiat cu vreo zece ani înainte de corsarul virginian Argall, la ordinul puritanilor din Noua-Anglie. Fortul lordului Alexander fusese distrus la rândul lui, dar scoţienii rămăseseră acolo. Trecutul Port-Royalului o interesa prea puţin pe A ngelica în acea dim ineaţă. E ra pentru ea un loc fără num e, m ai curând un decor fantom atic, a cărui linişte aparentă nu făcea casă bu n ă cu revelaţiile p e care i le adusese noaptea. A cest sat paşnic, înfloritor, trezindu-se în cântecul cocoşilor şi în dangătul clopotelor chem ând credincioşii la slujba de dim ineaţă, nu era real pentru ea. R eală era doar A m broisine, c u îndem ânarea ei de a ului, de a abuza, de a paraliza m inţile prin frica, orbirea şi fascinaţia pe care le trezea. Cantor avea dreptate. Când unii mint, când altora le este frică, totul se poate petrece lângă tine, în casa ta, fără să-ţi dai seam a de unde vine răul. Sufletul curat n u înţelegea nici semnele, nici aluziile, interpretându-Ie greşit. A sta păţise şi A ngelica cu Am broisine. Ştia acum că urm au şi alte descoperiri cumplite.

254

ANNE şi SERGE GOLON

Z orile se iveau, albastre, în partea unde b ân tu ise furtuna, lum inând treptat golful cu reflexe strălucitoare. C eaţa um ezise de rouă şindrila argintie şi tufişurile de flori multicolore. Unul dintre preoţi, Toum el, traversă în sutană neagră strada principală, urm at de un copil care-1 ajuta la slujbă. A ngelica m ai aşteptă puţin şi când soarele, alunecând spre răsărit deasupra crestelor împădurite ale munţilor, anunţă ora matinală când se pleacă la câmp, păstorul deschide poarta staulelor, iar femeia credincioasă se îndreaptă spre biserică, ea se ridică; M erse pe coasta ■dealului până la u n m ic luminiş, traversat de un pârâu care cobora în m eandre spre sat. A colo îl zări p e acela pe care v en ise să-l caute. Ştia că-şi avea tabăra aici. C u şoldurile înfăşurate într-o eşarfă, un bărbat se bărbierea în m ijlocul pârâului. Era fratele M arc. Văzând-o pe A ngelica, a cesta se sperie şi luându-şi rep ed e rasa p e care-o aruncase pe u n tufiş, o îm brăcă, încurcat că a fost surprins în acea stare. A ngelica se în d rep tă spre el şi scoţând din b u zu n ar şnurul rasei de călugăr capucin, i-1 întinse: — A ţi uitat asta noaptea trecută la doam na de M audribourg, îi spuse ea. încurcătura călugărului schim bă situaţia. E l privi şnurul ca pe un şarpe veninos şi o roşeaţă violentăurcă pe faţa lui tăbăcită. Luându-1, îl legă peste m ijlocul sutanei, apoi, ţinând tot tim pul ochii plecaţi, începu să culeagă de p e jo s obiectele căzute în iarbă în ju ru l vetrei unde-şi pregătise o oală cu mâncare. în sfârşit, se hotărî s-o privească pe Angelica. — M ă judecaţi, nu-i aşa? A m trădat legăm ântul religios! Angelica surâse trist. — N u eu sunt în m ăsură să vă judec, părinte. Sunteţi un bărbat tânăr şi viguros şi este treaba dum neavoastră cum îm păcaţi firea cu jurăm intele făcute. Voiam doar să ştiu: de ce ea? Fratele M arc respiră adânc şi păru deodată pradă unei agitaţii interioare care-1 îm piedica să găsească cuvintele potrivite. — C um să v ă explic, explodă el. E a nu-m i dădea răgaz. D in prim ele zile de la G ouldsboro, m ă urm ăreşte. N -a m fost supus niciodată unui asem enea asalt. M ă atrăgea cu tot felul de artificii a căror putere o recunosc, fără să-m i p o t da seam a în ce constă farm ecul ei înşelător. (O m elancolie profundă îi înlocui agitaţia şi plecă capul.) Cred că dacă ţi-ai da osteneala s-o iubeşti, i-ai pătrunde misterul. Altfel, nu găseşti în ea decât vid. N im ic altceva decât vid. U n vid cu atât m ai m ortal cu cât este îm podobit cu toate graţiile, cu atâtea miraje seducătoare... Nim ic, şi apoi, ca m uşcătura unui şarpe,

ANGELICA ŞI DEMONUL

255

o groaznică voinţă de a te distruge, de a-ţi aduce pieirea, neantul. E, fără îndoială, singura voluptate pe care este capabilă s-o cunoască. Fratele M arc tăcu, cu ochii în păm ânt. — M -am spovedit părintelui Toum el, reluă el, şi acum plec. A m tras totuşi o învăţătură din toate acestea, care îm i v a folosi în viitor. F iin ţa u m an ă nu e nicio d ată p reg ătită să asculte vocea înţelepciunii, dacă nu s-a ars la focul pasiunilor om eneşti. Atunci, cum să-i înveţi p e sălbatici? E i ştiu m ai m ulte decât noi despre problem ele inimii. D in fericire, îm i răm ân pădurea şi apele... F iind foarte tânăr, poate pentru prim a dată în viaţă, fiinţa lui sângera pentru renunţarea la ceva esenţial. Pleoapele i se înroşiră brusc, în tim p ce ridica ochii spre frunzişul stufos unde zum zăiau insectele. Dar, îşi reveni. — P ădurea e bună, m u rm u ră el. N a tu ra îşi are m isterul, frum useţea, capcanele ei, desigur, d a r n u e perversă. L a fel şi animalele, în inocenţa lor plină de curaj şi simplitate. îşi ridică traista şi o puse p e um ăr: — P lec, rep etă el. M ă întorc la sălbatici. A lbii su n t prea complicaţi pentru mine. D upă câţiva paşi, ezită şi se întoarse. — P o t sa v ă cer să păstraţi secretul, doam nă? E a dădu din cap, afirmativ. Fratele M arc continuă: — D um neavoastră doam nă, dum neavoastră, nu ş tiu ... dar poate sunteţi mai puternică decât ea.Totuşi aveţi grijă! şi apropiindu-se, îi şopti: Aveţi grijă, este o diavoliţă. A poi, se îndepărtă cu paşi m ari, afundându-se sub ram urile cu arom e sălbatice.

6 L a Gouldsboro, Am broisine îi spusese Angelicăi: — N u ţi se pare că te am eninţă u n p erico l?... C ă u n dem on ne d ă târcoale! D em o n u l era ea. C ât de abil îndepărtase bănuielile de la persoana ei, luând-o înainte şi vorbind prima. N u Colin sau Abigael o trădau, ci Ambroisine, care le atribuia afirmaţii mincinoase, m stare să o răn ească şi să o facă să se îndoiască de p rietenii ei. Iar A ngelica o crezuse, într-atât A m broisine ştia să le facă adevărate p rin c u n o a şte re a a d â n c ă p e care o a v ea d e sp re o a m e n i şi comportamentul lor.

256

ANNE şi SERGE GOLON__________

■

C u aluzii, cu m ici fraze se pornise să o despartă de toţi cei care puteau s-o apere, s-o lăm urească sau s-o avertizeze: Piksarett, A bigael, Colin, preotul de V em on, propriul ei fiu şi chiar Joffrey, soţul ei. D espre P ik sarett îi spusese: “ Se spune că te culci cu să lb a tic ii...” , despre A bigael: “P ro te stan ţii... su n t îm potriva proiectului de a im planta catolici la G ouldsboro, dar n u v o r să-ţi spună, pentru că ştiu că ţii la a sta .. despre Colin: “A i cu adevărat încredere în om ul acesta?... M i se pare de tem u t..: D e ce îl aperi?”, iar despre C antor: “F iul tău este n e lin iştit...” , d espre p reotul de Vemon: “El spune că G ouldsboro nu este u n loc destul de sănătos pentru fetele m ele” . . .şi despre Joffrey: “N u trebuia să te părăsească în felul acesta” . Joffrey n u o părăsise, n u p lecase d ecât după ce ducesa se îm barcase pentru Port-Royal. N u avea oare încredere în ea? în acest caz, ea îl înşelase întorcându-se aproape im ed iat la Gouldsboro. A nalizând toate aceste viclenii, A ngelica sim ţi u n fior pe şira spinării şi, în spaim a ei, u n fel de admiraţie pentru atât geniu răufăcător. P entru a o converti, ce cuvinte bine alese, ce com edie ip o crită!... P rezentându-se ca o v ictim ă ce tre b u ia apărată, se asigurase de interesul Angelicăi. Spunându-i că iubea Gouldsboro, îi m işcase inima. Şi ca să arate că e din Poitiers ca şi ea, o întrebase: “A i fost să culegi m ătrăgună pe o noapte cu lună?” :— Oh! C antor, spuse A n gelica fiului ei, la care se dusese după plecarea fratelui M arc, e chiar m onstruoasă. Şi deodată izbucni în râs. — N iciodată n-am întâlnit vreo fiinţă dotată cu u n asem enea instinct de a ghici slăbicunile omeneşti. Este uim itoare!... C antor o privea întunecat, golind coşul cu cireşe. — Râzi, spuse el, ca şi tatăl m e u ... vicleniile Satanei îl amuză şi geniul său machiavelic îl înveseleşte ca o curiozitate naturală. Dar, atenţie, nu am term inat cu ea. Este m ereu Ia câţiva paşi de noi şi ne ţine în puterea ei. Brusc, A ngelica îţi aminti de scrisoarea părintelui de Vemon, de vorbele care o lo v iseră în inim ă, în care văzuse o acuzaţie la adresa ei, cuvinte adresate de iezuit superiorului său: “D a, părinte, ai dreptate, D iav o liţa este la G o u ld sb o ro ...” D e data aceasta, frisonul care pusese stăpânire p e ea îi îngheţă inim a. P ărintele de V em on era m ort, scrisoarea dispăruse şi băiatul la fel. U n singur lucru părea urgent: trebuia să scape de această femeie, să o împiedice să m ai facă rău, să o îndepărteze pentru totdeauna; dar cu m ?... Afară, Port-R oyalul se trezea. Curând vo r veni să o caute şi la am iază o va întâlni din nou pe A m broisine, aşezată în faţa ei, cu figura ei de înger rănit, cu frum oasa ei privire inteligentă şi poate cu

ANGELICA ŞI DEMONUL

257

un surâs încântător pe buze. D oar la acest gând o apuca am eţeala şi realiza că nu-1 avea de partea ei decât pe Cantor, acest adolescent sălbatic şi intransigent, care cunoştea secretul şi o putea ajuta. în afară de el, n u avea nici un refugiu şi tot ce ar fi încercat să spună despre du cesa de M audribourg an tu raju lu i ei ar fi trecut drept calomnie. Am broisine era imaginea virtuţii. A n g e lic a o b servă că era periculos de sin g u ră şi-şi am inti, recunoscătoare, de insistenţa lui C olin să accepte să fie însoţită de Cantor. A cum , când văzuse clar, Ia rândul ei, trebuia s-o elim ine pe A m broisine din viaţa lor, a tuturor. D ar lucrurile n u erau sim ple. Pe ce vas să o îm barce? Portul era gol! în afară de “L e Rochelais”, doar câteva bărci m ari de pescuit pluteau în depărtare în ceaţa caldă care învăluia celălalt mal. A cad ien ii din P ort-R oyal erau săraci. S ingurul lo r vas im portant era acum în expediţie pe râul Saint-Jean. E i renunţaseră demult să concureze flotele din Noua-Anglie sau Europa care veneau vara în G olful Francez să cum pere cod pentru iarnă. Port-Royal nu se com para nici m ăcar cu G ouldsboro care era p ort com ercial şi de pescuit. N ici o navă străină nu venea aici. Erau deci izolaţi, Ia capătul lumii, p e cele câteva pogoane de păm ânt defrişat, între m are, cer şi pădurea indiană. Elementele naturii îi apăsau ca pereţii unei închisori din care nu puteau evada, iar A ngelica se m ira de uşurinţa cu care acest m ic p opor p ierdut îşi vedea de ocupaţiile şi de plăcerile lui, pregătind cu bucurie, între altele, o sărbătoare prevăzută pentru a doua zi. Intre tim p, A ngelica îşi bătea capul căutând u n m ijloc prin care s-o îndepărteze grabnic pe A m broisine şi trupa ei. D ar cum ?... ‘S-o îm barce p e “L e Rochelais”? în ce direcţie şi în responsabilitatea cui? Să-l im plice din nou pe C an to r?... H otărât, n u !... A tu n ci?... N -o p u tea om orî, cum dorea Cantor, sau s-o înece, s-o rătăcească în pădurea indiană! Fugitiv, îşi aminti de acei “asasini în dantele” pe care-i cunoscuse odinioară la C urte şi care, fără scrupule inutile, plăteau câţiv a briganzi din fundăturile P arisului, ca să scape de persoanele indezirabile. Infernul contra Paradisului, noaptea contra lum inii! O revedea p e A m broisine goală şi alb ă p e satinul roşu al m antiei întinse şi auzea vocea fratelui M arc şoptindu-i: — -Aveţi grijă, este o diavoliţă! D e m ai m ulte ori, ducesa încercase să se apropie de Angelica şi să-i vorbească, dar aceasta o evitase. D u p ă toate aparenţele, adevărul întrevăzut în cursul nopţii fusese p rea brutal. O chii i se limpezisem şi nu m ai vedea în ju r decât desfrâu, neruşinare, ipocrizie şi încerca să găsească u n m ijloc de a o face să plece, ca să scape de o situaţie atât de confuză.

258

ANNE şi SERGE GQLON

__________________

Radegonde de Ferjac, agitându-se să organizeze reprezentaţia teatrală de a doua zi, indiferentă la chinurile secrete ale pasiunilor omeneşti, punea toată lumea pe jar. Intransigentă, îi aduna pe micuţii sălbatici m icm ac de pe străzi pentru dansuri, îi trim itea să adune flori, dirij a tâmplarii care construiau o platfonnă m enită să servească drept scenă pe plaj ă, desfăcea pânze, împletea ghirlande. N u admitea ca să stea deoparte cineva. Job Sim on fusese d esem n at să joace rolul zeului N eptun, iar Petronille D am ourt, datorită pom eţilor ei proem inenţi, pe acela al lui Eol, zeul vânturilor. E a le dăduse amândurora foi caligrafiate de m âna ei în tim pul serilor de iarnă şi le ordonase să-şi repete rolurile ca să n u se încurce. A lerg a de la un capăt la altul al aşezării, repetând: “ Să sperăm că m âin e n u v a fi ceaţă!” A r fi dorit ca A ngelica să fie Venus, iar A m broisine Phebe, Vrăjitoarea. E ra un adevărat delir! D e fapt, poate era m ai bine aşa! N ici o pânză nu apăruse încă la orizont. Toată lum ea asistă la slujba cântată. Indienii veniseră în num ăr m are din pădure şi din cealaltă parte a golfului în canoele lor din scoarţă de copac, aducând pieile de anim ale. R adegonde era însă neînduplecată. O pri târguielile încă de la prim ele încercări şi-i trim ise pe toţi şefii şi căpeteniile m icm ac să-şi picteze corpurile din cap şi până-npicioare, însărcinându-i să formeze ‘‘o gardă de onoare”, aranjând canoele în ju ru l platform ei pe care se v a ju c a piesa. De-a lungul anilor, ei învăţaseră să nu-i reziste şi se executară. D upă slujba care se term ină foarte târziu, soarele continua să strălucească. Afară se întinse o m asă m are, cu po tâm ich i şi p rep eliţe cu “o arom ă adm irabilă”, cum ar fi spus guvernatorul Villedavray, garnisite cu varză m ov şi albăstruie de Port-Royal, vestită în tot Golful, cu napi de A cadia, unici în lum e. V inuri şi brânzeturi, urm ate de tarte cu fructe com pletau ospăţul, lăsându-li-se actorilor tim pul să se pregătească. B ărbaţii aduseseră p e plajă b ăn ci de la cele două biserici. F em eile pregăteau în enorm e cazane m âncare din peşte fiert şi porum b pentru sălbatici. M âncărurile m ai rafinate urm au să fie servite la m esele ferm ierilor de o arm ată de bucătari cu şorţuri albe care apăruseră ca prin m inune din bucătăriile conacului. R adegonde de Ferjac, asistată de A rm ân d D acaux care o urm a pas cu pas, făcea în grabă ultim ele retuşuri. N u -i era team ă decât de venirea ceţei, dar, din. fericire, orizontul răm ânea fără nor. P latform a fusese adusă aproape de m al, iar canoele indiene o înconjurară în apă. A ctorii se îndreptară spre locurile lor. — N u m ă obligaţi să fac asta, se lam enta Petronille Damourt. D e când am avut naufragiul, m i-e frică să m ă m ai apropii de apă.

____________

ANGELICA ŞI DEMONUL__________

259

— C e sunt m ofturile astea? o certă R adegonde de Ferjac. Du-te, urcă! N u vii în Am erica dacă ţi-e frică de m are şi de naufragii. N eptun era de nerecunoscut, înti-o m agnifică mantie albastruverzui, cu capul său cărunt şi bărbos p urtând o coroană din hârtie aurie şi agitând tridentul unui p escuitor de crabi. C antor era şi el acolo cu ghitara sa, iarDelphine duRosier, deghizată în nimfa, evolua printre îngeri, “amoraşi” şi “dem oni” . Radegonde îm prum utase de la indieni pastele lor speciale albastre, albe, roşii sau negre, realizând m ăşti înfricoşătoare, dem ne de vechea com edie greacă. Spectatorii se aşezară pe bănci, dar pu teau să stea şi p e jos. Ideea cu p latform a fusese bună, căci m alul, înălţându-se, fiecare putea vedea şi auzi în voie. A ngelica încerca, din politeţe, să nu lase să se v ad ă că se gândeşte la altceva. E ra efectul educaţiei pe care o primise, iar în cursul vieţii ei putuse aprecia de nenumărate ori ştiinţa de a-şi disim ula sentim entele, fiica, m ânia sau nerăbdarea sub un surâs natural şi o politeţe încântătoare care adorm eau bănuielile duşm anului, oricare ar fi fost. D ar n u uita că A m broisine era şi ea nobilă şi deci v a p ro ced a la fel, exag erân d veselia şi siguranţa aparentă. între timp, Angelica îi privea pe Cantor, luptându-se cu ghitara la ordinele R adegondei de F erjac. B iatu l b ă ia t îşi găsise naşul! Trebuise să-şi pu n ă pe cap o co ro an ă de trandafiri şi să urce pe platform ă pentru a acom pania actorii. — E ste divin! exclam ă A m broisine, întorcându-se spre doam na de la R oche-Posay şi A ngelica. — A fost paj la Versailles, explică A ngelica, şi a învăţat să se adapteze la toate ocaziile şi capriciile. A colo se face, dacă stăm şi ne gândim , o şcoală aspră a v ieţii... Jo b Sim on îşi ratase vocaţia. M ai b in e se făcea actor, decât să conducă nave. Vocea lui de stentor, bine timbrată, scanda versurile lui Lescarbot al căror ecou răsunase pe aceste ţărm uri încă din timpul primei colonizări. Captivată, m ulţim ea se lăsa antrenată de poveştile mitologice şi toţi ochii locuitorilor din Port-Royal erau îndreptaţi spre p latfo n n ă şi spre orizontul m ării ce serv ea de decor. A stfel n-au putut v ed ea ceaţa de care se tem ea R ad eg o n d e de Ferjac, venind din spate, dinspre G olful Francez, pe deasupra prom ontoriului, cu viteza unei avalanşe. C ând suflul său rece îi atinse, nu se m ai putea face nimic. în câteva clipe, toată m ulţim ea adunată fii învăluită. Râul, platforma şi bărcile indienilor dispărură la rândul lor. Vocile răsunau înăbuşit. „ ; — în fiecare an se întâm plă la fel, gem u biata guvernantă, ceţurile astea ne strică sărbătoarea...

260

ANNE şi SERGE GOLON

Invizibilă, ea ceru cu voce tare ca fiecare să răm ână la locul său şi să aib ă răbdare. Poate ceaţa urm a să se risipească, şi se vor aduce coşuleţele cu prăjituri. A ctorilor li se trim ise deasem enea m esajul să aibe răbdare. C eaţa groasă, îm pinsă de curent, se putea risipi rapid. D upă o jum ătate de oră, situaţia părea să se amelioreze. D eodată, cineva strigă că în g o lf era o navă. Se auzise lanţul ancorei căzând, iar ceaţa risipindu-se, descoperiră în larg silueta unui m ic vas cu trei catarge, im e d ia t se p ro d u se o m are agitaţie. Platform a şi ocupanţii ei începea să se v a d ă şi ea, dar serbarea nu putea continua înainte de identificarea noilor veniţi. Deocam dată nu se vedea decât o u m b ră p e care ceaţa o ştergea în unele m om ente cu totul. D ar dej a A ngelica ştia că nu era vorba de “G ouldsboro” şi nici doam na de la Roche-Posay nu recunoscu vasul lor cu care soţul ei plecase să-l ajute pe Joffrey de Peyrac pe râu l Saint-Jean. — P o ate este v asul C om paniei care v in e d e la H onfleur. Suntem în august şi e tim pul să sosească. C a o p erd ea trasă brusc, ultim ele v aluri d e ceaţă dispărură descoperind întreg golful. L a m ică distanţă de m al, şalupe cu oameni înarm aţi vâsleau către plaj ă. — “Englezul” !... într-o agitaţie generală, încălecând băncile de lem n, oamenii alergau spre casele lor să-şi pu n ă obiectele de p re ţ la adăpost de bandiţii înarm aţi. în lipsa dom nului de la Roche-Posay, care luase cu el cea m ai m are p arte a bărbaţilor, apărarea aşezării era nulă. Indienii p referaseră să se îndepărteze de ţărm în canoele lor. N u veniseră să se lupte şi, obişnuiţi să facă comerţ cu navele engleze, evitau să se am estece în certurile albilor. Totuşi, câţiva care aveau rude printre acadieni rămaseră, iar unii locuitori m ai curajoşi merseră să-şi ia muschetele. — Soldat, strigară copiii de la R oche-Posay, adresându-se lui Adhemar, hai repede la tun! E vrem ea să luptăm! în şalupe, mateloţii englezi scoteau strigăte asurzitoare. Prima ajunsese în dreptul platform ei pe care se agitau, neputincioşi, actorii mascaţi şi travestiţi. — E Phipps ! exclam ă Angelica, recunoscându-1 pe om ul din B oston care-1 însoţise pe am iralul englez la G ouldsboro cu câteva săptămâni înainte şi se gîndi imediat că i-ar putea da informaţii despre Joffrey. Situaţia nu i se părea tragică. Gouldsboro era în relaţii bune cu N oua-A nglie, iar prezenţa contesei de Peyrac p u tea reprezenta o punte de înţelegere cu noii sosiţi. E a o preveni pe doam na de la Roche-Posay, care privea evenim entul cu resem nare.

■_________________ ANGELICA ŞI DEMONUL_______________ -261

— N u vă îngrijoraţi! îl cunosc pe căpitanul acestui vas. I-am făcut câteva servicii. N u v a refuza să d iscu te... Şi am ândouă se îndreptară spre plajă pentru a încerca să se prezinte asediatorului. A ngelica însă nu fusese atentă la m anevrele copiilor de la R oche-Posay, care îl duceau p e A dhem ar spre fort. începuse să-i facă sem ne lui Phipps şi să-l strige în engleză, când situaţia se deterioră irem ediabil din cauza dispoziţiei belicoase a progeniturii marchizului de la Roche-Posay. Căpitanul englez tocmai aruncase o cange spre p latfonnă, cân d A d h em ar aprinse fitilul şi răsună o detunătură puternică. Ghiuleaua trecu exactprintre platfonnă şi şalupă care, basculând, proiectă toată lum ea în apă. — Victorie! urlară acadienii, m ai satisfăcuţi să-i vadăpe englezi bălăcindu-se, decât îngrijoraţi de soarta lui N eptun şi ai săi. Şalupa engleză, lovită, se scufundă. In agitaţia creată, Angelica trebui să renunţe să se m ai am estece căci lupta începuse, scurtă, dar violentă. A lte şalupe acostară puţin m ai departe şi m ateloţi înarmaţi luară cu asalt m icul fort unde-1 prinseră p e A dhem ar înainte să poată repeta lovitura de tun. C âteva îm puşcături p u seră capăt cuceririi Port-Royalului de către englezi. V ăzând că totul este pierdut, o parte din locuitori alergau spre pădure, trăgându-şi vacile după ei. Ceilalţi, printre care şi A ngelica şi în general toţi cei ce se găseau pe plajă în momentul sosirii navei, doamna de la Roch-Posay, copiii ei şi slujitorii, ducesa de M audribourg şi protej aţii ei, preoţii, familiile notabililor şi c h ia r... A ngelica, fură încercuiţi şi so m aţi să stea liniştiţi sub ameninţarea muschetelor. în acest tim p, naufragiaţii de-pe şalupă şi cei ce căzuseră de pe p latform ă se străduiau cum pu teau să ajungă la m al. Phipps şi N eptun au fost prim ii care au ieşit din apă, fulgerându-se din priviri. Unul îşi pierduse pălăria de puritan, celălalt coroana de hârtie aurită. Phipps spum ega. D a c ă prim ele lui intenţii erau departe de a fi pacifiste, acum ele deveniseră de-a dreptul ucigaşe. N u m ai vorbea decât de ştreang, spânzurătoare şi cum o să transform e în cenuşă până şi u ltim a cabană a blestem aţilor de “m âncători de broaşte” , îi cunoştea el prea bine, nu m eritau nici cea m ai m ică indulgenţă. A cest colonist din Noua-Anglie se născuse într-o m ică aşezare din M âine. îş i petrecuse co p ilăria în atacurile neîncetate ale canadienilor şi sălbaticilor şi o b u n ă parte dintre capetele fam iliei sale constituiau trofee în wigwamurile abenakis sau pe pereţii forturilor franceze. — A m să te învăţ eu să m ai faci pe eroul! urlă el când fu adus Adhem ar legat. H aide, ridicaţi repede u n ştreang să-l spânzurăm!

262

ANNE şi SERGE GOLON

L a aceste cuvinte, A dhem ar, care înţeleg ea destul de bine engleza, crezu că i-a sunat ceasul. — D oam nă, salvaţi-mă! im ploră el, căutând-o cu privirea pe Angelica prin m ulţim ea de capate. Gălăgia era ia culme. Gemetele celor scăpaţi de pe platformă, dintre care Petronille Dam ourt, salvată cu m are greutate din această nouă încercare, se am estecau cu strigătele şi protestele locuitorilor ce încercau să îm p ied ice m ateloţii care în cep u seră să spargă cu securile uşile căsu ţelo r lor. Phipps puse cap ăt p rin tr-u n ordin scurt jafului. Voia să-şi asigure m ai întâi o pradă m ai serioasă şi în special să pună m ân a pe scrisorile regale pe care le avea m archizul de la R oche-P osay şi care dovedeau că regele F ran ţei deţinea pe nedrept teritorii ce aparţinuseră prin tratate Angliei, astfel încât pomi spre conac. A ngelica găsi că a venit m om entul să acţioneze. — O să încerc să-l opresc, îi spuse ea m archizei de la RochePosay. Trebuie, înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă. în orice caz, ne poate spune ce s-a întâm plat pe râul Saint-Jean. Se pare că vine chiar de acolo şi dacă judecăm după faţa lui, nu are de ce să se bucure. P oate, cu aceeaşi ocazie, vom avea v e şti despre soţii noştri... E a îşi am inti că atunci când W illiam P hip p s po p o sise la Gouldsboro cu am iralul guvernator din Boston, fusese sem nalat în echipajul său u n hughenot francez din L a Rochelle care se dovedise a fi o rudă vagă a lui Manigault. Aceştia îl invitaseră la m asă în timpul celor câteva ore ale escalei şi ea îl recunoscuse p rin tre cei ce-i păzeau. Strecurându-se până la el, îi aminti de vizita la Gouldsboro şi-i spuse: — Trebuie neapărat să vorbesc cu căpitanul vostru! N u i-a fost greu să-l convingă, căci om ul ştia că fam ilia de Peyrac avea relaţii excelente cu guvernatorul din Boston. îi permise deci să-i părăsească pe ceilalţi prizonieri şi o însoţi el însuşi până la conacv - în m area sală, Phipps şi oamenii lui căutau furioşi documentele ce dovedeau dreptul lor şi reaua credinţă a francezilor. C u lovituri de secure, distrugeau bufetele şi dulapurile, în tim p ce alţii încercau să spargă cuierele, dorind să găsească bijuterii sau haine de preţ. Angelica îl văzu pe Phipps aruncând pe jos piese de faianţă dintr-un bufet cu veselă. — Sunteţi nebun, strigă ea. V ă comportaţi ca un vandal! Sunt obiecte de valoare. L uaţi-le, dacă vreţi, dar n u le spargeţi! •. Englezul se întoarse furios spre ea: . •.

ANGELICA ŞI DEMONUL

263

— C e faceţi aici? întorceţi-vă la ceilalţi! — N u m ă recunoaşteţi? Sunt doam na de Peyrac. V -am prim it acum câteva săptăm âni, iar soţul m eu v-a ajutat într-o zi de furtună. Phipps nu se linişti şi-i răspunse furios: — Soţul vostru? D a!... M i-a ju c a t în că o festă acolo!... îl v ăzu se deci p e soţul ei? N u, n u văzuse nim ic. C eata şi neşansa, căci îi pândise cu încăpăţânare p e oficialii din Quefeec, blocaţi p e râu, îi ascunseseră m an ev rele m icii flote a lui Peyrac'. B lestem aţii de francezi reu şiseră să-i fu g ă de sub nas. E l ju ra se să-i ducă ostateci în M assachusetts, folosindu-i drept m onedă de schim b c u Q u eb ecu l şi. a stfe l să ră z b u n e sân g ele v ă rsa t în Noua-Anglie... Vorbea puţin confuz, ca oamenii care nu sunt obişnuiţi să povestească sau să explice. U ra lui e ra violentă, fierbea în el, şi ranchiuna acum ulată nu-şi găsea ieşirea. — A u ruinat to t a c o lo ... sălbaticii ăştia veniţi din nord, cu blestem aţii lor de p reo ţi p a p is ta şi... aşezări ruinate, colonişti m asacraţi... Sunt greu de oprit!... — Ştiu. Eram acolo acum câteva săptămâni. L a BrunschwickFalls n-am scăpat decât cu greu. A m reuşit totuşi să salvez pe câţiva dintre com patrioţii voştri şi să-i aduc în siguranţă la Gouldsboro. — A tunci, de ce m ă îm piedică contele de Peyrac să m ă lupt cu aceşti sălbatici şi să le iau capetele când am ocazia? — C a să pună capăt războiului, bietul m eu prieten! E l este cel care l-a împiedicat pe baronul de Saint-Castine să-şi aducă sălbaticii, cum era ordinul din Quebec. A ltfel, ar fi ars n u num ai aşezările de pe Kennebec, ci şi cele din toate insulele şi de pe ţărmurile din M âine şi d in N o u a-S co ţie. R ăzboiul n u s-a sfârşit decât datorită lui, dar cea m ai m ic ă scânteie poate p ro v o ca o catastrofa şi m ai m are, îm potriva căreia nu v a m ai putea face nim ic, cu toată influenţa lui. — T rebuie totuşi să-i p u n em la p u n ct p e blestem aţii de papistaşi! urlă Phipps. D acă n u le vom da lovitură după lovitură, vor sfârşi prin a ne exterm ina, oricât de num eroşi am fi. Ce situaţie!... Sus, u n pum n de fanatici în pădurile lor şi aici noi, de zece ori m ai num eroşi, behăind ca o ile ... E u unul n u sunt de soiul ăsta, m -am născut în M âine. O să le arăt că aceste locuri îm i aparţin, chiar cu preţul vieţii, dacă trebuie. în orice caz, nu m ă voi întoarce la Boston cu m âinile goale. Port-Royal va plăti pentru ce s-a întâm plat pe râul Saint-Jean. Nu-m i trebuie decât ostateci şi scrisorile regelui Franţei... Şi privi în ju r spre locurile unde putea să le găsească. — Aha! A colo, în cufărul aceia, poate!? Angelica văzu în colţul sălii, unde-1 pusese la sosire, cufărul cu scalpuri al lui Saint-Castine şi interveni hotărâtă:

264

_______________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— N u, domnule! în acest cufăr sunt lucrurile m ele personale. Şi i-o luă înainte, aşezându-i-se în faţă. — V ă cer să nu-1 forţaţi, dom nule! spuse ea cu ferm itate. Soţul m eu şi cu m ine suntem prieteni cu englezii p entru că şi noi deţinem drepturi asupra păm ânturilor şi sunt gesturi pe care nu le vom adm ite fără să ne plângem , considerându-I p e acela care le-ar com ite u n p ira t neleg iu it ce acţionează îm p o triv a intereselor conaţionalilor săi. Ascultaţi-mă, zise ea, văzându-1 nehotărât Aşezaţi-vă şi liniştiţi-vă! şi-i arătă un taburet în faţa ei. A m o propunere, care cred că v a aranja totul. Phipps o privi cu neîncredere. A ngelica trem ura la gândul că era aşezată pe trei sute cincizeci de scalpuri sm ulse de p e capetele englezilor şi sălbaticilor abenakis. I se p ărea că din cufăr răzbătea m irosul lor rânced. D ar autoritatea ei avu efect asupra reticenţelor şi irascibilităţii puritanului englez. El se aşeză şi cum era încă ud după baia în m are, o baltă de apă începu să se întindă în ju ru l lui. — Ascultaţi, reluă A ngelica cu convingere, ce vreţi, de fapt? Ostateci, prin care veţi putea face presiuni la Q uebec pentru a obţine respectarea tratatelor sau a face schim b de p rizonieri cu indienii abenakis şi cu c a n ad ien ii?... O ri aici este v o rb a de acadieni, ştiţi bine asta. Sunt francezi, desigur, dar au fost abandonaţi com plet de guvern şi de administraţia regală şi fac comerţ cu Bostonul şi Salemul ca să nu p ia ră ... Fie, adm it, aţi putea-o lua pe doam na de la RochePosay şi p e copiii ei, dar cui i-ar păsa în Q uebec de ei? P hipps se gândise şi el la acest lucru. în g rijo rat, scoase un oftat profund şi-şi desfăcu m elancolic gulerul de pânză albă ca să-l usuce. A poi îşi goli u n a după alta de apă ghetele din piele de focă. — A tunci, ce-m i propuneţi? oftă el din nou. — Iată! A sosit recen t aici, IaP o rt-R o y al, o m are doam nă franceză, foarte bogată şi cunoscută, însoţită de tinere fem ei pe care trebuie să le ducă în Q uebec în vederea căsătoriei cu tineri ofiţeri şi seniori canadieni. Sunt aşteptate în că în C anada, dar vasul lor a naufragiat în împrejurim i şi nu ştim ce să facem cu ele. V ă propun să Ie luaţi pe ele. N o b ila doam nă are atâtea relaţii încât capturarea ei l-ar m işca ch iar şi p e reg ele F ranţei şi, p e deasupra, este atât de b o g ată încât, şi fără vas, puteţi obţine p entru e a o răscum părare importantă. C red deasem enea că printre tinerele care o însoţesc se află şi logodnica unui înalt personaj din Q uebec... O chii duri ai e nglezului se m icşorară. E l îşi frecă n asul şi exclamă: — D ar dacă m ergea în Quebec, cum a putut vasul să eşueze pe coastele noastre? C a m arinar, m i se pare suspect.

ANGELICA ŞI DEMONUL

265

— Francezii nu ştiu să navigheze, spuse A ngelica încet. C um W illiam Phipps îm părtăşea aceeaşi părere, n u insistă. Unul dintre oam enii lui aduse scrisorile regelui pe care le găsise în biroul grefierului aşezării, aşa că se însenină. — E i bine, spuse el, o s-o fac! D a r o să iau şi soldatul. E război şi m i-a rănit doi oam en i... îm barcarea ducesei de M audribourg, a secretarului A rm ând D acaux, a însoţitoarei Petronille D a m o u rt şi a F etelor regelui, a căpitanului Job Sim on şi a m usului supravieţuitor, ducând amândoi inorogul din lemn aurit, se făcu fără incidente, în indiferenţa generală. A cadienii d in Port-R oyal erau fericiţi că scăpaseră atât de uşor. D eîndată ce înţeleseseră că lucrurile se linişteau, se întorseseră cu lucrurile lor, oferind m ateloţilor alimente, legum e şi fructe, sperând să ob ţin ă u n elte englezeşti care erau foarte apreciate. T rocul se desfăşura pe plajă şi nim eni n u b ăg ă de seam ă plecarea ostatecilor pe care englezii, grăbiţi din cauza mareei, îi împingeau încetişor. Doar A ngelica şi doam na de la Roche-Posay, bucuroase că au scăpat, se grăbiră să le dea F etelor regelui coşuri cu alim ente pentru drum. • Locotenentul Vanneau era şi el acolo, dar D elphine du R osier nu-1 privea. C u capul în jo s şi ochii plecaţi, resem nate de soarta lor stranie, Fetele regelui îşi u n n a u “binefăcătoarea” . A dhem ar, în lanţuri, fii prim ul care urcă în barcă. — D oam nă, nu m ă părăsiţi! strigă el spre Angelica. D ar ea n u p u tea face nim ic pentru el. R euşise doar să-l facă p e P h ip p s să-i pro m ită că-1 v a lăsa în v ia ţă şi exista speranţa ca englezii să-l trimită înapoi în Franţa. L a urcarea în barcă, A m broisine de M audribourg se opri în faţa A ng elicăi care înţelese p e dată că adevărul de neconceput, întrezărit în acea noapte de coşm ar, era de fap t, cruda realitate. Avea în faţa ei o fiinţă care voia s-o distrugă, îi dorea pieirea, m oartea chiar. A runcându-şi m asca, ducesa n u m ai în cerca să-şi ascundă gelozia şi ura. — V ă datorăm deci acest frum os aranj am ent? spuse ea cu jum ătate de voce, în tim p ce încerca să afişeze u n zâm bet insolent. A ngelica nu răspunse. U ra care licărea în ochii A m broisinei ştergea orice am intire despre ceea ce ar fi p u tu t fi o înţelegere sau începutul unei prietenii între ele. — A ţi dorit să scăpaţi de m ine, reluă ducesa, dar să nu credeţi că m -aţi învins aşa de uşor. V ă voi distruge şi va veni ziua când veţi plânge cu lacrimi de sânge!

266

ANNE şi SERGE GOLON

GOLFUL FRANCEZ SAU ATENTATELE

1 Pe m ăsură ce înaintai în Golful Francez, totul devenea gigantic, nem ăsurat, im pozant, ieşit d in com un: frum useţea peisajelor, splendoarea arborilor, înălţim ea m areelor, v io len ţa şi sălbăticia locuitorilor, grosim ea ceţurilor, savoarea hom arilor şi a scoicilor, adâncim ea fiordurilor, varietatea şi num ărul p ă sărilo r acvatice, intensitatea cu lo rilo r m inerale: roşul gresiei, albul sării, negrul antracitului, sinuozitatea nenum ăratelor râuri, m ăreţia căderilor de apă şi m ultitudinea cascadelor, fertilitatea păm ântului, m ulţim ea anim alelor cu blană şi bogăţia peştilor în ape. Şi ca pentru a ascunde bogăţiile im ense adunate aici de vreun bandit nebun sau chiar de zeul Gloosecap însuşi, exista o varietate infinită de curiozităţi naturale: m areea de la gurile râului Saint-Jean, grotele de ghiaţă, pădurea de piatră. M area arunca p e ţărm bucăţi de cărbune, opale, am etiste, chihlimbar... In acea seară, o şalupă m are de douăsprezece tone dansa pe valuri de-a lungul coastei de nord a golfului C hignecto. Angelica, aşezată în spate, privea cu team ă defilând înaltele faleze roşiatice al căror v â rf se pierdea într-o perdea de ceaţă. A vea sentim entul că pătrundea intr-un ţinut interzis, păzit de zei ostili. Vasul, cu o singură pânză pătrată, înainta încet. Echipajul era compus din câţiva acadieni şi indieni m icmac, m ai degrabă tovarăşi de călăto rie d ecât m atelo ţi. P ro p rietaru l şalu p ei era H ubert d ’Arpentigny, tânărul senior de la Cap Sabie, iar pilot, intendentul lui, Pacom e Grenier.

ANGELICA ŞI DEMONUL

267

A ngelica spera că peste câteva zile se va întâlni cu contele de P eyrac p e coasta de est, de cealaltă p a rte a istm ului. F aptul că plecase în căutarea lui era o nebunie pe care el i-o va reproşa, pentru că, în fond, îi ceruse să-l aştepte cu răbdare la G ouldsboro. A tunci însă n u se întâm plaseră atâtea evenim ente şi nici dram a care grăbea întâlnirea lor. Trebuia neapărat să-l găsească pentru a-1 pune la curent cu ce ştia, g h icea sau p resim ţea şi să a fle ce descoperise şi el. Ori, fiind încă Ia Port-Royal, fusese inform ată că, neîntorcându-se la G ouldsboro, Joffrey se în d rep ta sp re golful Saint-L aurent, înconjurândN oua-Scoţie. N u m a i putuse aştepta. E ra nevoie să fie doi ca să lupte, să se unească, să-şi adune forţele, să-şi com unice certitudinile sau temerile. întâm plarea cu Ambroisine de M audribourg era greu de situat în rap o rt cu p ro p ria lor luptă. E ra u n fel de infiltrare diabolică în m om entul în care, expuşi unor evenim ente misterioase, le era greu şi unuia şi celuilalt să vadă clar, să disceamă de unde veneau ameninţările reale, cine le era duşmanul. Pentru că vorbise cu fiul ei şi aflase m anevrele mincinoase ale ducesei la G ouldsboro, A ng elica n u se p u te a înşela cu privire la dorinţa acesteia de a sem ăna discordie şi nenorocire printre cei ce o ajutaseră. Şi fără încetare îi veneau în m inte fapte şi cuvinte, reacţii imperceptibile, care căpătau acum u n nou sens. îşi aminti de vorbele lui A dhem ar, sărm anul naiv, care, în tr-o zi cân d ea îi spusese: “A i grijă să n-o trezeşti pe doam na de M audribourg!”, răspunsese: “Oh! astfel de fiinţe nu dorm niciodată, se fac num ai că dorm.” Fusese o adevărată punere în gardă faţă de strania activitate a Am broisinei care, acum îşi dădea seam a, n u făcea altceva decât să scotocească prin G ouldsboro, o p unere în g ard ă p e care n-o luase în seam ă, într-atât cealaltă ştiuse s-o convingă: “A m răm as să m ă rog toată ziua; am d onnit m ulte o re ...” D ar reacţia indianului Piksarett? E l îi înţelesese prefăcătoria: “A i grijă, te a m en in ţă u n p e ric o l!...” Ambroisine de Maudribourg era la câţivapaşi. Oare el, indian sensibil la intervenţiile obscure ale spiritelor invizibile, sim ţise puterea demonică ce sălăşluia în această fem eie?... Angelica îşi trecu o m ână peste frunte. “ Trebuie să m ă întorc la realitate... O femeie geloasă, perversă şi care cau tă să distrugă o fericire p e care n-o suportă, nu-i ceva anormal. R ăm âne de văzut până unde poate m e rg e .. E a era oare sub ferestrele lui A bigael în n o ap tea când se auzise acel strigăt neom enesc? E a vărsase otrava în ceaiul lui A bigael? “A tunci, îşi spuse A n g elica, este capabilă de orice!” D a r n u p u tea dovedi cu nimic. Părea o nebunie m onstruoasă.

268

ANNE şi SERGE GOLON ■____________________

C ând îl v a întâlni pe Joffrey, îi va arăta faţa de pern ă roşie şi vor încerca să pună cap la cap toate faptele pentru a înţelege de ce ducesa de M audribourg acţionase astfel îm potriva lor. A ngelica îşi reaminti capcanele ce le fuseseră întinse în prim ăvară când părăsiseră W apassou şi uită o clipă de A m broisine pentru a reveni la evidenţa unui plan b in e p u s la punct. D ar v a veni şi clipa cân d vălul v a fi sfâşiat. M isterioşii ocupanţi ai vasului cu flam ură oranj îşi vo r arăta feţele, vor deveni oameni ce vor putea fiînvinşi, spânzuraţi, dar înainte vor vorbi. Se v a afla astfel de unde proveneau loviturile şi cine i-a p lă tit să lo v e a sc ă . A c u m , c â n d Jo ffre y e ra p e u rm e le lor, deznodăm ântul nu era departe. A vea încredere în el. A m broisine treb u ia dată uitării. A cum ea era departe şi nu m ai putea face rău. Englezii nu-şi lăsau cu uşurinţă prada. D in această întâlnire, din care ieşise aproape învinsă, A n g e lic a p ăstra doar regretul. “Cu atât m ai rău pentru tine! îşi spunea ea. Să-ţi fie învăţătură de minte să te m ai rătăceşti în propriile tale slăbiciuni! ”. Ambroisine apăruse în m om entul în care se îndoise de ea însăşi, când ezita în convingerile ei şi n u reuşea să iasă la suprafaţă din toată această tulburare care-i afectase personalitatea: şocurile succesive, întâlnirea cu Colin, team a faţă de Joffrey, devenit de nerecunoscut şi nevoia de a-1 păstra, de a-1 recuceri, rănile m orale p e care trebuia să aibe curajul să le vindece, să le şteargă. D ar el o ajutase. îş i am intea tandreţea vorbelor lui, liniştind-o, chem ând-o la el, ca un balsam pentru fiinţa ei descumpănită. într-un asem enea m om ent, cealaltă, fem eia geloasă, îşi făcea jo cu l, zăpăcind-o; încurcând-o. D in fericire, p ericolul trecuse şi A ngelica, p riv in d n o rii trecând p e d easupra falezelo r roşiatice, suspină. Se felicita că îndepărtase din calea ei periculoasa creatură. Phipps venise la tim p. D in acest episod n u v a m ai răm âne decât o lecţie de reţinut. N u era pentru prim a dată când constata că în aceste încercări, singurele persoane care vedeau clar deîndatăjocul mincinos erau cele sim ple, chiar naive, ca A dhem ar, sau, din contra, cele a căror cunoaştere personală a viciului sau a necinstei le făcea să le disceam ă m ai uşor la alţii, ca A ristide şi Julienne, care o acuzaseră de la început p e ducesă. D ar cine îi ascultase? în sfârşit, scăpaseră! Peste câteva zile, A ngelica îşi va întâlni soţul, se varefogia în inim a lui, se v a lăsa în voia lui, nu v a m ai avea m ândrie. îş i dăduse seam a în tim pul acestei crize cât era de dependentă de el. Călătoria ei în Golful Francez se hotârîse brusc. D upă plecarea englezilor, A ngelica se întrebase ce trebuia să facă: să se întoarcă la

ANGELICA ŞI DEMONUL.

269

Gouldsboro? D ar dacă, mire timp, soţul ei venea la Port-Royal cum spusese A m broisine? îl trim ise p e C an to r la G ouldsboro pe “Le Rochelais” să afle veşti. De îndată ce micul iaht trecuse de intrarea în golf, u n alt vas intra. D e această dată era dom nul de la R ochePosay care se întorcea la dom eniile lui. H ubert d’Arpentigny şi şalupa lui plină cu indieni m icm ac cu căciuli ascuţite îl însoţeau. El fusese capturat de Phipps şi apoi eliberat datorită aspectului sau. Puritanul n u -şi p u tu se face o idee asupra adevăratei sale identităţi. Se spunea c ă e ra u n senior francez din nobilime, dar cozile sale cu pene, sacul cu franjuri din piele de bivol, pielea lui de culoarea argilei roşii, ochii întunecaţi, îl derutau. A şa că, a preferat să renunţe la captură. Am ândoi aduceau vestea că după ce pacificase împrejurimile râului Saint-Jean, Joffrey de Peyrac, la bordul lui “G ouldsboro”, întorsese pânzele în direcţia golfului Saint-Laurent. — Golful Saint-Laurent? strigă Angelica, dezamăgită. Ce face acolo? D e ce n-a trecut pe aici? — N u bănuia că veţi fi aici, doam nă, spuse m archizul. C red că am înţeles că n u v a face escală nici la G ouldsboro. Părea grăbit să ajungă m ai curând pe coasta m eridională a golfului Saint-Laurent ca să-l întâlnească pe bătrânul N icolas Parys, cel care îl stăpâneşte. Indiferent de scopul urm ărit, Joffrey de Peyrac se îndepărta. A ngelica ceru să i se aducă hărţile. N u m ai suporta ideea să aştepte. D acă “L e R ochelais” ar m ai fi fo st acolo, a r fi p lecat im ediat în urmărirea lui “Gouldsboro. Dar, din nefericire, tocmai îl trimisese cu Cantor. D e necaz, A ngelica avea aproape lacrim i în ochi. H ubert d ’A rpentigny o observa. C u intuiţia bărb aţilo r foarte tineri, care înţelegeau m ai uşor motivaţiile afective ale femeilor pentru că ei înşişi sunt conduşi de impulsuri sentimentale, el îi împărtăşea dezamăgirea şi nerăbdarea. — Şi dacă aţi ajunge înaintea lui acolo? îi propuse el. E a îl privi fără să înţeleagă. Punând un deget pe hartă, el spuse: — V ă conduc până în capătul G olfului. A colo, im ul din fiii M arcelinei sau unul din fraţii D ufour v ă vo r ajuta să parcurgeţi pe jo s cele câteva leghe care separă capătul Golfului Francez de golful Saint-Laurent. Astfel, veţi ajunge între Shediac şi Tatamagonge. Dacă domnul de Peyrac întârzie puţin înconjurând peninsula Noua-Scoţie, veţi ajunge înaintea lui la Nicolas Parys. A n g elica acceptă. C ălătoria v a fi scurtă. In seara celei de-a doua zile, se găseau deja în largul mării. Hubert d ’Arpentigny spunea că v o r p o posi la Carter, u n englez d in M assachusetts căruia i se tăiaseră urech ile pentru falsificare de bani. E l avea un tere n în

270

ANNE şi SERGE GOLON

m arginea unuia dintre fiordurile de gresie roşie, a căror deschidere îngustă conducea prin labirinturile unui râu spre ţinuturile ursului şi elanului. — F ii a te n t s ă o b s e rv i in tra re a , re c o m a n d ă H u b e rt d ’A rpentigny pilotului său. E uşor. C arter aprinde în fiecare seară un foc pe un promontoriu şi locul este păzit de două familii de pescari. Luminile cabanelor se văd puţin în stânga focului. A ceste reco m an d ări n u erau inutile. E ra din ce în ce m ai întuneric^ Angelica îşi strânse pe ea mantia din lup de mare. Umezeala era pătrunzătoare. E a se gândea la Joffrey. C u fiecare oră se apropia de el şi sim ţea nevoia acută să-l întâlnească ca să-şi unească forţele pentru a se apăra. D ar îm potriva cui? D ându-şi capul pe spate, norul negru de furtună păru să-i dea răspunsul: — Satana! O frică reţinută de îndată o sugrumă. I se păru că şalupa dansa pe hulă şi m ai violent. — Ah! văd lum ini acolo, strigă ea. Şi-şi aminti de ochii dragonului care păzea golful Chignecto. — E ste cătunul lui Carter, exclam ă d ’A rpentigny bucuros. Găseşte canalul, Pacom e! Peste m ai puţin de o oră o să m âncăm o bucată bună de slănină şi ne vom usca ghetele. C a răspuns, hula îi zgudui şi m ai tare. M ai întâi au fost o serie de balansări puternice a căror am ploare se accentua de fiecare dată, ca sub efectul unui impuls irezistibil venit din adâncurile mării, până ce enorm a barcă fu proiectată ca un fir de iarbă pe creasta valurilor din ce în ce m ai uriaşe. — G ăseşte canalul, P acom e, strigă din n o u d ’A rpentigny, agăţat de m arginea vasului. A poi se simţi izbitura, ca şi cum un colţ de oţel ar fi fost înfipt adânc în latura am barcaţiunii de o m ână m onstruoasă şi aproape imediat Angelica simţi apa îngheţată până la talie. . — Scapă cine poate, se auziră strigăte. A m dat peste recifurile de la Scaragouche! în întuneric, barca grea se izbea acum când de o stâncă, când de alta. A cest balet m ortal era însoţit de strigătele naufragiaţilor şi de trosnituri sinistre. Acadienii şi indienii m icm ac se strigau în limba lor. Hubert d ’A rpentigny strigă în franceză pasagerei sale: — M alul este aproape, doam nă. încercaţi s ă ... R estul vorbelor sale se pierdu în vuietul valurilor şi spuma furioasă şiroi p este ei acoperindu-i pînă peste cap, înainte de a-i arunca p e u n alt colţ de stâncă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

271

A ngelica înţelese că trebuia să părăsească barca înainte ca aceasta să fie sfărâm ată. R isc a să fie răn ită foarte grav sau să prim ească o lovitură care ar am eţi-o şi ar arunca-o, inconştientă, în furia valurilor. A m intirea întâm plării de p e coastele M onegan când fusese gata să se înece dar o salvase părintele de Vemon, îi lăsase o impresie atât de cum plită - m ai ales aceea de a fi paralizată şi târâtă în fundul m ării de greutatea hainelor - încât găsi aproape inconştient forţa de a se debarasa de prim a fustă de pânză şi de a-şi arunca încălţămintea, în acelaşi m om ent, o nouă izbitură de o violenţă nem aiîntâlnită îi îm prăştie pe toţi. Angelica, agăţată de o scândură din partea laterală sfărâmată, fu purtată înainte. E a cunoştea bine această goană a mării spre plajă. T rebuia m ai ales să dea drum ul la tim p epavei, să se apuce de orice, înainte ca refluxul să n u o tragă înapoi. Sim ţi valul nisipos al m alului acoperind-o şi se lovi de o stâncă de care se agăţă. P u ţin m ai târziu, se ţâra p e coate şi genunchi p e nisip, amintindu-şi recom andările lui Jack M erwin: “ ... până la liziera de alge u s c a te ... în a in te ... să n u te o p re ş ti... altfel m area te v a lua.” î n sfârşit, sim ţind n isip u l uscat, se lăsă să cadă pe spate, respirând greu, insensibilă la durerile corpului său zgâriat peste tot. Se găsea la poalele unei faleze înalte care, aflată îh faţa lor, îngroşa întunericul în care se găseau. A cum , p riv in d în faţa ei spre golf, distingea m ai bine m area unde recifurile printre care se scufundaseră apăreau ca nişte pete negre înconjurate de spum ă albă, căci cerul noros era vag luminat de luna ce apărea când şi când aruncând luciri m ai vii, înainte de a dispărea din nou. A ngelica putea vedea resturile şalupei plutind ici şi colo, şi printre ele se zăreau chiar câteva capete de oam eni. Destul de departe, unul dintre ei ajunse la mal. A ngelica ar fi vrut să strige, dar n u m ai avea putere. Totuşi, îşi recăpăta încrederea. Erau cu toţii salvaţi. încă un naufragiu! Coastele nu erau p rea ospitaliere şi trebuia să se obişnuiască cu asta. Dar, ce se întâm plase de fapt? D e ce erau lum ini pe colină, d acă n u erau decât în preajm a recifurilor de la Scaragouche? C ând îi trecu prin m inte acest gând, se ridică pe ju m ătate şi privi în ju r cu atenţie încercând să perceapă misterul acestei opacităţi pătate cu negru care dom nea înjur. Toate sim ţurile îi erau în alertă. I se păru că aude strigăte îngrozitoare în vuietul valurilor care izbeau stâncile, d ar totul era confuz. D e ce erau lum ini pe faleze ... ca atunci când naufragiase “Inorogul” ? Brusc, la câţiva paşi de ea, din um bra falezei, apăru o siluetă um ană. Venea dinspre uscat, detaşându-se pe cerul lum inat

272_______________ • ANNE şi SERGE GOLON____________ ________

de lună şi părea că exam inează cu atenţie clocotul fhrioas al golfului unde tocm ai se sfărâm ase şalupa lui H ubert d ’Arpentigny. L a un m om ent dat, se întoarse şi A ngelica avu im presia că priveşte în direcţia ei şi-şi înăbuşi un strigăt. Căci, atunci când apăruse din u m bră pe cerul lu m in at de lună, ea p utuse v e d e a că ţinea în m ână u n fel de baston scurt. “ O m ul cu m ăciuca de plum b!. ..” Şi to t ce-i spusese C olin în legătură cu acest crim inal al ţărmurilor îi reveni în minte. Chiar el era, deci! N u era u n mit. Omul despre care îi vo rb ise C olin, asasinul, cel care atrăg ea navele pe recifuri şi-i ucidea pe cei ce se salvaseră cu lovituri de m ăciucă. In acelaşi tim p, îşi dădu seam a că aceşti naufragiatori fantom ă existau şi că o vor om orî.

2 Fără grabă, acesta pom i spre ea. Era la cherem ul lui. Aruncată de mare, după o luptă epuizantă, pe jum ătate inconştientă, ce victimă s-ar putea apăra de loviturile date de ucigaşii la pândă? întinsă, fără putere, Angelica îşi dădu seam a că pata luminoasă a corpului ei pe jum ătate gol atragea privirile asasinului. A cesta se apropia. La u n m om ent dat, înghiţit de um bra falezei, el dispăru, dar zgom otul cizm elor lui p e pietriş se auzea în continuare. Pipăind în ju ru l ei, găsi u n b o lo v a n destul de m are şi-l aru n că în direcţia bărbatului. P iatra căzu cu un zgom ot sec, neatin g ân d u -şi ţinta. E a aruncă încă o piatră şi auzi u n râs baţj ocoritor. Bărbatul se amuza de apărarea ei derizorie. A poi, râsul se opri brusc şi bărbatul scoase un sughiţ ciudat. Se auzi ceva căzând pe păm ânt, n u departe de ea; bărbatul tocm ai se prăbuşise. - U n m om ent, n u se clinti nim ic. A ngelica aştepta, cu nervii încordaţi. A poi, în clarul de lună se detaşă o altă siluetă, chiar în locul în care a p ărase asasinul cu m ăciuca de plum b. D e această dată, era cea a unui indian. I se distingea arcul în că întins pentru săgeata care tocm ai om orâse. Inim a A ngelicăi tresări de bucurie şi uşurare. — Piksarett! strigă ea din toate puterile. Piksarett, sunt aici! E a recunoscuse fără greş u m b ra d eşirată a şefului indian. Prinzând curaj, se ridică şi m erse în întâm pinarea sa. D upă câţiva paşi însă, se lovi de corpul întins pe jo s şi, cuprinsă de repulsie, sări

_________________ ANGELICA ŞI DEMONUL ■

•

273

înapoi, gata să leşine. E ra udă şi trem ura, cu hainele lipite pe corp, în tim pul naufragiului, îşi pierduse m antia de lup de m are şi bagajul, din fericire uşor, în care îşi pusese lenjeria necesară, dar şi pieptenele şi p eria din carapace de b ro ască ţesto asă care îi p lăc e a atât de mult. A vea însă altceva de făcut decât să-şi plângă pierderile. P iksarett era îngenunchiat lângă corp. N u se distingea prea bine, d a r m irosul de fiară pe care-1 em ana o u m p lu de bucurie. Era chiar el, străduindu-se să scoată săgeata înfiptă între om oplaţii victimei. A poi, răsturnă corpul. în întuneric, n u is e puteau distinge trăsăturile. — U n d e fugeai iarăşi, p rizoniera m ea? spuse v o c e a Iui Piksarett. C rezi că poţi scăpa de m ine? Vezi, am ajuns Ia tim p. — M i-ai salvat viaţa, spuse A ngelica. O m ul acesta vo ia să m ă om oare. — Ştiu! “îi” pândesc de m ai m ulte zile, sunt num eroşi. Şase, şap te... — Cine sunt? Francezi, englezi? — Diavoli, răspunse vocea lui Piksarett. Sălbaticul, superstiţios în sim plitatea sa, form ula fără ruşine ceea ce ea ştia deja. N um ai că, “ ei” erau m ult m ai aproape acum, se arătau în loc să acţioneze pe ascuns şi li se puteau vedea feţele. Este adevărat că asem enea feţe n u se arată d ecât în m om entul în care lovesc. — Ţ i-e frig, rem arcă P iksarett care o auzea clănţănind din dinţi. îm bracă-te c u boarfele acestui om. Şi desfacând centura care purta u n pistolet, dezbrăcă m ortul de haină. A ngelica o îm brăcă şi se sim ţi m ai bine. E a ar fi dat orice să descopere trăsăturile duşm anului invizibil, dar Piksarett n u voi să-l tragă Ia lumina lunii. — Să aşteptăm zorile, propuse el. Sunt singur, şi “ei” pândesc' şi ne p o t surprinde. C ând se v a face ziuă, “ei” se vor îndepărta. A ngelica ar fi v rut să-l întrebe ce făcea el acolo sin g u r,u n indian Narrangasett hoinărind în ţinutul indienilor M alecit, dacă ştia unde sunt M ichel şi Jérôm e şi de ce « fugise » de Ia G ouldsboro. D ar cel m ai sigur m od de a n u obţine răspuns de la u n indian este să-i p ui întrebări. D eci, tăcu. E ra am eţită de oboseală şi rănile începuseră să o doară. Puţin înainte de a se face ziuă, P iksarett fu intrigat de un foc ce strălucea n u departe de ei, în golfiileţ. Se duse până acolo şi reveni spunând că indienii m icm ac îl aprinseseră ca să-şi usuce hainele şi să frigă peşte. ; — Sunt cei ce erau cu noi pe şalupă? I-ai văzut şi pe albi?

