63146382-Mircea-Eliade-Impotriva-Deznadejdii.pdf

ÎMPOTRIVA DEZNĂDEJDII MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 28 februarie 1907, Bucureştii vechi — Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renaşterii (1928), şi la Calcutta (India, decembrie 1928 — decembrie 1931), în urma cărora îşi susţine doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gîndirii şi practicilor yoga (1933). între 1933 şi 1938, simultan cu o intensă activitate beletristică şi publicistică, {ine cursuri de filozofie şi istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, fii timpul războiului, este ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940-1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941-1945). Din 1945 se stabileşte la Paris, unde predă istoria religiilor, întîi la licole Pratique des Hautes Iitudes (pînă în 1948), apoi la Sorbona. Solicitat în S.U.A., după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professorpentru Haskell Lectures (1956-1957), acceptă postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 „Catedra Mircea Eliade") a Universităţii din Chicago. CRONOLOGIA OPEREI BELETRISTICE (prima ediţie a volumelor): Isabel şi apele diavolului (1930); Maitrey (1933); întoarcerea din Rai, Lumina ce se stinge (1934); Şantier, Huliganii (1935); Domnişoara Christina (1936); Şarpele (1937); Nuntă în cer (1938); Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore (1940); Amintiri 7(1966); Pe strada Mîntuleasa (1968); La Ţigănci (1969); Noaptea de Sînziene (1971); h curte la Dionis (1977), Tinereţe fără tinereţe, Nouăsprezece trandafiri (1980); Romanul adolescentului miop (1989).

MIRCEA ELIADE

ÎMPOTRIVA DEZNĂDEJDII Publicistica exilului Ediţie îngrijită de MIRCEA HANDOCA cu o prefaţă de MONICA SPIRIDON

HUMANITAS BUCUREŞTI, 1992

629080P Coperta: IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE © HUMANITAS, 1992 ISBN 973-28-0336-3 „UN MOD DE A FI ÎN LUME" Puţini sînt cei ce izbutesc, din vreme în vreme, să abată din făgaşele sale cursul cunoaşterii, dar încă şi mai puţini aceia care se încumetă să scoată din amorţeala convenţiei însăşi retorica ei.Alături de Emil Cioran sau de Constantin Noica, Mircea Eliade se cuvine, de asemenea, socotit printre cei care au înnoit canoanele de atitudine şi de expresie ale discursului intelectual modern. Scrisul său trădează de la întîia lectură o implicare personală,chiar afectivă, neîngăduită de reglementările canonice. I hept care, detractorii n-au întîrziat să-1 învinuiască de erezie faţă de dogmele ortodoxismului ştiinţific. Conceptele-cheie cu care lu,T savantul (primitiv-modem; sacru-profan etc.) ar fi un fel de „ofensivi": noţiuni încărcate cu pulbere, cu trăgaciul ridicat i bătaie simbolică. Abia mascînd opţiunea valorică şi angantul patetic, stilul de gîndire şi de rostire, la care fac aluzie c văd în Eliade un „cavaler", un „misionar", un „profet", ^Kkază un ductus intelectual profund, cu valoare de exemplu în ^Hra noastră. Pentru deplina lui înţelegere, perspectiva globală ^dispensabilă. Savant, jurnalist, memorialist şi autor de ficţiuni, Eliade a fost, ic, o omommie generică. Asupra operei sale planează fatalita'inui complex creator polimorfic. Aşa încît numai o tactică entă a diferenţei specifice dar şi a genului proxim va fi în stare să ni-1 restituie integral pe Eliade şi să-i reveleze vocaţia sintezei. Dintre omonimi, în cei 45 de ani de comunism, cel mai vitregit st, fireşte, jurnalistul. în discursul său, angajamentul şi tem:ura ideii beneficiau de o transparenţă maximă. Embargoul, de .pe o jumătate de veac, a vizat, deopotrivă, gazetăria dinţară 5 şi pe cea din exil. Căci, în pribegie, scriitorul nu şi-a întrerupt activitatea publicistică — în româneşte şi în limbile de adopţiune (franceza, engleza). Pentru Eliade — ca şi pentru Ionescu sau Cioran — exilul a fost altceva decît un simplu accident biografic, revelîndu-şi un telos, dintre acelea capabile să ordoneze întîmplările mărunte care compun „o viaţă" într-un destin. La scurt timp după trecerea sa în nefiinţă, publicistica în limbi străine a fost strînsă, la Paris, de editura Gallimard, în volumul Briser le toit de la maison. La crea-tivite et ses symboles. Textele româneşti, risipite în

periodicele diasporei noastre, sînt reunite acum, pentru întîia oară, într-o antologie cu un loc meritoriu, în ipotetica „bibliografie a pribegiei", elogiată călduros de însuşi Eliade într-un articol. Intre cele două „vîrste" ale publicisticii sale, indiferent de limba preferată drept releu transmiţător, continuitatea e indubitabilă. în pofida eclectismului lor dezinvolt, mai toate scrierile ziaristului Eliade pivotează, cu elegantă decizie, în jurul unui ax central, însumate într-un volum, articolele din exil ne propun un „îndreptar pătimaş" sui generis, stînd sub tensiunea unei întrebări inevitabile: „Cum poţi să fii român?" Şi, tot prin ele, „generala în pulbere" — poreclă iniţial defăimătoare, asumată orgolios de Eliade — oferă acestei întrebări- un răspuns tranşant: creînd în spirit. Aşa cum o înţelege ziaristul Eliade, creativitatea intelectuală răspunde unei duble misiuni: are, mai exact, vocaţie soteriologică şi totodată virtuţi terapeutice. Pe de o parte, creaţia e alternativa mîntuitoare faţă de teroarea istorică, unica soluţie de supravieţuire în eternitate, prin evitarea sterilizării culturale. Ca un caz în speţă, rezistenţa în spirit se opune tentativei comunismului de a ne anihila identitatea naţională. Pe de altă parte, în condiţii speciale (asupra cărora voi stărui pe larg mai jos), spiritul făptuitor ne poate vindeca de complexe: mai ales de cel al marginalităţii, al provincialismului cultural, european. La opţiunile lui Eliade (pe care adeseori jurnalistul le „întruchipează" fixîndu-le în figuri tutelare — Eminescu, Hasdeu, Pârvan sau Iorga, dar şi Dante, Ovidiu, Papini ş.a.m.d.) mă voi opri pe rînd în continuare. Pentru Eliade, centenarul Eminescu (1950) este un bun prilej de a avertiza că supravieţuirea unei naţii, în lupta cu timpul, depinde exclusiv de şansa ei de a fi zămislit vocaţii creatoare. 6 „Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămîne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent, al Greciei clasice va fi şters de pe faţa pămîntului" (Eminescu). Mai mult, agresivitatea presiunii istorice poate stimula reacţii imunodefensive virulente ale organismului cultural lezat. în asemenea momente de criză, se limpezeşte spiritul de elită al creatorului şi se îndîrjeşte fertihtatea culturală a unei naţii. „S-ar putea upaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mjjloace faraonice să însemne, prin contra-ensiva culturală pe care o provoacă, adevărata intrare a României istoria culturală a Europei"'(Destinul culturii româneşti). Nu încape nici o îndoială că Eliade preţuia mai puţin răspunsul ~ntal şi imediat al intelectualului— fie el în ţară, fie în bejenie — faţă de ofensiva „conjuncturii", decît replica sa învăluită, crea-toate, mizînd pe axioma că sabia spiritului iese biruitoare în timp: „In cele din urmă, justificarea istorică a unui neam se face prin valorile pe care le creează. Evident, nu spuneţi lucrurile acestea unui patriot activist: va declara imediat că sunteţi trădător de neam şi de ţară. în ce mă priveşte, aş aştepta cu mai puţină spaimă viitorul, dacă aş şti că undeva, în ţară sau în pribegie, s-a născut un nou Eminescu sau un nou Iorga, dacă aş şti că un fizician român se află în preajma descoperirii unui nou sistem de a înţelege Universul, sau că un filozof român pregăteşte o carte care va modifica radical orientarea cugetării româneşti" (Cum se face o cultură). După cum, ca răspuns creator la frustraţiile „desţărării", prefera soluţia Dante, faţă de alternativa Ovidiu (între Tomis şi Ravenna). Mai exact, nu recomanda nostalgiile — chiar dacă picurate în tonuri ales-tînguitoare, ca Tristele — după paradisul pierdut al originilor; ci, dimpotrivă, încordarea energiilor dezrădăcinate, întru înfăptuirea unor edificii nemuritoare, cu bolţi îndrăzneţe, precum Divina Cbmmedia. Venind, în fineja complexul etnic al provincialismului cultural românesc şi la perspectiva transgresării lui spre universalitate, observăm că opţiunea Ehade (şi, să zicem, Noica) se opune polar formulei Ionescu-Cioran. 7 La Eugen Ionescu şi la Emil Cioran, organul atins de maladk este brutal amputat. Cum se înlocuieşte el? Iată o întrebare careu fiecare dintre ei i-a răspuns în alt fel. în ceea ce-1 priveşte, Mircea Eliade alege calea, mai anevoioasa şi mai întortocheată, a terapiei. Diferite reţete s-ar găsi la nevoie; dar pentru asta se cere pus, mai înăi, un diagnostic exact. B O suită întreagă de articole (Cum se face o cultură, Două tradiţii spirituale româneşti, Destinul lui Hasdeu, Probleme de cultură românească, Păstori, haiduci, pribegi ş.a.m.d.) efectuează expertize tipologizante ale culturii româneşti demne de toată atenţia. De fiecare dată, orizontul cercetat se arată dominat de tensiuni polare: linia Eminescu şi linia Caragiale; tradiţionalismul şi modernismul; universul spiritual agricol şi cel pastoral; omul universal şi românul autentic ş.a.m.d. Pe planuri tot mai înalte şi mai cuprinzătoare de referinţă, o astfel de schemă maniheistă opune, în ultimă instanţă, o opţiune conservatoare, tradiţionalistă, romantică şi ostentativ productivă, alteia cosmopolite, sincronice, inovatoare şi, nu mai puţin emfatic, critice. (Etiade plăteşte aici tribut prejudecăţii conform căreia spiritul critic ar fi sterilizant, dizolvant şi contra-productiv.) Aşadar, de o parte Eminescu, Hasdeu, lorga; de cealaltă, Caragiale, Maio-rescu, Lovinescu... Chestiunea ar merita, fireşte, o dezbatere amplă. Pe marginea ei s-a făcut risipă de cerneală în cultura română.

Pentru noi, aici, instructiv rămîne exclusiv modul în care o manipulează Mircea Eliade. Din punctul său de vedere, şi într-un mod doar aparent paradoxal, exact aderenţii celei de-a doua linii ar li ulceraţi de un complex de inferioritate în 'faţa Occidentului; asta în timp ce membrii primei serii ar avea, dacă nu obsesia, în orice caz vocaţia, accesului la universalitate. Mi se pare de domeniul evidenţei că Eliade procedează — nu doar în acest caz! — cu parti pris, punînd în cauză spirite enciclopedice, jnzestrate cu vocaţia sintezei şi, deci, cu putinţa de a depăşi orice antinomii. „Părtinirea" sa rămîne, însă, cu atît mai interesantă. De ce? Fiindcă, în acest fel, emulul se recunoaşte, narcisist, în modelele sale, repercutîndu-se, vădit, asupra lor. în afară de asta, dincolo de tensiunea perenă care le animă, ambele invariante tipologice au, pentru Eliade, meritul de a fi întreţinut apetitul etnic de a re-acţiona cultural (chiar dacă în mod diferit) la presiunea timpului istoric. . 8 De altfel, de cîte ori îşi expune, pe larg, sistemul terapeutic adecvat „complexelor" provinciale ale culturii române, Mircea Eliade insistă asupra opoziţiei istoric / trans-istoric. în măsura în care „timpul a avut răbdare", una dintre soluţiile în istorie, susţine Eliade, a fost oferită de „criterionişti" (tinerii intelectuali din grupul interbelic „Criterion", avîndu-şi, pentru un scurt răstimp, debuşeul în revista omonimă). în sprijinul ei pledează jurnalistul Eliade în paginile memorialistice consacrate, în exil, lui Dan Botta, unul dintre cei mai simptomatici cri-teriomşti: „Dan Botta se număra printre acei, puţini, intelectuali care nu sufereau de complexul de inferioritate de a se fi născut români. Nu avea nimic strigător «patriotic» în purtarea lui, şi mei într-un caz nu putea G considerat un «tradiţionalist» pur şi simplu. (...) Credea (alături de alţi cîţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele — într-o creaţie poetică, într-o filozofie, într-o operă spirituală — devine prin însuşi acest concept o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în cure au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală" (Fragment pentru Dan Botta). După căderea cortinei de fier, misiunea de a înfrunta timpul revine diasporei, urmaşa de drept a mentalităţii pastorale, modelate de balansul pendular al transhumantei. Cu condiţia ca ea să exorcizeze prin creaţie „agresivitatea, autoflagelarea şi resentimentele pe care le trădau, la noi, curentele culturale occidentalizate şi cosmopolite" (Două tradiţii spirituale româneşti). Săgeata aruncată în direcţia Cioran-Ionescu mi se pare clară, dar nu e locul a stărui asupra ei. Mai există însă şi soluţia de a face saltul în universal pe dealupra istoriei, ceea ce nu înseamnă neapărat cu totul împotriva ei. ligmatic este, în această privinţă, „cazul" Brâncuşi. Natura loxală a creativităţii sale — derutantă pentru comentatorii doritori să-i localizeze matricea stilistică — dezamorsează, în pilduitor, tensiunea, exploziv-obsesivă pentru români, între Inuliponal şi modem. Ieşirea în lume a artistului, întîlnirea sa cu avangarda reprezintă prilejul fericit care îl stimulează să „coboare in sine", recuperîhdu-şi, într-un elan interior, rădăcinile autohtone, arhaice. în acest fel, el „găseşte" drumul către el însuşi, care era in acelaşi timp drumul către strămoşii lui din epoca de piatră, dar şi drumul cioplitorilor şi meşterilor africani sau melanezieni şi acel al unui Picasso" (A vedea lumea ca în clipa dintîi a creaţiei). 9 Proiectată în orizonturi transistorice — demonstrează astfel Eliade — creaţia autentică surclasează rupturile şi neutralizează falsele opoziţii. Fiindcă la un anumit nivel de adîncime al specificului, în proto-istoria sa, se ascunde filonul de universalitate al oricărui mod particular „de a fi în lume". Pentru ca „lecţia" Brăncuşi să dea roade în creaţia noastră contemporană, se cer îndeplinite, cum spuneam mai sus, anumite condiţii. în favoarea lor, Eliade pledează insistent cu diverse ocazii. Discursul său „la bară", nelipsit de accente patetice, incriminează fără menajamente provincialismul culturilor occidentale modeme. „Nimic mai supărător decît provincialismul marilor culturi. (...) Există şi astăzi occidentali cumsecade pentru care Europa se opreşte la Rin sau cel mult la Viena. Geografia lor este ,prin excelenţă sentimentală; pînă la Viena au ajuns ei în călătoriile lor de nuntă..." (Europa şi Cortina de fier). Organizării parohiale a culturii modeme — risipite între îngrădituri mutilante şi vămi neprielnice circulaţiei nestînjenite a bunurilor de creaţie — jurnalistul Eliade îi propune drept alternativă un umanism ecumenic sui generis. Căci, la o adîncime de timp şi de sens convenabilă, geografia spirituală, azi atît de diversă, îşi revelează structura tectonică comună. în măsura în care savantul Eliade descinde sistematic în universurile primitive şi protoistorice, în căutarea matricei unice a creativităţii universale, aşa-numitul său misionarism ştiinţific se pune, neîndoielnic, în slujba aceluiaşi ecumenism. Să nu uităm că în spatele stilului său de gîndire, comentatorii au desluşit o opţiune valorică şi un angajament afectiv. Eliade a apărat şi a întrupat totodată, ridicîndu-1 la demnitatea unei paradigme universale, un fel aparte de a fi

în lume, aliind în proporţii bine cumpănite rezistenţa şi permeabilitatea, statornicia unei civilizaţii de agricultori şi deschiderea spre zări necuprinse a păstorilor purtati de ritmurile transhumantei. Cutreierind pămîntul în lung şi îh lat, ducînd aproape un sfert de veac o existenţă de pasăre migratoare — făcînd practic naveta între două continente —, el a rămas statornic în spirit, gîndind şi scriind româneşte, făcînd din cultura sa de origine un argument de'universalitate. Conştiinţa apartenenţei la cultura romană oferă cheia destinului creator al lui Mircea Eliade. L MONICA SPIRIDON NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Strîngem astăzi pentru prima oară între copertele unei cărţi textele lui Mircea Eliade apărute în publicaţiile exilului. Am lăsat la o parte articolele şi eseurile ce vor deveni ulterior fragmente de cărţi (De 7a Zahnoxis la GhenghisHan). Culegerea de faţă cuprinde aproape în întregime articolele din exil în limba română ale lui Mircea Eliade. Cele cinci-şase articole care lipsesc nu am putut să mi le procur, cu toate strădaniile mele şi ale corespondenţilor mei din străinătate. „Fragment autobiografic", publicat în Caete de Dor (Paris, 1953), a apărut recent în „Anexele" la Memoriile lui Mircea Eliade, Editura Humanitas, 1991. Iniţial, intenţionam să grupez textele potrivit tematicii, în jurul unei idei centrale, aşa cum Eliade însuşi obişnuia să o facă. Optasem pentru o secţiune cuprinzînd articole de filozofie, alta — de istoria culturii, probleme ale religiilor, eseuri privind cultura românească şi exilul, valori reprezentative ale spiritualităţii româneşti şi universale, articole ocazionale (încetarea din viaţă a unor prieteni din exil etc). La o nouă lectură, mi-am dat seama că orice astfel de clasificare, nefăcută de Eliade însuşi, [este artificială şi discutabilă, aspectele dintr-o anumită secţiune între-p!Urunzîndu-se cu cele din altele. M-am oprit, deci, la criteriul cronolo-sperînd că cititorul singur va avea discernămîntul de a selecta şi reţine articolele ce slujesc o anume idee, de a zăbovi asupra celor ce corespund în mai mare măsură aşteptărilor lui, de a proceda singur la o sinteză a bogăţiei ideilor aparent aşezate la întîmplare după unicul criteriu al momentului în care articolul a apărut. Am considerat necesar să includ în Addenda singurul articol al lui Mircea Eliade expediat din exil pentru a fi publicat într-o revistă din ţară. Este vorba de evocarea strălucitului nostru savant Sergiu Al-George, scrisă la solicitarea mea şi apărută în 1984 în România literară. 11 Am ales ca titlu al acestei culegeri titlul unuia dintre articolele lui Eliade, împotriva deznădejdii, care mi s-a părut o expresie a optimismului lui Eliade aflat în exil în ce priveşte destinul culturii româneşti, în pofida vicisitudinilor istoţiei. ' în transcrierea textelor, am aplicat normele ortografice în vigoare, păstrînd în acelaşi timp particularităţile de limbă ale autorului. Astfel, am lăsat nemodificată forma verbală sunt, precum şi forme ca: personagiu, peisagiu, a ceti, strein, pasere, acolo unde Eliade a considerat că este cazul să le scrie aşa. Menţionez că Eliade a folosit, în paralel, şi formele obişnuite. Am transcris cu majusculă unele substantive comune, dar scrise în anumite contexte de Eliade cu majusculă, atunci cînd erau folosite într-o anume accepţiune: Viaţă, Natură, Istorie, Cosmos, Destin, Ţară, Stat, Profesorul şi altele. MIRCEA HANDOCA 1

SÎNGELE MARTIRILOR... De curînd, la Roma, am ascultat rugăciunile rostite în comun de trei preoţi: romano-catolic, greco-catolic şi ortodox. Preotul ortodox izbutise să fugă din ţară cu cîteva luni înainte. Era un preot vrednic, dintr-un sat din Ardeal. Şi după încheierea rugăciunilor, mărturisit că lucrul acesta se întîmplă frecvent în tot Ardealul, încă de acum un an. Preoţii ortodocşi şi grecocatolici se întîlnesc, I» ascuns, în cîte o casă şi, în odăjdii, rostesc rugăciuni împreună. I întărirea aceasta au luato spontan, şi încă înainte de desfiinţarea Hiscricii Unite. S-au hotărît să se întîlnească şi să se roage împreună, pentru că se simţeau făcînd parte din aceeaşi Biserică a lui ( In istos, şi pentru că această Biserică a lui Christos era batjoco-. călcată şi trădată de ocupant şi de uneltele lui. în aceeaşi zi am întîlnit un grup de români proaspăt sosiţi din lavia. Erau printre ei ingineri, ţărani, studenţi, medici, munci-tori: dar toţi evadaseră din aceeaşi temniţă: România, şi trecuseră prin acelaşi purgatoriu al lagărelor iugoslave. Nu-i mai deosebeai; a îmbrăcăminte, nici ca sănătate, nici ca expresie, nici măcar mbaj. Păreau că sunt cu toţii copiii aceleiaşi familii sărace şi te. Şi nu se ruşinau de această aparentă ascendenţă de iobăgie, rie şi nenoroc. JMmpotrivă, cei care ar fi trebuit să se ruşineze n.un noi, ceştilalţi. Noi, care nu semănăm cu ei. Ascultîndu-i, simţeam necontenit cum îmi dogorăşte obrazul. Nu numai pentru că pentru aceşti oameni, fugiţi — cu cîte riscuri i cîte pierderi!... — din temniţa ţării, nu se face nimic, sau Aproape nimic. Nu numai pentru că ascultam, de la

toţi şi de la ire în parte, aceeaşi îndurerată nedumerire privitor la certurile, mingile şi calomniile care macină emigraţia românească. Dar îmi rea obrazul mai ales ascultînd povestindu-mi-se viaţa din ţară şi viaţa din lagărele iugoslave. 13 „Unire" este prea puţin spus. Şi nici măcar expresia, atît de folosită astăzi, de „bloc granitic" nu dă seama întru totul de experienţa întregului neam românesc. Ceea ce se petrece astăzi în ţară reaminteşte întrucîtva viaţa primelor comunităţi creştine. Sărăcia, prigoana, teroarea au făcut să irumpă din străfundurile neamului întreg acel izvor nesecat al frăţietăţii, dragostei şi jertfirii de sine. Numai privindu-1 ca un fenomen religios, de nebănuite proporţii, înţelegi adevărata semnificaţie a „blocului de granit" din ţară. Numai aşa îmi explic, eu cel puţin, faptul că primul lucru pe care un refugiat 1-a făcut ajungînd în Italia a fost să cumpere hărţi cu toţi banii pe care i-a avut, să le expedieze fraţilor din lagăre, şi apoi să pornească, pe jos, spre Roma; pe jos şi lihnit de foame, căci nu-i mai rămăseseră nici măcar bani să-şi cumpere o pîine... Nu e de mirare că un asemenea om încremeneşte cînd, odată scăpat din temniţe şi lagăre, ajunge în Occident şi află cît de mult ne iubim noi, ceştilalţi, care am avut norocul să trăim de atîţia ani în libertate. Uneori, omului nici nu-i vine să creadă. Am ascultat cu lacrimi în ochi explicaţia unui refugiat, care se trudea să ne demonstreze că, în fond, „unirea românilor din străinătate este tot atît de adîncă şi de sinceră ca şi a celor din ţară, şi că toate zvonurile de certuri şi neînţelegeri sunt inventate şi puse în circulaţie de agenţii comunişti; că, în fond, dacă un român bate la uşa altui român, i se deschide şi e prins în braţe, şi e întrebat de ce are nevoie, şi e ospătat, şi găzduit; că la Paris, la Roma sau la Buenos Aires e ca în munţii noştri: cine are o pîine o împarte cu altul, şi cine are două costume de haine dă unul celui ce n-are..." Nu trebuie să ne prefacem mai inteligenţi decît suntem şi să spunem că „unirea" şi frăţietatea din ţară sunt fenomene trecătoare de „psihoză colectivă" şi că, odată revenite „timpurile normale", românul va redeveni iar ceea ce a fost şi va cere să fie guvernat tot aşa cum a fost şi înainte. Gîndind astfel, a(jei dintre noi care nădăjduiesc să se întoarcă, în ţară, la o viaţă politică activă, îşi fură singuri căciula. Nu e deloc sigur că „psihoza colectivă", care face pe cineva să-şi cheltuiască banii pe hărţi pentru folosul altora cu preţul pîinii lui, va trece aşa de uşor, fără să lase urme. Frăţietatea primelor comunităţi creştine a luat sfîrşit după triumful Bisericii, dar oamenii au rămas creştini şi după apusul acelor timpuri îngereşti. Pe de altă parte, unitatea sufletească de care dă dovadă astăzi întregul neam românesc este ea însăşi creatoare de noi valori 14 norale şi noi orientări politice. Să nu ne facem iluzia că, după ce a recut prin ce a trecut, şi mai ales prin ce va trece de aici înainte, icamul românesc, odată scăpat de urgie, se va reîntoarce la vechile îşezări sociale şi la moravurile politice de pînă mai deunăzi. Cu iau fără voia noastră, primenirea s-a făcut dinăuntru, şi în toate itraturile sociale. Nimeni nu poate şti, de pe acum, încotro se va îndrepta românimea şi ce structuri îşi va impune. Un singur lucru e ligur: că omul politic care, astăzi, n-a înţeles nevoia preoţilor din \rdeal de a se ruga împreună, şi gestul tînărului care-şi cheltuieşte >uţinii bani ca să cumpere hărţi fraţilor din lagăre, nu va mai avea lici cea mai măruntă şansă, mîine, cînd se va întoarce în ţară, să vorbească în numele românilor sau să judece şi să făptuiască xrilru ei. (Uniunea Română, octombrie 1948) f7/V/NT DE ÎNCEPUT sta de faţă apare în timpul celei mai grave crize pe care a occidentale ! I^"1 de «**■ Va rămîne cea m continua, cu toaterl? , 1Ce- AceastăH P sib ^niîelor,"«"e teT ° '^e ^i 1 *"* ™W Ig r Un fe ^nosc toate L,?' "' nomen l?Z ■ Clandestină a ■ 16 şi el rom Si. evident T**" P^uneSte w ânesc. î]| Pkn încă dttimnu, fî ' ^ ^^£T° T^ "*«««.■ •dc popular?" ^,U' ^ *** .£!î?!^S«I