274

ANNE şi SERGE GOLON

N u, nu-i văzuse. A ngelica se aştepta să descopere că m ortul era bărbatul p alid care o acostase într-o seară la G ouldsboro spunându-i: ‘“Dom nul de Peyrac vă pofteşte în insula Vieux Navire.” dar nu era el. A cela tiuia, fiind m ai periculos decât cel ce zăcea aici. Se vedea după fruntea îngustă şi fălcile dure că acesta nu era decât u n asasin, o brută antrenată să lovească, să u cid ă fără scrupule sau milă înainte de a-1 arunce în mare, Piksarett se aplecă şi îi luă scalpul dintr-o m işcare agilă de cuţit, după care şi-l puse la cingătoare. - — Străm oşii no ştri trebuiau să a ducă capete, îi ex plică el Angelicăi. A cum scalpul ajunge pentru a dovedi că am învins. D ar să scoţi u n scalp cu silexul ca altădată, e greu. D in fericire, albii ne-auadus cuţite d e o ţe l... Vino! Hai să-i vedem pe indienii micmac. N u sunt ca noi, dar sunt totuşi Abenakis, C opiii Zorilor. Odată cu zorile se ridicase şi ceaţa care se împrăştia sub efectul căldurii. A propiindu-se, A n gelica şi P iksarett auziră o m elopee m elancolică de voci care îşi răspundeau intr-un zum zet monoton. — Cântecul morţilor! şopti Piksarett. îl găsiră pe m arele ş e f m icm ac U niacke îngenunchiat lângă corpul lui H ubert d ’A rpentigny care avea craniul sfărâmat. — M i-au om orât fratele de sânge, îi spuse el lui Piksarett după ce acesta, conform obiceiului, îşi spuse num ele. I-am văzut cum l-au lovit când ieşea din mare. Piksarett le spuse ce ştia despre cei care, profitând de întuneric şi de îm prejurim i, le-au atras şalupa pe stânci. — D u -m ă la ei, să răzbun această crim ă. Ah! îm i pare rău. (Faţa pătrată a indianului, de u n brun'gălbui în m od obişnuit, era palidă şi răvăşită de durere.) îm i pare rău că nu m -am născut irochez sau algonchin, ca să-i torturez pe aceşti nem ernici până la moarte. Dar, să nu m ă m ai întorc printre ai m ei dacă scalpurile lor nu-mi vor împodobi wigwam ul! — E u am deja unul, spuse Piksarett, triumfător. D upă ce-şi pecetluiră alianţa prin câteva ritualuri, Piksarett le propuse să-i conducă în tr-u n loc unde să poposească şi să se ospăteze, după care se vor sfătui. Angelica continua să clănţăne din dinţi, mai m ult de groază decât de frig. Coşmarul continua, se preciza, se încarna. D u p ă victim ele de pe “Inorog” , p e care le puseseră pe seam a elem entelor naturii şi a unei întâm plări nefericite, se ajungea la m oartea crim inală a doi acadieni şi a trei băştinaşi. D e această dată se ştia că aceste crime fuseseră intenţionate. Dispariţia lui Hubert d ’Arpentigny, tânăr senior cunoscut, va produce o-mare em oţie pe teritoriile G olfului Francez şi chiar p ân ă în Q uebec căci, în ciuda

ANGELICA ŞI DEMONUL

275

conflictelor care opuneau cele două regiuni, Acadia răm ânea în ochii regatului parte integrantă dinN oua-Franţă, administrată de Canada. B ietul H ubert d” Arpentigny, atât de tânăr, p lin de viaţă şi de p asiu n i... “Este vina m ea, gândea A ngelica, nu trebuia să-l opresc să se întoarcă la fe rm ă ... Pe m ine voiau să m ă om oare, şi el a fost cel lo v it” Inim a îi îngheţă: “Numele nostru şi m ai ales al m eu va fi iarăşi legat de necazurile francezilor. Pentru început, vasul Fetelor regelui, scufundându-se în apropiere de Gouldsboro, apoi, astăzi, acest tânăr francez, asasinat în prezenţa m e a ... C um să dovedesc că am căzut într-o capcană? N im eni n u ’m -ar crede. M ărturia indienilor m icm ac nu va fi ascultată de nim eni... ” M ai m ult ca oricând, acum că pericolul se preciza, ea trebuia să-şi întâlnească soţul. Grupul indienilor supravieţuitori se scinda în două. Şase dintre ei urm au să se ocupe de înm orm ântarea victim elor, apoi, dintr-un sat apropiat, să ia piro g i ca să ducă v e ste a p ro astă în peninsulă. U niacke şi ajutorul său îl vor u rm a pe P iksarett care le prom isese să-i ajute să se răzbune. A ngelica se bucură să-l audă p e Piksarett spunând că m ai întâi trebuiau să-l găsească p e omul-tunet, adică pe Joffrey, care avea pământuri de la intrarea în Golful Francez şi până la izvoarele Kennebec-ului. — Duşmanii lui sunt astăzi şi duşmanii noştri. El îi urmăreşte şi are vase, arme, viclenie şi cunoştinţe. Să ne aliem cu el şi să-i prim im sfaturile, înainte de a începe lupta îm potriva celor ce ţi-au om orât fratele de sânge, U niacke, căci, trebuie să fim prudenţi, fraţilor! N u ştiu ce fel de oam eni sunt albii ăştia care om oară. N ici englezi, nici francezi, nici p ira ţi... A u un vas, poate d o u ă ... Şi a p o i... Cred că sunt posedaţi de duhuri rele. A ngelica observa de altfel că ochii iscoditori ai lui Piksarett nu încetau să se rotească în jur. El, sălbaticul m istic, avea un sim ţ înnăscut al acestor am eninţări şi perico le ascunse sub aparenţe anodine. E a-şi am intea de brusca sa schim bare, când venise să-şi ceară răscum părarea la G ouldsboro, de m odul în care începuse să . privească în ju r, ca şi cum ar fi adulm ecat apropierea unei fiare: “Ia seam a, îi spusese. Te pândeşte o prim ejdie!” şi “fugise” !... cum spuseseră Jérôm e şi M ic h e l... Ce urm ă luase el oare după aceea?.. Se p ărea că aceasta îl dusese u n d e trebuia, fiin d că apărase în m om entul în care ea, A ngelica, cădea în capcana p e care n-o descoperise la timp. » A cum , se sim ţea liniştită să fie cu el şi apărată de el. D eci, îl urmă cu curaj atunci când se afundă în pădure, îm preună cu indienii

276

ANNE şi SERGE GOLON________

m icm ac. Piksarett, această Piele-R oşie, ştia deja m ulte lucruri şi chiar dacă nu i le com unica, ea putea, cel puţin, să aibă încredere în el şi începea să înţeleagă că e ra o forţă de care avea n ev o ie căci neliniştea pe care o sim ţea era acum m ai puţin fizică - deşi ştia acum că viaţa îi era în joc - şi m ai m ult morală, provenind din convingerea că se încerca să se distrugă în ea ceva m ult m ai preţios decât viaţa. D uşm anii ei fuseseră oare la Port-R oyal? Tot aşa cum “ei” fuseseră şi la Gouldsboro, îm potriva oricărei logici? în ain te d e a p ărăsi plaja, indienii cercetară în c ă o dată, cu prudenţă, stâncile. Găsiră obiecte ce aparţinuseră pasagerilor şalupei, printre care sacul şi pantofii Angelicăi, ceea ce o bucură. Sacul, în afară de trusa din carapace de broască ţestoasă, n u conţinea nimic de preţ, dar când eşti naufragiat pe o plajă pierdută totul este preţios. E a stoarse ce se putea, restul îl va pune la uscat m ai târziu. Luase cu ea, cu intenţia de a i-o arăta lui Joffrey, faţa de pernă roşie, pătată şi găurită a lui A bigael şi se felicita că nu a pierdut această m ărturie im portantă a lucrurilor suspecte petrecute. D e îndată ce te îndepărtai de mal, u n aer nem işcat, o căldură intensă, fără nici o adiere, copleşeau păm ântul. E ra d eja sfârşitul verii. O secetă rea făcea să trosnească tufişurile de la poalele pădurii. C urând, se v o r aprinde incendiile care-şi v o r am esteca flăcările purpurii cu purpuriul frunzelor. Până atunci, pădurea îşi păstra frunzişul de sm arald, cedrii şi pinii îşi răspândeau parfum urile puternice de răşină. Piksarett îşi conduse tovarăşii pe alte cărări decât cele săteşti. N ici unul dintre cei trei sălbatici nu părea dornic să-i întâlnească pe localnici, maleciţii cu ochi verzi, pe care înrudirea ancestrală cu vikingii, primii descoperitori ai acestor pământuri, îi făcea fanfaroni şi corupţi, obişnuiţi cu traficul cu navele şi cu beţiile ucigătoare. P e la prânz, ajunseră intr-un luminiş plin de ierburi şi tufişuri pe care trebuiră să le taie cu cuţitele şi sub care găsiră trei sau p a tru m ari cazane de lemn. — V -am spus că o să ne putem ospăta, zise Piksarett, foarte satisfăcut. — Tu, un Patsuikett de pe râul M errim ac, cunoşti ţinutul mai bine ca noi care totuşi suntem vecini, recunoscură indienii micmac. — înainte, păm ântul întreg aparţinea Copiilor Zorilor, declară Piksarett care nu se tem ea de exagerări. Păstrăm amintirea în sângele nostru. E a ne conduce spre aceste locuri unde odinioară strămoşii noştri petreceau. A u venit însă albii. A cum avem oale de fontă, dar şi teritoriile noastre s-au m icşorat ca o piele de ied prost tăbăcită-

■ANGELICA ŞI DEMONUL

277

O dinioară, indienii îşi fabricau în anum ite locuri cazane din trunchiuri de copaci p entru a fierbe m âncarea. Se pu n ea apă, se aruncau în ea pietre fierbinţi şi apa în ce p e a să fiarbă. A tunci se adăugau porumbul, peştele sau carnea, grăsim ea şi fructe de pădure. Triburile nom ade cunoşteau locul acestor cazane de lem n căci aveau nevoie să stea în apropierea lor. în drum , indienii vânaseră u n caribu, căruia îi fierseră oasele pentru a obţine untură albă pe care să o ia cu ei. îl gătiră în întregime, în afară de stom ac şi conţinutul lui. E ra o m âncare cu u n gust puţin amărui, din cauza frunzelor de salcie p e care anim alul le m ănâncă vara. A ngelica n u p u tea m ânca. Sprijinită cu spatele de un copac, epuizată, continua să tremure, dupătotm ersul şi căldura. Frigul venea din interior. îşi aminti că după ce fusese gata să se înece, la Monegan, părintele de Vemon o obligase să m ănânce o farfurie de supă fierbinte. Nu m âncase niciodată ceva m ai bun. A cum , şi el era mort. Brusc, îi văzu m oartea sub un alt unghi. — C ând se v a afla vestea, se v a spune: “ Ştiţi că la Gouldsboro a fost asasin at u n p reo t iezuit, p ărin tele d e V e m o n ... Ce lucru îngrozitor! A cest conte de Peyrac n u se dă înlături de la nim ic. . . ” C um să opreşti asem enea zvonuri susţinute de aparenţe? Şi din n o u o trecu ră fiorii. P en tm a se încălzi, îşi b ăg ă m âinile în buzunarele hainei p e care o purta. E ra ceea ce răm ăsese de la unul dintre acei necunoscuţi fără chip care îi urm ăreau. în fundul unuia din buzunare, simţi câteva m ici obiecte, o cutie de tutun, mărunţişuri pentm indieni şi, în celălalt, o hârtie îm păturită pe care o scoase la lumină. E ra o hârtie de pergam ent rafinat - şi ar fi ju ra t că em ană un uşor p a r f u m - p e care erau scrise câtev a rânduri. Scrisul, prin el însuşi, inspira frică. Angelica n-ar fi putut spune dacă era m âna unui bărbat sau a unei fem ei, a unei fiinţe cultivate sau vulgare, a unui nebun sau a u n u i spirit rasat, căci inspira totodată putere virilă şi preţiozitate fem inină, orgoliu nem ăsurat ca şi invidie şi viclenie, senzualitate vulgară com binată cu frum useţea literaturii, trădând la cel ce o scrisese obişnuinţa de a m ânui pana. E a citi: “ Semănaţi nenorocirile pe urm a ei în aşa fel încât să fie acuzată de ele” A poi, m ai jos: “Te aştept diseară, dacă eşti cum inte...” Aceste cuvinte lăsau im presia de ceva îngrozitor. Semnătura efu ilizibilă. Literele indescifrabile se încălecau, părând că schiţează suueta unui anim al hidos. Angelicăi i se păru că m ai văzuse undeva acest semn. D ar unde?

278

ANNE şi SERGE GOLON

Ţ inea foaia cu două degete, rezistând dorinţei de a o arunca în foc, ca să se purifice.

3 M erseră încă o zi pe poteci izolate, cele ale anim alelor sau ale vânătorilor. Printre trunchiurile stejarilor şi brazilor albi, se vedeau scânteind num eroase iazuri cu castori. Indienii m ergeau într-un ritm pe care A n gelica îl p u tea cu greu urm a; fără ea, a r fi m ers şi mai repede. A r fi alergat chiar, căci puteau alerga ore întregi fără oprire şi adesea m enţinând o viteză a cursei considerată sufocantă pentru un alb. D upă spusele lor, Angelica ştia că se sim ţeau ameninţaţi de o prim ejdie iminentă, dar n u o puteau părăsi căci şi ea era ameninţată şi trebuia să ajungă teafară şi nevătăm ată la om ul-tunet, soţul său. D oar acolo putea considera că au scăpat de spiritele rele. Pentru a traversa vadul râurilor, Piksarett o lua pe Angelica în spate. Prietenia şi solidaritatea p e care i-o arătau aceşti sălbatici, în ţelegerea lor intuitivă a situaţiei - care chiar şi pentru ea răm ânea confuză - erau de nepreţuit pentru Angelica în aceste zile nesigure. Albii, cu spiritele lor educate şi m aterialiste, ironizându-i în d o ielile şi temerile neformulate, n u i-ar fi inspirat aceeaşi încredere, nici nu i-ar fi adus aceeaşi mângâiere. Searalaun popas, cândm âncause auziră ecourile unei bubuituri detun. — E o n a v ă p e aici care anunţă că v rea să facă com erţ, zise Uniacke. Prudenţi, dar curioşi, se strecurară p ân ă la m arginea falezei care dom ina u n râu larg cu ape liniştite. A ceste falii adânci, care fisurau pretutindeni litoralul, perm iteau navelor să pătrundă destul de m ult în aval de estuare. O carabia era acolo, reflectându-şi flam ura roşie în oglinda de sm arald a râului. — “L e Rochelais” ! strigă A ngelica nevenindu-i să-şi creadă ochilor. E a distingea dej a pe punte părul blond al lui Cantor, siluetele familiare ale oamenilor din Gouldsboro, pe Vanneau şi pe locotenentul lui Colin, Barssem puy. Coborâră în grabă panta abruptă. — Ah! Ştiam eu că o să te g ăsesc! strigă Cantor, zărindu-şi mama.

ANGELICA ŞI DEMONUL

279

Puţin m ai târziu, se întâlniră p e m ica plajă de pe m alul apei. — Cum ai ghicit că sunt aici? — Flerul, zise Cantor punându-şi un deget pe nas. - — E şti cu adevărat fiul acestu i ţinut, exclam ă A ngelica îmbrăţişându-1 din toată inima. îi egalezi pe indieni!... C e b ă ia t b u n era acest C antor, cu obrăznicia şi siguranţa tinereţii, sănătos şi plin de pasiune! ’— M -am întors Ia P ort-R oyal să-ţi aduc veştile de la tatăl m eu sosite la Gouldsboro. N u m ai eraţi acolo, dar m i s-a spus că vă îndreptaţi spre est. A m urm at acest traseu până la Carter care nu vă văzuse, clar ştia că n av a voastră naufragiase, că erai teafară şi că plecaseţi spre interiorul ţinutului cu sălbaticii. După asta, etapele erau uşor de calculat, ca şi punctul unde puteam să vă întâlnesc. în golfuri, la întâm plare, am tras o salvă de tun şi m -aţi auzit. A ngelica nu reţinuse decât un cuvânt. — A i veşti de la tatăl tău? — Da, a trimis o misivă lui Colin pentru a-1 anunţa că navigează spre golful Saint-Laurent înconjurând peninsula, că nu se va putea întoarce înainte de cel puţin trei săptămâni. îi dădea instrucţiuni pentru Gouldsboro. — N u era nim ic pentru m ine? — B a da, era u n cuvânt şi p en tru dum neata. — Dă-mi-I, spuse Angelica, întinzând m âna cu nerăbdare. C antor păru surprins, apoi spuse ruşinat: — M am ă, iartă-m ă, l-am uitat. A ngelica i-ar fi rupt bucuros gâtul. — D ar era foarte scurt, insistă Cantor, foarte amărât de figura ei decepţionată, cu siguranţă n u era nim ic prea im portant în el!... N u m ai era nim ic de sp u s! — Ţ i-am adus bagajele, re lu ă tim id C antor, înţelegând că păcătuise grav contra codului după care se conduce viaţa acestor fiinţe greu de înţeles pentru un adolescent, adulţii. A bigaei a pregătit totul. A pus chiar şi haine groase pentru iam a. Spunea că poate vei fi obligată să m ergi până în Q u eb ec... — Tatăl tău vorbea despre m ine în scrisoarea pentru Colin? — N u, dar C olin a hotărât să m erg să te iau de la Port-Royal Şi să te conduc în golful Saint-Laurent cu ‘T e Rochelais”. Căci trebuie să-l întâlneşti cu orice preţ • D eci, C olin ar fi aprobat h o tărârea ei de a p lec a în istm ul Chignecto. ^ în tim p ce schimbau aceste cuvinte, indienii maleciţi ieşiseră pădure aducând piei de lutru, de jd e r şi câteva de vulpe albastră.

280

ANNE şi SERGE GOLON____________________

P entru a nu-i supăra, B arssem puy autoriză târgul. A răm urile de Gouldsboro erau de bună calitate şi băştinaşii se declarară mulţumiţi, deşi nu obţinuseră alcool după placul inimii. D upă plecarea lor, Angelica şi cei trei indieni urcară la bord şi “L e R o ch elais” rid ic ă ancora la căderea serii. D e co m u n acord, hotărâseră să nu pornească să înconjure peninsula, ceea ce I-ar fi întârziat cu m ai m ulte zile. A cum erau m u lt p rea la est. U rm ând proiectul iniţial al A ngelicăi, vor ancora “L e R ochelais”în fondul golfului Cob’e quy şi vo r traversa istmul pe jos. E ra vorba de trei sau patru zile cel mult. A ngelica visa deja la m om entul când vor ajunge pem alurile vastului golf, deschis în direcţia Europei, regatului, verii, vaselor ce pescuiau de-a lungul plajelor. în acest anotim p, mirosul era atât de greţos încât se sim ţea de la m ai m ulte m ile în interiorul ţinutului, dar nu conta. O are îl v a zări p e “ G ouldsboro” ancorat în larg? C e făcea Joffrey acolo? Cât îi părea de rău pentru m esajul pe C antor considerase inutil să i-1 aducă! Fiecare cuvânt pentru ea în acest m om ent ar fi copleşit-o. Şi-ar fi pus buzele pe literele scrise de m âna lui. Reprezentau certitudinea, căldura prezenţei sale de care sim ţea o nevoie arzătoare. M ai puţin din fiică faţă de pericolele ce o am eninţau - trecuse ea singură de m ulte alte p erico le - cât din necesitatea de a şti că într-o lum e urâtă, falsă, su p u să p rea uşor instinctelor celor m ai jo ase , cel p u ţin el exista, u n b ă rb a t care o iubea şi care îşi u rm a sigur calea. In plus, nu se simţea bine. “Le Rochelais” venise la tim p pentru a o îm piedica să declare că nu m ai poate. P e lân g ă num eroasele vânătăi căpătate în urm a naufragiului, rana de la picior se infectase. A c e a s tă ra n ă o c ă p ăta se în tim p u l p rim e i călătorii a “Rochelais”~ului, la Port-Royal, în cumul furtunii, când cufărul Iui Saint-Castine îi căzuse pe picior. D e altfel, prim ul lucru p e care-1 văzuse intrând în cabină în această seară fo acest faim os cufăr cu trei sute cincizeci de scalpuri de englezi. — O a re v ise z ? ! e x c la m ă ea. P a rc ă lă s a s e m această încărcătură la Port-R oyal!... — D om nul de la R oche-P osay m i l-a încredinţat, explica Cantor. S punea că este o bună ocazie să-l trim ită în Q uebec. Mai cred că n u ţinea prea m ult să-l păstreze acasă la el. D e bine, de rău, se putea crede că sem nul de bună credinţă al baronului de Saint-C astine faţă de cauza regelui Franţei va sfârŞ1 prin a ajunge la destinaţie. A ngelica se resem nă. E a găsi în celelalte cufere pregătite A bigael tot ceea ce-i era necesar. Părăsi fără regret îngrozitoarea

_________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

281

haină a tâlharului, dar avu grijă să pună bine hârtia m isterioasă, cu scriere neliniştitoare, care spunea: “Semănaţi nenorocirile în urm a ei în aşa fel încât să fie acuzată de e l e ”

4 D im ineaţa, lăsând în stânga golful Shepody unde se varsă •Micul-Codiac, “Le Rochelais” seîn&ndăîntr-unul din ultimele fiorduri ale G olfului Francez, acolo un d e se ştia c ă îşi fac cuibul bâtlanii albaştri şi şoimii pelerini, raţele negre şi gâştele albe, precum şi unele specim ene um ane despre care A ngelica auzise deja vorbindu-se că nu-i aparţineau nici lui D um nezeu, nici diavolului, trăind pentru ei înşişi, ascunşi în vizuina lor şi pândind duşmanul din înaltul falezelor roşii sau negre - duşm an fiindu-le orice intrus care se strecura în meandrele fiordurilor ascunse de copaci, Marcelline-Frumoasa, fraţii Defour, u n pustnic şi câţiva a lţii... Fem eia, cu unsprezece sau doisprezece copii, avea un m odest conacvo m oară cu gater şi de faină, depozite şi m ărfuri de schim b. în ch iriin d drepturile de vân ăto are şi pescuit p e care le moştenise de la soţul ei defunct, ea îşi conducea afacerile, protejând la rândul ei câţiva pescari francezi de coastă sau m odeşti agricultori care se aciuaseră pe acolo cu soţiile şi concubinele lor indiene şi o întreagă bandă de plozi m etişi. C u totul, erau vreo zece locuinţe şi şaizeci, şaptezeci de persoane. “L e Rochelais” aruncă ancora Ia poalele acestui dom eniu de o frum useţe sălbatică. O cărare urca, m ărginită de flori, spre casa de lem n şi piatră, solid construită. M ulţim ea de flori, cu uriaşe lujere înalte, albastre ca cerul, roz şi albe, dădeau împrejurim ilor u n aspect de parc regal. D ar, noii sosiţi g ăsiră o casă goală şi locul părăsit, deşi cenuşa era caldă şi găinile cotcodăceau în curte. — A u fugit lasându-şi vasele de bucătărie când ne-au zărit pânzele, zise unul dintre oam enii din echipaj care cunoştea locurile. Este un obicei al oam enilor de pe aici, m ai ales în cătunele franceze izolate care nu se pot apăra. D acă englezul apare, m ai bine rătăceşti Prin păduri câteva zile decât să fii dus prizonier la Boston. Francezii au oroare de fiertura de orz a puritanilor! Pasagerii de pe “Le Rochelais” hotărâră să-şi încerce norocul cu fraţii Defour, care locuiau la o jum ătate de leghe de acolo. Avură Noroc să-l găsească p e al treilea dintre ei, A m edeu, care le oferi o

282

ANNE şi SERGE GOLON________ ____________

generoasă primire. Fraţii m ai m ari nu se întorseseră din expediţia de pe râul Saint-Jean. EI şi cel m ai tânăr dintre ei, îm preună cu pisica - căci aveau o pisică care Ie semăna, mare, grasă, taciturnă - aveau grijă de casă, vânau, pescuiau. Trebuiau să se pregătească de iarnă, să strângă şi să schimbe pieile aduse de indieni, sărecolteze cerealele, cartofii, să îngraşe porcul, să afum e carnea de vânat. Trăiau acolo ca nişte seniori rurali, strângând pentru nu ştiu ce vis îndepărtat de a se întoarce, bogaţi, în regatul Franţei, sau de a n u se întoarce ci doar de a se sim ţi în largul lor şi prosperi p â n ă în ultim a lor clipă. Se înţelege că asem enea oam eni nu au c h e f să fie deranjaţi. N ici de administraţie, nici de iezuiţi, nici de perceptorii de impozite. în schim b, ospitalitatea lor era fără m argini pentru prieteni. Cel m are o dovedise dej a arestând soldaţii din Fortul M aria pentru a-i pune la disp o ziţia contelui de Peyrac. L e p lăc e a să se arate generoşi pe cheltuiala regelui Franţei. A m edeu fu de îndată de acord s-o conducă pe Angelica de cealaltă parte a istmului, în golful SaintLaurent. Vor lua c u ei şi câţiva oam eni pentru a duce bagajele. N u le trebuiau decât două zile de m ers, poate şi m ai puţin, căci bălţile şi turbăriile la acest sfârşit de vară erau aproape uscate şi puteau fi traversate cu uşurinţă.. D eşi nerăbdătoare, A ngelica nu putu p o m i chiar a doua zi. O durea piciorul şi gam ba era um flată Starea rănii pe care o neglijase la P ort-R oyal se înrăutăţise în contact cu ap a de m are şi căpătase aspectul unei ulceraţii ce nu răspundea Ia nici un tratament. Angelica hotărî să răm ână m ăcar o zi întreagă să-şi odihnească piciorul şi să m ai încerce să-şi aplice o nouă cataplasm ă de ierburi, care va avea poate un rezultat m ai bun decât ce încercase p ân ă atunci. C a să p o a tă p le c a m ai curând la drum , ea se strădui să se odihnească deplin. L ocul era com plet pierdut, la capătul lum ii, în Golful Francez, care se um plea cu apă o dată pe zi până la o înălţime de doisprezece metri, încât aveai impresia că eşti acum la adăpost şi că nim eni nu va veni să te caute acolo. Iluzie! C ând, în cursul după-am iezii, A n g e lic a traversa încăperea principală a locuinţei, îl găsi acolo, părând că o aşteaptă, pe m archizul de Villedavray, în redingotă cu coadă, vestă cu flori şi tocuri înalte; cu o m ână sprijinită pe un baston cu m ăciulie de argint şi cu cealaltă ţinând un băieţel bucălat cam de patru ani, care-i semăna leit cu bucle blonde sub o boneţică de lână roşie. Angelica! exclam ă marchizul, ce plăcere să v ă revăd! Şi adăugă cu u n aer mâhnit:

ANGELICA ŞI DEMONUL

283

— A m aflat de prezen ţa v oastră aici! N u e bine! N u m -aţi anunţat şi cât p e ce să plecaţi, fără să fi venit să m ă v e d e ţi... — D ar nu ştiam că sunteţi în împrejurimi. Ochii Angelicăi se plim bau ezitând de la guvernator la copil... — Sigur că da, zise m archizul cu m ândrie, este copilul meu. N u-i aşa că e ferm ecător? Şi adăugă, pentru o inform are m ai bună: — Este şi ultimul copil al Marcellinei. N u o cunoaşteţi? Păcat! D e-aţi v e d e a ; o cu m d esch id e s c o ic ile !... S p u n e b u n ă ziua, C h eru b in !... ÎI cheam ă C h eru b in !... N u m e le i se potriveşte de m inune, nu-i aşa? D e ce aţi venit să locuiţi la indivizii ăştia josnici, fraţii Defour, în loc să v ă opriţi la M arcelline?... — N e-am oprit, dar nu era a c o lo ! — Ah! E adevărat! N e ascunsesem în pădure cu cazanele. E ste u n v ech i obicei al acadienilor francezi. C um zăresc u n vas necunoscut, îşi înşfacă oalele şi se duc să gătească câteva zile cu sălbaticii... E foarte am uzant!... Dar, în acest caz, am fost aproape sigur că am recunoscut una din navele dom nului de Peyrac. D e aceea am insistat să ne întoarcem acasă seara. Şi privind în ju r cu iritare, continuă: — Cum vă puteţi înţelege cu aceste bm te obraznice? N unum ai că-şi b at jo c de m ine, refuzând să plătească patenta şi dividendele, dar ştiţi ceva? L-au adem enit pe A lexandre!... Da, l-au ademenit. L-au angajat să le rem orcheze până la Petit-Condiac ambarcaţiunile negustoreşti şi gata! Alexandre nu m ai există pentru noi. O să ajungă o b ru tă ca şi -ei, o să m ănânce cu degetele, o să se culce cu sălbaticele... Este trist! D ar am scris în Q uebec, ca să m ă plâng de e i... O să vă citesc scrisoarea înainte să o trim it. C ât tim p m ai staţi printre noi? — A ş fi v rut să plec chiar m âine, spuse A ngelica, dar am o rană la u n picior care se vindecă greu. M ă tem că n-o să-m i perm ită să fac m ai m ulte leghe fără să obosesc. Guvernatorul se emoţionă imediat. — Şi eu care v ă ţin în p icio a re ! B ia ta m ea copilă! H aideţi, aşezaţi-vă aici! Arătaţi-m i rana. A m câteva noţiuni de farmacie. în realitate, era foarte com petent. C ăzură de acord că răul trebuia tratat cu lum ânărică sau cu fiertură albă. — O să le găsesc în m ai puţin de o zi. Cunosc p e toată lumea, aici. A m chiar relaţii excelente cu vraciul-vrăjitor din satul vecin. Trebuie însă să fiţi rezonabilă, draga mea. N u veţi putea face drumuri lungi decât după m ai multe zile, ştiţi asta.

284

ANNE şi SERGE GOLON

— Da, ştiu! suspină Angelica, plecând capul. E a hotărî să le ceară lui Piksarett şi indienilor să plece înainte pe coastă şi să ducă un m esaj soţului ei. M archizul părea foarte fericit. — O să v ă avem deci printre noi câtva tim p! ju b ilă el. O să vedeţi, aici e m inunat. E u vin în fiecare an. M arcelline îm i păstrează câteva costum e şi haine. N u am nevoie să m ă încarc cu bagaje. Este un loc de odihnă în cursul acestui turneu de inspecţii atât de obositor, îndatoririle m ele de guvernator sunt copleşitoare, m ai ales când sunt com plicate de reaua voinţă a unora şi altora. A ţi văzut-întâmplarea de pe râul Saint-Jean!... •-— D a, în legătură cu râul Saint-Jean, cum s-au întâm plat lucrurile? întrebă Angelica care dorea să audă vorbindu-se de soţul ei. D om nul de V Îledavray îi dădu câteva amănunte. — D om nul de Peyrac a acţionat adm irabil şi Skoudoum i-a dat tot ajutorul. “Englezul” n-a văzut decât foc, cu atât m ai m ult cu cât era o ceaţă s-o tai cu cuţitul. M i-am recuperat vasul, “Asm odeu”, fără pierderi, nici vărsare de sânge. A ş fi vrut să-i mulţumesc cum se cuvine, dar a dispărut de îndată. P ărea g răbit să term ine cât m ai re p e d e ... M archizul făcu din ochi, complice. < -— F ă ră înd o ială, ca să v ă reg ă se a sc ă cât m ai curând, frum oasă contesă! — E u una nu l-am revăzut, zise Angelica. D ar acum am aflat că s-a îndreptat spre golful Saint-L aurent şi încerc să-l întâlnesc acolo. — Il veţi întâlni, aveţi încredere^doam nă! P ână atunci, veţi fi aici de Sfântul Ştefan. E ste m inunat! In fiecare a n dau o petrecere pe vasul m eu, c u această ocazie, căci este şi ziu a m ea. D a, mă num esc Ştefan. O să veniţi, nu-i aşa? A ngelica, zâm biţi, viaţa e frumoasă! — N u-i chiar aşa de frum oasă! spuse v o cea lui A m edeu D efour, care intra în casă, m ai ales p e n tru cei ce v ă întâlnesc. Ce căutaţi la m ine în casă? — A m v en it să-m i salut prietenii p ersonali p e care i-aţi acaparat cu neruşinare, replică Vîlledavray, îndreptându-se din talie. Şi în plus, nu uita că am drept de inspecţie pe toate teritoriile ce intră sub ju risd icţia m ea, inclusiv în casa voastră. E ste de datoria mea să-m i dau seam a cu cât furaţi statul şi pe m ine însumi. •— Şi cu cât îi puteţi fura p e oam enii cum secade care sunt, cum ziceţi, sub jurisdicţia dumneavoastră?

ANGELICA ŞI DEMONUL

285

— O am eni cum secade!... Ha! Ha! Ha! L a unii ca voi te gândeşti când faci aluzie la “ o am en i cu m secad e” ? Sunteţi nişte destrăbălaţi şi nişte necredincioşi care nu asistă niciodată la vreo slujbă. Părintele D am ien Jeanrousse v-a num it păgâni. — N oi nu avem preoţi, iar părintele Jeanrousse spune singur că n u e aici ca să se ocupe de albi, ci doar de convertirea sălbaticilor. — D ar pustnicul de pe m unte? A ţi putea să vă confesaţi lu i... — Fie, nu m ergem Ia împărtăşanie, dar suntem oameni cinstiţi. — Cinstiţi! B ieţii de voi! C redeţi că m ă pu teţi înşelă şi că n-am înţeles nim ic din traficul vostru pe Petit-Condiac. Duceţi iute blănurile şi lemnul de construcţie în g o lf şi le vindeţi navelor care fac escală la Pointe-du-C hene sa u la S ainte-A nne înainte de a pleca spre E uropa. M ărfuri care părăsesc C anada fără să plătească taxe. Sunteţi nişte pungaşi! Ştiţi ce se v a întâm pla când voi spune toate astea în Quebec? A m ed eu tăcu şi se d use să-şi to arn e o duşcă de alcool la colţul şemineului. — Plătiţi-m i zece la su tă din beneficiu, spuse V illedavray care-1 unuărea cu o privire de vultur (şi nu m ai era nici naivitate, nici jovialitate în ochii săi albaştri) şi nu voi spune nimic. — N u e drept! N um ai n o i trebuie să plătim m ereu, protestă Am edeu. M arcellinei nu-i cereţi atât şi doar D um nezeu ştie cât trafic m ai face. — M arcellina este o fem eie îm povărată de copii şi are puţine venituri, declară guvernatorul solemn; deşi este severă, legea se poate arăta indulgentă pentru văduve şi orfani. -— O h, da! în m aterie d e ven itu ri şi indulgenţă, a ştiut ea, M arcellina, să se pună bine cu dum neavoastră. D ar noi ceilalţi nu avem aceleaşi mijloace! — O să-ţi trag una, obraznicule, strigă Villedavray ridicându-şi bastonul. — S-o vedem şi pe asta, replică uriaşul, punându-se în gardă cu pum nii ridicaţi. M archizul se stăpâni. — N u în faţa copilului. E ste atât de sensibil şi-l vei speria. Revino-ţi, Amedeu! F ăcură pace, deşi Cherubin, cu boneţica lui roşie, nu părea deloc m işcat de acest schimb de amabilităţi. M archizul îl luă de m ână şi-i făcu un sem n Angelicăi. — Să ieşim , îi spuse el. în prag, se întoarse.

286

ANNE şi SERGE GOLON

_______________

— Fie, răm ânem Ia cinci la sută, dar cu condiţia să dovediţi p uţin respect faţă de m ine. N u cer p rea m ult. V ino cu fraţii tăi la slujba de Sfântul Ştefan şi la petrecerea de ziua m ea la bordul Iui “Asmodeu” . Trebuie totuşi să se poată spune că guvernatorul Acadiei este prim it cu respect în provincia lui. Altfel, cum aş părea? Afară, lângă o tufa de flori colorate, îi spuse Angelicăi: — C hestia cu oam enii ăştia este că sunt geloşi. înţelegeţi, fiecare dintre cei p atru este tatăl al cel p u ţin u n u ia d intre copiii M arcellinei... Sunt copii foarte frum oşi, recunosc, dar al m eu este totuşi cel m ai reuşit, hotărâ el privindu-şi cu satisfacţie m icuţul cu ochi albaştri. E normal, la urm a urmei. Sunt guvernatorul... Bine, să uităm incidentul. O să v ă trim it leacurile necesare. D e îndată ce vă veţi sim ţi m ai bine, v eniţi să n e vizitaţi. M arcelline doreşte să vă cunoască. Veţi vedea, este o fem eie extraordinară.

5 A şa cum se întâm plă când auzi vorbindu-se m ult de cineva, şi poate cam p rea m ult, A n g elica n u dorea în m o d d eosebit s-o cunoască pe faim oasa M arcellina. A ceastă personalitate fem inină a cărei lim buţie ş i . .. fecunditate, îndrăzneală şi îndem ânare de a deschide scoicile păreau să-i fi atras admiraţia tuturor bărbaţilor din Golful Francez, o irita cu anticipaţie. D ar V illedavray se ţinuse de cuvânt. îi trim isese plantele şi balsam urile a căror eficacitate o putea aprecia, căci chiar a doua zi se sim ţea m ai bine şi trebuia să-i întoarcă guvem torului vizita. E a o luă pe drum eagul care lega cele două dom enii. Piksarett, şeful indienilor Patsuikett, o însoţea. El refuzase să plece înainte cum îi ceruse. — Eşti în pericol, îi declarase el. N -ar fi econom ic pentru mine să te pierd înainte să fi obţinut răscumpărarea. Uniacke şi fratele său vor m erge p â n ă p e coasta să-l caute pe om ul-tunet. D ă-le lor m esajul pentru el. Dacă-1 vo r găsi, poate va veni înaintea ta. D ar când să scrie m esajul, A ngelica nu ştiu ce să spună: să-l avertizeze? “Sunt laT an tam are... Te aştept... Te iu b esc?.. Brusc, legătura cu el p ărea nu că s-a rupt, dar că s-a pierdut într-un întuneric profund. Ce se întâmplase? E a m ototoli hârtia şi o aruncă. — Indienii să-i povestească ce s-a întâmplat: că am naufragiat, că H ubert d ’A rpentigny a fost ucis, că s-a atentat la viaţa m ea, că sunt aici...

ANGELICA ŞI DEMONUL

287

C ei doi sălbatici plecară. E a p refera să n u se despartă de oam enii de la Gouldsboro, nici de Cantor.

6 C a sa M arcellin ei era m are, co n fo rtab ilă şi foarte bine amenajată. A ngelica îl găsi pe dom nul de Villedavray tolănit intr-un încăpător ham ac de bum bac, atârnat de do u ă grinzi. Fiul său i se ju ca la picioare cu nişte bucăţele de lemn. — E ste un ham ac autentic din Caraibe, explică guvernatorul. Cât confort! Dacă ştii să te întinzi bine de lau n colţ la altul, te odihneşti adm irabil. L -am căpătat pentru câteva galoane de tutun de la u n sclav caraibian care a trecut pe aici cu stăpânul lui, u n dezertor de pe un vas pirat. — O m ul cu mirodenii! exclam ă Angelica. C ând l-aţi văzut? C am cu o săptăm ână în u rm ă se în d rep ta spre coastă ca să găsească u n vas cu care să se întoarcă în insule. Păreau la nevoie şi lui Villedavray nu-i fu greu să obţină “aproape pe degeaba” hamacul sălbaticului şi p e deasupra “caraco li”-u î său, o b ijuterie tăiată într-un m etal misterios pe care o purta la gât, încastrată într-o plăcuţă de lem n tare. M archizul îi arătă amuleta. — E ste foarte greu să ai aşa ceva. C araibienii ţin în m o d deosebit la ele şi este aproape singurul obiect pe care-1 lasă moştenire. D om nul de P eyrac v -ar spune că acest m etal galben ca aurul şi inalterabil ca el, nu este totuşi aur, nici chiar u n aliaj de argint aurit, îl obţin de la indienii arouag dm Guyana, duşmanii lor, când îi vizitează să le ducă daruri înainte de lupte... Sunt încântat de achiziţie. îm i va com pleta co lecţia de curiozităţi am ericane. Se p a re că aveţi “p orţelanuri” irocheze, da, şi u n co lier de w am pum de to ată frumuseţea, pe care şeful celor Cinci N aţiuni vi l-ar fi făcut personal cadou...’ — O uttake... da, îhtr-adevăr... D ar nu l-aş vinde niciodată... nici nu v i l-aş da “pe degeaba” cum speraţi p o a te ... — Ţineţi chiar aşa de mult la el? Reprezintă o amintire fericită? întrebă m archizul repede. — D esigur!... A ngelica îşi aminti scena în care ţinea colierul de w am pum în m âini, iar fortul se um pluse de m irosul supei de fasole adusă de irochezi pentru a-i salva de foamete. A cest m om ent răm ânea pentru ea de neuitat. “Porţelanurile astea sunt pentru tine, K aw a, fem eia albă care i-a salvat viaţa şefului nostru O uttake”

288

ANNE şi SERGE GOLON

M archizul aruncă o privire în curtea unde Piksarett, înconjurat de copii, povestea num eroasele lui aventuri de M are L uptător din Acadia. — Se spune în Q uebec că v ă culcaţi cu sălbaticii... lansă el zâmbind. D ar n u sunt decât bârfe, se grăbi să adauge, în faţa reacţiei Angelicăi, şi n u le-am crezut niciodată... — A tunci de ce m i le spuneţi? zise A n g elica m ânioasă. Ce nevoie am să ştiu m urdăriile inventate pe seam a m ea în orăşelul vostm bârfitor?... N im eni n u m -a văzut vreodată acolo!... — D ar faptele uim esc, draga mea! Outtake! U n duşm an atât de înverşunat al francezilor şi al oricărei fiinţe de rasă albă! Pentru dum neata, o fem eie!... O asem enea o n o a re ... — I-am salvat viaţa. E l ne-a salvat p e noi. D e ce să fie ciudat un schim b de daruri? — D ar ă s ta ? ... Villedavray arătă cu m işcare din bărbie spre Piksarett. — Ă s ta ... Piksarett, indianul abenakis. O pusul lui Outtake. Cel mai m are duşman al irochezilor, în felul lui tot un inflexibil, înrăit în lupta pentru zeii şi prietenii săi. Dai* iată că părăseşte cam pania războinică abia începută ca să vă urm eze ca u n căţel!... Iezuiţii au S c u t o m utră!... Şi zâm bi cu u n aer lacom. — Spuneţi dacă nu se poate bârfi!... C e-i poate lega aşa pe aceşti şerpi roşii de persoana voastră? — N u ştiu, dar n u este ceea ce insinuaţi. în orice caz, ştiţi la fel de bine ca şi m ine că indienilor, indiferent care, nici nu le trece prin cap că ar putea avea relaţii am oroase cu o fem eie albă. Pielea albă le repugnă. — A um ai fost cazuri, zise Villedavray sentenţios. Rare, desigur, dar im plicând personalităţi fem inine interesante. C hiar şi printre englezoaice. F em ei care părăsesc totul p en tru a u rm a în frigul pădurilor u n frum os indian împuţit. Este o prim itivitate ascunsă îh orice fem eie... — Pentru m om ent, el este cel ce m ă urm ează, zise Angelica care începea să se enerveze. Şi m ai ales nu faceţi asem enea aluzii faţă de el, căci scalpul dum neavoastră s-ar putea afla la brâul lui în secunda urm ătoare şi n -ar fi bine. A veţi gură rea şi m ai bine aţi fi rămas la Curte decât să veniţi să încurcaţi lucrurile în-fundul Americă cu cancanurile... în plus, nici nu ştiu dacă sunteţi pe deplin conştient de ceea ce spuneţi, dar vorbele sunt jignitoare pentru m ine şi soţul m e u ... A r fi m ai bine să n u ie audă!...

ANGELICA ŞI DEMONUL .

289

— D ar glumeam! -— Glumele dumneavoastră sunt îndoielnice... — C e susceptibilă sunteţi, se p lân se m archizul. H aideţi, Angelica, ce-am spus?... De ce luaţi totul în serios? Viaţa e frumoasă, draga mea! Zâmbiţi! — Ah! D e ce sunteţi aşa?! M ă scoateţi din sărite şi apoi vă perm iteţi luxul să m ă consolaţi şi să m ă încurajaţi să văd viaţa în ro z... — A şa e el, ce vreţi? Trebuie să-l suporţi, zise M arcelline, intrând în cam eră. E xact ca fiu-său, m incinos, sensibil, trebuie să-l alinţi, mititelul! E u n copil, ce vreţi! Rău, şmecher, inconştient, ca toţi copiii. R ău, dar am uzant. I se iartă p en tru că n u este fricos, deşi e răsfăţat. Şi n u este rău din fire. M inte doar pentru lucruri m ici, nu pentru cele im portante... E a continuă aşa u n tim p, fără să se poată şti dacă vorbea de tată sau de f iu ... E ra o fem eie înaltă, b in e făcută, dar m ai p u ţin bărbătoasă decât îşi im aginase A ngelica, chiar distinsă. Bogatul ei păr şaten, ce începea să încărunţească la tâm ple, contrasta c u faţa bronzată şi rotofeie, dându-i un reconfortant aer tineresc şi sănătos. Era de înţeles tendinţa aventurierilor de a veni să se odihnească la acest sâ n generos şi de a-şi reg ăsi dorinţa de viaţă, chiar aceia m ai săraci ca Iov. M arcelline, orfană, săracă, şm echeră, m ăritată de m ai m ulte ori şi văduvă, m am ă părăsită, îşi aprinsese focul cu cele m ai m ărunte surcele. “N enorocirile” i-ar fi fost de ajuns să-şi pună ştreangul de gât, dar ea nu vedea în viaţă decât noroc şi întâm plări fericite. A r fi putut vinde bucurie cum îşi vindea scoicile sau cărbunele. — Ceilalţi copii ai m ei sunt serioşi şi puţin prostuţi, îi explică ea A ngelicăi. D in păcate, nu toţi taţii lor p u teau fi g u v e rn a to ri... Cu ultim ul, cel m ic, eşti obligat să-ţi cam pui capul la contribuţie. E sănătos aşa. D acă m intea nu lucrează, te prosteşti. C ând vine tatăl lui, atunci să te ţ i i ... L a sfârşitul verii, puteţi fi sigură că aici toată lum ea e gata să şe om oare. El ştie în să să întoarcă un oraş cu susu-n jo s, oh! la! la! îl admir. N u ştiu cum face să găsească atâtea lucruri cu care să jignească, să rănească să tracaseze... E o artă, vă sp u n ... E u u n a n-aş putea. N u m ă pricep la răutăţi şi asta m -a pierdut. ■ E a vorbea privind-o p e A ngelica cu atenţie. în s fârşit, spuse: — Bim! A sta e! Sunt m ulţumită, îlm eritaţi. Vreau să spun că sunteţi fem eia care-i trebuie. C ui? C ontelui de Peyrac, la naiba! Eram curioasă. Se vorbea de dum neavoastră. Se spunea că sunteţi

290

ANNE şi SERGE GOLON____________

'

frumoasă. Se spunea chiar m ai mult. M i-era şi frică. Fem eile foarte frumoase şi din nobilim e sunt adesea nişte stricate. A venit şi pe aici la început, când explora, înainte să se spună că v-a adus din Europa. Este un b ărb at... cum să spun, diferit... cum nu întâlneşti prea des. îi d e p ă şe şte p e to ţi c e lila lţi, ch iar şi p e a c esta, d e c la ră ea desemnându-1 fără menaj amente pe Villedavray. E ceva în el care le face p e toate fem eile, indiferent care, să dorească să se intereseze puţin de ele, m ăcar p rivindu-le... cum ştie el să privească. E curios casenzaţie, simţi că te vede, că eşti ceva, cineva, sau doar zâmbindu-ţi, sau spunând o frază precum : “Ce casă prim itoare, M arcellina! I-aţi dat su flet.. Sim ţi că-ţi creşte in im a... şi-ţi spui: “A şa am făcut eu oare, am dat su flet casei m ele şi asta se v e d e ? ” îm i spuneam că pentru un aşa bărbat nu există femeie pe m ăsură. O fem eie nu poate fi pentru el decât u n obiect de distracţie, trecător, şi n u este bărbatul care să se căsătorească cu cineva doar pentru a fi servit, sau pentru a o arăta prin saloane... Şi-mi spuneam că nu pe m ări şi în sălbăticie o să-şi g ăsească p a săre a r a r ă ... D ar iată că aflu că a apărut la G ouldsboro o co n tesă de Peyrac. E ram aşa de curioasă, încât a fost cât pe ce să ridic pânzele să m erg să văd cum sunteţi. Şi acum, v ă vădjşi sunt m ulţumită. Se m ai întâmplă şi lucruri bune în viaţă. în că de la prim ele cuvinte, A ngelica înţelesese că ea vorbea despre Joffrey şi sincerul entuziasm cu care se exprim a M arcellina îi provo că atâta bucurie în cât aproape îi dădură lacrim ile. îl vedea venind aici, singur, exilat din regat, izgonit de ai săi pentru a fi păcătuit doar prin inteligenţă şi măreţia sufletului şi inima i se um plu de dragoste şi dor. E a era atât de departe, acolo în Franţa, ca un anim al hăituit, iar el, aici, fără speranţă de a o m ai găsi vreodată. A m ândoi torturaţi de o d urere p en tru care nu există consolare p e păm ânt. M inunea care-i unise lua brusc pentru ea proporţii supraom eneşti. Văzând lacrim ile care um pleau ochii A ngelicăi, M arcellina se întrerupse, îngrijorată. — Iertaţi-mă, spuse Angelica ştergându-şi ochii, ce-mi spuneţi îm i m erge drept la inimă! N ici nu pot spune cât sunt de m işcată. In acestm om ent sunt îngrijorată pentru e l... — Totul o să se aranjeze, spuse M arcellina cu blândeţe. D om nul guvernator m i-a povestit. încercaţi să-l întâlniţi pe coastă, dar nu puteţi continua călătoria din cauza piciorului ră n it... Aveţi răbdare! Vom avea poate ocazia să avem curând veşti de la el. Fiul m eu, Lactance, este zilele astea la Torm entine ca să ducă mărfuri. Trebuie să se întoarcă m âine sau poimâine; dacă l-a văzut pe domnul de Peyrac, n e v a spune.

__________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

____________ 291

Această speranţă o însenină pe Angelica. Prezenţa Marcellinei degaja o senzaţie înviorătoare şi certitudinea, cu m spunea ea, că “totul se va aranja” . L u ară îm preună gustarea cu cidru şi plăcintă c u vânat. V illedavray îi citi A ngelicăi scrisoarea pe care v o ia s-o trim ită în Q uebec pentru a denunţa rea u a purtare a fraţilor D efour şi care începea astfel:

Excelenţă Nu mai am nici un motiv să fiu la fe l de satisfăcut de domnii Defour ca în trecut Astfel, cel care tocmai s-a întors din Franţa, nu mai face apel la mine, ca de altfel nici ceilalţi trei. Toţi au fir i total stricate de îndelungata libertate şi de obiceiul de a-şi modela singuri comportarea, deplorabil obicei al oamenilor care bântuie Acadia şi pe care l-au căpătat de la indieni... Este deci indispensabil ca asemenea oameni atât de primejdioşi să fie sub observaţie, aşa cum v-am smnalat deja anul trecut... etc. A părură şi câţiva dintre copiii M arcellinei. C ea m are era o fată, Yolanda, la fel de înaltă ca m am a sa, dar lipsită de fem initatea ei naturală. — Este u n adevărat j andarm , spunea M arcellina cu m ândrie despre ea, poate doborî u n bărbat cu un pum n. A ngelica îl întrebă încet p e m archiz care erau progeniturile fraţilor Defour. — N u ştiu nim ic exact, răspunse el. Lucrul de care sunt sigur este că sunt în trupă. O-simt. A tenţia îi fu brusc atrasă de un punct îndepărtat, la orizont. Era o navă, care făcu p e toată lum ea să iasă din case. Y olanda întrebă dacă n u trebuie să înceapă să ia oalele din cui şi să fugă în pădure. — N u, spuse m archizul, acum v ăd cu cine avem de-a face. Este barca flamandă abeţivanilor ăia sângeroşi de fraţii Defour. Bun, vor fi cu toţii aici pentru Sfântul Ştefan. Poate chiar şi Alexandre! Ha! Ha! O să-i pun să cânte liturghia, zise el frecându-şi mâinile. A ngelica nu spunea nim ic şi-l privea frx. — C e aveţi? întrebă m archizul, păreţi gânditoare. — C aut să-m i am intesc ceva despre dum neavoastră, zise ea. Ceva ce v ă priveşte şi este foarte im portant, dar n u reuşesc să-m i aduc am inte despre ce este vorba. Ab! gata, am g ăsit!... Sigur că da... Scena pe care o căuta îi revenise în m em orie.

292

ANNE şi SERGE GOLON

— ... Prim a dată când v-am întâlnit pe plaja de la Gouldsboro, aţi spus că n u puteţi vedea la doi paşi fără ochelari. O ri acum , cu ochiul liber, n u doar aţi zărit vasul în depărtare, dai' l-aţi şi identificat. M archizul păru uluit, şi se înroşi ca un copil prins cu minciuna, dar îşi reveni destul de repede. — E ste adevărat! îm i a m in te sc ... D e fapt, am o vedere pătrunzătoare şi n-am avut în viaţa m ea nevoie de o c h e la ri... dar am fost obligat să jo c acastă m ică co m ed ie... Şi p riv in d în ju r, o trase într-un colţ p e n tru a-i p u tea vorbi confidenţial...

7 — ... A m spus asta din cauza acelei fem ei care v ă însoţea. — D ucesa de M audribourg? — D a ... când am văzut-o, m i-a în g heţat sângele în v in e ... M ă tem eam doar de u n lucru: să n u m ă recunoască sau să afle ea că am recunoscut-o... C a s-o evit, m -am lansat în prim a improvizaţie care m i-a v e n it în m inte şi se pare că m i-a reu şit destul de bine, fiindcă p â n ă şi dum neavoastră m -aţi c re z u t... A m ceva talent de actor... D om nul M olière îm i spunea... — D e ce v ă tem eaţi să n u afle că aţi recunoscut-o? — D ar e o fem eie redutabilă, draga m ea! V orbiţi despre ducesa de M audribourg în unele cercuri particulare de Ia Paris sau de la V ersailles şi veţi v edea m ulte chipuri pălind. în ceea ce mă priveşte, am întâlnit-o uneori, Ia Curte, fireşte, dai' m ai ales la acele şedinţe de M agie N eagră pe care e bine să le frecventezi pentru a ţi se acorda consideraţie. E la m odă acum. Toată lumea se îngrămădeşte la ele pentru a-1 întâlni pe Diavol. Eu unul nu prea agreez acest tip de distracţii. V -am spus, sunt u n om sim plu, prietenos. îm i place să trăiesc liniştit printre prieteni, căiţi, obiecte şi peisaje frumoase. Quebeculîm i convine... — D e ce n u ne-aţi avertizat de adevărata personalitate a acestei fem ei p e care întâm plarea a adus-o în aşezarea noastră? __ — H e, credeţi că ţineam să-m i adm inistreze vreo fiertură? E ste sp ecialistă în otrăvuri, draga m ea, u n a dintre cele mai co m p eten te... Şi apoi, situaţia m i s-a p ărut picantă. Să flirtezi cu D iavolul cu ochi de înger! C ând m ă gândesc că a avut obrăznicia să-mi spună: “Dom nule, m ă confundaţi, v ă asigur că n-am moartea

ANGELICA ŞI DEMONUL

293 nim ănui pe conştiinţă.” Ea, care a trim is ad patres vreo duzină de indivizi, fără să-i m ai punem la socoteală pe bătrânul ei soţ, câteva servitoare care nu i-au fost pe plac şi u n confesor care n-o izbăvea de p ă c a te ... El pufni în dosul mâinii. — ... E ste o bastardă, fiica u n e i m ari doam ne desfrânate, puţin vrăjitoare, care a avut-o ori cu confesorul, cu valetul, cu fratele, sau cu vreun am ărât o arecare... nu se ştie. S-ar părea că preotul e autorul, căci era foarte savant în matematici, şi asta ar explica talentele ei evidente pentru ştiinţe, deşi într-o vrem e teologii au crezut că le are de la D ia v o l... Şi adăugă, îngrijorat: -— N -am ajuns să aflu exact cine era m am a e i... D oam na de R oquencourt o cunoştea, dar n -am reu şit s-o fac să-m i spună adevărul... tot ce ştiu este că e vorba de un num e m are din Dauphiné. — C redeam că doam na de M audribourg este din P o ito u ... — Spune orice în privinţa asta. D epinde p e cine a hotărât să se d u că ... D oam na de R oquencourt s-a interesat de fetiţă, n u ştiu pentru c e ... P oate o lega o p rietenie sp ecială de m am a e i... sau poate că şi ea avea o slăbiciune pentru p re o t... N u era deloc lipsit de farm ec, eclaziastul acela. U n fel de g en iu ştiinţific spontan. Fiică-sa i-a m oştenit şi satanismul! A ti auzit de afacerea m ănăstirii Norel? — N u. —- S -a p etrecu t acum vreo do u ăzeci de ani. Se afla şi ea acolo şi avea cam cincisprezece prim ăveri. D ar n u este singura m ănăstire un d e D iavolul şi-a făcu t de cap. A u m ai fost Loudin, Louviers, A vignon, R ouen, era la m o d ă p e a tu n c i... L a N orel, acţiunea satan ică era condusă de Y ves Jobert, adm inistratorul m ănăstirii, care le pu n ea pe călugăriţe să d an seze goale şi să se îm preuneze între ele până şi în b iserică şi în grădină. L e învăţa că trebuiau să om oare păcatul prin p ă c at şi p e n tru a im ita puritatea prim ilor noştri părinţi, trebuiau să stea goale ca ei şi să-şi urm eze impulsurile simţurilor, m ai degrabă decât să şi le înfrâneze... Este o teorie n u to cm ai lipsită de seducţie, dar Inchiziţia n-a văzut-o cu ochi buni. E a l-a supus pe Yves Jobert la torturi înainte să-I ardă de viu, ca şi p e unele dintre m aici1 I Autorii amintesc cititorilor că faptele evocate aici de Villedavray sunt mttentice. în secolul lui Ludovic XIV, vrăjitoria juca un rol primordial, burtea şi mănăstirile au fost martorii unor dezordini extravagante. Mii de c°pii au fost arşi în timpul messelor negre. “Afacerea Peştilor ’ în Franţa şi cea a “Vrăjitoarelor din Salem " în America urmau să izbucnească câţiva a,d mai târziu.)

294

ANNE şi SERGE GOLON____________

Ea, A m b ro isin e, a scăp at căci este şireată. D u cele de M audribourg s-a căsătorit cu ea şi aşa şi-a putut oferi un blazon pe flam ura ei de bastardă, un leu cu patru labe cu ghiare şi boturi deschise, pe u n fond nisipiu. E l credea că a făcut o afacere bună căci avea obiceiul să-şi ofere tinere fecioare ca apoi să se debaraseze de ele când se plictisea, dar a găsit una m ai tare decât el. In m aterie de vicii şi otrăvuri, nu m ai avea nim ic de învăţat. Fireşte, toate astea n u se ştiu în m od o fic ial... Sunt num e prea m ari. D ar eu, fiind la curent cu tot, sunt greu de înşelat... înţelegeţi de ce m -am emoţionat s-o întâlnesc aşa, în A m erica, pe această M essalină lacom ă. D ar cred că m -am descurcat bine în această situaţie n e p lă c u tă ... A ngelica, păreţi supărată! D e ce? — N u m -aţi prevenit la tim p. Prim irea acestei fem ei printre noi reprezenta o prim ejdie m ortală. — D estul! N -a om orât pe nim eni, după câte ştiu. -—D ar ar fi putut. A n g e lic a tre m u ra . Id e e a că A m b ro isin e p lă n u ise s-o otrăvească pe A bigael devenea evidentă. — A ngelica, v-aţi schim bat, strigă m archizul, dezolat. S-ar spune că v-aţi supărat pe mine! — V-aş om orî bucuros, zise A ngelica fixându-1 cu răceală. Privirea ei nu prevestea nim ic bun, căci guvernatorul se dădu îndărăt cu un pas. — N u în faţa copilului! zise el grăbit. Vărog! Haideţi, Angelica, fiţi rezonabilă. S-ar spune că-m i reproşaţi cu adevărat ceva grav. — Sigur! Ştiaţi aceste lucruri îngrozitoare despre ducesă şi nu ni le-aţi comunicat. A sta vă e vina! — D ar din contră, cred că am acţionat cu abilitate şi sânge rece. U n denunţ i-ar fi trezit poate instinctele perverse. C ine ştie? O fi venit în A m erica să se facă m ai bună? Să se convertească? Este ceva obişnuit printre frumoasele noastre criminale. Când s-au săturat de plăceri veninoase, se aruncă în credinţă şi devin rem arcabile, credeţi-m ă!... D om nişoara de L a Valliere s-a călugărit, doam na de Noyon care şi-a otrăvit copiii nou născuţi şi doi amanţi - sunt singurul care ştiu asta - este de câţiva ani la Fontevrault şi se vorbeşte s-o pună stareţă... — Âh, încetaţi să-m i m ai vorbiţi de lumea asta abjectă! strigă Angelica fugind spre uşă. M archizul de Villedavray o urm ă agitat. — Angelica! D e ce vă em oţionaţi de atât de tare ? ! Haideţi! N -o să ne certăm pentru asem enea bagatele! Adm iteri cel puţin că am vrut să acţionez cum era m ai b in e ...

ANGELICA Şl DEMONUL

295

E a îi aruncă o privire neagră. N u credea în inocenţa lui. D acă tăcuse, era poate de frică, dar şi p e n tru că adora să încurce treburile altora şi să se sim tă important. — M ă ju d e c a ţi g reşit, făc u el, c u a d e v ă ra t în tristat. N u contează! M ă veţi cunoaşte m ai bin e într-o zi şi veţi regreta această duritate. P ână atunci, să n u tulburăm excelentale noastre relaţii pen tru o persoană atât de pu ţin interesantă. A cum ea este departe şi n u m ai poate face rău n im ăn u i... Hai! Angelica, zâmbiţi, viaţa e frumoasă! O să veniţi la ziua m ea, nu-i aşa? — N u, n-o să vin.

8 A doua zi, venind să o viziteze la fraţii Defour, marchizul făcu în aşa fel încât, copleşită de insistenţele şi dovezile în sprijinul purităţii intenţiilor lui în povestea cu Ambroisine, Angelica sfârşi prin a ceda. Fie, va m erge la ziua lui! Fie, îl ierta! D a, era de acord că datorită lui piciorul îi era acum aproape vindecat! C ă n u e bine să fie supărată pe el, să lipsească de la o asem enea p etrecere extraordinară pe “A sm o d eu ” şi de la ocazia specială de a o vedea p e M arcellina deschizând scoici... în plus, avea inim a m âhnită din cauza lui Alexandre. Acesta venise odată cu fraţii D efour şi voia să continue să colinde râurile fără să m ai vorbească de întoarcerea în Quebec cu protectorul să u ... Discuţia fusese furtunoasă. — Ce ingrată este tinereţea! suspina m archizul. Angelica, nu contribuiţi la supărarea mea. Bun! Ea-i prom ise să m eargă la recepţie şi se ocupă puţin de toaleta ei pentru acea ocazie. N u dorm ise toată noaptea şi avea faţa trasă. îşi reproşa că reacţionase prea violent la dezvăluirile acestui gură spartă de m archiz. Trăise şi ea la Curte şi nu afla de la el nimic nou. O are uitase M essele N e g re în trezărite în nopţile de la Versailles, când piticul Barcarole o conducea şi o apăra de acţiunile criminale ale marchizei de M ontespan? “Eram mai puţin vulnerabilă atunci, m ai puţin sensibilă la neruşinarea om enească...” Aici, în aceste locuri virgine, în beţia unei dragoste autentice şi fascinante, începuse să uite şi viaţa ei căpătase un alt sens, m ai sănătos, m ai creator, potrivit cu firea ei. Oare “ei” o vor urmări până

296

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

aici pentru a o face să-şi p lătească rătăcirile? P ă rea u n coşm ar!.. Pe fereastra deschisă în noapte, îl zări pe Piksarett, indianul, care veghea asupra ei. O altă lume. Cantor, fiul său, dorm ea nu departe. Se gândi la H onorine... la Severine, la Laurier, la m icuţa Elisabeth în leagănul ei rustic, la A bigael... şi se ridică agitată ca să m eargă să privească stelele şi să ia din lim pezim ea cerului forţa necesară. — Nu, “ei” nu ne vor în v in g e... Pe înserat, se îndrepta, însoţită de C antor şi P iksarett, spre proprietatea M arcellinei Raymondeau. Fraţii Defour erau deja acolo, îm brăcaţi de sărbătoare în haine de postav şi pantofi cu cataram ă, p e care n u le p u neau decât o dată pe an. Intrau, m ai m u lt sau mai puţin stânjeniţi, d a r de această dată trebuiau să facă p e placul guvernatorului. D im ineaţa, fuseseră văzuţi la capela pustnicului, asistând la serviciul religios. F ără plăcere, dar cu v o ci tunătoare, cântară şi imnurile. — Lamentabil, spuse Villedavray ieşind. M i-au spart urechile. Ah! draga m ea! S ă ascultaţi slujbele astea în Q uebec! Corala catedralei şi cea a casei iezuiţilor... — Păreţi foarte sigur că ne veţi vedea în Q u eb ec... în ceea ce m ă priveşte, proiectul acesta nu m i se pare pe cale de a se realiza. A cum suntem în septem brie, nu ştiu unde se găseşte soţul m e u ... Şi, în orice caz, n u -m i p o t petrece ia m a atât de departe de fetiţa m eape care am lăsat-o într-un fort izolat, Ia frontiera statului M âine... — L uaţi-o şi p e ea! zise V illedavray ca şi cum a r fi fost un luciu dintre cele-mai simple. Ursulinele o vor învăţa alfabetul şi va patina pe Saint-L aurent... C u tot interesul p e care îl stârnea petrecerea şi care atrăgea acadienii din împrejurimi, inclusiv câţiva coloni englezi şi scoţieni, ca şi pe şefii triburilor învecinate, Angelica simţea căn u vaputeaparticipa cu dragă inim ă. E ra departe de starea de spirit în care se găsea la M onegan, acum două luni. C e amintire! Sărise în foc ca să alunge spiritele rele şi dansase nebuneşte cu căp itanul b asc Hemani d ’A stiguarza sub p rivirile dezaprobatoare ale lui Ja ck Merwin, iezuitul şi ale lui Thom as Patridge, pastorul... Astăzi, amândoi erau m o rţi!... C ât zbucium ! C ând se va term in a oare această vara blestem ată?... Felinare colorate se reflectau în apa liniştită a fiordului unde era ancorat “A sm odeu” . C antor îşi acorda ghitara, reparată după câte îndurase la Port-R oyal. L um ea v enea la b o rd în bărci ca sa petreacă, să cânte şi să danseze.

ANGELICA ŞI DEMONUL

297

D a r era scris ca A ngelica să n u p o a tă da, în acea seară, satisfacţie bietului guvernator al Acadiei. In zarva pregătirilor şi pe când se lăsa seara, un tânăr indian se apro p ie de ea şi-i spuse în franceză că pustnicul de pe m unte o cheam ă în capela sa, căci se afla acolo un bărbat care voia să vorbească cu doam na de Peyrac şi cu fiul său Cantor. Angelica reacţionă imediat. — N u prea-m i plac asem enea m esaje. U n b ă rb a t... E prea vag! Să-şi spună num ele şi m erg. — A spus că e din partea lui Clovis.