"^ P^ci J

22

I nu vor fi scutiţi de crizele spirituale provocate, mai curînd I nai tîrziu, de smulgerea din mediul naţional. La cei mai liinilţi, dorul de ţară va lua cu timpul aspecte tot mai negative, [iiuirind nu numai melancoliile dezrădăcinării, ci şi un sentiment lizant de ratare şi nimicnicie. Cum, în paginile de faţă, ne upă în primul rînd aspectul spiritual al emigraţiei, ne gîndim i acei poeţi, scriitori, cărturari sau gînditori români de peste (e care se vor întreba în ce măsură vor mai putea contribui sporirea culturii româneşti, în ce măsură neparticiparea la orienta colectivă românească nu le va secătui puterile lor de ^Ht şi trăirile în alte perspective spirituale nu le vor adultera icitatea. Tuturor acestora le vom aminti că ciobanii care îşi i turmele din Maramureş pînă în luncile dunărene sau lima-, istrului parcurgeau — ţinînd seamă de orizontul lor spiritual momentul lor istoric — spaţii mai vaste decît reprezintă u un român din anul 1948 o călătorie în America de Sud sau iiina. Diaspora românească nu este, deci, decît o variantă . uă a transhumantei pastorale. Pe de altă parte, le vom că momentul istoric actual — care pregăteşte atîtea noi de universalism, "începînd cu organizarea federativă a conti-:lor şi sfîrşind cu idealurile ecumenicităţilor spirituale — Iu] acesta istoric încurajează, şi, ceva mai mult, solicită experienţă şi o înţelegere globală a lumii şi a existenţei; nţă şi înţelegere mai spornic înfăptuită în cadrul diasporei. lai pentru că în ţările ocupate de sovietici fiind imposibilă ■eaţie spirituală liberă este nevoie ca această creaţie să se plini măcar acolo unde ea nu este interzisă, ci şi pentru că lumea viitoare va naşte printr-un efort de a găsi expre-:rete, istorice, idealurilor şi experienţelor universaliste. Şi, s-au întîmplat lucrurile încă din timpul diasporei evre-are a dat atît pe Sfîntul Pa vel cît şi pe cele mai fecunde cnlc mistice iudaice — asemenea idealuri şi experienţe univer-mt mai uşor accesibile emigraţiilor decît colectivităţilor lâtinate din spaţiul lor natal. Emigranţii, aşadar, nu au dreptul de a se simţi rupţi din fenolul românesc contemporan. Depăşind amărăciunea înstrăinării, unt datori să ia conştiinţă de funcţia istorică şi semnificaţia jtualâ a experienţei lor: care nu e, în nici un caz, o experienţă entrică, ci reprezintă, dimpotrivă, o revelaţie hotărîtoare atît Im destinul poporului şi culturii româneşti, cît şi pentru desti23

I ■

i nul Europei şi spiritului european. Credinţa în libertatea spiritult] nu mai poate fi manifestată, în ţările ocupate de sovietici, deq prin jertfirea propriei libertăţi, în aşteptarea jertfei supreme vieţii. Acestei spiritualităţi care se manifestă, acolo, prin rezistenţi şi protest trebuie să-i corespundă aici, în diaspora, o spiritualitaq care să valorifice în chip pozitiv libertatea umană şi vrednicii personalităţii umane, adică o spiritualitate de tip universalist! Dezrădăcinarea, pribegia, înstreinarea, toate acestea sînt consel cinţele momentului istoric contemporan, care se caracterizează prin ciocnirea între două concepţii de viaţă: a libertăţii şi valori* ficării persoanei umane, pe de o parte — a totalitarismului şi abolirii persoanei umane, pe de altă parte. A lua conştiinţă d^ situaţia istorică actuală şi a fi gata de a plăti preţul care se cere a să poţi deveni martorul contemporaneităţii este datoria fiecărui om liber; acest preţ se plăteşte şi în ţară, şi în emigraţie; cu deosd birea că cei din ţară plătesc cu libertatea şi cu viaţa lor trăirea în contemporaneitate, în timp ce noi plătim doar cu umilinţele^ nevoile şi tristeţile emigraţiei.

Dar, pe de altă parte, asupra diasporei apasă o misiune muli mai grea. Din sînul ei, din suferinţele, nădejdile şi revelaţiile cij va trebui să se desluşească o viziune ecumenică a lumii şi istoriei Scriitorii şi cărturarii refugiaţi, în măsura în care vor lua conştiinţă! de funcţia cu care îi solicită istoria, vor cultiva valori tot maiB universaliste şi vor crea opere în care condiţia umană îşi va revelaB situaţii tot mai autentice. în această perspectivă, ei îşi vor recunoaşte drept precursori atît pe ciobanii în ritmică şi vastă transhu mantă, cît şi pe autorii universalişti din tradiţia românească^ modernă. Dar, de data aceasta, vor fi depăşite agresivitatea, autoflagelarea şi resentimentele pe care le trădau, la noi, curenteld culturale occidentalizante şi cosmopolite. Pentru prima dată, universalismul nu va mai fi limitat la valorile Occidentului european de tip clasic, romantic sau burghez — ci vor fi, de aseme nea, descoperite, trăite şi asimilate valori spirituale extra-europene şi de structuri populare. Nimeni nu poate ghici de pe acum în ce sens se vor orienta creaţiile de mîine ale diasporei româneşti. De un lucru putem fi siguri: că ele vor spori valorile tradiţiei noastre universaliste, nepierzînd, prin aceasta, nici autenticitatea lor curat românească, nici locul lor în istoria culturii româneşti. (Luceafărul, noiembrie, 1948) 24 din scnSEXTEL PUŞCARIU Vestea ne-a îndurerat pe toţi, dar nu ne-a surprins. Ştiam de mult că Sextil Puşcariu e osîndit. Aflasem sori, din zvonuri, din spusele emigranţilor — că marele savant se luptă din greu, fără nădejde, cu moartea. Aflasem, mai ales, că fusese izgonit din toate aşezămintele culturale munca sau măcar cu sprijinul ' de a strălucitul cărturar pe care le crease, sau le cinstise cu munca sau m^o» ~» » r—,,— său. încet, încet, i se luase totul: dreptul de a publica, dreptul de vorbi, dreptul de a călca pragul Academiei Române. Şi, ca şi cînd «ărăcia, izolarea, ponegrirea n-ar fi fost de-ajuns, l-au năpăstuit, una după alta, bolile. în cele din urmă, aproape paralizat, îşi pierşi vederea. în casa lui ţărănească din Bran, ţintuit în întuneric, mîngîiat doar de devotamentul fiicei sale, Sextil Puşcariu s-a iţit să moară după datina ţării: în desăvîrşită singurătate, ca să |c poată apropia curat de Dumnezeu... Ce păcate a trebuit să răscumpere suferinţa aceasta lungă, neînţeleasă şi necruţătoare? în primul rînd, păcatul de a fi crezut mii o spiritualitate românească, într-o limbă, o istorie şi o cultură românească. De a fi crezut în ele şi de a fi încercat să le sporească I ia prin propria lui muncă şi prin propria lui creaţie — în loc, oară, de a le proslăvi, pur şi simplu, de la o masă de cafenea. ^■re deosebire de atîtea notorii nulităţi culturale, care şi-au cucerit ţinut cariera prin „patriotism", Sextil Puşcariu era, înainte de un foarte mare savant. Ştiinţa lui n-o putea pune nimeni la ială. Au fost fără număr consacrările venite de peste graniţă. I Şi printre cele mai măgulitoare trebuie amintită alegerea lui ca ^^Hibru al Academiei Germane, cinste pe care nici un român nu a ^^Hk) de la Dimitrie Cantemir încoace. Cam tot ce s-a lucrat în iii 25 de ani în filologia românească i se datoreşte lui. El a uizat Universitatea din Cluj, cu admirabilul Muzeu al Limbii ^^Bfine; el a fundat revista Daco-Romania şi a stăruit să ia fiinţă va de Folclor; el a pus la cale Atlasul Lingvistic al României. ^Hnrşit, seria de monografii şi studii de specialitate a fost încunu-prin acea admirabilă Limba romană, al cărei prim — şi, din ricire, singurul — volum a apărut în 1940. Dar în afară de păcatul de a fi crezut în munca şi onestitatea iţifică, într-o ţară în care atîtea cariere se fac prin telegramele lor de cabinet, în afară de acest mare păcat al savantului Sextil icariu, se adaugă vina lui fără margini de a fi crezut în capacita^ 25 tea de creaţie a neamului românesc. Sextil Puşcariu ghicise, din cercetările lui lingvistice şi folcloristice, uriaşele rezerve creatoare ale neamului nostru. Pentru el, formula lui Titu Maiorescu — „nu rezistă celula" — era nu numai nedreaptă, ci şi incorectă. „Celula'! românească rezistase foarte bine la atîtea eforturi intelectuale şi atîtea îndrăzneli creatoare; dovadă: Cantemir, Eminescu, Iorgaj Sextil Puşcariu credea, dimpotrivă, că spiritualitatea românească^ odată în stăpînirea instrumentelor ei de expresie, îşi va putea dai contribuţia pe toate tărîmurile, de la ştiinţa exactă la poezie şil metafizică. Sextil Puşcariu credea, ca şi generaţia lui Luciani Blaga, într-un destin major al spiritualităţii româneşti. Dar ol

asemenea credinţă a fost multă vreme subversivă în România. Şil ea a devenit, în ultimii ani, o crimă de înaltă trădare faţă de ideolo-| gia ocupantului. Pentru care, neamul nostru, ca şi alte atîteal neamuri care nu au un imperiu la dispoziţie, nu poate fi vrednici decît să traducă şi să imite normativele expediate dintr-o sucu oarecare a stăpînitorilor. * ... In timpurile de astăzi, cînd, după o atît de cruntă şi nemeri-1 tată suferinţă, un bătrîn se desparte de noi, nu se mai cuvine săi spunem: Dumnezeu ^să-1 ierte! Mai nimerit ar fi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte pe noi, 1 cei care; încă, am rămas. (UniuneaRomână, noiembrie 1948) ] NICOLAE IORGA S-au împlinit de curînd opt ani de la moartea năpraznică a lui Nicolae Iorga. Rugăciunile care s-au făcut pentru odihna sufletului lui la biserica română din Paris şi în alte biserici ale emigraţiei a a alcătuit, fără îndoială, singura lui creştinească pomenire. Căci numele lui Nicolae Iorga a fost izgonit din bisericile din Ţară, aşa cum cărţile lui au fost de mult izgonite din biblioteci. Afară doar dacă, în ultimul moment, dl Chişinevski, noul ctitor şi îndrumător al spiritualităţii româneşti, n-a găsit cu cale să „comemoreze" pe Iorga ca pe unul din premergătorii celei mai tinere dintre republicile populare sovietice... 26 Suntem cu adevărat un neam fără noroc! Lui Mihai Eminescu i s-au frînt aripile în pragul maturităţii forţelor lui creatoare; Nae Ionescu a murit cînd îşi văzuse limpezindu-se întreg sistemul filozofic, iar Nicolae Iorga a fost împuşcat puţin timp înainte ca neamul întreg să se fi prăvălit în cea mai cumplită criză pe care a cunoscut-o în întreaga şi amara lui Istorie. Nici nu cutezăm să ne închipuim care ar fi fost astăzi poziţia culturii româneşti, dacă l-am fi avut pe Nicolae Iorga alături. Acest uriaş neodihnit, a cărui faimă trecuse de mult hotarele continentului său, ar fi putut ţine Htpt, el singur, tuturor atacurilor din Ţară şi tuturor calomniilor Hfai străinătate. Prin verbul lui înflăcărat şi prin producţia lui prodi-Boasă ar fi înlocuit, el singur, legiunile de savanţi, de scriitori şi ^fczetari seceraţi de război sau ucişi pe îndelete în temniţele Ţării. H-ar fi fost absenţă, oricît de cutremurătoare, pe care să n-o fi ^fcnpensat prezenţa lui halucinantă. Cu Nicolae Iorga în fruntea iră, n-am fi cunoscut nici una din tristeţile apăsătoare ale sţărării, nu ne-ar fi doborît nici o deznădejde, nu ne-ar fi istovit ci o oboseală. Şi nu ne-am fi odihnit niciodată, nici noi, pînă în «a zi de sfîntă plenitudine a reîntoarcerilor... Aceştia ar fi fost anii care i s-ar fi potrivit staturii spirituale a Nicolae Iorga. El nu trăia cu adevărat decît în inima furtunii, eea a şi poftit să cuprindă, cu mintea lui nemărginită, leagă istorie universală; căci numai în ciocnirile dintre destine, Bai în prăvălirile de imperii, numai în spargerile clocotite ale lor ma înalte talazuri pe care le ridicaseră nebuniile şi zădăr-Hp veacurilor, numai în asemenea tensiuni supreme ghicea t'ae Iorga tainele omului şi înţelesurile istoriei. Avea statură şi ie de profet. Şi nu era cu adevărat el însuşi decît atunci cînd ocea destinul spiritual şi misiunea istorică a neamului nostru, iţi prezenţii, Iorga era adesea aspru, era uneori nedrept. Dar Htf nedreptatea lui pornea tot din dragoste. O dragoste care nu dreaptă niciodată asupra omului viu — ci numai asupra ^Blor, şi a neamului întreg. Morţii făceau parte din veşnicia ului. Şi în clipa cînd se desprindeau de pămînt, sufletul lui Nicolae Iorga se înmuia de dragoste şi vorbea de ei, de fiecare în cu o căldură şi un dor cum niciodată nu li-1 arătase în viaţă. Viu, Nicolae Iorga nu iubea decît neamul întreg. Dar cînd, în le de cutremurătoare şovăiri ale istoriei, adulmeca primejdia ului său — Iorga se înălţa profetic în porţile norilor şi citea 27 de acolo viitorul, trudindu-se să descifreze semnele destinului. îi asemenea ceasuri era neasemuit. Aşa a făcut în 1906, aşa a făcu la Iaşi, în anii grei ai primului război. Aşa ar fi fost şi astăzi... Cu mulţi ani înainte, Nicolae Iorga mărturisea unuia dintre învăţăceii săi: „Să ştiţi voi că eu nici în mormînt n-am să mă odihnesc! Am să fiu tot cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc şi am să vă mustru, ca să nu vă lăsaţi pe fînjală, să nu uitaţi ce aveţi de făcut, să nu vă uitaţi datoria faţă de cei care au fost şi, mai ales, cei care vor veni!" Creştineşte, ar trebui să ne rugăm pentru odihna sufletului lui Nicolae Iorga. Dar în inima noastră stăruie nădejdea că Profesorul se va ţine de cuvînt, şi nu se va odihni, nu ne va lăsa, nu ne va uita. N-a venit încă timpul. (Uniunea Română, decembrie 1948) DESTINUL CULTURII ROMÂNEŞTI I Politica aşa-zisă „culturală" a ocupantului mărturiseşte clar un lucru: că, spre deosebire de celelalte ocupaţii militare din trecutul nostru, cea de astăzi îşi propune nu numai aservirea neamului românesc, ci desfiinţarea lui ca fiinţă spirituală. Inspiratorii d-lui Chişinevski au înţeles că dacă supravieţuirea poporului român ţine de miracol, miracolul acesta a fost făcut posibil, în primul rînd, prin continuitatea elitelor noastre. Elite cît se poate de modeste, bineînţeles, aşa precum îşi putea îngădui un neam de plugari şi păstori, şi un Stat de structură ţărănească: o mînă de călugări cărturari, cîfiva vlădici mai luminaţi, cîţiva cîhtăreţi, cîţiva învăţaţi şi oastea măruntă, anonimă, a preoţilor de ţară şi a „oamenilor buni şi bătrîni". Dar aceste elite, cît ar fi fost ele de firave,

asigurau totuşi păstrarea valorilor spirituale proprii şi trecerea lor, încontinuu îmbogăţite, din generaţie în generaţie. Invaziile se urmau una după alta, aşezările erau mistuite, oamenii măcelăriţi sau duşi în robie — dar nici legea creştinească, nici obiceiurile, nici graiul, nici cîntecele nu puteau fi smulse din suflete sau şterse din amin28 inc. Şi, de altfel, nici unul din năvălitori nu urmărea un asemenea lucru; ei veneau la noi ispitiţi de bogăţiile pămîntului nostru; sufletul, cu toate ale sale, ni-1 lăsau... Inspiratorii dlui Chişinevski nu vor să mai repete aceeaşi ală. Deşi se prevalează de la o filozofie materialistă, ei ştiu bine că cel mai greu de biruit adversar rămîne sufletul. Şi cu suflet, pe care-1 simt ostil, se pregătesc să dea lupta holărîtoare. Cînd îl vor fi biruit, îşi vor putea da frîu liber tuturor nţelor de anexiune a întregului popor şi de topire a lui în i slav-eurasiatică. Să nu ne lăsăm amăgiţi de un prea ieftin optimism. Să nu m cu prea mare uşurinţă „cele şapte inimi în pieptu-i de i" ale legendarului român în cuibul lui de vultur etc, etc. ■Cest român de baladă, după un secol de malarie, pelagră, sifilis, lubalimentaţie şi politicianism, aproape că s-a făcut nevăzut. Neamul nostru este astăzi aşa cum îl ştim toţi că este: istovit pînă luvă de două campanii sîngeroase, de foamete, de teroare; şi ■Dea ce mi se pare şi mai grav, pe cale de a-şi pierde călăuzitorii lui fireşti, elitele. Lucrul este cu atît mai tragic cu cît nu mai e ^W>a de o cultură de structură folclorică, aşa cum era, pînă mai Bl un secol, cultura românească aproape în întregimea ei; care, ^k însăşi structura ei folclorică şi mijloacele sale de creaţie şi ■jsmisiune — exclusiv orale — se afla dincolo de orice siluire Mu desfiinţare. Cultura noastră ţărănească este, ea însăşi, în prefa-^k de la începutul acestui secol. Tradiţiile şi valorile ei au fost de mai multe ori zguduite, şi ocupaţia a venit într-un ceas de totală primenire şi readaptare a stilului de viaţă tradiţional la stilul de viaţă impus de momentul istoric actual. Spre deosebire de năvălirile secolelor precedente, de data aceasta sufletul naţiei noastre nu se mai află la adăpost în mînăstiri şi în visurile cîtorva cîntăreţi rătăcitori din codru în codru, ci el se află mai ales acolo unde poate fi mai uşor identificat şi amuţit: în cîteva şcoli înalte, în cîţiva artişti şi scriitori, în cîţiva cărturari şi profesori. împotriva acestor locuri şi împotriva acestor oameni îşi exercită astăzi teroarea poliţia culturală a d-lui Chişinevski... Nu mai e nevoie să amintim ce se întîmplă de cîtva timp în Ţară: mii de cărţi puse la index, biblioteci întregi „epurate", milioane de exemplare din marii noştri autori confiscate, manuscrisele clasicilor ca şi documentele istoriei noastre duse în Rusia sau distruse, profesorii universitari zvîrliţi în stradă sau în închisori şi 29 înlocuiţi, pe catedre, cu agenţi străini, scriitorii şi artiştii muritori de foame în bordeiele lor sau în temniţe etc, etc. Toate acestea sa ştiu. Ceea ce se ştie mai puţin, sunt consecinţele, de o extrema gravitate, ale acestui metodic asasinat al culturii româneşti. Căci nu e vorba numai de o sincopă trecătoare, aşa cum îşi închipuiau! unii din noi pînă mai acum un an, doi. E vorba, pur şi simplu, da un masacru cultural pînă în cele mai mici amănunte. Se urmăreşte] lucid şi sîrguincios, decapitarea noastră spirituală. O asemenea decapitare spirituală se poate dobîndi cu preţul a o mie sau a zecej mii de creatori şi intelectuali; dar, din nefericire, ea se poatel dobîndi... I Şi se poate dobîndi pentru că, astăzi, orice se poate improviza în lume, afară de structura unei culturi. Ne trebuie cel puţin şaisprezece ani ca să pregătim un profesor de liceu. Ne-au trebuit trei veacuri ca să avem un Mihai Eminescu sau un Nicolae Iorga. Şi să nu ni se răspundă de către unii patrioţi optimişti că, la urma urmelor, ne putem lipsi de cultură, mulfumindu-ne cu o bună agricultură. Din nenorocire, una fără alta nu se poate. Admirabilii plugari din trecutul nostru nu erau nişte „inculţi"; dimpotrivă, ei erau mult mai cultivaţi decît plugarii din ziua de azi; numai că aparţineau unui alt tip de „cultură" decît cea care începea cu învăţarea alfabetului şi se' încheia cu cetirea jurnalului de dimineaţă. Momentul istoric contemporan ne-a impus un anumit tip de j cultură: cel alfabetic. Pe acest nivel, al scrisului, suntem obligaţi să I ne impunem şi noi creaţiile noastre spirituale, aşa cum o facem de 1 altfel, şi nu fără succes, de vreun secol încoace. Vrînd, nevrînd, o naţiune îşi menţine identitatea spirituală prin propria ei cultură, şi un Stat îşi justifică existenţa lui istorică prin creaţiile culturale ale unora din membrii săi. Au fost şi oameni care au crezut tocmai contrariul. („Cînd aud cuvîntul cultură uni vine să scot revolverul!") Dai am văzut unde a dus asemenea concepţie aculturală a Statului. Astfel stînd lucrurile, şi ţinînd seama de asasinarea metodică a culturii româneşti sub ocupaţie, o răspundere fără margini apasă pe umerii celor care, în urma atîtor împrejurări fericite, se bucură astăzi de libertatea de dincolo de graniţele Ţării. Pe umerii acestor cîteva sute de intelectuali români — studenţi,