9 C lo v is!... C hiar el era. C ând A n g e lic a şi C antor intrară în grota pustnicului, îl recunoscură fără greutate la lum ina unei torţe afum ate p e auvergnacul bondoc, cu sprâncene negre şi ochi pătrunzători şi ostili. E l se ridică şi răm ase în faţa lor, cu căciula în mâini, într-o atitudine oarecum politicoasă. C u căm aşa întărită de jeg, bărbia nerasă şi părul zburlit, părea u n adevărat om al pădurii. — C lovis! D um neata aici? îi spuse Angelica. N u credeam să te m ai vedem !... D e ce ai fugit? EI resp iră cu putere de m ai m u lte ori, afişând acel aer încăpăţânat pe care şi-l lua ori de câte ori ea îi făcea reproşuri. — E u n-am vrut, zise el, dar “ei” m i-au prom is un smarald de Caracas şi, la prim a vedere, n u m i s-a p ărut prea rău ce-m i cereau să fac. A poi, eram încurcat şi am înţeles că, oricum aş fi întors-o, urma să-m i las pielea. A şa că am în tin s-o ... — Cine simt “ei”? întrebă A ngelica, care înţelesese im ediat că Clovis făcea aluzie la duşmanii lor m isterioşi... — Ş tiu ş ie u ? ... Oameni de aiurea care vorsăvăfacănecazuri! Dar de ce? Pentru c in e?... A sta n-o ştiu. — C e ţi-au cerut să faci pentru ei îm potriva noastră ? Clovis respiră din nou adânc. C lipa cea grea venise. — E ra la Houssnoclc, explică el. A venit un băiat şi m i-a dat caţeva m ărunţişuri şi m i-a prom is că dacă afacerea reuşeşte, voi Primi un sm arald. S punea că era u n p ira t în g o lf cu care erau în cârdăşie şi care jefu ise întreg tezaurul spaniolilor la Caracas şi că, Pentru mine, vor obţine de la el un smarald. Şi apoi, ce dorea nici nu părea prea rău. — C e voia?

298

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— N u m are lucru, făcu Clovis, clătinând din cap. — D ar ce? — V oia să v ă fac să plecaţi pe dum neavoastră, doam nă contesă, la englezi fără ca dom nul conte să fie anunţat de asta. V orbisem s-o conducem pe prizonieră p ân ă p e cealaltă parte a Kennebecului. M i s-a părut simplu, aşa că i-am spus lui M aupertuis şi fiului său că dom nul conte îi însărcina să vă însoţească împreună cu fiul dum neavoastră p ân ă în satul englez şi că v ă v a aştepta la vărsare. N u s-au prins. Canadienii nu scapă ocazia să bată pădurile fără să-şi p u n ă întrebări. L -au in fo n n a t p e tânărul sen io r de aici (C lovis îl arătă p e C antor cu bărbia) care n-a v ăzu t în a sta vreun rău. Tinerii o iau din loc fără să-şi bată prea m ult c a p u l... — M ulţum esc m ult, zise Cantor, înţelegând că se folosiseră de im pulsivitatea lui adolescentină pentru a-1 înşela pe tatăl său şi pentru a o atrage p e m am a sa într-o capcană. L aH oussnock, Angelica, văzându-1 sosind şi spunându-i din partea tatălu i său că treb u ia să p o rn ească sin g u ră la d rum spre N ew hew anick, se conform ase fără să caute nici ea să ajungă la sursele ordinului primit. Planul era urzit într-un m od atât de machiavelic şi cu o asemenea cunoaştere a personalităţii fiecăruia încât Angelica se îndoia că fusese conceput chiar de Clovis. — C um arăta om ul care a venit să-ţi vorbească la Houssnock? Ea întreba fiind dej a sigură de răspuns şi în faţa tăcerii minierului auvergniac, completă: -— U n bărbat palid, nu-i aşa, şi ai cărui ochi te îngheaţă?— P rim a dată, da, zise Clovis. D ar am m ai cunoscut şi alţii. Sunt numeroşi. Sunt m arinari şi cred că au două nave. A scultă de un şe f nevăzut, care le dă ordine, dar nu este cu ei. îl întâlnesc doar din când în când. îl num esc Belialith. Asta-i tot ce ştiu. Şi schiţă un gest pentru a-şi lua de jo s bocceaua, ca şi cum ar fi tenninat cu ceea ce avea să le spună. — Ştii, Clovis, că în satul englez am căzut într-o capcană în care a fost cât pe ce să n e pierdem libertatea, d acă n u şi v ia ţa ... — A m aflat asta, spuse el, şi de aceea am fugit. Şi apoi, ei m-au înşelat. N ici vorbă de sm arald pentru m ine. Piratul care le avea s-a aliat cu dom nul conte. A r fi trebuit să bănuiesc că dacă domnul conte se găsea pe acolo, el scotea castanele d in foc. N -a m fost prost când am intrat în serviciul său şi ar fi trebuit să răm ân acolo. — Da, zise A ngelica cu severitate, dar ai fost m ereu cap sec, Clovis. M ai bine răm âneai credincios unui stăpân ale cărui calităţi le

ANGELICA ŞI DEMONUL

299

cunoşteai, decât să preferi să te laşi condus de invidie şi ciudă, m ai ales faţă de mine. A i fi fost foarte m ulţum it să am necazuri, nu-i aşa? Ei bine, poţi fi fericit! A m avut şi nu s-au terminat. Dar nu sunt sigură că ai câştigat ceva în această partidă a Răului. C lovis p lecă fruntea şi p e n tru o clipă avu u n aer încurcat, fn. ciuda greşelilor sale, A ngelica îl com pătim ea pentru singurătatea lui hăituită. E ra u n individ limitat, deşi nu lipsit de inteligenţă şi talent în meseria sa de fierar, dar era prea primitiv pentru a-şi asuma destinul într-o lum e vicleană, crudă cu cei proşti. E a îi cunoştea secretul, o pasiune de bărbatobişnuit să fixeze flacăra şi să vadă în ea strălucind com ori, drag o stea sa p en tru pietre preţioase din care v o ia să construiască într-o zi u n relicvariu som ptuos m icuţei Sfinte Foy de Conques, sanctuar renum it în regiunea sa natală. E a îi spuse: — D acă ai înţeles că n-ai S c u t bine, de ce n u i-ai vorbit deschis domnului conte? El o privi indignat: — C h iar m ă credeţi p r o s t? ... N u era destul ce-am făcut? A proape v -am trim is la m oarte, D o am n ă contesă. Şi m ă vedeţi explicându-i asta de-a dreptul, în fa ţă ... C redeţi că poate avea m ilă pentru u n u l care a v rut să v ă fac ă rău? Se vede bine c ă sunteţi o fem eie, v ă im aginaţi că bărb aţii p o t fi n u m ai zah ăr şi m iere pe dinăuntru, ca voi, fe m e ile ... îl cunosc eu, îl cunosc m ai bine ca dumneavoastră! M -ar fi o m o rât... sau m ai rău! M -ar fi privit în aşa fel încât după aceea n-aş m ai fi fost o fiin ţă v ie ... N -am putut să înfrunt asta. A m p referat să p le c ... D um neavoastră, pentru e l... sunteţi o co m o ară... Şi când ai o com oară, e ceva care te arde aici, spuse el punându-şi m âna pe piept. N im eni n-are dreptul s-o atingă, nici să încerce să ţi-o i a ... E u ştiu cum e s te ... Şi eu am o com oară. Şi pentru că nu vreau s-o pierd, n-o să m ai stau pe aici... Pentru că “ei” sunt p e urm ele m ele şi sunt periculoşi, continuă el încet. Este unul Bruta, altul Chiorul, altul M utul, altul Nevăzutul, pe care-1 trimit în avangardă, căci nim eni nu-1 rem arcă, aşa de m ult seam ănă cu cineva pe care crezi că l-ai văzut dej a. O echipă ca asta este D racul pe păm ânt. P oate vo r să ştie u n d e m i-am îngropat com oara, dar ioc, n-o vor avea. Aruncându-şi sacul pe umăr, se îndreptă spre ieşirea din grotă, dar C antor se propti înaintea lui. ■ — N u aşa de repede, Clovis! N -ai spus tot. — C um n-am spus tot? se răsti el. — N u ! M ai ascunzi ceva, sim t eu.

300

ANNE şi SERGE GOLON____________________

— Sem eni cu taică-tău, m ormăi Clovis aruncându-i o privire plină de ură. Hai, Iasă-mă să trec, puştiule. V -am m ai spus, nu vreau să-m i las p iele a în afacerea asta. M i-ajunge că am încercat să vă salvez... — C e vrei să spui? insistă Cantor. D in ce ai vrut să ne salvezi? — Da, vorbeşte, insistă şi Angelica, înţelegând după expresia bărbatului că fiul ei intuise corect. Clovis, am fost întotdeauna prieteni buni şi ai tră it c u noi la W apassou. Fii cin stit şi ajută-ne p ân ă la capăt. — N u ! N u ! se încăpăţână Clovis care priv ea în ju r disperat. N u pot. D acă îi fac să rateze lovitura, “ei” or să m ă om oare. — C e “lovitură” ? strigă Cantor. Clovis! N u-i poţi lăsa să ne învingă. Eşti unul de-ai noştri... — V ă sp u n că-m i voi lăsa pielea, rep etă C lovis. “E i” or să m ăom oare. “Ei” nu se dau îndărăt de la nimic. Sunt nişte dem oni... M ă urm ăresc, i-am sim ţit m ereu pe urm ele m e le ... — C lovis, eşti unul de-ai noştri, repetă C antor fixându-1 cu ochii săi verzi c a u n şarpe ce vrea să-şi fascineze prada. Vorbeşte... căci a ltfe l... o să scapi poate de ei, dar n-o să scapi de dreptatea divină, nici de sfântă din Auvergne. M inerul, cu spatele la perete, părea un anim al hăituit. El şopti: — A h! M i-aţi spus odată, doam nă, c ă am nevoie să mă pocăiesc. D u p ă ce ştiaţi asta? — D upă ochii tăi, Clovis, eşti un om care n u poate hotărî încă dacă e de partea binelui sau a răului. A cum a venit clipa. E l plecă capul, apoi spuse: — O s ă arunce vasul în aer! — C e vas? -— Vasul guvernatorului care este ancorat nu departe de aici. — “A sm odeu” ? — C am aşa ce v a!... — Şi cân d asta? — C e ştiu e u ... acum , peste o o ră ... sau două, dar în aceasta noapte, în tim pul petrecerii care se dă acolo... D e asta v-am chemat aici pe a m â n d o i... când am aflat, dând târcoale pe aici, că mergeţi la petrecere. N u voiam să săriţi în âer cu e i... A sta-i, v-am spus to t... A ciun, lăsaţi-m ă să p le c ... Şi, îm brâncin du-i, se năpusti afară din capelă. îl auziră coborând în vale, ca u n m istreţ răvăşind tufişurile. Binecuvântat fie creatorul care i-a făcut pe indieni la fel de iuţi la fugă ca un cerb în galop!

ANGELICA ŞI DEMONUL

301

Piksarett, fu gind pe drum ul care d u cea spre dom eniile M arcellinei-cea-Fram oasă, sărind peste obstacole, abia atingând păm ântul, zburând parcă uneori, traversând noaptea ca un fulger, ca vântul, ar fi stârnit invidia zeilor. Anunţat de Angelica de prim ejdia care plana asupra oaspeţilor guvernatorului la bordul vasului, el o luase înainte. îl depăşi curând pe C antor care alerga. C antor fugea iute, dar Piksarett parcă avea aripi. Angelica îi urma, cât de repede o lăsapiciorul bolnav. Ajungând la concesiunea fraţilor Defour, abia m ai respira. Şi, m ai era o jumătate de leghe de parcurs. înainte strigase ca să-l oprească pe Cantor. Copilul, curajos, se avântase în ajutorul sem enilor săi, riscându-şi viaţa ca să ajungă la timp, şi nobilul indian deasem enea. D acă vasul sărea în aer când vor fi. am ândoi la bord, înainte să-i anunţe p e petrecăreţi să fugă?.. “N u se poate, îşi rep eta ea, ar fi groaznic. N u se po ate întâm pla aşa ceva.” Cu fiecare secundă, destinul pecetluia soarta m ai m ultor vieţi um ane şi poate p e aceea a fiului eb In pântecele vasului m oartea înghiţea tim pul şi grăbea catastrofa. în ce clipă se v a face conjuncţia între această capcană şi cursa nebună a lui P iksarett şi a fiului ei? înainte de sosirea lor, când vor ajunge la bord, sau după ce fiecare ar fi fost salvat? E a îşi continuă drum ul m ai încet. L a jum ătatea lui, o lum ină strălucitoare păru că ţâşneşte din pădurea întunecoasă, în tim p ce un zgom ot asurzitor făcea să răsune ecourile falezei. C um a ajuns pe domeniul M arcellinei, n-o va şti niciodată... Zări vasul arzând, scufundându-se în apa neagră. Apoi, privirea sa reveni spre m al unde zări la lum ina flăcării o m ulţim e num eroasă şi silueta marchizului de Villedavray care se agita vociferând. Piksarett şi Cantor ajunseseră la timp. Piksarett apăruse printre petrecăreţi, pe dunetă. — Fugiţi! strigase el, m oartea este în pântecele acestui vas! M archizul de Villedavray a fost singurul care I-a luat în serios. Ceilalţi erau cu to ţii pe ju m ă ta te beţi şi nu-1 înţelegeau. D ar guvernatorul ştia să se arate la înălţim e. C u fiul său în braţe, cu o energie de fier şi cu ajutorai lui Piksarett şi al lui Cantor, reuşise să împingă pe toată lum ea pe punte şi să-i facă să coboare în diferitele ambarcaţiuni care aşteptau ca să-i ducă la ţărm . Pe plajă, oam enii se priveau unii pe alţii, iară să înţeleagă ce se întâmplă. — Ce este? U nde-m i e paharul?

302

ANNE şi SERGE GOLON_________________•

Villedavray, scuturându-şi manşetele de praf, ridică nasul spre m arele Piksarett: — Şi a c u m , S a g a m o re , e x p lic ă -m i! z is e e l so lem n . Ce înseam nă asta?... R ăspunsul fusese o bubuitură ca de tu n care u m plu valea. Flăcări izbucniră din flancurile vasului. în câteva clipe, nava luă foc, se înclină, apoi se scufundă, ducând la fund toate pieile, încărcătura şi bogăţiile dom nului guvernator al Acadiei.

10 Puteau fi oare numărate comorile pierdute? In afară de blănuri, mii de livre de mărfuri - englezeşti desigur - sau de bijuterii şi dubloni sp an io li- căpătate de guvem atorîn schimbul influenţei sau protecţiei sale pentru m icile aşezări pierdute ale Golfului, care adesea tăinuiau arm e sau m uniţii. A facerile m archizului de V illedavray dovedeau marele interes pe care-1 purta tuturor lucrurilor şi cunoaşterea exactei lor valori comerciale, artistice sau de schimb: vinuri, lichioruri, rom din in su le ... C adourile prim ite de la P eyrac la G ouldsboro erau printre cele p e care le regreta amarnic. D oar piesele sobei de faianţă olandeze fuseseră salvate, căci m archizul le debarcase recent ca să i le arate M arcellinei şi să le am baleze cât se poate de bine pentru călătoria de întoarcere în Quebec, prin largul coastelor Noii-Scoţii, adesea foarte furtunoase. Toată n o a p te a şi ziu a urm ătoare, m alurile locului unde se scufundase p e jum ătate “A sm odeu” părură un furnicar. C um oare se comisese un asem enea atentat? S-ar fi putut invoca neglij enţa, un incendiu provocat de vreun m atelot beat care-şi răstum ase felinarul. E ra suficientă o scânteie. D ar se ştia că fusese prem editare, intenţie crim inală. I se adusese m archizului o bucată de cablu destul de ciudată, găsită de un indianpe nisipul unui fiord vecin. Guvernatorul o examină, clătină din cap şi zise, amărât: — Genial! Cu adevărat genial! Era o piesă uitată sau abandonată ca fiind lipsită de importanţă dintr-un aparat de sabotaj portativ, dintre cele m ai eficace. El arăta că piraţii din m ările sudului care doreau să se răzbune pe concurenţa necinstiţi, rău platnici sau care-şi uitau prom isiunile, erau foarte inventivi în fabricarea de fitile incendiare cu ardere înceată, ce nu produceau nici m iros, n ici fum şi puteau fi plasate n u departe de

__________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

__________ 303

depozitul de p ra f de puşcă de un com plice care ar fi avut tot tim pul să fugă. A cesta era genial, constând din tr-u n cordon din m aţ de peşte, um plut, ca un m ic câm at, cu gran u le de iască “lipite” cu o m aterie n eag ră pe care V illedavray e z ită să o definească, dar pe care Angelica o recunoscu ca fiind caliş* de Chile, căci era materialul cel m ai folosit în lucrările contelui de Peyrac. Totul era impregnat cu un fel de răşină indiană. — E a perm ite conţinutului m aţului să ardă lent, fără să emane nici miros, nici fum, spuse guvm atoral. A u putut-o pune lângă vasul nostru şi au aprins-o ieri sau alaltăieri. N im ic n u putea s-o stingă sau s-o descopere înainte să-şi atingă sco p u l... — Vasul era totuşi păzit?! — D e cine? urlă Villedavray. N işte leneşi care se îmbată, m ă exploatează şi aleargă după sălbatice... Şi cu toate venirile şi plecările şi pregătirile pentru petrecere, oricine putea urca la bord, cu cordonul ăsta ascuns în p ălărie... Şi privi bănuitor în partea fraţilor Defour. — H ei, zise cel m ai m are, n e a c u z a ţi? ... M ergeţi cam prea departe!... U itaţi că eram şi noi la b o rd şi că fără indian am fi sărit cu toţii în a e r... ’ — E adevărat! U nde este in d ia n u l? ... C um de-a ştiut?! Va vorbi, chiar dacă v a trebui să-l to rtu re z ... A ngelica interveni pentru a-1 cruţa pe Piksarett şi spuse că ea era cea ce fusese anunţată la tim p de atentatul care se pregătea şi că doar iuţeala m iraculoasă a indianului îi putuse salva, dar refuză să divulge num ele lui Clovis şi să-i dea semnalmentele, deşi marchizul, tremurând şi galben de emoţie, o presa cu întrebări. Reprezentantul guvernatorului N o ii-F ranţe în A c a d ia era gata să-i p u n ă p e toţi sălbaticii din regiune pe urmele lui şi să-i ardă tălpile pentru a-i smulge informaţii despre adevăraţii autori ai dezastrului. Angelica recunoscu că, de câtev a luni, o ban d ă de rău fă c ăto ri dădea târcoale p rin împrejurimi, căutând, se pare, să facă rău m special contelui de Peyrac Şi prietenilor săi. D ar ea garanta că cel care-şi riscase viaţa pentru a o avertiza era în afară de orice bănuială. — Vreau totuşi să-l prind, striga Villedavray. O să-m i spună tot! T rebuie cât m ai repede să-i oprim p e bandiţi să m ai facă rau. In această privinţă, populaţia, pân ă şi fraţii D efour, erau de ^cord cu el. Indignarea creştea printre colonii regiunii ca şi printre mdieni cărora li se spusese că englezii scufundaseră un vas ce Ie ^Hîjcea daruri din partea regelui Franţei. Ei ieşiseră din pădure gata Mineral din care se extrage nitratul de sodiu, în Chile şi în Peru. n.t.

3 0 4 _________________ ANNE şi SERGE G O L Q N ______________

să pornească la luptă împotriva oricărui duşman pe care guvernatorul li-1 va arăta. încăpăţânarea A ngelicăi de a nu da am ănunte despre modul în care fusese informată, îl înfurie pe Vîlledavray. Punea m ai m ult la inim ă pierderea bogăţiilor, şi m ai ales a obiectelor pe care le colecta c u atâta dragoste, decât p ropria lui viaţă. în durerea sa, începu să delireze. — Şi cine îm i spune că nu sunteţi dum neavoastră, doamnă, cea care aţi u rzit acest com plot? Sunt sigur că dom nul de Peyrac este capabil de orice ca să-şi asigure h egem onia p e dom eniile franceze. A dovedit n u o d ată că viclenia îi este fa m ilia ră ... Şi se c u n o a şte d e v o ta m en tu l p e care i-1 p u rtaţi. S ă-l su p rim e pe guvernatorul Acadiei şi pe cei ce-i sunt devotaţi, ce lovitură!... Devine astfel stăpânul locurilor... Ah! A cum văd b in e ... — V orbiţi oare de soţul m eu şi de m ine? strigă Angelica, ieşindu-şi din fire. — D a, făcu el, b ătân d din picior, roşu ca u n cocoş. A sta îl acuză! Şi agită capătul de fitil cu concentrat de iască. — U n lucru atât de excepţional nu poate ieşi decât din atelierele sale diabolice. M uncitorii şi minerii săi sunt cei m ai îndemânatici, cei m ai harnici din lume. A sta se ştie de la un capăt la altul al America. Puteţi n eg a?... într-o străfulgerare, A ngelica înţelese că labele negre ale lui Clovis nu erau poate străine de fabricarea acestui rem arcabil fitil cu com bustie lentă. î n o c h ii necunoscătorilor, asem en ea opere com plicate şi savan te erau sem nate G ouldsboro şi Wapassou. Concursul dat de auvergnac duşmanilor lor nu constase, fără îndoială, doar în a o duce p e ea în satul englez... Stupefiată, exam ina capătul de cordon. A r fi p u tu t m uri ea însăşi în acest atentat, dar nefiind prezentă, ca şi Cantor, poziţia ei devenea suspectă. Brusc, fraza citită pe bucăţica de hârtie găsită în haina naufragiatorului căpăta un sens teribil: Semănaţi nenorocirile

în calea ei ca să poată f i acuzată de ele... V ăzând-o că tace, Villedavray triumfă. — A ha! Sunteţi contrariată! E ra deci adevărat ce am spusCum se face că doar voi doi, doamna şi fiul său, aţi lipsit în momentul ospăţului? _ . ’ — V -am explicat deja, oftă Angelica. A m fost chem aţi... ŞJ gândiţi-vă, m archize, dacă aş fi vrut să vă ucid pe toţi, nu mi-aŞ dat osteneala să vi-il trim it pe Piksarett şi chiar pe fiul m eu, cu riscul să-i văd sărind în aer amândoi..

ANGELICA ŞI DEMONUL

305

— C o m e d ie ... sau rem uşcare. F em eile sunt în stare de asemenea răstălmăciri. — Destul! Divagaţi. E şi vina dum neavoastră că s-a întâmplat aşa ceva. — C um ? A sta-i culm ea! strig ă el cu o voce ascuţită. Sunt ruinat, disperat şi era să-m i pierd şi viaţa, şi tot eu sunt a c u za t... — D a, căci ar fi trebuit să ne puneţi în gardă la G ouldsboro faţă de pericolele care ne am eninţă cu ducesa de M audribourg. — D ar ce legătură are? Cum aş fi putut şti că este vreo legătură îiitre ea şi banda de criminali de care-mi vorbiţi şi de pierderea vasului meu?... A ngelica îşi trecu m âna pe frunte, rătăcită. — E adevărat! A veţi dreptate! Şi totuşi sim t că e o legătură între ea şi nenorocirile care ne co p le şe sc ... p en tru că toate astea sunt opera lui S atan şi că ea este posedată de D iavol. Guvernatorul privi în ju r cu teamă. — Vorbiţi ca şi cum ea s-ar întoarce, gem u el. A sta ne-ar m ai lipsi. . Şi aşezându-se p e un taburet, îşi şterse ochii cu b atista de dantelă. — Iertaţi-m ă, Angelica! R ecunosc că am exagerat în ce-am spus. Im pulsivitatea m ă face să com it unele greşeli, dar instinctul meu este destul de sigur. Iertaţi-mă! Ştiu că n u aveţi nim ic de-a face cu povestea asta şi că din contra, ne-aţi salvat vieţile. D ar recunoaşteţi că prietenia pe care vi-o port m ă costă foarte scum p. A r trebui să ne ajutaţi să-l găsim pe om ul acela. — N u pot, oricum , este departe. E ra pentru p rim a dată că-i venise în m inte că putea exista o legătură între A m broisine şi necunoscuţii care căutau să le facă rău. Părea o nebunie, dar ceva din încâlceala faptelor strecurase puţin câte puţin în ea această certitudine. Plasa se strângea cu iscusinţă în juru l ei. Loviturile prim ite deveneau tot m ai violente, m ai crude, m ai S1gure. Iar cea pe care o prim i în cursul aceleiaşi zile o zdruncină cumplit.

11 Angelica rămăsese la Marcelline Raym ondeau pentru a o ajuta ~ calmeze şi să-i dea curaj m archizului de Villedavray. Refluxul

306

ANNE şi SERGE GOLON

degajase epava şi o parte dintre oam eni se dusese acolo pentru a încerca să salveze ce m ai putea fi salvat. în acelaşi tim p, indienii se pregăteau de război şi o caravană venind de pe coasta de est apărea din mlaştini aducând mărfuri şi veşti. M arcellina trimise după Angelica. E a o conduse în casă, apoi în cam era ei “ca să poată vorbi liniştite, fără să fie deranjate de toată această hărm ălaie” . Ferm ă, M arcellina se aşeză în faţa A ngelicăi şi o privi în faţă. — Fem eile trebuie să se ajute între ele, zise ea, şi adesea cei m ai b u n lucru este să vorbeşti deschis. A m veşti rele pentru dum neavoastră, doamnă. A ngelica o fixă cu îngrijorare, dar n u spuse nici o vorbă. — F iul m eu cel m are s-a întors din T ourm entine, zise Marcellina. — N u l-a văzut p e soţul m eu? — B a da, l-a văzut, d a r... A ngelica respiră adânc înainte de a continua. — E ra acolo... dar era cu fem eia aceea, ştiţi, fem eia despre care vorbeşte g u v e rn a to ru l... ducesa de n u ştiu c u m ... ştiţi, Maudr i bour g. . . . — Imposibil! strigă Angelica, cu o voce ascuţită. Şi totuşi propriul său strigăt de fiică şi disperare nu-i ajunse la urechi. Dezvăluirea o lovea în plin şi o teroare fără num e o cuprinse ca şi cum sângele i se scurgea din vine. I se părea că ştiuse dintotdeauna că i se v a întâm pla această grozăvie. D ar în că n u se putea concentra asup ra acestui lucru. N u, n u p u te a ... Şi repetă cu voce slabă, care abia îi ieşea din gură: — E im posibil! A m văzut-o cu ochii m ei p e a cea femeie plecând în N o u a -A n g lie ... prizonieră a englezilor care o luaseră ostatică. — A ţi văzut-o p lec â n d ... D ar nu aţi văzut unde a ajuns. — C e contează! A plecat, vă s p u n ... a plecat, a p le c a t... E a repeta aceste cuvinte ca pentru a o suprim a, a o şterge pe A m b ro isin e... ca pentru a înfăptui m inunea ca ea să nu fi existat niciodată. A poi, încercă să se calmeze. ^Marcellina o observa. Angelica ştia că în ochii ei lucrurile erau clare. în m o d intenţionat utilizase expresia: El este “cu” acea femeie. D ar pentru A ngelica acest lucru nu însem na nim ic. Doar ca A m broisine era acolo, p e coasta de est, în tim p ce ar fi trebuit să se afle la Salem sau la Boston, în Noua-Anglie. — Asta m ă m ilă din partea lui, monologa Marcellina, clătinând din cap. N u este el om ul să se lase păcălit de o destrăbălată. Dar cu

• ________________ ANGELICA Şl DEMONUL_________________307

“ei”, bărbaţii, nu se ştie niciodată! N oi, fem eile, avem inim a aici, spuse ea, punându-şi m âna pe piept, dar la b ă rb a ţi... e m ai jos. Angelica avi: brusc o senzaţie de vomă. O revedea pe Ainbroisine, cu senzualitatea ei misterioasă... cu vraja ei de înger infernal amestecată cu inteligenţă, cu ştiinţă şi, cel puţin faţă de Peyrac, cu curiozitatea ei mereu trează... N u, im posibil!... Imposibil. N u el! E a nu-1 sim ţea capabil de a greşi... — Bărbaţii scapă în zeci de feluri, continuă M arcellina. Noi,, femeile, n u suntem destul de şirete să înţelegem m ereu ce-i m ână. Ah! nu contăm prea m ult în viaţa lor! M ult m ai puţin decât aventura, cuceririle şi ambiţia!... E a avea d rep tate... dar şi greşea. E l era altfel. Brusc, Angelica îl binecuvânta de a fi aşa de diferit de “ceilalţi”, atât de greu de cunoscut, de înţeles, de m isterios chiar şi pentru ea, capabil de durităţi incredibile, dar şi de tandreţe şi de b u nătate inim aginabile şi capabil deasem enea de a m ărturisi că doar ea, Angelica, îi învinsese neîncrederea profundă faţă de sentimentul carei um pluse inim a, aproape fără voie, că d o ar ea îl putuse cuceri cu adevărat, îl înlănţuise fără ca el să se team ă sau să se dispreţuiască. E a b in ecu v ân ta m ân ia care-1 cuprinsese când o crezuse necredincioasă, lucru atât de neobişnuit pentru el, ca fiind dovada forţei pasiunii lui pentru ea. “ Odinioară, cu toată dragostea pe care ţi-o purtam , am putut trăi fără tin e ... D ar astăzi, n-aş m ai p u te a ...” în ciu d a acestor cuvinte p e care şi le am intea, gândul că Am broisinei era acolo îi trezea în inim ă o team ă atât de arzătoare, încât i se tăia respiraţia. C um putuse oare sirena asta prim ejdioasă să-i scape lui Phipps? — Sunteţi sigură că e vorba chiar de ea? întrebă ea. — N u există nici o îndoială. Este acolo cu o întreagă trupă de Fete ale regelui. Se spune că însuşi dom nul de Peyrac le-a adus şi că poate la v a escorta p ân ă în Q uebec. D in nou, A ngelica simţi păm ântul fugindu-i de sub picioare. Joffrey de Peyrac fusese oare anunţat de capturarea A m broisinei de căţea englezi?.. C ând trecuse în larg de Port-R oyal şi de Gouldsboro fără să se oprească, căuta oare să o întâlnească, să o elibereze? ^Ea n u voia să-şi arate îndoielile faţă de M arcellina şi nici să nege încrederea faţă de soţul său. C eea ce era între ea şi el era prea Personal, prea delicat ca să fie exprim at prin cuvinte şi chiar durerea, Sau încrederea ei de nezdruncinat n u priveau pe nimeni.

308

ANNE şi SERGE GOLON____________________

— Bine, zise ea în sfârşit, vom vedea. — Plecaţi, totuşi? — Sigur! T rebuie să-l întâlnesc neapărat, după câte s-au întâm plat aici. Şi vă voi cere deasemenea, M arcellina, să nu-1 puneţi la curent p e dom nul de V illedavray despre p rezen ţa ducesei de M audribourg p e coasta de est. V reau să-i cer să m ă însoţească acolo, căci am nevoie de m ărturia lui. D acă află că este acolo, poate va refoza să vină cu mine. — A m înţeles, aprobă M arcellina. O sclipire de admiraţie îi traversă frum oşii ochi căprui care o fixau pe Angelica. — Sunteţi o m are doamnă! făcu ea, încetişor. Ele ieşiră în curtea din faţa casei. în vale, strigătele oamenilor amestecate cu cele ale cormoranilor şi coţofenelor de m are căpătaseră o altă tonalitate. Toată populaţia se în d rep ta spre u n pu n ct de pe plajă. O am enii se strigau şi arătau ceva în direcţia stâncilor. — Se pare că este un înecat în golf, zise Marcellina, punându-şi m âna streaşină la ochi. C âteva clipe m ai târziu, apăru un corp inert pe plajă. — O fi răm as oare vreun u n om la b o rd u l navei şi nu i s-a observat dispariţia? îşi dădu cu părerea Angelica. — Cine ştie?... E atâta lume care îşi pierde tim pul pe la noi în acest anotim p... Cantor se desprinse din grupurile strânse îh jurul cadavrului şi urcă cu p aşi m ari cărarea m ărginită de flori spre cele două femei. Când ajunse, gâfâind, Angelica ghici despre ce era vorba-după figura lui răvăşită. -“Ei” l-au prins, aruncă tânărul. Este C lovis!...

12 Angelica nu trebui să-l convingă pe Villedavray s-o însoţească. El i-o luă înainte, declarând pe u n ton fără replică: — V ă iau cu mine. N -o să răm ânem aici să aşteptăm cine ştie ce. T rebuie să m ă întorc cât m ai repede în Q uebec să-i raportez dom nului de Frontenac ce se petrece în A cadia. B ătrânul NicolaŞ Parys, regele coastei de est, are câteva obligaţii faţă de mine. O sâ-n11 găsească o n av ă şi cu ce să m i-o um ple: piei, sare, cărbune. Nu vreau să m ă întorc cu m âinile goale în Q uebec, ar fi de neconceput

ANGELICA ŞI DEMONUL

309

Iar pungaşul ăsta de naufragiator sigur are ceva pradă din piraterie în cufere. D e data asta va trebui să-m i arate fundul lăzii, altfel îi ridic drepturile asupra insulelor. R ăm ân ea doar p ro b lem a transportului pe u scat - adesea m lăştinos - a u n o r b agaje d estu l de grele, căci, p ân ă la urm ă, guvernatorul recuperase m ulte lucruri, printre care şi soba de faianţă olandeză şi cufărul lui Saint-Castine. A lexandre salvă situaţia propunând să încarce totul p e vasul “său” de comerţ, vasul flam and al fraţilor Defour, şi să le transporte cu viteza unui cal în galop pe fluviul Petit-C ondiac până la punctul extrem unde se putea naviga. D e aici, exista un sistem de transport la edec foarte bine organizat. în m ai puţin de patru zile, încărcătura putea fi p e p la ja de la S hediac, de un d e să fie luată de o şalupă trimisă din Tormentin. Faţa guvernatorului se lumină. — G enial, strigă el. A m spus întotdeauna că acest băiat este genial! V ino în braţele m ele, A lexandre! V ăd că n-am m uncit în zadar să-ţi dezvolt inteligenţa. Fie: eşti puţin frivol, puţin uşuratic, dar dacă-ţi p u i p asiu n ea de a sări p rin cascade şi valuri în slujba celor care te iubesc, îţi iert m ulte lu cru ri... H aide, du-te, prietene şi fii binecuvântat!... El m ai puse la punct câteva amănunte. A r fi vrut ca Alexandre să-i escorteze bagajul p ân ă la Torm entin, căci se tem ea că-i v a fi furat totul p e plaja de la Shediac. “C u toate pescadoarele astea din toată lum ea care se înghesuie pe coastele noastre v a ra ...” îi dădu lui A lexandre o m are sum ă de bani ca să-i găsească acolo nişte paznici buni sau să închirieze o şalupă, i-o luă înapoi, hotărând că tinerii erau prea nebuni ca săm ai aibăşi bani în buzunare, şi în sfârşit, i-o încredinţă iar cu tot felul de recom andări p e care Alexandre la asculta cu obişnuitul său aer plictisit. N u aştepta decât ultimul cuvânt ca să sară în navă şi să ridice pânzele. — C um să-i m ai înţelegi pe tinerii ăştia?! suspină Villedavray. Vara îi înnebuneşte. O să-l m ai v ă d la iarnă, când o să v in ă să-şi încălzească picioarele la soba m ea de faianţă şi să m ănânce m ere în caram el... o specialitate a servitoarei m e le ... veţi vedea! A cum , e vorba să găsim u n vas şi să salvăm ce m ai poate fi s a lv a t... Ah! Acadia asta! U n sp in în coasta m ea! U n adevărat cazan de vrăjitoare!... N -o să m ă m ai în to rc ... Şi totuşi, o iubesc pe Vlarcellina şi pe micuţul m eu Chem bin!... In ceea ce o privea, A ngelica trim itea înapoi “Le R ochelais” cu locotenentul Vanneau şi câţiva oameni din echipaj. El va înconjura

310

ANNE şi SERGE GOLON

N oua-Scoţie şi-i v a aştepta la T onnentin sau la Shediac, după ce va face escală la Gouldsboro ca să-l pună la curent pe Colin Paturel cu peregrinările lor. E a îi păstra pe de B arssem puy şi câţiva oameni drept escortă. A ngelica ar fi preferat ca fiul său, Cantor, să răm ână căpitan al “Rochelais-ului”, dar băiatul refuzase s-o părăsească. “Peste două zile voi fi lângă tatăl tău, îi spusese ea, şi p este alte câteva o să ne în tâ ln im ... de ce te te m i? .. . ” D ar el se în căp ăţân ă fără să-i dea m otivaţii precise. E a trebuia să facă eforturi p e n tru a-i ascunde propriul ei zbucium şi a nu-1 pune la curent cu ce aflase în legătură cu ducesa de M audribourg. D ar, fără în d o ială că el intuia ceva sau auzise unele zvonuri despre asta. D e aceea, n u insistă. Prezenţa lui, în fond, îi făcea bine. Fireşte, Piksarett m ergea şi el în călătorie, încântat de el însuşi. Părea vesel. Totuşi, Angelica, începând să-l cunoască bine, simţea că este în alertă ca şi cum ar fi trebuit să înainteze p e teren inamic. — M aleciţii sunt nişte anim ale puturoase, zise el. N -au alţi aliaţi decât alcoolul şi m ărfurile de pe vase. în afară de asta, abia dacă disting u n irochez de u n frate abenakis... B ăştinaşii erau agitaţi, vorbind de război, de răzbunare, de darurile care le fuseseră promise, dar nu le prim iseră. M ulţi dintre ei urm ară caravana, fără să ştie de ce. V illedavray credea că o făceau pentru a-1 o n o ra p e el, guvernatorul A cadiei. D ar P iksarett nu prevedea nimic bun cu această escortă turbulentă. Indienii din regiune luaseră deja de la bordul navelor de pescuit sezoniere m ultă băutură. Se apropia v rem ea când urm au să se dedea, după ce vor fi pus în com un în fiecare trib proviziile de apă-de-foc, la beţiile de toamnă care se soldau cu m orţi şi crim e şi care, la ei, luau form a tradiţională de ceremonii magice. D in fericire, prezenţa celor doi fraţi D efour, ca şi a câtorva dintre fiii M arcellinei, care erau oam enii locului şi aveau rude sau fraţi de sânge p rin tre aceşti indieni, asig u ra p a z a caravanei. N erăbdarea A ngelicăi, atât de a clarifica situaţia cât şi de a părăsi aceste locuri sălbatice, abandonate de D um nezeu şi de oameni, era atât de m are încât îi conducea pe cărările din Chignecto într-un ritm pe care doar sălbaticii îl pu teau susţine fără greutate, m archizul plângându-se necontenit că nu-i putea urma. D ar ea era indiferentă la lam entările sale, ca şi la peisajele înconjurătoare. Trebuia să ajungă foarte repede şi m ergea adâncită în gânduri, care i se am estecau în cap fără să aibă curajul să Ie tennine sau să şi le organizeze. T rem ura la gândul că A m broisine ar putea atenta la

ANGELICA ŞI DEMONUL

311

viaţa lui Jofîrey. Villedavray spusese despre ea: “Este specialistă în otrăvuri.. O m orâse m ai m ulte persoane. D ar Jofîrey nu era omul care să se lase om orât prosteşte, cu atât m ai puţin să fie înşelat de vreo fiinţă, fie ea şi o fem eie seducătoare, care ar fi avut faţă de el intenţii ciim inale... Ea-1 cunoştea şi-şi aminti luciditatea lui deosebită, distanţa pe care o păstra între el şi ceilalţi, viclenia şi stăpânirea de sine în care intra şi o parte de dispreţ şi de neîncredere în umanitate. A ceste lucruri, care o răniseră uneori pentru că avea impresia că nu va putea niciodată să-l înţeleagă total, o bucurau acum , căci erau o chezăşie că nu se va lăsa înşelat de o Am broisină. Ea m ergea acum ca vântul, dusă de nevoia de a i se arunca în braţe, de a-1 simţi în sfârşit viu, v iu ... Ceea ce va unna, ce v a afla apoi, nu va mai avea nici o im portanţă...

312

ANNE şi SERGE GOLON

GOLFUL SAINT-LAURENT SAU CRIMELE

1 B retonul d in Q uim per care, plictisit de pescuit întreaga zi, singur în bărcuţa lui, se hotărâse să tragă un pui de som n câteva ore într-un golfuleţ îndepărtat, populat doar de pescăruşii de pe ţărmuri, nu-şi crezu ochilor când văzu ieşind din pădure o fem eie blondă, îmbrăcată regeşte, însoţită de un senior în redingotă brodată, prăfuită, de u n ofiţer, u n tânăr blonziu, g en paj şi de o tru p ă de indieni îm podobiţi cu pene. Parcă întreaga curte de la Versailles se plimba în aceste regiuni îndepărtate ale A m ericii de N ord, hălăduind de-a lungul ţărm urilor urât m irositoare, înceţoşate, răspândind vapori infernali, pline de ţânţari, în căldura apăsătoare a zilei, în tim p ca nopţile reci şi um ede anunţau că în curând vor clănţăni din dinţi sub viscolele polare ale iernii. L a T idm agouche se afla deja acea ducesă şi acum venea şi asta din pădurile sălbatice, ca de la plim bare şi se îndrepta direct spre el. Curând grupul noilor veniţi înconjură bărbatul, culcat încă pe nisip şi aiurit. — D e unde eşti, prietene? întrebă Villedavray. — Din Quimper, monseniore. — S ezonier... Căpitanul tău plăteşte taxa? — Bătrânului Parys, da. — D ar guvernatorului provinciei? — Să se ducă la dracu, răspunse bărbatul, căscând cu zgomot, întins încă pe jos. L a urm a urm ei, el era acasă pe aceste ţărm uri unde bunicul străbunicul şi toţi strămoşii lui veneau de secole să pescuiască şi s® săreze peştele în fiecare anotim p.

ANGELICA ŞI DEMONUL

313

— Vedeţi ce obraznici sunt aceşti ţărănoi! strigă Villedavray, înfigând b astonul cu furie în nisip. P eştele este u n a din bogăţiile Acadiei. D ar toţi aceşti basci, portughezi, nonnanzi şi bretoni găsesc că e norm al să vină să se îngraşe pe cheltuiala statului, fără să dea un bănuţ. — Să te îngraşi, e prea m ult spus, protestă om ul, catadicsind să se ridice. Scoţându-şi cizmele, îşi dezgoli gleznele jupuite de sare. — M uncim din răsputeri trei sau patru luni şi nu ne întoarcem mai bogaţi acasă. A bia dacă ai cu ce-ţi plăti câteva duşti înainte de a pleca din nou. — V orbeşte bine franceza p e n tru u n b reto n din Q uim per, remarcă V illedavray care se calm a repede. D e unde este căpitanul tău? — D e la F a o u e t. — Tot din Com ouaille, dai- din nord. A u acelaşi dialect galic ca şi oam enii din C om w ell din A nglia. C um se num eşte căpitanul tău? — V ă v a spune singur dacă-1 veţi întreba. — Perfect, asta vom face. Pentru că suntem fără vas, o să ne iei în b arca ta şi o să n e conduci la el. — Toată om enirea asta? se înspăim ântă omul. Angelica interveni. — Aşteptaţi puţin, marchize. V rem să ştim unde este ancorată nava acestui m atelot şi dacă este în regiunea unde vrem să ajungem, Tidmagouche lângă Tormentin... Se p ă re a că, într-adevăr, acolo îşi făcuseră sălaşul aceşti bretoni din Com ouaille pentru anotim pul verii. A veau u n contract de secole cu bătrânul Parys a cărui reşe d in ţă de vară şi pu n ct de comerţ era Tidmagouche. — Terenul este frum os şi golful e m are. E ste m işcare pentru noi, fără ca m unca să sufere. Vasele piraţilorvin, apoi pleacă. Chefuim Şi noi puţin cu ei... — N u e acolo, în acest m om ent, o m are doam nă franceză, ducesa de M audribourg? întrebă A n g elica, cu u n ton ce se v o ia detaşat. — B a da, o stricată! D ar n u e p e n tru noi. E pentru piraţi şi pentru bătrân. L a urm a uim ei, eu n u ştiu n im ic . Poate n u e pentru rumeni. Noi, cei de Ia pescărie, nu n e am estecăm cu oam enii ăştia. Le-am curta puţin pe fetele care o însoţesc, dar sunt bine păzite şi aPoi, în sezon m uncim aşa de m ult încât n u m ai suntem în form ă şi Capitanul ne ţine din scurt.

314

_______________ ANNE şi SERGE GOLON •____________________

A ngelica se tem ea ca om ul să n u apropie num ele lui Joffrey de cel al A m broisinei. D ar el nu suflă un cuvânt. E a fii puţin laşă şi preferă să nu pună întrebări. Marchizul de Villedavray deschise ochii mari: — C um ? C e -a u d ? ... D ucesa este acolo şi o ştiaţi?! Şi nu mi-aţi spus?!... — A m socotit că e de prisos. — D e prisos! F o arte grav, din contra. D a c ă aş fi ştiut că ticăloasa se găseşte acolo, n-aş fi venit pe această parte. M -aş fi dus la Shediac cu Alexandre. .— Precis, dar v o iam să veniţi. A m n ev o ie de m ărturia dumneavoastră. — A h, încântător! Şi cine v-a avertizat de prezenţa ei în golf? — Marcellina! — Şi nici ea n u m i-a spus nim ic! A şa-s fem eile, exclam ă Villedavray cu am ărăciune, te alintă, te înconjoară cu atenţii, crezi că te iubesc... apoi, cu prim a ocazie, se aliază între ele şi te trimit la m oarte sau te provoacă fără nici cel m ai m ic scrupul. Şi se îndreptă cu u n pas hotărât spre m arginea pădurii. — M ă întorc. — N u, îl im ploră A ngelica apucându-1 de pulpana hainei. Nu m ă puteţi părăsi aşa. — Vreţi să m ă asasineze? — N u, vreau să m ă ajutaţi. — O să m ă d e m a ş te ... — N u, o să ştiţi să-i adorm iţi neîncrederea. A veţi talent de comediant, cum m i-aţi spus. Folosiţi-1!... — E a e m ai tare decât toţi com edianţii din lume. — Ce contează! A m nevoie să m ă ajutaţi, im ploră Angelica. Totul se v a ju c a a c u m ... a c o lo ... pe acel ţărm . Şi v a fi o rib il.. • o rib il... O s im t... N u m ă puteţi părăsi. Vocea îi trem ura fără voia ei şi crezu că va izbucni în lacrimi. — ... Soţul m eu v a fi şi el acolo, fără în d o ia lă ... Trebuie să-i vorbiţi, să-i spuneţi ce ştiţi despre ea, să-l c o n v in g e ţi... la nevoie... M archizul rid ică ochii pentru a întâlni p riv irea patetică a Angelicăi şi înţelese ce o tortura. — Fie! zise el, în sfârşit Să nu se spună vreodată că am lăsat o fem eie în necaz fără să o ajut. Şi se îndreptă din spate, sprijinit în bastonul său cu m âner de argint şi se ridică. — Fie, repetă el, hai să înfruntăm Diavoliţa!

ANGELICA ŞI DEMONUL

315

2 E ra u n păm ânt scăldat în m iresm e grele tot tim pul verii căci, de la p ro m ontoriul G aspe, în nord, care face să com unice golful Saint-Laurent cu fluviul cu acelaşi num e, u n şirag de plaje şi golfuri înţesate de b ă rc i şi vase ancorate pu rtân d u n fel de p latform e de ■lemn p e piloni, destinate să “p reg ătească” peştii, şi pân ă-n sud, dincolo de C anso, se întindeau leghe şi leghe de peşti uscându-se pe parm alâcuri de nuiele. îm p ărăţia peştelui, golful Verde! C eaţa domnea aici, translucidă şi galbenă, ca un abur sulfuros. Dincolo de ceaţă se întindea golful. D in cauză că ziua sa cădea în ziua în care francezul Jacques Cartier adusese Crucea la Gaspe, num ele sfanţului Laurent fusese m ult utilizat: un fluviu lung de m ai multe m ii de mile, un g o lf m are cât Franţa, presărat cu insule gigantice: A nticosti la nord, Terra-N ova la est, la sud insula Saint-Jean, lipsită de copaci, cu falezele roşii, ca u n rubin aşezat în m are, apoi insula Royale, ca un inelde antracit în jurul unui lac imens. în centra, arhipeleagul M adelaine: insula Dem onilor, insula Păsărilor, cele num ite Pointe-aux L oups, H avre-aux M aisons, L a G rosse... în fiecare an în iunie, oam enii flotilelor, veniţi de pe coastele Europei, se abăteau asupra acestor locuri ca o m igraţie irezistibilă de păsări ce-şi fac cuibul fiecare în colţul său şi nu se m ai m işcă. Primul venit era “ stăpânul pietrei” . E l se instala acolo cu echipajul său pentru luni de zile, ca într-o proprietate privată. A şa apăra în ochii Angelicăi ţărmul Tidmagouche din Tormentin când ancoră acolo pe la m ijlocul zilei. C apul Tormentin, după care era n um it locul, era m ult m ai departe, la nord, şi nu se vedea. In realitate, acest ţărm era u n loc fără num e, m i Ioc pentru pescuit peşte, pentru com is crim e şi pentru a-ţi vinde sufletul diavolului... Aici urm a să se petreacă totul, cum îi spusese lui Villedavray. Ea privea apropiindu-se m alul în cadenţa lentă a vâslelor m ânuite de breton. S oarele era în că sus pe cer, o p a tă alburie şi orbitoare în spatele ceţii. M area era ridată de m ici valuri scurte, strălucitoare, ■parca în care luase loc Angelica împreună cu indianul Pilcsarett înainta mcet. U nica pânză n u era de nici un ajutor căci vântul încetase. Piksarett, înalt, deşirat, drapat în pielea neagră de urs şi înarmat Cu lancea, arcul şi săgeţile sale, urcase cu Angelica în ambarcaţiunea

316

ANNE şi SERGE GOLON

p rea m ică să prim ească m ai m ult de două p erso an e în afară de m arinar şi de m aterialul de pescuit. C eilalţi o u rm au p e uscat, ceea ce la c e rea m a i m ulte ore. D rum ul făcea u n lung ocol pentru a înconjura m laştinile şi turbăriile din spatele aşezării. A ngelica sări pe nisip fără team ă că-şi va uda picioarele până la genunchi. B reto n ii îi arătă locuinţele care urcau în etaje spre vestul plajei, la poalele falezelor. Aceste locuinţe se înălţau în dezordine ca nişte plante sălbatice, m ari şi mici, acoperite cu şindrilă sau cu paie, şi chiar cu muşchi. Fortul din lemn domina totul, ca u n m onstru negru şi m ai departe, p e m alul unui prom ontoriu invadat de brazi, lângă silueta unei cruci, se în ălţa o m ică capelă cu o clopotniţă fragilă, zugrăvită în alb. A ngelica se repezi spre coastă, nebăgând în seam ă activitatea de pe plajă unde lucrau pescarii. N ici ei nu-i dădură atenţie. Brusc, se trezi printre Fetele regelui. Feţele lor apăreau ca dintr-un coşmar: Delphine, M arie-laD ouce, Jeanne M ichaud şi copilul său, Henriette, A ntoinette şi chiar Petronille Damourt. Figurile lor îi păreau albe şi şterse, sub p alo area cerului. Şi chiar erau p alid e ca m oartea recunoscând-o, bm sc apărută în faţa lor. — U nde e binefăcătoarea voastră? le strigă A ngelica. U n a dintre ele schiţă u n gest în d ire c ţia casei celei mai apropiate. A ng elica se avântă şi trecu d in tr-u n salt p este piatra pragului. A colo o văzu p e A m broisina de M audribourg.

3 D iavoliţa era aşezată lângă fereastră, cu m âinile împreunate p e genunchi, în atitudinea de m editaţie şi ru g ăciu n e care-i era obişnuită. E a întoarse capul şi ochii ei îi întâlniră pe cei ai Angelicăi. U n zâm bet i se ivi pe buze şi spuse simplu: — Dumneavoastră! N u părea surprinsă. Surâsul său b lân d îi răsff ângea buzele. D ar în acest surâs se sim ţea fiinţa rea ce se ascundea în spatele aparenţei ei graţioase. — N u credeam să vă m ai v ă d ... — D e c e ? ... îi aruncă A ngelica, p e n tru că aţi dat ordin complicilor dum neavoastră să m ă execute? Sprâncenele ducesei se înălţată cu m irare. — Complicii mei?

ANGELICA ŞI DEMONUL

317

Ochii Angelicăi parcurgeau toate colţurile camerei. “U n d e este el?” gândea ea, nerăbdătoare. Dai- sub privirea ironică a Ambroisinei, îşi reţinu aceste cuvinte care-i ardeau buzele. — Vedeţi? zise ducesa clătinând din cap, nu pot fi m anevrată atât de uşor. C redeaţi că aţi scăp at de m ine p en tru totd eau n a predându-m ă acelui en g lez... Ei bine! Iată-m ă liberă şi departe de Noua-Anglie. — C um v-aţi aranjat cu P h ip p s?... — A sta v ă intrigă, nu-i aşa? Şi râse cu râsul ei gângurit din piept. — Când eşti o femeie abilă, te înţelegi întotdeauna cu un bărbat bine dotat cu atributele pe care i le-a dat natura. E a o exam ină pe A ngelica cu o curiozitate batjocoritoare. — D e ce-aţi v e n it? ... C a să-l c ă u ta ţi? ... C u siguranţă n u vă temeţi de suferinţă... în acel m oment, ochii Angelicăi căzură pe o haină atârnată pe perete intr-un colţ. E ra vesta lui Joffrey, cea din catifea verde închis, ornată cu câteva broderii de argint pe care o purta de obicei. A m broisine urm ări direcţia acestei priviri şi zâm betul său se accentuă. — E i da! făcu ea p e u n to n uşuratic. Ei da! draga m e a !...

asta este\... F ără să m ai gândească, A ngelica traversă sala dintr-un salt. La vederea hainei, întreaga sa fiinţă ţresărise. O atinse cu m âna şi ar fi v rut să-şi înfunde obrazul în e a . îşi trecea degetele peste stofa, încercând să-i evoce prezenţa adorată. — M -aţi înţeles? insistă A m broisine, cu o voce m etalică. El este aici cu m ine: este amantul m eu !... Angelica se întoarse cu vioicune şi din nou ochii ei examinară locurile. — F ie !... Atunci, unde este? S ă vină să-m i spună chiar el!... Unde e ste ? ... O um bră trecu pe figura ducesei. — în prezent, lipseşte, conveni ea. A ridicat pânzele acum două zile şi nu pot spune exact în ce direcţie. Teixa-Nova, cred, dar trebuie să se în to a rcă ... A ngelica înţelese că n u m inţea şi nu ştiu dacă în acea c lip ă . simţea o decepţie am ară sau uşurarea de a vedea îndepărtându-se momentul confruntării cu el, în faţa Ambroisinei. — M i-a cerat să-l aştept aici, reluă ducesa pe un ton dulceag,

318

ANNE şi SERGE GOLON

a afirmat că se întoarce într-o săptăm ână cel m ult şi m -a im plorat să nu p le c ... E nebun după m in e ... A ngelica o privi ca şi cum ar fi fost transparentă şi asem enea vorbe nu ajungeau la urechile ei. — M -aţi auzit? rep etă cealaltă cu o v o c e în care se sim ţea nerăbdarea şi uitarea. M -aţi înţeles?... Sunt am anta lui, vă spun! — N u cred nimic. — D e ce? Credeţi că sunteţi unica fem eie din lum e care poate fi iubită?... Suntem amanţi, vă spun! Nu! Minţiţi. .— C um puteţi fi atât de categorică?... — II cunosc prea bine. Instinctul lui e sigur şi experienţa lui - chiar şi cu fem eile - este m are. N u este om ul care să se lase înşelat de o fiinţă atât de josnică ca dum neata. D ucesa scoase o exclamaţie batjocoritoare şi sim ulă surpriza. — Ce să zic! îl iubiţi, s-ar spune. Sunteţi nebună! Dragostea nu există... N u -i decât o iluzie, o legendă p e care oam enii au inventat-o ca să se distreze p e p ă m â n t... D oar carnea contează şi pasiunile devorante pe care le inspiră.. V -am spus-o în legătură cu Phipps, nu există bărbat pe care o fem eie abilă să nu-1 poată înşela dacă se p ric e p e !... A n gelica izbucni în râs. Şi-l im aginase pe bietul Phipps luptându-se cu această fem eie desfrânată... Sărm anul cedase oare unui asem enea asalt? Fără nici un fel de îndoială! Puritanii n u sunt înarm aţi pentru genul acesta de ispite, frica de păcat, în sufletul lor, nu este egalată decât de fascinaţia pe care o ex ercită asupra lor puterea R ăului. A r greşi să dispreţuiască plăcerile p e care i le ofeream, pentru o fem eie ca dum neata... A ngelica încetă să m ai râdă. Subitul său acces de ilaritate o d econcertă p e A m broisina care o privi fără să înţeleagă, uluită. —-Râdeţi! Sunteţi n eb u n ă?... N u reuşiţi să înţelegeţi că şi el este supus greşelii, ca toţi bărbaţii?!... E suficient să le găseşti punctul slab. — El nu are puncte slabe. . — Trebuie să credem că d a ... fiin d c ă ... ce i-am spus l-a convins foarte u şo r c ă ... — C e i-a is p u s ? ... —- O h ! foarte sim plu... Când m -a întâlnit la L e H eve unde-i cerusem lui Phipps sa m ă d e b a rc e ... I-am dezvăluit că primul dumitale gest după plecarea sa din Gouldsboro... a fost să-l întâlneşti pe Colin P atu rel... şi să i te dăruieşti lu i...

ANGELICA ŞI DEMONUL

319

— A i făcut asîal — C um ai p ă l i t , m urm ură A m broisine exam inând-o cu o atenţie crudă. Deci, nu m -am înşelat prea m ult în părerile mele despre dum neata şi frum osul n o n n a n d taciturn. îl placi şi el te iu b eşte ... Ca şi a lţii... Toţi bărbaţii te iubesc şi te doresc. Expresia i se schim bă brusc şi spuse scrâşnind din dinţi: • — M oartă! A ş vrea să te v ă d m o artă!... Apoi, cu un strigăt sfâşietor: — Nu! nu! n u m oartă!... D acă ai muri, lumina vieţii m ele s-ar stinge! O h, Doam ne! Cum îţi pot dori în acelaşi tim p m oartea şi să fiu atât de disperată doar la gândul că ai putea dispărea din această lum e?... Ah! am venit prea târziu! D acă m -ai fi iubit, ar fi fost altfel. Aş fi fost sclava ta şi tu a m ea. D a r te-ai legat de bărbat, de acest animal josnic!... Bărbatul te-a înlănţuit!... Şi începu să debiteze obscenităţi atât de u luitoare în cât A ngelica o privea cu ochii m ăriţi ca şi cum ar fi văzut şerpi ieşind dintre buzele ei minunate. Paradoxal, această ieşire isterică a ducesei o salvă pe A ngelica de o criză asem ănătoare. C ând A m broisine îl dezvăluise acuzaţia pe care i-o adusese în faţa soţului ei, întrevăzuse într-o clipă ce ravagii putea produce în sufletul lui Jofîrey de Peyrac o asem enea acuzaţie. îm p ă c are a lo r era recen tă şi cu p u ţin tim p înainte îi văzuse faţa transform ându-se de o m ânie teribilă doar la gândul că ea s-ar fi putut oferi lui B arbă de Aur. încet, încet, cu nesfârşite precauţii, adunându-şi curajul şi lăsând deoparte orgoliul, găsind în profunzim ea dragostei lor forţa de a face faţă unei asem enea încercări, reuşiseră să panseze rănile adânci pe care şi le provocaseră unul altuia în acel m om ent dramatic. D ar pe rana încă recentă din inim a lui Peyrac, cât de corozive fuseseră cuvintele Am broisinei!... E a simţi că ameţeşte ca în faţa unei catastrofe pe care în zadar încerci s-o prevezi şi s-o ocoleşti. Totul era pierdut. L o vită de m oarte^nu m ai avea decât u n gând: să fugă unde vedea cu ochii. In acel m om ent, A m broisine, izb u cn in d în im precaţii dem enţiale, o făcuse să-şi revină oarecum . R eacţia ei îşi schim bă direcţia şi m ânia îm potriva A m broisinei o arse ca u n fier înroşit. — D estul, strig ă ea b ătân d din p icio r şi ţipând m ai tare ca Ambroisine. Eşti odioasă, respingătoare! Taci din gură! Sigur, bărbaţii nu sunt sfinţi, dar num ai fem eile ca tine îi degradează şi îi prostesc. Taci, îţi ordon! Bărbaţii au şi ei dreptul la respect! Tăcură am ândouă în acelaşi m om ent şi se înfruntară, faţa în faţă, gâfâind.

320

ANNE şi SERGE GOLON____________________

— C u siguranţă, eşti uluitoare, reluă Am broisine privind-o ca şi cum ar fi avut brusc în faţa ei o fiinţă stranie. Ce! îţi demonstrez că iubirea, idolul, zeul tău este supus greşelii... şi m ai găseşti încă puterea să-m i dai le c ţii... Şi ca să aperi bărbaţii, toţi bărbaţii.'.. Pe cuvânt! D in ce specie faci parte? — N -are im portanţă... Urăsc nedreptatea şi există adevăruri pe care nu te voi lăsa să le târăşti în noroi, oricât de savantă, inteligentă şi influentă ai fi. U n bărbat este ceva grav şi foarte important, şi nu e u n m otiv, din cauză că spiritul lor ne este uneori inaccesibil nouă, femeilor, săne răzbunăm pentru incapacitatea de a-i urmaînjosindu-i şi transformându-i în sclavi... Abigael îmi spunea ceva de genul acesta într-o seară... — Abigael! D in nou, ducesa scoase un ţipăt de ură. — A ii!... N u rosti acest num e în faţa m e a ... O urăsc! Protestantă ipocrită! O detest... O priveai cu atâta duioşie. Tăifăsuiaţi la nesfârşit îm preună... V -am văzut pe fereastră. îţi puneai capul pe um ărul ei. A i dormit lângă e a ... îi ţineai copilul în braţe şi-l acopereai cu sărutări... — Ţ ipătul din noapte, erai t u ... — C um să suport u n asem enea spectacol fără să m or de d u rere... Erai acolo, fericită, lângă e a ... vie şi fericită... şi totuşi ar fi trebuit să fie m oartă, m oartă de o sută de o r i... A ngelica se apropie. Sim ţea că-i stă inima. — A i încercat s-o otrăveşti, nu-i aşa? E a vorbea cu jum ătate de voce, cu dinţii strânşi. — ... Şichiartui-aipregătitm oarteaposibilăîntim pulnaşterii. Când ai ghicit că i se apropie sorocul şi că v a fi fără îndoială noaptea, ai venit să-mi pui drogul în cafea... D oam na Carrère a fost cea care a baut-o în locul m e u ... din întâm plare... Altfel aş fi dorm it în acea noapte şi ştiai că A bigael putea să m oară fără îngrijirile m e le ... şi ai trim is alcool bătrânei indience ca să nu fie în stare s-o a s is te ... Şi m ai târziu, ai vărsat otravă în ceaiul pe care i-1 p reg ătisem ... M-ai auzit spunându-i că trebuie să bea de m ai m ulte ori pe z i ... Te-ai întors după-amiazaprintre vizitatori ca să-ţi îndeplineşti nelegiuirea... D in fericire, L aurier a pus coşul în faţa cănii. Severine nu s-a mai gândit la asta. Eu, seara, am aruncat m ixtura pe fereastră... Porcul Bertillei a m urit... E a vorbea ca în vis, îngrozită. — Ai fi vrut s-o om or pe Abigael cu mâi nile m ele !... — O iubeai, repetă A m broisine, şi pe m ine nu m ă iubeai... Te pasiona oricine în afară de mine: ea, de copiii, de p iso iu l...