profesori, cărturari, scriitori, artişti — apasă astăzi, o misiune care ar fi făcut să şovăiască chiar titani ca Eminescu, Hasdeu, Iorga Pentru că nu mai e vorba, ca altădată, pur şi simplu de a ceti şi scrie cărţi, de a fi, cum se spune „intelectual". E vorba 30 i prelua o întreagă tradiţie spirituală, de a o păstra vie şi spor, de a o îmbogăţi şi, mai ales, de a o preface în aşa fel încît ea oată face faţă zguduirilor tragice de mîine. Pentru că, să nu ne ipuim că, mîine, ne vom putea întoarce la aceleaşi valori cultucare ne-au nutrit adolescenţa şi tinereţea. Şi aceste valori urale, ca şi toate celelalte valori, vor trebui prefăcute şi ogăţite, dacă voim să supravieţuim ca fiinţă spirituală autoă în lumea de mîine. Sub dictatura domnului Chişinevski, ienea valori nu numai că nu pot fi îmbogăţite, dar ele sunt ite pînă în rădăcină. Suntem ameninţaţi să nu mai găsim, la cere, decît scrumul. (Şi, în cultură, ştim ce poate însemna t cuvînt: scrum ...) De aceea spuneam că sarcina pe care ntul istoric contemporan o aşază pe umerii elitei româneşti de firave!) din străinătate ar fi făcut să şovăiască chiar geniile mai cutezătoare ale neamului nostru: pentru că, pe de o parte, e acestor cîteva sute de intelectuali să păstreze vie o tradiţie tuală pe care multe mii anevoie ar fi putut-o continua; iar pe tă parte, li se cere să o prefacă în consonanţă cu momentul luţionar în care se află integraţi, moment ale cărui proporţii şi sitate ne sunt încă necunoscute. Identitatea şi continuitatea uală a neamului nostru în noua etapă a istoriei universale de d inaugurată depinde în primul rînd de capacitatea de adapşi creaţie a inteligenţei româneşti. Şi, în acest moment cu arat crucial pentru noi, ca şi pentru lumea întreagă, un destin 1, care e totodată şi un destin politic, se cere a fi purtat de a sute de intelectuali care, în marea lor majoritate, se trezesc care dimineaţă cu o singură, urgentă problemă: aceea a pîinii Bl acea zi... II Momentul politic contemporan se cristalizează tot mai clar, ca u şi implacabil război religios. Cei care judecă istoria ultimirii şi se pregătesc să înţeleagă istoria anilor care vin la lumina actelor sociale şi a tensiunilor politice din secolul al XX-lea să nu înţeleagă nimic din tot ce s-a întîmplat şi, mai ales, din ini e se va întîmpla în jurul nostru. Nu e vorba numai de opoziţia Hfe două ideologii politice, ci, în primul rînd, de apariţia în ui istoric a unei mistici revoluţionare, care tinde cu necesitate inderea ei victorioasă pe toată suprafaţa planetei şi, ca atare, 31 la nimicirea oricărei rezistenţe, de orice natură ar fi ea. Că aceasu mistică aşa-zisă revoluţionară echivalează în realitate cu o reîntoan cere la situaţii istorice de mult apuse o ştiu, din nefericire, toati aceste neamuri care suportă teroarea ocupantului. Dar pentri înţelegerea exactă a momentului pe care-1 trăim nu ne e de nici iul folos descoperirea contradicţiei între mistica revoluţionară de lJ care se revendică ocupantul şi între instrumentele lui, şi purtareJ lui, cum se spune, „pe teren". Că această „revoluţie" se traduce! „pe teren", cu o neo-iobăgie mai cumplită decît toate robiile cunos-l cute pînă acum în istorie; că, în realitate, se urmăreşte anularea tuturor progreselor spirituale dobîndite în această parte a lumii da la Socrate încoace — lucrul se ştie şi s-a spus de nenumărate ori« Asta nu schimbă, însă, întru nimic situaţia. Important, pentru noi» este să înţelegem limpede care e soarta valorilor culturii româneşti în acest război religios în care, cu sau fără voia noastră, ne aflăm angajaţi. Aminteam în articolul trecut măsurile de desfiinţare a culturii noastre naţionale, puse în aplicaţie de către

autorităţile de ocupaţiei Este evident că se urmăreşte nimicirea noastră ca unitate etnică şl spirituală autonomă. Este, iarăşi, evidept că, purtători ai unui război religios de proporţii mondiale, inspiratorii şi executanţii dlui Chişinevski ştiu că o asemenea nimicire nu poate să fie dusă! la bun sfîrşit decît prin exterminarea elitelor noastre intelectuale.! Să nu uităm, însă, că, în optica războiului religios, distrugerea! spiritualităţii adversarului — a zeilor, miturilor, simbolurilor lui,1 sau pur şi simplu, a izvoarelor lui de creaţie — are totodată un sensl politic. Unul din semnele caracteristice ale timpurilor noastre este» şi acesta: că centrul de greutate al luptelor politice s-a deplasat de« pe planul economic, social sau politic propriu-zis, pe cel spiritual.» Aşa s-a întîmplat, de altminteri, în toate marile cotituri ale istoriei;» aşa s-a înumplat, ca să nu amintim decît pe cele mai recente, înB Revoluţia Franceză, în 1848, în Revoluţia Rusă. De data aceasta,» însă, este vorba de ceva mai mult: victoria politică nu mai Însem-B nează numai triumful unor anumite valori spirituale asupra altor I valori spirituale, ci implică şi exterminarea purtătorilor valorilor 11 spirituale contrarii. Pe plan pur politic, prin urmare, adversarul I Nr. 1 al ocupantului este „intelectualul", adică: cel care are acces 1 la concepte, cel care nu numai că simte, instinctiv, tot ce-1 desparte I' de ocupant, dar şi înţelege motivele adînci pentru care se simte I despărţit şi, mai ales, e conştient de toate implicaţiile politicii de J 32

pcupaţie. Orice intelectual care n-a aderat la imperialismul religios ni ocupantului, cu alte cuvinte orice intelectual care nu şi-a trădat propria sa vocaţie (care e aceea de a gîndi şi hotărî în deplină liberte), este ursit celui mai sîngeros Katyn pe care-1 vor cunoaşte Ule noastre. Pe vremea lui Napoleon, orice soldat îşi purta în miţă bastonul de mareşal. Astăzi, oricine este înzestrat prin >i ;iţic să gîndească, să creeze, să înţeleagă, să prevadă — îşi cu sine sentinţa de moarte, oriunde s-ar afla el. Executarea (ei depinde, evident, de împrejurări; ea poate fi amînată sau ^Krovizoriu suspendată; ea nu poate fi, în nici un caz, anulată. Hm-ul intelectualilor nu exclude, de bună seamă, o altă lungă ■iu de Katyn-uri, unele din ele deja împlinite, altele în curs de ^Bire. Ceea ce voim să subliniem este doar faptul că, în pofida aparenţelor, numai exterminarea intelectualilor are, astăzi, icnmificaţie politică. Astfel stînd lucrurile, orice intelectual român de dincoace de prtina de fier este (repetăm: pe plan politic) un adversar Nr. 1 al ritului. Faptul că se află dincoace de cortină îi agravează, în acestuia din urmă, vina; căci, nu numai că nu-1 mai are la riţie pentru inevitabilele deportări sau asasinate; dar intelec(e dincoace de cortină e liber să-şi vadă de treabă, adică: e •şi cultive propria sa vocaţie, să-şi desăvîrşească pregătirea-ică, şi, mai ales, să gîndească, să judece şi să hotărască herit de nimeni. Oamenii liberi şi cu acces la concepte se nează simţitor pe tot globul, dar ei sunt sortiţi unei grabnice ji dincolo de Cortina de fier. A gîndi şi a-ţi iubi şi păstra este cea mai gravă culpă politică de care se poate face un om în optica războiului religios. Aşadar, nu pentru că să adere sincer la rîndurile ocupantului este primejdios un :tual (în marea lor majoritate, toate neamurile subjugate să o facă), ci, în primul rînd, pentru că „intelectualul" ră-s el însuşi, adică rămîne un gînditor liber. i uşor de înţeles condamnarea la moarte, din principiu, a tuturor tualilor. Noua fază a istoriei universale în care suntem pe de a intra nu numai că acordă intelectualului o misiune i şi politică de prim plan (cercetările atomice şi consecinţele hnocraţia şi „managerii" etc), dar le încredinţează de aseme-iluţionarea tuturor problemelor rămase deschise prin descom-:a societăţii burgHezo-capitaliste; şi care, evident, nu sunt i probleme social-economice, ci în primul rînd spirituale. 33

Dacă, în zonele încă libere ale planetei, aceşti intelectuali nu vor găsi soluţii, în timp util, tuturor acestor probleme, lumea e ursită haosului pentru multe generaţii. Orice intelectual care nu-şi trădează menirea — deci: care gîndeşte şi creează — contribuie la continuitatea şi sporirea unui mediu spiritual din care se vor desprinde noile mituri şi valori ale lumii de mîine. Căci, să nu uităm, nu atît de valorile spirituale şi culturale deja înregistrate de istorie au groază purtătorii războiului religios, cît de noile formulări şi de noile creaţii spirituale, singurele în stare să satisfacă o conştiinţă contemporană şi să soluţioneze conflictele provocate de prefacerile celorlalte veacuri. Nu de lumea veche se teme ocupantul, ci de lumea nouă, pe care omul liber, dacă izbuteşte să rămînă liber, va şti, pîhă la urmă, s-o creeze. Căci nu există situaţie istorică la care omul să nu poată găsi răspunsul; evident, cu o singură condiţie: răspunsul să fie căutat de cei competenţi, de cei care ştiu că la orice întrebare se răspunde printr-un act de liberă creaţie spirituală. De răspunsul acestor oameni liberi, de actele lor de creaţie spirituală se teme ocupantul — şi de aceea se străduieşte, pretutindeni unde poate s-o facă, să-1 anihileze. Este lesne de înţeles, la lumina celor de mai sus, că destinul culturii române angajează, de fapt, însuşi destinul neamului românesc. Vom încerca să analizăm în articolul viitor consecinţele acestui dramatic transfer de misiune.

ni Cît ar părea de paradoxal, noua etapă a istoriei universale în care ne pregătim să intrăm se deschide sub semnul primatului spiritualului. Nu numai pentru că, aşa cum am arătat în articolele trecute, ne aflăm angajaţi într-un război religios provocat şi întreţinut de ciocnirea între concepţii potrivnice despre om şi libertatea omenească, dar şi pentru faptul că, în această nouă etapă a istoriei universale care se deschide în faţa noastră, nici o altă naţiune în afară de Statele Unite şi Rusia sovietică nu-şi vor putea manifesta autonomia lor absolută decît pe planul spiritual. Supravieţuirea unei naţiuni, ca şi confirmarea succesiunii sale istorice, se va judeca pe măsura

creaţiilor ei spirituale. Vom asista la acest straniu fenomen: o naţiune bucurîndu-se de o situaţie privilegiată, în sînul comunităţii continentale din care face parte, nu datorită 34 bogăţiilor solului sau gradului ei de industrializare, ci numărului şi calităţii artiştilor, scriitorilor sau cărturarilor ei. Poziţiile se vor cîştiga sau se vor pierde nu pe cîmpul de luptă, nici la masa verde — ci în universităţi, laboratoare, biblioteci sau muzee. Incepînd de la o anumită dată într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, un neam va fi în măsura în care va crea nu bunuri materiale — ci valori spirituale. De altfel, întotdeauna istoria a ţinut seama exclusiv de creaţiile spirituale, iar justificarea existenţei istorice a unui neam a fost întotdeauna de ordin spiritual. De data aceasta, însă, e vorba de ceva mai mult: însăşi Istoria, ca atare, tinde să se reducă exclusiv la creaţia valorilor spirituale. Asta de bună seamă datorită faptului că noua epocă în care ne pregătim să intrăm e chemată să realizeze o nouă şi mai autentică eliberare a omului. Iată, deci, cum cultura se substituie politicului. Căci îndeletnicirea de a cîştiga pentru neam o soartă optimă, asigurîndu-i în primul rînd independenţa şi dezvoltarea sa firească, nu va mai putea fi executată pe temeiul elementelor politice, economice sau militare ale naţiunii — ci aproape exclusiv pe temeiul realităţilor sale spirituale. Un neam creator de valori culturale va putea supravieţui şi propăşi în noile rînduiri politice ale lumii de mîine — în timp ce un neam sterp sau de mediocre capacităţi creatoare îşi va pierde cu vremea autonomia şi, ca atare, pînă la urmă, propria sa fiinţă. în asemenea împrejurări, care sunt posibilităţile culturii româneşti? De forţele ei creatoare în trecut nu avem nici un motiv să ne îndoim. Dar am văzut că sub dictatura lui Chişinevski, elitele noastre sunt metodic decimate. Pe de altă parte, se cere creatorilor români un mare efort de reînnoire, pe care artiştii, gînditorii şi scriitorii din ţară nu-1 mai pot face, izolaţi cum sunt de restul lumii civilizate. Reînnoire, evident, care nu înseamnă înstreinare, nici imitaţie artificială a mişcărilor culturale din Apus. Dar nevoia de reînnoire se simte pretutindeni în lume şi de rezultatele ei depinde în mare măsură însăşi valoarea omenirii civilizate şi fecunditatea noii etape a istoriei universale către care ne îndreptăm. Cu alte cuvinte, ni se cere şi nouă, ca şi altor naţiuni, dacă voim să supravieţuim ca atare, ca naţiune, o colaborare tot mai activă la opera de reînnoire spirituală generală. Nu ne mai putem mulţumi, chiar dacă am vrea, cu ceea ce am făcut pînă acum. Ni se cer nu opere „cosmopolite" — care nu pot fi decît pseudo-creaţii hibride — dar ni se cere să depăşim provincialismul oricărei culturi de circulaţie 35 exclusiv interioară, aşa cum a fost pînă mai deunăzi cultura românească. Ni se cere, în orice caz, un stil de viaţă spirituală care să corespundă momentului istoric care se desluşeşte sub ochii noştri. Or, acest moment istoric este, cu sau fără voia noastră, supranaţional, continental, ecumenic. Acest stil de viaţă spiritual se va răsfrînge şi în orînduirile economice, sociale şi politice ale viitorului apropiat, care se vor naşte firesc, şi conform capacităţilor creatoare ale fiecărui neam în parte, din însăşi lupta pentru o mai autentică eliberare a omului. Lupta aceasta chiar, începută, se va îndîrji treptat în anii care vin. Dar un asemenea stil de viaţă spirituală nu-1 pot presimţi, nutri şi organiza decît elitele spirituale ale fiecărei naţiuni, „intelectualii" ei. Care este, însă, condiţia „intelectualilor" români de peste graniţe, singurii liberi să împlinească vocaţia, singurii de la care am fi îndrituiţi să aşteptăm creaţiile de mîine, adică: asigurarea perenităţii noastre naţionale? în primul rînd trebuie să amintim că numărul acestor intelectuali este, în comparaţie cu cel al vecinilor noştri, foarte redus. Emigraţiei de peste o sută de mii de maghiari îi corespund doar cîteva mii de români. Reînnoirea spirituală de care vorbeam mai sus va fi astfel, la noi, mai anevoie de dobîndit decît la alte neamuri vecine. în al doilea rînd, intelectualii români trăiesc, în marea lor majoritate, în cea mai neagră mizerie. Că au supravieţuit pînă acum, că supravieţuiesc încă, nu e spre lauda nimănui — căci în Occident nu se moare de foame. Dar întrebarea este cîţi au supravieţuit şi supravieţuiesc ca intelectuali, cîţi, adică, îşi pot continua vocaţia şi meseria. Căci pentru România de mîine, ca şi pentru eventualele federaţii în care ea se va integra, nu e important ca un scriitor sau un matematician să supravieţuiască lucrînd într-o fermă sau într-o mină de cărbuni, ci să supravieţuiască în calitatea lui de intelectual, adică să-şi poată desăvîrşi propria lui vocaţie. Pentru aceşti intelectuali s-a făcut foarte puţin, şi se ştie cum şi cine a făcut. Dar o bunăvoinţă, ca zece bunăvoinţe, nu sunt de ajuns. Ar trebui să se înţeleagă de pe acum, şi cît mai e timp, că destinul culturii româneşti de mîine se află în mîinile puţinilor intelectuali şi studenţi care supravieţuiesc peste graniţe; că acest destin al culturii româneşti echivalează cu însuşi destinul politic al României de mîine; că ne aflăm angajaţi într-un moment istoric nou şi vor supravieţui numai acele neamuri care vor crea, în timp util, un stil de viaţă corespunzător vremurilor noi către care ne îndreptăm; şi că fiecare intelectual care se îmbolnăveşte de 36 i¥»f' 11

tuberculoză sau îşi iroseşte puterile într-o muncă pentru care n-a fost făcut echivalează cu o înfrîngere politică viitoare a neamului întreg. * Şi acum să lăsăm generaţiilor viitoare dreptul să ne judece, la lumina tuturor evenimentelor care vor avea loc între clipa cînd scriem rîndurile de faţă şi ceasurile — pe care le nădăjduim fericite! — cînd ne vor judeca...

(Uniunea Română, ianuarie-martie 1949) ORA DOUĂZECI ŞI CINCI Zilele acestea a apărut, în „Feux Croises", una din cele mai importante colecţii franceze de autori străini, romanul La Vingt-Cinquitme Heure al lui Const-Virgil Gheorghiu (traducere din româneşte de Monique SaintCome, Edition Pion). Cartea e prezentată de însuşi directorul Colecţiei, Gabriel Marcel, printr-o admirabilă, profundă şi caldă prefaţă; cea dintîi prefaţă pe care acesta a scris-o unei cărţi apărute în, feux Croises". Evenimentul depăşeşte cu mult semnificaţia pe care o poate avea o manifestare literară românească peste graniţe, cît ar fi ea de strălucită. Ne amintim de entuziasmul şi mîndria pe care le-a trezit, în Ţară, prefaţa prin care Romain Rolland „lansa" un nou şi mare „scriitor francez": pe Panait Istrati. De astă dată e vorba de altceva, şi de ceva mai mult. Panait Istrati a scris direct în franţuzeşte, şi s-a impus ca un scriitor francez — cu toate avantagiile şi riscurile pe care le poartă cu sine o asemenea substituire a instrumentului de expresie. Const.Virgil Gheorghiu este un scriitor român, care a scris şi scrie în româneşte, şi succesul lui în străinătate se răsfrînge asupra întregii literaturi române, ca atare. Şi încă o deosebire, tot atît de esenţială: Panait Istrati aducea în povestirile şi romanele sale amintirile unei lumi apuse şi peisagiile Dunării şi Orientului Apropiat, care făceau pe atîţia din cititorii lui ne-români să aibă impresia că ascultă o nouă versiune a O mie şi una de nopţi. Const.Virgil Gheorghiu prezintă, dimpotrivă o Românie şi o Europă Centrală sfîrtecate de cea mai implacabilă contemporaneitate: războiul, persecuţiile de tot felul, „eliberarea". Ceva mai mult: Ora 25 antici37 pează chiar tragedia care încă nu este contemporană, dar pe care umilirea crescîndă a omului o lasă de pe acum să se întrevadă. „Acest frumos roman, acest roman teribil", după cum scrie Gabriel Marcel, revelează drama transformării omului într-un număr, simplu rob al maşinii, robot el însuşi, utilizat pe rînd de toţi stăpînii pe care îi ridică soarta. Nu vom încerca să rezumăm, nici să discutăm valorile literare ale acestui roman, care se aşază alături de cele mai mari cărţi ale secolului nostru. Socotim că este de datoria fiecărui român să-1 citească, nu numai pentru că este vorba de cea dintîi creaţie literară importantă a emigraţiei româneşti, ci şi pentru că revelează un aspect al istoriei contemporane pe care încă nici un alt scriitor european sau american nu 1-a pus în lumină cu atîta claritate şi atît de pătrunzător. Este, în fond, prima operă literară în care se oglindeşte teroarea istoriei contemporane, istorie care însemnează, pentru imensa majoritate a globului, fie moartea, fie transformarea în maşină, depersonalizarea, dezumanizarea. Căci „Pămîntul a încetat de a mai aparţine oamenilor", după cum spune unul din personagiile Orei 25... Am fost printre aceia care, citind manuscrisul românesc al acestui roman, am avut de la început sentimentul că ne aflăm în faţa unei cărţi menite unei cariere mondiale. „Je ne doute pas que bien d'autres traductions ne suivent, sans quoi ce serait â deses-perer" 1, scrie Gabriel Marcel în prefaţă. Căci, „Le livre de M. Gheorghiu vient en son lieu et â son heure. Je souhaite qu'il soit Iu et passionnement commente par des hommes assez honnetes pour ne pas chercher un refuge dans cette pensee trop commode que tout ce qui est evoque ici se passe loin de nous, en Roumanie ou en Allemagne.. ." 2 Filozoful francez găseşte în cartea compatriotului nostru un avertisment pentru întreaga umanitate civilizată; avertisment pe care-1 agravează „ce qui se passe dans le pays natal de M. Gheorghiu..., Ies conditions de plus en plus inhumaines auxquelles sont soumis de millions et de millions d'etres..."3 1 „Nu mă îndoiesc că vor urma multe alte traduceri, fără de care ar fi exasperant" (N. ied.) 2 „Cartea Dlui Gheorghiu vine la locul cuvenit şi la momentul potrivit. Aş dori să fie citită şi comentată cu pasiune de oameni suficient de oneşti pentru a nu căuta un refugiu în ideea prea comodă că tot ce e evocat aici se petrece departe de noi, în România sau în Germania..." (N. ied.) 3 „ceea ce se petrece în patria Dlui Gheorghiu..., condiţiile din ce în ce mai inumane la care sînt expuse milioane şi milioane de fiinţe..." (N. ied.) 38 Marele merit al lui Constantin-Virgil Gheorghiu este că a scris un foarte frumos roman' folosind evenimentele ultimilor şapte-opt ani, fără a cădea, totuşi, în cursele pe care le întinde literatura istorică sau literatura politică. Deşi personagiile sale trăiesc sub teroarea cea mai cumplită a oamenilor şi instituţiilor create de istoria contemporană, autorul e detaşat, obiectiv, aproape distant. Nicăieri nu străbate dorinţa de „propagandă", de părtinire; unii români sunt tot atît de cruzi ca şi unii unguri, germani sau ruşi. Toate poliţiile sunt inumane, chiar dacă în beciurile unora se bate mai puţin; toate lagărele sunt degradante, chiar dacă nu fiecare din ele are alături un crematoriu. E vorba de ceva mai mult decît de păcatele unor guverne sau excesele unor naţiuni: e vorba în această Ora 25 (ora ireală „cînd chiar Mesia dacă ar veni n-ar mai putea schimba nimic..."), e vorba de desfiinţarea omului de către o societate mecanizată în spirit, în sînge, în carne... Spuneam că apariţia Orei 25 însemnează mai mult decît un eveniment literar. înseamnă, în primul rînd, o judecată românească, făcută de un român, a societăţii şi istoriei contemporane. O judecată de care, într-un fel sau altul, se va ţine seama. Dar care, oricare i-ar fi soarta pe care i-o rezervă viitorul, marchează de pe acum o creaţie a noii spiritualităţi româneşti; acea spiritualitate pe care, pregătită de toate încercările războiului şi emigraţiei, o elaborează românii care sunt încă liberi să se exprime.

Dar apariţia Orei 25 este semnificativă şi din alt punct de vedere. Alături de aceste manifestări spirituale, artistice sau ştiinţifice, această carte validează, în faţa noastră şi în faţa străinătăţii, forţa de creaţie românească autentică, nesusţinută şi nepromovată de nici un efort oficial. îşi face astăzi loc, în diferite părţi ale lumii, o „rezistenţă românească" victorioasă în sălile de concerte, de cursuri şi de conferinţe, în vitrinele librăriilor, în redacţiile marilor publicaţii periodice, ştiinţifice sau literare. Toate aceste manifestări culturale româneşti se fac nu numai fără sprijinul legaţiilor şi ataşaţilor aşa-zişi culturali — ci împotriva lor. Pe vremuri, curtoazia guvernelor îngăduia o serie de „manifestări" care rămîneau, ca toate manifestările oficiale, sterile. Astăzi, oamenii dlui Chişinevski au misiunea să împiedice, prin orice mijloace, orice manifestare a românilor liberi de dincolo de Cortina de fier. Cu toată greutatea pe care le-o acordă situaţia lor oficială, nu reuşesc întotdeauna. Şi asta este unul din.puţinele semne bune pe care ni le îngăduie timpurile de astăzi... - {Uniunea Română, martie 1949) 39 REVOLUŢIONARI CU NORMATIV Tragedia neamului românesc se mai numeşte, pentru unii „ideologi" din ţară, revoluţie. Sub protecţia armatelor sovietice — sau, cum li se mai spune, eliberatoare — s-ar împlini o viguroasă răsturnare de valori: în locul forţelor „burghezo-moşiereşti", care au dominat pînă mai ieri cultura şi politica românească, se ridică astăzi elementele creatoare aparţinînd singurelor clase productive, muncitorimea şi ţărănimea. Marea revoluţie ar fi deja dezlănţuită. Concomitent cu desfiinţarea claselor reacţionare, ar avea loc primele manifestări ale unei spiritualităţi autentic populare, ţinută pînă acum în întuneric de către „dictatura" partidelor burgheze. Aceasta ar fi, pe scurt, explicaţia dialectică (bineînţeles, leninisto-stalinistă) a momentului istoric contemporan. ţ Nu discutăm ridicolele afirmaţii ale acestei teze (formulată deja de Marx şi Engels, reinterpretată de Lenin, Stalin şi Jdanov). Nu mai întrebăm cum a fost asuprită ţărănimea în singurul stat care a făcut cea mai radicală reformă agrară cunoscută în lume, şi a făcut-o paşnic şi de bună voie, într-un stat al cărui cel mai popular partid se numea partidul naţional-ţărănesc, iar singurul partid zis conservator, partidul liberal, îşi propunea (şi în parte a şi făcut-o) să ridice zece mii de şcoli rurale; într-un stat ai cărui cărturari şi scriitori sunt, în marea lor majoritate, fii sau nepoţi de ţărani; a cărui literatură, în mai puţin de un sfert de veac, a cunoscut trei mari curente ţărăneşti (sămănătorismul, poporanismul, gîndirismul); a cărui singură filozofie a fost creată de trei gînditori obsedaţi de peisajul satului lor natal (Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Nae Ionescu); al cărui prim mare roman se numeşte Ion... Nu întrebăm şi nu discutăm, pentru că nu avem cu cine. Slugile care ţin astăzi condeiul în mînă în ţară nu ne interesează. Iar r,tăpînii lor n-au învăţat încă româneşte. Toate lucrurile acestea sunt, de altfel, cunoscute de orice om de bună credinţă. Eliberarea ţărănimii începuse de mult în ţara românească şi desăvîrşirea acestei eliberări nu avea nevoie nici de Ana Pauker, nici de Chişi-nevski. Sub „dictatura burghezo-moşierească", ziarele erau pline de articole şi reportagii punînd în lumină greutăţile cu care luptă ţărănimea şi muncitorimea. Nici o cenzură n-a împiedicat apariţia Cîntecelor de miner ale lui Aron Cotruş sau reportajelor revoluţionare ale lui Geo Bogza, cum se. interzic astăzi, într-o republică aşa-zis populară, Doina lui Efninescu, întreaga lirică ţărănească 40 modernă, de la Octavian Goga la Nichifor Crainic, sau Răscoala şi Ion ale lui Liviu Rebreanu. Dar, aşa cum arătam cu alt prilej, problema lui Chişinevski nu e încurajarea valorilor populare româneşti, ci, dimpotrivă, desfiinţarea lor; în jargon dialectic, revoluţia! Să vedem ce a dat această faimoasă,.revoluţie" în România. Să vedem care sunt oamenii „noi" ridicaţi de.dinamica revoluţionară din masa anonimilor care, ni se spune, tace de atîtea veacuri. Orice revoluţie, bună sau rea, are cel puţin meritul de a cristaliza, fulgerător, o nouă selecţiune naturală. în orice revoluţie apar, într-adevăr, oameni noi, se dezlănţuie iureşul din adîncul neamului, se selecţionează, firesc, personalităţi puternice şi creatoare, care, poate, în alte timpuri, ar fi vegetat într-un colţ uitat de ţară. Aşa s-a întîmplat în Revoluţia franceză, aşa s-a întîmplat şi la noi cu Tudor Vladimirescu, cu Avram Iancu, cu Horia, Cloşca şi Crişan. Aşa s-a întîmplat chiar în Rusia. Dar numai la început, numai cît timp revoluţia era în marş. îndată ce clanul stalinian a pus cu totul mîna pe putere, selecţia valorilor nu s-a mai făcut, firesc, dinlăuntrul masei revoluţionare, ci a fost confiscată de biroul politic al partidului, de oamenii de „încredere" ai şefului. Ca în orice dictatură; sau ca în orice „partid burghez". Ce s-a întîmplat la noi în ţară prin instalarea la putere a ocupantului? în loc de faimoasa „revoluţie" (în care credeau unii naivi), menită să scoată la lumină adevăratele valori populare, a avut loc „selecţia" determinată de raporturile personale ale „revoluţionarilor români" cu şefii ierarhici din U.R.S.S. Tot ce se cerea acestor „revoluţionari" era să fie... de „încredere", adică, să asculte orbeşte de normativul sosit în fiecare seară de la Moscova. „Selecţia" s-a făcut destul de repede: un Lucreţiu Pătrăşcanu, cu tot oportunismul lui, şi-a îngăduit şi unele opinii personale, şi a fost surghiunit într-un lagăr. Ana Pauker, care învăţase bine lecţia înainte de a-şi lua cetăţenia sovietică, dimpotrivă, nu acţiona dialectic decît după ce cerea, telefonic, instrucţiuni de la Moscova; şi aţi văzut ce-a ajuns: personalitatea cea mai revoluţionară din Balcani. Acelaşi fenomen ne întîmpină şi în cultură. Scriitorii, cărturarii, gazetarii promovaţi astăzi de „revoluţia

proletară" sunt cei care respectă întru totul normativul sovietic. Nu ţi se cere nimic: nu ţi se cere să fii nici ţăran, nici proletar, nici măcar marxist. Poţi fi boier, moşier, sau miliardar — cu o singură condiţie: să urmezi 41 normativul literă cu literă. Unde sunt ţăranii şi muncitorii ridicaţi de „revoluţie"? în ziare şi reviste întîlnim tot nume cunoscute, nume „ilustre" cu mulţi ani înainte de „revoluţie". Ce e revoluţionar în opera unui Mihail Sadoveanu, pe care H. Sanielevici îl demasca, încă din 1912, drept prototipul scriitorului conservator? Care e vocaţia revoluţionară a lui Mihail Ralea, care de la 26 de ani nu s-a mai dat jos din maşină, a fost deputat şi ministru sub nenumăratele guverne burghezo-dictatoriale, a trăit întotdeauna ca un „boier" şi declara că singurele lui beatitudini filozofice sunt cecurile de la o sută de mii de lei în sus? Alţi mari revoluţionari promovaţi de regimul sovietic sunt Victor Eftimiu (care avea un singur ideal: să-şi transforme economiile în aur şi să-şi calce smokingul la Londra), Suchianu (a cărui mare obsesie — evident, revoluţionară — era să-şi replanteze părul, de timpuriu pierdut, fir cu fir), Zaharia Stancu (bine cunoscut cîtorva milionari, încă de pe timpuri, cînd şantajul se numea libertatea presei), Brelika-Breslaşu (celebru, în epoca pre-revoluţionară, exclusiv prin versurile lui uşor pornografice şi o tulburătoare colecţie de pipe), Alexandru Rosetti (boier, amic al dictatorilor şi filolog) şi alţii cam de acelaşi fel. Nu ştim ce-a fost dl Chişinevski în acei cîţiva ani pe care, se spune, i-ar fi pierdut în România. Probabil vînzător de stambă, sau cam aşa ceva. In orice caz, nu 1-a supărat nimeni. Acest „revoluţionar" şi-a văzut de treabă, aşa cum şi-au văzut fiecare de treburile lor (şi unii chiar foarte bine), toţi ceilalţi revoluţionari în timpul acelei „negre dictaturi burghezo-moşiereşti" care îngăduia unui Lucreţiu Pătrăşcanu să-şi facă propagandă la procese şi în Parlament, şi îngăduia unui Miron Paraschivescu să elogieze pe poeţii sovietici în timp ce soldaţii români cădeau pe cîmpiile Basarabiei. Aceasta a fost vocaţia revoluţionară a „oamenilor noi" de astăzi şi acesta a fost martiriul lor sub dictatura burghezo-fascistă: şuetele la cofetăria Nestor, metresele, depozjfele la Bancă (în devize forte). Dacă înapoia acestui trivial oportunism nu s-ar ascunde trădarea de neam şi ţară, asemenea personagii cultural-revolu-ţionare ar fi vrednice de Moftul lui Caragiale. Din nefericire, revoluţia pe care o învaţă ei sîrguincios în normativele sovietice a deschis pînă astăzi zeci de mii de morminte de ţărani şi de muncitori români şi ameninţă să ne poarte neamul întreg, ca o procesiune fără sfîrşit de stafii şi schelete, departe, peste stepele Rusiei, în cîmpurile morţii. Căci acesta este 42 preţul care se cere cozilor de topor, trădătorilor de neam şi ţară, spionilor, informatorilor şi instrumentelor ocupantului: să-şi ucidă, pînă la urmă, pe ai lor. (UniuneaRomână, aprilie 1949) SCRISUL ŞI MISIUNEA LITERATURII Rugat să-şi dea părerea, pe vremea faimoasei controverse între Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea cu privire la „artă pentru artă" sau „artă cu tendinţă", Caragiale ar fi răspuns: „Nici una, nici alta: artă cu talent!" Fireşte, răspunsul acesta era dat mai mult în glumă, aşa cum obişnuia Caragiale să răspundă de cîte ori era vorba de o problemă serioasă. Dar, chiar aşa fiind, este el atît de superficial pe cît pare? Nu ştim ce însemna „talent" pentru Caragiale. Dar credem că orice definiţie s-ar da „talentului literar", acesta din urmă presupune vocaţia. Scrie bine acel scriitor care, înainte de orice preocupare teoretică („tendinţă", „artă pentru artă" etc.) simte nevoia de a scrie, aşa cum un muzicant simte nevoia să facă muzică sau un matematician să gîndească matematic: „simte nevoia", adică: nu poate trăi altfel, nu poate trăi fără să scrie. Publicarea, difuziunea, succesul sau insuccesul cărţilor pe care le scrie sunt elemente secundare. Ele pot promova o vocaţie literară, sau o pot atenua; în nici un caz nu o pot decide, nici zădărnici. într-un anumit sens se poate spune că scriitorul, ca şi artistul creator în genere, constituie un mod de a fi specific, deosebit de celelalte moduri de a fi îngăduite omului în Univers (religios, economic, politic etc). Scriitorul, ca şi artistul în general, întîmpină în actul său de creaţie Timpul şi luptă cu el. Asta nu însemnează numai că orice operă de artă se realizează într-un timp concret, istoric, diferit de la clipă [la clipă] şi de la loc la loc (altul era timpul istoric al Divinei Comedii, altul al lui Madame Bovary); căci şi celelalte îndeletniciri umane se săvîrşesc, cu exclusivitate, tot într-un trmp istoric (orice operaţie economică, sau politică, e legată de „moment"; adică, ţine seama — sau presupune — toată „istoria" care, împlinindu-se, aşa cum s-a împlinit, a făcut posibil acel moment). Dar, spre deosebire de asemenea îndeletniciri, * creaţia literară, ca şi celelalte creaţii artistice, se săvîrşeşte luptînd totodată cu timpul istoric în care ele se împlinesc. Luptînd — adică 43 ■ împotrivindu-se lui, încercînd să-1 ignore sau să-1 depăşească. Orice operă de artă reflectează, într-un anumit fel, momentul istoric în care a fost concepută; nu ne putem închipui o Divină Comedie autentică scrisă în epoca romantismului german sau romanului naturalist, nici Education sentimentale scrisă în secolul al XVHI-lea sau în zilele noastre. Asta nu însemnează, însă, nici că aceste opere sunt importante pentru că oglindesc momentul lor istoric, nici că ele ne plac încă numai întrucît regăsim în ele o anumită epocă istorică apusă. Valoarea estetică şi

filozofică a Divinei Comedii — ca şi a Educaţiei sentimentale, de altfel — întrece cu mult valoarea lor, cum se spune, „documentară", de opere oglindind mai mult sau mai puţin desăvîrşit idealurile, preocupările şi mizeriile omului medieval sau burghezului francez din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Şi aceasta pentru simplul motiv că atît Dante cît şi Flaubert, prin însuşi faptul că au fost scriitori, că au avut, aşadar, o vocaţie care îi deosebea de contemporanii lor, trăind în marea lor majoritate o „existenţă istorică", limitată la „clipă" — au depăşit Timpul şi au regăsit acele situaţii sau perspective care se numesc greşit „universal umane". (Greşit — pentru că nu sunt întotdeauna universale, şi nu sunt exclusiv umane.) Se vorbeşte foarte mult astăzi de obligaţia pe care o are scriitorul de a oglindi, în opera lui, şi de a da seama totodată, de momentul său istoric. Asta au făcut-o scriitorii de cînd lumea şi fără să-i înveţe nimeni. Totul depinde ce se înţelege prin „oglindirea momentului istoric". Dacă ascultăm pe doctrinarii marxişti, ar însemna să se oglindească în opera de artă ultimul articol-program din Pravda. Un scriitor sovietic, ca şi un scriitor din ţările ocupate de sovietici, e dator să comenteze prin literatura lui tactica partidului comunist: să elogieze eroii istoriei ruse în 1942-44 şi să batjocorească „ideologia decadentă a imperialismului anglo-american" în 1947-49. Mîine, dacă tactica Sovietului Suprem se va schimba, se va schimba şi „momentul istoric" pe care trebuie să-1 reflecteze scriitorul: anglo-americanii vor putea deveni popoare progresiste şi vor fi atacate, în locul lor, cine ştie ce naţiuni retrograde sau ideologii subversive. Numai că în acest trist caz de iobăgire a omului nu mai e vorba de literatură — ci de maculatură politic-administrativă. Fie că se numesc nuvele sau romane, asemenea proze nu depăşesc, ca nivel teoretic şi libertate morală, normativul gazetelor de partid sau manifestul electoral. Ele sunt, bineînţeles, excelente documente istorice, 44 A*>

adică mărturisesc o anumită concepţie a omului, care pentru un militant marxist se numeşte democraţie, iar pentru nemarxişti poartă încă străvechiul nume de tiranie şi sclavie. Dar nu numai marxiştii pretind că cea mai importantă datorie a scriitorului este suprimarea momentului istoric. Nu numai marxismul (ca şi fascismul, de altfel; ca şi oricare alt fanatism, politic sau religios) cunoaşte o „literatură angajată". Şeful existenţialiştilor francezi, Jean-Paul Sartre, cere şi el, în numele doctrinei de la care se revendică, o „angajare" a scriitorului; adică imersiunea lui în „actual", în „momentul său istoric", fără nici o preocupare transis-torică, fără dorinţa de a scrie şi pentru alţi oameni, din alte timpuri sau din alte locuri. Nu e locul aici să discutăm o asemenea teză, căreia, de altfel, i s-au dat, din felurite părţi, răspunsuri definitive. Să ne oprim o clipă numai asupra acestei formule: „literatură angajată". Ce vrea să spună ea? Angajată-n ce? în momentul istoric contemporan scriitorului? Angajat, în chip deplin, nu poate să fie decît omul politic sau omul economic; adică, omul care vrea să se pretindă exclusiv istoric, creator şi prozator (dacă se poate crea o asemenea formulă!) de istorie. Dar un scriitor nu se poate substitui omului economic şi politic, chiar dacă ar voi s-o facă. E vorba de planuri diferite şi de activităţi spirituale autonome, dacă nu chiar divergente. Omul care se vrea şi se pretinde exclusiv istoric are o altă experienţă a timpului decît scriitorul; care, deşi trăieşte şi el, ca orice fiinţă istorică, în timp, e împins, totuşi, de propria lui vocaţie de artist să se smulgă dimensiunii timpului istoric şi să regăsească, dacă nu „eternitatea", cel puţin un „timp" cu ritmuri mai lente, timpul somnului, bunăoară, sau timpul ciclic, al tuturor miturilor şi religiilor arhaice. Deci, cum s-ar putea „angaja" un scriitor, ca scriitor? Vocaţia lui proprie este înainte de toate de ordin metafizic, care nu poate adera unui program, oricît de sublim ar fi acesta (şi nu prea vedem programe de angajament atît de sublime...). A fi scriitor, ca şi a fi artist, însemnează a fi la dispoziţia propriilor tale vocaţii, a fi încontinuu prezent ţie însuţi. Cineva spunea că geniul este atenţia la geniu. Acelaşi lucru e adevărat şi pentru oricare altă vocaţie: îţi realizezi chemarea, oricare ar fi ea, în măsura în care eşti liber să-i asculţi şi să-i urmezi îndemnul. Nu poate fi vorba de o astfel de „angajare" decît faţă de tine însuţi; mai exact, faţă de vocaţia ta (care, uneori, poate fi altceva decît ceea ce crezi că eşti tu însuţi...). 45 Asta nu înseamnă, evident, că un scriitor ca om istoric, ca cetăţean, nu are dreptul să se „angajeze" în orice mişcare politică îi place. Dacă se hotărăşte, liber, să adere la un partid care-i cere să renunţe la propria lui vocaţie literară, propunîndu-i, în schimb, să confecţioneze proză sau poezii după normativele biroului politic — îl priveşte. Partidul cîştigă un nou membru, şi poate chiar un nou agent electoral — scriitorul se pierde pe sine. Asemenea abdicări sau sinucideri sunt cunoscute în istoria literaturii universale, chiar înainte de apariţia birourilor politice şi ideologiilor totalitare. Au fost scriitori care au abdicat de la propria lor vocaţie şi misiune pentru că au căzut pradă unor vicii de tendinţă totalitară, sau pentru că s-au convertit, sau au schimbat pur şi simplu de vocaţie. (Orientul cunoaşte o seamă de poeţi care au devenit sfinţi sau metafizicieni etc.) Singura deosebire între aceste cazuri, e drept, izolate, şi teoriile actuale asupra „angajării" scriitorului se află în patosul cu care se militează, în zilele noastre, pentru „intrarea în rînduri" a artiştilor şi mai ales a scriitorilor. Spuneam mai sus că, chiar dacă ar voi, un scriitor autentic nu se poate angaja total, ca scriitor, pentru simplul motiv că el nu poate trăi, total, în momentul său istoric. Orice vocaţie artistică se naşte ca un protest împotriva „momentului istoric" — oricare ar fi acesta Nu e vorba numaidecît de „protestul" instinctiv al artistului împotriva realităţii lui imediate, de dorinţa lui de evaziune în lumi ideale sau în timpuri de mult apuse. Chiar în

afară de alte evaziuni (predestinate întregii specii umane, nu numai artiştilor), o vocaţie artistică, şi în special literară, se împotriveşte momentului istoric contemporan pentru simplul motiv că e vorba numai de un moment, iar tendinţa înnăscută în orice creator este să cuprindă, dacă nu totul, cel puţin cît mai multă realitate. Şi există zone imense de realitate care nu sunt .istorice", adică nu sunt modificabile de cursul evenimentelor, nici de luptele de clasă, nici de necesităţile economice, conflictele politice etc, etc. Există în primul rînd acel nemăsurat ocean al subconştientului şi al transconştientu-lui, purtător al memoriei colective şi al arhetipurilor, izvor nu numai al .inspiraţiei" artistice, ci şi al visurilor, nostalgiilor şi beatitudinilor întregii specii umane. Toată această realitate umană precede şi depăşeşte nu numai „momentul istoric" actual, ci întreaga .istorie" a umanităţii, ea avîndu-şi rădăcinile, pe de o parte, în însăşi inima materiei vii, iar pe de altă parte în zonele transcendente ale arhetipurilor. Orice scriitor, prin actul său de 46 creaţie, încearcă să depăşească şi să completeze „momentul istoric" în care i-a fost dat să trăiască, trudindu-se să surprindă nu numai „atmosfera" contemporaneităţii sale, ci şi această realitate totală care începe cu primele zvîcniri ale materiei vii ca să sfîr-şească în conştiinţa lui Dumnezeu. Dacă un scriitor ar trebui să scrie numai pentru contemporanii săi, aşa cum îl sfătuieşte Sartre, el s-ar substitui cronicarului sau reporterului de actualităţi. Dar această substituire este, în fond, improbabilă, un scriitor fiind incapabil, prin însăşi situaţia sa în Univers, să oglindească exclusiv ceea ce îi revelează Timpul, momentul său istoric. Vocaţia lui de scriitor îl obligă să lupte cu timpul, să i se împotrivească, să redescopere întregul fragmentat de Timp într-o infinitate de „momente istorice". De altfel chiar atunci cînd se spune că opera unui scriitor reflectează întru totul epoca sa istorică — aşa cum se spune bunăoară de opera lui Balzac sau a lui Proust — trebuie observat că această oglindire alcătuieşte numai un aspect al geniului său literar. Comedia umană este, desigur, o admirabilă frescă a societăţii franceze din prima jumătate a veacului al XlX-lea, dar nu este numai atît; marilor eroi balzacieni le răspund, peste veacuri, personagii shakespeariene sau ale tragediei antice. Geniul lui Balzac constă tocmai în această sporire a „momentului istoric" prin aluviuni transistorice. în opera oricărui mare scriitor întîlnim mai multe dimensiuni ale Timpului; acolo îşi dau întîlnire şi „momentele istorice", şi ritmurile mai lente sau mai precipitate ale unui timp care nu mai e istoric, timpul regimului nocturn al spiritului. 'ţ'k în fond, în această paradoxală luptă cu timpul stă măreţia şi tragedia scriitorului. Căci, pe de o parte, un scriitor nu poate fi absent din momentul său istoric, iar pe de altă parte el nu poate fi permanent prezent în acest moment. Nu poate fi absent decît cu riscul de a crea o operă abstractă, artificială, hibridă, imitaţie a altor opere, din alte momente istorice. Numai cu un asemenea risc se poate scrie în zilele noastre, în limba şi stilul unui Petrarca, bunăoară, sau al poeţilor parnasieni. Un poet contemporan e dator să ţină seama de stadiul actual al experienţei poetice, adică, într-un cuvînt, de întreaga .istorie" a poeziei. El nu se poate întoarce la Eschil, nici măcar la Baudelaire. El nu poate decît relua, deci spori şi revalorifica, temele şi situaţiile eschileene sau baudelairiene. Pe de altă parte, obligat să ţină seama de momentul său istoric, un scriitor nu poate, totuşi, să ţină seama numai de el, pentru că, am 47 văzut, el e solicitat de o multiplicitate de situaţii şi e însetat de „întreg", adică de totalitatea zonelor realului. In acest paradox, spuneam, în necesitatea de a fi totodată în Timp şi împotriva Timpului, stă măreţia şi tragedia scriitorului. De fapt, acest paradox domină orice existenţă umană, nu numai aceea a scriitorului. Orice om, în măsura în care se recunoaşte om, şi nu numai unitate zoologică, socială sau economică, e sfîşiat între nevoia de a rămîne în timp, şi de a-1 depăşi, de a nu refuza istoria căreia îi este contemporan, şi totuşi, de a şti s-o depăşească şi s-o devalorizeze (prin „ieşirile din timp" pe care le reprezintă experienţa religioasă, sau speculaţia metafizică, sau meditaţia, contemplaţia estetică etc). Dar, în cazul scriitorului, această condiţie general umană este şi mai acută. Lupta împotriva timpului istoric este, în cazul lui, mult mai aprigă, datorită în primul rînd libertăţii de care el se bucură îhtr-o măsură inaccesibilă celorlalţi oameni. Dacă scriitorul, ca şi artistul în genere, poate reprezenta un tip uman vrednic de stima celorlalţi, faptul se datoreşte mai ales pentru că, prin viaţa şi opera lui, scriitorul învaţă pe ceilalţi acest lucru, cu totul nou în Univers şi atît de greu de realizat: libertatea. în fond, se poate spune, într-o formulă extrem de sumară, că întreaga viaţă cosmică, rînduită de legi şi determinată pînă în cele mai mici amănunte, tinde să-şi depăşească propriul său destin lăsînd să apară acest mod nou de a fi: libertatea umană. Evident, libertatea este accesibilă omului ca atare, şi, cel puţin de la apariţia creştinismului, ştim că un om poate fi liber, bunăoară prin credinţă. Căci pentru cel care crede, totul e posibil; adică, nu există „lege" care să nu poată fi abolită, şi nu există determinism care să nu poată fi invalidat. Dar în cazul scriitorului, libertatea îşi descoperă o dimensiune în plus: ea e creatoare nu numai de viaţă interioară, ci şi de opere de artă; care, într-un anume fel, adaugă forme şi existenţe noi Universului, colaborează, am putea spune, la completarea Creaţiei. Orice om poate descoperi libertatea şi-şi poate salva propria sa viaţă interioară. Dar numai artistului îi este dat să arate rodul acestei libertăţi, să înveţe pe ceilalţi, prin propria lui operă, cum se poate lupta cu timpul rămînînd totuşi în el, cum se poate presimţi eternitatea în clipă şi plenitudinea în istorie. Căci, de fapt, acesta este destinul omului: să trăiască în Timp, în Istorie, păstrînd totuşi legătura cu eternitatea.