ANGELICA ŞI DEMONUL

321

— Pisoiul m e u ... Tot tu ai fo st... T u l-ai lovit, l-ai torturat... /ji ! înţeleg acum. Pe dum neata te v edea în noapte când se zburlea de g ro ază... Angelica era lângă Ambroisine şi se aplecă, cu ochii strălucind: — Ii voiai m oartea şi lu i... D ar a p u tu t să scape la tim p ... din ghiareletale... — E greşeala t a ... O expresie de fetiţă prefăcută apăru p e faţa ducesei. — Făceai totul ca să se întâm ple aceste lucruri... D acă m-ai fiiubit... —r D ar cum vrei să fii iubită, indiferent cum, strigă Angelica, luând-o de p ă r şi scuturând-o brutal, dacă eşti un monstru!... O apucase o asem enea furie încât ar fi putut, i se părea, să-i smulgă capul. D ar se opri văzând după expresia feţei A m broisinei că acesteia îi plăcea violenţa asupra ei. Ii dădu drumul brusc şi ducesa căzu pe p o d eau a de păm ân t bătut. C a şi în n o ap tea de la PortRoyal, când apăruse goală în mantia stacojie, u n soi de lumină extatică se răspândea pe faţa ei cu ochii pe jum ătate închişi. — Da, m unnură ea, om oară-m ă... om oară-m ă, iubita m e a ... Angelica, ieşită din fire, începu să se învârtă în cerc prin cam eră '— A p ă sfinţită! Să m i se dea ap ă sfinţită! striga ea. Pentru D um nezeu, apă sfinţită! C u asem enea fiinţe, cred că e nevoie de sfeştanie şi exorcism e... A m broisine izbucni într-un râs strident. R âd ea aşa de tare încât o podiniseră lacrim ile... — A h ! eşti fem eia cea m ai am uzantă pe care-am întâlnit-o vreodată, re u şi ea să spună. C ea m a i d e lic io a s ă ... cea m ai im p re v iz ib ilă... A p ă sfin ţită!... Şi c u m ai spus a sta !... E şti irezistibilă... intr-adevăr! Oh! Angelica, dragostea m ea!... Şi ridicându-se, se privi într-o m ică oglindă cu picior care se găsea pe m asă şi-şi netezi sprâncenele cu degetul pe care şi-l înmuiase îngură. — D a, este adevărat, am râs cu tine cum n-am râs niciodată cu nimeni.... A i darul de a m ă înveseli... Ah! zilele de la Gouldsboro... cu prezenţa t a ... D ragostea m ea, suntem făcute să ne înţelegem .... Dacă ai vrea... — Destul! strigă din nou Angelica. Şi ieşi repede din casă. Fugea ca o nebună, îm piedicându-se de pietre. — D oam nă, ce aveţi? ^ Fetele regelui veneau în întâm pinarea ei, livide, căci auziseră strigătele ce veneau din casa unde cele două fem ei se înfruntau.

322

ANNE şi SERGE G O L O N ____________

— U nde este Piksarett? le aruncă A ngelica, gâfâind. — Sălbaticul? — Da! U nde este? Piksarett! Piksarett! — Iată-m ă, prizoniera mea! se auzi vocea lui Piksarett, care îşi făcu apariţia în faţa ei. Ce vrei de la m ine? E a îl fixă cu un aer rătăcit. Nu-şi m ai amintea de ce-1 chemase. Silueta lui înaltă o dom ina şi pe faţa-i ca de lut ars, ochii săi negii şi vioi străluceau ca diamantele. — Vino cu m ine în pădure, zise el, folosind lim ba abenakis, vino p e cărările pădurii... E a este sanctuarul S fântului Spirit..! potoleşte durerile... E a-lum iă şi se îndepărtară repede de cătun spre liziera pădurii, afundându-se printre trunchiurile apropiate ale pinilor şi brazilor acoperiţi de praful cenuşiu provocat de seceta intensă. A junşi în um bra deasă a copacilor, m ergeau repede, căci A ngelica sim ţea câ dacă se v a opri, valul arzător care-i um plea inim a se va sparge şi o va zdrobi. Ajunseră la un luminiş de unde, printre trunchiurile roşcate ale pinilor, se vedea marea, Piksarett se opri. Aşezându-se pe u n buştean, ridică ochii spre A ngelica, m ăsurând-o, c u u n aer batjocoritor. A tunci, valul arzător din inim a ei se sparse. C a lovită, ea căzu în genunchi lângă indian şi, afundându-şi faţa în blana de urs negru, izbucni în hohote de plâns sfâşietoare.

4 — Fem eile au dreptul să plângă, zise Piksarett cu o bunătate surprinzătoare. P lângi, prizoniera mea! O trava din inim a ta se va spăla. a îşi puse o m ân ă p e capul ei şi aşteptă. E a p lângea cu toată fiinţa ei, fără să-şi m ai dea seam a m ăcar de cauzele exacte ale durerii sala. E ra felul prin care scăpa de nebunie. Suferinţa care-i frângea inim a se linişti şi lăsă loc unui calm care-i legăna şi-i adorm ea răul. E coul scăzu d escrescu în cet în ea, lăsând însă în u rm ă o fiinţă îndurerată, uzată, slăbită... A ceastă fiinţă o privea în străfunduri şi-l spunea: “Şi acum, Angelica, ce facem?” E a-şi şterse ochii.^Singură n-ar fi rezistat şocului. Noroc că P iksarett fusese acolo. în toate acele clipe teribile, A ngelica nu încetase de a sim ţi că o prezenţă um ană veghea asupra ei. Nu era totul pierdut. Piksarett îi dădea încredere.

ANGELICA ŞI DEMONUL

323

— El nu-i aici! făcu ea în sfârşit, cu vocea întretăiată de suspine. Iar a plecat n u ştiu unde. Ce-o să n e facem ? — Trebuie să-l aşteptăm, răspunse Piksarett, fixând orizontul alburiu al m ării printre arbori. Este p e urm ele duşmanului, dar se va întoarce. — Să-l aşteptăm , rep etă A n g elica, aici?... L ângă această femeie? S-o întâlnesc în fiecare zi, s-o v ăd cum îşi bate jo c de mine, victorioasă?... N u pot... — He! Şi ce vrei să faci atunci? exclam ă indianul. S-o laşi pe easăînvingă?... . E l se aplecă spre ea, întinzând u n deget în direcţia satului. — ... Să-ţi observi duşm anca, să n u -i laşi o clipă de linişte, să-i pândeşti fiecare cuvânt ca să-i descoperi minciunile, să ţeşi urzeala care o v a pierde, iată ca trebuie să faci dacă trăieşti în acelaşi loc cu ea. Fem eia asta e plină de diavoli, de acord, dar, după câte ştiu, nu eşti încă învinsă. A n g elica îşi puse faţa în m âin i şi, fără să vrea, u n suspin o scutură. C um să-l facă pe Piksarett să înţeleagă ce o durea cel m ai tare? — O dată, m -am dus în valea C elor C inci N aţiuni, povestea Piksarett... Singur... în fiecare noapte am pătruns în sat, apoiîntr-una din casele lungi în care dorm m ai m ult de zece familii la un loc şi am luat scalpul unui războinic adormit... Ziua, erau pe urm ele mele... în fiecare m o m en t treb u ia să le ocolesc capcanele... N u m ă m ai recunoşteam, atât eram de atent să m ă fac invizibil şi să-mi pregătesc lovitura din noaptea urm ătoare. Ei ştiau că eu eram, Piksarett, şeful indienilor Narrangasett, dar nu m -au prins niciodată; nici m ăcar nu m-au văzut. Când am avut douăzeci de scalpuri de irochezi la centură, am părăsit ţinutul. Acum , în valea C elor C inci N aţiuni se spune că mă pot transform a când vreau în spirit. Tot aşa vei fi şi tu aici, printre duşmanii tăi, m ai puternică şi m ai ab ilă decât ei toţi, pregătind înfrângerea lor şi victoria ta. — M i-e fiică, m unnură Angelica. — Te înţeleg. Este m ult m ai uşor să lupţi cu oamenii decât cu demonii. .— A cesta este pericolul pe care l-ai văzut pentru m ine când ai venit la Gouldsboro să ceri răscum părarea?întrebă ea. — Da! D eodată a apărut o u m b ră şi am auzit spiritele rele ţuişcându-se. Em anau din persoanele adunate în acea sală şi deja te m cercuiau... A trebuit să m ă în d ep ărtez ca să scap eu însum i de acea influenţă nefastă şi să-mi regăsesc lim pezim ea spiritului. — D e ce nu m -ai prevenit?

32 4 ____________________ A N N E şi SER G E GQLON_______________________

— F em eile nu sunt uşor de convins şi tu, chiar m ai puţin ca altele. — D ar te-aş fi ascultat, Sagamore. Ştii bine asta. A m încredere în presimţirile tale. — Ce-aş fi putut să-ţi spun? Să ţi-o arăt pe acea fem eie care te însoţea, invitata ta, prietena ta şi să-ţi spun: “E plină de diavoli. Ia seam a: îţi vrea m oartea. M ai rău, vrea pieirea sufletului tău”... Voi, albii, râdeţi de noi când vorbim aşa... N e consideraţi nişte copii m ici sau b ătrâni senili, p e cale să-şi piardă m inţile. Voi negaţi că invizibilul poate fi uneori limpede în ochii noştri... — A r fi trebuit să m ă previi, repetă ea... A cu m e p rea târziu. Totul este pierdut. — D ar te-am prevenit. Ţi-am spus: “O prim ejdie te pândeşte. Roagă-te!” A i făcut-o? — D a... cred. — Atunci de ce eşti disperată? D um nezeu ascultă vocea celui drept când îl strigă din întunericul supărării lui. U nde vezi că e prea târziu şi că totul e pierdut? E a n u îndrăznea să-i explice nobilului indian, atât de stăpân pe simţurile lui ca toţi cei asemeni lui, îndoiala care o tortura în legătură cu cel p e care-1 iubea. — A scultă! E a spune că soţul m eu s-a ataşat de ea şi m-a alungat din inim a lui! — Minte! afirm ă Piksarett cu forţă. C um s-ar putea aşa ceva? E l este O m ul Tunetului. Puterile lui sunt nenum ărate. Iar tu, tu eşti K aw a, steaua fixă. C e să facă el cu o asem enea fem eie? P iksarett vorbea după logica sa, pentru el de nezdruncinat. Depravarea albilor depăşea înţelegerea sălbaticului. — E adevărat, conveni el, că albii su n t destul de ciudaţi. Obiceiul de a apăsa pe trăgaci pentru a-şi apăra viaţa i-a dezobişnuit să şi-o apere p rin rezistenţa sufletului şi a trupului. U n fleac îi epuizează, cel m ai m ic post îi deprim ă şi nu se p ot lipsi de femeie, chiar şi în ajunul unei bătălii, fără să ţină seam a că se prezintă în faţa inamicului slăbiţi şi neatenţi... D ar Om ul Tunetului nu este aşa. — Vorbeşti despre el ca şi cum l-ai fi întâlnit, zise ea. E a îl asculta ridicând spre el ochii strălucind de speranţă. Acea faţă de lut presărată cu tatuaje i se părea în acest m om ent cea mai plăcută din hune. — îl p resim t prin tine, răspunse Piksarett. O m ul p e care-1 iubeşti tu nu poate fi nici viclean, nici josnic, nici şiret, altfel nu 1-a} putea iubi şi servi. O ri, tu îl iubeşti. D eci nu este nici jo sn ic, nici viclean, nici şiret... N u te îndoi de bărbatul pornit la război, femeie! -

ANGELICA ŞI DEMONUL

325

înseam nă să-l slăbeşti de la distanţă şi-i c a şi cum l-ai părăsi Ia primejdie. — A i dreptate. E a dorea să-l creadă, deşi o d u rea în că locul în care lovise Ambroisine. Evocarea num elui lui Colin era totodată ca un coşm ar uitat şi o arm ă care avea a supra am ân d u ro ra o putere de tem ut. Joffrey putea fi încă lovit şi totuşi, pentru ea n u m ai însem na nimic. Se întreba cu mirare cum de existase în viata ei un m om ent de tentaţie carnală cu u n alt bărbat decât el. C e fel de fem eie era ea oare abia cu câteva săptăm âni înainte?... I se părea că trecuseră ani de atunci şi nu se m ai recunoştea. în ce m om ent încetase să fie acea copilă nesigură, dependentă de trecutul şi de lipsurile sale, pentru a deveni cea care era ea astăzi, găsindu-şi certitudinea... dai*prea târziu, poate... O are se întâm plase atunci când sărise în focul bascilor, la M onegan? H em ani d ’A stiguarza îi strigase: “C elui ce trece peste focul Sfântului Ioan, diavolul nu-i poate face nimic în acel a n !” A m intirea acestui avertism ent o îm bărbăta. Piksarett avea dreptate. S oarta îi oferea u n răgaz. C ele câteva zile dinaintea întoarcerii lui Joffrey le va folosi pentru a o dem asca pe Ambroisine. Altădată ştiuse foarte bine să se bată cu arm e egale cu doamna de M ontespan. Sigur, astăzi m iza era alta decât regele, iar adversarii erau şi m ai de tem ut. D ar şi ea avea alte arm e. Reuşita vieţii sale şi bunăvoinţa destinului faţă de ea îi întăriseră inima. Pentru cel ce n-a câştigat niciodată, înfrângerea e amară. D ar ei îi fuseseră date aceste mtâlmri m inunate pe lumea aceasta şi acum putea să plătească preţul, poate pentru că n u ştiuse să aprecieze la tim p întreaga lor valoare miraculoasă!... U rm a ultimul act care va pecetlui predestinarea dragostei lor. Se v a da ea oare înapoi? Piksarett îi v ăzu ochii strălucind şi nările fremătând. — Bine! zise el. C e să fac cu o p rizo n ieră lipsită de curaj? N-aş putea să cer răscum părare pentru ea, atât de m ic i-ar fi preţul.. . Sigur, nici m ie nu-m i place să m ă găsesc aici. Sunt la fel de singur ca atunci când hoinăream în Valea sfântă a irochezilor, duşmanii mei. Uniacke se ascunde în pădure cu ai lui. L e-am prom is să le predau pe cei ce le-a u cis fratele de sânge, dar n u m ă pot ajuta căci sunt străini de Ioc şi se tem de spiritele rele. Sunt singur şi sim t m ai m ult râu decât atunci când pândeam în Valea Sfântă a irochezilor, duşmanii mei. D ar nu contează! Viclenia este aliata noastră. N -o uita şi, orice s-ar întâm pla, păstrează-ţi forţele. Se întoarseră încet.’ D e departe, aşezarea se făcea simţită prin ţipetele pescăruşilor, m irosuri grele şi se zăreau la cotitură plajei

326 _____________________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

pierdute casele răspândite. Mateloţii trebăluiau de-a lungul ţărmului, în jurul platformelor ce înaintau în apă pentru a primi rodul pescuitului de seară şi unde lucrau cei ce se ocupau cu “tăiatul” , cu săratul, cu extragerea uleiului.'în depărtare, în radă, se vedea, legănându-se, nava bretonă la ancoră. A colo, cu m spusese Piksarett, ea av ea să fie atentă şi iară slăbiciuni, chiar în mijlocul duşmanilor ei. Şi pentru început, urm a să ia de la A m broisine vesta lui Joffrey

5 Această vestă era singurul semn al trecerii lui Joffrey de Peyrac pe laTidm agouche. D acă era adevărat, cum afirm a Am broisine, că ridicase ancora cu o zi înainte, după ce stătuse o săptăm ână în port, şederea sa, cu toată dezordinea pe care o provoacă odihna pe uscat a unui echipaj, lăsase remarcabil de puţine urme. Parcă nici nu trecuse pe acolo. T rebuia să-i întrebe pe pescari, p e cei câţiva ferm ieri ai locului şi d easem en ea p e N icolas Parys, pro p rietaru l coastei, care-i invitase în acea seară la m asă în conacul său fortificat. Restul caravanei sosise după-amiază. O am enii erau epuizaţi, devoraţi de ţânţarii şi lipitorile din mlaştini. M archizul de Villedavray veni, la ora m esei, să b a tă la uşa cocioabei unde ea se instalase cu fiul şi bagajele sale. — Sunteţi gata, dragă prietenă? Angelica îl admiră case prezintă aşa de elegant într-o redingotă de m ătase ca pruna, deschisă pe o vestă brodată cu m ici trandafiri şi încălţat cu pantofi cu catarame. — Iau întotdeauna cu m ine o ţinută de schim b, explică el. Cochet, faţa-i um flată de înţepături de ţânţari îi era încadrată de o perucă pudrată. — C unosc obiceiurile bătrânului. C ere u n anum it protocol. In afară de asta, v ă anunţ, ne vom găsi în mijlocul celei m ai frumoase adunări de bandiţi care se poate întâlni pe o sută de leghe împrejur. N icolas P ary s are darul de a se înconjura de to t felul de secături, îi atrage, se pare, doar ca să nu se dezlănţuie îm potriva lui. Şi privi cu team ă înjur. — A bsenţa contelui ne face situaţia şi m ai grea. U n adevărat ghinion! Ce nevoie avea să m eargă să se plim be la Plaisance?! Dar se spune că se va întoarce în mai puţin de două săptămâni... în orice caz, n-o să ne despărţim , şuşoti el. A m cerut să fiu găzduit 1o

ANGELICA ŞI DEMONUL

327

apropiere. Aveţi grijă deasem enea la m âncare. N u m âncaţi decât ce aţi luat din acelaşi platou cu ceilalţi oaspeţi şi nu duceţi m âncarea la gură decât după ce ei au început să m ănânce. A şa o să fac şi eu. I-am făcut aceeaşi recom andare şi fiului dum neavoastră, Cantor. ■ — Şi dacă ceilalţi oaspeţi su n t în aceeaşi stare de spirit şi aşteptăm cu toţii, zise Angelica cu u n râs nervos, o să fie cam ciudat! — N u glumiţi! Villedavray era întunecat. — Sunt foarte îngrijorat. Suntem în bârlogul M essalinei şi al regelui Pluton. — A ţi văzut-o? întrebă Angelica. — P e cine? — P e ducesă! — N u , nu încă, răspunse m archizul cu u n aer care dovedea că nu avea nici o grabă s-o întâlnească. D ar dum neavoastră? — D a, eu am văzut-o. Ochii marchizului se luminară. — Şi?... — A m schim bat câteva cuvinte, destul de tari, recunosc, dar, după cum vedeţi, suntem încă în viaţă am ândouă. M archizul de Villedavray o examină. — A veţi ochii roşii, zise el, dar n u păreţi abătută. Bine! Continuaţi. A m presentim entul că partida va fi dură. C a niciodată, Angelicăi i se păru că limba ascuţită a marchizului de Villedavray n u dezvăluise tot adevărul şi că făcuse oaspeţilor lui N icolas Parys şi lui însuşi o descriere, la u rm a urm ei, destul de indulgentă. D escriindu-i ca o adunare de bandiţi, n u sugerase neliniştea p ro d u să de prezen ţa lui N icolas Parys, a o aspeţilor şi vecinilor săi. E i p ăreau produsul v ieţii aspre şi în acelaşi tim p al desfrâului fără lim ite, al unei lăcom ii rap ace de a în h ăţa tot ce la cădea în m ână sau se negocia în împrejurimile acestui cuib de vulturi. Un fel de ereditate de nobleţe dădea a cesto r oam eni exilaţi pe pământul A m ericii un gust al fastului, grosolan şi oarecum depăşit, dar destul de impresionant. N u existau femei aici, în afară de Ambroisine şi de Angelica în această seară, sau de concubinele in d ien e care rătăceau prin anprejurimile casei, obraznice sau abrutizate de alcool. Nicolas Parys' avusese o fiică cu o indiancă cu care se însurase. 0 crescuse la U rsuline şi o m ăritase cu fiul unui nobil din vecini, dându-i ca dotă peninsula Canso şi insula Royale. L a lum ina fum egândă a unor m ari torţe de răşină, plantate în lnele de fier în perete şi în candelabre, m asa um plea încăperea ca

328

ANNE şi SERGE GOLON____________________

pentru u n banchet, încărcată cu m âncăruri de toate felurile, printre care se aliniau de bine de rău blide de lem n destinate oaspeţilor ca şi câteva linguri şi cuţite disparate. Se înţelege că, în m ulte cazuri, degetele trebuiau să ţină loc de furculiţe. în schim b, pentru vin erau adevărate cupe de aur sau argint aurit, iar Villedavray râvni imediat la ele, ca şi la păhăruţele de cristal tăiat, destipate alcoolului. B ăutura era aici regină. Se vedea după to t fastul cu care era înconjurată şi după nasul roşu al participanţilor. în colţuri erau butoaie, butoiaşe pe picioare şi ulcioare pline, sticie cu rom , negre şi cu gâtul lung. Totul, în acest clar-obscur afumat, îi aminti Angelicăi ambianţa pe care o întâlnise odinioară, în tim pul călătoriei ei în M editeranâ, într-un m ic castel sard unde domnea un senior, jum ătate naufragiator, ju m ă ta te pirat, cu aceeaşi privire de lup şi c u aceeaşi m ândrie prim ejdioasă ca şi a oaspeţilor de acum. Ei stăteau câte cinci sau şase sau poate m ai m ulţi - căci nu se vedea bine - în jurul m esei, şi când doam nele intrară, toate mutrele îmbujorate de beţivi se luminară de surâsuri amabile, în timp ce la un sem n al lui Nicolas Parys, se înclinară într-o reverenţă à lafrançaise. M işcarea galantă, abia schiţată, fu de altfel întreruptă de năvala a d oi m o n ştri c are, c u lc a ţi în fa ţa v e tre i, ţâ ş n iră cu lătrături înspăim ântătoare şi se năpustiră asupra grupului care tocm ai intra. B ătrânul Parys luă u n bici şi şfichi de p e perete şi lovi, cam orbeşte, reuşind totuşi să calm eze cei doi m onştri care s-au dovedit a fi doi câini enorm i, dintr-o specie necunoscută. Proveneau, se pare, din insula Terra-N ova, unde se spunea că erau o încrucişare între urs şi dogii abandonaţi în aceastăî insulă de o expediţie colonială. E adevărat că sem ănau şi cu unul şi cu celălalt prin talia lor uriaşă, m asivitate şi blana stufoasă. Stăpânul lor povesti că înotau ca nişte foci şi prindeau peşte. Obiectul mâniei lor subite fusese apariţia lui Wolverines, j demi, ce intrase fără timiditate excesivă pe urniele lui Cantor şi a invitaţilor. El stătea acu m în a ret pe prag, cu coada stufoasă ridicată şi descoperindu-şi colţii ascuţiţi, gata să înfrunte coloşii într-o luptă fără egal. — H o ! H o ! Ce-i asta? strigă unul dintre bărbaţi. — -Un jder, constată Nicolas Parys, anim alul cel m ai feroce ai pădurii. Ă sta a ieşit din greşeală din pădure. Dar, ce curios, nu pare speriat. Cantor interveni. — E îm blânzit. Eu l-am crescut.

ANGELICA Şl DEMONUL

329

A n g elica îşi dădu seam a că A m broisine trem ura din toate încheieturile. — Fiul dum neavoastră a adus iar cu el anim alul ăsta oribil! g intolerabil, făcu ea cu o voce p e care şi-o controla cu greu. priviţi-1, e primejdios! Trebuie omorât. ’ E ra o asemenea ură în privirea pe care-o fixa asupra lui Cantor încât s-ar fi putut crede că vorbeşte despre el şi A ngelica frem ătă de team ă pentru fiul ei. — D e ce să fie omorât? Lăsaţi animalul în pace, m ie îm i place, zise bătrânul Paiys. Şi, întorcându-se spre Cantor: — B ravo, băiete! Să îm blânzeşti în jder, e lucru rar. Eşti un adevărat om al pădurii. Şi frum os ca u n zeu, p e deasupra. He! He! G uvernatorale, cred c ă v ă place b ăiatu l ăsta, nu-i aşa? M ănâncă, satură-te, fiule! Doamnelor, haideţi! Proprietarul plajelor golfului Saint-Laurent era puţin cocoşat, puţin chior, dar personalitatea sa dură care, prin jafuri, îndrăzneală şi com ploturi abile îl făcuse regele coastei de est, se m anifesta cu pregnanţă. In prezenţa sa, toţi i se supuneau. U nul din fiii M arcellinei sau unul dintre fraţii Defour nu părea destul de îngrijit, aşa că îl rugă să m eargă să se îm brace în “ţinută de curte”. Celălalt protestă că tocm ai ieşise din m laştini... — Bine, înţeleg, fu de acord gazda, du-te în cam era m ea şi ia o peru că p e care să ţi-o lipeşti pe capul tău de brută, asta o să fie deajuns pentru astă seară. L e plasase p e cele două fem ei prezente la fiecare extremitate amesei, el însuşi fiind aşezat în mijloc, ochiul lui urduros plimbându-se de la u n a la cealaltă cu o evidentă satisfacţie şi u n zâm bet larg pe gura-i ştirbă. Totuşi, dinţii care-i răm ăseseră nu-1 îm piedicau să onoreze ospăţul care se com punea m ai ales din vânat cu pene însoţit de sosuri puternic condim entate şi de trei sau patru purcei de lapte fripţi pe cărbuni în pielea lor crocantă. T im p de câteva m om ente nu se auzi decât trosnetul oaselor, zgomotul S icilor şi plescăitul limbilor. Două m ari pâini cu coaja aproape neagră perm iteau amatorilor să-i şteargă îndelung străchinile de lemn, lucra de care nimeni nu se lipsea. P rin penum bra ceţoasă, A ngelica distingea în faţa ei figura palidă şi încântătoare a Ambroisinei. Aburii mâncărurilor ca şi fumul tutunului pufăit de câţiva indieni estom pau trăsăturile tinerei femei. Părea o apariţie ieşind din fumul de tămâie al vreunei ofrande malefice Şi pe sidefiii feţei sale ochii întunecaţi erau imenşi. Angelica îi simţea fixaţi asupra ei, în tim p ce buzele întredeschise surâdeau, lăsând să se zărească strălucirea dinţilor ei perfecţi. D om nea indispoziţia.

330

ANNE şi SERGE GOLON________________ _

— N u se vede nim ic, şuşoti B arssem puy aplecându-se spre marchiz, vecinul său. — A şa-i totdeauna la el, răspunse la fel Villedavray. N u ştiu dacă-şi im aginează că lum ina sa este suficientă sau face dinadins, dai-pe el asta nu-1 deranjează. Vede în întuneric ca pisicile, pândeşte ca ele. Şi, intr-adevăr, ochii lui Nicolas Paiys pe deasupra mormanului de oase care se înălţa în faţa lui nu încetau să cerceteze înjur, în timp ce invitaţii se luptau de bine de rău cu ce aveau în străchini. Privirile lui se opreau asupra A ngelicăi şi a lui P iksarett care luase loc din oficiu la dreapta ‘‘prizonierei” lui, asupra lui Cantor care se găsea în stânga ei. A poi, vinurile fiind turnate în cupele de aur, lim bile se dezlegară şi începură să povestească tot felul de întâm plări. L a o prim ă vedere şi înşelată de sem i-obscuritate, Angelica îşi im aginase că toţi b ărbaţii p rezen ţi îi e rau necunoscuţi, dar îl recunoscu printre ei pe căpitanul Job Simon de pe “Inorog”, bărbatul cu pata violetă. Barba sa stufoasă şi părul ciufulit se albiseră încă şi m ai mult. E ra şi m ai cocoşat şi ochii săi bulbucaţi sub sprâncenele zburlite priveau fix în faţă. E ra deasem eni şi secretarul A rm ând D acaux şi A ngelica se întreba cum de nu-1 recunoascuse imediat, cum de-1 confundase în această “adunătură de bandiţi” , căci i se păruse întotdeauna un om cu maniere distinse, deşi puţin slugarnice. D a r - prin jocul penumbrei sau al im aginaţiei - iată că burta discretă a lui A rm ând i se păru de o obezitate nesănătoasă, iar bărbia sa destul de plină, buzele groase deschise de u n surâs ce se voia m ereu amabil, trădau o senzualitite dezgustătoare. î n spatele sticlelor ochelarilor săi sclipea o privire fixă, de şoim , iar m ontura ochelarilor părând enorm ă, îi dădea un aer de bufniţă la pândă. Se m ai afla acolo şi confesorul lui N icolas Parys, u n reformat asudat şi congestionat, cu faţa înroşită de alcool. N u departe de ea se găsea căpitanul vasului de pescuit ancorat în golf, bărbatul din Faouet. E ra u n alt tip, slab, tăiat în granit. E a observă că bea mult, dar nu-şi pierdea niciodată m inţile. B eţia i se vedea doar pe vârful nasului care devenea din ce în ce m ai roşu. In afară de asta, stătea drept pe bancă, abia râdea şi m ânca zdravăn. V illedavray salva atm osfera po v estin d cu spirit glume accesibile tuturor şi care aduceau buna dispoziţie. — O să vă povestesc ce m i s-a întâm plat într-o zi, începea el cu vocea-i caldă. Avea darul de a-şi ţine auditoriul în suspens până în momentul când unul dintre cei ce-1 ascultau cu gura căscată m onnăia:

______________ ANGELICA ŞI DEMONUL____________

331

— Guvem atorule, ne păcăliţi. — E i bine, da, convenea el, n-a fost decât o glum ă. — N u se ştie niciodată cu el dacă m inte sau spune adevărul, spunea cineva. — Ştiţi ce m i s-a întâm plat la ultim a m ea aniversare? - — N u! — E i bine! iată, ca în fiecare an m i-am invitat toţi prietenii la bordul lui “A sm odeu”, m inunatul vas, un m ic Versailles plutitor... îl cunoaşteţi cu toţii... Petrecerea era în toi când deodată... — C e s-a întâm plat?!.. . . — Vasul a sărit în aer. — Ha! Ha! Ha! pufniră zgom otos m esenii. — R âdeţi voi, zise V illedavray m âhnit, dar ăsta e adevărul. Nu-i adevărat, dragă Angelica? Şi tu, Defour, nu-i adevărat? Vasul a sărit, a ars, s-a scufundat... — D race! ziseN icolas Parys, uim it totuşi, şi cum aţi scăpat? — Prin intervenţie divină, zise pios Villedavray, ridicând ochii spre cer. Angelica îl admira pe Villedavray că poate fi atât de dezinvolt; m ânca cu plăcere şi nu părea să se m ai gândească la recom andările ¿ cu te Angelicăi în legătură cu otrava. E adevărat căîntr-un asemenea întuneric nu se putea face altceva decât să te rogi cerului la fiecare înghiţitură şi să te gândeşti la altceva. Fără să vrea, A ngelica ezită când căpitanul breton îi întinse o strachină plină cu un lichid nedefinit. — G ustaţi acest sos, doam nă. Totul e b u n la peşte când este proaspăt. L e m arinezi în ulei cu oţet şi u n ardei... gustaţi asta. E a îi m ulţum i şi-l ţinu de vorbă ca să n u rem arce că nu onora bucatele în chestiune. E a se inform ă dacă era satisfăcut de sezonul de pescuit şi de câţi ani venea în acest loc. — A p roape m -am n ăscu t aici. V eneam deja cu tatăl m eu când eram m us. D ar n u trebuie să te laşi prins de A m erica. D acă l-aş fi ascultat pe bătrânul Parys, n-aş m ai fi decât o epavă. Patru luni pe an, este suficient! în ultim ele săptăm âni suntem cu toţii pe jum ătate nebuni. D in cauza secetei, a m u n cii de ocnaş... M ai am încă şi încă peşte de sărat şi cale de um plut, de nu la m ai văd capătul... Fiul m eu este bolnav, îl apucă în fiecare sezon p e la sfârşit, când cade praful d in copaci... nu m ai poate respira. Trebuie să-l las pe vas în radă, n u m ai are aer... în ciude vorbăriei marchizului, când ochii i se întâlneau ce cei ai Ambroisinei, Angelica nu-şi putea depăşi tensiunea interioară. Din când în când, fără să-şi dea seama, se întorcea spre uşă. Oare Joffrey avea să apară brusc? C e uşurare dacă ar fi a p ărat în prag cu înalta

332

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

sa siluetă de condotier dom inând adunarea şi privirea sa de vultur scrutând feţele diverse în penum bră! Poate u n zâm bet caustic i se va ivi pe buze zărindu-i pe toţi şi pe ea printre ei. li cunoştea, dai- nu se tem ea de nim eni. C hiar şi aceşti oam eni şi-ar fi schim bat tonul adresându-i-se, era sigură de asta. Ah! de ce n u era aici?... U nde este?... Sub privirea lui Nicolas Paiys pe care o sim ţea revenind mereu spre ea, se străd u ia să înghită, tem ându-se să n-o considere o prefăcută. D in fericire, alături de ea erau Piksarett care sfâşia voios carnea cu dinţii săi de nevăstuică şi Cantor, absorbit să se hrănească, cu conştiinţa curată a unui tânăr care a făcut o lu n g ă călătorie în acea zi. Bătrânul îşi şterse buzele grase cu buclele perucii sale. — E i bine! iată-vă, doam nă de P eyrac, zise el deodată, răspunzând parcă unei reflexii interioare. E o idee bună că aţi venit să m ă vizitaţi. A sta îm i confirm ă dorinţa de a v ă v ed ea dom nind peste aceste locuri. — Ce vreţi să spuneţi, domnule? — M -am săturat de acest ţinut infam . V reau să m ă întorc în regatul Franţei ca să m ă distrez puţin. A ş vrea să-m i vând domeniile soţului dum neavoastră... Dar, pentru ce, asta-i întrebarea... I-am cerut să-mi dea în schim b secretul fabricării aurului. îi convine, dar m i sep are complicat... — N u, din contra, este foarte sim plu, în treru p se vocea încântătoare a Ambroisinei. DragăNicolas, dum neata care ai spiritul aşa de liber, m ă m ir că te sperii de atât de puţin. D om nul de Peyrac m i-a explicat totul. N u e nim ic magic, e vorba de ştiinţa chimiei şi nu de alchimie. Şi începu să descrie unul din procesele de fabricare a aurului pe care Jofffey de Peyrac îl pusese la punct îndeosebi pentru minele din regiune. Angelica recunoscu termenii familiari de care se seivea Jofirey pentru a-i explica lucrările sale. — Ce savantă sunteţi, scumpă domniţă! exclam ă Villedavray, privind-o pe A m broisine cu u n aer încântat, e o plăcere să vă aud şi într-adevăr, cât de sim plu pare totul. D e acum m i se pare preferabil să adun aurul în m odul în care spuneţi, decât prin procedee învechite, ca sufocatul ţăran ilo r sau colecţionarea nastu rilo r h ainelor sau uniformelor naufragiaţilor de pe coastele noastre... Nicolas Parys strâmbă din nas de m ai m ulte ori, privindu-1 fix. M archizul zâm bea cu un aer nevinovat. A ngelica profită de liniştea destul de grea care dom ni un m om ent pentru a pune o întrebare:

•___________ ANGELICA ŞI DEMONUL _______________ 333

— L-aţi văzut deci recent p e soţul m eu, întreba ea, încercând sa dea vocii sale u n ton ferm şi n a tu ra l A venit aici? Parys se întoarse spre ea cu u n aer m orocănos şi zăpăcit şi o privi în linişte. — D a, răspunse el în sfârşit. D a, l-am văzut...(Şi adăugă pe un ton puţin ciudat:) aici...

6 — Deci nu i-aţi rem arcat nasturii hainei? spunea Villedavray, conducând-o spre casă. A u r curat, b ătu t cu blazon. N obilul ofiţer care şi-a îm p o d o b it uniform a c u ei este de m ult m istuit de crabi. A m auzit că aşa a încep u t P arys. P o ate n u în aceste locuri, dar coaste unde sunt jefuiţi naufragiaţii nu lipsesc m lume. Este o industrie care produce, doar să ştii să te organizezi. Se spune că are un cufăr plin cu m ai b in e de o m ie de nasturi, doar din aur b ătu t cu toate blazoanele de nobleţe din lum e. N u era decât u n zvon, dar acum sunt sigur de asta. A ţi văzut cum a strâm bat din nas când am făcut aluzie la anum ite feluri de a strânge aurul? — Sunteţi oare destul de prudent? N -ar trebui să-l provocaţi astfel. Poate este prim ejdios. — Nu! Suntem obişnuiţi, el şi cu m ine, să schim băm câteva înţepături. L a urm a urmei, suntem prieteni buni... E l părea satisfăcut şi destins. — D e fapt, totul s-a p etrecu t bine! S untem sănătoşi după acestă agapă întunecată!... E un rezultat.' Sunt m ulţum it de seara asta... Som n uşor, dragă Angelica. Totul se v a aranja... încredere... D a r el nu adăugă totuşi obişnuitul său: “V iaţa e frum oasă, zâmbiţi!” — L ocuiesc alături, îi şopti el. D acă aveţi nevoie de ceva, chemaţi-mă... D ar când îi luă m âna ca să-i sărute vârful degetelor, ea îl reţinu. N u se putea stăpâni. Trebuia să vorbească cu cineva. — C redeţi că el a venit aici? făcu ea cu o voce întretăiată şi trem urătoare, parcă-i u n vis urât... U n d e este? E îngrozitor să-l urm ăresc aşa. S-ar zice că se ascunde, că fuge de m ine... U nde e s te ? P o a te l-a u u c is ? ... P o a te n - o s ă se m a i în to a rc ă ? D um neavoastră care le ştiţi pe toate, sunt sigură că v-aţi inform at. Spuneţi-mi adevărul. Prefer asta nesiguranţei. — A venit aici, adevărat, zise m archizul cu măsură, şi era încă aici acum două zile.

334

ANNE şi SERGE GOLON

— C u ea? — C e vreţi să spuneţi, draga m ea? întrebă încet m archizul. Şi-i luă am bele m âini ca pentru a o sprij ini. — C e se bârfeşte despre el... şi ducesa de M audribourg? — Despre el?... E i bine! este cunoscut, tem ut sau stimat. Doar este de Peyrac, stăpânul de la G ouldsboro, şi u m b lă zv o n u l ca N icolas Parys vrea să-i vândă teritoriile din G olful Saint-Laurent, m otiv pentru care s-au întâlnit în acest loc săptăm âna trecută. — D ar ea? — D um neavoastră ce ştiţi? întrebă la rândul său marchizul. A ngelica depuse armele. — E a m i-a spus că este am antul ei, m ărturisi ea c u o voce înăbuşită. Şi-i povesti întrevederea ei cu Am broisine. Villedavray tăcea. A sculta grav şi A ngelica sim ţea că avea în el un prieten sincer şi m ult m ai valoros decât părea. C ân d ea tăcu, el dădu din cap cu îndoială. N u p ă re a nici tulburat, nici încurcat. -— Părerile sunt împărţite despre ducesa noastră, zise el. Unii o ridică în slăvi ca pe o sfântă cu o virtute ireproşabilă, cum e căpitanul breton care m erge p e drum ul convertirii ca să-i facă pe plac. Alţii, m ai puţin proşti, îi bănuiesc adevărata fire, d ar s-ar p ărea că a ştiut să-şi păzească reputaţia. Chiar dacă ea se fereşte să m ai prim ească în culcuşul ei p e câte unul dintre bărbaţii lacom i care o înconjoară, secretul este bine păstrat. — Ca şi la Gouldsboro şi la Port-Royal, zise Angelica plictisită. Unii mint, alţii tac de ruşine sau de teamă, alţii în sfârşit îşi fac iluzii şi o venerează. Ezitând puţin, ease hotărî sănu-i ascundă nimic dinumilinţele ei. — E ra la ea, atârnată de perete, o haină de-a lui Joffrey. — C om edie!..., reacţionă cu vioiciune Villedavray. Şiretenie ca să vă aducă la disperare.Ştia că veţi veni şi voia să vă lovească... A furat haina aceea... — Sunteţi sigur? im ploră Angelica. — A proape sigur! I se potriveşte. V iclenia asta e specific feminină. Să nu vă lăsaţi înşelată. în schimb, ce este m ai îngrijorător, e că a preg ătit p e n tiu v en irea voastră p e cei care s-ar fi putut, văzându-vă, lăsa cuceriţi de farm ecul dum neavoastră. U n ii vă consideră o intrigantă prim ejdioasă, alţii v ă iau d rept o creatură depravată care se culcă cu indienii sau chiar o încarnare a diavolului în serviciul ereticilor, hotărâtă să-i arunce pe bunii francezi catolici afară de p e p ăm ânturile p e care D um nezeu li le-a dat. P e cât le

ANGELICA ŞI DEMONUL

335

atrage sim patia dom nul de Peyrac, pe atât vă consideră M essalina •care-i pune c o am e şi p e cât este de tem ut, p e atât v ă consideră blestemul lui. — M i s-a părut totuşi că N icolas Parys m is e adresa dacă nu cu politeţe, cel puţin fără ostilitate. — C u bătrânul e altceva. El n u crede decât în el însuşi, şi nici m ăcar o A m broisină nu-1 v a îm p ied ica să gândească ce v rea el. D ar şi-a pus în cap să se însoare cu ea, îi face o curte asiduă şi nu se ştie până unde se va lăsa am eţit de sirena cu lim ba ascuţită. A ngelica n u acorda decât o atenţie distrată calom niilor pe care le răspândise A m broisine d espre ea. E ra m ai dornică să-şi recapete speranţa în ce-1 privea p e soţul ei. — Deci, şi cu asta m inţea în privinţa lui Joffrey?... — A şa m i se pare... îm i spuneţi că e în d ârjită îm potriva bărbaţilor, că vrea s-o exterm ine pe A bi’g ael, că scrâşneşte din dinţi la gândul că atrageţi dragostea şi omagiile... Se subînţelege: ea nu... N u văd în dezlănţuirile ei sem nul am antei victorioase, sigură c ă e iubită de bărbatul pe care l-a sm uls rivalei ei... Şi aş p a ria chiar bucuros că aîncercat să-l prindăpe inflexibilul nostru conte înplasele ei, dar n u s-a ales decât cu vreo um ilinţă usturătoare. Protestele ei am are p a r s-o dovedească. — D eci, nu credeţi că este am antul ei?... — P ân ă la proba contrarie, nu! a fu m ă el cu tărie. — Doam ne! C ât v ă iubesc! făcueaîm brăţişându-1. înarm ată cu acest plus de speranţă, ea v a aţipi de bine de rău. Cantor dorm ea într-un adăpost alăturat. îl putea auzi întorcându-se şi u n eo ri sforăind u şo r în spatele p eretelu i subţire. P rezen ţa lui Piksarett în faţa casei, înfăşurat într-o pătură, în apropierea unui m ic foc de surcele, îi dădea siguranţă. N oaptea era um edă şi rece. S-ar fi zis că sarea şi m irosul de peşte pătrundeau pretutindeni şi se lipeau de piele. O ceaţă deasă plutea peste cătun. Angelica renunţase să aprindă focul în vatră şi se strecurase im ediat sub pături. T rem urând, adorm i, d ar spiritul ei răm ânea treaz şi uneori tresărea cu senzaţia că a avut u n coşm ar teribil. E norm ii câini terra-nova ai lui Nicolas Parys hoinăreau în libertate prin sat. Noaptea erau dezlegaţi şi de câteva ori m ârâită apropiindu-se de Piksarett, m irosiră şi pufniră pe lângă cabană. D e fapt, ducesa nu negase când o acuzase că încercase s-o otrăvească pe Abigael, că dorise să om oare pisoiul. C ând se gândea la el, la micul animal nevinovat în mâinile acestei femei crude, oroarea pe care i-o inspira Am broisine o îmbolnăvea. Răul făcut anim alelor

336

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

sau copiilor e întotdeauna ceva oribil. Să ataci fiinţe care nu se pot apăra, lipsite nu numai de forţă fizică, dai*şi de mijlocul de comunicare care este cuvântul, acestă laşitate suprem ă constituie pentru oameni însuşi semnul diavolului. “C ând eram copil, gândea A ngelica, îl plângeam p e Diavol care era reprezentat atât de urât pe portalurile bisericilor...” E a visă bisericile dinPoitou, cu faţadele acoperite cu personaje de piatră, împletituri, ciorchini de struguri şi conuri de pin, întunecate în interior ca nişte peşteri... pâinea sfinţită de dum inică, tăm âia... parfum ul generaţiilor exorcizate... Acolo, în L um ea Veche, an după an, secol du p ă secol, S atan era prezentat o am en ilo r îm brăcând veşmântul im pus de urâţenie bestială. D ar aici, în aceste locuri virgine, el se im punea, redutabil, îşi regăsea adevărata faţă, cea de înger... “D elirez, A m b ro isin e!...” îşi spuse A ngelica, rev en in d Ia realitate, ca d u p ă ce a r fi călcat în gol pe o scară. In im a-i bătea puternic. închise ochii cu încăpăţânare c a s ă adoarm ă din nou, dar m intea-i n u înceta să depene gânduri confuze. “M i-a spus că este din P oitou... C a să m ă seducă m ai bine, săm -adoaim ă... fiecare cuvânt al ei şi-a atins scopul, a ţesut urzeala care trebuia să m ă orbească şi să-m i ascundă ce voia să nu aflu.” E a încerca să n u se gândească la Joffrey... doar să-l aştepte. V illedavray confirm ase că plecase spre Terra-N ova. Terra-Nova? M area insulă din est era capătul lumii... Se v a întoarce oare? Se va întoarce la timp? Ş e trezi m ai calm ă, m ai sigură de ea însăşi. E ra prim a zi. înainte de a se scula, continuă să-şi am intească fiecare fapt, într-o stare de sem i-trezie, ca atunci când pregăteşti strategia unei bătălii. A vea acea intuiţie care n u înceta s-o preocupe, că era o legătură între Am broisine şi naufragiatorii care erau pe urm ele lor ca să le facă rău. “A u un şef, spusese Clovis, care le d ă ordine şi care e pe uscat. îl num esc Belialith.” B elialith! P ărea u n num e satanic care d egaja u n fel de feminitate ambiguă. E a aprinse lam pa pe care o pusese pe u n taburet şi căută plicul pe care-1 ascunsese sub pernă. O dată în plus, reciti cuvintele scrise şi apropiind hârtia de nări, căută să-i capteze parfumul. — Voi veni diseară dacă eşti cuminte... Ambroisine! O viziune îi apăru... N aufragiatom l cu m ăciuca însângerată. A m broisine... A m broisine înlănţuind a cestă b ru tă grosolană cu

ANGELICA ŞI DEMONUL

337

mângâieri perverse... Totul era posibil. Şi dacă aşa era, atunci vorbele lui Lopez, m atelotul lui Colin, căpătau sens: “C ând îl vei vedea pe căpitanul cu pată violetă, vei şti că duşm anii nu sunt departe.” Job Simon, căpitanul de pe “Inorog”, vasul închiriat de ducesa de M audribourg pentru a le duce p e Fetele regelui în Quebec... D ar era un om cumsecade care denunţase prim ul atentatul căruia îi căzuse victimă. U nde era legătura dintre cele trei necunoscute: nava cu flamură oranj şi echipajul ei de bandiţi, “Inorogul” ducându-1 p e Job Sim on şi pe ducesă şi “ C oeur de M arie” aparţinând corsarului B arbă de Aur, astăzi C olin Paturel, căci şi el, deşi în m o d indirect, părea să fi făcut parte din com plotul m enit să-l doboare pe Peyrac şi săruineze Gouldsboro. A ngelica frem ăta de nerăbdare. I se p ărea că este pe punctul să descopere u n adevăr im portant. Dar, brusc, se descurajă. N u, nu ţinea! U n am ănunt şi nu dintre cele m ai m ărunte i-ar demola toate ipotezele. A ceiaşi naufragiatori pe care-i acuzase că erau complicii ducesei, erau cei ce atrăseseră “Inorogul” pe stânci şi-i m asacraseră echipajul. D eci, n u putuseră p rim i o rd in de la A m broisine să îndeplinească o asem enea nelegiuire, fiindcă era vorba de propriul ei vas şi ea se afla la bord, nefiind salvată de la înec decât ca p rin minune. P rin m inim e!... D o ar dacă... dacă n u v en ise tim pul să se realizeze viziunea maicii din Quebec ! D iavoliţa călărind u n inorog... ieşind din ape p e ţărm ul din Gouldsboro... ’ O fem eie 'ducând un copil în braţe pusese piciorul încălţat în piele preţioasă pe nisip... Glezna sa învelită în m ătase roşie se întindea cu eleganţă... Hainele-i erau mpte, murdare... D oam na Carrère, care le curăţase şi le cârpise, spunea: — E ceva ce n u înţeleg la aceste h ain e... ceva necurat. S-ar spune că... ' Voia oare să spună că fuseseră ru p te şi m urdărite în m od intenţionat?! A ngelica îşi reproşa acum că n u i-a acordat m ai m ultă atenţie, că n -a obligat-o să spună ce gândea.

7 ■ A ngelica hotărâse să ia vesta lui Joffrey de la Am broisine. Ea p â n d i p le c a r e a d u ş m a n c e i e i la s lu jb ă . T o a tă tru p a , cu

338 _____________________ ANNE şi SERGE GOLON_________________ _

“binefăcătoarea” în frunte, se îndrepta spre p ro m ontoriul unde clopotul m icii capele chem a credincioşii. Aici, la Tidmagouche, ducesa părea să aibă o curte ca o regină. Fiind prim a sosită, se implantase puternic. Angelicăi i-ar fi greu s-o detroneze. Avea nevoie nu doar de fete, de secretar şi de Job Simon ca escortă, ci şi de adm iratori şi de to ţi adoratorii. N icolas Parys era şi el acolo, ca şi unii dintre oaspeţii lui din ajun, inclusiv căpitanul vasului de pescuit, num eroşi pescari bretoni şi, fireşte, Villedavray, foarte destins, făcând exces de am abilitate şi m ergând pe cărarea nisipoasă cu tot atâta graţie ca şi p e o alee de la Versailles. D e îndată ce cortegiul dispăru la m arginea pădurii, Angelica se năpusti în casa Ambroisinei. Ea apucă vesta lui Joffrey şi o strânse la piept. A poi privi în ju r şi-i veni ideea să profite de acest moment pentru a afla m ai m ulte despre duşm anca ei. în ce p u să deschidă cuferele, gentile, sertarele mobilelor, cotrobăind printre stofe şi lenjerie din care em ana acel parfum îm bătător care o frapase pe Angelica încă din m om entul în care ducesa pusese piciorul pe plaj ă. Clipă ciudată, în afara timpului, fără dimensiune. D e unde avea oare naufragiata toate aceste rochii?... Cuferele erau pline. Daruri de la adm iratori, oare? D e la Joffrey?... O durere bruscă o fulgeră. D ar ea-şi interzise să se gândească m ai departe. îşi continuă investigaţiile, dar nu reţinu nim ic ce ar fi putut s-o ajute. Deodată, din buzunarul unei rochii, căzu un plic. E rao scrisoare de m ai m ulte pagini. A ngelica o luă de jo s şi o recunoscu dintr-o privire: era scrisoarea părintelui de Vemon.

8 C u m căzuse oare această scrisoare în m âinile ducesei de M audribourg? P usese oare să fie urm ărit şi u cis copilul suedez, purtătorul mesajului de dincolo de m orm ânt al m arelui iezuit? De ce voise să pu n ă m ân a p e el cu orice preţ? D e ce-1 păstra? C e secret de o im portanţă extrem ă conţineau aceste rânduri pe care Angelica nu le putuse citi până la capăt? L a prim ele cuvinte, din cauza emoţiei, nu-şi putuse continua lectura şi pusese m isiva pe m asă. în acel m om ent, D e câte ori nu-şj reproşase ea oare după aceea reacţia care o împiedicase să cunoască de îndată conţinutul întregii epistole, de care poate depindea soarta tuturor?

intrase încameră şi copilul mesagerfugise.

Ambroisine

ANGELICA ŞI DEMONUL

339

U nul dintre m otivele care o d eterm in aseră să încerce să-l întâlnească pe Joffrey cât m ai repede, în loc să-l aştepte cum inte la Gouldsboro, fusese obsesia acestei scrisori dispărute, care i se părea ca o acuză în m od prim ejdios şi ireparabil şi care risca să ajungă la implacabilul ei destinatar, părintele d ’Orgeval, înainte ca ea însăşi şi soţul ei să poată stabili un plan de apărare îm potriva unor asem enea calomnii îngrozitoare. Da" acum, găsind-o aici, în vizuina Diavoliţei, îşi dădu seam a că în ea se petrecu se o schim bare, că ajunsese să înţeleagă sensul ascuns al cuvintelor scrise de iezuit, cuvinte care, la prim a privire, îi sfâşiaseră inim a, arătându-i trădarea unui prieten sigur... unui prieten darg... Strângând la piept preţioasa pradă, vesta de catifea verde şi scrisoarea p ărintelui de Vernon, A n g elica se întoarse pe furiş la propria-i locuinţă. B aricadându-se şi p u n ân d vesta lui Joffrey pe masă, desfăcu foile scrisorii groase care, uscate de secetă, foşniră în liniştea colibei. O chii săi recunoscură de îndată cuvintele citite deja.

Da, p ă rin te , a vea ţi d rep ta te... D ia v o liţa este la Gouldsboro... producând acolo dezordine, desfrâu şi crime... D e această dată, însă, eleganta scriere a iezuitului n u i se m ai păru ostilă şi acuzatoare. Prietenul era aici, în faţa ei. D in aceste rânduri scrise reieşea adevărata sa personalitate: distant, rece şi în acelaşi tim p plin de căldură. P rin această scrisoare pe care o ţinea din nou în mână, ea înţelese că el urm a să-i vorbească, să-i comunice confidenţial, teribilul său secret. D eo arece scrisoarea, p urtând suprem ul său m esaj nu putuse ajunge la cel căruia îi era adresată, părintele de V em on i-o înm âna ei, A ngelicăi, contesa de Peyrac, aşa cum încercase să i-o înm âneze în m o m en tu l m orţii sale. “Scrisoarea... pentru părintele d ’Orgeval... n u trebuie ca ea...” . înţelegea acum sensul acestor cuvinte supreme. Adunându-şi ultimele forţe, el voia să implore: “N u trebuie ca ea să pună m âna pe scrisoare. Diavoliţa... Aveţi grijă, doamnă. D oar eu cunosc adevărul şi dacă pune m ân a pe ea, îl v a ascunde... Şi R ăul şi M inciuna vo r continua să rătăcească spiritele, să arunce fiinţele în nenorocire şi în păcat... în aceste câteva zile, la Gouldsboro, cuprins de spaim ă faţă de intuiţia p e care o aveam, m i-am pus toată ştiinţa m istică şi voinţa în descoperirea acestui adevăr... Şi decoperindu-1, dezvăluindu-1, denunţându-1 în scris, iată că m or fără să fi putut să-l aduc la lumina zilei... încercaţi, doamnă, să-i depăşiţi p e aceşti demoni... A ceastă scrisoare... pentru părintele d ’Orgeval... nu trebuie ca ea...” E ra ca şi cum i-ar fi explicat toate aceastea, cu voce scăzută, ^ e za t lângă ea. Atunci, adunându-şi puterile şi aproape cu pioşenie,

340

ANNE şi SERGE GQLON

-________________

Angelica începu să citească continuarea rândurilor pe care nu avusese tim p să le descifreze data trecută. — Da, părinte, aveţi dreptate. Diavoliţa este la Gouldsboro... “ ... înspăim ântătoare fem eie, într-adevăr... ascunzându-şi instinctul şi cunoaşterea tuturor viciilor sub o aparenţă de farmec, inteligenţă şi ch iar cucernicie, folosite ca să-i p iard ă p e cei ce se apropie de ea ca şi floarea carnivoră a pădurilor am ericane care se îm podobeşte cu culori şi parfum uri suave pentru a atrage m ai bine insectele sau p ăsările p e care vrea să le devore. N eezitân d în faţa sacrilegiului, apropiindu-se de cele sfinte în stare de păcat mortal, m inţind la spovedanie, m ergând până la a duce în ispită p e slujitorii Dom nului îm brăcaţi în veşm inte sacerdotale, n-am putut determina dacă este victim a a ceea ce se num eşte în teologie obsesie, adică: aţâţarea dem onilor exteriori sufletului şi persoanei şi care o fac să acţioneze aproape în m od inconştient, stare care se înrudeşte şi se poate confunda cu nebunia, sau este vorba de u n caz relativ obişnuit de posedare, demonii intrând în trupul şi spiritul unei fiinţe um ane şi acaparându-i p ersonalitatea, sau, în sfârşit, caz m ai ra r şi mai prim ejdios, cel al încarnării unui spirit rău, care ar fi prim it puterea de a locui câtva tim p printre oam eni şi de a sem ăna distrugerea şi păcatul printre e i 1 C u toate că ştiţi, ca şi m ine, că acest caz este rar, n u trebuie totuşi exclus din afacerea care ne preocupă, căci se coroborează cu propria voastră părere, părinte, asupra acestui subiect care a fost de aproape doi ani principala voastră grijă şi corespunde deasemenea revelaţiilor vizio n arei d in Q uebec care v-au im presionat în acea vreme.’ Primejdia apariţiei viitoare a unui demon în teritoriile Acadiei, vigilenţa voastră asupra acestui ţinut care vă este drag, v ă obligă să nu neglij aţi u n asem enea avertism ent, să vă străduiţi să interpretaţi această viziune, să-i căutaţi sem nele prem onitorii, să nu renunţaţi, de fapt, să-i luaţi urm a, cum suntem obligaţi să facem în pădure, să descoperiţi m an ifestările, v en irea şi d e sfă şu ra re a p o sib ilă a fenomenului. A ceastă u rm ă v -a condus până la G ouldsboro, aşezare recentă, pe coastele din Pentagoet, creată b ru sc şi aproape fără ştirea noastră de u n gentilom aventurier neaservit nici unei familii şi mai mult sau m ai puţin aliat englezilor. Ancheta dusă prin grija voastră a dovedit că este de origine franceză şi de rang înalt, dar alungat din regat pentru crhne vechi de vrăjitorie. Totul se potrivea. Apoi, alătun 1. Unii termeni utilizaţi în scrisoarea iezuitului aufost luaţi dintr-o scrisoare din secolul al XVII-lea tratând despre un caz de demonologie.

ANGELICA ŞI DEMONUL

341

de el apăru o fem eie, frum oasă, seducătoare. N u m a i era posibilă nici o îndoială... M ă sfătuiaţi să m ă duc la Gouldsboro, să-i întâlnesc personal pe aceşti oam eni, să-i observ, să-i sondez şi de îndată ce-m i voi fi făcut o părere, să vi-o com unic fără artificii şi în amănunt. Iată-m ă deci o dată în plu s în această seară la G ouldsboro, unde m ă aflu de câteva zile şi după câteva săptăm âni de anchete şi observaţie atentă, rugându-m ă Sfantului-D uh să m ă lum ineze cu luciditate şi dreptate, scriindu-vă raportul şi a f i r m â n d - v a i - d a , părinte, avertism entele cerului şi propriile voastre tem eri nu v-au înşelat. D iavoliţa este la G ouldsboro. A m văzut-o, am abordat-o, am frem ătat întâlnindu-i privirea în care trem urau iuţi luciri de ură când o întâlnea pe am ea. Cunoaşteţi instinctul subtil ai acestor fiinţe în ceea ce ne priveşte pe noi, soldaţii lui Chiistos, care avem misiunea să-i vânăm şi care posedăm arm ele necesare s-o facem . A cestea fiind spuse, trebuie acum , scum pe părinte, să v ă fac un fel de prezentare a situaţiei pentru care nu v ă sim t pregătit, ceea ce m ă face să m ă tem că, prim ind m ărturia m ea în toată brutalitatea ei, să n u aveţi tendinţa s-o îndepărtaţi ca fructul unei stări de rătăcire pasageră...” — Oh! Iezuiţii ăştia! Ce de întortocheri! gândi nerăbdătoare Angelica. E a se abţinea să nu sară rândurile şi să n u întoarcă paginile fără să le fi parcurs în întregime c a să ajungă m ai repede la concluzie. Inim a-i b ătea să se rupă. Părintele exagera cu precauţiile lui oratorice. N -avea cum şti că A m broisine u rm a să se în to arcă curând de la slujbă, cu toată trapa, că-şi va da seam a că i s-a scotocit prin lucruri şi că scrisoarea pe care o ascunsese îi fusese subtilizată. A ngelica se stăpâni. T rebuia să citească tot, fără să sară u n singur cuvânt, căci totul era de o importanţă extremă, nimic nu trebuia să răm ână neclar şi înţelegea totuşi rostui am ânărilor iezuitului care fusese însărcinat să stabilească adevărul într-o mistificare diabolică, asupra unor aparenţe inatacabile în care chiar un spirit superior s-ar lăsa cu greu convins că a fost în şelat de p ropriile pasiuni, atunci când le-a crezut justificate de necesitatea Binelui. Ori, ea o sim ţea, era ceea ce facea părintele de V em on faţă de interlocutorul său, acest rem arcabil părinte d ’Orgeval, duşm anul lor de m oarte, şi mai ales al ei. P ărintele de V ernon n u ig n o ra anum ite aspecte ale caracterului superiorului său, fiindcă amintea team a că acesta, primind tnărtui'ia lui sinceră, “să n-o îndepărteze ca pe finetul unei stări de rătăcire p asag eră datorată slăbiciunii u m an e căreia suntem toţi

342

ANNE şi SERGE GOLON___________________

susceptibili de a-i cădea într-o zi victim e” . “ D e aceea v-aş cere, scumpe părinte, continua el, să binevoiţi să v ă am intiţi de echilibniî de care am încercat întotdeauna să fac clovadă în diversele misiuni cu care m -aţi în să rc in a t de m ai m ulţi ani, atât la irochezi, cât şi în Noua-Anglie, atât pe lângă guvernul’din Quebec, cât şi la Versailles sau Londra. Respingând exagerarea, entuziasmul şi premoniţiile, am căutat întotdeauna să prezint faptele în contextul lor actual, nebazându-mă decât p e o b servaţiile m ele personale şi ajutat, repet, d e SfantulD uh căruia n u încetez să-i adresez în fiecare zi num eroase rugăciuni, rugându-1 să m ă facă clarvăzător faţă de adevăr. A stfe l, a stă z i o v o i n u m i pe cea c a re m i-a a p ăru t ca instrum entul lui Satan printre noi, cu siguranţa conştiinţei că n-am altă datorie faţă de v o i decât de a vă p rezen ta adevărul’gol-goluţ, aşa cum m i-aţi ceru t să-l exprim şi aşa cum m i-a apărut evident, deşi nu p o t ascu n d e dezordinea pe care declaraţiile m ele o vor produce. Pentru început, propriile voastre îndoieli în privinţa mea. N u ignor că aşteptaţi de la pana m ea u n num e aşteptat. Ori, nu vi-1 voi da. Când m i-aţi transmis instrucţiunile în legătură cu această nouă m isiune, m ă rugaţi să încerc s-o găsesc pe doam na de Peyrac, care v ă scăpase la N ew eh ew an ick dar pe care o credeaţi rătăcind prin golful Casco. Ştiam că vă facuseţi o im presie faţă de’soţia celui care este de acum stăpânul de la G ouldsboro şi a u n e i bu n e părţi din pământurile Acadiei de la Kennebecul de Sus până la muntele Desert. Totul la doam na de Peyrac, reputaţia de frumuseţe, farmecul, spiritul, seducţia, concordau pentru a o clesemna drept cea de care vă tem eţi că-şi v a pune am prenta nefastă asupra operelor voastre. E ram şi eu dispus să în clin în acest sens şi, n u fără curiozitate, m ărturisesc, să m ă asigur de p ersoana ei ca s-o p o t observa de aproape şi în voie. A jutat de întâm plare şi câteva com plicităţi, am putut s-o găsesc destul de repede şi s-o iau la bord. în cursul celor câteva zile de călătorie care au urm at, a fost sim plu pentru mine să-mi stabilesc părerea. O barcă, izolată pe m are, este u n loc închis în care nu-i u şo r pentru cei ce-1 locuiesc să se p refacă şi să nu se arate în adevărata lor lumină. M ai devreme sau m ai târziu, izbucneşte fulgerul care arată străfundurile sufletului. D oam na de Peyrac m i s-a părut ca o personalitate feminină ieşită din com un, vioaie, sănătoasă, independentă, inteligentă fără ostentaţie. Are gesturi şi atitudini de o libertate ciudată şi seducătoare. Totuşi, n u poţi descoperi în intenţiile ei decât expresia unei nevoi naturale de a trăi după gustul şi tem peram entului propriu care este sociabil, înclinat spre veselie şi acţiune.