Că acest destin este foarte arareori îndeplinit, o ştim cu toţii. Ceea ce ştim mai 48 puţin este că „ratarea" omului se datoreşte în primul rînd falsei sau insuficientei lui concepţii despre libertatea umană. Pentru om, libertatea nu poate fi actualizată decît împotriva momentului istoric, împotriva timpului — care te sileşte să faci cutare sau cutare lucru pentru că te afli într-o anumită situaţie istorică şi, astfel, te determină necontenit, transformîndu-te, pînă la urmă, într-un robot. Actul de creaţie al scriitorului este un act liber. Evident sunt implicate în el o seamă de „determinante" (naţiune, clasă socială, moment istoric, condiţie economică, tensiune psihologică etc), dar actul de creaţie artistică rămîne, totuşi, un act liber, dacă n-ar fi decît prin faptul că, în cele din urmă, artistul decide dacă îşi împlineşte sau nu opera. Creaţiile artistice alcătuiesc un model ideal pentru omul ca atare, nu pentru faptul că în ele acesta îşi alege modelul care trebuie imitat — ci pentru că o creaţie artistică înseamnă exprimarea unui act de libertate, şi omenirea se îndreaptă (cu cîtă trudă şi cît sînge!) către eonul libertăţii creatoare, cum spuneam, a unui nou mod de a fi în Univers. Aceasta înseamnă că un scriitor se deosebeşte de restul semenilor săi pentru că el arată, prin opera lui, ce poate fi omul, ce trebuie să fie el. într-un anumit sens, el anticipează o condiţie umană pe care numai viitorul îndepărtat o poate generaliza masiv. Şi aceasta pentru simplul motiv că opera de artă semnifică atît o libertate cît şi o creaţie, care, în fond, sunt accesibile condiţiei umane ca atare, în clipa cînd se ia pe deplin cunoştinţă de ea. De aceea se şi spune că literatura ajută pe om să se elibereze, regăsindu-se totodată pe sine. Nu pentru că îl ajută să evadeze din prezent — ci pentru că, prin magia artei, omul presimte, obscur, ceea ce este exemplar într-o operă, ceea ce, în cele din urmă, ne revelează ea: că este o creaţie liberă, şi că a fost posibilă datorită luptei cu Timpul. Din această luptă cu Timpul pe care o poartă, între alţii, scriitorii, profită o omenire întreagă. Cultura este, în genere, „timp concentrat". Ceea ce pentru celelalte specii zoologice alcătuieşte memoria organică, instinctul, este pentru om cultura şi limbajul. O experienţă spirituală milenară e transmisă în cîteva mii de pagini. Parcurgînd cîteva zeci de cărţi, un om „trăieşte" cîteva sute de vieţi şi se îmbogăţeşte cu zeci de mii de experienţe. Nu e vorba numai de ceea ce învaţă el în chip direct (căci şi manualele învaţă destule lucruri), ci mai ales de ceea ce i se revelează, în chip obscur, prin „concentrarea Timpului", adică prin înfrîngerea lui. în opera lite49 rară, omul întîlneşte un alt chip decît cel experimentat de el direct (aşa-zisa durată). Acest timp nu este, totuşi, artificial, nici abstract — aşa cum este, bunăoară, timpul matematic. Este un timp istoric, o durată care a fost „concentrată", adică a putut fi, prin libertatea şi geniul creatorului, zdrobit şi transfigurat. Fără să-şi dea întotdeauna seama, cititorul învaţă cum să lupte cu timpul prin simplul fapt că citeşte literatură. Alături de libertatea pe care o revelează orice operă de artă, el descoperă, în plus, posibilitatea de ieşire din timp prin „concentrarea" lui, ceea ce este deja un pas important lupta cu timpul, lupta pe care trebuie s-o dea fiecare om în p neajutorat de nimeni. S-a spus că arta este o soră mai mică" a religiei, iar că artist sunt „nepoţii lui Dumnezeu" (Papini), copiii Lui fiind sfinţii. Cev tot este adevărat în aceste „cuvinte de spirit". Religia este înaint de toate o tehnică a eternităţii, o metodă de a aboli timpul istori — iar sfinţii sunt acei oameni care au dobîndit o atît de mare liber tate încît timpul, pentru ei, devine inexistent, ei trăind închişi ! „clipă", adică în eternitate. Am văzut că şi creaţia izvorăşte tot d' libertate şi se împlineşte tot printr-o luptă cu timpul şi o înfrînge a lui. Pentru epoca atît de „profană", adică desacralizată, pe care trăim, acest mesagiu şi exemplu pe care-1 aduce arta literară echivalează aproape cu o tehnică mistică. Degradată, se-nţelege, ca să fie pe înţelesul şi la îndemîna omului modern, omul „vîrstei întunecate", dar nu mai puţin o tehnică mistică; adică o metodă de salvare a omului. Dar nu trebuie să uităm că omul se salvează, adică: î regăseşte integralitatea lui umană, de făptură perfectă, numa dincolo de momentul său istoric, chiar dacă nu obligatori împotriva acestui moment... (Luceafărul, mai 1949) DRAGOŞ PROTOPOPESCU Sinuciderea, această ultimă libertate care le-a rămas românilor, cunoaşte astăzi o tristă înflorire în întreaga Ţară. Alături de atîtea alte nume, aflăm că şi Dragoş Protopopescu, muritor de foame, zvîrlit în stradă cu dăsaga lui de manuscrise, şi-a pus capăt zilelor. „Epurat" de mai mulîe ori, tolerat un timp ca să poată fi umilit mai 50 cumplit cîteva luni în urmă, a supravieţuit pînă mai deunăzi din mila cîtorva şi, mai ales, din vînzarea hainelor şi a ultimelor cărţi ale bibliotecii sale (care, vai!, nu cuprindea decît autori de limbă engleză...!). Multă vreme a locuit într-o odăiţă a Facultăţii de Litere şi a mîncat la o cantină studenţească. Dar şi aceste ultime privilegii de cărturar i-au fost interzise. De Revoluţia Populară, evident... In pragul celei din urmă abjecţii, înainte de a se lăsa să moară pe stradă, înainte de a întinde mîna foştilor lui elevi şi colegi, Dragoş Protopopescu s-a hotărît să înfrunte cel mai mare păcat de care se poate face vinovat un creştin, păcatul împotriva nădejdii... şi s-a sinucis! Cu el a pierit nu numai un foarte original scriitor, unul din rarii autori români care a izbutit să încetăţenească Aumour-ul saxon (ne gîndim în primul rînd la volumul lui de nuvele Iarmarocul Metehnelor), dar şi cel mai înzestrat şi mai pregătit traducător al lui Shakespeare. Căci, după

multe experienţe literare şi critice, după o scurtă şi aventuroasă carieră gazetărească şi politică, Dragoş Protopopescu se dăruise exclusiv tălmăcirii pieselor şi poemelor lui Shakespeare, carte începută înainte de război şi continuată cu o vigoare crescîndă în timpul războiului şi după; opera aceasta trebuia să-i încununeze întreaga sa activitate literară; căci în plămădirea ei îşi dădeau întîlnire atît admirabilul exeget, erudit şi istoric literar, cît şi poetul şi filozoful care alcătuiau, laolaltă, personalitatea complexă a lui Dragoş Protopopescu. Primele volume au apărut la Fundaţiile Regale în anii 1938-1945. Alte zece volume fuseseră, de asemenea, predate Editurii, dar momentul dialectic se schimbase şi traducerea celui mai mare poet englez devenise acum suspectă de anglofascism. Dragoş Protopopescu îşi continua totuşi tălmăcirile, purtîndu-ş; dăsaga cu manuscrise pretutindeni unde îl izgonea soarta; le-a lăsat din mîini doar acum în urmă, cînd s-a hotărît să treacă, singur, puntea cea fără de întoarcere. Ni-1 vom aminti întotdeauna aşa cum l-am cunoscut, aşa cum, mai ales, voia el să fie cunoscut şi amintit: elegant, de o eleganţă intenţionat agresivă, ca să contrasteze cît mai strident cu imaginea populară a scriitorului boem, neglijent şi murdar; fumînd veşnic din pipă, ca să-şi arate dispreţul pentru „chiştocul" mahalalei; locvace, provocator ironic, sensibil la farmecele dialogului, ale iubirii şi ale poeziei. A preţuit, poate mai mult decît ar fi meritat, inteligenţa — şi viaţa lui a fost terorizată de proşti. A visat, în 51 tinereţea lui, la nobilele virtuţi engleze — şi a trăit destul ca să le vadă călcate în picioare şi batjocorite, laolaltă cu toate celelalte virtuţi europene. Şi acest bărbat elegant, optimist, care credea în iubire, în poezie, în loialitate, şi-a dat duhul în cea mai neagră mizerie, deznădăjduit, întristat şi singur. (Uniunea Română, iunie 1949) PĂSTORI NEVREDNICI Desfiinţarea prin decret a Bisericii Greco-Catolice româneşti şi persecuţia prelaţilor uniţi au stîrnit, şi în Ţară şi peste graniţe, un nou val de indignare împotriva ocupantului. Inutil să reamintim faptele; nu este român care să nu le cunoască şi să nu se cutremure. Biserici ocupate cu miliţieni, preoţi arestaţi sau asasinaţi în faţa altarelor, călugăriţe ridicate cu duba, în miezul nopţii, întemniţate şi batjocorite, preoţi şi episcopi surghiuniţi cu sutele în mînăstiri, în aşteptarea deportării dincolo de Urali. Această nouă dovadă de înţelesul care se dă libertăţii religioase dincolo de Cortina de fier a avut, deocamdată, un singur rezultat pozitiv: creşterea vertiginoasă, în neamul întreg, a dragostei faţă de aceşti fraţi ai noştri întru credinţă. Niciodată sufletele româneşti n-au fost mai aproape de Biserica Unită şi ca atare faţă de Biserica Romano-Catolică; niciodată credinţa mărturisită de această Biserică soră n-a apărut, neamului întreg, mai puternică şi mai roditoare ca în aceste zile de năpăstuire. Căci, de la începutul creştinătăţii, sîngele martirilor a fost totdeauna sămînţa noilor convertiri şi, în cele din urmă, a mîntuirii... Acolo unde au avut putinţa s-o facă, reprezentanţii clerului ortodox au protestat împotriva acestei noi fărădelegi şi şi-au mărturisit deschis solidaritatea cu fraţii lor întru Christos. Aşa, bunăoară, au făcut preoţii ortodocşi de la Paris, într-o scrisoare către Sanctitatea Sa Papa Pius al IX-lea, scrisoare care a fost dată publicităţii şi care a fost cinstită cu un cald răspuns al Sfîhtului Părinte. Ştim, de asemenea, că în multe biserici ortodoxe din Ţară preoţii şi-au mărturisit, mai mult sau mai puţin deschis, după împrejurări, simpatia şi admiraţia lor faţă de prelaţii şi credincioşii greco-catolici. Ca o primă urrare a acestei atitudini, auzim de deportarea cîtorva sute de preoţi ortodocşi. E numai un început. 52 Dar, o spunem cu strîngere de inimă şi cu obrazul dogorit de ruşine, n-am auzit de un singur Episcop ortodox care să-şi fi mărturisit în chip public dezaprobarea faţă de această silnicie. Poate ne înşelăm: poate asemenea dovezi de curaj creştinesc au avut loc şi printre înalţii Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum s-a întîmplat cu umilii preoţi de sate. Poate — dar n-am auzit nimic. Ştim ce ni se poate răspunde: că înalţii Ierarhi au fost ei înşişi constrînşi prin mijloace silnice să procedeze la „conversiunea" (!) în masă a uniţilor; că, în interesul superior al neamului, au acceptat o asemenea mişelească misiune numai ca să-şi poată păstra locurile de Păstori ai turmei credincioşilor, locuri pe care altminteri le-ar fi ocupat netrebnici de teapa lui Justinian etc., etc. Toate astea sunt, în parte, adevărate. în trecutul Bisericii noastre, înalţii Păstori au fost adesea siliţi să accepte, vremelnic, hotărîrile puterii temporare — pentru ca să poată salva restul; adică, unitatea de credinţă a neamului, sufletul lui. Numai că, de astă dată, e vorba de ceva mult mai grav: de desfiinţarea unei Biserici surori din ordinul ocupantului şi de participarea înalţilor Păstori în această desfiinţare. Şi mai e ceva: în războiul religios dezlănţuit astăzi în lume, creştinismul, în întregul lui, e atacat fără milă; şi e atacat de cei care l-au condamnat mai de mult la moarte, şi care sunt tocmai cei care au înarmat mîna lui Justinian. în această luptă pe viaţă şi pe moarte nu pot exista, pentru cei care se presupun a fi Păstorii popoarelor, tranzacţiuni, compromisuri, cîrdăşii — nici chiar vremelnice. Ele n-ar folosi la nimic, de altminteri. Pentru că pe acest teren nu există compromis. Azi, mîine, episcopii ortodocşi vor urma pe fraţii lor uniţi în temniţe şi deportare. Vor fi şi ei martirizaţi, dar după ce au fost îh prealabil compromişi şi degradaţi în ochii tuturor credincioşilor. Nu avem dreptul să cerem martirajul nimănui. Dar avem dreptul să amintim înalţilor Ierarhi că sfinţiile lor reprezintă — pentru noi, cel puţin — mai mult decît o cîrjă episcopală, reprezintă (e drept, numai oficial)

sfinţenia întregii Biserici Ortodoxe, care a plămădit, nenumărate veacuri de-a rîndul, însuşi sufletul neamului românesc. Ştim că nicăieri, deocamdată cel puţin, n-a venit timpul atitudinilor dîrze. Nici înaltul cler maghiar nu s-a solidarizat făţiş cu cardinalul Mindszenty, nici înaltul cler bulgar n-a protestat faţă de procesele înscenate Păstorilor bulgari. Trăim, astăzi, momentul rezistenţei pasive. Că o asemenea rezistenţă este, în cele din urmă, biruitoare, a dovedit-o, de curînd, 53 Mahatma Gandhi. Dar nu trebuie să uităm că această rezistenţă pasivă nu exclude martirajul. Independenţa Indiei a fost dobîndită cu preţul a cîtorva milioane de ani de închisoare, şi multe zeci de mii de martirizaţi. Şi, apoi, există şi o ierarhie a „pasivităţii", un dreptcredincios se poate mulţumi să compătimească martirajul fraţilor lui uniţi şi să se roage pentru ei; dar un episcop trebuie să mărturisească. Dacă n-a făcut această mărturie, nici mitra-i episcopală, nici cîrja-i păstorească nu înseamnă mai mult decît erau ele cînd au ieşit din mîna meşteşugarului: simple obiecte de lemn şi metal. Şi pentru că nu suntem idolatri, ci creştini, nu avem nici un respect pentru asemenea obiecte, nici pentru cei care se împodobesc cu ele... Dar nevrednicia înalţilor Păstori ortodocşi nu implică nevrednicia ortodoxiei. Numai un om de rea credinţă poate confunda sanctitatea Bisericii Romano-Catolice cu păstoria Papei Alexandru al Vl-lea. Orice Biserică, prin însuşi faptul că, într-o anumită măsură, se află în timp şi în istorie, nu numai în eternitate, riscă să fie cîrmuită cîteodată şi de Păstori nevrednici. Aceasta nu-i ştirbeşte, însă, nici sfinţenia, nici perenitatea. N-am fi amintit asemenea adevăruri elementare dacă nu ne-ar fi fost dat să citim, într-un periodic francez, afirmaţiile uluitoare ale unui preot greco-catolic, referitoare la nesfinţenia Bisericii Ortodoxe, în întregul ei şi în întreaga ei istorie. O astfel de atitudine — sperăm — singulară, nu ni se pare numai lipsită de elementara caritate creştină; de acea caritate care face pe un vrednic romano-catolic să găsească pe Dumnezeu nu numai într-o biserică ortodoxă, ci şi într-un templu protestant sau o sinagogă, ba chiar într-un templu hindus, în afară de această dovadă de lipsă de caritate — cu atît mai dureroasă cu cît vine de la o faţă bisericească a românilor din exil — mi se pare încă mai gravă declaraţia mai sus menţionată, pentru motivul că ea ar putea fi folosită de ocupant ca o manevră de diversiune, ţinînd la dezunirea noastră spirituală. Pentru că, într-adevăr, pentru marxişti, ca şi pentru autorul declaraţiilor de mai sus, „Dumnezeu nu este şi nu a fost în Biserica Ortodoxă". într-un moment cînd neamul întreg se strînge în jurul martirilor greco-catolici, asemenea declaraţii sunt mai mult decît dăunătoare. Ele ridică noi şi inutile obstacole în calea acelei comuniuni în dragoste prin care s-ar putea ajunge într-o zi şi la o unitate de credinţă... (Uniunea Română, iunie 1949) 54 CUVÎNT ÎNAINTE După rezistenţele pe care le-a întîmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, Opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător; neamului întreg, iar nu numai păturii culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar, în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare pînă la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atîtea culmi şi atîtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar, aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc. Ce înseamnă, pentru noi toţi, poezia, literatura şi gîndirea politică a lui Eminescu o ştim, şi ar fi zadarnic să o reamintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi pînă la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului, cugetului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atîta spontaneitate şi atfta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu. îl iubim cu toţii pe Creangă, îl admirăm pe Hasdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-1 recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El, şi numai el, ne-a ajutat să ne înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pămîntul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pămînt, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupţi de pămînt şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, pînă la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-1 pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. întreg Universul nostru îl avem în aceste cîteva zeci de pagini, pe care o mînă harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot 55 unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pămîntul nostru românesc. Paris, septembrie 1949 {Poezii. Mihai Eminescu. Prefaţa de Mircea Eliade, Freiburg, Geimany: Biblioteca Română, 1949)

EMINESCU

La 15 ianuarie 1950 se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Românii din pribegie vor comemora acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Franţa sau în Germania şi Austria La Freiburg iese de sub teasc, chiar zilele acestea, o „ediţie de pribegie" a lui Eminescu. La Paris, centenarul naşterii celui mai mare scriitor al neamului nostru va fi sărbătorit, între altele, de „Asociaţia culturală Mihai Eminescu", printr-un ciclu de conferinţe care vor avea loc în cursul lunii ianuarie. Şi prin publicarea unui număr din Luceafărul închinat lui Eminescu. Aflăm că în Argentina şi în Brazilia sunt în pregătire o seamă de festivităţi similare. Poate că cineva se va îngriji să strîngă laolaltă toate programele festivităţilor comemorative, pentru a fi întocmit un „Calendar al Centenarului lui Eminescu în pribegie". Nu*e deloc de mirare solidaritatea întregii emigraţii româneşti în jurul lui Mihai Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămîne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi şters de pe suprafaţa pămîntului. Lumea medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viaţa spirituală a milioane de cetitori din toate colţurile pămîntului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atît de proaspete şi tot atît de „adevărate" chiar cînd istoria Angliei va fi uitată pînă şi de ultimii descendenţi. Orice s-ar întîmpla cu neamul românesc, oricîte dezastre şi sufe56

îi rinţe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume şi nici o poliţie, cît ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge Luceafărul lui Eminescu din mintea şi din sufletul românilor. în dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravieţuieşte nu prin istoria sa, ci prin creaţiile geniilor sale. Dacă vechea Heladă n-ar fi avut decît istoria sa, şi n-ar fi avut şi geniile ei, de la Homer pînă la Plotin, astăzi am fi ştiut despre heleni cam tot atîta cîte ştim despre sciţi, elamiţi sau iliri; adică, atîta cît suntem obligaţi să învăţăm la şcoală (evident, presupunînd că, fără patrimoniul spiritual helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educaţie, ceea ce e cu totul improbabil). Istoria este prin definiţie devenire, transformare continuă, în cele din urmă deşertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-şi clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este întotdeuna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, şi apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de „eternitate" nu este îngăduită organismelor politice şi sociale. Singura „eternitate" acceptată de istorie este aceea a creaţiilor spirituale. Care, bineînţeles, reflectează şi specificul naţional al gintei creatorului, şi momentul istoric în care a vieţuit acesta: le reflectează şi, am spune, le proiectează în „eternitate". Patetica luptă a Heladei cu perşii este încă actuală pentru lumea modernă, pentru că a cîntat-o Eschil. Au mai fost şi alte invazii, de o parte şi de alta a Mării Egee, dar despre ele ştim foarte puţin, pentru că n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie şi să le fixeze în „eternitate". Obscur, dar nu mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la „nemurire" mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Griul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încît poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace; cu alte cuvinte, România să-şi piardă, pentru totdeauna, orice şansă de a mai juca un rol activ în istoria universală. Toate acestea s-ar putea întîmpla. Un singur lucru nu se mai poate întîmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi, cît timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost „proiectată în eterni57 I

I tate" prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorît de un nebun, într-un ospiciu... Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă, tuturora... Neavînd cum să-1 suprime din conştiinţa neamului românesc, ocupantul şi uneltele lui pregătesc lui Minai Eminescu o comemorare triumfală. Evident, răstălmăcindu-i opera poetică şi suprimîn-du-i întreaga operă politică. Pentru suferinţele şi sărăcia lui, poetul va fi iertat de multe „păcate". Se va aminti, fără îndoială, că poetul a stat prea mult în „turnul de fildeş", şi nu s-a „angajat", cu trup şi suflet, într-unui din „partidele progresiste" ale timpului; şi se va aminti, ca o dojana, că poetul a preferat să-şi piardă nopţile plecat asupra manuscriselor sale, în loc de a „activa" deschis, în „folosul patriei", luînd parte la întrunirile electorale, frecventînd cafenele politice şi acceptmd chiar „misiuni de înaltă răspundere" în cine ştie ce comitet provincial pentru salvarea neamului. Aşa cum face, bunăoară, în zilele noastre, poetul Minai Beniuc. Dar toate acestea sunt secundare. Important este faptul că ocupantul e silit să-1 comemoreze pe Eminescu şi încearcă să-1 prezinte ca un mare „poet progresist". Important — şi totodată destul de grav. Căci încă o dată se încearcă suprimarea identităţii noastre spirituale şi abolirea istoriei noastre. Este, deci, încă un atentat la „nemurirea" noastră. Dar, după cîte ştim, pînă acum, în pragul războaielor atomice, niciodată n-a putut fi „ucis" un mare poet în conştiinţa neamului care 1-a zămislit. Şi nici măcar pervertit. Să ascultăm, deci, fără teamă,

elogiul pe care-1 va rosti adîncul cunoscător al geniului românesc, dl. Chişinevski... (UniuneaRomână, noiembrie-decembrie 1949) RUSMCARE I Cele mai proaspete normative culturale pe cale de înfăptuire în Ţară trădează şi mai clar politica de deznaţionalizare a ocupantului. De data aceasta, ultimele publicaţii aşa-zise ştiinţifice, tolerate să apară în limba franceză pînă în primăvara 1949, au fost somate 58 ! să se autodesfiinţeze. Cităm, bunăoară, cazul revistei Bulletin linguistique sub direcţia profesorului Alexandru Rosetti, om al regimului. Nici măcar acest răsfăţat al partidului comunist nu şi-a putut salva revista. Simplul fapt că apărea în limba franceză i-o condamnase fără apel. De cîţiva ani, politica de dezoccidentalizare a ocupantului a făcut considerabile progrese. în 1946 au fost interzise tacit traducerile din autorii anglo-saxoni; în 1947 s-a început epurarea bibliotecilor publice, îndepărtîndu-se nu numai autorii „fascişti şi reacţionari", ci şi scriitorii occidentali; în 1948 nu mai pătrundea nici o carte în limbile occidentale, afară, bineînţeles, de publicaţiile comuniste. Dacă ţinem seama de percheziţiile masive, de confiscarea librăriilor şi anticăriilor, de riscurile ce le incumbă păstrarea unei biblioteci particulare alcătuite de cărţi în limbile occidentale — e uşor de înţeles că asistăm la încă o secătuire, metodică şi radicală, a patrimoniului naţional. Pentru că milioanele de exemplare confiscate — fie în limbile occidentale, fie traduceri din autori occidentali — reprezintă o avere incalculabilă pentru neamul întreg, nu numai datorită valorii lor în sine, ci îndeosebi funcţiei pe care continuau s-o îndeplinească, mai ales acum, în clandestinitate. (Am auzit că un exemplar din Le Grand Schisme, a lui Raymond Aron, a fost citit de peste o mie de oameni înainte de a fi confiscat!) Dacă e adevărat că dl Chişinevski are la dispoziţia sa patru crematorii în care se ard camioane întregi de cărţi în fiecare noapte, înţelegem şi ce se înurn-plă cu exemplarele „epurate", confiscate sau interzise... Din punct de vedere marxist, crima aceasta împotriva cărţii occidentale este o aberaţie. Pentru că, în orizontul marxismului, burghezia şi-a împlinit rolul ei istoric pînă la capăt, distrugînd feudalitatea şi împotrivindu-se absolutismului. Deci, chiar dacă ar fi considerată, în bloc, o expresie a burgheziei, literatura occidentală din secolul al XlX-lea şi primul sfert al secolului al XX-lea nu putea fi, ca atare, condamnată. Marea ei vină este, însă, că n-a fost scrisă în ruseşte. Pe autorii ruşi burghezi, copiii noştri îi învaţă în toate şcolile din Ţară în ruseşte. Occidentul e interzis pentru că e „putred" (există oare ceva mai „putred" decît Gogol, Goncearov, Cehov şi chiar Dostoievski?). E interzis, pur şi simplu, pentru că nu e rus. Numai aşa se explică de ce au început să fie retrase din circulaţie traducerile franceze din Lenin şi Stalin. Limba franceză, ea însăşi, e impură. Lenin, ca să fie bine înţeles, nu poate fi citit decît în două limbi: ruseşte şi, deocamdată, româneşte. Dar şi 59 această limbă românească va fi plivită de toate... neologismele. Deja nu se mai poate scrie, în româneşte amic şi inamic: trebuie spus prieten şi neprieten. în curînd vom fi siliţi să spunem priatini şi niepriatini. Nu pentru că aşa îi stă mai bine unui marxisto-leni-nist, ci pentru că aşa se spune pe ruseşte. Repetăm: crima aceasta împotriva Occidentului este, din punct de vedere marxist, o aberaţie. Dar noi întotdeauna am susţinut că marxismul n-are ce căuta în explicarea situaţiei istorice a României actuale. Basmele cu revoluţia proletară şi victoria socialismului sunt bune pentru copiii din Occident şi idealiştii din Extremul Occident. Lucrurile sunt, în fond, mult mai simple şi infinit mai tragice. Nu e vorba nici de revoluţie, nici de socialism. E vorba de rusificarea masivă şi rapidă a neamului românesc. Inspiratorii lui Chişinevski au renunţat chiar la politica de slavizare treptată, la care aderaseră, în urma sugestiei Anei Pauker, în 1945. Nu-i mai interesează să devenim slavi. Cehii, slovacii, polonezii, iugoslavii sunt tot slavi şi continuă să le facă încurcături. Oamenii nu vor să mai fie plictisiţi cu frăţietatea slavă. S-au convins că e mai comod să ne declare de-a dreptul ruşi... încă o dată, să nu păcătuim printr-un optimism pe care împrejurările nu se grăbesc să-1 justifice. Să nu ne facem prea mari iluzii în eventualele proteste ale Occidentului. De la armistiţiu încoace, Occidentul se află în defensivă. Şi chiar dacă într-o zi îşi va schimba tactica în faţa perdelei de fier, tot în defensivă se va afla. Pînă în ziua socotelii definitive. Dar pînă atunci, noi trebuie să ne descurcăm singuri. Or, în această luptă surdă de apărare împotriva rusifîcării, armele noastre sunt puţine şi sărace. Arma principală rămîne, fireşte, limba. Dar circulaţia adevăratei limbi româneşti va deveni, în scurt timp, exclusiv orală. Publicaţiile vor difuza o limbă pocită: la început un fel de dialect al Republicii Moldoveneşti; mai tîrziu, de-a dreptul un nou tip de limbă rusă simplificată; se vor păstra unele latinisme, dar se vor introduce termenii tehnici ruşi, în special lexicul politic şi social. Teatrul, Radio, Cinematograful vor contribui, de asemenea, la rusificarea limbii. Acţiunea a şi început deja: cinematograful vorbitor pentru copii utilizează un număr enorm de cuvinte ruseşti; la grădinile de copii, jocurile folosesc texte ruseşti; pe terenurile sportive, comenzile se dau în ruseşte. Şi cum, deja în clasa a patra primară nota la limba rusă are valoarea unei treimi în calcularea mediei generale; şi cum, pe de altă parte, copiii sunt atraşi de 60 această limbă pentru că profesorii au primit dispoziţii să fie, deocamdată, cît se poate de generoşi cu notele la limba rusă — e uşor de închipuit consecinţele acestei acţiuni (de aici în 10-15 ani). Singura mare apărare a limbii

o alcătuiau cărţile. Lexicul obişnuit al vorbirii orale nu întrece opt-nouă sute de cuvinte. Sub presiunea unui mare eveniment istoric, lexicul oral românesc se poate îmbogăţi sau poate sărăci. Cineva care cunoaşte numai limba română vorbită la oraş nu poate spune că ştie într-adevăr româneşte. Limba completă se află în cărţi, în marii scriitori, în publicaţiile istoricilor, criticilor, savanţilor, în traducerile din autorii străini. Dacă clasicii sunt epuraţi, majoritatea scriitorilor morţi interzişi, traducerile din autorii occidentali suspendate, şi scriitorii în viaţă siliţi să scrie după normativele dlui Chişinevski cu priatini şi niepriatini, înţelegem de ce, în această supremă luptă de apărare împotriva rusificării, neamul românesc se găseşte în situaţia unui gladiator care ar fi silit să coboare în arenă cu braţul drept paralizat... II Pentru a înţelege adevărata semnificaţie, ascunsă, a politicii ocupantului, e destul să privim o hartă etnică a Europei centrale şi orientale. Insula aceea de latinitate într-o mare slavă reprezintă nu numai „o enigmă şi un miracol istoric", ci şi o predestinată rezistenţă în calea expansiunii moscovite. De aceea România a fost cea dinul şi cea mai crunt lovită dintre toate ţările de dincolo de Cortina de fier. Sălbăticia şi rapiditatea cu care se procedează la anihilarea elitelor spirituale şi a patrimoniului cultural românesc se explică nu prin dialectica marxistă, ci prin fatalităţile geopoli-tice şi istorice. Rusia trebuie să lichideze, cu orice preţ şi în timp util, prezenţa vie şi adînc înrădăcinată a Occidentului latin, pe care o semnifică, împotriva tuturor furtunilor istorice, neamul, limba şi cultura românească. în locul lor, trebuie să improvizeze un neam corcit, o limbă rusească pocită şi o sovromcultură. Ştim cum se numeşte o asemenea masivă operaţie de deznaţionalizare şi rusificare: se numeşte revoluţie populară, progresistă şi democratică. Din nenorocire, orice nume ar purta, rezultatele ei sunt tot atît de tragice. Cu formule mai puţin pretenţioase şi cu mijloace mult mai reduse, popoare întregi au fost şterse de pe faţa pămîntului. 61 A demasca acest proces de rusificare şi a protesta împotriva sălbăticiei cu care este el împlinit nu înseamnă a cădea în greşeala „patriotismului" strîmt şi rău înţeles. Nu e vorba de a relua, în mijlocul secolului al XX-lea şi într-un moment istoric prin excelenţă ecumenic şi federalist, polemicile iredentiste care-şi aveau rostul acum un veac şi mai bine. A protesta împotriva rusificării neamului românesc înseamnă a protesta împotriva unui nou atentat la libertatea şi demnitatea omului. Că acest nou atentat nu este întotdeauna tot atît de evident, sau tot atît de odios, îh ochii occidentalilor, nu este numai vina noastră. Prin firea lucrurilor, occidentalii preferă să nu vadă, sau să nu creadă asemenea asasinate în masă. Cînd unii scriitori occidentali mai îndrăzneţi vor să protesteze împotriva atrocităţilor de care se face încă vinovată lumea modernă, ei nu privesc către părţile noastre; ei se indignează că, sporadic, negrii sunt linşaţi în Statele Unite. Asemenea acte de îndrăzneală sunt şi mai comode, şi mai remunerative... Să explicăm acestor occidentali că procesul de deznaţionalizare a României nu este o chestiune locală, care interesează cîteva milioane de vagi europeni. Că, dimpotrivă, asemenea atentate la libertatea, demnitatea şi creativitatea umană constituie o provocare a întregii conştiinţe modeme; că încercarea de a schimba o limbă, a înstrăina un suflet şi a înlocui o cultură este mult mai gravă decît bomba de la Hiroshima; că rusificarea este o crimă împotriva spiritului, pentru că o asemenea silnicie sfîrşeşte întotdeauna prin a steriliza un neam întreg, transformîndu-1 într-un hibrid, într-o corcitură nevrednică şi servilă... Rusificarea silnică a unui popor echivalează cu milioane şi milioane de atentate la personalitatea umană; echivalează cu zdrobirea şi descompunerea, prin teroare, a Cardinalului Mindszenty, repetată de milioane de ori. Şi, întocmai după cum vajnicul Prelat maghiar se află fără apărare în celula sa, oricînd la dispoziţia călăilor, tot aşa neamul românesc se găseşte, în întregul lui,' la dispoziţia şefilor de bandă care îl conduc, fără nici o apărare şi nici un sprijin de nicăieri. Căci, aşa cum arătam în articolul precedent, distrugerea bibliotecilor, interzicerea legăturilor culturale cu Occidentul şi campania împotriva latinităţii limbii româneşti reduc, astăzi, neamul românesc la o pasivitate larvară care, dacă îi pot încă prelungi existenţa fizică, îi amorţesc, cu timpul, existenţa sa spirituală. Este suficient să stăm de vorbă cu un copil de 13-14 ani, scăpat din Ţară, ca să înţelegem ce rezultate poate avea o „educaţie" 62 în care istoria neamului este redusă la exaltarea cîtorva necunoscuţi şi la calomnierea tuturor voievozilor noştri, în care limba română e«te prezentată ca o limbă slavă şi marii ei poeţi au numele de Ilinski, Katz, Malenkov», Izdragian şi Beniuc, în care limba şi literatura franceză evoluează în jurul lui Marx, Lenin, Stalin şi Aragon, iar ştiinţa universală începe cu Pavlov şi se termină cu Popov... ... Ce se poate face pentru apărarea neamului românesc de această sterilizare şi îndobitocire a lui prin substituirea limbii, culturii şi istoriei sale? Din nefericire, foarte puţin. Dar, după cîte ştim, nici măcar acest puţin n-a fost făcut. Cineva dăduse ideea ca la posturile de radio din Occident să se transmită zilnic emisiuni privind istoria, limba şi cultura românească. în locul atîtor texte insipide, s-ar putea rezuma din nou manualele de liceu dinaintea ocupaţiei ruseşti. Cît ar părea de curios, Occidentul şi-ar împlini mai bine misiunea lui şi şi-ar menţine mai bine dreptul la recunoştinţa noastră dacă, în loc de a transmite exclusiv ştiri şi comentarii despre propria sa activitate politică şi culturală, ar accepta rolul de transmiţător al unor texte privind şi patrimoniul nostru istoric, lingvistic şi spiritual. Nu e nevoie de „propagandă". Simplul fapt de a reaminti astăzi românilor ce a însemnat Roma, cum

au avut loc năvălirile barbare şi cum s-au constituit primele organisme politice româneşti; sau, ce a însemnat pentru Occident şi pentru noi secolul al XDC-lea; sau, la ce rezultate au ajuns savanţii români şi străini privitor la limba şi istoria românească; sau, care este adevărata figură a lui Mihai Eminescu, Hasdeu, N. Iorga, Octavian Goga, Li viu Rebreanu şi a celorlalţi mari „epuraţi"; simplul fapt de a aminti toate acestea, metodic, clar, aproape şcolăreşte — echivalează cu cea mai fecundă „propagandă" pe care Occidentul o poate face dincolo de Cortina de fier. Pentru că, de ce are în primul rînd teamă ocupantul este de adevăr. Toate barierele ridicate între zona rusească şi Occident ţintesc în primul rînd să oprească trecerea adevărului. întreaga mistică imperialistă sovietică riscă să se prăbuşească în clipa cînd popoarele sovietice vor lua din nou cunoştinţă de adevăr. Dar, în afară de această informare obiectivă a publicului românesc asupra propriei sale limbi, istorii şi culturi, singura măsură eficace de apărare contra rusificării o constituie continuitatea activităţii creatoare româneşti peste hotare. Arătam cu alt prilej cît e de grea misiunea acelor cîteva sute de intelectuali români, în marea lor majoritate tineri abia ieşiţi de pe băncile Universităţii; 63 căci ei trebuie să împlinească, aici, în străinătate, munca şi creaţi unei întregi elite culturale, paralizate în temniţa Ţării. Abia m tîrziu se va vedea dacă aceşti intelectuali ai emigraţiei român*" -şi-au făcut datoria. Deocamdată, ei se luptă, în marea lor majori tate, cu alte probleme decît adevărata şi singura problemă pe car le-a rezervat-o destinul; şi care e: creaţia de valori culturale. Căc în faţa pseudo-valorilor culturale promovate de ocupant, nu exis decît un singur răspuns: înmulţirea adevăratelor valori cultural româneşti. Lui Ilinski, Katz, Izdragian et Comp. nu se răspunde nici prin discursuri, nici prin proiecte; se răspunde prin poezii. Aşa au răspuns, la timpul lor, Eminescu şi Arghezi. Dacă răspunsul poeţilor de astăzi nu e cunoscut încă de toată lumea, nu e vina poeţilor. Căutaţi-1 bine prin spitalele, sanatoriile şi mansardele emigraţiei — şi-1 veţi găsi. încă un an, doi, cîntecul lor se va auzi din ce în ce mai stins. Şi dacă nimic nu se va întîmpla, într-o bună zi şi acest cîntec plăpînd va pieri. Şi arunci, noi toţi vom trebui să ne mulţumim cu poezia lui Malenkov, Beniuc şi Katz. Şi, cît va mai exista o limbă românească, vom fi blestemaţi din tată-n fiu. Şi pe drept cuvînt...! (Uniunea Română, 1949) ÎMPOTRIVA DEZNĂDEJDE Zilele trecute am primit o scrisoare din partea unui tînăr sosit de curînd din ţară. Omul făcuse eforturi disperate ca să ajungă aici, în Occident; unde, crezuse el, românii care avuseseră mai de mult norocul să se bucure de libertate se aflau înfrăţiţi şi „gata de acţiune". Aşa crezuse el. Aşa cred, încă, toţi cei rămaşi în ţară. Din nefericire, fînărul a găsit aici, în Occident, o cu totul altă stare de spirit. Şi, după trei luni de decepţie, dezgustat, descurajat, în pragul deznădejdii, tînărul s-a hotărît să plece din nou; de astă dată în Extremul Orient; unde, îmi scrie el, „va încerca să uite că face parte dintr-un neam care..."; şi aici urmează o seamă de cuvinte amare, pe care nu cred că aş avea dreptul să le reproduc. Probabil că un asemenea caz extrem este izolat în masa refugiaţilor noştri. îmi spun că un om care a regăsit libertatea simte în sine atîta nădejde şi atîta bucurie, încît poate îndura, pentru cîtăva vreme, dezamăgiri fără număr. Dar nu e mai puţin adevărat că, în 64 majoritatea lor, refugiaţii de curînd sosiţi din ţară sunt nedumeriţi şi îndureraţi de ce găsesc aici. De lucrul acesta se poate convinge oricine de-şi dă osteneala să stea de vorbă cu ei. Nu vreau să discut dacă o asemenea stare de spirit este sau nu îndreptăţită în orice caz, ea există — şi asta e îndeajuns de grav. Că a mai existat şi altă dată, în alte timpuri, că există şi astăzi, în alte emigraţii, că, în cele din urmă, ea nu e decît „psihoza emigraţiei" — de care pomenea Lenin în scrisorile lui din Elveţia — nu e o mîngîiere pentru noi. Important, şi-grav, este faptul că atmosfera de suspiciune, neîncredere şi resentiment pătrunde lent în întreaga masă a refugiaţilor. Şi datoria fiecăruia din noi este să luptăm împotriva acestei atmosfere neprielnice unităţii noastre sufleteşti. Dacă aş fi întîlnit pe acel tînăr deznădăjduit înainte de a se fi îmbarcat pentru Extremul Orient, iată ce i-aş fi spus: Dumneata ne acorzi prea multă importanţă nouă, acestora care ne aflăm dincoace de Cortina de fier. Ceea ce facem sau nu facem noi n-are, în cele din urmă, mare importanţă. Singurul lucru important este ceea ce se face în ţară. Lupta cu adevărat politică acolo se duce. Istoria românească acolo se face. Destinul nostru îl făuresc oamenii fără nume, din mijlocul cărora soseşti dumneata. Noi, cei de aici, nu putem face altceva decît să vorbim uneori în numele lor. Dacă am vorbit bine sau rău, se va vedea mai tîrziu. în orice caz, nu putem fi altceva decît reporterii umili sau modeştii interpreţi ai dramei din ţară. Unii din noi cred, poate, altfel. Sunt liberi să creadă. Ceea ce este frumos într-o democraţie (aşa cum sperăm să devenim şi noi) este că fiecare e liber pe credinţele, idealurile şi iluziile sale. Nu îi sunt impuse printr-o presiune mai mult sau mai puţin dialectică. Dar, îţi repet, nu are nici o importanţă ceea ce credem, sperăm sau visăm noi... Or, în momentul istoric în care ne aflăm noi, cei de dincoace de Cortină, nu putem face decît un singur lucru: cultură. Este, de altfel, şi singura datorie pe care o avem: aceea de a salva, pe cît putem, continuitatea creaţiei culturale româneşti. Am spus de mai multe ori, însă e bine să o repetăm încă o dată: în războiul religios în care ne aflăm integraţi, lupta politică s-a deplasat pe plan spiritual. Abolirea tradiţiei noastre spirituale este pentru

ocupant un obiect politic mult mai important decît, bunăoară, abolirea proprietăţii individuale. Măsluirea istoriei noastre şi interpretarea „progresistă" a unui 65 Bălcescu, bunăoară, echivalează cu reforma monetară şi legile fiscale prin care s-a încercat distrugerea brutală a burgheziei româneşti. Noi, care ne aflăm în libertate şi siguranţă dincoace de Cortina de fier, avem datoria să păstrăm şi să continuăm tradiţia culturală românească. Aceasta este singura acţiune politică inteligentă pe care o putem duce... Iar dacă tînărul deznădăjduit mi-ar fi răspuns că punctul acesta de vedere nu este împărtăşit de toată lumea, aş fi adăugat: cu atît mai rău pentru cei care nu-1 împărtăşesc. Dovedesc că n-au priceput nimic din ce se îhtîmplă în jurul lor; că nu-şi înţeleg, încă, momentul istoric. Dar asta nu va împiedica istoria să-şi împlinească tendinţele. De cînd e lumea, anumite categorii de oameni înţeleg sau măcar presimt ceea ce se împlineşte în jurul lor, iar alte categorii trăiesc oarecum în periferia istoriei, cu privirile îndreptate către un trecut mai mult sau mai puţin depărtat. Lasă-i să privească înainte, acolo unde îi îndeamnă inima. Dumneata eşti fînăr, eşti călit în luptele din ţară, ai cunoscut de aproape metodele şi armele ocupantului; dumneata ai datoria să continui lupta. Dacă spectacolul din dreapta sau sfînga dumitale nu-ţi place, închide ochii şi treci mai departe. împreună cu toată generaţia dumitale, ai altă misiune decît să tulburi iluziile mai marilor dumitale; dumneata trebuie să faci ceea ce ei nu mai pot sau n-au putut niciodată să facă: să creezi. A crea nu înseamnă numaidecît a scrie cărţi, a zămisli opere de artă, sau a constitui sisteme de filozofie. A crea înseamnă în primul rînd a desluşi în conştiinţa dumitale acele valori spirituale noi care vor nutri omul de mîine. Asistăm la prăbuşirea lumii vechi, şi unii din noi vom trăi, poate, destul ca să vedem zorile lumii care îi va lua locul. Gîhdeşte-te, de pe acum, cum să pregăteşti integrarea României de mîine în această lume nouă. Restul nu are prea mare importanţă... (Uniunea Română, ianuarie-februarie 1950) UNITATE SPIRITUALĂ în iarna aceasta, românii refugiaţi din Paris au avut prilejul să asculte, de mai multe ori pe săptămînă, o serie de conferinţe şi prelegeri în legătură cu istoria şi cultura neamului nostru. încă din luna noiembrie s-au redeschis, la Institutul Catolic, cursurile organizate de dl profesor Sergescu. Au urmat, în ianuarie, reluarea conferinţelor 66 Asociaţiei „Mihai Eminescu" şi apoi inaugurarea seriei de comunicări ale Centrului de studii româneşti. Nu e vorba de a face, acum, un bilanţ al acestor activităţi culturale, încă în plină desfăşurare. Dar am fost impresionaţi de interesul stîrnit de asemenea manifestaţii şi asupra lui ne vom opri în rîndurile de faţă. Am avut încă o dată confirmarea că unitatea spirituală a românilor din exil rămîne nezdruncinată. E de ajuns să fie anunţată o conferinţă în legătură cu istoria sau cultura noastră, ca un mare număr de români să-şi lase treburile sau odihna şi să vină s-o asculte. Lucrul e cu atît mai semnificativ, cu cît nu e vorba de convorbiri ocazionale, ci de conferinţe foarte adeseori tehnice, urmate uneori de discuţii care se prelungesc pînă după miezul nopţii. O parte din aceste conferinţe au loc sîmbăta seara. Pe vremuri era obiceiul la Paris ca studenţii români să se adune sîmbăta seara într-una din cafenelele Cartierului Latin. Era, într-un anumit fel, seara lor de odihnă şi de pălăvrăgeală. Astăzi, foarte mulţi îşi sacrifică sîmbăta seara ca să asculte o conferinţă severă, între atîtea tristeţi şi amărăciuni ale exilului, lucrul acesta e şi îmbucurător, şi semnificativ. Unitatea spirituală a românilor băjenari se arată astfel nedezminţită. De cîte ori e vorba de limba, istoria sau cultura românească, oamenii răspund spontan la orice fel de chemare. Setea fiecăruia din noi de a ne reaminti sau învăţa valorile create de spiritul românesc, de a le compara atîtor valori spirituale europene sau universale, demonstrează încă o dată sănătatea şi integritatea sufletească a masei refugiaţilor. Lucrul acesta este, cum spuneam mai sus, îmbucurător şi semnificativ. Dar, oare, n-ar putea deveni el ceva mai mult? N-ar putea deveni un exemplu pentru întreaga organizare a maselor româneşti din exil? în fond, unitatea aceasta spirituală românească este, într-un anumit fel, o manifestare a profundei unităţi politice a neamului nostru. Căci, întocmai după cum toţi românii, oricare ar fi credinţele lor personale, se găsesc întotdeauna alături la 24 Ianuarie, la 10 Mai, de ziua Regelui şi la comemorarea reintegrării Ardealului — tot aşa ei sunt gata să se adune de cîte ori e vorba de sufletul neamului, adică de limba, istoria şi cultura noastră românească. Oare nu s-ar putea porni de la această unitate profund politică — ea însăşi doar o altă faţă a unităţii noastre spirituale — pentru a strînge mai mult rîndurile emigraţiei româneşti şi a o apropia astfel de starea de frăţietate şi dragoste a neamului întreg, răstignit dincolo de Cortina de fier? 67 de multe ori în paginile acestui ziar: singura acţiun . .« eatoare a celor de dincoace de Cortină este, deocamdat politica c cujturajă observaţia aceasta, pe care o socotim doar activitatea ^ ^ ^.^ poate fj verificată pe mai multe plan observape pjanui acesta al unităţii spirituale de care vorbim Bunaoar » evjdent că orice acţiune politică presupune o unita Pentru c ^ ^^ ^p mai mic sau mai mare de oameni j fundamen^ ^ acţjunea de dezrobire a ţării, unitatea se întinde 1 cînd e v0 ă a românilor liberi. Or, aşa cum se întîmplă cu ori întreaga ^^ mai din ţ,ejŞUg cu ernjgraţia românească), emigraţie^ învrajbjrea) descurajarea îşi fac tot mai mult loc în arnărăciu^^ ^ ^ m ne ^^ că ora H ne ya gasJ ^ ^ sufletele ^ ^ ^^ adevarat că upsa noastra ^e unjtate Cu excePîia W Kolland. Nu m i e neS amin^"' *, % ^ R°m™ Gheorghiu. Dar PrSTdeJ^ "^ °rei25a M C V. bucurat de as« de otvTff^ " iui EmiI Ciora" ** franceze, a foTEu^cuTreS &**"*» "?* celei mai bune cărti scrie rf* „ / »^™ol , care se conferă de curînd, un £*££&" ^^^ ^^ * pentru volumul său de curînd aDârtTt n. f ?fU' a pdmit tească, î„ fiecaref an STa bun*™ !e"IC°".' "^ Să răsPJă-închisorile de dincoTo de CoTtl w r^ mVkoaTe Ja viaîa *> fost ob0„ute de scriitorii ?^ ?* SuCCese semănătoare au în Argentina ?fîn S Si tat^ ""f* * IteK"« în SPa™> ? succese vor spon ş7 eS LS Tfe "C ^ «* «^a spirituala. "tmde 51 la aIte dome™ de activitate