ANGELICA ŞI DEMONUL

343

A stfel, am înţeles m ai bine cum poate obţine devotam entul sălbaticilor, printre care irochezul Outtake, acea fiară inflexibilă, şi mai ales nan-angasettul Piksarett, din cauza capriciilor căruia campania voastră războinică a suferit atât. N ici vrăji, nici intenţii depravate în acest ataşam ent insolit. D oam na de Peyrac îi am uză şi-i interesează pe indieni prin vioiciune, îndem ânare în m ânuirea armelor, ştiinţa plantelor, raţionamentele ei sprinţare, care nu sunt cu nimic m ai prejos în fantezie şi v iclen ie d ecât cele ale do m n ilo r noştri sălbatici pe care-i cunoaştem prea bine. Faptul că vorbeşte deja câteva lim bi indiene şi destul de bine engleza şi araba, n u m i s-a p ărut u n sem n de diavolism cu m s-ar părea, ci calitatea unei m inţi dotate p e n tru aceasta, curioasă să com unice c u sem enii ei, dornică să se instruiască şi să facă efortul necesar. T rebuia să recunoaştem că foarte puţine fem ei au gustul pentru aceasta datorită unei leni a spiritului inerentă sexului lor şi deasem enea materialităţii prea m ultor sarcini ce le sunt încredinţate. în rezum at, faptul că e în afara ju d ec ă ţii com une n u m i s-a părut c-o desem nează drept o duşm ancă a binelui şi a virtuţii. A ju n s la Pentagoet, n-am g ăsit de cuviinţă s-o reţin şi am lăsat-o să se în to arcă la G ouldsboro. M -am dus şi eu acolo săptămâna ruinătoare. Atunci am întâlnit Diavoliţa...” A ngelica făcu o pauză, cu inim a bătând să se rupă, şi întoarse ultima pagină a acestei lungi scrisori. Era atât de absorbită şi în suspens încât ab ia în ţeleg ea că despre ea v o rb ise părintele de V em on în . rândurile p e care tocm ai le parcursese şi din care venea o adiere de dragoste pentru ea. — Oh! JackM erw in! Oh, bietul m eu prieten! m urm ură ea. N -ar fi trebuit să se îndoiască niciodată de el. N u era dem n din partea ei. E ra pedepsită cu cruzim e pentru asta prin rem uşcările care o asaltau. D ata trecută, parcurgând prim ele rânduri ale acestei scrisori, se tem use să înfrunte un adevăr prea crud. Se lăsase pradă emoţiilor, fricii. Ezitarea şi slăbiciunea ei deciseseră viaţa sau moartea unui copil nevinovat, sărm anul m esager al preotului m ort şi victoria spiritului rău asupra justiţiarului aflat p e urm ele sale, care-1 denunţa în această scrisoare pe care ea se tem use s-o parcurgă de la început şi în care văzuse condam narea ei. Joffrey îi spunea adesea: “N u trebuie să-ţi fie frică niciodată... de nimic.” ’ A cum , dram a se dezlega, se clarifica, “ Cine este, îm i veţi spune, dacă nu e doam na de Peyrac? Ei b in e ! iată. Recent u n naufragiu a aruncat pe ţărm o nobilă doam nă binefăcătoare ce se ducea în C anada cu câteva tinere fem ei

344

ANNE şi SERGE GOLON

şi fete de m ăritat. Pe ea v reau s-o desem nez ca fiin d acea fiinţă redutabilă, apărută din fundul iadului pentru nenorocirea şi pierzania noastră. N um ele său? V ă este cunoscut. Este ducesa de Maudribourg. Ştiu că o spovediţi de m ulţi ani şi vă este chiar rudă şi am auzit că o încuraj aţi să vină înNoua-Franţă să-şi pună enorma avere la dispoziţia operelor noastre de convertire şi expansiune a p rea sfintei religii catolice. D ar surpriza a fost să o descopăr acolo şi foarte repede să iasă la iveală red u tab ila ei perversiune. O ri, m i-a spus că este mandatată de dumneavoastră pentru a îngenunchia trufia şi obrăznicia duşm anilor voştri personificaţi, contesa şi contele de Peyrac, şi că se găseşte în aceste locuri la ordinele voastre pentru o m isiune sfântă pentru care trebuie s-o susţin...” — C e? C e? Ia tă cev a nou, strigă A n g e lic a stupefiată. Realizând în acelaşi tim p că i se bătea la uşă de câtva tim p, ea îndoi scrisoarea şi o strecură în corsaj. Merse să deschidă şi-l privi visătoare pe m archizul de Villedavray care gesticulam faţa ei. — A ţi trecut din viaţă în m oarte sau v ă ju ca ţi cu m ine să mă faceţi să m o r de groază? tu n ă el, am fost cât p e ce să sparg uşa... — M ă odihneam , zise ea. Ezita să-i vorbească imediat de scrisoarea găsită, căci revelaţia avută a unei legături posibile între acest părinte d ’Orgeval, îndârjit să-i îndepărteze, şi m area desfrânată, venită din E uropa în chip de binefăcătoare, aru n ca o n o u ă lum ină asupra ro lu lu i acesteia şi în tâ m p la re a u im ito a r e c a re o a d u s e s e î n îm p re ju rim ile Gouldsboroului... V illedavray intră urm at de doi dintre oam enii săi ducându-i .ham acul din bu m b ac de C araibe şi p e care-i puş,e să-l agaţe de grinzi. — M -au găzduit într-o magazie, explică el. N u m ă pot întoarce acolo, nici m ăcar să-m i atârn ham acul. A m venit să-m i fac siesta aici. în orice caz, e m ai bine să nu ne despărţim prea m ult. A ngelica îl lăsă să se instaleze şi pom i în căutarea lui Cantor. A ici, era ca la Port-R oyal. P ărea că se trăieşte în m odul cel mai firesc din lume. O aşezare franceză obişnuită de pe coastă, în ultimele zile de vară. Pescari sezonieri, indieni aducând blănuri, câteva ferme, pădurea, agitaţie, oam eni care treceau aducând veşti, alţii care aşteptau sosirea unui vas, posibilitatea unei plecări în Europa sau în Q uebec. Se făcea com erţ, se stătea la taifas, se făceau planuri, proiecte, la mijlocul zilei toată lumea adormea, iar seara, din contra, suscita o anim aţie puţin artificială, ca pentru a uita că erau departe

ANGELICA ŞI DEMONUL

345

de sem eni, pe u n continent sălbatic. Se aprindeau focuri pe plajă, pipele se um pleau, N icolas Parys ţin ea casă deschisă, în tim p ce refrenul unui cimpoi breton se înălţa de undeva din întuneric. Târziu, în noapte, se auzeau m ateloţii întorcându-se, beţi, din satul indian. Păreau nişte oam eni cumsecade, legaţi de prom iscuitatea exilului. C a şi la Port-Royal, A ngelica avea im presia că era izolată de ai ei, că ducea singură povara unui secret. în unele m om ente, ar fi crezut că visează, de n-ar fi fost scrisoarea preotului iezuit pe care o purta ascunsă în corsaj şi apăsarea acesteia care îi am intea ciudate şi categorice afirm aţii: “U n spirit dem onic fem inin dedat la rău... num ele său vă este cunoscut... este ducesa de M audribourg... ea spune că este m andatată de vo i...” A m b ro is in e , în s ă r c in a tă d e p ă r in te le d ’O rg e v a l să îm brobodească “din interior” prim ejdioşii cuceritori ai ţărm urilor A cadiei, instalaţi la G ouldsboro... N u ea este cea care o făcuse să se rătăcească la H oussnock şi nu ea o trim isese la întâlnirea de pe insula Vieux-Navire. Atunci? Avea complici. Şi, febril, Angelica aduna elementele care susţineau teza că A m broisine n u acţiona singură, că nu era decât sufletul, instigatoarea acestei vaste cabale montată pentru a-i d oborî şi a-i d istrag e fără m ilă. T rebuia să adm ită că tot sau aproape tot ce se întâm plase în cursul acestei veri blestem ate fusese pregătit intenţionat pentru a atinge acest scop, chiar şi “Inorogul”, venit să se zdrobească intenţionat pe ţărm urile de la G ouldsboro. Demenţial! A m broisine era la bord, nu s-ar fi expus unui asem enea risc, oricât de nebună era... Fetele regelui nu s-ar fi lăsat sacrificate astfel... T rebuia totuşi să-şi am intească că nefericitele n -au fost salvate decât in extremis, o parte din echipaj fusese m asacrată, iar cealaltă se înecase... Care erau supravieţuitorii din echipaj? M usul şi căpitanul, Job Simon, care denunţase prim ul atentatul, strigând că naufragiatorii îi atrăseseră pe recifuri şi-i term inaseră cu lovituri de m ăciucă... D isperarea sa p en tru pierderea vasului nu era sim ulată. D ar şi în privinţa lui răm ânea u n fapt inexplicabil, acela că acest căpitan de vas n u păruse că realizează eroarea pe care o com isese, ajungând în G olful Francez când era stabilit să se îndrepte spre Q uebec. E ra oare şi el nebun? A ngelica îşi pu n ea această întrebare văzându-1 mergând în depărtare, balansându-şi braţele lungi, deşelat şi încovoiat, cu căpăţâna întinsă înainte ca şi cum căuta zadarnic ceva şi clătinând din când în când din cap. Toţi aceşti bieţi oam eni păreau de acum prea greu loviţi de nenorocire. D ar era fals, cum avusese im presia adineauri, că aparenţele răm ăseseră senine şi norm ale. O chi m ari deschişi m arcau expresia rătăcită sau bănuitoare, sau speriată de

346

ANNE şi SER.GE GOLON___________________

anum ite priviri, palori, trăsături trase, riduri apărute brusc în colţul buzelor, o dorinţă de linişte, un aer obsesiv, sau chiar o ostilitate surdă care se traducea prin spinări întoarse la trecerea ei sau, din contra, priviri care o urm ăreau cu prea m ultă insistenţă. E a p arcurse aşezarea dintr-o parte în alta, conştientă de atmosferă, dar în acelaşi timp indiferentă, căci spiritul ei era preocupat de o p ro b lem ă m ai im portantă. Nu-1 găsise p e Cantor. D upă ce m erse de-a lungul plajei, u rcă spre cătun. C asele erau grupate în ju ru l u n u i fel de p iaţetă de unde se p u tea v e d e a m ai departe spre orizont. E a se opri cu m âna streaşină la ochi, cu speranţa de a zări pe întinderea m ării o p ânză care s-ar m ări îndreptându-se spre Golf. D ar orizontul era gol. întorcându-se, o văzu pe Ambroisine oprită în spatele ei. Ochii ducesei sclipeau. — V -aţi perm is să cotrobăiţi în bagajele m ele, zise aceasta, cu o voce m etalică şi frem ătătoare. B ravo! N u p rea v ă faceţi scrupule! — Scrupule? C u tine?... Glumeşti. E a înţelese, văzând frem ătând nasul delicat al tinerei văduve sub efectul mâniei, că se înşelase în estimările ei obişnuite. Alegându-şi adesea victim ele printre oameni civilizaţi, spirite elevate, dispuşi să vadă ce e m ai bun în semenii lor, ea contă pe delicateţea lor nativă şi reacţiile educaţiei lor pentru a-i înşela fără je n ă şi-şi baza acţiunile pe incapacitatea lor de a utiliza pentru apărare m ijloacele josnice pe care ea le folosea pentru atac: minciuna, calom nia, indiscreţia... Ori, începea să înţeleagă că întâlnise în A ngelica o hermină care n u se tem ea de petele de noroi. — A ţi luat scrisoarea, nu-i aşa? — C e scrisoare? — C ea a iezuitului, părintele de Vem on? A n gelica o observă în linişte ca şi cu m ar fi v rut să dea gândurilor ei timpul de reflexie. — V reţi să spuneţi că această scrisoare era în posesia dum neavoastră? C um este posibil? D eci nu daţi înapoi de la nimic. Aţi pus să fie omorât copilul care mi-o adusese, nu-i aşa? De complici, îm i amintesc acum: căuta să se facă auzit, spunea: “£z m ă urmăresc, ei vor să m ă om oare, pentru num ele lui D um nezeu, ajutaţi-mă...” şj eu,nu-1 ascultam! Bietul copil!...N u m i-o voi ierta niciodată... L-aţi asasinat!... — D ar sunteţi nebună! strigă Am broisine cu voce ascuţită, ce tot îndrugaţi acolo cu povestea asta cu com plicii? E a doua o a ra N -am complici...

ANGELICA ŞI DEMONUL

347

— Atunci cum a ajuns scrisoarea în m âinile dumneatale? — Scrisoarea era pe m asă între noi. A m luat-o, asta-i tot... Era verosimil. “D ar de ce a fugit copilul când a intrat ea? gândea Angelica, îi era fiic ă de ea, ca şi pisoiului... Ştia că este stăpânită de rău; dar unde poate fi el acum ?” E a se gândea la m icul Abbial, copilul suedez care venise să-i ceară ajutor după dispariţia binefăcătorului său. E ra de neiertat! — Aveţi acea scrisoare, sunt sigură, reluă Am broisine, dar cu atât m ai rău. Să n u credeţi că v ă v a p u tea servi la ceva îm potriva mea. Iezuitul este mort.. Vorbele unui m ort sunt întotdeauna puse la îndoială. O să spun că l-aţi vrăjit, că i-aţi furat această scrisoare ca să m ă pierdeţi pentru că eram pe punctul de a denunţa nelegiuirile care d o m neau Ia G ouldsboro. Voi spune că l-aţi stricat, că v ă era am ant... Şi e adevărat că v ă iubea! Sărea în o c ii. O să spun că de îndată ce aţi avut scrisoarea în m âini care v ă disculpa, ati pus să-l asasineze lâ G ouldsboro, în vizuina voastră de eretici şi bandiţi, şi cine ştie cum a m urit acolo? Ce m artor v a fi crezut dintre ei dacă se vor prezenta? D o ar eu, care eram p rezen tă atunci. Cine v a putea povesti în Q uebec cum u n o rib il englez s-a n ăpustit asupra nefericitului preot şi l-a om orât în m od sălbatic în timp ce mulţimea, cu du m n eata în prim u l rând, îl în cu ra ja cu strigăte şi râsete în nelegiuirea Iui?... O să spun cât de îndurerată am fost să asist la u n asem enea spectacol şi ce greu m i-a fost să p ărăsesc acele locuri blestem ate, peste care dom niţi, fără să risc eu însum i să-m i pierd viaţa... Şi.făcu u n gest cu m âna-i graţioasă care p ărea s-o invite pe Angelica să-i adune în jurul ei pe locuitorii din Tidmagouche. — H aideţi... A rătaţi-m ă!... Strigaţi, iatăD iav o liţa!... E ste ducesa de M auâribourg..’. C ine v -a r crede? C ine v-ar susţine?... Legenda voastră este deja cunoscută la francezii din Canada sau de aiurea şi n-am om is de când sunt aici să m ai adaug câteva detalii picante... în ochii lor, sunteţi o nelegiuită, primejdioasă, răufăcătoare, şi până-n prezent purtarea voastră n-a adus nici un fel de dezminţire... Aţi ieşit din pădure însoţită de sălbatici, v-aţi înhăitat cu Villedavray care este detestat şi considerat d rep t cel m ai m are hoţ dintre guvernatorii regiunii, şi... aţi fost văzută la biserică, la slujbă, în această dimineaţă? Eu, eu eram acolo... E a scutură din cap cu u n râs uşor. — ... N u , doam nă de Peyrac... D e această dată, frum useţea nu vă va salva. Poziţia m ea este prea puternică... oriunde veţi arata scrisoarea, în Q uebec sau în altă parte... între noi fie spus, pe m ine m ă v a crede Sebastien d ’Orgeval.

348

_______________ ANNE şi SERGE GOLON__________

— îl cunoaşteţi deci pe părintele d ’Orgeval? întrebă Angelica. Am broisine bătu din picior cu mânie. — Ştiţi foarte bine, pentru că aţi citit-o. N u încercaţi să faceţi pe şm echera cu m ine, n-o să câştigaţi. Şi întinse mâna. — D aţi-m i scrisoarea. Ochii străluceau şi aruncau văpăi. Angelica gândi u n moment că din persoana ei em ana atâta răutate, încât persoanele sim ple şi emotive se lăsau uşor subjugate şi speriate când li se adresa astfel şi i se supuneau ca în vis. D ar ea nu se lăsă im presionată şi spuse cu jum ătate de voce: — Calmaţi-vă! Suntem privite şi reputaţia voastră de virtute şi bunătate riscă să sufere datorită m icilor schim bări de dispoziţie. E a trecu prin faţa A m broisinei şi se întoarse la locuinţa el. D u p ă ce se baricadă, noaptea, sfârşi de citit scrisoarea iezuitului, la lum ina lum ânării. în ultim ele pagini ale m isivei sale, părintele de V em on se arătase grăbit. “A ş m ai avea m ulte observaţii interesante să v ă com unic despre aşezarea de la G ouldsboro, dar locul şi tim pul îm i lipsesc aici. Voi încredinţa scrisoarea m ea m esagerului lui Saint-Castine. O să părăsesc locul, căci nu m ai sunt în siguranţă. N u vreau totuşi să m ă îndepărtez de regiune, căci m i se pare că p rezen ţa m ea poate într-o oarecare m ăsură să înlătu re b lestem ele care dau târcoale. Cel m ai bine a r fi p entru voi să încercaţi să m ă întâlniţi în satul X unde trebuie să-l găsesc pe părintele D am ien Jeanrousse. N e vom înţelege şi vă voi transmite prin viu grai observaţiile pe care-mi bazez judecăţile.” U rm au formulele de politeţe care, în ciuda unei form ule puţin oficiale, dovedeau afecţiunea şi respectul pe care şi le purtau reciproc cei doi preoţi. A ngelica renunţă să le vorbească despre scrisoare fiului ei şi guvernatorului. Sim ţea că A m broisine avea dreptate când spunea: “Cine o să v ă creadă?” Cine s-o creadă? O asem enea epistolă, abil comentată, s-ar putea întoarce îm potriva ei. N u putea găsi în ea nici un indiciu care să-i sprijine teza că Ambroisine avea complici, că nu acţiona singură, că era sufletul, spiritul conducător al unui vast com plot, conceput să-i distrugă îm potriva oricărei raţiuni. Scoase din context, afirm aţiile preotului păreau nebuneşti, inacceptabile, rodul unei hipnoze. El nu m ai era aici pentru a dezvălui şi pentru a dovedi faptele şi deducţiile care-1 duseseră Ia acele concluzii. Acuzaţiile îm potriva A m broisinei păreau fără fundam ent, atât din punct de vedere teologic cât şi politic. Ele erau îndreptate împotriva

'________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

349

unei persoane din înalta aristocraţie, renumită, şi care avea o oarecare reputaţie m înaltele sfere ale ştiinţelor religioase. Se părea că ştiuse să-şi îm partă destul de abil terenul de acţiune păstrându-şi o reputaţie ireproşabilă p rin tre cei a c ăro r su sţin ere şi aprobare o dorea, dezlănţuindu-se doar când era sigură că putea întoarce orice delaţiune în avantajul ei. A ngelica, în ciuda arm ei p e care o avea în m ân ă cu această m ărturie, era într-o poziţie nesigură. D ar prefera să n u se gândească prea m ult şi să se bucure in acea seară că a găsit în scrisoarea părintelui de V em on u n prieten care, de dincolo de m oarte, veghea asupra ei.

9 A d o u a zi după sosirea lo r la T idm agouche, locotenentul B arssem puy îi ceru A ngelicăi o întrevedere. A vea să-i prezinte o cerere. D eşi îi jucase o festă Ia capul M aquoît, deoarece, ca locotenet al lui B arb ă de A ur, el fusese cel ce o capturase, ea se în ţelegea destul de bine cu acest tânăr senior aventurier, capabil şi de bine şi de rău, dar nelipsit de calităţi. E ra curajos, cavaler, întreprinzător, cu o educaţie b u n ă prim ită’ în cine ştie ce castel p ierdut în care crescuse, fără îndoială, ca al cincilea sau al şaselea dintr-o fam ilie num eroasă de nobili ruinaţi. A cum că totul se aranjase pentru piraţii de p e “C oeur-de-M arie” şi B arb ă de Am- devenise guvernator la G ouldsboro, B arssem puy, lo cotenentul său, m anifesta cel m ai perfect devotam ent faţă de contele şi contesa de Peyrac. El fusese cel care, în momentul naurfagiului ‘inorogului”, o găsise p e M arie-la-D ouce rănită p e stânci. O adusese în braţe şi se îndrăgostise foarte tare de ea. D in nefericire, plecarea doam nei de M audribourg cu protejatele ei laPort-Royalîntrerupsese această idilă. Angelica rem arcă faptul că avea faţa trasă şi nu m ai afişa aerul de p ira t fără frică, fericit să tră iasc ă şi să se găsească în v iaţă în fiecare seară. C um dom nul de V illedavray care se lăfăia în ham ac nu părea.dispus să se retragă, el afirm ă că v a vorbi fără jen ă în faţa dom nului guvernator, cu atât m ai m ult cu cât era vorba de cuvintele schim bate de ei faţă de el ieri dim ineaţă, când caravana lor sosise pe coastă şi discutaseră în legătură cu doam na de M audribourg. — D om nul m archiz m i-a p ăru t înspăim ântat la gândul s-o întâlnească. Atunci am înţeles că sentim entul m eu personal pentru această fem eie prim ejdioasă şi p erv ersă n u era fals şi, acum m ai

350

ANNE şi SERGE GOLON___________________

m ult ca niciodată, trem ur pentru iubita m ea. V ă am intiţi, doam nă, câtă dragoste m i-a inspirat această delicioasă fată chiar din prim ul m om ent când am găsit-o, plină de sânge. Şi totuşi, sunt u n om dur şi pot afirm a că până în acea zi râdeam la ideea că aş putea, eu, să mă sacrific pentru o pasiune aşa de profundă. Totuşi aşa s-a întâmplat! L a început, am crezut că această tânără v a răspunde sentim entelor m ele. A m schim bat câteva confidente. E ste dintr-o fam ilie bună, dar săracă şi fără dotă. A fost dată la m ănăstire să devină călugăriţă. Acolo, acum aproape doi ani, doam na de M audribourg i-a cerut să devină domnişoara ei de companie. A m avut im presia la Gouldsboro că n u -i su n t indiferent. V ăzân d ataşam en tu l p e care-1 purta protectoarei sale, am căutat-o pe aceasta ca să-i îm părtăşesc dorinţa m ea de a o lua în căsătorie pe M ărie şi i-am p rez e n ta t titlurile şi calităţile m ele. D oam na de M audribourg m -a asigurat că-i va vorbi M ăriei, apoi m i-a transm is p u ţin după aceea u n răsp u n s negativ, cerându-mi să nu m ai insist, că M ărie era prea sensibilă, prea dreaptă şi cinstită ca să aibe cea m ai m ică înclinaţie p en tru u n p ira t care, desigur, avea m âinile m ânjite cu sânge, că aceasta o îngrozea, etc. A fost o lovitură teribilă pentru mine, m -a tulburat şi m -a copleşit în asem enea hal încât nu ştiu cum s-a întâmplat, nici ce a făcut această nobilă doam nă ca să m ă consoleze, dar... m -am trezit petrecându-mi noaptea cu ea... cu ducesa... Părea atât de m irat făcând această mărturisire încât Villedavray pufni în râs în colţul său. — A cum în ţeleg că n-am fost decât u n a din nenum ăratele sale victime, că M ărie fără îndoială este alta şi aş vrea să fac totul ca s-o sm ulg din ghiarele ei. întâm plarea a vrut ca, escortându-vă, s-o întâlnesc aici p e cea pe care o iubesc, când o cred eam pierdută pentru m ine şi n u speram s-o m ai revăd vreodată... M i se oferă ocazia s-o salvez... D ar ea fuge de mine. D um neavoastră, poate, aţi putea să-i vorbiţi, s-o convingeţi de dragostea m ea, de dorinţa mea de a o ajuta. — Voi încerca. D e când descoperise adevăratul caracter al A m broisinei de M audribourg, A ngelica se întreba, neliniştită, care erau raporturile ce uneau ‘‘Binefăcătoarea” cu tinerele femei care o înconjurau. Tinere, cuminţi, pioase, recrutate din orfelinate pentru a le m ărita în NouaFranţă, ca M arie-la-D ouce, rezonabila H enriette, încântătoarea şi tim ida m aură A ntoinette, câteva altele, şterse, docile, am abile, o văduvă discretă ca Jeanne Michaud şi micuţul său Pierre, domnişoare din m ica nobilim e, sărace, dai- alese pentru decenţa m anierelor lor, spiritul lor cultivat şi chiar o personalitate care nu era lipsită de caracter

ANGELICA ŞI DEMONUL

351

ca Delphine B ărbier du R osoy sau M arguerite de Bounnont. Fără a mai vorbi de bătrâna însoţitoare Petronille D am ourt, bravă şi bună, deşi puţin prostuţă. O ri, unele dintre ele o cu n o şteau p e du cesă de m u lt tim p. Petronille părea că o crescuse, altele erau cu ea doar de câteva luni, de cân d le reţinuse p en tru ex p ediţia în N oua-F ranţă. Toate, fără excepţie, o adorau. D oar Julienne - o fată a străzii care se deosebea de lot şi care se strecurase în el ca să scape de u n exil în insule - o detesta şi, de altfel, o spusese fără ocolişuri. D ar devotam entul celorlalte faţă de ducesă era fără m argini. N u era totuşi în m anifestările astea ceva excesiv, anorm al? E a-şi amintea de emoţia lor delirantă când se anunţase că ‘‘Binefăcătoarea’’ fusese sa lv a tă d in ape, c u m se a ru n c a se ră la p icio a re le ei, îmbrăţişând-o, sărutându-i genunchii, suspinând de bucurie. în alte circum stanţe, în p rim a seară, când se tem eau că ducesa v a m uri, spaim a lor disproporţionată, rugăm inţile lor ca Angelica să răm ână la căpătâiul bolnavei, toate aceste fete nebune agăţate de fustele ei, insistenţa lo r ciudată... C e ştia u ele d esp re ducesă? E rau oare înşelate, inconştiente, vrăjite, terorizate? C ererea locotenetului B arssem puy îi oferea ocazia de a afla m ai multe. O opri pe M arie-la-D ouce la adăpostul uneia din casele cătunului. Tânăra fusese să culeagă flori pe faleză şi se întorcea pe o cărare care trecea p rin spatele acestei cocioabe părăsite. D e acolo A ngelica spera că duceasa n-o v a v ed ea vorbind uneia dintre protejatele sale. E a opri m işcarea de retragere a M ăriei la vederea sa. — N u fugi, M ărie. Trebuie să-ţi vorbesc fără martori. Avem puţin timp. C u florile în m ână, fata o p riv e a fără să-şi p o ată ascunde spaim a. E ra destul de drăguţă, cu o ex p resie tim idă care intriga. Farm ecul ei stătea într-un gât încântător, ochi albaştri ca cerul, păr blond şi uşor, o graţie de floare sim plă şi fragilă. D ar slăbise m ult în ultimul timp, fără îndoială din cauza epuizării şi nevindecării totale a rănilor din cauza atâtor călătorii şi schimbări. E ra palidă. Pielea şi buzele păreau scorojite de uscăciune şi sare. A vea m ai ales o expresie hăituită în ochii cu pupile dilatate, ficşi, gura întredeschisă ca şi cum i-ar fi aerul. Şi Angelica se simţea în interior ca un cablu întins, gata să se rupă. N u era tim p de ocolişuri între ele. — M ărie, zise ea. D um neata i-ai văzut? R epetai când te-au adus la m ine: “Dem onii, îi văd, m ă lovesc...” I-ai văzut pe oam enii aceia care au apărut în noapte cu m ăciucile ca să-i u cid ă pe naufragiaţi... A cum , vorbeşte, spune-m i to t ce ştii, ce bănuieşti...

352_________________ANNE şi SERGE GOLON____________________

T rebuie să se oprească crim ele... E ste ea, ea este cea care le dă ordine, nu-i aşa?... T ânăra o ascultase cu u n aer îngrozit, dând din cap. — Trăieşti lângă ea, îh intimitatea ei, de doi ani, insistă Angelica care avea im presia că m inutele îi erau num ărate, n u poţi ignora cine este. A cu m trebuie să vorbeşti ca să m ă ajuţi, înainte să pierim ... Vorbeşte. M arie-la-D ouce tresări ca arsă. — N u, niciodată, zise ea. Angelica îi apucă brutal încheietura fragilă. — D e ce? — N u pot uita ce a făcut pentru m ine. E ram singură pe lume, fără alt viitor decât zidurile unei m ănăstiri. S-a interesat de m ine, m i-a perm is să trăiesc din nou, să înfloresc, să fiu fericită în sfârşit... E a-şi plecă pleo apele. — E plăcut să fii iubit, m urm ură ea. Până la ce punct amoralitatea abilă a A m broisinei abuzase de naivitatea unei tinere orfane, m enţinută într-un spirit copilăresc de firea ei visătoare, singurătate şi necunoaştere a vieţii? E ra greu de spus. — D a c ă n -ar fi decât asta, zise A n g elica cântărindu-şi cuvintele, nu te-aş judeca. D ar ea este mai rea, ştii doar. Este capabilă de orice. U n abis de pierzanie, R ăul în stare pură. Iubită, zici? B arssem puy te iubea. Voia să se însoare cu tine. Te-a pus m ăcar la curent cu cererea lui? N u, o văd după expresia ta stupefiată. Poate chiar te-a bârfit faţă de el, în tim p ce-i spunea că-1 respingi... şi-l seducea pentru ea. Şi pe această femeie diabolică, înspăimântătoare, care ţi-a lu at iubitul, vrei s-o aperi, s-o p ro tejezi de o pedeapsă meritată! Vorbeşte, te implor, vorbeşte! — N u, n u ştiu nim ic, strigă fata zbătându-se, v ă asigur că nu ştmnimic... — B a da. B ănuieşti, ghiceşti, trăieşti p rea aproape de ea ca să nu observi anum ite lucruri... A re com plici, n u -i aşa, acei naufragiatori care au vrut să te ucidă pe plajă? Vezi, te-a sacrificat, te-a jertfit ca pe toţi ceilalţi... — N u, nu pe m ine... — C e vrei să spui? D e ce nu p e tine?... D ar smulgându-şi m âna din strânsoarea Angelicăi, Marie-laD ouce fugi alergând ca o nebună hăituită... — Trebuie să m ai încerc, îşi spuse Angelica. A cum , ştia că anturajul ducesei i-ar p u tea da inform aţii preţioase. D ar tocm ai înţelesese că nu va fi uşor. A ceste fiinţe tinere,

ANGELICA ŞI DEMONUL

353

vulnerabile sau prea sim ple, erau m enţinute în tăcere prin teroare, ruşine, docilitate, prin obiceiul oam enilor din popor să nu ju d ece afacerile m arilo r saloane cu m ăsura com ună. Prostie, ignoranţă, naivitate, nevinovăţie... Cât de abil ştiuse Ambroisine să se folosească de toate acestea pentru a-şi atinge scopurile! — Păreţi tristă, îi spuse Villedavray care se legăna în ham acul săuronţăind floricele de porum b coapte de C antor pe jar. Haideţi, dragă Angelica, nu trebuie să v ă lăsaţi doborâtă, nici să puneţi prea mult la inim ă m ârşăvia speciei um ane. S-o întâlnim , s-o suportăm , face parte din obligaţiile noastre terestre. M ai sunt însă şi compensaţii. Veţi vedea, când vom fi în Q uebec şi vom degusta un păhăruţ de vin în faţa focului ascultându-l pe m inunatul vostru fiu cântându-ne la ghitară. O să uitaţi toate astea... O să râdem îm preună de tot. Dar, în ciuda acestor încurajări, A ngelica nu se sim ţea în stare să râdă de nim ic. E a privea fără încetare spre uşă sau spre fereastră. N u ştia exact ce pândeşte aşa. Poate silueta unei corăbii cu pânze, m ărindu-se la orizont şi intrând în radă? Pe la sfârşitul după-amiezii, se năpusti afară crezând că zăreşte un punct infim în strălucirea m etalică a luminii spre est. C u m âna la ochi, răm ase în observaţie. O auzi pe Delphine de Rosoy, nu departe de ea, strigând-o pe M arie-la-D ouce şi spunându-i: — D oam na de M audribourg s-a dus să culeagă coacăze cu Petronille şi m aura. Te aşteaptă lângă crucea bretonă ca să le ajuţi să ducă coşurile... F atapom ipe drum ulpe care credincioşii se duseseră dimineaţă la slujbă. O clipă, Angelica ezită, întrebându-se dacă nu era o ocazie să în cerce din n o u să v o rb ească cu M ărie. A ceasta reflectase probabil. C hiar din depărtare, A ngelica putuse vedea că biata fată avea ochii ro şii şi faţa răvăşită. D a r în cercân d s-o urm eze şi s-o abordeze p e drum ul de pe faleză, risca s-o v ad ă pe ducesă venind în întâmpinarea lor. Din ham ac, marchizul urm ărea venirile şi plecările atât pe uşă cât şi p e fereastră. — Pescuitul va fi prost astăzi, zise el, peştele va fi prost sărat şi vor fi m ulte degete tăiate la cei ce-1 tranşează... — D e ce asta?... — D oam na de M audribourg s-a dus să-i viziteze pe aceşti domni. O zăresc acolo am estecându-se p rin d e pescari ca o regină printre v asali, escortată de căpitanul b reto n care se-ntrece în amabilităţi. în zadar se laudă că este dur ca oţelul, ea-1 fascinează... A ngelica urm ări direcţia privirii sale şi, într-adevăr, acolo, pe malul apei, lângă platfoim eÎe unde bretonii se ocupau de treburile lor, zări silueta Ambroisinei în centrul atenţiei generale.

354

ANNE şi SERGE GOLON

E a avea o adevărată curte, căci un vas plecând spre Europa făcuse escală pentru a se aproviziona cu apă şi era ancorat în radă. C âţiva p a sa g e ri c o b o râ se ră pe u sc at ca să -şi dezm o rţească picioarele. — D acă vasul acesta m erge spre Franţa, ar fi o ocazie pentru m ine să trim it u n m esaj unei foarte dragi prietene p e care o am la Paris. M erg să văd. Şi-şi părăsi hamacul. “D ar de ce a trim is-o A m broisine pe M arie-la-D ouce s-o aştepte într-o direcţie opusă faţă de care se găseşte?” se întrebă Angelica. E a se duse în prag, privind spre prom ontoriu. L a câţiva paşi de casă, B arssem puy, destul de m elancolic şi fără treabă, tăia un capăt de lem n. V ederea tânărului care o iubea p e M arie-la-D ouce declanşă în ea, printr-o asociere de idei, un reflex subit şi se năpusti spre el. — V ino repede, îi spuse ea, încet. Vino rep ed e cu mine! Dom nule de Barsempuy, M arie-la-D ouce este în primejdie! F ără să m ai întrebe ceva, el o u rm ă şi se în d rep tară spre cărarea care ducea la C rucea bretonă. — C e s-a întâm plat? D e ce vă tem eţi? în treb ă el în sfârşit, când ajunseră afară din sat. ■ — O r s-o om oare, rep lică ea cu o v o ce întretăiată, poate sunt eu nebună, dar am acest presentim ent. O r s-o om oare. M-au văzut vorbind cu ea în această dimineaţă, au interogat-o poate şi au făcut-o să m ărturisească despre ce am vorbit. Acum, alergau. Ajunseră gâfâind la promontoriul unde se înălţa capela şi crucea de lemn. — Nu-i aici, zise Angelica, acesta o fi locul? A u trimis-o lângă crucea bretonă... — E m ai departe, aruncă B arssem puy. O cruce de piatră înălţată de pescarii bretoni acum două secole. La cealaltă extremitate, acolo... — C ea m ai înaltă faleză, zise A ngelica c u disperare. Veniţi repede, n u trebuie să ajungă acolo. N -avem tim p să ocolim golful, o să coborâm p e plajă. O să strigăm de jos... Se lăsară să alunece, n u fără greutate, până la plaja acoperită de pietre, ceea ce n u le uşura cursa. Faleza părea că se îndepărtează. — Ah! O zăresc p e M ărie, strigă Barssem puy. O fragilă siluetă fem inină tocm ai se desena pe cerul alburiu. E a înainta de-a lungul promontoriului spre crucea bretonă ce se înălţa asemeni unui m enhir celt chiar pe margine.

ANGELICA Şl DEMONUL •

355

—-M ărie, strigă A ngelica din toate puterile, M ărie, opreşte! Fugi! P rea departe! Vocea nu se auzea p â n ă acolo. — M ărie! M ărie! strigă B arssem puy Ia rândul său. Ah!... Acelaşi urlet nebun le scăpă la amândoi. Apoi tăcură amândoi, cu inim a oprită de groază în faţa căderii vertiginoase a trupului. — A fost îm pinsă, gâfâi Barssem puy, rătăcit. A m văzut... pe cineva... apărând... prin spate... Porniră în fugă, clătinându-se peste pietre, roci şi grăm ezi de alge, poticnindu-se, caîntr-un coşmar. O descoperiră pe M arie-laD ouce în scobitura unei stânci, ca în ziu a în care B arssem puy o găsise, după n aufragiul “In o rogului” . T ân ăru l scotea horcăieli inconştiente ca şi cum o lovitură m ortală i-ar fi sm uls măruntaiele. — Faceţi ceva, doam nă, faceţi ceva, v ă rog. — N u p o t nim ic, zise A ngelica, îngenunchiată lângă corpul dislocat. Şi gem ea şi ea, inconştient, căci vederea acestei tinere fiinţe graţioase şi tim ide ucise îi zdrobea inima. M arie-la-D ouce deschise ochii. A ngelica îşi dădu seam a că spiritul ei încă lucid veghea încă în spatele acestor pupile albastre ce păreau că reflectă cerul. — M ărie, zise ea, reţinându-şi lacrim ile. M ărie, pentru D um nezeu care te v a prim i, spune-m i ceva... l-ai văzut pe asasin? Cine este?... Spune-m i ceva, te rog, ca să m ă ajuţi. B uzele p alid e se m işcară. A n g elica se aplecă ca să audă cuvintele imperceptibile rostite într-un suflu epuizat, ultimul. — în m om entul naufragiului... eanuavea... ciorapii roşii...

10 — E xplicaţi-m i tot, im plora B arssem puy. C um aţi ştiut că aveau să atenteze la viaţa ei? Spuneţi-m i cine sunt aceşti criminali. O să-i u n n ăresc până la capăt. O să-i distrug. — O să-ţi spun tot dacă te linişteşti. A jutată de Villedavray, de C antor şi de alţi doi bărbaţi de pe “Rochelais” care veniseră cu ei, ea făcu toate eforturile să cahneze disperarea tânărului, să-l convingă să nu se dedea la gesturi extreme, căutând asasinul printre oam enii deja stârniţi, când doar răbdarea, tenacitatea şi sângele rece puteau permite să se facă faţă unui duşman atât de versat şi să-l dem aşte, indiferent cine ar fi. D acă s-ar şti

_____________________ANNE şi SERGE GOLON____________________ ■ 356

acuzat, bănuit, s-ar feri şi ar fi m ai greu şi m ai prim ejdios să culegi indicii, să găseşti o urmă. N u venise încă m om entul ca ducesa să fie acuzată. Toţi bărb aţii prezenţi erau subjugaţi de farm ecul ei. Barssem puy ar fi considerat nebun şi s-ar găsi sigur cineva să-l ucidă sub u n pretex t sau altul. E l sfârşi p rin a le d a d reptate şi răm ase lângă vatră, m ohorât şi copleşit. A doua zi, M arie-la-D ouce a fost condusă pe ultim ul drum. Fetele regelui plângeau. V orbeau de M arie-la-D ouce, sora şi tovarăşa lor. Spuneau că nu era prudentă, că voia m ereu să m eargă să culeagă flori în locuri prim ejdioase, că le găsea m ai frum oase... Căzuse... L a slujba de înmormântare, în m icul cim itir cu sărm ane cruci strâm be, A ngelica se găsi din întâm plare aşezată lângă Delphine B ărbier du Rosoy. A ceastă fată de fam ilie nobilă îi era simpatică. Ea arătase m ult curaj şi sânge rece în timpul naufragiului “Inorogului” şi-şi dom ina tovarăşele prin educaţie. A cestea veneau la ea in mod firesc şi A ngelica observase că A m broisine îi vorbea cu o anumită nuanţă de consideraţie pe care n-o avea faţă de celelalte, ca şi cum ar fi vrut s-o m enajeze, să-i obţină aprobarea sau să adoarm ă atenţia m ereu trează a Delphinei. Ori, văzând-o cu faţa şiroind de lacrim i şi suspinând ca un copil, lucru ce nu era în firea ei m ăsurată şi înţeleaptă, Angelicăi îi fii milă. — P ot să te ajut, D elphine? îi şopti ea, încetişor. F ata o privi surprinsă, apoi îşi şterse ochii şi nasul, clătinând din cap. — N u, doam nă, vai! N u puteţi să m ă ajutaţi. — A tunci, ajută-m ă tu, se hotărî A ngelica brusc. A jută-m ă să prind demonul care-i pe urmele noastre, spre nenorocirea noastră, a tuturor. D elphine o p riv i p e ascuns, apoi răm ase tăcută, cu capul plecat. D ar p e diurnul de întoarcere spre aşezare, şopti trecând pe lângă Angelica: ‘Voi veni la dumneavoastră cu câteva fete puţin înainte de m asa de prânz. O să spunem că fiul dum neavoastră, Cantor, ne-a propus să ne cânte ceva...” — S ă cânt, m orm ăi Cantor. F rum oasele astea n -au m inte. A u înm orm ântat p e u n a dintre ele astăzi şi v o r cântece, nu m i se pare prea inteligent ca pretext... — A i dreptate, dar, fără îndoială, e to t ce i-a venit în m inte bietei Delphine! Sunt m om ente când nici nu m ai ştii ce să inventezi. — Bine, o să Ie cânt cântece religioase, făcu Cantor. A sta o să pară m ai serios!

______________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 357

C ând tinerele se prezentară, A ngelica observă că era ora când jsficolas P arys venea s-o curteze pe ducesă. E a o luă pe D elphine de o parte, în tim p ce Cantor reţinea atenţia cercului. — Delphine, zise Angelica, ştii de unde vine răul, nu-i aşa? Ea!... — D a, zise trist tânăra. M -a înşelat şi pe m ine m ult tim p, dar a trebuit să văd adevărul. în Franţa, nim eni nu putea să-şi dea seama, dar aici, e c ev a în aer, sălb atic... p rim itiv , care constrânge personalităţile să apară în adevărata lor lum ină. Puţin câte puţin, la G ouldsboro, la Port-Royal, am văzut clar, am înţeles cum este ea. Desigur, înainte n u aprobam să fim constrânse prea des să m inţim ca să-i ascundem crizele care o apucau... D in m odestie, spunea ea, ca să n u se ştie că era vizitată de duhul lui D um nezeu. A r fi trebuit să înţeleg m ai devrem e că asem enea crize proveneau m ai curând din nebunie sau din posedare, şi nu din extazul m istic cum voia ea să ne convingă... cât de naive am fost! D o ar Julienne a văzut ju st în ea, imediat. Şi noi care o detestam şi o dispreţuiam , biata fată! A cum , ce-o să se întâm ple cu noi? Suntem dezannate, lăsate în puterea ei, la capătul lumii. Ieri, când am văzut vasul în radă plecând spre Europa, aş fi dat to tul ca să urc la bord, să fug oriunde. D um nezeu să aibe milă de noi! — D elphine, crezi că ducesa este în relaţii cu un alt vas, că are co m p lici cărora le poate d a o rd in e s-o ajute să-şi execute planurile criminale? D elphine o privi cu mirare. — N .. .nu, nu cred, bâlbâi ea. — A tunci, de ce eşti convinsă că M ărie a fost asasinată? D e cine? C hiar dacă asta s-a făcut la ordinele binefăcătoarei voastre, nu ea a p u tu t s-o îm pingă de p e m arg in ea falezei. E a era aici, la pescari, am văzut-o. — Eu... nu ştiu... Este greu, im posibil să ştii totul despre ea, s-ar spune că uneori are darul ubicuităţii... şi m ai şi minte, iar minciunile sale au u n asem enea accent de adevar, încât nu m ai ştii, nu m ai poţi spune exact dacă era sau nu într-un anum e loc... ' — Dar... ultim ele cuvinte ale M ăriei... ai putea să m i le explici?... E a a m urm urat: “în m om entul naufragiului, ea nu avea

ciorapii roşii.” Delphine o privi atent: — Da, e adevărat, zise ea ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări pe care nu îndrăznise niciodată să şi-o p u n ă singură... acei ciorapi roşii... p e care-i purta când a debarcat la G ouldsboro, nu i-am m ai văzut niciodată înainte... şi cred chiar că pot afirm a că nu îi avea în bagaje la bord, căci i le-am făcut adesea... Şi dacă M arie-la-D ouce

358_____________

ANNE şi SERGE G O L O N ______________

a spus asta... ea ştia m ai bine ca oricine fiindcă a coborât în barcă cu ea... — Ce vrei să spui? — N -am fost niciodată p rea sigură de ce-am văzut. E ra aşa de întuneric şi, Ia um ia urmei, astanu înseamnă nimic! D upă naufragiu, totul s-a încurcat în capul m eu. N u reuşeam s£ pun evenim entele în ordine. Se spunea că binefăcătoarea noastră se înecase şi apoi că fusese salvată şi că salvase copilul lui Jeanne M ichaud. M i se părea că ceva nu se potrivea. D ar acum , sunt sigură; înainte ca vasul să se ciocnească de r e c if am văzut-o pe ducesă cu M ărie, copilul şi secretarul luând loc într-o barcă. A proape im ediat s-au auzit acele trosnete cum plite şi s-a strigat: “Scapă cine poate, pierim .” — D eci, to tu l s-ar explica. E a a părăsit n a v a înainte de naufragiu. în cele do u ă zile în care s-a crezut că e p ierdută, şi-a întâlnit com plicii pe vasul lor, fără îndoială acea corabie cu pânze ascunsă în insule şi pe care n oi am zărit-o; a găsit acolo haine de schimb, ca acei ciorapi roşii p e care i-a încălţat fără grijă înainte să debarce ca o naufragiată m izerabilă pe m alul nostru. — D ar M ărie? E ra şi ea printre înecaţi... Se p o ate crede că au aruncat-o în ap ă din barcă... Nu, nu, ar fi prea oribil. — D e ce nu! Totul e oribil, în această afacere, totul e posibil... totul!... în orice caz, n u vom şti niciodată... M ărie e m oartă. — Nu! N u! repeta D elphine cu groază. N u, n u este posibil. E u sunt cea care m ă înşel... N e lovisem deja de rec if când am văzut acea scenă... N u m ai sunt sigură de nim ic. E ra noapte. A h! o să înnebunesc... L a uşa căsuţei se auzi mişcare. — Ea? m urm ură Delphine, pălind de spaimă. D in fericire, era Petronille D am ourt care venise să-şi caute pupilele. — Trebuia să lucraţi la cârpitul hainelor, spunând rugăciuni. A ţi profitat că trăg eam u n p u i de som n ca să veniţi să v ă distraţi. D oam na va fi foarte nem ulţum ită!... — Fiţi indulgentă cu tinereţea, dragă Petronille, interveni Vîlledavray folosindu-şi toată galanteria pentru a calm a însoţitoarea. V iaţa e aşa tristă p e această plajă aşteptând n u ştiu ce! C um ar fi putut ele să răm ână insensibile la graţia unui frumos tânăr înarm at cu o ghitară?

— E inadmisibil! — H aide! H aide! V ă faceţi m ai severă d ecât sunteţi. Şi dum neavoastră m eritaţi u n pic de distracţie. Veniţi lângă noi. Vă plac floricelele? C u puţin zahăr ars deasupra, sunt o delicatesă...

■ ANGELICA ŞI DEMONUL

359

— Petronille, şopti Delphine la urechea Angelicăi, pe ea trebuie s-o întrebaţi. încercaţi s-o faceţi să vorbească. E puţin prostuţă, dar e în serviciul ducesei de m ai m ulţi ani şi se făleşte bucuroasă că ducesa îi acordă toată încrederea. Spune uneori că ştie m ulte lucruri care i-ar speria pe m ulţi, dar că n u se p o ate trăi cu o persoană aşa de sfântă, care are extaze şi viziuni, fără să-i îm părtăşeşti teribilele secrete.

11 D e câteva clipe C antor încetase să cânte la ghitară şi ciulea urechea. — C e-o fi?... C e zgom ote se aud? Venind din fort, lătrături îndepărtate şi nebuneşti ajungeau până la ei. Băiatul ieşi în prag, m ânat de u n presentim ent. — Câinii terra-nova! L a cine latră?... Lătrăturile furioase se apropiau. In paroxismul lor, aminteau o haită de vânătoare lansată pe urm a prăzii. — A u dezlegat câinii! Cei doi dulăi apărură, coborând colina, p e urm ele unui soi de bulgăre negru care fugea în faţa lor. — Wolverines! Lăsându-şi ghitara, Cantor alergă în ajutorai protejatului său. W olverines galopa spre refugiul casei lor, u n d e ştia că se găseşte stăpânul lui, dar iuţeala j deralui era depăşită de salturile gigantice ale ferocilor săi urmăritori. Cele trei anim ale ajunseră aproape îm preună, într-un nor de praf, în m ica piaţă a cătunului. S im ţindu-se ajuns, W olverines se întoarse brusc, descoperindu-şi colţii, gata să înfrunte urm ăritorii şi să le sară în gât. în tim p ce prim ul dulău, prudent, se m ulţum ea să latre cu furie, la m ic ă distanţă so sea cel de-al doilea şi sărind pe Wolverine, îi înfipse colţii în spate. W olverines se întoarse şi-i sfâşie pântecele cu ghiarele. A tunci, celălalt câine se avântă. D ar sosea Cantor. E l se interpuse, cu cuţitul ridicat, între anim al şi jd eru l său rănit. C u gâtul tăiat, colosul căzu. Toate acestea s-au petrecut în câteva secunde într-un nor de praf, sânge, zgom ot infernal de lătrături, m ârâieli, horcăieli, ţipete ale fetelor regelui şi ale însoţitoarei. C a prin minune, imediat s-a form at un cerc. Toţi locuitorii din Tidmagouche se grăbeau sprelocul dram ei. Toţi priveau câinii care

360

ANNE şi SERGE GOLON

m ureau într-o baltă de sânge, jderul însângerat şi el, dar continuând să-şi aţintească ochii înflăcăraţi în ju r şi să-i am eninţe pe cei ce se apropiau cu dinţii săi ascuţiţi. Cantor stătea în picioare lângă el, cu cuţitul în m âini şi ochii la fel de strălucitori ca şi cei ai animalului. D upă o tăcere nesigură, proprietarul locurilor, bătrânul Parys, avansa puţin în direcţia lui Cantor. — M i-ai om orât animalele, tinere, făcu el cu u n aer întunecat. — Mi-1 atacau pe al m eu, replică C antor c u curaj. A ţi spus singur că sunt p rim ejdioase şi că trebuie ţin u ţi în lanţ. C m e i-a dezlegat? D u m n eav o astră sau ea? adăugă el, în d re p tân d cuţitul însângerat spre. Am broisine. D ucesa se găsea în prim ul rând, afişând o expresie speriată, tocm ai cât treb u ia p en tru o doam nă bine crescu tă în faţa unui asem enea spectacol respingător. în ciuda stăpânirii ei de sine, atacul lui Cantor o prinse dezarmată şi-i aruncă o privire de ură implacabilă. Brusc se stăpâni, regăsindu-şi expresia blândă, senină, puţin puerilă care cerea protecţie. ■— D ar ce l-a apucat? exclam ă ea cu u n to n speriat. Copilul ăsta e nebun. — încetaţi să m ă numiţi copil, replică Cantor fixând-o cu furie. N u există copii pentru tine. D oarm asculipentruplăceri... V ă credeţi abilă!... dar o să v ă denunţ în faţa lumii... — Da! e nebun! strigă cineva. A ngelica veni lângă fiul ei şi-i puse m âna pe braţ. — L in işteşte -te , C antor, zise e a cu ju m ă ta te de voce. Linişteşte-te, te rog, n u e vrem ea. E a avea impresia alarmantă că nici unul dintre cei prezenţi, cel puţin dintre bărbaţi, n u erau dispuşi să audă asem enea acuzaţii îm potriva ducesei de M audribourg. Ei em u încă fascinaţi, orbi sau vrăjiţi. Şi, într-adevăr, cuvintele lui Cantor ridicară un val de proteste furioase. — Da... este nebun, puştiul! — O să-ţi bag vorbele pe gât, m ucosule, m orm ăi căpitanul din Faouet înaintând cu un pas. — Veniţi, vă aştept, replică Cantor, ridicând cuţitul său lung, o să înjunghii u n anim al în plus, aşa m ucos cum sunt. Pescarii bretoni, indignaţi de acest răspuns dat căpitanului lor, m orm ăiră şi se interpuseră. — N u v ă duceţi, căpitane. E prim ejdios, tânărul ăsta... — Şi băgaţi de seam ă... Este prea frum os pentru o fiinţă um ană... Este p oate... - — Este u n arhanghel, lansă vocea dulce a Am broisinei.

ANGELICA ŞI DEMONUL

361

în liniştea ce se lăsase, ea adăugă: •— -Dar u n arhanghel care-1 apără p e diavol. Priviţi!... Şi arătă la picioarele lui Cantor jderul în aret, descoperindu-şi colţii albi într-un rânjet crud. Blana sa neagră zburlită în toate părţile, coada ridicată şi bătând aerul, ochii dilataţi aruncând fulgere cumplite nu puteau să n u im presioneze spectatorii. — N u-i oare chiar faţa lui Satan? repetă din nou Am broisine, mimând un fior. A supra acestor spirite superstiţioase, asemenea, vorbe rostite de o voce feminină, convingătoare, în legătură cu o fiarănecunoscută, care era ca o încarnare a m onştrilor de piatră strâm bându-se de pe streşinile catedralelor, v o m ân d ap a ploilor, a acelei reprezentări îmblănite a spiritului răului, pe care oamenii din Europa erau obişnuiţi s-o contem ple, în că din copilărie, pe faţadele b isericilor sau în m iniaturile cărţilor de rugăciune, asem enea vorbe concretizau sentimentul de spaimă mistică pe care-1 simţeau la vederea frumuseţii lui Cantor, înălţat în m ânia sa juvenilă printre animalele însângerate şi deasemenea frumuseţea Angelicăi alături de el, cu indianul împodobit cu p en e şi tatu at în spatele ei, cu lan cea în m ână, gata s-o apere, inexplicabil paznic al acestor două fiinţe cu aceeaşi privire verde. Ceea ce prindeau cu toţii, fără să vrea, în m inţile lor întunecate şi în intuiţia lor prim itivă de pescari şi ţărani, din dram a invizibilă care se ju ca între diferiţii antagonoşti ai acestei scene, îi copleşea într-un sentim ent de transă ce nu-şi putea găsi uşurarea decât într-un act de violentă. — Să om orâm fiara... — U ite-o! — E un dem on... — Şi indienii spun că e blestem at. — N e va purta ghinion. — S -o om orâm ! — D oborâţi-o!.. Şi A ngelica avu o clipă impresia că acestă mulţime de oameni agitaţi, înarm aţi cu cuţite, bâte sau pietre, aveau să se arunce asupra lor, să-l ia p e b ietul W olverines, să-l term in e şi să-l facă bucăţi. A titudinea h o tărâ tă a lui C antor, ca şi a sa, care-şi duse m ân a la pistolet, cea a oamenilor veniţi cu ea din Golful Francez şi care stăteau în spatele ei, reţinură o clipă furia gata să se dezlănţuie. Villedavray interveni şi el: ’ • — Să n u n e enervăm, zise el înaintând cu m ăsură pentru a se plasa în centrul cercului strâns în jurul A ngelicăi şi alor săi. Prieteni, e sfârşitul verii şi sunteţi cu toţii agitaţi, dar n u este u n m otiv să vă

362 _____________________ANNE şi SERGE GOLON_____________________

om orâţi între voi pentru doi câini şi u n j der. în plus, uitaţi că sunt guvernatorul A cadiei şi că nu adm it nici o încăierare sângeroasă pe domeniile de sub jurisdicţia mea; o m ie de livre amendă, închisoarea şi chiar eşafodul, iată ce păţeşte, după lege, cel ce provoacă tulburări, dacă fac raport în Q uebec. — A rm ai trebui să şi puteţi trimite acest raport, guvematorule, interveni u n solid acadian, destul de tânăr, care se dovedi a fi ginerele lui N icolas Parys. V -aţi pierdut vasul şi m ulte din roadele jafurilor voastre, n-o să riscaţi să v ă pierdeţi şi viaţa pe n tru u n jd er, cum spuneţi. Jderul e fiara cea m ai rea din pădure, rupe toate capcanele. Chiar şi indienii spun că e posedată de diavol. — N u este un m otiv pentru că este al acestui frum os tânăr şi că vreţi să-i faceţi p e plac... accentuă ironic căpitanul vasului de pescuit E l se întrerupse sub privirea de ghiaţă a m archizului. Ochiul albastru deschis al acestuia trecea de la unul la altul şi avea duritatea pietrei. — Luaţi seam a, voi doi! P ot fi şi rău! — A sta da, poate fi, aprobă unul dintre fraţii Defour, făcând un pas înainte. E u stau garanţie. în orice caz, voi, bretonii, continuă el întinzând un deget ameninţător spre căpitanul şi echipajul vasului de pescuit, voi sunteţi străini aici. N u vă privesc poveştile noastre cu guvernatorul nostru sau cu animalele dinpădurile noastre, ale noastre, acadienii. Ştergeţi-o şi lăsaţi-ne să ne reglăm afacerile între noi, altfel o să v ă alungăm de pe p lajele noastre, şi atunci adio peşte! Cât despre voi, acadieni de pe coasta de est, dacă vreţi să ne-ncingem, o să ne-ncingem, chiar m ai tare decât cu porcăria voastră de cărbune plin de su lf p e care aveţi tupeul să-l vindeţi de zece ori m ai scump decât al nostru la Tantamare. — Ce tot insinuezi cu sulful? întrebă ginerele lui Nicolas Paiys, avansând cu pum nii strânşi. — Pax! A runcă m archizul de V illedavray interpunându-se foarte autoritar între cei doi coloşi. A m spus că nu vreau încăierări şi înţeleg să fiu ascultat! Fiecare să se întoarcă la treaba lui. Incidentul e închis. C ât despre tine, Gontran, i se adresă el ginerelui lui Nicolas Parys care-I insultase, poţi să te pregăteşti să-ţi întorci buzunarele pentru urm ătoarea colectă de taxe neplătite. P e cuvânt, n-o să te uit... şi nici pe tine, Am edeu, făcu el, bătându-1 prieteneşte pe braţ pe Defour. Ai fost m agnific. C a să vezi, an după an, am ajuns să ne apreciem. E o surpriză fericită, şi num ai necazul ne poate descoperi adâncul sufletului.

ANGELICA ŞI DEMONUL

363

Surâzând, privi cu satisfacţie mulţimeaîmprăştiindu-se. Cantor se aplecă spre jd e ru l rănit şi servitorii ven iră în tăcere că ridice cadavrele câinilor. M archizul de Villedavray avea pleoapele umede. — Gestul lui A m edeu m -a em oţionat m ult, zise el Angelicăi. Aţi văzut ce pasiune şi ce abilitate a dovedit acestă brută grosolană ca’să m ă apere?... Ah! Acadia! O ador! H otărât, viaţa e frum oasă!

12 — Sărm ane W olverines, te-au rănit, spunea Cantor îngrijind rănile favoritului său. Ei spun că eşti un demon, dar n u eşti decât un animal nevinovat. Ei sunt demonii, ei oamenii! Vorbea astfel, îngenunchiat în faţa jderului pe care-1 instalase lângă foc ca să-l panseze. W olverines pierduse m ult sânge, dar rănile erau superficiale şi nu v a întârzia să se refacă. îl asculta p e C antor vorbind, privindu-1 cu atenţie şi pupilele sale, când n u trebuia să se apere sau să înfrunte un duşm an pe care trebuia să-l sperie, aveau profunde reflexe cafeniu-aurii, m elancolia şi expresia îngrijorată a unei fiinţe care nu poate vorbi, dar care înţelege tot. —- Da, tu înţelegi, îi spunea Cantor, mângâindu-1. Tu ştii unde este răul şi nebunia. A ş fi făcut m ai bine să te las în pădure, decât să te aduc printre aceste fiare sălbatice, oamenii. — Şi în pădure ar fi p ierit, rem arcă A ngelica, în tristată de am ărăciunea care vibra în cuvintele fiului ei. Am inteşte-ţi când l-ai găsit; era p rea m ic să p o a tă supravieţui... nu puteai face altceva decât să-l creşti. Este una din proprietăţile om ului să poată corecta legile naturii. — Legile naturii sunt drepte şi sim ple, replică Cantor, doct. •— D ar şi crude în exigenţele lor. Jderul tău o ştie şi preferă să stea cu tine printre oam eni decât să piară m izerabil în pădure fără m am a lui. A sta i se vede în ochi. Cantor privi gânditor animalul. — A tunci, destinul tă u a fo st oare să vii printre n o i şi să îm părtăşeşti viaţa noastră? întrebă el, privindu-1 p e W olverines în ochi. în ce scop? C are v a fi rolul tău printre noi? C ăci u n jd e r n u este un anim al ca toate celelalte şi este adevărat că este dom inat de Un spirit deosebit şi pentru asta indienii se tem de el şi-l urăsc atât. Oamenii pădurii spun că este animalul cel m ai aproape de inteligenţa umană. S-ar zice că-i poate ju d e c a după valoarea lor m orală şi că simte din instinct fondul adevăratei lor fiii. U n jder va şti să recunoască

364

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

u n om rău şi-i v a face m ii de necazuri. P errot m i-a povestit că un individ josnic s-a refugiat în pădure. U n jd er din vecinătate, căruia îi om orâse fem ela, a prins u ră p e el. A m ers p â n ă acolo în cât i-a găurit găleţile, i-a spart toate oalele. Ce să facă fără o oală, fără un vas, iam a în pădure, când nu poţi nici m ăcar să topeşti puţină zăpadă pe foc? Om ul a trebuit să plece şi să se întoarcă cu m ii de greutăţi în regiunile locuite. Jderul nu-i lăse nici o clipă de răgaz. O m ul era ca nebun şi spunea că un dem on era pe urm ele lui. — C e interesant! lansă V illedavray. A r trebui să duc un asem enea anim al în Quebec. A r fi foarte distractiv. — Piksarett ne-a părăsit, zise Angelica. A pretextat că trebuie să-l întâlnească pe Uniaclce, dar am simţit că povestea cu Wolverines îl tulbură. O are se v a m ai întoarce? — O să se întoarcă, dacă nu e prost. în tre indieni şi jd e r nu e s te d e c â t o r iv a lita te de a n im a le a le p ă d u rii d o rn ic e să supravieţuiască. Jderul distruge capcanele fără să fie prins pentru că ştie că acestea sunt m enite să prindă anim alul şi să-l ucidă. Este o m aşină a m orţii pe care trebuie s-o distrugă şi chiar face inutilizabilă prada aflată în capcană ca să pedepsească om ul şi să-l descurajeze să m ai vină să pună şi altele pe teritoriul său. Fireşte, asta îi înfurie pe indieni, căci adesea jd e ru l este m ai puternic şi un ele locuri unde domneşte trebuie să fie părăsite. Se spune că sunt animale blestemate şi că un dem on le apără... Taifasul acesta îi distrăgea de la dram ele recente. Tragedia M ariei-la-D ouce, incidentul cu C antor şi jd e ru l care fusese pe punctul de a lua o întorsătură urâtă, surescitau n ervii şi făceau să fugă somnul. Cu această ocazie, Angelica îi arătă marchizului batista brodată cu u n grifon p e care o găsise în b ag ajele ducesei şi el îi confirm ă că era chiar blazonul fam iliei M audribourg. L uând din buzunarul vestei o m ică lupă, exam ină broderia. — A fost brodată de o lucrătoare flam andă. E a are aceeaşi pecete pe dublura m antiei p e care o poartă, lân g ă guler, broderia arm elor este toată în aur şi argint. E o m inune, de o fineţe de pânză de păianjen. — Mantia! exclam ă Angelica. Da, acolo, aşa-i, am remarcat, fără să-i dau im portanţă, sem nul grifonului... D ar... s-a întors la Gouldsboro cu o mantie marcată cu blazonul familiei Maudribourg. N u m ai poate pretinde că i-a fost dată de u n căpitan necunoscut... D e această dată, totul e clar. Sunt chiar complicii pe care i-a întâlnit în insule şi cărora le dă ordine. ' E a era înfierbântată de descoperirea sa. T răsese de un fir şi acum întreg sculul se descurca: vasul cu flam ura orange rătăcind şi

ANGELICA ŞI DEMONUL

365

încercând să încurca urmele, apoi ea, Ambroisine, sosind din Europa pe “In o ro g ” , părăsin d vasul înainte de naufragiu, reapărând Ia Gouldsboro în chip de victim ă nefericită, naufragiată, despuiată de tot pentru a abuza m ai bine de oam eni şi a le adorm i neîncrederea. A ngelica era sigură că exista o legătură între pecetea cu leul grifon şi semnătura pusă pe biletul găsit în haina naufragiatorului mort. Vedea peste tot corespondenţe, coincidenţe flagrante, evidenţe, dar, uneori, ceea ce v o ia ea să stabilească îi scăpa, ca o picătură de m ercur p e care te străduieşti în van să o prinzi. N im ic nu se lega cu adevărat. N u erau decât detalii infime, uşoare ca u n fulg pe care-1 ia vântul. B arssem puy şi C antor plănuiau nici m ai m ult nici m ai puţin decât să p u n ă foc peste to t şi să-i om oare p e to ţi bandiţii şi pe p rim ejdioasa lor fem eie. A ng elica şi g u v ernatorul preconizau o atitudine m ai răbdătoare şi aproape indiferentă, cu care i-ar putea învinge pe duşmanii lor. Fiecare zi scursă apropia întoarcerea contelui d eP ey rac. , ' — D a r d e ce n u m a i v in e ? r e p e tă C antor. D e ce n e abandonează aşa? — N ici m ăcar nu ştie că suntem aici. E şi greşeala m ea. N u reuşesc niciodată să stau în locul unde crede că sunt. Şi înţeleg că uneori e exasperat. D e-acum , o să m ă îndrept...

13 Şi v en i şi a treia zi a aşteptării, o dum inică. îm p reu n ă cu Villedavray, a cărui cunoaştere a m anierelor într-o astfel de afacere era preţioasă, se duseră cu toţii la slujbă, inclusiv cei doi oam eni de pe “R o ch elais” care erau hughenoţi, d a r ştiau să se adapteze circumstanţelor. D oar Cantor se scuză! Se tem ea că dacă lăsa singur jd e iu l rănit, cineva putea veni să-l om oare în lipsa lui. A ngelica îl făcu să prom ită că o să stea liniştit. Slujba dură două ore. Toată populaţia albă şi indiană a aşezării asista pioasă şi nim eni nu păru că suferă din cauza franciscanului care oficia şi care nu înceta să vorbească de necesitatea intervenţiei Sfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor din calendarul breton când cazi pradă dem onilor şi în special ceior care par să îndem ne Ia neglijarea m uncii şi a obligaţiilor terestre pentru a vagabonda, fără team ă de capcane, etc.

366

ANNE şi SERGE GOLON____________

— Predica a fost cam lungă, zise Villedavray când m ulţim ea se îm prăştie după ultim a închinare. M ă m ir întotdeauna când văd echipaj ele înghiţind cu atâta pioşenie predici interminabile. D ar pentru maţeloţi, dacă un predicator vorbeşte m ult de îngeri, sfinţi şi diavol, că-i face salată, înseam nă că şi-a îndeplinit misiunea. Toţi marinarii şi m ai ales bretonii au ten d in ţa de a cădea cam m ult în genunchi. Dar, vedeţi, asta i-a liniştit, cum s-ar spune... Totuşi, căpitanul e m ânios, u n tânăr a dispărut de două zile şi el l-a însărcinat pe preot să-i liniştească p e oam eni. D ar şi el, de ce s-o fi lăsat să cadă în plasa ducesei?... E a îi tulbură m intea şi disciplina se pierde. C u atât m ai rău pen tru el şi pentru to ţi ceilalţi... chiar şi b ătrân u l Parys vorbeşte că v rea să se-nsoare cu ea... — D um neavoastră care sunteţi expert în tot felul de ştiinţe, îi spuse Angelica, o cunoaşteţi şi pe aceea de a citi caracterul cuiva în scris? D e m ult voiam să vă arăt u n docum ent care m ă intrigă. Villedavray recunoscu că avea câteva noţiuni de grafologie şi că, de altfel, era reputat în m aterie. întorşi acasă, A ngelica îi arătă hârtia pe care o găsise în buzunarul naufragiatorului. Expresia lui se anim ă şi luă m ica bucată de hârtie cu un fel de grabă, dar, de îndată ce-şi aruncă ochii p e ea, se schim bă la faţă. — D e unde aveţi m âzgâleala asta? o întrebă el pe A ngelica fixând-o cu o privire pătrunzătoare. -— A m găsit-o în buzunarul unei haine, răspunse ea. Ce-i aşa de rem arcabil în ea? — Păi... se apropie cel m ai m ult de scrisul lui Satan! — Şi a fost văzut vreodată scrisul lui Satan? — Oh! da, desigur, ex istă câteva exem plare. C el m ai rem arcabil, din sursa cea m ai autentică, datează din secolul trecut, din m omentul procesului Doctorului Faust şi a fost scris sub dictare satanică. Toţi experţii sunt de acord că se găsesc aici caracteristicile Spiritului Răului. în general, Satan semnează cu num ele unuia dintre cei şapte demoni principali. Astfel, în documentul faustian, el semnează Asm odeu. Şi în acesta... El exam ină sem n ătu ra în câlcită căreia A ngelica îi găsise aspectul unui animal mitic. — Belial! m unnură. — Cine este Belial? — Unul dintre cele şapte principii negre în chestiune. Este un dem on care apare drept cel m ai fium os şi m ai activ agent al lui Lucifer. El are totuşi un caracter feroce şi ascuns, dar frum useţea sa, plină de farm ec, te face aproape să te îndoieşti de asta. El posedă o foiţă de creaţie, erotică, dar şi distructivă, şi are reputaţia de a fi

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 367

cel m ai pervers dintre demonii din infern. Este şi unul dintre cei m ai puternici căci com andă optzeci de legiuni de demoni, adică m ai m ult de o jum ătate de m ilion de spirite rele. Villedavray clătină din cap, gânditor. — Optzeci de legiuni! Vai nouă!... — C redeţi ca şi m ine că acest scris ar p u tea fi al eil... — A cest scris seam ănă cu acea fem eie... — Belialith! m urm ură Angelica. R ăm aseră u n m om ent tăcuţi. M archizul se lungi în ham ac şi căscă. — D e ce v-aţi num it vasul “A sm odeu” ? întrebă Angelica. — A f o s t o id e e aşa...,, tr e c ă to a r e . A s m o d e u e s te supreveghetorul caselor de jo c din Infern, el a ispitit-o p e E v a în P arad isu l terestru, este Şarpele!... îm i plăcea. îm i place m ult să glum esc cu dem onii. L a urm a urm ei, nu sunt decât nişte am ărâţi. Şi nimeni nu-i plânge... Teologii se înşeală acuzându-i de toate relele. Spiritul Răului, plus omul, sunt oribile. A ngelica îl privea fără să-şi poată ascunde m irarea. — Spuneţi lucruri foarte profunde. E l roşi uşor. — A m studiat teologia şi chiar demonologia. Aveam un unchi episcop care vo ia să-m i lase m oştenire beneficiile sale. O vrem e, m -am apropiat de ştiinţele sacre ca să-i fac plăcere. D ar nu-m i place să m ă cantonez într-xm singur dom eniu, şi aşa am renunţat la substanţialele venituri abaţiale ale scum pului m eu unchi. Totuşi, îmi p lace să d iscu t despre aceste lucruri cu câteva persoane alese. In Q uebec, o să vă prezint p e fratele L uc care ghiceşte în ta ro t m ai bine ca oricine şi pe doamna de Castel-M orgeat care este m ai savantă decât o stareţă şi deasem enea pe m icuţa doam nă d ’Airreboust dacă bin ev o iaşte să-şi p ărăsească lo cu in ţa din M ontréal. E foarte interesantă, şi-o iubesc ca p e o soră. V ine d o ar pentru m ine în Q uebec, nici m ăcar pentru soţul ei care totuşi ar m erita m ai m ult. E u n b u n p rie ten al m eu. D ar, de fapt, d acă m ă gândesc bine, îl cunoaşteţi. V -a făcut chiar o v izită ia m a trecu tă în fortul de la W apassou... E încă unul pe care l-aţi întors cu dosul în sus... C a şi pe L om énie-C ham bord. D oar n-o să vă descurajaţi de optzeci de legiuni de spirite şi un singur dem on încarnat!... E adevărat că este destul de reuşit, dar... Haideţi, pentru dum neavoastră, A ngelica, e un fleac!... D e ce m ă priviţi cu aerul acesta ciudat, frumoasă prietenă? — Oare nu suntem pe cale să înnebunim amândoi?... murmură Angelica.

14 — Ce nu înţeleg, zise Angelica privind cu atenţie figura rotundă şi palidă a Petronillei D am ourt aşezată în faţa ei lângă vatră, ce nu înţeleg, este de ce doam na de M audribourg a luat-o pe M arie-laD ouce în barcă şi n u p e dum neata. Sigur, ea nu ştia că “Inorogul” avea să n aufragieze, d ar dacă te-ar fi luat cu ea, n -a r fi treb u it să freci prin acea oribilăîncercare. — D a, e ceea ce-m i repet fără încetare, exclam ă guvernanta cu u n elan care fu gata să răstoarne ceaşca cu ceai p e care o ţinea. A ngelica reuşise s-o facă să vină la ea. A şezată p e bancă, în faţa ei, însoţitoarea grasă acceptase să bea un leac pe care Angelica i-1 recom andase p e n tru durerile de stom ac şi so rb ea zgom otos lichidul. Şi ea se schim base. C onsecinţă a prea m ultor căzături în apă, a prea m ultor emoţii şi oboseli pentru o femeie în vârstă, anumite semne de senilitate apăreau în comportamentul ei. M âinile şi buzele îi tremurau uşor. Ochii maxi şi spălăciţi aveau o privire fixă. U n fel de surâs vag îi apărea p e buze. Părea că sav u rează fără încetare satisfacţia vanitoasă că deţine u n secret important. V ăzând-o astfel, Angelica înţelese că nu v a câştiga nimic punându-i întrebări precise. R iscând, începuse să-i vorbească ca şi cum era la cu ren t cu preocupările ei interioare şi se părea că găsea u n eco u în creiem l ameţit al bietei femei. — A veţi m u ltă dreptate s-o spuneţi, doam nă, o aproba Petronille, clătinând din cap. N -ar trebui să ştii în viaţă cum e să te îneci. Apa era aşa de rece. îţi intră în ochi, în urechi, în gură şi nu mai ştii când o să se tennine. Pe m ine, o să m ă lase inima! E a se agita. A ngelica îi luă ceaşca din mâini. — A r fi trebuit să cobori cu ea în acea b arcă, zise ea cu o voce liniştitoare, ai fi evitat o încercare aşa de dură. M ă m ir că nu ţi-a cerut s-o însoţeşti, dum neata care-i eşti atât de scum pă şi de care nu se poate lipsi... A ngelica avansa cu paşi m ici, prudenţi, revenind la o scenă care sim ţea că o torturase m ult pe guvernantă. — E din cauză că ştie că nu-m i place fratele ei, spuse aceasta. Fratele ei?... Inim a Angelicăi bătu m ai tare, dar nu-i puse nici o întrebare. .. Fără să spună u n cuvânt, îi dădu interlocutoarei sale o altă ceaşcă de ceai. Petronille Dam ourt bău câteva înghiţituri, dar se gândea la altceva.

ANGELICA ŞI DEMONUL

369

— Speram totuşi că a scăpat de el în A m erica. N ici vorbă, o aştepta aici. E l a trim is b a rc a s-o ia. T otuşi, i-am spus şi Sim on, căpitanul, îi spunea şi el: “Nu-i prudent. E întuneric, m areanu-i liniştită. Sunt poate şi recifuri pe aici, nu cunosc locul, îi spunea căpitanul, şi fiindcă se vede coasta şi lum inile, aşteptaţi să ancorăm ” . Dar, n-ai cu cine să te-nţelegi când o cheam ă frate-său. Şi b ău din nou, cu lăcom ie. — A sta face bine, suspină ea. A ngelica îşi ţinea respiraţia, tem ându-se să n-o depărteze cu vreun cuvânt din gândurile ei confbza. — N u ascultă niciodată, reluă fem eia, n u ascultă de nim eni, dar are nevoie să-l vadă, ai zice că e singura fiinţă din lum e cu care se p o a te înţelege, Z alil ăsta al ei. N -a m în ţeles niciodată. Ţ i-e şi frică de el, cu faţa ca o m asc ă şi ochi de p eşte m ort. N u ştiu ce găseşte le el. D e altfel, vedeţi, im ediat ne-a adus ghinion când era în preajmă. A m naufragiat şi m ulţi oam eni cum secade au murit. — D e ce-o aştepta frate-său în G olful Francez? Tonul interogativpăm c-o trezeşte pe Petronille din monologul ei inconştient şi A ngelica înţelese că a com is o eroare. Guvernanta o fixă cu o privire bănuitoare. — C e sunt p e cale să v ă povestesc? M ă faceţi să spun prostii! D ori să se ridice, dar n u p u tu să schiţeze n ici o m işcare. O spaim ă bruscă părea c-o ţintuieşte pe scaun. — M i-a interzis să v ă vorbesc, bâigui ea. C e-am făcut? Ce-am S c u t? — O să te om oare? — N u, nu p e m ine, zise bătrâna P etronille cu o tresărire de orgoliu şi de fervoare. E a avusese aceeaşi reacţie ca M arie-la-D ouce. — Ştiţi deci că e capabilă să om oare, strecură Angelica încet. P etronille D am o u rt în cep u să trem ure. A ngelica o sili să vorbească, căutând să-i trezească conştiinţa, s-o facă să înţeleagă că-şi răscumpăra semi-complicitatea la acţiunile criminale ale stăpânei ei, că nu le putuse ignora în întregim e în cursul tuturor acestor ani în . care o servise cu devotam ent. A fost în zadar. N -a m ai putut scoate un cuvânt în plus de la ea, nici s-o facă să confinne că vasul pe care-1 zăriseră de m ai m ulte ori era cel al fratelui Am broisinei, omul palid. E a nu ştia nimic, spunea. Nimic! Nimic! şi o afirma clănţănind din dinţi. N u ştia decât u n lu cra, că dacă v a face u n pas în afara acestei case, “ ei” o vor om orî... şi p ărea hotărâtă să răm ână acolo până la sfârşitul lumii.

370

_______________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

— Iată-ne acum şi cu butoiul ăste agăţat de noi, zise Cantor când A ngelica îi puse pe el şi pe Villedavray la curent cu situaţia. Şi totuşi, n-o putem arunca afară, îi este fiică să n u fie asasinată. — Ştie ea ce ştie, strecură Villedavray. Seara, ducesa de M audribourg trim ise d u p ă guvernantă. A ngelica o anunţă că bătrâna avusese o indispoziţie şi că o oprise peste noapte la ea ca s-o îngrijească. Se tem u că A m broisine va veni după ea, dar aceasta nu se m anifestă. N o a p te a a fo st agitată. Petronille^ n u ieşe a din starea de prostraţie decât pentru a gem e şi a plânge. în plus, suferea de dureri de m ăruntaie pe care spaim a i le accentua. A ngelica a trebuit de mai m ulte ori s-o însoţească afară căci n-ar fi putut face doi paşi singură. E a vedea peste tot m onştri, asasini ascunşi. în sfârşit, Petronille îşi am inti că avea într-o punguţă din buzunar u n rem ediu care-i era de ajutor în astfel de situaţii. A ngelica i-1 adm inistra şi aşa putură să se odihnească. Dimineaţa, părea că se simte m ai bine. Ţ inură cu toţii consiliu în jurul m esei unde bucătarul lui Villedavray şi ajutorul său le serveau prim a m asă, în cercând s-o convingă p e b ia ta guvernantă să-şi păstreze o atitudine naturală şi să se întoarcă lângă Fetele regelui. E ra cel m ai b u n m o d de a n u atrage bănuieli. C u rân d dom nul de Peyrac se v a întoarce şi totul se va aranja. P etronille p ăru că-şi recapătă curajul. V illedavray îi ridică de-a binelea m oralul spunându-i că doar văzând-o bănuise că era din D auphiné şi discutară despre provincia sa natală. C a să n u răm ân ă tributară ospitalităţii lui N icolas Parys, A ngelica hotărâse să ia m esele îm preună cu V illedavray, Cantor, Barssempuy, Defour şi fiul Marcellinei. Erau, până la urm ă, m om ente de destindere p e care verva lui Villedavray le făcea agreabile. U n m od de a fi îm preună, de a nu se simţi izolaţi în această atmosferă sinistră. D eodată, ducesa de M audribourg apăru în prag. E ra însoţită de cavalerii ei obişnuiţi, bătrânul Parys, căp itan u l din Faouet şi proprietarul unei moşii de la câteva leghe pe care acesta le parcurgea bucuros în fiecare zi pentru a o întâlni pe frum oasa ducesă. Cu toţii veneau aparent de la slujbă. D ucesa era îm brăcată cu o rochie roşie de m oar care dădea coafurii ei întunecate reflexe puţin roşcate. Astfel, cu lumina în spate, părea că poartă u n fel de aureolă. E a intră zicând: — A m venit să văd ce m ai facă, Dam ourt. Ce ţi s-a întâmplat, draga m ea? G uvernanta se îngălbeni şi în cep u să trem ure din toate

_________________ ANGELICA ŞI DEMONUL____________

371

încheieturile. E xpresia de frică care-i invadă trăsăturile buhăite o transformă în asem enea hal încât părea o caricatură hidoasă cu ochii ieşiţi din orbite, cu falei trem urătoatre şi b u z a de jo s atârnând şi lăsând să cadă furnituri de prăjitură. E ra atât de penibil încât chiar m archizul n u găsi un cuvânt sau o glum ă să rupă tăcerea siderată. — C e ai, Petronille? în treb ă A m broisine, cu o n u an ţă de surpriză în v ocea sa de înger. S-ar zice că ţi-e fiică de m ine. — N u v-am îngrijit întotdeauna bine, doam nă? rosti cu voce tremurătoare bătrâna, în tim p ce buza ei deform ată schiţa un zâm bet jalnic. Eraţi ca şi copilul m eu, nu-i aşa?... Ambroisine aruncă spre adunare o privire circulară, îndurerată. — C e are? S -ar zice că n u-i e bine... ■ — V -am răsfăţat, nu-i adevărat? continua nefericita. V -am lăsat să v ă faceţi toate poftele şi chiar v ă ajutam ... — Se pare că-şi pierde capul, şuşoti A m broisine privind-o pe A ngelica. A m observat zilele astea că e puţin bizară. Revino-ţi, buna m ea Petronille, continuă ea cu voce m ai tare apropiindu-se de guvernantă care sem ăna cu un broscoi m are fascinat de u n şarpe. Eşti puţin obosită, nu-i aşa, dar nu-i nim ic... trebuie doar să te îngrijim. Ai rem ediul care-ti face bine de obicei? Ah! iată-1... C u solicitudine, ea luă din punguţa brodată a guvernantei fiola conţinând pastilele pe care Angelica i le administrase în cursul nopţii precedente, aruncă două în ceaşca p e care Petronille îl avea în faţă, apoi turnă cu propria-i m ână albă puţină apă şi-l ridică spre buzele bolnavei. — Bea, biată prietenă. Bea, îţi v a face bine. îm i pare rău să te văd în starea aceasta. H ai, bea,',, — D a, doam nă, bâigui ea, sunteţi prea bună... da, asta da, aţi fost m ereu bună cu mine.. . M âinile sale care încercau să ţin ă recipientul trem urau atât încât lichidul i se v ărsă pe corsaj. A m broisine o ajută din nou. Stângace, fem eia bău cu zgom ot, ca u n copil speriat. — C e nenorocire! com entă ducesa cu ju m ă ta te de voce, adresându-se adunării. încercările care n e copleşesc au sfârşit prin a-i deranj a m intea. E ra prea în vârstă pentru a-şi asum a asem enea riscuri. A m încercat totuşi să o detennin să-şi schim be hotărârea de a m ă u rm a în A m erica. D ar nu voia să m ă părăsească... Brusc, A ngelica văzu expresia lui Cantor care era lângă jder, în faţa vetrei. O chii adolescentului şi cei ai anim alului fixaţi pe Am broisine aruncau aceeaşi văpaie de spaim ă şi ură implacabilă. — Ah! ce rău îm i e! gem u Petronille D am ourt, ducându-şi mâinile la stom ac. Ah! o să mor!

372

ANNE şi SERGE GOLON____________________

Şi lacrim ile-i ţâşniră din ochi, inund ân d u -i faţa galbenă. A ngelica se ridică, hotărâtă să scuture apatia ciudată care o ţinea ţintuită pe taburetul ei. — V ino, Petronille! h otărî ea. V ino, b ia ta de tine! O să te sprijin până în curte. Şi apropiindu-se de guvernantă, se aplecă spre ea pentru a o ajuta să se ridice. D ucesa strecură cu jum ătate de voce: — B ă trâ n a asta n u v ă scârbeşte? H otărât lucru, s u n te ţi... foarte bună. E u, n-aş putea. Ah! decăderea um ană, ce lucru îngrozitor!... — O să m ă om oare, gem ea Petronille D am ourt, în tim p ce A ngelica o conducea n u fără greutate pe drum ul dificil p e care-1 parcurseseră deja de m ai m ulte ori din ajun. O să m ă om oare, cum l-a om orât pe duce, p e abate, pe Clara, p e Thérèse, pe tânărul care a văzut-o pe fereastră, pe valet, era un băiat cum secade, aş fi vrut... N u era bine ce a făcut. I-am spus. Dar ea a râs... E a râde întotdeauna când vede că se m oare... Şi acum , o să m ă om oare şi p e m ine... C m n aţi spus, doam nă, o să m o r şi ea o să râd ă, o să m or, simt, Dum nezeu să m ă ierte... — Stai aici, zise Angelica căreia acest m onolog îi făcea “pielea de găină” şi care se simţea aproape la fel de bolnavă ca biata bătrână. N u te m işca de aici până nu te sim ţi m ai bine (şi o instală). Să nu te întorci decât după ce-ţi trece. O să încerc s-o conving pe ducesă să te lase cu noi. O să-i spun că ai o b o a lă care se p o ate lua... păstrează-ţi curajul, nu-ţi arăta spaim a în faţa ei... ■ în sală, A m broisine, Ia fel de seducătoare, p ă re a o regim ă printre supuşi. Vîlledavray spunea: — Ţ inutul D auphiné este foarte frum os, despre el vorbeam acum o clipă. II cunoaşteţi, ducesă ?... E l îşi regăsise dezinvoltura, poate chiar exagerat. Subiectul acelei regiuni era oarecum prim ejdios, fiindcă ducesa ascunsese că era originară de acolo, făcând-o pe A ngelica să creadă că era din Poitou ca se îm prietenească cu ea. — Este o regiune de revoltă şi independenţă, explica marchizul. D atorită podişurilor pierdute unde populaţiile trăiesc izolate în văi tim p de cel puţin zece luni iam a. Urşii, lupii... Tăifăsuiră astfel o vrem e şi A ngelica avu im presia, datorită prezenţei Ambroisinei, a frumuseţii ei strălucitoare, că sentimentele ascunse ale tuturor se scăldau într-o atm osferă de p iesă de teatru sinistră şi ireală. Timpul nu m ai avea măsură.

___________________ ANGELICA ŞI DEMONUL________________ 373

— Bătrâna Petronille nu m ai vine, aruncă brusc tânărul Cantor, care tăcuse până atunci. — E adevărat! e m ai bine de o oră de când vorbim , constată Villedavray, consultându-şi ornicul îmbrăcat în aur, şi ea nu s-a întors. — M ă duc să v ă d ce se în tâ m p lă cu ea, se grăbi A ngelica, devansând m işcarea Ambroisinei. D ar ei o urm ară, m ânaţi de u n presentim ent care se accentuă când, apropiindu-se văzură deja acolo un grup de oameni. Prăbuşită pe ju m ătate, printre resturi de vom ă, b ătrân a era m oartă. E a avea pielea cenuşie şi pătată cu negru. — E îngrozitor! m urm ură m archizul ducându-şi batista de dantelă la nări. A ngelica, îngheţată de oroare, ezita să înţeleagă, să creadă într-o asem enea nelegiuire. “O fi otrăvit-o adineauri în faţa noastră!... L a m asa noastră! Când i-a pregătit în m od ipocrit rem ediul, a lăsat să cadă pe ascuns otrava în băutură! I-a dat să bea m oartea sub ochii noştri!...” Şi îndreptă spre Ambroisine o privire înspăimântată, nesigură. V ăzu lucindu-i p e buze u n surâs fugitiv, adresat ei, delectarea triumfului şi expresia unei sfidări satanice.

15 — Trebuie ca tata să se întoarcă acum, zise Cantor cu o voce de copil necăjit, altfel o să pierim cu toţii. Ce-i coşm arul ăsta? Visez oare?.. A utoritatea lui năvalnică şi tinerească ceda în faţa abisului întrevăzut. — Vino, băiatul meu, zise Angelica, întinzându-i braţele. E l se aşeză lângă ea, punându-şi capul pe um ărul ei. — O să pleci, îi spuse ea. O să te duci să-l cauţi p e tatăl tău, oriunde ar fi şi o să-i spui să se grăbească. — Să plec, zise el cu am ărăciune, nu e aşa de simplu. Navele nu vin decât rar să ancoreze în Golf. “Le R ochelais” nu poate veni m ai devrem e de două săptăm âni. A ş fi în stare să ajung în TerraN ova sau să explorez tot golful pe o coajă de nucă, dar n-avem nici m ăcar aşa ceva. Cei câţiva fideli, grupaţi în ju ru l A ngelicăi, a fiului său şi a m archizului, se adunaseră cu toţii în jurul focului în seara zile când fusese înm orm ântată bătrâna decedată. înhum area ei nu putuse fi

374

ANNE şi SERGE GQLON____________________

amânată. C ăm uiile fleşcăite, vestejite, deja um flate încă din timpul vieţii guvernantei, se decom puneau văzând cu ochii. în grabă, se săpase un m orm ânt, se m onnăise o rugăciune, păm ântul protector fusese aruncat deasupra şi se pusese o cmce. Fetele regelui, cuprinse de panică, livide şi m ute, m urm urau că locuitorii, acadieni şi indieni, fuseseră deochiaţi şi o epidem ie de cium ă sau de vario lă putea izbucni... O atm osfera de ostilitate şi bănuileli dom nea îm potriva noilor veniţi şi m ai ales după scena cu jderul, aceasta se accentua. — O să pleci, reluă Angelica. D acă n u pe m are, o să pleci pe uscat, cum ai S c u t când eram la capul M aquoît, şi-o să încerci să ajungi la Shediac, de exem plu, unde te vei putea îm barca. — M ai pot oare acum, zise Cantor, când complicii Ambroisinei au u m plut pădurea? N -o să trec... E l făcea aluzie la ce le povestise Piksarett la întoarcerea lui din pădure. Indianul observase două vase cu pânze ascunse într-un golfuleţ vecin şi p rin tre oam enii echipajului, u n ele figuri de naufragiatori zăriţi în Golful Francez. Aceşti indivizi, care începeau să mişune prin pădurile învecinate şi care traficau alcool cu sălbaticii, nu anunţau ei oare întăririle arm ate ale diabolicii ducese? Se întoarseră spre Piksarett care era aşezat în faţa vetrei şi-şi fum a pipa. — C antor poate pleca p rin codri fără pericol? El scutură din cap negativ. A ngelica continuă să i se adreseze lui Piksarett: — Crezi că aceşti m ateloţi care m işună sunt legaţi de femeia plină de demoni? -— S piritul m -a avertizat de asta, răsp u n se P iksarett, dar certitudinile interioare nu sunt suficiente, m ai ales când este vorba de albi. I-am spus lui U niacke: “A i răbdare, n u p o ţi m erge să iei scalpul oam enilor albi pe aceste coaste fără ca gestul tău să nu pară nebunesc, o provocare de război...” Trebuie să se arate sub adevărata lor lumină, ca răutatea lor să fie cunoscută. Pentru m om ent, nu fac decât să dea puţin alcool ca să desfrâneze fem eile. Topesc smoală pe plajă şi-şi căiăfătuiesc navele ca toţi m arinarii care vin aici. N u e deajuns pentru a-i exterm ina. Trebuia să aşteptăm . Poate într-o zi unul dintre ei se v a întâlni cu fem eia. Poate ea va încerca să-i întâlnească. Şi atunci vom şti, codrii au ochi. — Să aşteptăm, repetă Cantor, şi o să fim cu toţii morţi mâine. El se ridică într-un elan. — O s-o om or! zise el cu sălbăticie. F iinţele astea, dacă Ie laşi să trăiască, e un păcat. Trebuie să-i om orâm înainte să ne omoare ei. O s-o omor!

ANGELICA ŞI DEMONUL

375

— Să m ergem , zise B arssem puy ridicându-se. Sunt cu tine, băiete. Angelica interveni. — Staţi liniştiţi amândoi. Astăzi, m oartea ei inexplicabilă, în ochii m artorilor, ar provoca-o aproape sigur pe a noastră. Trebuie să aşteptăm până ce adevărul va ieşi la lum ină. Atunci pedeapsa va veni. — M am a ta are dreptate, copile, aprobă Villedavray. D acă g răb im evenim entele, tatăl tău, co ntele de Peyrac, riscă să nu găsească aici decât u n m unte de cadavre. Indienii beţi în păduri, neisprăviţi, gata de orice la ordinele u n ei nebune posedate, fem ei înspăim ântate, bărbaţi la capătul puterilor, totul e pregătit... Plajele însângerate, la sfârşitul verii, pe aceste coaste blestemate, sunt lucra obişnuit. Şi să descoperi de ce, doar dracul poate. ■ — D ar n u pot să te las, o să te om oare, m am ă. — N u, n u pe m ine, ripostă A ngelica. Şi am intindu-şi vorbele M ariei-la-D ouce şi ale Petronillei, rectifică. — N u pe m ine, încă. N u m ă va om orî decât dacă se v a simţi term inată, anihilată, pierdută... M ai avem câteva zile în faţă. — Pleacă, băiete, insistă V illedavray. Tu eşti acum cel m ai expus p e n tru că eşti vulnerabil. A h! tinereţea, ce stare de graţie inefabilă! Ce em oţionant este u n tân ăr furios pe m ârşăvia lumii... Trebuie să încercăm să găsim un vas... A ngelica avu ideea să m eargă la pescarii bretoni c a să procure o b a rc ă în care C antor p u tea să se îndepărteze. Ea-1 întâlni pe căpitanul M arion A ldouch în speranţa de a-1 îmbuna, propunându-'i să m eargă să-i îngrij ească fiul bolnav la bordul vasului lui ui radă. D ar bărbatul se arătă ostil şi bănuitor şi ea nu putu să scoată nim ic de la el. C ân d A ngelica trecea, urm ată de Piksarett, u n m urm ur sau chiar rânjete o urmau. U nii scuipau pe jo s, alţii se închinau. D ar, spre seara celei de-a şasea zi, cerul le veni în ajutor sub form a unei bărci mari, cu o pânzăpătrată, care intră în radă şi înainţă p ân ă la m al înainte de a arunca ancora. O cupanţii aveau intenţia clară de a coborî pe uscat să-şi um ple butoiul cu apă dulce. Oamenii din Tidm agouche le strigară să plece, că nu dureau sh aini aici şi că vo r trage asupra lor. D ar patronul sloop-ului nu se laşa convins şi A ngelica îi recunoscu de departe vocea de palavragiu. — A ş v rea şi eu să văd că e vreo coasta pe lum e unde un frătâne de pe m are să n u poată debarca!... înapoi, ba 5 au vă găuresc căpăţânile de m elci. A m tot ce trebuie pentru asta.

376

ANNE şi SERGE GOLON

A ristide B eaum archand, cu un pistolet în fiecare m ână, urca pe plajă urm at de Julienne şi de negrul Thimothy, ducând amândoi butoiaşe şi dam igene goale. A n gelica se avântă în întâm pinarea lor. E i nu p ăru ră prea surprinşi. — B ucuroşi să v ă vedem , doam nă. “ Sans-P eur” n -a sosit

încă? - “Sans-Peur” ?... — Ce m utre sinistre pe aici, continuă Aristide, dar m ă pricep eu la m utrele sinistre!... — O are întâm plarea v ă aduce pe aici pe am ândoi? — D a şi nu. Ş tiam că dom nul de Peyrac treb u ia să se întâlneascăpe aici cu “Sans-Peur” la începutul toamnei, şi Hyacinthe trebuie să-m i aducă provizia de rachiu. — T rebuie să soseacă curând? întrebă ea, îng ro zită că H yacinthe Boulanger-ar putea veni să se alăture acestei adunări de bandiţi. — Cine ştie? Depinde de vântul care v a sufla în Caraibe. Dar fiindcă nu sunt încă la întâlnire, o să plec. Băştinaşii n u prea au aerul să le placă vizitele. — S unt n işte b a n d iţi, ai g rijă să n u -ţi laşi b a rc a fără supraveghere, îl sfătui A ngelica, privind cu îngrijorare înspre mal unde adunătura creştea. — Nici un pericol, rânji Aristide, e bine păzită, hodoroaga mea. Mr. W illoagby trona în faţa bărcii şi m orm ăia am eninţătorul direcţia celor care încercau să se apropie prea m ult. — N e -a m p u s rău cu protestantul din C onnecticut, explică fostul pirat m tim p ce-şi um pleau butoaiele la pârâul ce izvora ae pe faleză înainte de a se pierde în nisip. M ergem p e lângă m aluri, el îşi vinde m ărfurile şi eu p e ale m ele. A m făcut afaceri b u n e pe tot parcursul N oii-Scoţii, dar aici nu prea m erge. E Canada. Oamenii nu se pricep la rom . Preferă porcăria lor de alcool de grăunţe. O să supravieţuim de bin e de rău aşteptându-1 pe H yacinthe să vină la întâlnire. Voiam să răm ân p e aici dar pute prea tare şi nu vorbesc de nenorocitul lor de peşte... M ai bine să nu întârziem prea mult. — D ar dom nul de Peyrac? se inform ă Julienne. — îi aştept aici. Trebuie să vină. — N u prea e bine să fiţi singură pe aici, zise Julienne,

adulmecând, cu toate că era făcută să nu se mire de nimic. — E teribil. Şi intr-adevăr, Cerul vă trimite pe amândoi. — Credeţi? A ristide o priv i bănuitor. E ra pentru p rim a dată când li se spunea aşa ceva, lui şi Juliennei.

ANGELICA ŞI DEMONUL

377

— D a. A m căzut într-o capcană din care nu putem ieşi nici m ăcar să căutăm ajutor. O să-l luaţi p e C antor cu voi. Şi-i puse rapid la curent cum, de la începutul verii, oameni rău intenţionaţi, poate în solda guvernelor care voiau să-i descurajeze să se instaleze în acest colţ al A m ericii, încercau să le facă rău în toate felurile şi, p ân ă la m in ă, le a m eninţau şi vieţile. Se părea că ducesa de M audribourg le era m ai m ult sau m ai puţin şeful ocult. Julienne păli aflând că “B inefăcătoarea” era prin apropiere. — N -o să scăpăm deci n icio d ată de scorpia asta, gem u ea. Escroacă, curvă, asasină... e de toate. N u există Dum nezeu şi pentru oamenii cumsecade!... — D eci, de fapt, zise Burtă-Tăiată, pentru noi erau fetele de pe “Inorog” ?... C ând v-am spus! N -a m lu at nim ic de la nim eni... Şi dum neavoastră doam nă, v ă lăsăm aşa? E u am obligaţii! M i-aţi cusut burta, nu-i adevărat? — Salvaţi-1 pe Cantor, şi trim iteţi-1 p e soţul m eu în ajutor. A şa o să v ă plătiţi toate datoriile şi o să v ă răscum păraţi greşelile de odinioară. A facerea fu încheiată. P en tru ca nim eni să n u încerca să se opună în m om entul plecării sale, Cantor, prevenit de m am a sa, o luă la vale p e coastă, cu jd e ru l după el, câ n d b a rc a p leca deja de la maL Aristide ţinea pânza, aruncând asupra spectatorilor un val de injurii colorate. C antor străbătu m ulţim ea, in tră în apă şi, aruncându-1 pe W olverines în barcă, se căţăra la rândul lui, ajutat de Julienne şi Elie Kem pton. — P a şi puşi, răsună vocea a piratului, în tim p ce sloopul şi în c ă rc ă tu ra sa h e te ro c lită se în d e p ă rta în c e a ţa u rc â n d ă a crepusculului. Cine ar m ai fi visat să-i urm ărească?.. .

16 Trecuseră şapte zile. M arie.-la-Douce era m oartă, Petronille deasemenea. Cantor, ameninţat, fugise cu j dem i său... Zilele păreau iară sfârşit, lente şi febrile în acelaşi timp. A m broisine trecu pragul şi se în d rep tă spre ham acul lui Villedavray. A cesta lipsea. L a această oră, se ducea în fort pentru a

378__________________ANNE şi SERGE GOLON_____________________

vorbi cu N icolas P arys. îşi făcuse deja tab ietu ri Ia care ţin ea cu îndârjire... Ducesa se întinse în confortabilul hamac cu o plăcere evidentă şi, cu braţele sub cap, îi aruncă Angelicăi o privire ironică. — V -aţi agitat m ult zilele astea, m i se pare, zise ea cu vocea ei de sirenă. R ecunosc că m i-aţi luat-o înainte. Frum osul arhanghel şi-a luat zborul. Bah! N u era decât peşte m ărunt. A m şi alte arme... A n g elica to cm ai se aşezase în faţa m esei p e care pusese o oglindă cu picior. O liniştea să-I ştie pe C antor în afara pericolului. El va şti să-şi descopere tatăl, cum l-a găsit odinioară, fiind totuşi abia un copil. D e aceea, intrarea A m broisinei n-o em oţionă afară din cale. Ea-şi desfăcu părul şi începu să-l perie încet. — C e speraţi? continuă ea cu vocea ei d ulceagă în care se sim ţea ironia. Să-f recuceriţi? Pe contele v o stru de P eyrac? Dar, scum pa m ea, nu-1 cunoaşteţi’şi câte lucruri n u v-au scăpat când încă eram la Gouldsboro. Aproape mi-era milă. N-aş fi vrut să fiţi înşelată în asemenea m od, căci suntem amândouă din nobilim ea poitevină şi aceasta naşte o legătură... — N u vă m ai daţi atâta osteneală, o întrerupse rece Angelica. Ştiu deja că nu sunteţi clin Poitou. Iar cât despre nobleţe, să n u mai vorbim , treptele ei sunt subţiri, puternic pătate de bastarzi. Intuiţia ei fem inină îi arătase săgeţile capabile să o atingă pe Am broisine şi n u se înşelase. D ucesareacţionă cu vioiciune. — C e insinuaţi acolo? strigă ea, ri’d icându-se pe jum ătate. Treptele m ele de nobleţe sunt ca şi ale dum neavoastră! Apoi, schim bându-şi brusc expresia, cum o făcea adesea: — C um de ştiţi toate astea? Cine v -a spus?... A h, bănuiesc. E curva a ia m ic ă de V illedavray. Ştiam eu că m -a recunoscut. Comédiile lui nu m -au păcălit. — C e treabă are V illedavray cu asta? replică A ngelica care trem ura p e n tru bietu l m archiz şi-şi reproşa că a provocat-o pe Ambroisine şi i-a trezit prim ejdioasa luciditate. O să vă mărturisesc totul. într-o zi v-aţi trădat în tim pul unui delii-, făcând aluzie la tatăl vostru, preotul. Să fii concepută de un ecleziast, pentru noi, catolicii, nu e un certificat de legitimitate. Cât despre locul unde sunteţi născută, Petronille D am ouit m i-a mărturisit că sunteţi din Dauphiné. Ea-şi permitea acestă minciună. Biata guvernantă n u m ai avea nimic de pierdut. — Ploşniţa bătrână, şuieră Am broisine. Bine am făcut s-o... — ...om orâţi, term ină A ngelica, continuând să-şi treacă cu sânge-rece peria p rin păi-. Sigur, dat fiind tot ce era pe punctul de a-mi m ărturisi în ceea ce vă priveşte, aţi acţionat cu p ru d e n ţă .

ANGELICA ŞI DEMONUL

379

A m broisine răm ase tăcu tă u n lung m om ent. R espira cu greutate şi nările i se subţiau. între pleoapele p e ju m ătate închise, privirea sa o exam ina pe A ngelica cu atenţie. — A m ştiut imediat, zise ea în sfârşit, de cum v-am zărit acolo, pe plajă, lângă el, am ştiut că nu veţi fi u n adversar uşor de învins. Apoi, m -am liniştit. Păreaţi tandră şi’b ună. Oam enii tandri şi buni nu se p o t apăra. D ar m i-am schim bat rep ed e părerea. S unteţi tare, im previzibilă... C um să fac să v ă prind, să vă farm ec? în că îm i pun această întrebare. în ce stă secretul farm ecului, seducţiei voastre? S unteţi într-adevăr, cred, o fiin ţă u m an ă dintr-o bucată. E v a vă sem ăna probabil. — M i s-a m ai spus. E învechit! Dinţii m ici ai ducesei străluciră ca aceia ai unei lupoaice gata să m uşte. — Şi totuşi, dem onul a învins-o, şuieră ea. Şi, după o pauză: — C e este între contele de Peyrac şi tine, spune-m i? A ngelica îşi îndreptă privirea spre ea. — Ce este între m ine şi el, fiinţele de teapa ta nu pot înţelege. — A devărat! Şi care este, m ă rog, teap a m ea? — Diabolică! A m broisine începu să râdă, batjocoritoare, dar şi cu u n fel de orgoliu. — E adevărat, nu înţeleg, reluă ea. M ărturisesc. Şi totuşi sunt foarte pricepută în tot felul de ştiinţe. D ar în privinţa ta am sim ţit im ediat u n fel de m ister... A colo, pe plajă... şi apoi, cân d m -am trezit... bolnavă din acel som n oribil... A in văzut m onştri care m ă pândeau... u n dem on cu ochi p e fese, u n altul cu cioc de gâscă... Le cunoşteam num ele... M ă îngrozeau... Şi când m -am trezit, eraţi am ândoi la căpătâiul m eu... Sim ţeam nerăbdarea lui de a v ă lua şi a vă duce să v ă iubească şi că eraţi nerăbdătoare să-l urm aţi, că nimic nu exista c u adevărat pentru voi, că m om entele care urm au pentru fiinţele voastre, p en tru corpurile voastre, p rin n u ştiu ce m inune necunoscută, u rm au să vă duca în paradis. P entru m ine, noaptea care venea urm a să fie înspăim ântătoare şi am ară, pentru voi ea era divină... Ce cruzim e în graba voastră de a m ă părăsi! N u eram decât epava aruncată de mare! C ând v-aţi îndepărtat, am suferit atroce... M i-a p ă ru t că sufletul îm i era sm uls din trup. A m ţipat... ca un blestem at care se scufundă în infern. — Acel ţipăt! îmi amintesc! Totuşi, m-am întors, le-am întrebat pe D elphine şi pe M arie-la-D ouce care era la fereastră, dar nu păreau să ştie de unde v in e...

380

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

Am broisine zâm bi cu zâmbetul ei cum plit şi încântător. — C e v ă im aginaţi? C ă ele n u ştiu să jo a c e teatru? Le-am dresat bine! L -ar m inţi şi p e rege că să-m i facă p e plac. Şi atunci trem urau pentru că greşiseră. N u le dădusem oare ordin să vă reţină cu orice p reţ toată noaptea la căpătâiul m eu? N u voiam ca el sa vă ia! D ar eşuaseră... E a scrâşni din dinţi. — Ah! fără încetare îmi dejucaţi planurile. Uneori, m ă speriaţi, păreaţi gata să m ă ghiciţi. M i-era infinit de greu să vă distrag atenţia. Chiar şi soarta părea că este de partea voastră. Astfel, când doamna Carrère a intrat şi abăut cafeaua, s-ar fi spus aproape că aţi convocat-o... Ah! Gouldsboro, m urm ură ea dând din cap, nu ştiu ce e acolo... Nu m ă sim ţeam în apele m ele. Tot ce făceam n u m ergea ca de obicei... D e ce? D e ce? A ngelica încrem enise ca s-o asculte cu atenţie. “Poate A m erica, gândi ea, poate L um ea N o u ă ne-a salvat de toate vrăjile. A ici, eşti obligat să trăieşti firesc. N u păcăleşti natura. Şi apoi, prin forţa lucrurilor, oamenii sunt obligaţi să se team ă de tot: de indieni, de m are, de vântul ce bate, de piraţii care pot să apară. A sta-i face m ai atenţi, m ai greu de păcălit.” A m broisine continuă gânditoare, întinsă, cu braţele sub cap. — îm i amintesc... L a început... V ă vedeam pasionată de atâtea lucruri... eram m irată şi speriată în acelaşi timp. N u ştiam cum să vă captez atentia. Pasionată de această dragoste... E ra rolul vostru... P asionată de prieteni... A bigael... Şi chiar de ţinut... D a, iubeaţi ţinutul... şi, p e m ine, n u m ă vedeaţi. A m învăţat să urăsc m area... Păsările care treceau... Şi oprindu-se u n tim p, păru că reflectează. — El... E ram sigură că vi-1 voi răpi într-o zi... N u voiam să ştiu ce era în tre voi... D ar A bigael, ce d u rere !... Ah! de ce iubiţi atâtea lucruri, atâţia oameni, şi pe m ine nu?...N um ai pe m ine nu?!... Păru că scuipă aceste ultim e cuvinte într-o convulsie de furie. —-Atunci m i-am ju rat să vă distrug pe am ândoi, prin trădare, înjosire, m oarte în sfârşit şi osândirea sufletelor voastre! ... încercând să-şi stăpânească em oţia, A ngelica se ridică să ia un sfeşnic de aram ă de p e m arginea ferestrei, îl puse pe m asă lângă oglindă şi aprinse o lum ânare. O glinda îi reflectă im aginea, o faţă palidă, pe jum ătate înecată în penum bră. D ar fii uim ită să găsească p e faţa ei trasă o expresie de tinereţe neaşteptată. M ereu fusese aşa. Team a, neliniştea dădeau trăsăturilor ei o expresie juvenilă. Ambroisine reluă: — A bigael şi copiii ei pe care-i preferaţi, indienii puturoşi pe care.i făceaţi să râdă, răniţii care vă aşteptau ca pe o mamă, şi pisoiul,

ANGELICA ŞI DEMONUL

381

şi ursul. A m fost geloasă pe urs şi chiar pe bătrâna M iss P idgeon câ n d aţi m ers s-o consolaţidupă m o artea im becilului acela de Patridge. -— Şi pe el l-aţi ucis? — E u? Ce tot spuneţi? D ucesa deschise ochii mari, nevinovaţi. —-N u v ă am intiţi că s-a b ă tu t cu Louis-Paul de Vem on? — Iezuitul v -a ciemascat. T rebuia să m oară. D ar cum să v ă descurcaţi iară să treziţi bănuieli? U n iezuit n u se lasă om orât uşor. A tunci dum neavoastră sau unul dintre ai voştri a lansat zvonul că englezii vor fi luaţi prizonieri şi duşi în Canada. Ştiaţi că nu trebuia nim ic m ai m ult ca pastorul să devină m ai prim ejdios ca un mistreţ. Am broisine păru încântată. — A bil, nu-i aşa? D o rin ţa p e care A ng elica o sim ţea de a o sugrum a p e A m broisine, sau cel puţin de a o lovi, îi făcea greaţă. R ăm ase totuşi im pasibilă, bănuind că dacă se înfuria, risca să depăşească lim itele prudenţei. A m broisine păru că se plictiseşte să n-o poată scoate din fire. Se rid ic ă din h am ac şi se apropie de A n g elica care-i urm ărea mişcările. Ducesa îi făcea acum impresia unei fiare veninoase şi doar parfum ul ei îi făcea rău. A m broisine se distra s-o vadă pălind. C a să facă ceva, îşi deschise geanta şi-şi aranjă accesoriile. Ambroisine privi în interiorul genţii şi exclamă: — C e-i asta? Zărise m ăciuca de plum b pe care Angelica o luase din mâinile om ului p e care Piksarett îl om orâse p e plaja din Saragouche. — C um de aveţi un asem enea obiect? întrebă ducesa aţintind asupra Angelicăi o privire crudă. — M i l-a dat u n vagabond din Paris odinioară. — N u-i adevărat! — Şi de ce n -ar fi adevărat? Ochii Angelicăi aruncau văpăi. — Ce ştiţi, atunci, despre această arm ă de naufragiator, doam nă de M audribourg? D e ce v ă interesează? C um puteţi şti că am această arm ă de la u nul d in b andiţii care-i m asacrează pe naufragiaţi în Golful Francez? Pentru că dum neavoastră, nu-i aşa, sunteţi cea care ordonaţi aceste crime? D um neavoastră sunteţi şeful lor m isterios?... Belialith !.. . Şi luând-o pe Ambroisine de încheietura mâinilor: — A m să v ă dem asc, zise ea printre dinţi. O să p u n să v ă aresteze, să v ă Închidă... o să fiţi târâtă în piaţa G rève!... O să vă denunţ Inchiziţiei şi o să fiţi arsă pe rug ca vrăjitoare!

382

ANNE şi SERGE GOLON

________________

Furiile Angelicăi îi deconcertau întotdeauna pe adversarii ei. Se dezlanţuiau când aceştia, înşelaţi de aspectul ei de m are doamnă, nu credeau că se poate lăsa pradă unor asem enea excese vulgare, din popor, m ai ales după ce le dezvăluise vulnerabilitatea inimii ei. — Dar... sunteţi înspăim ântătoare, gem u ea. C u m p u te ţi fi atât de rea?... Au! A u! L ăsaţi-m ă, m ă doare. A ngelica îi dădu drum ul atât de brusc, încât ea se clătină şi se prăbuşi în ham ac. R ăm ase aşezată acolo, frecându-şi încheieturile învineţite. — M i-aţi în fip t brăţările în cam e, g em u ea cu o voce plângăreaţă. — Â ş vrea să v ă înfig u n cuţit în inim ă, ripostă A ngelica cu sălbăticie, şi o voi face odată! O să vedeţi!... D in nou, A m broisine o privi uimită. A poi se lăsă p e spate în ham ac şi începu să se rostogolească în toate părţile, frângându-şi braţele şi scoţând strigăte nearticulate, cuvinte fără şir care, puţin câte puţin, deveniră de neînţeles. M ânia A n gelicăi era ca o furtună ce izbucneşte în câteva secunde pe u n cer curat. Intensitatea sentimentelor pe care le exprima avea o asem enea fo rţă în cât p ărea că destinul însuşi v o rb ea prin gura ei. în clipa în care, aplecată asupra ducesei, rostea aceste cuvinte teribile, flacăra rugului Inchiziţiei păru că se înalţă între ele, uriaşă, trosnind, consumând în convulsii crude, corpul de cam e la Diavoliţei. E a scoase încă u n geam ăt disperat, apoi se destinse şi răm ase im obilă, înţepenită. A n g elica asistase la acest delir cu o spaim ă am estecată cu deznădejde. A ceastă fem eie era rea, dem oniacă şi, pe deasupra, nebună de legat. C ând se lăsă liniştea, ea răm ase fără putere, în picioare lângă m asă, ascultând v â n tu l suflând în ju ru l casei. U neori se auzea m urm urul oamenilor rătăcind pe plaja cătunului. V illedavray, b ă tâ n d la u şă şi apărând în prag, cu zâm betul amabil, tocurile roşii, vesta cu flori şi redingota de culoarea prunei, i se păru fiinţa cea m ai nepotrivită ce poate fi întâlnită îri aceste locuri blestemate. Surâsul m archizului dispăru ca prin m inune când o zări pe Ambroisine întinsă m hamacul său. — M i-a luat hamacul! E l avea aerai supărat al u nui copil răsfăţat căruia i s-a luat jucăria preferată. Foarte nem ulţum it, m erse să se aşeze pe una din băncile de lemn, lângă vatră. A ngelica îi povesti cu jum ătate de voce ultim a sa întrevedere cu ducesa şi am eninţările care i se aduseseră. E l îşi ieşi din fire.

ANGELICA ŞI DEMONUL

383

— D e această dată a depăşit m ăsura! C u atât m ai rău pentru ea! O să m ă folosesc de autoritatea m ea de guvernator pentru a o aresta. A poi, înţelegând utopia unei astfel de declaraţii, clătină din cap. — N u-i nim ic de făcut, vai! A vem m âinile legate. N e-a luat-o înainte şi acum se dezlănţuie îm potriva noastră. E l îşi coborî din nou vocea. — P iaţa e p lin ă de oam eni suspecţi. I-am spus lui N icolas Parys, bretonii ar face m ai bine să se ocupe de peştele lor m ai degrabă decât să se plim b e peste tot în arm aţi pân ă-n dinţi. C e înseam nă asta? E l m i-a răspuns: “N u e vorba de oam enii de pe pescadorul lui M arion Aldouch...” Atunci cine sunt indivizii ăştia ciudaţi care-şi fac focul la voi fără să anunţe? l-am întrebat. E l m i s-a părut destul de îngrijorat. “Vin, cred, de pe cele două nave care au ancorat Ia sud, de cealaltă parte aprom ontoriului...” — Amînţeles. Ducesanoastrăîşi aduce complicii la faţa locului. El făcu cu ochiul. — Cele optzeci de legiuni, şopti. Dar, vom lupta. M ântuirea noastră stă de-acum înainte în sânge-rece, vigilenţă şi intervenţia rapidă a dom nului de Peyrac. Trebuie să rezistăm până atunci. Când vom ieşi din viesparul ăsta, o să m ă plâng în Q uebec şi o să m erg şi m ai sus: o să scriu la Paris. A u m ania acolo să ia coloniile drept un depozit de murdării, să expedieze aici indezirabilii, nebunii şi nebunele p rea sus p lasaţi ca să fie înlănţuiţi la B icetre, ca nişte oarecare. Credeţi, draga m ea, că e u n ghinion să ajungi la capătul lum ii ca să întâlneşti, în libertate, o ducesă posedată de diavol, dar vă înşelaţi! E o fatalitate calculată şi întreţinută cu grijă de funcţionarii noştri regali. Capătul lumii este locul unde întâlneşti toate nebunele de care nici m ănăstirile n-au nevoie, nici Curtea, nici exorciştii, nimeni. C u atât m ai rău pentru cei de la antipozi care le prim esc. N -au decât să stea la ei. C ând m ă gândesc la toate necazurile pe care m i le-a făcut această M essalină... Şi din vina cui? A funcţionarilor m ai orbi decât o cârtiţă, care, acolo, la Paris, cu p a n a după ureche, decretează popularea coloniilor. Dar, ^lucrurile n-or să m ai stea aşa! O să-i scriu chiar dom nului Colbert. îl cunosc, este u n om foarte capabil, dar este p rea ocupat şi apoi, ce vreţi; toţi aceşti m ari burghezi pe care regele îi favorizează, nu cunosc toate nuanţele. M uncesc ca robii, îşi im aginează că întorc lum ea cu susu-n jo s cu un “rol” bine făcut pe hârtie, că e suficient să dai bani p en tru ca fiinţa im am ă să stea în echilibru... în sfârşit, ce vreţi, lum ea se schim bă. N -avem nici o putere!...

384

ANNE şi SERGE GOLQN________________ _

— N u m ai vorbiţi aşa de tare. O să n e audă. — Nu! E ste în stare de catalepsie, com plet inconştientă. U n m od laş de a fugi de oboseală, de viaţă şi de consecinţele faptelor tale. -• D ucesa de M audribourg, ieşind puţin câte puţin din som nul ei letargic, îi găsi tăifăsuind liniştiţi în faţa veirei despre cursul cafelei pe piaţa mondială. — Doriţi să v ă însoţesc acasă, dragă prietenă? se grăbi, galant m archizul, văzând-o că se scoală. D ar Ambroisine, aruncându-i o privire întunecată, se îndreptă spre uşă şi ieşi.

17 Inorogul în cerca să pătrundă în casă, izbindu-se de uşă, iar razele soarelui făceau să-i strălucească spatele de aur curat. D upă el, se ivi capul căpitanului Job Simon. E l îşi desfăşură lungul trup deşirat şi claia sa de păr sur atinse aproape grinzile plafonului. — Vi-1 încredinţez, doamnă, zise el cu vocea-i groasă. Plec şi nu -lp o tlu a. — D ar n-am nevoie de animalul ăsta la m ine, strigă Angelica. — D e ce? N u -i rău. El puse m âna pe grumazul inorogului din lem n aurit. — Şi e atât de frum os! m urm ură el cu drag. A ngelica îi văzu sacul de m arinar p e umăr. — Plecaţi? — D a, plec. F aţa lui era răvăşită, invadată de b arb a sură. E l îşi întoarse privirile. — Zilele trecute, micuţa. Alaltăieri, Petronille... Era o femeie bună, ne înţelegeam bine. N u m ai pot! A junge! Plec c u m usul, e tot ce m i-a m ai rămas... — N -o să treceţi, zise A n gelica c u ju m ă ta te de voce. “Ei” sunt acum în pădure şi chiar şi aici... Job Sim on n u întrebă de cine vorbea. — B a da... eu o să trec... D oar că, inorogul m eu... vi-1 încredinţez, doam nă. O să vin să-l iau când voi putea... — N -o să m ai veniţi, rep etă A ngelica. E a n-o să v ă lase să scăpaţi, îşi v a trim ite oam enii pe urm ele voastre, ştiţi bine, aceiaşi oameni care v-au scufundat vasul şi v-au m asacrat echipajul. Bătrânul Sim on o fixă cu un aer speriat, dar nu scoase o vorbă. Se îndreptă greoi spre u şă unde îl aştepta musul.

______ _ ____________ ANGELICA Şl DEMONUL_________________ 385

-— D o a r o vorbă, căpitane... în ain te să duceţi secretul în m orm ânt, îl opri A ngelica. A ţi ştiut de la început că nu vă aflaţi în Quebec, ca un navigator de m eserie ce sunteţi, nu-i aşa? C ă trebuia să ajungeţi la G ouldsboro, în G olful Francez. C um aţi putut să vă lăsaţi astfel p ătată rep u taţia de p ilo t şi ch iar să tăceţi du p ă to t ce s-a întâmplat? — E a m -a plătit pentru asta, replică el. — Şi cum v ă plătea? D in nou, el o privi pe Angelica cu team ă. Buzele îi tremurau şi ea crezu că avea să vorbească, d a r el tăcu. C u capul în jo s, se îndepărtă, urm at de m us. Puţin m ai târziu, Angelica, obosită, îl văzu sosind pe marchizul de Villedavray. Foarte agitat, el închise uşa, puse zăvorul, m erse să vadă dacă fereastra e bine închisă şi că nim eni nu putea auzi ce u n n a să povestească. — Ştiu tot, declară el cu u n aer încântat, chiar tor!... în încântarea lui, nici nu se gândi să se aşeze, m ergând în sus şi-njos. — B ătrânul Job S im on a v en it la m in e să m i se confeseze. M i-a spus că v-ar fi m ărturisit bucuros tot, dar că-i era prea ruşine, nu-i aşa? “Dai-nu este un m otiv pentru că m -am purtat ca u n prost, să continui aşa până la capăt”. Sunt propiiile lui cuvinte. Vi Ie tramsmit pe scurt, m i-a spus tot ce ştie, şi punându-le cap la cap cu informaţiile dom nului Paturel şi bănuielile p e care le-am avut despre legăturile ducesei de M audribourg cu navele de naufragiatori, afacerea devine clară. C um bănuiam , totul pare ieşit din acele locuri puturoase unde m âzgălesc funcţionarii regali parizieni. Job Sim on, în căutare de încărcătură, de m arfă, pentru vasul său, s-a găsit am estecat într-un com plot care se u rze a deja acolo anul trecu t ce să se îm piedice tentativele de colonizare independente ale dom nului de Peyrac, pe coastele respective - să spunem , în treacăt, dragă Angelica, şi fără nici o răutate - că aparţineau de drept Franţei... Da, da ştiu, tratatul de la B reda!... E doar un detaliu. N u vreau să intrăm în detalii. Deci, fiind vorba de a descurajaun intrus să se instaleze în Golful Francez, să spunem - deşi ar trebui să d eterm in ăm care - că Puterile au hotărât să urzească o acţiune conjugată pentru a-i arunca afară din teritoriul de Ia G ouldsboro pe cei care deranjau arătându-se prea întreprinzători, prea siguri de ei înşişi, p rea bogaţi, prea ieşiţi din comun, prea... tot, pe cuvânt... în concluzie, primejdioşi: soţul vostru şi recruţii lui. A tunci s-au acordat scrisori regale şi perm ise de cursă navigatorului B arbă de Aur, şi el în căutare de teritorii de populat, cu însărcinarea pentru el de a cuceri locul indicat, care-i fusese vândut chiar, şi de a alunga de acolo pe ereticul care se instalase pe nedrept.

386

ANNE şi SERGE GOLON

__________________

A stfel, bănuiesc, u n om de-al lui Colin, însoţindu-1 la Paris, acel L opez de care m i-aţi vorbit, ar ii schim bat câteva cuvinte cu Job Simon, convocat şi el, în anticam era de la Versailles. Job Sim on îşi am inteşte vag de el. A u descoperit am ândoi că erau acolo pentru aceeaşi afacere, însărcinaţi să-l alunge pe un oarecare Peyrac de pe coastele din M âine. C eea ce ar explica fraza lui Lopez: “C ând îl vei vedea pe căpitanul cu pată violet, vei şti că duşmanii nu sunt departe.” A sta în c eea ce p riv eşte acţiunea, cum s-ar spune, exterioară, războinică. B arbă de A ur poate cuceri păm ântul d in G ouldsboro, dar poate să şi piardă... ceea ce s-a şi întâm plat de altfel, cei câţiva m izerabili eretici, despre care i se vorbise, dovedindu-se a fi armata voastră de hughenoţi duri din L a Rochelle. Se tem eau deasem enea că, chiar dacă G ouldsboro cade în m âinile sale, nu l-ar fi doborât om ul care posedă deja num eroase posturi, m ine şi o m are influenţă în ţinut. Atunci, intră în jo c o subtilă m aşinaţie care m ă face vag să bănuiesc de unde a venit voinţa de alungare a contelui de Peyrac. Da, pe cuvânt, inedită V illedavray gânditor, o com binaţie aşa de abilă, că fream ăt de te a m ă şi adm iraţie - a d o r com binaţiile intelectuale, abilitatea unei minţi ce poate m anevra fiinţele ca pe nişte pioni pe o tablă de şah, ce le face să se m işte de la distanţă doar prin cunoaşterea spontană a eului lor cel mai intim Se hotărăşte, ascultaţi-mă bine, nu doar să se distrugă forţa m aterială a contelui de Peyrac, dar şi forţa sa morală. U n om descurajat, pierzându-şi voinţa de acţiune, nu se m ai leagă de o sim p lă bu cată de p ă m â n t care-i provoacă amintiri amare. în cel m ai rău caz, pleacă, în cel m ai bun, se sinucide, se lasă să m oară; în orice caz, se scapă de el! Şi de această parte psihologică, se pare'că s-a ocupat ducesa noastră diabolică, care a fost însărcinată în m od special cu asta. Ah! Câtă abilitate! E uimitor! Evident, nu Job Sim on este cel ce m i-a explicat aceste subtilităţi. Le pun în ordine p e toate, pornind de la confidenţele lui şi de la ce a crezut el că înţelege, bietul băiat! E l nu era decât u n naiv, păcălit pentru a construi aparenţa inofensivă a sosirii seducătoarei la locurile acţiunii. O “b in efacăto are”bogată, pioasă, exaltată, ducând în Quebec dom nişoare de m ăritat, naufragiindpe coastele din Mâine, prinzând în m reje p e seniorul locurilor... Iată o poveste dem nă de imaginaţia ei lacom ă şi întortocheată... Singura dificultate: să-I facă pe Job Sim on să-i suporte toate capricile şi să tacă... U n breton nu este uşor de convins. D ar frum oasa noastră îşi are arm ele sale şi le ştim care. Asta, în ceea ce priveşte “Inorogul” ! Cel puţin în privinţa rolului pe care-1 j oacă în acest com plot... — A şezaţi-vă, v ă rog, m ă ameţiţi, îl întrerupse A ngelica. Şi deschideţi uşa. N e sufocăm aici.