«-2ÎÎ Sfi SX£ t£ ^ SC «**■** ganda culturală" & sfrâmătate t? f m°ndiaI' C" "ProPa-apar şi mar" extraoXt S ;ă St C°mPatrio'i,or «°N "e între 1939 şi 1944 *Wd,e£,fr , "°U CXempIul FranM' culturală", şi A,totalTtttT mC fantaStice cu "P^paganda românească sfn a aSu ™fcfo Z *** "* ° *** de *« sprijinirea sau efi^SL^ T1 autor ™™ prin -de„Lun^s=dS|lS^^^ revistele importante din Paris, vreo treizeci de volume, dintre care unele s-au bucurat de un succes excepţional. în orice caz, niciodată, nici chiar în culmea gloriei lui Panait Istrati, nu s-a vorbit mai mult despre România în presa franceză şi n-a fost mai actuală spiritualitatea românească decît în aceşti ultimi trei ani. Fenomenul acesta este îmbucurător şi e plin de învăţăminte, îmbucurător, pentru că verifică încă o dată capacitatea de creaţie, pe plan mondial, a scriitorilor şi cărturarilor români. împotriva tuturor obstacolelor, luptîhd cu mizeria de toate zilele şi cu intrigile şi calomniile agenţilor legaţiei comuniste din Paris (şi, din nefericire, nu numai ale lor!), scriitorii şi cărturarii români din exil au izbutit să-şi impună opera şi să-şi obţină locul pe care-1 meritau. Uneori, locul acesta nu-1 obţinuseră nici măcar în ţară — căci şi la noi, ca pretutindeni, ierarhia valorilor aşa-zise culturale era adesea violentată de interese care nu aveau nimic de-a face cu cultura. în orice caz, avem mult de învăţat din această îmbucurătoare experienţă. S-a dovedit, încă o dată, ceea ce unii din noi susţineau de mult: că orice „propagandă culturală" e inutilă şi costisitoare dacă nu 6 încredinţată direct creatorilor de cultură. Cea mai bună propagandă pentru literatura română este publicarea traducerilor din operele scriitorilor români — şi nimeni altul decît scriitorul nu e mai în măsură să împlinească această funcţie. în al doilea rîhd, s-a , dovedit încă o dată că oficialitatea culturală nu reprezintă decît foarte aproximativ adevărata ierarhie de valori culturale. O foarte importantă funcţie culturală poate fi încredinţată unei strălucite mediocrităţi sau chiar unei nulităţi pretenţioase. Atîta vreme cît „oficialitatea" garanta cu prestigiul şi bugetul ei o asemenea înaltă funcţie culturală, neavertizaţii puteau fi păcălip.'. Rămaşi singuri, fără nici un gir şi fără nici un prestigiu, reduşi exclusiv la propriile lor forţe creatoare, scriitorii şi cărturarii români din emigraţie au fost siliţi să lucreze alături de confraţii lor străini şi să accepte arbitrajul acestora. Rezultatele s-au văzut destul de repede. Cei care au avut ceva de spus au fost ascultaţi şi şi-au primit locurile cuvenite; ceilalţi s-au aranjat cum au putut, dar nimeni nu-i mai ia în seama, pentru că nu mai reprezintă nimic. Ar fi păcat ca o asemenea preţioasă experienţă culturală să se piardă. Ar trebui să înregistrăm şi să păstrăm cu luare aminte succesele compatrioţilor noştri în străinătate. De un lucru putem fi siguri: asemenea succese n-au fost trucate; cine le-a dobîndit, le-a 85 dobîhdit exclusiv graţie talentului (sau norocului!) lui; în orice caz, nu le-au obţinut prin aranjamente de culise. Locurile care se cuceresc în străinătate reprezintă adevărata selecţie a valorilor culturale româneşti din exil. (îndreptar, iunie-iulie 1951) NAVIGARE NECESSE EST... Cu amabila permisiune a editurii „Cartea Pribegiei" reproducem mai jos emoţionanta prefaţă prin care Mircea Eliade prezinţi deopotrivă primul volum al editurii cit şi pe autorul acestuia, colaboratorul nostru J.N. Manzatti: îmi ceri, dragă prietene, o scurtă prefaţă pentru volumul tău de schiţe literare. Cum aş putea refuza? E vorba de o carte de literatură românească publicată în exil. Şi mai ales e vorba de o carte a ta, de prima ta carte. îţi ghicesc de departe nerăbdarea şi emoţia. Şi, în bună parte, Ie împărtăşesc. îmi aduc aminte de „serata" pe care ne-ai oferit-o acum trei ani, prietenilor şi admiratorilor tăi din Paris. (Şi ce român nu fi-e prieten sau măcar admirator? Cine se poate lăuda, dintre noi toţi, că n-a fredonat, cu mai mult sau mai puţin talent, „Iubita mea cu ochii verzi"? Ce petrecere înfiripată între români, oriunde s-ar afla ei risipiţi în cele patru colţuri ale lumii, şi oricît ar fi ea de sfioasă, s-ar putea încheia fără cîntecele tale?...) M-ai rugat, atunci, să spun cîteva cuvinte. Era o seară melancolică, transparentă, suavă, aşa cum sînt uneori serile de iunie la Paris. Venind către Salle Pleyel, mă întrebam ce-am să spun; ce-ar trebui sau ce aş putea spune unor oameni adunaţi acolo ca să te asculte pe tine, adică unor pribegi dornici să uite cîteva ceasuri de nevoile şi necazurile lor, de tragediile celor de acasă şi de mizeriile luptelor şi neînţelegerilor politice. Mi-am adus atunci aminte de înţeleaptă, profunda sentinţă: Navigare necesse est, vivere non est necesse... Faţă de biata, nevoiaşa „viaţă" a pribegilor, rîsul, gluma, ironia, constituiau o „navigare", adică o ieşire din sine, o detaşare din ţărmul umilinţelor şi al mizeriei zilnice, o plutire în aventură. Atunci am înţeles cît de puţin rîdem

noi, românii, din exil, cît de 86 puţin românesc e rîsul nostru, şi cît de necesară este regăsirea acestui umor ancestral pentru însăşi sănătatea noastră sufletească. Navigare necesse est... Tu ne îngăduiai noua, refugiaţilor şi desţărafilor, această navigare către peisagiile din timpurile de acasă. Ascultîndu-ţi glumele, regăseam ceea ce fiecare din noi pierdusem aproape fără să băgăm de seamă: tinereţea noastră bucureşteană sau provincială, petrecerile, bunăstarea, libertatea de-acasă, timpul acela istovit de beatitudini al României de altădată. Regăseam toate acestea fără să ne doară întîlnirea cu trecutul, fără lacrimi şi fără melancolie. Căci tu ştiai să ne reîntorci „acasă" prin umor şi aveai grija să-ţi parodiezi propriile-ţi romanţe... Cred că nu exagerez deloc spunînd că tu eşti singurul român din exil care n-ai uitat să rîzi româneşte. Fiecare dintre noi ştim să rîdem în faţa unei situaţii comice exterioare, adică rîdem în conformitate cu moravurile şi umorul ţărilor în ca*e ne-a zvîrlit soarta. Numai tu continui să rîzi aşa cum se rîde acasă, numai tu l-ai adus pe Gîgă cu tine peste ţări şi mări, numai tu ai păstrat nesecat izvorul calambururilor şi ştii imita vorbirea pelticii01"» a sîsîifilor şi a fonfilor. Prin tine, limba vie a oraşelor şi mahalalelor noastre se continuă aici, în exil. Limba aceasta bogată, stîlcită, pitorească, în continuă prefacere, care, dacă n-a fost limba M Eminescu, a fost totuşi limba pe care a iubit-o şi a utilizat-o Caragiale... Mi-e destul această reamintire a serii aceleia din Parisul lui iunie 1948; nu îndrăznesc să mă reîntorc mai a(*înc în trecut, căci eşti departe de mine şi, lipsit de rîsul şi umorul ^u atît de stenic, mi-e teamă de melancolia aducerilor aminte. Cîndva, cînd voi îmbătrîni, voi încerca poate să-mi scriu amintirile, şi fără îndoială că te voi regăsi atunci de nenumărate ori. Deocamdată aştept cu nerăbdare apariţia volumului tău care te va consacra ca scriitor alături de puţinii umorişti români. Ştiu prea bir*e că după succesele pe care le-ai cunoscut cu muzica şi romanţele tale, cu invenţia lui Gîgă şi nenumărate pagini de umor pe ca*e le-ai redactat la Vremea şi la Gluma, apariţia în volum a ultim6!01" ^e creaţii literare n-ar trebui să constituie pentru tine un „eveniment". Dar acest volum nu va avea, cel puţin î n prima lui ediţie, vitrină la librăria „Cartea Românească", ci va 3pare în Argentina şi va circula numai printre refugiaţi. De aceea el ne va fi şi mai scump decît toate celelalte cărţi pe care le vei tipări în ţară. Şi, pentru el, îţi rămmem mai recunoscători decît pentru tot ce ne-ai dăruit pînă în aceşti, trişti ani de pribegie. Căci scrisul tău de astăzi 87 ««care din „oi c«Sl !„^ , ' ? " "raon,,u' a,a«5l« în (România, iulie J95 DEMOCRAŢIE ŞI FEMINISM

2L^^^ S»n^^

de

don. DacâputerealSScfsTfi f"^ SUpremă ?e Posei' dob dlf aură a Parthenonului. Căci acele fl'iS" !" ^%'oasa coborîte din Nord nu puteauTnkT^ ^ "?"* Ş''patriarhale Asta îmi aduce «SteSEST ^^ ° "fată" tia - între democrat? flSf ^ "T*"' mai bine zi*> «impa-istorice. în ge™ZZ■votTu^ ** rdmheSC * to ^ «*"■# ocultă) a ^££££^$Zp *»?"» 4 cratică, revoluţionară (mistica SKT - f in "m,St,Ca" demo" ** iniţiate /proJ^T^Z^S^^f'^^ întotdeauna resturi din credinteS!" , P°PU,are păstrează noii veni{i, boitorii" cTcentrii^Tf eteflor Subju ate de * transmit, ca latente, | a o ge "eratieTa ! "^ ^"^ *■ femei; şi pentru că femeile sunS™ ' *" P"mul rînd P™ că ele supravieNescTJn^r ' COnSfrvatoare'^'P^tru faptul sociale. A^sTr^cut??"? T?f* ?f 'ţârilor etno-(pre- 5iprotisSrfoS P V1" ^t UBde CU,te,e Prearie "" iSL™* T^ m J™-aparentă Sn'* °mene5ti: limh* moST ,PC dlnlă"ntru al f"mijloc, «S^pi* ^ise^StaH;* i*>

se explică prin aceeaşi dorinţă de a anula aspectele exterioare ale materiei, de a se insera în adîncurile invulnerabile, de a descoperi „moleculele" şi „atomii"? Recunoaştem în aceste gesturi ale omului secolului al XlX-lea — istorism, evoluţionism şi analiza fizico-chimică a materiei — încercări degradate de introversiune, efortul spiritului de a se regăsi pe sine pe alte drumuri decît cele cunoscute pînă atunci, din timpurile upanişadice şi pînă la Kant. Cascaes, 1944 (înşir'te Mărgărite, octombrie-decembrie 1951) LITERATURA ROMÂNEASCĂ ÎN EXIL Sfîrşesc de cetit primele trei volume de literatură românească apărute în Editura „Cartea Pribegiei" de la Buenos Aires: poemele lui Vintilă Horia, A murit un sfînt, romanul lui Toader Ioraş, Sfinţitorii de Icoane, schiţele şi amintirile lui Nellu Mânzatu, îţi mai aduci aminte, doamnă... Alţii vor da seama despre valoarea literară a acestor cărţi precum şi a celor ce vor mai veni, pentru că harnica editură românească de la Buenos Aires anunţă încă vreo douăzeci de volume! Deocamdată, vreau să notez aici acest eveniment, pentru cei mai mulţi dintre noi aproape cu neputinţă de înţeles: o editură de literatură românească alcătuită de nişte bieţi refugiaţi, fără fonduri, fără s.ubvenţii, fără încurajări oficiale; alcătuită în prinul rînd prin voinţa şi priceperea lui Grigore Manoilescu, care, retras în sihăstria de la Valle Hermoso, în Sierras de Cdrdoba, culege singur textele, le corectează, le multiplică la mimeograf şi apoi leagă volumele, unul cîte unul, şi le încleie coperţiîe, şi tot singur le expediază în cele patru colţuri ale lumii, pretutindeni pe unde se găsesc răspîndiţi românii. Faptul că primele trei volume au fost epuizate în cîteva luni, şi că se trag acum noi ediţii, este tot atît de îmbucurător; se dovedeşte încă o dată că pribegii sunt gata să-şi rupă pîinea de la gură ca săşi asigure un minim de lectură în limba românească. Dar, înainte de toate, „Cartea Pribegiei" confirmă ceea ce se presimţise mai de mult: că scriitorii români din exil nu s-au lăsat abătuţi nici de prigoană, nici de lipsuri, nici de indiferenţa oficialităţilor. Ei îşi continuă nu numai creaţia, ci şi difuzarea scrierilor 91 lor. Uneori ajutaţi, alteori singuri — de cele mai multe ori singuri, renunţîhd la o masă mai bună, la o carte, la o cămaşă — scriitorii pribegi au izbutit să tipărească nenumăratele reviste, volume şi broşuri, iar cînd n-au putut să le imprime la tipografie, le-au multiplicat la mimeograf. Lista acestor publicaţii este deja impresionantă. Dacă Luceafărul, prima „Revistă a Scriitorilor Români în Exil", apărută printr-o subvenţie a generalului N. Rădescu, s-a stins după al doilea număr, alte reviste literare, de astă dată mimeografiate, i-au luat locul: Caete de Dor, la Paris, îngrijite de C. Amăriuţei şi Virgil Ierunca, înşt'te Mărgărite la Rio de Janeiro (redactori I.G. Dimitriu şi Ştefan Baciu), Vers, la New York (redactor Nicolae Novac), Cuget Românesc, la Buenos Aires, cu un important supliment literar. Vintilă Horia a tipărit la Buenos Aires Antologia Poeţilor Români în Exil (Colecţia „Meşterul Manole", 1950). Poeziile lui Eminescu au apărut întîi într-o modestă dar emoţionantă ediţie litografiată la Miinchen, apoi, tipărite, în volume luxoase la Madrid şi Lisabona. Texte de Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu au fost tipărite în Germania. Plachete de versuri au apărut la Paris, unele tipărite în insulele Canarii. Reviste de cultură generală continuă să apară în Germania (bunăoară, voluminoasele caiete Orizonturi), Franţa, Italia, Spania (Destin, Libertatea), Canada etc. Excelenta revistă de gînd şi faptă creştinească îndreptai-apare în condiţii grafice incomparabile: este, de altfel, cea mai elegantă revistă românească după Gîndirea, deci în ultimul sfert de veac. Am înşirat, în mare grabă, aceste cîteva titluri şi am amintit cîteva nume, ca să pun în lumină un fapt care s-a cam trecut cu vederea: experienţa exilului nu s-a soldat pretutindeni prin descurajare, zîzanie, intrigă, calomnie şi neputinţă. Cel puţin scriitorii — poeţii, filozofii, criticii, prozatorii — au continuat să rămînă ce fuseseră şi mai înainte: creatori. Şi-au impus creaţiile şi în limbi străine, dar s-au zbătut să-şi păstreze vie, întreagă, nealterată, şi limba pe care o moşteniseră de la ctitorii literaturii române moderne. Printre atîtea lucruri triste şi amare pe care

ni le descoperă necontenit exilul, faptul acesta constituie o neaşteptată mîngîiere. Se va şti mai tirziu cîte jertfe ascunde această miraculoasă producţie literară românească. Şi, tot mai tirziu, se va înţelege adînca ei semnificaţie spirituală şi chiar politică. (Căci se va vedea într-o zi cît de năpraznică răzbate voinţa de rezistenţă a neamului întreg, crucificat acasă, în modestele tipărituri literare ale poeţilor pribegi şi înfometaţi.) 92 Experienţa editorială a „Cărţii Pribegiei" marchează o dată în istoria culturii româneşti din exil. într-un an, vom avea o bibliotecă întreagă de scrieri noi, inedite, ale poeţilor şi prozatorilor care au ■ avut norocul să scape de ocupaţia rusă. Faptul e unic în istoria emigraţiilor europene. Repet, căci şi de lucrul acesta se va ţine într-o zi seamă: „Cartea Pribegiei", ca şi majoritatea tipăriturilor I literare româneşti din exil, nu se bucură de nici o subvenţie oficială. Nu are milioane de franci în spatele ei; nu are nici măcar cîteva zeci de mii de franci. Uneori, vin muncitori cu suflete de îngeri şi-şi dăruiesc economiile ca să se poată imprima versurile şi prozele visătorilor sau veghetorilor noştri; cum este acel muncitor din Argentina, Ion Mării, care a dăruit editorului „Cărţii Pribegiei" tot ce strînsese într-un an şi jumătate de muncă (Ion Mării, primul membru de onoare al Societăţii Scriitorilor Români, cînd ne vom reîntoarce acasă...). Dar sprijin oficial nu are de nicăieri. Deşi toate universităţile din lume unde se învaţă limba şi literatura românească editurii „Cartea Pribegiei" se vor adresa ca să-şi împrospăteze bibliotecile cu noile creaţii literare româneşti. Jt Scriu articolul de faţă gîndindu-mă mai ales la românii-americani. Ei simt şi mai mult ca noi, exilaţii, nevoia de cărţi şi reviste literare româneşti, pentru că sunt de şi mai multă vreme plecaţi din ţâră. Primele volume ale „Cărţii Pribegiei" au fost, cum spuneam, mimeografiate; însă cel puţin unul va apare tipărit. (Şi anume excelenta carte a lui Mihai Niculescu, Amintiri în uniformă.) Dacă experienţa aceasta editorială reuşeşte, s-ar putea ca toate celelalte cărţi să apa?ă 1 de aici înainte tipărite. Nu vor putea românii-americani să ajute la înfăptuirea acestui miracol al culturii româneşti, cumpărînd şi difuzînd cărţile scriitorilor români din exil?!... (Românul, decembrie 1951) CUM SE FACE O CULTURĂ I Unul din tinerii mei prieteni îmi mărturisea mai deunăzi că e exasperat de „mediocrităţi". îmi înşira nume, titluri, situaţii — şi înălţa, indignat, braţele spre cer. în credinţa lui, toate aceste mărimi oarecum culturale erau nişte „mediocri". Poate avea dreptate. Să presu93 punem, chiar, că avea dreptate. Dar, vorba profesorului Nae Ionescu: ei, şi?! La ce bun indignarea aceasta? L-am întrebat dacă, meditînd asupra triumfului „mediocrităţii", şi-a lămurit vreuna din propriile lui probleme sau dacă, indignîhdu-se, şi-a sporit posibilităţile de creaţie. Căci au fost oameni care s-au definit pe sine sau şi-au desluşit destinul ridicîndu-se împotriva mediocrităţii şi a mediocrilor, a falselor valori şi a impostorilor: Kierkegaard, bunăoară, sau, pe un alt plan, Nietzsche, sau Carducci polemistul, sau Papini. Dar prietenul meu pare a fi altfel croit Munca lui, efortul lui de creaţie se împlinesc pe alte niveluri decît cele ale polemicii. Atunci — nu m-am sfiit să i-o spun — de ce-şi pierde vremea indignîndu-se împotriva „mediocrităţii"? De cîhd e lumea lume, mediocritatea a triumfat şi împotriva sfîntului şi împotriva geniului; a triumfat chiar împotriva oamenilor care nici măcar nu purtau în frunte stigmatele geniului sau ale sfinţeniei, care nu erau decît nişte oameni inteligenţi, oneşti sau muncitori. Cîteodată, datorită cine ştie căror împrejurări, se mai îhtîmplă ca un geniu să fie recunoscut ca atare „în timp util", adică înainte de a-şi fi scuipat plămînii de tuberculoză, a fi internat într-un ospiciu sau a muri de mizerie într-o mansardă. Dar cazurile acestea sunt, cel puţin în culturile modeme, destul de rare, şi e mai bine să le trecem, cum se spune, sub tăcere, ca să nu ne facem iluzii zadarnice. Dacă astfel stau lucrurile, m-a întrebat din nou prietenul meu, ce trebuie să facem? Să încrucişăm braţele şi să acceptăm triumful din ce în ce mai total al mediocrităţii? Nu! Un om viu nu încrucişează niciodată braţele în faţa unei situaţii, oricît ar părea ea de deznădăjduită. Un om viu îşi încrînceneşte puterile în faţa fiecărui nou triumf al mediocrităţii şi-şi continuă, înzecit, munca şi creaţia. După cîte am văzut pînă acum în jurul meu, nu cred că s-ar putea da un alt răspuns, mai bun, mediocrităţii: triumfului ei temporal îi răspunzi creînd. Şi trebuie să faci lucrul acesta repede; căci nu se ştie cît timp ţi se va mai îngădui să munceşti şi să creezi... Dar îi mai spuneam tînărului meu prieten şi altceva. Triumful acesta al mediocrităţilor nu e numai un păcat al nostnl, al românilor; e o constantă spirituală a Europei moderne. (Şi ce interesant ar fi să se scrie într-o zi istoria acestui fenomen spiritual! Se va vedea, atunci, ce consecinţe dezastruoase a avut — din acest punct de vedere — laicizarea universităţilor şi mai ales, curînd după avîntul ştiinţelor de la începutul secolului al XDC-lea, noul 94 sistem de a clasifica oamenii de cultură nu după valoarea lor respectivă, ci după titlurile pe care le deţineau; în aşa fel încît un Renan sau un Mommsen au fost, ani de-a rîndul, omologaţi celor opt sute de doctori în Litere şi Filozofie care-şi dobîndiseră diplomele universitare odată cu ei... Dar problema aceasta e prea complexă pentru a 6 putea expune într-o paranteză.) Cunosc un savant străin care, alături de geniu, mai are destulă cultură şi pregătire ştiinţifică pentru ca să poată îndestula nu o catedră universitară, ci o facultate întreagă. Are, în plus,

norocul de a aparţine unui neam civilizat, de mare şi veche cultură. Şi cu toate acestea, se apropie de 50 de ani şi n-a izbutit să obţină o catedră universitară; unde s-a prezentat, i s-a preferat un altul; blîndul sau sforăitorul mediocru, purtătorul servietei maestrului, autorul de lucrări care nu supară pe nimeni pentru că nu contrazic nici o idee acceptată şi n-aduc nimic nou. Omul meu, dimpotrivă, a publicat tot lucruri care sparg tiparele bine ştiute şi tulbură siesta ştiinţificilor; descoperirile lui sunt discutate şi promovate pretutindeni — în afară de propria lui ţară; acolo nu i se poate ierta îndrăzneala de a-şi fi spus părerea asupra cîtorva mediocrităţi pretenţioase (căci, cum spuneam, specia aceasta a triumfat pretutindeni, chiar în cele mai vechi şi solide culturi). Am pomenit acest caz-limită pentru că se întîmplă să-1 cunosc bine. Dar asemenea nedreptăţi se întîlnesc la fiecare pas şi în fiecare ţară. Aduceţi-vă aminte de dificultăţile întîmpinate de Hasdeu, N. Iorga sau Vasile Pârvan cînd a fost vorba să-şi obţină * catedrele care au nutrit, apoi, generaţii de-a rîndul, cultura românească modernă. Cîtă bătaie de cap, cîte examene şi para-examene! Dar au fost şi unii chemaţi direct la catedră datorită „meritelor lor excepţionale"; chemaţi e prea puţinspus; doar că n-au fost imploraţi prin procesiuni publice să primească a consacra o catedră şi să cinstească prin prezenţa lor însăşi Naţiunea. Credeţi că oamenii aceştia de „merite excepţionale" se numeau Sextil Puşcariu sau O vid Densusianu sau Nae Ionescu? O, nu; numele lor... nu le mai reţine nimeni astăzi pentru că excepţionalii n-au făcut nimic. Se întîmplă să cunosc pe unul din ei; a rămas celebru multă vreme pentru că, în teza lui de doctorat enumera printre filozofii contemporani şi cîteva nume... de oraşe franceze. Dar să nu credeţi că şi-a pierdut examenul, dimpotrivă, a fost chemat imediat la o foarte importantă catedră, creată tocmai atunci şi anume pentru el. în timpuri normale băiatul acesta norocos ar fi condus astăzi destinele ,95 filozofiei româneşti, căci avea tot ce-i trebuie ca să parvină: era preş cu mărimile, fudul cu prostimea şi, mai ales, era un activist neîntrecut: scria de sute de ori acelaşi articol, ba îl rostea şi la Radio, la Ateneele populare, la conferinţe în contradictoriu; şi de cîte ori îi apărea articolul sau de cîte ori se anunţa că va apare sau că a apărut (şi ce ziar sau revistă românească n-a anunţat de cîteva zeci de ori apariţia acestui prodigios articol?!), i se tipărea şi foto* grafia, iar sub fotografie i se înşirau titlurile, în cap cu nelipsitul: Domnul Profesor Cutare, distinsul cărturar român. Să nu rîdeţi, tînărul acesta fotogenic ajunsese o stea culturală de prim rang. Lui Constantin Noica nici măcar nu i se îngăduise să se prezinte la catedra creată pentru autorul articolului, fusese respins pe motiv că... n-are lucrări de specjalitate. Iar în timp ce Mircea Vulcănescu rămăsese cincisprezece ani doar simplu asistent la Catedra de Etică, omul cu filozofii-nume de oraş se urcase direct la catedra creată pentru el... Evident, cazul nu e excepţional. Şi la noi, ca şi în atîtea mari şi solide culturi, promovările oficiale se fac de obicei tocmai pe dos: între o valoare şi un mediocru, se alege de obicei acesta din urmă. Dar să nu credeţi că mediocrităţile nu îşi au şi ele misiunea lor proprie, şi nu mai puţin necesară, în economia unei culturi. O cultură nu e alcătuită numai din „mărimi". Un număr considerabil de mediocrităţi vehiculează, administrează, omagiază valorile create de „mărimi"; nu operele creatorilor contemporani, bineînţeles, ci doar valorile deja promovate oficial. (Cîte mii de mediocri din lumea întreagă nu se extaziază astăzi în faţa operelor Iui Kierkegaard sau Nietzsche!... Dacă le-ar fi fost contemporani, nici măcar n-ar fi catadicsit să le rostească numele...) Cu o generaţie sau două în întîrziere faţă de valori, „la zi" doar cu gloriile oficiale din lumea întreagă şi din propria lor ţară — mediocrii tot îşi împlinesc o funcţie bine determinată în sînul unei culturi. Un foarte mare savant francez, căruia îi mărturiseam într-o zi mirarea mea de a nu-1 vedea la nici un Congres internaţional şi la nici o şedinţă solemnă a nenumăratelor Institute în care era membru, mi-a răspuns: „Oamenii de ştiinţă se împart în două categorii: cei care creează, şi cei care se arată". E foarte adevărat. Nu poţi face şi una şi alta. (Numai Nicolae Iorga izbutea să le facă pe amîhdouă, dar Iorga nu se naşte Ia fiecare sută de ani.) Şi cu toate acestea, şi savanţii care se arată, fără să facă nimic altceva, sunt necesari într-o cultură. Gîndiţi-vă cîte ministere, cîte 96 consilii de administraţie, institute, academii, societăţi culturale, organizaţii de propagandă etc, etc. implică administrarea şi conservarea unei culturi. Cineva tot trebuie să facă treaba aceasta: să reprezinte Naţiunea într-un Congres internaţional, să comemoreze centenarele poeţilor, să aducă salutul Academiilor întristaţilor adunaţi în jurul unui mormînt ilustru, să acorde premii, să întocmească telegrame, să ţină discursuri, să bată din palme şi cîte alte treburi or mai fi de făcut. îi vedeţi pe Eminescu, pe Pârvan, înhămîndu-se la astfel de munci?! Desigur că nu. Şi totuşi, şi treburile acestea îşi au utilitatea lor. De multe ori succesul unei mari opere culturale depinde de, calitatea administratorului ei. Adesea, un editor a făcut tot ătît de mult pentru cultura ţării sale cît şi marii scriitori pe care i-a editat; gîndiţi-vă la Vallecchi în Italia, la Gallimard în Franţa, la directorul lui Espasa Calpe în Spania. Evident, administratorii, conservatorii, vehiculatorii culturali nu sunt creatori de valori; dar aşa cum sunt ei — mediocri, mai mult sau mai puţin muncitori, ambiţioşi, vanitoşi sau modeşti — îşi înplinesc o misiune. Toată discuţia trebuie să se poarte nu asupra faptului că între p mediocritate şi o valoare a fost preferată mediocritatea (asta este, am văzut, aproape o fatalitate în culturile moderne), ci asupra întrebării: dintre mai multe mediocrităţi, însufleţite toate de aceeaşi fierbinte dorinţă de a parveni, care ar fi cea mai potrivită să administreze o instituţie culturală oarecare? Care din ei dispune de mai mult timp liber ca să şi-1 poată sacrifica