ANGELICA ŞI DEMONUL

387

V illedavray m erse să deschidă uşa. — E pasionant, nu-i aşa? m urm ură el. A veţi ceva de băut? Angelica îi arătă un ulcior cu apă pe masă. El bău şi-şi tam ponă delicat buzele. Se gândea cu intensitate. — B ănuiesc, relu ă el, că du cesa de M audribourg a fost investită că acestă delicată m isiune poate pentru că era ocazia de a o trim ite departe, dar şi pentru că are o m are avere cu care se poate plăti gras întreaga com plicitate şi asta e important. A ngelica se hotărî să-i vorbească de scrisoarea părintelui de Vemon care dezvăluia u n fel de legături între părintele d ’Orgeval şi doam na de M audribourg. — A tunci, totul se ex plică şi c a p ătă form ă. D acă ea este enoriaşa lui, a trim is-o aici ca să-şi ispăşească păcatele. A fost oare conştient de ravagiile pe care le putea provoca? Să manevrezi demoni cum m anevrezi şerpii primejdioşi, n u e o artă dintre cele m ai uşoare. Ceea ce găsesc inadm isibil, este că toţi aceşti dom ni în sutană s-au am estecat în treburile A cadiei fără m ăcar să m ă anunţe. îşi îm part dinainte prăjitura, se instalează, decretează, ne trim it'dem oni albi sau negri, şi eu, ce am de a face cu to ate astea? E o obrăznicie... Fără să m ai v orbim de bandiţii de drum ul m are pe al căror cap s-a pus răscum părare şi care vin sane-nvenineze coastele. Sunt de toate în această afacere. Oam eni cinstiţi, piraţi de anvergură, ca B arbă de Aur, adevăraţi răufăcători, şi, cum ştim, m esageri ai iadului. Să recapitulăm: B arbă de A u r pleacă primul. D upă ce a iernat în Caraibe, unde m eştereşte cu spaniolii, o porneşte în prim ele zile de prim ăvară spre G ouldsboro, atacă, pierde. Se retrage. D ar este hotărât să-i v in ă de hac contelui de Peyrac. C u această ocazie, îl c a p tu re a z ă p e şe fu l m erc en a rilo r, K u rt R itz. A p oi, a p ăreţi dumneavoastră, când întâmplarea vă v a aduce în golful Canso. Căci, între timp, aţi intrat înjoc. La început, nu era decât el, Peyrac, gentilom aventurier, îuând în stăpânire după voia lui păm ânt şi mare. Şi apoi, brusc, apare o fem eie lângă el, o fem eie care, ca şi el, subjugă, fascinează, adaugă puterea prezenţei ei aceleia dej a puţin obişnuite de care dă el dovadă. E deja prea mult! Amintiţi-vă: să-i zdrobească forţa m orală. îl vor ataca în acest pu n ct sensibil. N ava sau navele com plicilor A m broisinei au ajuns la intrarea în G olful Francez. L a Houssnock, încearcă să vă facă să cădeţi în m âinile canadienilor. C u d um neavoastră m oartă, sau prizo n ieră în Q uebec, cât de vulnerabil ar deveni de Peyrac, care va prim i de la francezi condiţiile de predare. D ar le scăpaţi. întâm plarea vă aduce pe vasul lui Barbă de Aur. Părintele de V em on vine să v ă scape. întorcându-se de la N ew York, i se ceruse să se asigure de p ersoana dum neavoastră.

388

ANNE şi SERGE GOLON__________________

D e către cine? O iniţiativă a com plicilor A m broisinei sau a celui care, pun pariu, trage sforile întregii istorii. în faţa iezuitului, Barbă de A ur se înclină. Sunteţi de acum în m âinile celor ce vor să-l facă pe de Peyrac să se predea. D ar nici cu asta lucrurile n u vo r m erge “ca de obicei” , aşa cum se plângea încântătoarea n oastră ducesă. Părintele de Vemon, care ştie că sunteţi un pion im portant în partida care se j oacă, dar care n u vede m otive urgente să v ă piardă sau să vă ia libertatea, v ă lasă să vă întoarceţi la G o u ldsboro teafară şi nevătămată. începând din acest m om ent, m ărturisesc că m ă încurc puţin. S-ar părea că oam enii de p e vasul necunoscut au intervenit ca să-l folosească p e B a rb ă de A u r ca m ăru l d isc o rd ie i în tre soţul dum neavoastră şi dum neavoastră. C e s-a în tâm plat, de fapt, Angelica? Povestiţi-mi! — N u, zise A ngelica, sunt problem e personale, şi apoi, sunt teribil de obosită. — N u aşa, zise Villedavray, decepţionat, îm i dau o osteneală incredibilă să descurc acest caier şi-mi refuzaţi o confidenţă... — V ă prom it să v ă povestesc totul într-o zi în am ănunt... — C ând vom fi în Quebec! exclam ă V illedavray bucuros. — D a, aşa, când vom fi în Q uebec, consim ţi A ngelica. Dar pentru m om ent, ajunge să ştiţi că aţi bănuit bine: ei calculaseră tot ca să ne distrugem unii p e alţii. Credeţi că Am broisine era prin preajmă? — N u , doar com plicele ei, banditul care e în fruntea celor două vase. Se p o ate foarte bine ca el să fi conceput singur planul m achiavelic. E ste la fel de diabolic ca şi ea, o să v ă vorbesc de asta imediat. — L-am văzut Este omul palid, nu-i aşa? L-am văzut o singură dată. A tunci când a venit să-m i spună: “D om nul de Peyrac v ă cere să veniţi în insula Vieux-Navire.” E ciudat. Eram obosită după acea lungă zi de bătălie pe care o petrecusem lângă răniţi. M -am gândit doar: “ Ce p alid este, ai zice că-i u n m o rt.” D a r n u m -a speriat. L-am urm at fără teamă. — E ste u n a d in proprietăţile fiin ţelo r infernale care se încarnează. D acă sperie, nim eni n-ar m ai cădea în capcanele lor. Şi apar în general când fiinţa obosită îşi slăbeşte vigilenţa. A ngelica revedea scena. îl urm ase prin golful descoperit de reflux. Şi în insulă o aştepta Colin... Joffrey de Peyrac fusese avertizat printr-un b ilet anonim că ea se găsea pe insulă cu amantul său şi venise acolo. O văzuse cu Colin... O noapte întreagă... M archizul tăcu o vrem e, aşteptând ca ea să-i spună secretul, apoi, văzând că n u spune nimic:

ANGELICA ŞI DEMONUL

389

— Bine, suspină el. N u insist. O să-mi povestiţi tot în Quebec, când vom sta confortabil în faţa sobei m ele olandeze. P ână atunci, m ă voi m ulţum i să constat că duşm anul vostru, B arbă de Aur, a fost făcut gu v ern ato r la G ouldsboro, dom nul de P ey rac răm ânând proprietarul. Frum oasă întorsătură, care nu are darul de la le fi plăcut complotiştilor noştri machiavelici. Probabil în acel m om ent“Inorogul’’ şi-a făcut intrarea în scenă. A m broisine a avut oare intenţia încă de la început să sacrifice vasul, echipajul şi chiar pe Fetele regelui pe care le avea în grij ă, ca să desăvârşească comedia sosirii neprevăzute, sau a luat această hotărâre constatând că după atâtea eforturi, nici forţa armată, nici foiţa m orală a dom nului de Peyrac nu păreau prea slăbite? P o t să pariez că a avut m ereu intenţia de a com ite crim e, îm pinsă de obligaţia de a suprim a persoanele care ştiau prea mult. Şi apoi, la unm om ent dat, pentru anumite spirite, nebunia asasinatului poate deveni demenţială, nemăsurată. D oar am ploarea catastrofelor şi marele num ăr al victimelor face să vibreze sentimentul lor de putere şi chiar de p lăcere erotică. A ceşti com plici o aşteptau pe coastă, înarm aţi cu felinare şi Job Simon, care nu fusese niciodată pe acolo, a crezut că ajunseseră Ia capătul călătoriei. E i au trim is o barcă s-o ia, înainte ca vasul se se izbească de fund... — D e ce a vrut ea oare să salveze copilul lui Jeanne M ichaud? — Teatru din nou, care acredita m ăreţia m orală a pesonajului, făcută din virtuţi, devotament, abnegaţie. A trebuit să-şi com pună în ea însăşi viitoarea sa “viaţă a sfintei A m broisine”, în stilul lecturilor cu care se adăpase în m ănăstiri. Scena sosirii naufragiatei n -a fost oare emoţionantă? — B a b in e c ă nu! — D ar oricât de abilă, de şireată şi vicioasă era, nu sacrificase oare uneori prudenţa în favoarea feminităţii? îşi întâlnise complicii şi îricălţase ciorapii roşii, chit că pirtea trezi bănuieli chiar şi unei fete naive ca M arie-la-D ouce, care în calitate de cam eristă, ştia exact ce luase din Franţa stăpâna ei pe vas. L a fel s-a întâm plat cu m antia cu căptuşeală stacojie p e care a adus-o dintr-o plim bare pe m are şi de care s-a m irat A ngelica. Ş iparfum ul... D a,parfum ul! Ieşi oare dintr-un naufragiu cu o coafură strălucitoare şi parfumată?... “Şi eu, o fem eie, m -am lăsat dusă de n as!...” Şi dacă doam na Carrère s-a arătat uim ită în legătură cu hainele ducesei, repetând de m ai m ulte ori: “petele şi rupturile astea, e ceva suspect cu ele”..., nu era oare pentru că i se păruse că aceste pete şi rupturi fuseserăfăcute intenţionat? Să prefaci haine de bună calitate în zdrenţe de în ecată care au suferit d in cauza apei, a stâncilor, a nisipului, nu e o treab ă u şoară şi la îndem âna tu tu ro r şi, în plus,

390

■ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

A m broisine, căreia părea că-i place în m od deosebit acestă toaletă strălucitoare, n u se îndurase cu dragă inim ă să o strice înadins. A m ănunte infim e, greşeli uşoare în ansam blul tabloului atât de magistral compus, dar care trezeau mirarea victimelor, permiţându-le puţin câte puţin să vadă capcana. — D ar el, şeful bandei cu m ăciuci de plum b, om ul palid, cine e? Petronille m i-a spus: “fratele ei”. — JobSim on m i-a spus: “amantul ei, amantul ei oficial”. Bun! Să zicem: fratele şi am antul ei. N u incestul o sperie pe ea. Da, aşa e: u n fiu de p reo t b lestem at sau al m arii doam ne v răjitoare care l-a zămislit într-o noapte de sabbat cu Satan. Ştiţi, se spune că sămânţa satanică e rece. Trebuie să fie foarte neplăcut! C e credeţi?... D e ce râdeţi, dragă Angelica? — A veţi nişte întrebări tare curioase, răsp u n se ea pufnind în râs. Orele crepusculului veniseră şi m irosul de peşte se făcea tot m ai greu, neliniştea şi aşteptarea tot m ai dram atice. O falie începea să apară şi în com portam entul A m broisinei. T recând, o auzise pe A ngelica râzând şi această detaşare şi siguranţă, afişate de aceasta şi de m archizul de V illedavray, îi pro v o cau înd o ieli şi team ă. N u putea să le afle cauzele şi uneori bănuia că avea de a face cu o specie de fiinţe necunoscute şi m ai puternice d ecât ea. Trupul Diavoliţei slăbea şi el atins de tensiunea acestor ore interminabile. M asca întreţinută cu grij ă crăpa, arătând pe minunata-i faţă stigmatele vârstei, ca şi cum, sub acum ularea de răutate, de m inciuni şi crime, u n abces copt în cep ea să se spargă şi să lase să se strecoare la lumina zilei expresia celei m ai înspăimântătoare nebunii. D ar A ngelica tuşea acum, sim ţea febra arzând-o, cearcănele îi cuprinseseră ochii măriţi. U rm a încă o noapte... — N u arătaţi bine, îi spuse Villedavray, înainte de a o părăsi. Lăsaţi-m ă să v ă ajut să vă dezbrăcaţi şi să vă b ag în pat. ’ Angelica îl respinse, mulţumindu-i de m ii de ori. N u era nimic, doar puţină tuse care o apucase din senin. O să doarm ă şi m âine se va simţi m ai bine. — G reşiţi că nu-m i acceptaţi îngrijirile, spuse V illedavray m âhnit. P entru prietenii m ei suferinzi, sunt o adevărată soră de calitate. Sunteţi prea independentă, Angelica, prea sigură pentru o fem eie... în sfârşit!... Cel puţin, încălziţi o piatră pentru picioare. D upă ce o părăsi, îşi dădu seam a că avea dreptate. E ra frântă şi-i fu extrem de greu să se pregătească p e n tru noapte. N u avu putere nici m ăcar să-şi încălzească o piatră în vatră, cum îi recom andase. C u picioarele îngheţate şi faţa arzând, încercă să-şi

ANGELICA ŞI DEMONUL

391

g ăsească som nul. P atul era tare, p ă tu ra grea. Se sufoca. T rezită după u n som n agitat, despre care n u ştia dacă a fost lung sau scurt, ea se ridică să m eargă să deschidă fereastra. Piksarett veghea afară şi, pe rând, oam enii guvernatorului, ca şi Barssem puy, Defour... nu avea să se team ă de nim ic, dar nici o gardă, nici pereţii se părea că n-o p o t apăi-a cu adevărat de ce o am eninţa... D ori să lase lum ânarea aprinsă, dar vântul o stinse. N u m ai p u tea adorm i şi acu m îi era frig. A fară, n o ap tea se dilua în luciri cenuşii, opace, abia contrastând cu negrul tenebros al vreunui copac, dar suficiente ca ea să vadă trecând, m ascând o clipă dreptunghiul ferestrei, o um bră. Brusc, ştiu că cineva intrase în cam eră şi stătea lipit de perete la dreapta. C u m ân a p e pistol, stătea la p ân d ă căutând să surprindă zgom otul unei respiraţii. Nimic. Apoi, zăngănit de scoici şi un miros familiar. Piksarett! Indianul!... A tunci renunţă să aprindă amnarul. Dacă hotărâse să vegheze asupra ei în propria-i locuinţă, înseam nă că avea m otivele lui! Şi surprinzător, adonni aproape imediat, în sfârşit destinsă. Dar & trezită de un zg o m o t de luptă. S -ar fi spus că u n anim al sărea greoi pe podea. Zorii erau în că departe. D e această dată Angelica făcu lumină. E a îl văzu pe Piksarett trântind pe cineva la pământ. — A intrat în casa ta. — C ine e? Flacăra lum ină faţa palidă şi speriată a unui tânăr matelot, un b re to n se p a re şi care fă c e a p a rte , p ro b a b il d in e c h ip a ju l pescadorului. — Ce cauţi la m ine? B uzele băiatului frem ătau, dar el n u reuşea să articuleze nici un cuvânt. M ai ştia oare vreo lim bă în afară de dialectul lui celtic? — Ce vrei de la m ine? E l reuşi în sfârşit să articuleze. — Să v ă cer ajutor..., doam nă. — D e ce? — “Ei’’m ă urmăresc, zise tânărul pe care Piksarett îl menţinea îngenunchiat în faţa Angelicăi. D e patru zile, încerc să scap de ei în pădure, dar “ei” nu-m i pierd urm a. C el palid este cel m ai rău, cel m ai abil. N u ştiu cine sunt ei, dar ştiu că vor să m ă om oare. — D e c e-ar v rea să te om oare? — Pentru că am văzut cine a împins-o pe fată din înaltul falezei zilele trecute. D ar şi el m -a văzut... şi de atunci încerc să scap... Ea-şi am inti că şi căpitanul breton se plânsese că mateloţii săi începeau să dezerteze, că unul dintre aceşti tineri dispăruse...

392

■_______________ANNE şi SERGE GOLON

______________ -

— Faci parte din echipajul vasului de pescuit, nu-i aşa?... — D a... M ă ocup de uscatul peştelui. Trebuie să alergi toată ziua de-a lungul plajei. Sunt m ai puţin supravegheat. Era cald şi am vrut să m ă duc să culeg zm eură. C unoşteam un loc b u n pe lângă crucea bretonă. N u era prea m ultă treabă şi am profitat. A m urcat acolo şi... l-am văzut... — C ine era?... Nefericitul băiat privi în ju r cu spaim ă şi şopti: . — O m ul cu ochelari, cel care m âzgăleşte cu p a n a pentru ducesă. — A rm ând Dacaux?... E l dădu afirm ativ din cap. A poi, povesti. O v ăzu se p e fată sosind şi p e secretar vorbindu-i, arătându-i două coşuri care se găseau lângă troiţă. E a se îndreptase în acea direcţie pentru a le lua. Atunci, în vârful picioarelor, secretarul se avântase în spatele ei şi, cum nu era decât o distanţă m ică până la m argine, o îm pinsese cu violenţă. — E u n u m -am gândit să m ă ascund. Intorcându-se, m -a văzut... atunci am fugit în pădure... Voiam să încerc să m ă întorc pe plajă, să vorbesc cu căpitanul m eu. Apoi, m -am gândit că n-ar folosi la nim ic. E n ebun după ducesa asta. Şi-a p ierd u t capul, M arion Aldouch. Şi totuşi, este un dur. Dar, ea... m ă gândeam să încerc să plec p e altă plajă, la nord, să m ă îm barc cu francezii care se întorc acasă după term inarea sezonului. C unosc locul. V in aici în fiecare an de când am avut vârsta să fiu m us. D ar am înţeles repede că mă urm ăreau. M -am ascuns cu m am putut, dar ca să scap de ei, im posibil! A tunci, m -am gândit să vin să v ă cer ajutor, doam nă, pentru că am înţeles că nu faceţi parte din această trupă de ticăloşi. Intr-o noapte, eram într-un copac şi ei nu ştiau; i-am auzit vorbind lângă foc despre du cesă care este şeful lor, o num esc B elialith, vorbeau şi de dum neavoastră, şi de dom nul de Peyrac. Spuneau că ea trebuie să se hotărască să v ă om oare înainte ca el să revină, pentru că e foarte puternică, dar că dum neavoastră sunteţi poate şi m ai puternică. A sta m i-a dat ideea să încerc să intru în sat profitând de întuneric ca să vin să vă cer ajutor. Şi întinse spre ea două m âini împreunate, tremurând. — D acă într-adevăr sunteţi m ai puternică decât ea, nobilă doamnă, ajutaţi-mă!... Piksarett, în ciuda accentului aspru al bretonului, părea că a urmărit esenţialul povestirii. — C e se poate face? întrebă A ngelica, adresându-i-se.

ANGELICA ŞI DEMONUL

393

— O să-l conduc laU n iack e, răspunse sălbaticul, s-a retras intr-un loc bun şi acum suntem puternici. Toţi indienii se vor uni cu noi când ziua răzbunării v a veni, şi este aproape ziua când copiii A urorei vor ieşi din păduri pentru a lua scalpurile duşmanilor tăi şi a celor ce ne-au om orât fraţii.

18 C a să se îndepărteze şi să ajungă în pădure, trebuiau să profite de întunericul ce dom nea încă. P ik sarett era înarm at cu arcul şi săgeţile sale. Sub protecţia indianului, tânărul putea ajunge teafăr şi nevătămat Ia tabăra indienilor micmac. Cele două siluete se strecurară afară şi se topiră de îndată în întuneric. A ngelica trem ura, febra o cuprinsese. T rebuia să profite de faptul că era în picioare p e n tru a se îngriji. Să-şi pregătească o băutură, să-şi pună un pansam ent la piciorul care se infectase din nou, altfel îşi pierdea toate puterile şi puteau veni s-o sugrum e în pat ca p e reginele blestem ate de odinioară, fără să poată apăsa m ăcar pe trăgaciul armei. E forturile o epuizaseră, era lac de sudoare. Şe înveli într-o cuvertura, strângând-o în jurul umerilor, în stil indian. îşi sprijini capul de p iatra vetrei şi privi flacăra dansând, lăsându-se să alunece într-o stare de somnolenţă în care i se perindau gândurile, lucide, vii, dar fără nici o putere. Ia r cea care intră, p rofitând de u şa în tredeschisă pe care Angelica nu se gândise s-o zăvorască, nici s-o închidă după plecarea lui Piksarett, îşi făcu sim ţită prezenţa m ai puţin ca o fiinţă um ană, ci ca u n spirit care aluneca spre ea, ca o fantom ă care ar fi putut la fel de bine traversa pereţii. E a îşi am inti că P iksarett n u m ai era aici s-o apere, că va trebui poate să strige, să se înarm eze. D a r instinctul îi spunea că prim ejdia nu-i era - nu î n c ă - adresată şi n u m işcă. — A m văzut lumină..., zise A m broisine. N u dorm iţi deci?... N u m ai donniti? # E a voia să-şi ia revanşa. Sprijinită de vatră, părea o statuie. A ngelica fu cuprinsă de un acces de tuse şi trebui să-şi caute batista. — Sunteţi bolnavă, constată Ambroisine, cu o intensă bucurie. Vedeţi ca putere am. în câteva zile v-aţi pierdut sănătatea perfectă. y

394

ANNE şi SERGE GOLON

_____________

— Toată lum ea poate să răcească, zise A ngelica, sunt lucruri care se întâm plă fără încetare oam enilor, fără să fie n ev o ie să se convoace m ai marii iadului pentru asta, — Iar glumiţi, S e u Ambroisine scrâşnind din dinţi. N u înţelegeţi că veţi m uri... A r fi trebuit să fiţi m oartă de o m ie de ori... D acă nil sunteţi încă, este pe n tru că eu n-am vrut-o cu adevărat... D ar va veni ziua când voi sem na decretul... — N u, nu e din cauza asta. Este pentru că eu am “baraka” . — B araka? — Este o soartă. A rabii spuneau că am “baraka” . M ektoub: aşa este. A sta înseam nă că nu pot muri de m oartea dorită de duşmanii mei. — Prostii! D ar explicaţia Angelicăi trezise neliniştea în sufletul ducesei. E a începu să m earg ă de colo-colo, drapată în m an tia ei neagră. R edevenea frum oasă cu părul pe um eri, faţa perfectă, îndrăzneaţă şi anim ată, cu buzele roşii, pe jum ătate întredeschise, lăsând să se vadă strălucirea dinţilor. — Spuneţi-mi, întrebă brusc Angelica, profitând de tulburarea ducesei. C e reprezintă pentru dum neavoastră părintele d ’Orgeval? — L-am cunoscut dintotdeauna, răspunse Am broisine. Eram trei copii care alergam îm preună acolo la ţară, în D auphiné. N-au fost vreodată copii m ai puternici ca noi. E ram stăpâniţi de foc, de m ii de spirite înflăcărate. Castelele noastre erau apropiate, locuinţe sum bre şi bântuite, iar cei ce la locuiau erau m ai ciudaţi şi m ai imprevizibili decât fantomele. Tatăl lui, sălbatic şi înspăimântător, îl lua să m asacreze protestanţii; era şi m am a m ea, M agiciana, care cunoştea arta otrăvii şi tatăl m eu, preotul, care invoca diavolul; era doica m ea, m am a lui Zalil, care era vrăjitoare şi-l învăţa să bată în cuie liliecii pe hotarele câmpurilor şi să pună broscoi m orţi în pragul uşilor. D ar el era m ai puternic decât toţi cu ochiul lui de u n albastru magic. D e ce ne-a trădat? D e ce s-a alăturat acelei arm ate de oameni negri cu crucile pe piept? A vrut să să fie de partea binelui. E nebun. N u se poate şterge, însă, ce a fost. M ă cunoaşte, ştie ce poate obţine de la m ine şi im eori îm i place să-l servesc ca altădată. L a lim ita infernului, devenim complici... înţelegeţi?... în ziua, de exemplu, în care veţi fi înfrântă... Atunci, o să-l întâlnesc... Şi poate că-şi va am intide m ine. D ispreţul său, superioritatea sa, m ă ard ca un fier înroşit. într-o zi o să-i cer lui Zalil să-l ucidă. — Cine e Zalil?... Ambroisine nu răspunse. Avu două sau hei frisoane convulsive şi închise ochii, revăzând poate zilele de altădată. Lucrurile se legau.

___________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

_____________ 395

Z alil era om ul palid, fratele de care vorbise Petronille D am ourt. U n com plot terestru. Cei trei copii “stăpâniţi” de foc îşi urm aseră fie c are calea. U n u l d ev en ise iez u it, altu l n o b ila d u cesă de M audribourg cu inteligenţa ei sclipitoare, cel de-al treilea omul-cum ăciuca-de-plum b. D oar pasiunile fanatice care nu încetaseră să-i dom ine îi legau încă în destinele lor disparate. — Vedeţi, zise Am broisine, deschizând ochii cu un surâs, vă spun to t şi în cep eţi să ştiţi tot. D e aceea trebuie să m uriţi acum . A m ezitat m ult! L ăsam soarta să d ecidă. M ă distra să văd cum înfruntaţi prim ejdiile. Baraka?... N u, n u cred în asta. N ehotărârea m ea v ă protej a. A cum , m isiunea m ea a durat prea mult. Trebuie să terminăm. Veţi muri mâine. E a v o rb ea cu o v o ce liniştită. D ezacordul între tonul şi conţinutul vorbelor sale arătau dezordinea m inţii sale. A ngelica îi răspunse pe acelaşi ton. — V ă m ulţum esc că m -aţi avertizat. O să m ă străduiesc să dau dispoziţiile necesare, în acord cu proiectele dumneavoastră. A m broisine o privi cu sălbăticie. — V ă distraţi în continuare,deci? — Oh! nu m ereu, când se poate... — Arătaţi cu adevărat rău, reluă ducesa de M audribourg, pe care evidenta stare proastă a A ngelicăi o liniştea. N u sunteţi atât de putern ică cum v reţi să păreţi. D a r îm i p lace că v ă luptaţi. în să iată-vă în sfârşit învinsă, pierdută... iată de ce am hotărât că trebuie să muriţi. — N u, de fapt vreţi să dispar pentru că simţiţi că El se apropie. Cel p e care v ă tem eţi să-l înfruntaţi, contele de Peyrac, soţul m eu. m âine poate v a fi aici şi atunci m inciunile voastre vor ieşi la iveală, nimic din ce aţi construit c a să înşelaţi m intea celor care vă înconjoară nu va m ai ţine. V ă veţi găsi singură fără nici o apărare în faţa pedepsei care v ă aşteaptă. A m broisne nu păru să ia în seam ă aceste cuvinte. Părea chiar mirată. — M ă uim iţi, zise ea din vârful buzelor cu dispreţ, nu reuşiţi să înţelegeţi că de Peyrac n u v ă m ai aparţine? C e dovezi ar m âi trebui să vă’aduc ca să fiţi convinsă că a fost am antul m eu? Sunteţi atât de naivă! D e cum m -a văzut la G ouldsboro, a fost fascinat de mine, m i-a spus-o... D e îndată ce A m broisine atingea subiectul Joffrey, Angelica sim ţea că sângele i se opreşte. D ar tăcu, adunându-şi voinţa ca să nu lase nim ic să transpară. — Ce senzaţie! m u n n u ră ducesa. Să trezeşti din prim a clipă adm iraţia şi dorinţa unui asem enea bărbat! M i s-a spus despre el:

396

ANNE şi SERGE GOLON

“Deşi are moravuri libertine, n u este uşor de sedus. O singură femeie pare să-i fi cucerit inim a, dacă are vreuna. C ea care trăieşte cu el acum şi despre care el pretinde că e soţia lui. P artida v a fi dură...” Oh! sigur! D ar cu atât m ai exaltantă. Şi încă de la p rim a privire, o asem enea victorie... — V ă cam încurcaţi, cred, rem arcă A ng elica cu răceală. N u m i-aţi m ărturisit oare suferinţa pe care aţi încercat-o trezindu-vă şi v ăzându-ne p e am ândoi la căpătâiul dum neavoastră, când aţi înţeles c ă n e iubim?... — A h! D a, dar eram proastă să m ă îngrijorez... chiar de a doua zi m i-a trimis un mesaj de dragoste. Şi acum, v ă liniştiţi gândind la cuvintele înflăcărate pe care vi le-a spus în acea seară... D a r m ă văzuse dej a, voia să v ă adoannă bănuielile, ca să fie liber să-m i facă curte... Braţul A ngelicăi se ridică aproape m aşinal spre Am broisine. — C e vreţi? întrebă aceasta, privind fără să înţeleagă m âna deschisă. — A rătaţi-m i acel bilet. O lucire străbătu privirea de fiară a duşm ancei sale. — H otărât lucru, sunteţi uimitoare! N u v ă tem eţi să suferiţi! — A m cunoscut altele şi m ai rele, răspunse A ngelica cu un aer detaşat şi gândind în sinea ei că nu era adevărat, că nu cunoscuse niciodată ceva m ai rău decât ce traversa în aceste m om ente. — Şi dacă v-aş spune că n-am păstrat acest b ile t... — Atunci v-aş spune că minţiţi şi n-aş m ai crede nici un cuvânt din tot ce tocm ai m i-aţi povestit. — In acest caz... cu atât m ai rău pentru dum neavoastră. A m broisine duse m âna la săculeţul brodat cu perle p e care-1 purta întotdeauna la centură. — L -am păstrat. îm i place să recitesc aceste cuvinte pe care m i le-a adresat în prim ele zile ale întâlnirii noastre... Ştiu să gust ce vine de la el. B ărb aţilo r le place să fie flataţi. P o ate n-aţi ştiut să apreciaţi suficient ce v ă acorda fiindcă s-a plictisit. Viaţa A ngelicăi atârna de acele degete subţiri căutând printre obiectele din săculeţ. “D acănu-1 găseşte, înseam nă că m inte”, îşi repeta ea. — Ah! iată-1, zise Am broisine. A ngelica recunoscu hârtia velină pe care o utiliza contele de Peyrac Ia Gouldsboro şi când Ambroisine, desfacând hârtia o întoarse spre ea, putu deasem enea să recunoască de departe rapida sa scriere de savant. — Daţi! rep etă ea.

ANGELICA ŞI DEMONUL

397

N u avea forţa să se ridice şi s-o înfrunte pe A m broisine de la egal la egal. — Sunteţi lividă, rem arcă aceasta cu un zâm bet rău, leşinaţi... E curios, sunteţi într-adevăr singura perso an ă care m i-a inspirat vreodată u n sentim ent de milă. A poi, p ărân d că se decide: — N u, nu vreau să citiţi aceste cuvinte de dragoste p e care m i Ie adresează m ie... V reau să v ă cruţ. Şi se aplecă pentru a aru n ca în foc m isiv a pe care o ţinea. Dar, m ai prom ptă decât ea, A ngelica se întinse, îi prinse m âna şi-i sm ulse scrisoarea. — Tigroaico! strigă Am broisine. . “A rzând acestă scrisoare voia să m ă condam ne la îndoială, gândea A ngelica, să nu ştiu niciodată ce i-a scris cu adevărat.” T rem ura a şa de tare în câ t a tre b u it să aştepte în ain te de a descifra cuvintele care-i ju c a u în faţa ochilor. Ştia deja, din cauza gestului Am broisinei, că nu va citi decât ceva banal. într-adevăr, n u erau decât fo n n u le m atem atice, însoţite de cifre. D ar atât de dură fusese încercarea pe care o traversase, încât nu sim ţea nici m ăcar o uşurare constatând m inciuna Ambroisinei. — D eci, o dată în plus, zise ea privind-o, o dată în plus aţi vrut să m ă înşelaţi... n-aţi prim it niciodată vreo scrisoare de dragoste... în că u n a din infam ele voastre com edii. A ceste cuvinte... i-aţi cerut să vi le scrie sub vreun pretext oarecare sau le-aţi subtilizat de la G ouldsboro, aşa cum aţi reuşit să-i furaţi şi vesta. Scotoceaţi peste tot. V ă pregăteaţi capcanele. D ar vicleniile voastre sunt grosolane... U n cocoş cântă afară. Se făcea ziuă. A m broisine îşi tam ponă cu grij ă pielea delicată învineţită. —- Sunteţi de-o răutate şi de-o brutalitate incredibile, zise ea. Se retrase spre u şă cu acel aer prefăcut şi copilăresc pe care şi-l lua de frecare dată când “nu ţinea” ce dorise ea... — N u m ă priviţi aşa. O chii m ă obsedează. C ân d veţi fi m oartă, îi voi crăpa.

19 L a capătul puterilor, A ngelica îşi baricadă uşa şi m erse să se p răb u şească în pat. Oh! apariţiile A m broisinei! D e fiecare dată turnând un acid care-i săpa rezistenţa. “D ata viitoare... nu voi mai putea... nu voi m ai putea...s-o suport.:.”

398._________________ ANNE şi SERGE GOLON_____________________

Trem ura de febra. M intea ei şovăia. îi spusese lui Colin: “N u te teme, n-o şă înnebunesc!” Şi iată căDiavoliţa o aducea la marginea prăpastiei. în tr-o tresărire: “N u, nu-ţi voi face pe plac, creatură necurată, spirit demonic, spirit impur! ” Foaia şifonată, acoperită cu sem ne cabalistice, pe care o ţinea strâns între degete, nu o uşura de loc. Frica fusese prea profundă. Sem ăna cu aceea care o obsedase ani îndelungaţi şi care îi evoca num e vechi, atât de neaşteptate în aceste locuri, încât crezuse că visează. Totul se aduna într-un singur punct. Era ca bulgării de ciulini p e care furtuna îi duce pe plajă, adunându-se, rostogolindu-se spre ea ca s-o strivească. E ra ca o avalanşă de feţe care se rostogoleau îm prejur: Palidul, C hiorul, M orocănosul, Invizibilul, optzeci de legiuni!...

20 — D oam nă de Peyrac! D oam nă de Peyrac!... Se b ătea la u şă şi vo ci de fem ei o strigau. E a se sm ulse cu greutate dintr-o toropeală dureroasă şi m erse clătinându-se să ridice b ara pe care o pusese la u şă după plecarea A m broisinei. Soarele era sus şi era foarte cald. I se păru m ai întâi, în ochii ei îm păienjeniţi, că în prag erau două trunchiuri de copac destul de înalte, încadrând un minuscul mac, apoi viziunea tulbure se limpezi şi le descoperi puţin câte puţin pe M arcellina cea înaltă şi p e fiica ei, Yolanda, ţinând de m ână, între ele, heruvim ul cu bonetă roşie. — N oi suntem, iată-ne, zise vesel M arcellina. N e făceam griji pentru dum neavoastră. A tunci, ne-am zis, o să m ergem să dăm o raită pe coasta de est Intrară şi după ce închiseră uşa: — L a drept vorbind, am prim it un bilet de la prietena voastră de la G ouldsboro, doam na B em e. îm i cerea să veghez asupra dumneavoastră, că se tem e şi că este sigură că sunteţi în primejdie... D acă ne luăm după cum arătaţi, doam nă contesă, se pare că nu s-a înşelat prea mult. — Sunt bolnavă, m urm ură Angelica. — A sta şi văd, sărăcuţa. D ar n u vă tem eţi. Sunt aici aşa că m ergeţi în p a t că o să v ă îngrijesc eubine!... D raga de A bigael! Angelica îi simţea afecţiunea prin prezenţa M arcellinei care începuse să cureţe legum e ca să-i facă o supă.

ANGELICA ŞI DEMONUL

399

— A ţi răcit. A şa e m ereu pe coastă. E m izerabil! Z iu a e caniculă, noaptea, ceaţa îngheţată te pătrunde. Toată lum ea tuşeşte şi răguşeşte... Marchizul, anunţat de rumoarea publică, sosi şi-şi ridică braţele la cer văzându-i p e Yolanda şi Cherubin. — N efericito, strigă el, adresându-se M arcellinei. C um îndrăzneşti să aduci acest copil aşa de sensibil şi p e această pură copilă într-un asemenea loc! M -ie team ă s-o spun, dar suntem asaltaţi de demoni. — N u ţin e cu dem onii, rip o stă M arcelline, luându-1 pe C herubin p e genunchi. N u p u team să-l las acasă, ar fi făcut prea m ulte prostii. In privinţa dem onilor, poate lua loc în hora lor. C ât despre Y olanda, ea e în stare să-l adoarm ă şi p e Satan însuşi c-o lo v itură de pum n. N u -i aşa, Y olanda? N u ne purtaţi de grijă, guvem atorule! D in contra, n-ar fi trebuit s-o abandonaţi aşa, fără îngrijire, pe doam na de Peyrac, bolnavă cum este. N u-i fium os din partea dum neavoastră... — D ar i-am propus s-o îngrijesc, în să n -a vrut..., gem u Villedavray. M arile doamne sunt dificile. V ântul se schimbase. Prin sim pla sa prezenţă, M arcellina cea cu gura m are, care n-ar lăsa-o p e A m broisine să vină să-şi arunce veninul, alunga întunericul. Seara, o navă străină intră în p ort şi-l văzură pe căpitanul basc H em ani d ’Astiguarza, harponierul, urcând p e ţărm u rm at de o parte din echipajul său. U n pui de b alen ă se încurcase în patruzeci de lungimi de năvod şi din ajun bretonii încercau să-l scoată. O am enii erau foarte nervoşi. îi luară cu asalt p e bascii veniţi să-şi recupereze prada, insultându-i, ocărându-i şi chiar aruncând cu pietre în ei. R eacţia a fost violentă. D ar H em ani nu era om ul care să se lase. — înapoi, bădăranilor, strigă el ridicând teribilul harpon, sau plaja voastră împuţită va deveni o plajă însângerată. Pe cinstea mea, saram ura vi s-a urcat la cap! — Sunt nebuni, îi spuse Angelica puţin m ai târziu, după ce se recunoscuseră şi ea-1 invitase să se răcorească la ea. R ăsfăţată de M arcellina, se sim ţea m ai bine. Venirea căpitanului basc care fusese aşa de prietenos cu ea i se părea de bun augur. El o examină cu atenţie cu ochii lui de cărbune şi simţi fără îndoială tensiunea care stăruia în trăsăturile ei palide. — Da, vântul toamnei e drăcesc pe aceste m aluri, conveni el. N u v ă lăsaţi pradă lui, doam nă. A m intiţi-vă că aţi sărit în focul de Sfântul Ioan. A m aruncat în el un pic de pelin care alungă spiritele

400____________

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

rele. împotriva celui care trece prin foc, Diavolul nu poate face nimic în timpul anului. Atunci ea îi povesti pe scurt impasul în care se găsea. El înţelese fara greutate. E ra isteţ şi o afacere cu diavoli este o afacere pentru basci. E o tradiţie îndelungată a acestui popor cu origini necunoscute. — Liniştiţi-vă, zise el, n-o să v ă las. V -am păstrat o amintire prea vie. în că oclată, trebuie să v ă ajut să treceţi p rin foc şi o s-o fac. O să răm ân prin preajm ă până ce v a veni dom nul de Peyrac de M orens d ’In istru . E ste o ocazie pentru m ine să salut u n frate din ilustra m ea ţară şi să-i dau o m ână de ajutor la nevoie. *

Şi iată că sosi şi a zecea zi. A ngelica se g răb ea pe drum ul spre crucea b reto n ă ca să-l oprească pe Piksarett care înainta cu trapa lui de indieni dornic să scalpeze pe toată lum ea în Tidm agouche. Ori, nu era m om entul să declanşeze un m ăcel D im ineaţa, u n om sosise la post strigând că soseau indienii. R ăn iseră deja p e u n u l dintre tovarăşii lui cu o săgeată. M arele Nairangasettîi conducea O chemară pe Angelica. Datorită îngrijirilor M arcellinei, şi după o noapte liniştită, ea se p u sese p e picioare. O am enii se adunau şi se înarm au. Se ceru fem eilor şi celor câţiva copii să se aşeze în centrul cătunului. — Simt ani de zile de când băştinaşii n u s-au m ai arătat ostili, explică Nicolas Parys Angelicăi. Sunt indolenţi şî nu prea grăbiţi să m eargă la război. Dar, de apa-de-foc, pot urm a un m are şef, cum e sagam orele care v ă însoţeşte, doamnă. Ce le-o fi povestit? E treaba lui. D ar noi am dat de necaz. Se p are că sunt n u m ero şi şi foarte hotărâţi să ia scalpurile albilor din Tidmagouche. O să fim obligaţi să tragem în ei şi o să iasă urât. Ai' trebui să-i liniştim şi m ai ales să-l aduceţi la sentim ente m ai bune pe acest şe f Patsuikett. D acă e cel m ai m are războinic din A cadia, crede că totul îi este permis?... — Pe unde vin? — P e p r o m o n to riu l c ru c ii b re to n e . A u fo s t v ă z u ţi desfăşurându-se la liziera pădurii şi fără îndoială v o r încerca să înconj oare pe jum ătate aşezarea înainte să năvălească peste noi. — O să le ies înainte, zise ea. V illedavray a v rut s-o însoţească, dar ea-1 refuză, ca şi pe H em ani şi Barssempuy. Vederea unui om înarm at, oricine ar fi, l-ar înfuria pe sălbatic. N u i-ar plăcea să-i cedeze nici guvernatorului,

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL_________________ 401

nici lui Barssem puy, nici vreunui locotenent de piraţi, nici oricărei persoane care n-avea nim ic de a face cu C opiii Aurorei. Angelica, prizoniera sa, va găsi poate mai bine argumentele pentru a-1 convinge. — N u-i nim ic, afirm ă ea. Totul se v a aranja. . în m o m en tu l în care ea u rm a să-i părăsească, A m broisine scoase o exclam aţie şi se avântă spre ea. — N u v ă duceţi, strigă ea, o să v ă om oare. N u vă duceţi... N u vreau... N u vreau să m uriţi! E a o îm brăţişa cu o forţă disperată şi A ngelica se sufoca sub violenţa acestei îmbrăţişări. — Lăsaţi-m ă, m urm ura A ngelica cu dinţii strânşi, rezistând dorinţei de a o respinge cu violenţă. Villedavray, Barssempuy, D efour trebuiră să tragă toţi trei de ea ca s-o îndepărteze. A m broisine căzu în genunchi, scoţând ţipete şi zbătându-se. — O nebună, îşi rep eta A n g elica grăbindu-se p e drum . D um nezeu să ne apere, înainte să fim toţi ca ea. Şi acum , Piksarett e cel ce-şi pierde capul! Se opri când zări crucea bretonă. în c ă o cotitură şi ajungea p e platou. O ri, ceva o făcuse să se oprească în m om entul în care voia să pornească iar la drum. N u ştia exact ce. E ra ceva ce n-arfi

trebuit să fie!... Se gândi Ia crucea bretonă. Pe acolo venise asasinul M arieila-Douce... Pe acolo veneau şi oam enii dubioşi de pe vase. Ţintuită pe loc, aştepta. A ştepta să afle ce-i o p rea elanul şi-i interzicea să înainteze m ai departe. C eva ce n-ar fi trebuit să fie!... A p o i, în liniştea acestei po teci av ân d d e o p arte faleza, de cealaltă pădurea, înţelese...

Păsările cântau... îş i am inti povestirile oam en ilo r păd u rilo r v o rbind despre experienţele lor cu indienii: “Pot înainta în grup num eros fără ca un trosnet de surcele, un foşnet de frunze să-i trădeze. Singurul indiciu care le p o ate dezvălui apropierea: p ăsările tac. O linişte bruscă în pădure înseam nă că indienii sunt aproape...” Ori, păsările cântau. Deci, nu existau indieni. Nici o tm pă nu se ascundea în tufişurile din apropiere. N ici urm ă de Piksarett. Piksarett! Indienii! Sim plu pretext pentru a o atrage singură, în afara aşezării. O capcană! Şi o capcană în care era pe cale să cadă cu capul înainte. E a se repezi la adăpostul copacilor. A poi, acolo, la adăpost, încercă să gândească.

402

_______________ ANNE şi SERGE GOLON________________ __

Nici vorbă de Piksarett, nici vorbă de indieni. încă o minciună. D ar în locul lor erau fără îndoială asasini care o aşteptau, acolo, lângă crucea bretonă, ca s-o omoare: Nu-i spusese oare Am broisine noaptea trecută: “Veţi m uri!” Având grijă să se ascundă şi strecurându-se de la u n trunchi la altul, avansăm ai departe. Şi-i zări lam argineapădurii. Erau cinci. Cinci bandiţi înarmaţi cu pistolete şi cuţite, dar şi ţinând fiecare în m ână, ca sem n de recunoaştere, arm a ucigaşă, u n scurt baston negru. Şi printre ei, ea-1 recunoscu pe om ul palid, om ul despre care îi vorbise Colin, om ul cu m ăciuca de plum b, D em onul A lb, fratele blestemat al Diavoliţei. Astfel, sosind pe potecă, s-ar fi găsit în faţa lor. Poate nu i-ar fi zărit decât prea târziu, după ce ar fi ajuns pe ioc deschis. A sta ar fi însemnat sfârşitul. D acă păsările n-ar fi cântat!... D esigur, avea arm a la ea, dar oare ar fi putut s-o folosească la timp? A cu m treb u ia să acţioneze cu cea m ai m are prudenţă, să încerce să se retragă spre cătun fără să le atragă atenţia şi, ca să fie gata pentru orice eventualitate, să scoată arma. Ea-şi scoase pistoletul ca să-l încarce, dar degetele ei căutau în zadar la centură săculeţul cu gloanţe şi cutiuţa cu p ra f de puşcă, p e care le verificase în aceeaşi dim ineaţă. în ţe le se c u g ro ază că A m broisine,când se agăţase de ea disperată, i le furase... “M -a avut! gândea Angelica, speriată. M -a avut... pânăpeste cap!...” E xpresia p o p u lară i se p ă re a p rea u şoară ca să-i traducă uimirea D acă păsările, prin cântecul lor, n-ar fi oprit-o, s-ar fi aflat în faţa bandiţilor com plet dezarmată. D ar demonii nu pun la socoteală pasările. E a-i v ă z u de departe în cep ân d să se agite şi să se vorbească. Fără îndoială se m irau că nu m ai soseşte. U nul dintre ei înaintă cu precauţie spre dram , u n altul intră în pădure la stânga. E a se ascunse în spatele unui tufiş. N u avea altceva de făcut decât şă stea nem işcată. în acest m om ent critic, o bubuitură de tun îndepărtată, urmată de câteva altele, răsună spre sud. Erau probabil navele ce chemau indigenii Ia com erţ, cum se în tâm p la adesea. D ar canonada continuând, bandiţii ’p ărură că se neliniştesc. Se adunară din nou şi ea-i văzu, de departe, discutând violent. Apoi, hotărându-se, părăsiră locul şi se îndepărtară rapid în direcţia de unde veneau zgomotele.

ANGELICA ŞI DEMONUL

403

E a av u im presia că p rim ejd ia im ediată trecuse. Prudentă, răm ase im obilă încă câteva lungi m inute. Simţea că putea încerca să se întoarcă laT idm agouche, dar vacarm ul îndepărtat, care aducea cu ecoul unei bătălii, o nedumerirea. Se hotărî să rişte câţiva paşi în afara ascunzătorii, când zări, v en in d dinspre sud, silueta u nui in d ian care m ergea repede, strecurându-se printre arbori şi, puţin după aceasta, Piksarett apăru la câţiva paşi de ea. Zărind-o, spuse, nem ulţum it: — C e faci aici? N u e bine să te în depărtezi de sat! Te-am avertizat că pădurile sunt pline de duşm ani. Vrei să-ţi pierzi viaţa?... E a n u avea tim p să-i p o v estească despre capcana în care căzuse. — Piksarett, ce se întâm plă acolo?... U n zâm bet lum ină faţa indianului. El întinse braţul în direcţia de unde veneau zgom otele ele tunuri şi m uschete. — A sosit! — Cine? — Soţul tău! Omul-Tunetului. N u-i recunoşti vocea? N ebuneşte, A ngelica o luă la fugă. Piksarett pom i p e urm ele ei, să-i arate drum ul. A lergară aşa câtev a m om ente şi zgom otul bătăliei se apropia. Bm sc, se găsiră pe m arginea falezei, dincolo de capul unde se adăpostiseră cele două nave ale bandiţilor. Fum ul şi m irosul de p ra f de puşcă urcau până la arbori, dar vacarm ul părea că se linişteşte, în afară de câteva focuri de arm ă izolate şi de rum oarea vocilor strigând ordine sau cerând îndurare. Ticăloşii se predau... A ng elica îl zări p e “ G ouldsboro” b o rd la b o rd cu unul din vase - v asul cu flam ură oranj - p e care-1 harponase. P e punte, oam enii echipajului erau legaţi. C inci sau şase alte corăbii ocupau golful, în chizând toate ieşirile, îm p ied icân d p e oricine să se îndepărteze. „ A ngelica îl căuta din ochi pe contele de Peyrac. Nu-1 vedea, în sfârşit, îl zări, u rcân d în fugă p e p lajă, ca să prindă u n grup de bandiţi retraşi în spatele unei şalupe răsturnate. E a începu să strige, din toate puterile, fără să ştie m ăcar dacă-i rosteşte num ele... P aralizată de paroxism ul bucuriei, nu se putea m işca, apoi, regăsindu-şi puterea de a alerga, zburând fără să aibe senzaţia că atinge solul, coborî panta care ducea Ia el, strigându-1 m ereu, cu frica îngrozitoare să nu-1 piardă din nou din vedere, să nu dispară, lăsând-o singură pe lume... L a chemările ei, el se avântă cu braţele deschise. întâlnindu-se, se aruncară unul în braţele celuilalt, şi bm sc, totul se şterse, îndoiala, fiica, ameninţările, puterile R ăului!...

404

ANNE şi SERGE GOLON

________________

— Oh! eşti în viaţă!... în viaţă!... repeta el cu o voce întretăiată. Oh! ce m iracol! C e te a m ă m i-a fost!... N eb u n a m e a dragă! în ce capcană te-ai m ai aruncat!... Gata, gata, s-a term inat... N u m ai plânge... — D ar n u p lâng, spunea A ngelica, fără să-şi dea seam a că faţa îi era inundată de lacrim i. Oh! ce lung a fost, spunea ea între două suspine, ce lun g a fost tot tim pul ăsta... to t tim p u l ă sta fără tine... departe de tine! ... E l o legăna la p iep tu l lui şi ea p lângea toate lacrim ile pe care-şi interzisese să le verse în cursul ultimelor zile ca să-şi păstreze forţele. El o îndepărtă puţin ca s-o vadă m ai bine. Fericirea îi izola de toţi. — C e sp u n och ii tăi? m u rm u ra el, şi-i săru ta p leo ap ele cu fervoare. Ş i-au p ă stra t p uterea, dar su n t în cercăn aţi. C e s-a întâm plat, com oara m ea? Ce ţi-au făcut, dragostea m ea?... — N u-i nimic! A cum , eşti aici! Sunt fericită. Şi se îm brăţişară din nou. Joffrey nu realiza prin ce m iracol o ţinea pe A n gelica teafără şi n evătăm ată în braţe, d u p ă team a îngrozitoare care-1 stăpânise de când aflase de la C antor că se afla la Tidmagouche, înfruntând ura şi obsesia dem onică a acelei creaturi nebune şi perverse purtând num ele de Am broisine de M audribourg. C u buzele în părul ei, îşi prelungea sărutul. — T im pul n u m ai există, spuse el cu v o ce profundă. Vezi, inim a m ea... orele p e care trebuie să le trăim ... n e sunt date întotdeauna... când v rea D um nezeu. E lanul p e care n u l-am avut odinioară, regăsindu-ne după cincisprezece ani de absenţă, îl avem astăzi. Oh! C ât de a m e a te sim t în sfârşit!

21 A ngelica stătea în spatele casei, lângă fereastra deschisă. Joffrey îi spusese: Stai aici. El, în co n ju rân d cocioaba, ajunse în p rag şi intră. Privirea A m broisinei de M audrib o u rg se înălţă spre el. F ără s-o vadă, A ngelica bănuia expresia care apărase pe faţa ei m inunată, lucirea magnificilor ochi negii cu reflexe aurii. în acelaşi m om ent, oam enii lui Peyrac, veniţi p e uscat, înconjurau aşezarea şi luau în stăpânire foitul, în timp ce navele flotei sale, rem orcând cele două vase capturate, intrau în radă. Ocuparea plajei şi a cătunului se făcu aproape fără zgom ot, fără focuri de

ANGELICA ŞI DEMONUL

405

arm ă. O am enii A m broisinei se treziră cu m âinile legate, fără să înţeleagă ce li s-a întâmplat. Ea, Diavoliţa, nu ştia încă nimic. A ngelica îi auzi vocea dulce, puţin voalată, spunând: — Iată-vă! A ţi întârziat m ult, zise Am broisine. Se aşternu tăcerea şi A ngelica crezu că o să leşine. Fiecare secundă care trecea era încărcată cu o tensiune insuportabilă în care p ărea că se decide victoria sau înfrângerea într-o luptă gigantică. Cele două forte în jo c erau la fel de puternice, de înarmate, de sigure de ele şi de pu terea lor. Am broisine vorbi prima. — D a, sosiţi prea târziu, dom nule de Peyrac. Şi co n tin u a p e u n ton de nespus trium f, în care frem ăta o bucurie satanică: — Sosiţi p re a târziu! Eaem oartă\ Probabil că zâm bea, vorbind aşa, şi ochii îi străluceau. — V ânătorul v-a adus inim a ei?... întrebă Peyrac. A ceastă aluzie ironică la basm ul popular, în care proiectele reginei erau dejucate, o scoase din fire. — N u ... dar îm i va aduce ochii ei. A m cerut-o. A poi, rătăci iar gândurile: — Sunt două sm aralde. O să le ferec în aur şi o să le p ort la piept. Angelica înţelegea acum. Joffrey bănuise m ereu că Ambroisine era o creatu ră perversă, cu m in tea d e ja rătăcită sau posedată. E xperienţa Iui şi u n sim ţ deosebit al caracterelor um ane îl puseseră în gardă faţă de acest gen de fem eie. — V ă d c ă n u m ă credeţi, relu ă A m broisine cu acea voce puţin ascuţită pe care şi-o lua faţă de cei ce n u păreau să facă caz de vorbele ei.’ Sunteţi ca ea, nici ea nu voia să m ă creadă! Râdea... da, râdea! Acum , râsul ăsta s-a stins. N u v a m ai râde! Niciodată! Sunteţi vinovat! S unteţi ca ea, vreţi să faceţi să se creadă că D ragostea există, că n im e n i nu se p o a te a tin g e de dragostea voastră. N esăbuiţi... nu există dragoste... cu atât m ai rău pentru voi că aţi vrut să dovediţi acestă nebunie... D ragostea voastră, am zdrobit-o... E a e m oartă, înţelegeţi: moartă, moartă! M ergeţi să vedeţi, sub faleză îi veţi găsi trupul risipit şi găuri negre în locul ochilor... An! în sfârşit! N u m ă va m ai privi... cum doar ea putea să privească o fiinţă umană. N im eni nu m -a privit aşa... M ă privea şi m ă vedea “înainte”, vedea aparenţa m ea um ană “după”, îm i vedea spiritul, dar n-a dat niciodată îndărăt în faţa m ea, n-a fugit niciodată de mine. A sta era intolerabil. M -a privit întotdeauna în faţă şi m i-a vorbit întotdeauna m ie, doar mie. Ştia cu cine vorbea şi totuşi nu se temea. Şi acum, nimeni nu m ă va m ai privi aşa şi nu m ă va m ai vedea cu adevărat. .. Oh! ce durere!

406

ANNE şi SERGE GOLON

Criza se apropia. Gem ete întrem peau aceste cuvinte grăbite. Angelica, la capătul puterilor, ar fi vrut să-şi astupe urechile. U n geam ăt sălbatic izbucni, asem ănător cu ţipătul inum an ce răsunase de două ori în noapte, contopind furia neputincioasă, ura implacabilă şi ecoul unei disperări adânci: — Ucideţi-mă! Vocea lui Peyrac se înălţă, egală şi aproape indiferentă, făcând să scadă im ediat tensiunea. — D e ce sunteţi aşa de grăbită să m uriţi, doam nă? Şi încă de m âna m ea? A ţi dori să-m i m ai puneţi încă vreo nelegiuire la activ? O ultim ă capcană? N u, n-o să v ă dau această satisfacţie... M oartea v a veni când va fi tim pul. A cum a sunat ceasul dezvăluirii crim elor voastre. B inevoiţi să m ă însoţiţi ca să fiţi confruntată cu com plicii dumneavoastră. — Complicii mei? D ucesa p ăru brusc că-şi recapătă siguranţa. — N u am co m p lici! C e-i iar cu povestea asta? — B inevoiţi să m ă însoţiţi, repetă contele. O să v ă confrunt cu ei. A ngelica o auzi pe ducesă ridicându-se şi ieşind îm preună cu contele dm casă. A m broisine n-o rem arcă im ediat. E a p riv e a înspre rada invadată acum de pânze şi am barcaţiuni, apoi spre plaja neagră de lume. — Să coborâm pe plajă, dacă sunteţi amabilă, o invită contele. El-îşi accentua politeţea. întorcându-se spre el, A m broisine o văzu pe A ngelica la câţiva paşi. N ici o tresărire nu apăru p e faţa ei. Foarte repede, îşi întoarse ochii ca şi cum ar fi vrut să şteargă această viziune, să anuleze acest fapt. Trecându-şi m âinile pe antebraţele goale, avu un frison. — Vrei să-m i dai mantia, Delphine? zise ea în m od firesc, cu voce tare. E aşa de frig. Soarele era arzător, dar această cerere n u p ărea ciudată. M om entul era aşa de ciudat încât şi A ngelica se sim ţea îngheţată până în adâncul sufletului. D ucesa se înfăşură în m area capă de satin n egru dublată cu stacojiu, b ro d ată cu grifonul negru al fam iliei M audribourg şi începu să coboare spre sat. Acolo, ea se opri, privind m ulţim ea întoarsă spre ea. Ochii ei se opreau asupra unora, cunoscuţi sau necunoscuţi, dar nu se clintea. N u făcuse decât să-şi treacă privirea peste cei ce erau în fruntea prizonierilor, printre care omul cu faţa palidă, marmoreeană. în sfârşit,

ANGELICA ŞI DEMONUL

407

se întoarse spre Peyrac şi spuse cu jum ătate de voce, în aşa fel încât să nu fie auzită decât de el: — Sunteţi foarte tare, dom nule de Peyrac. încep să înţeleg de ce aveţi atâţia duşm ani şi de ce aceştia v ă doresc cu atâta putere pierzania. A poi, spuse m ai tare, cu v ocea ei de sirenă: — Ce doriţi de la mine, dragă conte, şi care este scopul acestei adunări? Sunt la dispoziţia voastră, dar aş vrea să ştiu... Peyrac înaintă câţiva paşi. — Doamnă, iată-1 pe dom nul Carlon, intendentul Noii-Franţe. îl cunoaşteţi p e dom nul de V illedavray, guvernatorul A cadiei. In p rezen ţa acestor înalţi funcţionari francezi, vă acuz, doam nă, de num eroasele crim e comise în această regiune de dum neavoastră şi aceşti oam eni prezenţi aici, acţionând Ia ordinele dum neavoastră, crim e a căror violenţă şi josnicie cer condam nare şi reparaţie în faţa tribunalului oamenilor, dacă n u în faţa lui Dum nezeu. V ă acuz, între altele, de a fi provocat pierderea vasului “Inorog”, închiriat în m are p arte p e cheltu iala C oroanei F ranţei, şi de a fi o rdonat cu sânge rece m asacrarea echipajului ca şi a tinerelor destinate populării Canadei, care se găseau la bord, că aţi provocat deasem enea m oartea unui tânăr senior canadian, Hubert d ’Arpentigny în naufragiul şalupei sale în care se găsea soţia m ea, de a fi scufundat prin m inare nava “Asm odeu”, atentat din care domnul de Villedavray şi un mare număr de persoane n-au scăpat decât prin m inune, în sfârşit, că aţi poruncit, chiar aici, să fie executată o tânără, că aţi otrăvit o bătrână cu m âna dum neavoastră... fără să m ai p u n em la socoteală num eroasele tentative de asasinat în diferite îocuri, acte de piraterie pe coastele noastre, etc., lista e lungă... v o i răm ân e doar la aceste declaraţii precise. Intendentul Carlon ascultase cu atenţie. Privirea sa se pliriba de la Peyrac la ducesa de M audribourg. O vedea pentru prim a dată şi, desigur, cu toate că fusese pus Ia curent dinainte de Peyrac, se vedea că nu reuşea să facă să coincidă în m intea sa asem enea crime sordide, cu m inunata fem eie care stătea în faţa lui, singură, gingaşă, cu pletele lungi şi negre fluturând în vânt şi' aer de copil înspăimântat. Ea îl privea pe Peyrac, cu ochii măriţi, ca şi cum el înnebunise brusc, şi clătina din cap încetişor, murmurând: -— D ar ce to t spuneţi?... N u înţeleg. E xam inându-Î pe C arlon, A ngelica v ăzu că era pe cale să cadă în capcana acestei fragilităţi de orfană. El înaintă cu un pas şi îşi drese glasul.

408

ANNE şi SERGE GOLON

— Sunteţi sigur de ce enunţaţi, conte? făcu el pe u n ton abrupt. M i se pare puţin exagerat!... C um ? O singură fem eie tânără poate înfăptui toate astea?... U nde-i sunt complicii la care faceţi aluzie? — Iată-i, zise Peyrac, desem nând grupul de p rizonieri, în fruntea căruia se găsea Cel Palid, căpitanul lor. “A leşi cu toţii pe sprânceană” spusese Clovis, căci, aleşi de Ambroisine şi fratele ei cu acel instinct sigur al posibilităţilor lor de a face rău şi care făceau din ei aliaţi abili, erau cu toţii legaţi de ea în m o d secret p rin cadoul p e care li-1 făcuse, şi n u odată, dăruindu-şi trupul de zeiţă. N u puteau fi făcuţi să trădeze. N ici n u clipiră când Carlon, arătând-o pe A m broisine, le strigă: — O cunoaşteţi pe acestă fem eie? O m ul p alid îşi îndreptă p riv irea sa de p iatră spre ea, apoi clătină încet din cap, mormăind: — N -am văzut-o niciodată. El se exprimă într-un asem enea m od încât o parte din adunare avu impresia că era victim a unei m onstruoase erori. Carlon încruntă sprâncenele şi-l fixă p e Peyrac, dur. — îm i trebuie mărturii, zise el, sau martori. — A m unul, răspunse contele fără să se em oţioneze, şi im portant! M i-a fost destul de greu să p u n m ân a p e el. A trebuit să-l caut tocm ai în Terra-N ova. D ar iată-1.

22 Făcu un sem n şi un om de vreo cincizeci de ani se desprinse dintr-un grup din spate şi veni în faţa lui Carlon. E ra încălţat cu saboţi şi purta haine grosolane de lână. A ceastă îm brăcăm inte contrasta cu faţa lui distinsă, cu o expresie blândă şi binevoitoare. — Vi-1 prezint p e dom nul Q uentin, preot. A urcat la bordul “Inorogului” cu titlul de confesor. N -a în târziat să descopere adevăratul caracter al acestei expediţii şi al “Binefăcătoarei” care o conducea. E a credea că o să-l subjuge uşor, d ar el i-a respins avansurile şi cum ştia prea m ulte, s-au hotărât să scape de el. A fost aruncat în apă, în largul Terrei-Nova. D in fericire, o barcă de pescuit l-a ajutat la tim p. F etele regelui aici prezente ca şi căpitanul Job Simon nu pot nega că recunosc în el pe confesorul care i-a însoţit o parte din călătorie şi despre care s-a spus că s-a înecat accidental.

ANGELICA ŞI DEMONUL

409

— A m păcătuit fără îndoială p rin naivitate, declară preotul, a d resân d u -se lui C arlon. D â n d u -m i se am a de la în ce p u t de deplorabila m oralitate care dom nea la bord din cauza acestei femei, am crezut că v a fi suficient să-i fac observaţie pentru ca totul să intre m ordine. Dar, nu ştiam cu cine am de a face. M -am trezit eu însum i ţinta atacurilor sale şi în fiecare zi era o luptă neîntreruptă ca să-mi păstrez cinstea religioasă şi să apăr sufletele nevinovate căzute în puterea ei. Credeţi, dom nule intendent, că atunci când se întâm plă aşa ceva p e o n av ă de unde n u poţi fugi, este foarte... neplăcut. — Vreţi să spuneţi că doam na de M audribourg v ă propunea să fiţi... am antul său? întrebă Carlon cu u n ton neîncrezător. Aparent, lucrul îl amuza şi nu-1 putea crede. Ambroisine strigă, disperată: — D om nule intendent, nu ştiu dacă acest om a fost aruncat în m are sau s-a aru n cat singur, dar ce m i-am dat seam a în că de la început este că e nebun şi din contra, m ie m i-a fost extrem de greu să scap de tentativele sale lubrice... -— M inciuni! strigă o voce. Şi fratele M arc sări în cerc. — D om nul Quentin n-a fost singurul cleric p e care doam na de M audribourg a încercat să-l ducă în ispită. P ot să aduc mărturie, căci şi e u am fost u n a din victim ele ei. — C u dumneata, e m ai de înţeles, m orm ăi intendentul privind frum osul obraz al tânărului franciscan. începea să fie puţin depăşit. — Dacă înţeleg bine, oamenii din echipajul vasului l-au aruncat în m are p e d om nul Q uentin?... A tunci căpitanul Job Sim on este com plice şi el. Bătrânul Job Sim on scoase un strigăt sălbatic. — N u oam enii m ei au făcut asta, urlă el, avântându-se. Sunt acei trei ticăloşi pe care ea m -a silit să-i îm barc cu noi, la Le Havre. Da, sunt u n m are prost. Ea m ă avea la m ână. Ştiam că nu m ergem în Q uebec ci la G ouldsboro, ştiam că n u treb u ia s-o spun, ştiam că este o curvă şi o scorpie, şi am ştiut că l-au asasinat pe preot, dar ce nu ştiam... Zburlit, uriaş, se profila pe cerul alb de lumină. — ... ce nu ştiam era că o să găsim acolo bandiţi la ordinele ei care o să-m i scufunde vasul şi o să-m i m asacreze oamenii... E l se agita în toate părţile, smulgându-şi barba şi părul, ridicând braţele în aer şi părea el însuşi atât de lipsit de raţiune încât Carlon începea să se întrebe dacă nu se găsea printre nebuni.

410

ANNE şi SERGE GOLON ___________________

— V ă p ie r d e ţi m in ţile , c ă p ita n e ! D a c ă d o a m n a de M audribourg se găsea la bord, n-a putut dori ca nava să se izbească de stânci. însem na că-şi riscă viaţa. — A plecat de la bord înainte... chiar înainte. Eu, nu-mi puneam întrebări. A poi, am înţeles... puţin câte puţin... la G ouldsboro. A m continuat să fac pe cel ce n u înţelegea pentru că ştiam că dacă n u m -ar lua drept un idiot, m -arucide... c a p e alţii... să ucidă, asta n-o deranjează... C ând m ă gândesc!... “Inorogul” meu! Frum osul m eu vas! Şi toţi oam enii mei, fraţii m ei, masacraţi... întinzând pum nul spre Ambroisine, el fu cel ce lansă acuzaţia teribilă: — D iavolităiD iavolităL. J

5

23 Brusc, cinevă strigă: — Atenţie! Fuge!... Profitând că toate privirile erau îndreptate spre Job Sim on şi că părăsiseră cu totul prizonierii, Cel Palid o luase la fugă. A lerga spre m al, apoi începu să sară peste stâncile descoperite de reflux. F uga sa era lipsită de sens, căci chiar dacă ajungea la m are, se aru n ca în ea şi în o ta ore întregi, ce şanse avea să scape, să supravieţuiască? D ar era atât de diabolic încât toţi avură im presia, văzându-1 că se îndepărtează, că o să dispară din ochii lor, înghiţit de orizont, aşa cum apăruse într-o seară şi nim ic nu-l v a îm piedica să reapară într-o zi ca să-şi continue nelegiuirile pe păm ânt. — Prindeţi-1, strigau. Prindeţi-1! . > A tunci, H em ani d ’A stiguarza apăru din dreapta, sărind din stâncă în stâncă, iar braţul său ţinând harponul se înălţă şi se destinse cu fo iţa unui resort. O ţelul şuieră, trăgând cablul care se derulă, zbătându-se ca u n şarpe nebun tăiat în bucăţi. U n ţipăt atroce răsu n ă peste golf. H em ani, bascul, u rcă pe plaj ă, cu coarda trecută peste umăr, târând în spate prada. A juns în faţa contelui de Peyrac şi a Angelicăi, apucă harponul de o extremitate şi aruncă în faţa lor, cum ar fi facut-o cu un rechin, coipul bărbatului străpuns. A poi, luându-1 de p ăr îl întoarse ca toţi să p o a tă vedea faţa hidoasă cu ochii ficşi, sticloşi, cu gura deschisă, doar puţin mai alb m ort decât viu.

Murise Bestia...

24 In liniştea îngrozită, se înălţă u n ţipăt, atât de stranie încât nu ştiură de unde izbucnise. Cu atât m ai puţin putea fi atribuit graţioasei creaturi care stătea acolo, în m an tia e i sum bră, victim ă fragilă cu faţă îngerească. N u înţeleseră decât când ea se avântă, urlând mereu, şi se aruncă nebuneşte peste corpul fără viaţă. — Z alil! striga ea. Fratele m eu, fratele m eu ! Nu, nu tu... Stai! Tu eşti fo iţa m ea!... N u m ă lăsa p e acest păm ânt m urdar! O r să-şi b atăjoc de mine. Zalil!... D acă ai plecat, n u m a ip o tn ic i eu rămâne... A du-ţi am inte de legăm ânt!... Sângele tău cere sângele m eu... O să m ă smulgi din trup... N u vreau, nu vreau... N u fă asta, blestematule!... Vino înapoi! Vino înapoi! Uluirea împietrea martorii acestei disperări isterice şi o mişcare bruscă, ca o convulsie, în loc să-i îm prăştie, cuprinşi de panică, îi strânse într-un grup compact, pătruns de groază, de revoltă şi dorinţă de răzbunare, care se năpusti în tr-u n sin g u r elan asupra fem eii prăbuşite. — O priţi, v ă im plor, îi ru g a A ngelica, n u v ă dezonoraţi... B arssem puy, înapoi! Frate M arc, n u dum neata, eşti om ul lui D um nezeu... Job Simon, sunteţi p rea puternic să abuzaţi de forţă... N u fiţi laş!... E o fem eie! Şi dum neata, căpitane, cu ce drept loveşti?:.. Nestăpâniţi, oamenii strigau, m ărturia disperării lor, a tragediei lor ireparabile. — M arcellina, Yolanda. Ajutor! strigă Angelica. Cele două fem ei înalte, bine făcute, îi veniră în ajutor şi toate trei reuşiră să târască, în afara m ulţim ii, trupul ducesei, în tim p ce Peyrac, folosindu-şi autoritatea, îi liniştea pe cei m ai dezlănţuiţi, iar soldaţii spanioli, încrucişându-şi suliţele, îi reţineau pe cei ce voiau să se arunce la rândul lor în învălmăşeală. Totul se petrecuse în câteva secunde pline de o furie atât de devastatoare şi crudă încât oam enii răm aseră gâfâind, epuizaţi. A u fost lăsate să treacă. Erau femei. Era dreptul lor s-o salveze acestă fem eie căzută pradă violenţei bărbaţilor. Dovezile crimelor ei erau însă prea evidente, mărturiile prea multe. Era sfârşitul domniei puterilor ei pe pământ. Fratele ei blestem at, D em onul alb, o ţâra cu putere în înfrângere şi în moarte.

412

ANNE şi SERGE GOLON

>jc

Sic

%

— N u m ă predaţi Inchiziţiei. A runcată p e patu l de alge, în casa A ngelicăi, însângerată, vânătă, în zdrenţe lăsând să se v ad ă carnea num ai răni, ar fi putut inspira m ilă daca priv irea ce lucea între pleoapele u m flate n -ar fi făcut să apese asupra celor trei fem ei senzaţia că sunt pândite de o fiinţă hotărâtă se le om oare. . — De ce aţi salvat-o? întrebă M arcellina cu jum ătate de voce. — D a, de ce ? repetă în spatele ei m archizul de V illedavray care intrase, însoţit de contele de Peyrac şi de intendentul Carlon. C ontra voinţei lor, totuşi, se cutrem urară în faţa stării deplorabile a nefericitei, cu câteva clipe m ai devrem e atât de vie şi de o frum useţe triumfătoare. — U ltim a ei capcană! şopti Villedavray, capcana ultim ă a lui Satan: mila. Carcasa um ană lăsată pradă furiei oarbe, e jalnică. Iubim pream ultim agineaproprieinoastrecărnişi-iplângem mizeria. Totuşi, să luăm seama, prieteni. Câtă vreme m ai respiră, suntem în primejdie. N ici m oartă nu va fi m ai bine. Va deveni un spirit rău, bântuind prin insula demonilor, ca să facă navele să naufragieze. M arcellina ridicând brusc capul, alertată, spuse: — Indienii! — Indienii? Ce vreţi să spuneţi? gem u Carlon. — Sosesc! C ontele de P eyrac fugi în prag şi ei îl urm ară. D in pădurea învecinată, înconjurând aşezarea, urca un vuiet de tobe de război şi strigăte lansate în cor de războinicii care înaintau. — Piksarett! A proape îi uitaseră!... P iksarett şi fraţii săi, po p o ru l său! Piksarett care spusese: ’’Aşteaptă! Uniacke şi ai săi, şi toate triburile C opiilor A urorei se adună în pădure. E i aşteaptă ora când le voi da sem nalul răzbunării contra celor ce ne-au asasinat fraţii de sânge, aliaţii, şi care au vrut să te um ilească şi să te piardă, pe tine, prizoniera mea!...” Ora indienilor sunase. Totul urm a să se term ine într-un măcel fără milă. — Asta este! m urm ură M arcellina. A u început să fugă! Răpăiala cadenţată îşi schimbase ritmul. Era acum un zgomot de furtună, de m are ieşin d dintre m aluri şi revărsându-se peste

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

413

oameni. Aproape im ediat la liziera pădurii apăru un val roşcat care se um fla văzând cu ochii. Desigur, Angelica şi contele de Peyrac nu trebuiau să se teamă de nimic, fiindcă pentru ei veneau triburile indiene, dai- n u era sigur că locuitorii cătunului şi chiar pescarii bretoni vor fi cruţaţi. — Rămâneţi aici, domnule intendent, îi strigă contele lui Carton. Indienii n u v ă cunosc şi pu teţi fi în prim ejdie. N u -i părăsiţi pe dom nulde Vîlledavray şi pe soţia m ea. Alături de ei, n-aveţi de ce vă tem e... D ar nu vă m işcaţi din această casă. Şi se grăbi spre ţărm . — U nde sunt Fetele regelui? întrebă Angelica. E a le zări m ai sus, lângă fort, unde N icolas Parys îi înghesuia p e toţi la adăpostul unei palisade. D oi dintre soldaţii spanioli ai lui P eyrac erau pe turnuleţ. P re ze n ţa lor, p e care P ik sarett o va recunoaşte, îi v a apăra pe cei ce erau sub protecţia lui. Se zăreau C antor şi contele d ’U rville galopând p e plajă şi strigând pescarilor bretoni: — A tenţie! Sosesc indienii! Vor să-i scalpeze p e străini! U rcaţi-vă repede în bărci... A dăpostiţi-văL . Grăbiţi-vă! — Bascilor! striga Peyrac. Veniţi sub flam ura m ea şi m ai ales nu trageţi!... M areea roşie izvora de peste tot şi am eninţa să cuprindă totul în câteva secunde. Sub acest val orb, nevinovaţi, puteau fi sacrificaţi. D ar P iksarett p ă re a că zboară de la u n capăt la altul al frontului arm atei sale, arătând vinovaţii p e care ochiul lui exersat învăţase să-i recunoască cu siguranţă, ¿ 1 cursul lungii sale aşteptări. N u scăpa nici unul. A ngelica, M arcellin a şi Y olanda, ca şi guvernatorul şi intendentul răm ăseseră în pragul casei. —- Şi dacă vor s-o ia p e ducesă? em ise m archizul. O r să afle repede unde se ascunde fem eia plină de demoni... — N u vor intra, zise A ngelica. O să vorbesc cu Piksarett. Brusc, în m ica piaţă apăru un om singur care rătăcea, îmbrăcat în negru. îl recunoscură pe secretarul ducesei, A rm ând D acaux, cu bărbia sa grea şi senzuală, omul cu veşnicul surâs binevoitor, asasinul M ariei-la-Douce. El continua să surâdă cu u n aer buim ac, şi zărindu-i în prag, făcu un pas ezitant în direcţia lor, dar ei se traseră instinctiv îndărăt. — N u staţi acolo, îi strigă M arcellina, alimgându-1 cu un gest. Alergaţi la fort dacă ţineţi la viaţă. Indienii vă caută... El râse. — S -a m a istrig a td e ja “lupul” şin -afo stm m ic! Efals!

414

ANNE şi SERGE GOLQN_____________________

— D e această dată e adevărat! Ascultaţi! N u auziţi? D acă vă prind indienii, sunteţi un om mort. -— D e ce m -ar om orî? — P e n tru c ă su n teţi un crim in al, îi a ru n c ă A n g elica. A ţi asasinat-o p e M arie-la-D ouce aruncând-o de p e faleză şi nu e pentru prim a dată când loviţi ca să vă serviţi stăpâna diabolică... El roşi, îngâmfat: — A m acţionat întotdeauna în numele binelui, pentru glorialui Dumnezeu. Nebunia lui de a se absolvi de cele m ai m ari crime, indulgenţa pentru el însuşi, erau respingătoare. în apropierea morţii şi a pedepsei, refuza fuga care ar fi constituit o mărturie. M onstruoasa lui vanitate îl paraliza, negând avertismentele pericolului, la fel cum, de-a lungul vieţii sale, le nesocotise pe cele ale conştiinţei, lăsându-se puţin câte puţin subjugat de pasiunea pentru o fem eie perversă şi dem onică. Când sosiră indienii, serefugieîhspatele Angelicăi, aruncându-se la picioarele ei, agăţându-se de ea, im plorând-o să-l salveze. — Lasă-1 p e m âna noastră! zise Piksarett cu sălbăticie. D oi sălbatici îl luară de mâini şi-l târâră pe genunchi puţin m ai departe. Pum nul lui Piksarett, înarm at cu un cuţit se înălţă spre cer, în tim p ca bloca cu genunchiul ceafa victim ei şi cu ceaialtă m ână apucase părul rar al asasinului. Se auzi u n ţipăt teribil. A stfel, puţini dintre com plicii D iavoliţei scăpară cuţitelor indienilor. Toţi m ateloţii celor două vase îşi găsiră m oartea. Cinci bretoni de pe pescador fură deasem enea victim ele m asacrului. C o n te le 'd e P ey rac îi salvă p e căpitanul d u F ao u et şi pe G ontran le Jeune care n u avuseseră tim pul să se refugieze în fort. Piksarett şi indienii săi nu-i m ai urm ăriră pe cei ce reuşiseră să fugă cu bărcile spre navele lor ancorate sau se ascunsesem printre stânci. A dunându-şi trupele, m arele războinic trecu prin sat şi veni să-şi ia răm as b u n de la A ngelica, care stătea to t în p rag u l casei, încadrată de M arcellina şi Yolanda, ca şi de marchizul de Villedavray şi de intendentul Carlon. — Trebuie să-i însoţesc pe Uniacke şi fraţii săi la Truro, declară el, adresându-se prizonierei sale, dar te voi găsi în Quebec. O să ai şi acolo nevoie de ajutorul meu. Şi întorcându-se spre Peyrac, care îl însoţea: — A m v egheat asupra ei în nenum ărate prim ejdii, află, T ekonderoga1 d ar nu -m i regret osteneala, fiindcă dem onii n-au învins-o. Este o rugăm inte adresată lui D um nezeu în rugăciune la 1. Poreclă dată de indieni contelui de Peyrac

___________ ANGELICA ŞI DEMONUL

415

s lu jb ă : “ Şi n e izbăveşte de cel R ă u ”, şi D u m n ezeu ne-a ascultat fiindcăduşmanii sunt nimiciţi. în faţa lui, Angelica părea mică, o femeie albă, venită de aiurea, dintr-o lum e străină, dar era cea pe care irochezii o num eau Kaw a, iar Piksarett era foarte satisfăcut să împartă cu îndepărtaţii săi duşmani privilegiul de a o apăra. EI coborî spre ea privirea sa m aliţioasă şi triumfătoare. — îţi aminteşti, tu, prizoniera m ea, când la Katarunk, stăteai în faţa unei porţi. Ştiam că Outtake irochezul, duşm anul m eu, era în spatele acelei porţi, dar am consim ţit să-ţi las viaţa. îţi aminteşti? E a înclină afirmativ capul. — Ei bine, reluă sălbaticul, ştiu şi astăzi cine e în spatele acestei porţi (şi arătă canatul uşii casei unde se găsea D iavoliţa rănită) dar ca odinioară, îţi las viaţa ei, căci este dreptul tău să decizi. El simulă o plecare solemnă, apoi, întorcându-se o ultim ă dată înainte de a se îndepărta, îi aruncă: — E a era duşm anca ta! Scalpul ei îţi aparţine! — Scalpul ei! C e să fac cu el? Crepusculul cădea pe o plajă însângerată, deasupra căreia se strânsese un nor întunecat de păsări. O dată cu sălbaticii se îndepărta m irosul de m oarte, de aspră răzbunare. T rebuia curăţat locul, îngropate cadavrele. C uprinsă de o bruscă oboseală. A ngelica îşi imagina, la centura ei, coafura Am broisinei, sum bră şi străbătută de reflexe de foc şi avu un sentim ent de m ilă pentru acel păr de femeie. — Pkisarett ăsta e adm irabil! com enta Villedavray, mulţumit, lată-ne liniştiţi. A făcut curăţenie. Totul e în ordine. N u proces, nu tribunal religios sau laic. N u trebuie să ne mai deranjăm pentru mărturii fără sfârşit care ar duce până la u rm ă acuzaţii în tem niţă sau, cine ştie? pe rugul Inchiziţiei. Perfect! Perfect! Indienii ăştia sunt preţioşi uneori, recunosc, în ciuda oribilului lor obicei de a se unge cu grăsimi urât mirositoare. — Sunteţi infam , strigă C arlon, indignat. N u vă recunosc. D um neavoastră, un om aşa de delicat! A veţi u n m od de a trata acest m ăcel care m ă uluieşte!... Cât cinism!... — C redeţi-m ă, era cea m ai b u n ă soluţie. Se ştie unde duc procedurile de otrăvire şi magia... — D ar am fost şi eu am estecat, strig ă intendentul speriat. A r trebui să raportez m arelui consiliu din Quebec. — N ici m ăcar să nu încercaţi! E prea complicat! Să ştergem cu buretele! Să ştergem! A şa cum vântul şi păsările vor şterge toate urmele acestei zile pe plajă. Pentru câteva căpăţâni scalpate, n-avem de ce să ne aruncăm într-un rahat ce pute a s u lf de-ţi m ută nasul.

416

ANNE şi SERGE GOLON_____________________

Staţi liniştit! Şi ca să vă răsplătesc, o să vă povestesc istoria de la un cap Ia altul. Cunosc toate amănuntele. A sta vom face în lungile seri de iarnă... — Dar... d ucesa de M audribourg este în că în viaţă. — Aveţi dreptate. Vie sau moartă, nu încetează să ne tortureze. Am broisine de M audribourg trăia încă, deşi părea pe punctul de a-şi da duhul. M arcelline, devotată şi curajoasă, fu singura care găsi forţa să-i dea câteva îngrij iri. In acest tim p, bătrânul Parys îi convoca pe toţi în sala fortului său. — Iată! îi declară el lui Peyrac. V reau să v ă fac o propunere ca să v ă scap de această fem eie. Ştiţi că vreau să p lec şi să vă las păm ânturile m ele. T rebuie să fixăm preţul, dar n-o să fiu lacom . V reau să m ă în so r cu această ducesă de M audribourg. îm i place acest g e n de drăcoaică şi o să-i m ănânc bănuţii. Ia r când se vo r termina, o să-mi spună şi secretul fabricării aurului, căci îl cunoaşte. — Sunteţi nebun, strigă Villedavray. Vrăjitoarea asta o să vă pu n ă pielea pe b ăţ şi o să v ă om oare c a p e ducele soţul ei şi m ulţi alţii dintre amanţii ei. — E treaba mea, m orm ăi bătrânul rege al coastei de est. Deci, ne-am înţeles?... Şi cum noaptea se lăsa, ceru să se aprindă torţele fum egânde ca să facă bilanţul şi inventarul bunurilor pe care le lăsa succesorului lui, contele de Peyrac.

25 Dar, în întunericul deja adânc al aceleiaşi seri, se auzi un strigăt. — A fugit!... Se produse p anică şi A ngelica n u fu departe de a îm părtăşi groaza superstiţioasă a unora. Vie sau m oartă, um bra A m broisinei continua să planeze asupra locurilor. Pătim iseră prea m ult din cauza răutăţii şi vicleniei ei ca să se creadă la adăpost de blestem ăţiile ei. Ori, iată că o găseau p e M arcellina pe jum ătate căzută lângă vatră, patul unde zăcuse ducesa, gol, iar fereastra care dădea spre pădure, deschisă. — A ţâţam focul, povesti M arcellina, şi eram cu spatele. N u-m i puteam închipui c-o să se scoale, ea, care era pe m oarte şi n-a m işcat ore întregi!... A venit prin spate şi m -a îm pins c-o foiţă incredibilă. Cred că voia să m ă arunce în flăcări. M -am luptat cu ea şi, întorcându-m ă, i-am zărit faţa. Oribil! Părul p ărea m ii de şerpi

ANGELICA ŞI DEMONUL

•

417

care se încolăceau. Printre răni şi vânătăi, ochii îi luceau ca cei ai diavolului, iar dinţii... dinţii, credeţi-mă, erau doi mai lungi, mai ascuţiţi, ca ceilalţi... dinţi de vampir... M i-a sărit inim a. C red că am leşinat de-a binelea şi că m -am lovit de vatră în cădere. C ând m i-am revenit, am văzut că sărise p e fereastră. Ia uitaţi-vă dacă nu m -a m uşcat cu colţii!... D ac ă a fa c u t-o , iadul m ă m ănâncă!... Ah! biata de mine!... C u curaj, îşi arăta frum osul gât solid celor din jur. Era gata de orice, dar Villedavray o asigură în m odul cel m ai savant şi teologic cu putinţă că nu avea nici o urm ă de m uşcătură şi că n-avea nimic de tem ut de pe urm a acestui suprem atac al unui com plice al lui Satan. C u toate astea, em oţia era la culm e. Joffrey de Peyrac linişti spiritele spunând că se putea ca o persoană, dotată cu proprietăţi fizice ieşite din comun ca ducesa, să recapete brusc, în ciuda gravităţii rănilor, o forţă supraom enească ce-i p erm isese să se ridice şi să iugă într-o ultim ă tresărire de vitalitate dezlănţuită, dar că în pădure, în orice caz, nu p u tea ajunge departe. P rim iseră câţiva oam eni pe urm ele ei, dai* aceştia se întoarseră fără să fi găsit vreun indiciu. — U nde este Cantor? strigă Angelica. Şi în cep u să caute peste tot, m ergând de la u n grup la altul, încercând să-i zărească silueta dej a înaltă,capul blond. D acă I-ar fi întâlnit, i-a r fi strigat: “ C antor! U n d e-ţi este jd e ru l? U n d e este W olverines?” D ar nu-i văzu nici p e Cantor, nici p e jder. M arcellina, pe care agitaţia ei o m ira şi care-şi revenise din emoţie, îi spuse: — D e ce v ă îngrijoraţi aşa? C e-ar p u tea să i se întâm ple lui Cantor? D e m ult nu m ai e un copil, flăcăul ăsta! D ar vă înţeleg! Noi, m am ele, suntem toate aşa! Dezam ăgită, A ngelica se aşeză p e banca care se găsea în faţa casei, înfaşurându-se în m antie. E ra su p rem a nelinişte, u ltim a aşteptare, u ltim a dată când se rec u leg e a în singurătatea acestei tragedii, p e care doar ea o sesiza şi pe care u rm a s-o p ărăsească cum se părăseşte u n ţinut vizitat în trecere, în care n u m ai vrei să te întorci niciodată, desigur, dar de unde aduci cu tine câteva com ori preţioase. C ontele de P eyrac ieşi din u m b ră şi v en i să se aşeze lângă A ngelica. Punându-şi braţul pe um erii ei, o trase spre el. E a dori să-i vorbească despre Cantor şi viziunea care o frăm ânta, dar tăcu. T rebuia să guste aceste m inute, să se trezească din coşm ar, să se vindece de cruda înfruntare. Joffrey îi săruta când şi când fruntea, mângâindu-i părul. Vorbiră puţin în cursul nopţii, care era încă, între necunoscutul zilei urm ătoare şi povara unei zile tragice şi însângerate, o noapte de aşteptare. C ontele îi explică doar de ce luna trecu tă pornise spre golful Saint-Laurent fără să se oprească la Gouldsboro,

418

ANNE şi SERGE GOLON

C ând se găsea p e râul S aint-Jean ca să rezolve afacerea cu Phipps şi oficialii din Quebec, prim ise un mesaj de pe coasta de est, anunţându-1 că i se puteau da informaţii de cea m ai m are importanţă despre “Inorog”, ducesa de M audribourg şi u n com plot urzit contra lui. Se aceea, grăbit, s-a dus în golf. A cest avertism ent susţinea propria-i părere că ducesa de M audribourg şi vasul c u “ flam ură oranj” care-i spiona, erau, într-un fel, legate între ele. Această bănuială îi venise în m inte în că din ziu a în care ducesa debarcase la Gouldsboro. Şi el fusese sensibil - dar în m od m ai clar decât Angelica - la ce suna fals în regia frum oasei “binefăcătoare” . Exam inase, în plus, epava “Inorogului”şi cadavrele victim elor naufragiului, şi-şi dăduse seam a că afacerea era suspectă, iar reticenţele lui Sim on în legătură cu eroarea sa de pilotaj îl intrigau... D upă sosirea spectaculoasă a ducesei, atât de m iraculos şi elegant salvată din ape, atrăgând atenţia şi mila, neliniştea sa crescuse. Ce însem na această călătorie spre Gouldsboro a unor fiinţe şi nave atât de diferite? Instinctul lui refuza să vadă în asta m âna hazardului. D e aceea, în cursul aceleiaşi zile în care A ngelica veghea în fort la căpătâiul ducesei, avusese o nouă discuţie cu Colin Paturel în care-1 interogase în m od amănunţit. Voia să ştie tot despre condiţiile în care Colin primise scrisorile de cursă pentru o expediţie în America de N ord, în ce term en i i se prezentase locul p e care trebui să-l cucerească, Gouldsboro - “U n pirat şi câţiva figuranţi de izgonit!... i se spusese - iar C olin îşi am intea că de m ai m ulte ori, pentru a-1 încuraja, se făcuse aluzia “că nu va fi singur acolo”, că va fi ajutat, că era un num e m are în spate şi una dintre cele m ai m ari averi dm regat, şi că se va recunoaşte serviciul făcut de el curăţind locul şi stabilind acolo o colonie pur franceză. D in această relatare puţin vagă, Peyrac îşi dădea seam a că făcea obiectul unei coaliţii, urzită fără îndoială la Paris în urm a u n o r indicaţii precise, venite din C anada; sim ţea cristalizându-se am eninţările vagi, voinţa ascunsă, dar sigură, de a-i distruge fără m ilă p e el şi pe ai săi, şibrusc... — Brusc, n u ştiu de ce, m i s-a părut că lucrul cel m ai urgent de făcut era să m ă îm pac cu tine... scum pa m ea!... L -am trim is pe Enrico să te caute... în acea seară, D iavoliţa sosise deja la G ouldsboro. D ar Dragostea i-o luase înainte. Şi de aceea, presimţindu-şi înfrângerea, scosese acel ţipăt ca de pe altă lum e care-i îngheţase de spaimă. — C ând m ă gândesc la ea, zise A ngelica, încep să înţeleg frica şi neîncrederea Bisericii în femei... — Era oare doar o fem eie?!...

____________________ ANGELICA ŞI DEMONUL

419

Zorii se iveau cu o strălucire neobişnuită şi, în primele raze ale soarelui, îl v ăzu ră pe C antor ven in d p e drum ul de p e m arginea coastei, deasupra satului. El m ergea liniştit, privind spre m are pe care soarele răsărind arunca luciii aurii. — D e unde vii? îl întrebă tatăl său când se opri în faţa lor. Şi Angelica: — U nde ai dorm it? — D orm it? răspunse C antor cu o oarecare m ândrie în glas. Cine a dorm it în noaptea asta p e acest ţărm ? — D ar W olverines? Jderul, unde este? — C utreieră p rin pădure. P ână la urm ă, nu trebuie să uităm că e u n anim al sălbatic. Şi se apropie să-şi salute tatăl şi să sărute m âna m am ei sale. Apoi, brusc, redeveni copil şi zise cu vioiciune: — Ce-i cu zvonurile astea că o să v ă duceţi în Q uebec şi că o să p etrecem ia m a acolo? M ie m i-a r p lăc e a foarte m ult. D upă H arvard şi teologia şi W apassou şi foam etea, sim t nevoia aerului de curte. G hitara m i s-a ruginit dacă n-a cântat fetelor frumoase. Tată, ce spuneţi de asta? Corpul Ambroisinei de Maudribourg, mutilat îngrozitor, fu găsit p e m alul unei m laştini. S-a crezut că fusese atacată de un lup sau o pisică sălbatică. Doar zdrenţele hainelor ei în culori ţipătoare, galben, roşu şi albastru, perm iseră să fie identificată. Preotul din Tidmagouche, care avusese m ulte de S c u t cu toţi acei m orţi de îngropat şi care uitase de beţiile lui obişnuite, veni la Peyrac. — Să-i fac rugăciunea pentru izbăvirea de păcate? întrebă el neliniştit. M i s-a spus că această fem eie era posedată de diavol. — F ăceţi-i-o! răspunse Peyrac. Pân ă la urm ă, n u este decât un trap fără viaţă. A re dreptul la respectul oamenilor.

26 D upă ieşirea preotului, intră Villedavray, care alungă impresia penibilă, declarând: — H otărât, le-am exam inat p e am ândouă şi-m i p lace cel mai mic. — Cel m ai m ic? întrebă Peyrac, zâm bind. — Dintre cele două vase luate ca pradă... Căci nu m ă îndoiesc, dragă prietene, că-m i veţi dona una dinprăzile de război?! Prietenia

420

ANNE şi SERGE GOLON

pe care vi-o port, c a şi doam nei de Peyrac, m -a costat destui de mult! Printre altele, pierderea vasului m eu, “A sm odeu” . A fleţi că pentru frum useţea lui am cheltuit o avere. F ără să m ai pu n em la socoteală spaim ele p e care această D iavoliţă lansată p e urm ele voastre m -a făcut să le trag şi eu, din cauză că m ă aflam lângă voi şi, m ai mult sau m ai puţin forţat de împrejurări, vă eram aliat D e aceea, consider că e drept să devin proprietarul unuia din vasele acestor piraţi, ca să-m i com pem sez pierderile... N u-i adevărat? — V ă îm părtăşesc întru totul părerea, confirm ă Peyrac, şi aş adăuga că doresc să iau p e cheltuiala m ea refacerea părţii din spate, ca şi decorarea provei. Sunt gata să aduc din O landa unul dintre cei m ai b u n i p ic to ri c a s ă e x e c u te ac o lo u n ta b lo u p e g u stu l dumneavoastră. Asta, drept recunoştinţă pentru inestimabilele servicii pe care ni le-aţi adus, m archize! G uvernatorul A cadiei roşi de plăcere şi faţa lui ro tu n d ă se lum ină de un zâm bet copilăresc. — Deci, nu m ă găsiţi prea lacom? Cât sunteţi de amabil, dragă conte! M ă aşteptam la asta din partea dum neavoastră. D ar n-avem nevoie să ajungem tocm ai în Olanda. A m la îndem ână în Quebec un excelent artist, fratele Luc... O să creem o m inune... încetul cu încetul, se reintra în viaţa normală. D upă ce luptase cu Diavoliţa, Villedavray devenea cicălitor, grijuliu cu interesele şi plăcerile lui. dar A n g e lic a n u u ita ce personalitate v alo ro asă se ascundea sub jiletcile brodate ale m icului marchiz. — A fost minunat! îi spuse ea lui Jofîrey. D acă ai şti! Ultimele zile la Tidm agouche a fost îngrozitor. Ea, A m broisine m ă tortura în m ii de feluri. A părea şi-m i aducea de fiecare dată noi am eninţări, îndoieli şi disperare care-mi slăbeau rezistenţa. Fără el, Villedavray al nostru, nu ştiu dacă aş fi rezistat la atâta răutate! El risipea team a, simplifica prin glumele lui situaţiile cele m ai dramatice... El m -a ajutat să-m i păstrez certitudinea că o să te întorci şi că totul se v a aranja. Pentru a-1 căuta pe acel m artor decisiv, Quentin, te-ai dus în TerraN ova? — Da! M esajul prim it pe râul Saint-Jean vorbea de informaţii im portante. A ici, am aflat povestea preotului de la “Inorog” care fusese salvat pe coastele T errei-N ova şi care p ărea că ştie m ulte despre acest vas şi proprietara lui. — D ar cine ti-a trim is m esajul pe râul Saint-Jean? — N icolasP arys! Angelica deschise ochii m ari... — El? îl credeam prim ejdios!...

ANGELICA ŞI DEMONUL

421

— A şa şi este, în plus şiret şi fără scrupule, fustangiu şi rău, dar nu suntem duşmani. A ceastă poveste cu preotul aruncat în mare, care-i sosise din Terra-N ova şi în care era am estecat G ouldsboro, i s-a păruţsuspectă şi m -a anunţat ca să vin eu însum i să lim pezesc lucrurile. în orice caz, am estecându-se în treburile Acadiei, al cărei reg e se consideră într-o bună m ăsură, a preferat să jo ac e cinstit şi să m ă avertizeze că se dă târcoale p rin ju r ca să doboare. A sta n u l-a îm piedicat, când a cunoscut-o p e în cântătoarea ducesă, să se lase să cadă în m rejele ei otrăvite. — D ar cum a ajuns ea aici? — P e “G ouldsboro” . A m găsit-o la L a H eve, unde Phipps, îngrozit, se debarasase de ea, preferând să se lipsească de ostatici d ecât să se lupte cu o asem enea ispită. M i-a fost greu să las nişte fem ei în locul acela pustiu. A trebuit să le aduc până aici, unde aveau m ai m ulte şanse să găsească u n vas pentru Quebec. — Şi a fost rândul tău să lupţi cu ispita? Peyrac surâse, fără să răspundă. A ngelica continuă. — Fără îndoială, în tim pul traversării, ţi-a furat vesta. Prin ce intuiţie diabolică ştia că se v a p u tea servi de ea într-o zi ca să m ă a d u c ă la d isp e ra re , cu m de ş tia c ă o să v in s-o în fru n t le Tidm agouche?... E a presim ţea tot... înainte de apărăsi Gouldsboro, ţi-a dat întâlnire la Port-Roy al? — M ie? O întâlnire? C e să fac cu o întâlnire cu această vrăjitoare? — A vrut să m ă facă să cred asta. — Şi ai crezut-o? — D -da!... uneori. — Şi ai trem urat puţin, la rândul tău? El zâmbea, privind-o în ochi. — Tu? Seducătoarea care n-a cunoscut înfrângerea nici chiar în faţa celor m ai m ari m onarhi sau tirani dintre cei m ai de tem ut? — N u era ea oare o rivală pe m ăsură? Teribil de abilă şi bine înarmată, nu? Oricum, mai bine înannată decât m ine în multe domenii care puteau să-ţi fíe pe plac: Ştiinţa, de exem plu, şi... — O ştiinţă artificială şi atinsă de nebunie care nu putea decât să m ă neliniştească, m ai degrabă decât să m ă atragă. C um ai putut să te îndoieşti, dragostea m ea? C um ai putut să te tem i de ceva din p artea m ea?... E şti atât de p u ţin co n ştien tă de incom parabila ta seducţie şi putere asupra m ea? C um ai putea avea rivală în inim a m ea? E o nebunie! N u ştii că o personalitate de fem eie autentică, m isterio asă şi fără artificii în acelaşi tim p, ceea ce e un dar rar,

422_________________ ANNE şi SERGE GOLON

_________________

provoacă m ai p ro fo n d pasiu n ea unui bărbat d ecât îşi închipuie destrăbălatele. Sigur, atracţia cărnii asupra noastră, a bărbaţilor, nu trebuie subestim ată, şi chiar cei m ai puţin proşti se p o t lăsa pradă savorii îmbătătoare a unui corp frumos, dar, eu însumi, deja înlănţuit în jugul frumuseţii şi farmecului tău, ce aş fi căutat la această femeie, în ciuda incontestabilelor sale puteri? Şi ea, abănuit încă de la început suspiciunea m ea... N eputându-şi folosi respectivele atuuri asupra m ea, s-a prefăcut că părăseşte Gouldsboro, ghicind că neîncrederea m ă reţinea acolo, apoi, de îndată ce am plecat pe râu l Saint-Jean, liniştită, s-a întors şi te prindă în mrej ele ei, pe tine, dragostea mea, co m o ara m ea cea m a i preţioasă.. Vezi că n ici eu, o ric â t de neîncrezător sunt, n-am putut să înlătur toate vicleniile unei creaturi aşa de diabolica! — Era înspăimântătoare! m urm ură Angelica, scuturându-se. Capcanele care le fuseseră întinse de Am broisine, cele în care căzuseră şi cele din care, ca prin m inune, apăraţi parcă de o putere invizibilă, scăpaseră, erau nenum ărate... Cum, îm pinsă de gelozia şi ura sa dem onică, voise s-o om oare pe Abigael, pentru că A ngelica o iubea, lipsind-o de ajutor în tim pul naşterii - şi trim isese alcool prin complicii săi bătrânei indiene, sau răspândise vestea că irochezii se apropie ca să-l îndepărteze pe Bem e, soţul ei, şi turnase o poţiune în cafeaua A ngelicăi, dar o băuse doam na C arrère... A tunci A m broisine s-a p refăcu t că a fost şi ea drogată ca să îndepărteze bănuielile. M ai târziu, întorcându-se s-o viziteze pe A bigael, turnase o otravă în ceaiul pregătit de A ngelica pentru lehuză. Iată că om ul cu m irodenii şi sclavul său, coborând din pădure pe plaja din T idm agouche, au lim pezit şi afacerea feţei de pernă roşie. E l îi vânduse ducesei otrava pe care o turnase în ceai. Avea de toate la el, om ul acesta! Joffrey de Peyrac stabili că era vorba nu de un extract de plante ci de arseniat de fier. Tot el ajutase la fabricarea fitilului exploziv cu care fusese aruncat în aer “A sm odeu” . Aflând toate acestea, Villedavray dorise să-l aresteze. D ar se dovedi că şi acest rătăcitor la antipozi fusese şi el victim a diavoliţei şi a complicilor ei satanici. Urm ărit de ei pentru că ştia prea m ulte şi înţelegând că, la fel ca Clovis, va plăti cu viaţa, rătăcise prin păduri ca să scape; era la capătul puterilor. — Bine! acceptă guvernatorul Acadiei. M i-a dat ham acul din C araibe şi piatra verde. O să-i cruţ viaţa. N efericitul se culcă pe plaja, cu braţele sub cap şi sclavul m ăsliniu ghem uit lângă el, şi aşteptă “Sans’- Peur” , care trebuia să vină să-l ia de aici spre toam nă, să-l ducă în insule.

ANGELICA ŞI DEMONUL

423

Phipps fu cel ce sosi prim ul. E n g lezu l risca să intre în prim ejdioasele ape franceze ca să încerce să-l întâlnească pe contele de Peyrac. A uzise că acesta urm a să m eargă în Quebec să negocieze situaţia p ro v in c iei M âine şi-i aducea d in p artea g u vernului din M assachutsetts diverse reco m an d ări în această privinţă. E ra însărcinat deasem enea să ancheteze m oartea pastorului englez care fusese ucis Ia Gouldsboro de un iezuit. îl aducea, în sfârşit, pe soldatul francez Adliemar. Puritanii se declaraseră neputincioşi să hotărască asupra sorţii unui asem enea personaj. E ra la fel de greu să-l judeci ca şi să-l spânzuri. M ai bine-1 trim iteau înapoi francezilor. A dhem ar debarcă victorios. în schim b, Phipps îşi pierduse din obrăznicie. Temător, privea în toate părţile şi afirm aţiile că se găsea aici pe terito riu n eu tru şi ap ărat de orice lovitură de-a Canadienilor, nu-1 linişteau. Răsuflă uşurat doar când află întâmplător de sfârşitul ducesei şi că nu m ai era nici un risc să se întâlnească faţa în faţă cu o fem eie atât de neliniştitoare. A cest sfârşit tragic îl afectase profund pe proprietarul locului, N icolas Parys, care-şi vedea zădărnicite planurile în legătură cu averea d ucesei de M audribourg. E l albi în d o u ă zile, se cocoşă, şi-i vându contelui păm ânturile în câteva acorduri grăbite. în ciuda protestelor lui V illedavray care spunea că aceste tranzacţii trebuiau cunoscute de guvernul din Quebec, şi a strigătelor ginerelui său care vorbea de m oştenire şi drepturi de succesiune, coborî pentru ultim a dată plaja regatului său din A m erica într-o dim ineaţă vântoasă care anunţa toam na, ca să se îm barce p e vasul de pescuit breton. ’ în acea dim ineaţă, b riza e ra aspră. în ain te de îm barcare, gu v em ato ru l-m arch iz de V illedavray şi bătrânul N icolas Parys şuşoteau la nesfârşit într-o parte, cu capetele apropiate şi nas în nas ca la confesional. In sfârşit, term inară cu această conversaţie care fusese, dacă ju d ecai după expresiile lor, de o extrem ă importanţă. Bătrânul senior al coastei de est, înfăşurat în mantia sa îmblănită şi strângându-şi caseta sub braţ, urcă în şalupa care-1 aştepta. Puţin m ai târziu, vasul breton ridica pânzele şi se îndepărta. N u se va m ai întoarce niciodată la Tidmagouche. Villedavray urcă coasta, frecându-şi mâinile. — B ună afacere! în m omentul despărţirii i-am spus bătrânului pungaş: “Nu-ţi m ai cer banii pe care mi-i datorezi pentru anul trecut. D ar cu o condiţie, să-m i dai reţeta de p reparare a purcelului de lapte pe care l-am m âncat în vizuina ta prost lum inată în prim a seară a venirii noastre aici.” V ă m a i amintiţi, Angelica?... Nu?... Evident, eram puţin preocupaţi în acea seară, dai' purcelul de lapte crocant, a fost delicios. Şi ştiu că escrocul are gusturi fine şi dacă e nevoie,

pune şi el m âna. A fost b u cătar înainte să se facă n aufragiator şi proprietar de plaje. Pe scurt! M i-a m ărturisit tot, căci n-av ea alternativă. Ii ştiu toate secretele... E o reţetă din C araibe pe care i-a dat-o un bucătar prieten cu el şi care, de fapt, îşi are originile pe undeva prin China... Se sapă o groapă în care se pune jăratec... m ai trebuie şi u n lac special, d ar avem p e aici răşină excelentă, o să-i trim itpe sălbatici să caute înpădure... Marcellina, Yolanda, Adhemar, veniţi cu toţii... L a muncă... Şi, scoţându-şi p ălăria şi redingota, îşi rid ic ă m anşetele de dantelă. — A cum , că suntem între oam eni cinstiţi, o să pregătim un ospăţ regal... Şi tu, englezule, scoate-ţi pălăria şi vino să m ă ajuţi la friptură... O să te ospătez à la française. Să m ai m ănânci şi altceva decât fiertura de ovăz din Noua-Anglie. A u sfârşit deci p rin a o adm ira p e M arcellin a c e a înaltă deschizând scoici cu viteza fulgerului, în tim p ce m esele aşezate pe plajă se um pleau de m âncăruri nem aiîntâlm ite. Fiecare voia să-şi aducă contribuţia şi chiar intendentul Carlon dorise să facă un sos. C ând noaptea căzu, aprinseră torte şi focuri îm p re ju r. — Să dansăm , bascilor! strigă H e m a n i d ’A stiguarza... O ultim ă farandolă înainte să ne întoarcem în Europa!... *

*

*

A doua zi, bascii ridicară pânzele spre E uropa, apoi Phipps, spre Nouă-Anglie. Şederea sa ca prizonier la puritani p ă re a că-1 deşteptase pe Adhemar. Se promovase singur bucătar şe f al întregii nobile societăţi, îţi confecţionase o tocă albă care se asocia cât se poate de bine cu uniform a sa mototolită, şi anunţă triumfător, când veni ora cinei: — Eu şi Yolanda v-am pregătit un hom ar pe cinste! Veniţi să gustaţi. — E un băiat foarte bun, estim a V illedavray, am să-l iau în serviciul m eu. Şi dum neavoastră, A ngelica, ar trebui s-o luaţi pe m icuţa Y olanda drept cam eristă. E încântătoare, copila asta, sub aparenţa ei îm bufnată. O iubesc m ult şi aş vrea să-i dau ocazia să iasă din gaura asta sălbatică. C u atât m ai m u lt cu cât pare să se înţeleagă cu num itul Adhemar... A ngelica o privea pe “m icuţa” Yolanda transportând lăzi de scoici şiroinde cu uşurinţa unul hamal turc, şi n-o prea vedea făcând pe subreta.

___ _________________ ANGELICA Şl DEMONUL_________________ 425

— M ăcar o să v ă fie gardă de corp, propuse Villedavray. în Q uebec v-ar putea fi util... — Dar, vă rog, interveni C arion care se găsea şi el acolo, ca şi alţi câţiva oam eni din suita sa. Lăm uriţi-m ă, conte, e vorba de o glum ă, sau de ceva serios? îl aud m ereu p e m archiz adresându-i-se doam nei de Peyrac ca şi cum n-ar fi nici o îndoială că veţi m erga în N oua-F ranţă şi chiar în capitala sa să petreceri iam a. — Dar, bineînţeles c-or să m eargă, afirm ă Villedavray. I-am invitat la m ine şi n u aâm it ca cineva să se arate nepoliticos cu oaspeţii mei... — D epăşiţi m ăsura, se enervă intendentul, vorbiţi ca şi cum ar fi aşa de simplu! C ând v ă puneţi ceva în cap... Refuzaţi să priviţi realitatea în faţă. N u suntem în inim a Parisului, ci la mii de leghe şi resp o n sab ili de teritorii im ense, p u stii şi prim ejdioase. P oziţia dom nului de P eyrac este cea a unui intrus p e care avem m ai m ult sau m ai p u ţin datoria să-l scoatem de p e poziţiile sale şi dacă s-ar h o tărî să m earg ă în Q uebec, ar treb u i să-I considerăm drept u n duşm an care n e-a încălcat apele teritoriale. în plus, n u ignoraţi că oraşul este foarte divizat în legătură cu contesa, soţia sa. D in motive m ai m u lt sau m ai p uţin raţionale, s-au în tărâtat îm potriva ei, i se atribuie p u teri obscure, s-au in v entat despre ea orori. D acă are im prudenţa să vină în Q uebec, o să se arunce cu pietre!... — Ó să le răspund cu ghiulele, ripostă Peyrac. — Perfect! înregistrez declaraţia dum neavoastră! trium fă Carion, sarcastic. Auziţi, marchize?... începe bine! — Pax! zise Villedavray, imperios. Tocmai am gustat împreună u n excelent hom ar. Este dovada că fotul se poate aranja. Voi vorbi pe lim ba dum neavoastră, dom nule intendent. D in punct de vedere politic, vizita domnului de Peyrac se impune. Fiindcă suntem departe de soare, adică de capriciile V ersailles-ului şi a funcţionarilor săi parizieni, să p rofităm ca să lucrăm ca nişte persoane rezonabile, adică cu înţelepciunea de a ne aşeza în ju ra i unei m ese de discuţii înainte să ne încăierăm . D e aceea, şi n u din sim plă uşurinţă, cum insinuaţi, insist atât ca această vizită să aibă loc. Şi este indispensabil ca do am n a de Peyrac să-şi însoţească soţul, ca să risipească prin prezenţa ei, făcându-se m ai bine cunoscută, neliniştea şi ostilitatea create de bârfe. Bârfe fără fundam ent, dar sistem atic răspândite, cu singurul scop de a îm piedica orice altă soluţie decât cea violentă în conflictul care ne opune contelui, — Răsp ândite de cine? întrebă Carion, agresiv. Villedavray nu insistă. El ştia despre Carion, că le era devotat iezuiţilor. N u era m om entul să aţâţe focul m ocnit sub cenuşă.

426

ANNE şi SERGE GOLON

— R ecunoaşteţi că am dreptate, relu ă el, convingător. Aţi putut să vă daţi seam a atât aici cât şi pe râul Saint-Jean că dom nul de Peyrac care a fondat portul Gouldsboro şi s-a im plantat, în plus, de-a lungul Kennebec-ului, n u este un om care s-ar lăsa alungat cu uşurinţă, şi că înţelept este, o repet, com prom isul, d acă dorim să apărăm pacea în N oua-Franţă, în general, şi în Acadia, în special. — Văd, văd! constată Carlon, cu amărăciune. Pariez că v-aţi aranjat cu el pentru dividende... — H e! Cine vă îm piedică să faceţi la fel? ripostă Villedavray. In faţa acestui şuvoi de vorbe, Angelica încercase zadarnic să deschidă gura. C onsidera că avea şi ea totuşi u n cuvânt de spus. D ar văzu că Joffrey îi făcea sem n să nu intervină. M ai târziu, trăgând-o într-o parte, îi spuse că de o vrem e îm părtăşea părerea lui V illedavray în legătură cu necesitatea de a m erge în persoană să se explice cu guvernul din Q uebec. în ciuda îndrăznelii unui asem enea dem ers periculos p entru el, care era considerat nu num ai aliat al englezilor, ci şi fost co n d am n at de Inchiziţie, exilat de regele Franţei, în ciuda riscului de a cădea într-o capcană în Quebecul francez, poziţia lor în A m erica de N ord era de acum de asem enea natură încât puteau vorbi de la egal la egal cu reprezentanţii autorităţii regale în coloniile îndepărtate. A ceastă depărtare schim ba datele problem ei. Iar izolarea în care trăiau canadienii, aceşti francezi din Lum ea Nouă, departe de patria mamă, îi făcea m ai independenţi, m ai apţi să-şi regleze chestiunile care-i priveau în m od direct, după im perativele prezentului, şi fără să le pese de trecut. Totul favoriza această călătorie şi chiar înainte de a pleca din Gouldsboro în expediţia pe râul Saint-Jean, luase în secret hotărârea. Şi, în vederea acestei vizite în anim ata capitală a N oii-F ranţe, trim isese vasul “ Sans-Peur” în bogatele oraşe spaniole din golful Caraibelor să achiziţioneze cadouri pentru notabilii din Quebec. Ştiind că principala obiecţie p e care-o va face A n gelica la acest proiect de călătorie n u va fi desigur team a de a înfrunta Q uebecul, ci m âhnirea de a fi separată o iarnă întreagă de fiica ei, fără a avea posibilitatea de a avea veşti despre copil, îi trim isese un m esaj şefului postului său de la W apassou, italianul Porgani. îl însărcina s-o escorteze pe m icuţa H onorine la G ouldsboro, de unde, urm ând instrucţiunile ulterioare pe care i le dăduse lui Colin, o navă o va aduce în golful Saint-Laurent unde o vor aştepta părinţii săi. E a trebuia să fie pe drum, înconjurând peninsula Noii-Scoţii, la bordul “Rochelais”-ului.

ANGELICA Şl DEMONUL

427

Obstacolele fiind îndepărtate, Angelica se bucura să-şi revadă curând fiica, care nu-i fusese nicio d ată aşa de dragă, şi sim ţea nerăbdarea cuprinzând-o la gândul acestei călătorii în Quebec. D in tre cele două vase aşteptate, “ S ans-P eur” sosi prim ul. A ducea m ărfurile com andate de contele de Peyrac. F etele regelui urm au să-i însoţească şi ele în călătorie. Şi se spera că, u n n â n d u -şi destinul, acela de a se m ărita cu v reun bun ce lib ata r canadian, să uite terib ila av en tu ră în care fuseseră am estecate. D elphine le luase în grijă cu autoritate şi competenţă. E a discu ta adesea cu A ngelica. E ven im en tele pe care le trăise o m arcaseră profund. E a-i ceru A n gelicăi s-o ia ca dom nişoară de com panie când vor fi în Quebec. Angelica o acceptase dej a pe Yolanda drept cameristă. Credea că aceste proiecte erau prem ature şi că D elphine îşi v a reveni şi va fi m u lţu m ită să fie prezentată în Q uebec u n o r tineri ofiţeri, după convenţiile angajam entului ei. E a îi spuse să se ocupe de tovarăşele ei până la sosirea lor în capitala N oii-Franţe. — N u ştim ce primire ni se va face acolo. Veţi fi poate obligate să v ă despărţiţi de noi. T rebuiau deasem enea să se ocupe de soarta bietului Job S im on, căpitanul de p e “In o ro g ” , care rătăcea ca o fantom ă, cu m usul pe urmele lui. C ontele de Peyrac îi propuse com anda unui vas de pescuit care aparţinea flotei de la Gouldsboro şi care va pescui în apropiere de Tidmagouche, asigurând mai mult sau mai puţin colonizarea locului prin tr-u n com erţ cu peşte uscat, p rim ire şi aprovizionare cu apă dulce şi alim ente proaspete pentru navele sosind din Europa şi care ar face acolo prim a lor escală după traversarea oceanului. Angelica fusese intrigată să-l vadă apărând teafăr şi nevătămat pe bătrânul căpitan cu pată violetă. în viesparul în care se găseau toţi în m om entul în care se hotărâse să fugă cu musul, nu crezuse nici o clipă c ă bietul om v a putea scăpa de asasinii care cutreierau pădurile. El îi împărtăşi tracul său. — N -am plecat prin pădure. Ştiam că ‘‘ei’’m -ar prinde repede. M -am ascuns în scobitura unei stânci, într-o g rotă pe care o reperasem . A m stat acolo ascunşi, cu băiatul, cele câteva zile cât i-au trebuit dom nului de Peyrac să sosească. — D ar cum vă hrăneaţi? — U nul dintre bretoni, u n băiat din insula Sein ca m ine, ne aducea în fiecare zi de mâncare. Eram liniştiţi... Şi el îşi revenea din aventura sa, şi la vederea Inorogului aurit, cu corn de fildeş, înfruntând spum a m ării, se consola puţin.

428

_______________ANNE şi SERGE GOLON_____________________

înainte să se întoarcă la concesiunea sa din G oliţii Francez, M arcellina cea înaltă veni la Angelica. — D om nul de V illedavray ar vrea să i-1 dau pe C hérubin ca să-l crească în Q uebec, îi explică ea. Până acum , am refuzat. Este încă mic şi un copil nu e totuşi o jucărie pe care s-o arăţi prin saloane. D ar acum , că v ă duceţi şi dum neavoastră acolo, e altceva. D acă m icuţul este cu sora lui şi sub protecţia dum neavoastră, o să fiu lin iş tită şi, m ă c a r a n u l a c e sta , îi p o t face a c e a stă p lă c e re guvernatorului. D ar cu condiţia să fiţi cea care decideţi totul pentru micuţ... A poi, p ânza “R o ch elais”-ului apăru la orizont şi a fost un m om ent de m are bucurie. Toată lum ea era pe plajă când şalupa aduse pasagerii printre care se distingea boneta albă a Elvirei M alaprade şi m ica siluetă a Honorinei, ascunsă sub glugă. Angelica intră în apă pentru a o îmbrăţişa prim a şi a o strânge la pieptul ei. N u se m ai sătura s-o sărute, s-o privească, s-o găsească schim bată şi m ai m are şi m ai frum oasă ca niciodată. Viaţa îşi relua dimensiunile calme, familiare, în culorile fericirii. Octave M alaprade şi soţia sa, drăguţa protestantă rocheleză Elvira, ţinuseră s-o însoţească ei înşişi pe FÎonorine până la capătul călătoriei. Ei aduceau tot felul de veşti despre viaţa de la W apassou şi urm au să se întoarcă apoi pentru iernat la G ouldsboro, unde-şi lăsaseră cei doi băieţi, Thom as şi Barthélémy. Octom brie avansa şi devenea prim ejd io s să se în to a rcă d acă n u era n e v o ie spre K ennebecul de Sus. Se vorbise atât de H onorine de Peyrac la Tidmagouche, încât chiar cei sau cele ce nu o cunoşteau, în special Fetele regelui, erau încântaţi de venirea ei. E a trecu din braţe în braţe şi i se adm ira chipul frumos şi părul ca de aram ă pe umeri. Cantor veni în fugă, cu Wolverines pe urmele lui. — Ah! Iat-o şi pe m icu ţa roşcată! strigă el. Ce m ai faceţi, domnişoară?... El o luă de am bele m âini şi începu să danseze giga cu ea scandând: — O să m ergem în Quebec, o să m ergem în Q uebec!... Când zgomotul sosirii se linişti puţin şi Honorine îşi trase sufletul, ea se duse în faţa Angelicăi şi anunţă, solemn: — Pisoiul e şi el aici. L-am adus pentru tine. Voia să te vadă. Astfel, totul se term ina cu bine. Pisoiul era acolo, acel m ic pisoi de vas jalnic dar îndrăzneţ, care se ivise în faţa A ngelicăi atunci când, într-o seară care părea

ANGELICA ŞI DEMONUL

429

acum d eparte, ea o veghea p e n tru p rim a dată pe ducesa de Maudribourg. P e m asă, în salonul de pe puntea din spate a “G ouldsboro”ului, se spăla conştiincios, în timp ce Honorine şi Cherubin, de fiecare parte a m esei, îl priveau. C rescuse şi el, pisoiul. Avea o m ândră coadă stufoasă, gâtul lung, capul fin. îşi păstrase graţia şi sentimentele pentru Angelica. O ceanul îl legăna pe “G ouldsboro” , frum oasa navă cu toate pânzele sus, urcând spre nord, prin tre insulele din golful SaintSauveur. în trecere se opriseră la Shediac de unde Villedavray voia să-şi ia bagajele şi în special soba olandeză. Lăzi şi baloturi aşteptau intacte ca prin m inune, dar, fireşte, A lexandre nu m ai era acolo de mult. — N u plângeţi, îi spuse guvernatorul lui Defour care-i părăsea acolo, o să-l revedem pe băiat... înir-o zi... când s-o sătura să sară în torente. C e vreţi, trebuie ca tinereţea să se b u cu re!... F lo ta pe care contele de P eyrac o ducea în Q uebec se compunea din cinci vase. “Gouldsboro”, cele două nave rechiziţionate de la piraţii A m broisinei, pe care le com andau contele d ’Urville şi Barssem puy, apoi două m ici iahturi olandeze, “Le R ochelais” pe care-1 com anda Cantor şi un al doilea pe care-1 com anda Vanneau. L a bordul lui “G ouldsboro” se găsea în calitate de oaspete Carlon, geograful său şi Villedavray. — în calitate de oaspeţi s a u ... de ostatici? întreba uneori intendentul, jum ătate în glumă, jum ătate în serios. M archizul ridica din um eri şi se bucura de viaţă. Totul se va aranja. îşi privea nava “sa” şi m edita la podoabele şi numele pe care să i-1 dea. — C e s-a întâm plat cu preotul dum neavoastră. V ă întâlnise la G ouldsboro, dar de atunci parcă s-a evaporat. — C am aşa ceva... N u voia să m ă însoţească la Tantam are. N u-i place M arcellina. Voia să se întoarcă în Q uebec. I-am spus: “Ce contează! D uceţi-vă pe jos, în Q uebec” Ei bine! A sta a făcut. A plecat... pe jos. E ceva în aerul A cadiei care poate înnebuni şi pe cel m ai liniştit dintre Oratorieni. D ai'nu vă tem eţi. Pariez c-o să fie prim ul pe care o să-l vedem pe chei... Se încrucişară cu o flotilă de indieni din nord care erau mici, încovoiaţi, galbeni. Se spunea că sunt canibali şi erau numiţi eschimoşi, ceea ce înseam nă: m âncători de c am e crudă. A u schim bat cu ei puţină apă-de-foc cu o m agnifică blană de urs alb, din care contele de Peyrac dădu să se facă o m antie pentru A ngelica. R ăm ăsese şi

430

ANNE şi SERGE GOLON___________

pentru Honorine. E a era încântătoare îm brăcată cu ea, o adevărată prinţesă a zăpezilor cu părul ei de aur roşu pe acest alb som ptuos. — Fiica dum neavoastră e distinsă, conte, spunea Villedavray. A re o ţinută de regină şi o faţă dintre cele m ai interesante. D e la cine m oşteneşte acest păr blond veneţian.... Şi se înduioşa privindu-1 pe Cherubin: — O să-i com and un costumaş de catifea albastră... Ah! viaţa de fam ilie. în fond, e m inunat!... C e-aţi spune să m ă-n so r cu Marcellina? Toată lumea protestă. Marcellina în Quebec! Imposibil! Golful Francez şi-ar pierde u n a din podoabe! U n alt copil se am esteca în jocurile Honorinei cu Cherubin şi pisoiul. Era Abbial, orfanul suedez găsit pe cheiurile din Noul-York de părintele de V em on. C oborâse şi el din şalupă în z iu a sosirii Honorinei. Şi fusese o uşurare pentru toţi să afle că m icuţul străin nu fusese şi el o victimă a criminalilor, complicii Ambroisinei. Pionii îşi reluau locurile pe tabla de şah a acestei partide care se jucase în cursul verii. U nele lucruri se clarificau, altele răm âneau în um bră şi va trebui tim p ca să se descâlcească caierul acestui spirit înşelător, Ambroisine, şi să se afle care fuseseră intenţiile ei adevărate. U n lucru părea sigur, com plotul îndreptat în acelaşi tim p asupra G ouldsboroului şi îm potrivaforţei m orale a celor care-1 creaseră, fusese urzit de m ultă vreme şi, fără îndoială, chiar înainte ca Angelica să fi ajuns acolo. V enirea ei, ca şi cea a protestanţilor, n u făcuse decât să adauge un argum ent în plus dorinţei de a distruge o aşezare care se erija în Stat independent, aliat englezilor. D eja, la Paris, aceleaşi păm ânturi fuseseră vândute unui corsar, B arbă de Aur, cu ordinul de a se stabili acolo, iar ducesa de M audribourg fusese rugată, drept ispăşire a păcatelor, să le ducă acolo pe Fetele regelui. Desigur, alegerea era bună. Ce însemnase bietul Pont-Briand, trimis să zdruncine fidelitatea Angelicăi, pe lângă această capodoperă de seducţie, A m broisine, D iavoliţa? Ispită în toate felurile, spunea Villedavray cu ironie. Părintele d ’Orgeval prevăzuse dezlănţuirea criminală posibilă a enoriaşei lui sau aceasta, lovindu-se de adversari de o foiţă neprevăzută, încălcase ordinele prim ite? A sta ar fi de lăm urit la Quebec, între oam eni de bun simţ. Şi Angelica se gândea uneori la oraşul de cucerit, la oraşul de pe stânca roşie care-i aştepta pe malurile marelui fluviu, în tim p ce ei rătăceau pe apele tulburi ale acestei mări deja hibernale, în purpura apusurilor şi în sideful aurorelor polare.

ANGELICA Şl DEMONUL

431

în tim p ca navele începeau să se apropie, contele de Peyrac o aduse pe A ngelica în luxoasa încăpere de pe puntea din spate a vasului, care era refugiul lor pe această navă. — A m un cadou pentru tine, zise Joffrey de Peyrac arătându-i pe m asă u n sipet. îţi am inteşti ce n e -a m spus unul altuia zilele trecute?... C ă n-o să ne m ai despărţim niciodată?... — E ra poate exagerat! Totuşi, sim ţeam în acel m om ent că, chiar dacă viaţa, în realitatea ei, ne-ar constrânge să ne despărţim pe m om ent, legăturile care ne unesc n u vor putea fi niciodată rupte. — Da, şi îm părtăşesc acelaşi sentiment. Deci pare că a venit m om entul să... El se întrerupse şi, luând ambele mâini ale Angelicăi, le ţinu un m om ent între ale sale, ca şi cum s-ar fi recules. — Pare că a venit m om entul să afirm ăm în faţa lum ii întregi legăturile sacre care ne unesc de atât de m ultă vrem e şi al căror sim bol ne-a fost, odinioară, cu atâta cruzim e smuls. E l deschise sipetul şi ea văzu, aşezate pe catifeaua neagră, două inele de aur. EI îşi trecu unul dintre ele pe inelarul mâinii stângi, cum o făcuse odinioară sub binecuvântarea episcopului de Toulouse, apoi pe celălalt pe degetul A ngelicăi. D u p ă aceea, sărută din nou cele douăjmâini pe care le ţinea, m urm urând cu fervoare: — în viaţă şi în moarte şi pentru veşnicie, nu-i aşa, copila m ea iubită, dragostea m ea, soţia mea! N avele se aliniaseră sub vânt. L a u n sem nal, se urniră, continuându-şi m arşul spre nord-vest. A doua zi, două noiem brie, sub un cer lim pede şi pe un frig pătrunzător de iarnă, treceau de capul G aspe şi intrau în estuarul Saint-Laurent.