noii sarcini culturale? Cine are mai multă uşurinţă şi experienţă în corespondenţa cu oficialităţile? Cine are mai mult dar oratoric? Mai multă prestanţă? Mai multă abilitate politică, şi farmec personal, şi relaţii de familie etc, etc.?! Aşa trebuie pusă problema, pentru ca numirea unui administrator într-un alt post cultural să poată fi făcută în condiţii optime. Nu introduceţi în discuţie elemente care, deocamdată, n-au ce căuta: valoare, cultură, capacitate creatoare etc. Astea îşi vor avea rostul mai tîrziu, cînd se va scrie istoria unei culturi... îndată ce nu e vorba de poziţia polemică a unui Kierkegaard, a unui Nietzsche, a unui Unamuno sau Papini, ci ne aşezăm pe o poziţie de expectativă, acceptînd în principiu toate valorile şi toţi administratorii care alcătuiesc laolaltă o cultură vie, nu are nici un rost să ne exaspereze triumful mediocrităţilor. Pe tărîm cultural, singurul răspuns valabil pe care-1 putem da este sporirea propriei 97 noastre creaţii. Evident, mai există şi o altă posibilitate de-£ răspunde unui asemenea triumf, dar aceasta nu mai aparţine culturii, ci politicii. Ca atare, discuţia ei depăşeşte cadrul consideraţiilor de faţă. II Cînd ţara era liberă, cel puţin o dată pe an reîncepea la noi o veche şi pasionantă controversă: cum trebuie să fie cultura românească?! Unii spuneau: trebuie să ne concentrăm exclusiv asupra fenomenului autohton, de la limbă şi folclor, pînă la ultimele creaţii ale „filozofiei româneşti". Alţii, dimpotrivă, pretindeau că trebuie să încurajăm toate curiozităţile spirituale, cît ar părea ele de excentrice; că nimic nu împiedică pe un scriitor român să traducă şi să comenteze pe un Eugen O'Neill, bunăoară, sau Cartea Ceaiului a lui Kakuzo (atît de frumos tradusă de Em. Bucuţa şi publicată în colecţia „Cartea Vremii", condusă de directorul Gmdirii, Nichi-for Crainic). Recunoaştem şi în această controversă tensiunea dintre „tradiţionalişti" şi „modernişti", care a animat de la începuturile ei cultura românească şi pe care am discutat-o cu un alt prilej în paginile îndreptarului. Ambele tendinţe păcătuiau prin excesul lor programatic. Căci o cultură nu se face prin programe şi manifeste; se face, în primul rînd, prin creaţia valorilor culturale. Lucrul acesta 1-a înţeles foarte bine profesorul Nae Ionescu. Pentru el, o cultură era un lucru viu, şi opera autentică un rod al spiritului creator. E adevărat, spunea el, cultura românească are astăzi nevoie de foarte multe lucruri, însă ele nu pot fi improvizate: trebuie să aşteptăm să le creeze, firesc, vocaţiile personale. încă din 1905, N. Iorga cerea turcologi, atît de necesari istoriografiei româneşti — şi nu i-a avut decît treizeci de ani mai tîrziu, cîţiva ani după ce România avea deja doi indianişti, mai mult sau mai puţin inutili faţă de nevoile interioare ale culturii româneşti. Dar ce era preferabil: să improvizăm un turcolog în 1905, un pseudosavant care mai mult ar fi încurcat lucrurile şi ne-ar fi făcut de rîs în faţa străinilor cu rătăcirile lui — sau să aşteptăm să „crească", firesc, un asemenea învăţat? Ştiinţa istorică şi lingvistică românească a fost confiscată, de la începuturile ei, de către problemele legate de originea şi supravieţuirea neamului românesc în graniţele Daciei. Era firesc să fie aşa: problemele acestea erau mai mult decît „chestiuni ştiinţifice" pentru noi. Ele făceau parte (sau măcar aşa mi se părea) din desti98 nul neamului nostru. De la Gheorghe Şincai şi Laurian la ultimii elevi ai lui Iorga sau Sexul Puşcariu şi Ovid Densusianu, toţi istoricii şi lingviştii noştri şi-au închinat viaţa trecutului românesc. Operă admirabilă şi indispensabilă, care e încă departe de a fi încheiată. Dar asta nu înseamnă că, alături de ea, nu va fi loc şi pentru altfel de studii istorice şi lingvistice, nu mai puţin utile unei culturi române majore. Nimic nu ne împiedică să acceptăm, dacă vor fi susţinuţi de o puternică vocaţie şi de calităţi personale excepţionale, un sinolog sau un specialist în lingvistica oceaniană. Şi, să nu zîmbiţi, dar s-ar putea ca acest sinolog sau acest specialist în limbile oceaniene să aducă, la timpul lor, un mai mare prestigiu t culturii româneşti decît un foarte strălucit istoric al neamului românesc. Pentru că nu trebuie să uităm acest lucru: că istoria neamului sau limbii româneşti interesează un număr limitat de străini, că geniul şi ştiinţa prezente în asemenea opere de istoriografie şi lingvistică romanească sunt într-un anumit fel „blocate" în cercurile specialiştilor. Lucrul acesta nu se întîmplă numai cu noi. Dintre atîţia mari istorici francezi, nu Lavisse, autor al unei monumentale istorii a Franţei, este cel mai cunoscut; Ernest Renan, G. Masp6ro, G. Boissiere şi atîţia alţii, care au scris despre evrei, egipteni, romani etc. sunt mult mai cetiţi, atît în Franţa cît şi în străinătate, şi ei au contribuit într-o foarte mare măsură la impunerea, pe plan mondial, a geniului istoriografie francez. Asupra acestui punct, prea des şi prea repede trecut cu vederea, voim să stăruim: că geniul specific unei culturi e transparent în toate creaţiile culturii respective, oricare ar fi materialele pe care le prelucrează. Willamowitz, ocupîndu-se de greci, sau Mommsen, scriind istoria romanilor, au impus cu mai multă autoritate viziunea germană a istoriografiei secolului al XDC-lea decît Deutsche Geschichte im Zeitalter der Reformation a lui Ranke, considerată, în Germania, o capodoperă a istoriografiei naţionale. O vocaţie autentică serveşte întotdeauna cultura respectivă, oricare ar fi planul pe care se împlineşte. Pînă mai acum vreo zece ani noi, românii, eram intimidaţi de eforturile şi propaganda istoriografiei maghiare şi ne sileam din răsputeri să-i ţinem piept. Adevărul este că această extraordinară producţie istoriografică nu circula, în mod efectiv, dincolo de cercurile specialiştilor şi prietenilor deja cîştigaţi propagandei maghiare. Acolo, în acele cercuri de istorici, oameni politici şi jurnalişti, proza aceasta ne crea o atmosferă nefavorabilă. Dar, pe plan mondial, nu această istoriografie 99

maghiară provincială avea circulaţie — ci opere cu caracter supra-naţional. Ocupîndu-se exclusiv de mitologia clasică, marele savant Karl Kerenyi se bucură, astăzi, de un prestigiu mondial care întrece cu mult faima tuturor istoricilor şi lingviştilor unguri la un loc. Ne aducem aminte de atacurile pe care le primea Kerenyi, în timpul războiului, din partea unor compatrioţi zeloşi: că în loc să prezinte străinătăţii probleme de interes naţional, se ocupa, în v sihăstria lui din Elveţia, cu miturile greceşti. Mai multe cărţi, dintre care una în colaborare cu Jung, alta cu Thomas Mann, au ieşit de atunci la iveală — şi geniul maghiar e prezent astăzi în lume datorită mitologului Kerenyi. Imensa istoriografie şi literatură propagandistică maghiară a rămas îngropată în biblioteci. Oricum ar evolua istoria universală, niciodată această literatură nu va dobîndi circulaţia şi prestigiul operei lui Kerenyi. '' N-am voi, totuşi, să se înţeleagă greşit acest exemplu. Nu voim să spunem că istoriografia şi lingvistica românească fiind „provinciale" trebuie neglijate în folosul unor discipline istorice sau lingvistice de mai mare circulaţie. Kerenyi nu s-a apucat să studieze mitologia grecească în locul documentelor transilvănene pentru că sar fi gîndit la posibilităţile de „circulaţie" a scrierilor lui. A studiat mitologia pentru că aceasta era vocaţia lui; aici îşi putea împlini geniul lui, iar nu în istoriografia maghiară, aşa cum greşit îl îndemnau unii compatrioţi. în măsura în care Ker6nyi a adus o nouă şi genială interpretare a mitologiei a dăruit lumii o nouă creaţie a geniului maghiar. Indirect, şi fără să urmărească acest lucru, el a servit propaganda maghiară mai mult decît au putut-o face sutele de mii de pagini publicate în acest scop, şi care au costat, ca toate propagandele din lume, foarte multe zeci de milioane de franci elveţieni. O cultură se face, deci, prin concursul a nenumărate vocaţii în permanentă tensiune, foarte adesea în opoziţie, dar întotdeauna complementare. Lipsite de interes şi uneori primejdioase nu sunt decît pseudomorfozele, falsele valori, improvizaţiile. Creaţiile autentice, pe orice plan s-ar manifesta ele, sfîrşesc întotdeauna prin a fi validate. Cu afît mai bine dacă ele sunt în opoziţie unele faţă de altele, căci o cultură nu e un bloc monolitic. în orice caz, o cultură n-are nimic de cîştigat dacă e „planificată", dacă se face după program. (Vedeţi ce se întîmplă în România sovietizată.) Un creator de valori promovează de obicei şi o „şcoală", provocînd un interes general pentru propriul său univers spiritual. Un mare

pvw» wt?M profesor cristalizează nenumărate vocaţii, şi în sensul acesta el „organizează" o cultură. Dar nu o „planifică", nu mobilizează tinerele talente pe un drum care, organic, nu e drumul desăvîrşirii lor lăuntrice. în drama hotărîtoare prin care trece astăzi neamul românesc, ce putem face noi, cei care avem norocul să ne aflăm în străinătate? Nu e vorba numai de „propaganda" pe care fiecare român o face în cercul lui, vorbind şi scriind despre tragedia ţării. Lucrul acesta e de la sine înţeles. Dar, în afară de mărturia pe care fiecare dintre noi poate s-o aducă, în colţul de lume în care a fost zvîrlit, ce putem face pe tărîm cultural? Lăsînd demagogia patriotică la o parte, nu putem face, cu folos, decît ceea ce propria noastră vocaţie ne îngăduie să facem. Zadarnic vom cere unui tînăr fizician să-şi întrerupă cercetările — „afît de departe de tragedia neamului" — pentru a scrie articole sau a ţine conferinţe; le va face cu mult mai puţină pricepere decît calculele şi experienţele lui de laborator. Nu trebuie să confundăm „atenţia mărită" la fenomenul politic, care se cere astăzi oricărui român refugiat, cu sacrificarea vocaţiei culturale în folosul unei „propagande permanente", oricît de nobilă şi bine intenţionată ar fi aceasta din urmă. Dacă Einstein, în preajma descoperirii relativităţii, şi-ar fi dedicat viaţa sionismului (aşa cum a fost ispitit s-o facă), geniul iudaic şi Israelul ar fi avut astăzi o valoare mondială mai puţin. O cultură majoră e alcătuită din infinite solidarităţi: descoperirea unei noi teoreme sau a unei legi lingvistice validează creativitatea unei culturi cu aceeaşi tărie cu care o face un poem genial, o simfonie, un roman, o teorie filozofică etc. Să nu ne închipuim că demonstrăm mai strălucit drepturile noastre istorice printr-o operă care se leagă de trecutul nostru, decît printr-o mare descoperire ştiinţifică sau o capodoperă literară. Drepturile istorice se apără, în ultimă instanţă, pe cîmpurile de luptă; culturaliceşte, însă, o ţară se impune în circuitul valorilor universale prin ansamblul creaţiilor sale. Cu orice creaţie culturală creşte şi prestigiul internaţional al ţării. Să facem, totuşi, cultură cînd tragedia neamului creşte cu fiecare zi?! întrebarea e patetică. Răcniţi-o, şi veţi avea întotdeauna succes. Denis de Rougemont observa de curînd: „Urcaţi la tribuna unui Congres de scriitori şi proclamaţi că e indecent să se vorbească de cultură cînd bîntuie foametea: ropote de aplauze şi toată presa va fi cu dumneavoastră. Dar ia gîndiţi-vă puţin. Foametea domneşte pe pămînt de cînd există omenirea. Dacă vechii * 101

CX 9X> $o indieni, şi sumerienii, şi egiptenii, şi romanii ar fi declarat la timpul lor: nu facem cultură cîtă vreme stăruie mizeria şi foametea printre noi, n-ar mai fi existat civilizaţie. Iar dacă n-ar fi existat civilizaţie, n-am fi avut astăzi mijloacele tehnice pentru a lupta împotriva foametei!" Trăim, astăzi, o epocă de teroare istorică, şi un neam supravieţuieşte în măsura în care-şi mobilizează toate rezervele lui spirituale. O cultură este, însă, şi ea, expresia acestor rezerve spirituale ale neamului. Valorile universale pe care le creează echivalează cu tot arîtea bătălii cîştigate în istorie. în cele din urmă, justificarea istorică a unui neam se face prin valorile spirituale pe care le creează. Evident, nu spuneţi lucrurile acestea unui

patriot activist: va declara imediat că sunteţi trădător de neam şi ţară. în ce mă priveşte, aş aştepta cu mai puţină spaimă viitorul, dacă aş şti că undeva, în ţară sau în pribegie, s-a născut un nou Eminescu, sau un nou Iorga, dacă aş şti că un fizician român se află în preajma descoperirii unui nou sistem de a înţelege Universul, sau că un filozof român pregăteşte o carte care va modifica radical orientarea cugetării omeneşti. Dacă Einstein ar fi fost român, o scrisoare a lui adresată unui ziar ar fi cîntărit mai mult, pentru destinele neamului românesc, decît cîteva zeci de tone de publicaţii de „propagandă". {îndreptar, decembrie 1951) „I-A MÎNCAT CAPUL POLITICA!..." Cînd eram elev de liceu, mi-a căzut odată în mînă o carte a doctorului Istrati, prefaţată de profesorul Longinescu. După ce evoca strălucita carieră ştiinţifică a dr-ului Istrati şi amintea principalele lui descoperiri în chimia organică, profesorul Longinescu scria cu o nestăpînită tristeţe: „dar toate aceste însuşiri excepţionale s-au irosit zadarnic. I-a mîncat şi lui capul politica..." Citez din memorie şi, cum au trecut vreo treizeci de ani de-atunci, nu sunt sigur că reproduc întocmai rîndurile profesorului Longinescu. O singură propoziţie mi s-a întipărit, cu Utere de foc, în minte: „I-a mîncat capul politica". N-am mai putut-o uita de atunci. Şi nu ştiu dacă această simplă şi teribilă propoziţie n-a contribuit, mai mult decît ce-am văzut şi cetit mai tîrziu, să cristalizeze acel complex de 102 teamă, dispreţ, suspiciune şi chiar ură faţă de fenomenul politic în general — complex pe care l-am regăsit, de altfel, la foarte mulţi din generaţia mea. Pentru noi, cei care alcătuiam „generaţia tînără" între anii 192Ş-1935, „politica" echivala cu o trădare a spiritului. A spune despre cineva că „face politică" era tot una cu a spune că nu e bun de nimic, că nu e de-al „nostru", că, în ultimă instanţă, e o nulitate. Pentru noi, „politica" şi „partidele politice" reprezentau periferia vieţii — a oricărei vieţi: morale, culturale, civile. Dascălii şi maeştrii noştri spirituali — Nicolae Iorga, Pârvan, RădulescuMotru, Nae Ionescu — ne-au transmis, fiecare în felul său, sacra oroare de politicianism. Iar noi, tineri, entuziaşti şi naivi, confundam politicianismul cu politica. în timp ce unii dintre noi, cei mai puţin reuşiţi, cei mai neajutoraţi dar şi cei mai ambiţioşi, îşi croiau drum prin „politică" şi se „aranjau" în posturi bine retribuite — marea masă a generaţiei noastre se ţinea deoparte, în sărăcie şi în obscuritate. Chiar acei dintre noi care-şi dobîndiseră locuri de frunte în gazetărie sau în literatură; cei care nu trăiau în turnul de fildeş, ci participau din plin la viaţa socială, erau, bunăoară, funcţionari la Radio sau la Teatrele Naţionale, sau la Fundaţiile Regale, chiar şi aceia se fereau să aibă vreun contact cu viaţa politică propriu-zisă. Ni se părea că a face parte dintr-un partid, sau a colabora la succesul unei campanii electorale era primul pas către ratare... Acesta a fost, poate, cel mai mare păcat al generaţiei noastre: am lăsat locul liber nepricepuţilor, oportuniştilor, mediocrilor. Noi alcătuiam prima generaţie după Unire şi dacă ne-am fi îndeplinit misiunea cu aceeaşi conştiinţă cu care şi-au împlinit-o înaintaşii noştri, cei care îşi jertfiseră sîngele pentru Unire, altul ar fi fost climatul politic al României modeme. Dar „generaţia tînără" din anii 1925-1935 a trăit exclusiv sub semnul spiritualului. Ea îşi înţelegea misiunea istorică exclusiv pe plan spiritual. Treburile mărunte ale politicii de fiecare zi le-au lăsat altora. Şi astfel, evitînd politicul am încurajat şi am înscăunat politicianismul. luliu Maniu avea dreptate întrerupînd odată pe un profesor universitar care tocmai îi spunea că el nu „face politică": „Foarte rău faceţi, domnule Profesor, i-a spus luliu Maniu. Foarte rău faceţi. înscrieţi-vă într-un partid, în oricare partid, dar faceţi politică. Dacă voiţi, combăteţi-mă; criticaţi-mă, dar fiţi alături de noi, pe teren. Eu prefer să am un adversar de valoarea Dumneavoastră, decît o masă inertă de oameni cumsecade şi simpatizanţi, care se 103 ţine departe..." Detaşarea aceasta de politică —justificată etic şi psihologic prin oroarea de politicianism, în care s-a menţinut generaţia noastră între anii 1925-1935 — explică atît fosilizarea cadrelor partidelor de guvernămînt, cît şi fenomenul de adeziune spontană a intelighenţiei tinere la mişcări de caracter protestatar, cum a fost aceea a profesorului Forţu sau Mişcarea legionară. Tinerii intelectuali, în groaza lor de a nu se „compromite" cumva integrîndu-se unui partida cărui ideologie li se părea depăşită sau ale cărui cadre li se păreau impure, au aderat la organizaţiile care aveau, pentru ei, marele merit de a nu fi „politice". Succesul Mişcării legionare printre tinerii intelectuali se datoreşte, în mare parte, faptului că nu părea a fi şi nu se comporta ca un „partid politic". Aceasta a fost greşeala istorică şi marele păcat al generaţiei noastre: că, în loc de a fi pătruns, începînd de prin 1925, în partidele politice, în toate partidele politice, şi de a le fi sporit substanţa ideologică şi regenerat vechile cadre prin ceea ce aducea nou şi creator tinereţea, am rămas în afară de viaţa politică şi am ignorat realităţile şi tehnicile politice. Cei mai mulţi dintre prietenii şi colegii mei au „votat" pentru întîia oară în viaţa lor la plebiscitul din 1938 pentru că au fost forţaţi să o facă. O asemenea detaşare de realitatea politică echivalează aproape cu o carenţă morală — şi ea a fost plătită, cu vîrf şi îndesat, în anii trişti şi grei care au urmat. Oroarea de politicianism a tinerei generaţii a condus fatal la debilitatea ideologică şi morală a tuturor formaţiunilor politice existente, care-şi aveau, adică, rădăcinile mai mult sau mai puţin adînci în istoria modernă a neamului românesc. Se întîmplă, însă, astăzi, un lucru pe care unii îl prevăzuseră mai de mult: politica tinde să devină, în mîna Sovietelor, pe de o parte o ideologie sectară, fanatică şi conducînd de-a dreptul la războiul religios, pe de altă

parte, o tehnică foarte complexă, impli-cînd un număr infinit de competenţe, de la lucida analiză economico^social-politică a unei situaţii istorice date, pînă la „ştiinţa agitaţiei" într-un sector de uzină. Convinşi că „istoria" e de partea lor şi că ei au datoria să „facă istoria", comuniştii procedează, cu luciditate şi chibzuinţă, la acea fantastică mişcare de cucerire şi transformare a planetei, ale cărei prime rezultate le cunosc, din nefericire, toţi cei de dincolo de perdeaua de fier. Acestei „politici" diabolice nu se poate răspunde numai cu o rezistenţă pasivă, fie ea întemeiată pe cea mai pură morală şi religie; în istorie, hic et nune, nici morala, nici religia creştină nu şi-a luat niciodată angajamen104 tul să asigure victoria unui colectiv istoric. Creştinismul ne asigură mîntuirea ca indivizi, fiecare în parte; el ne poate apăra chiar în învălmăşeala istoriei, în sensul în care o rugăciune poate apăra pe un creştin într-un bombardament — dar, cel puţin deocamdată, cît mai durează încă lumea istorică, rugăciunile nu vor împiedica un bombardament să se efectueze. Asta înseamnă că unei „politici diabolice" o colectivitate trebuie să-i răspundă, în afară de propriile ei harisme, cu o politică. înseamnă că, vrînd, nevrînd, pentru a putea supravieţui în încleştarea de mîine, trebuie să-ţi cunoşti duşmanul, să-i cunoşti armele şi să ştii să te aperi. însemnează, iarăşi, că apărarea drepturilor şi prestigiului ţării nu mai poate fi lăsată — aşa cum a putut fi lăsată, am văzut cu ce preţ, acum 20-30 de ani — pe mîna unor oameni care se numesc „politicieni" nu pentru că şi-au închinat viaţa artei şi tehnicii politice, ci pentru că, în majoritatea lor, au apucat să „facă pobtică" şi au văzut că le merge bine. în ultimă instanţă, însemnează că absolut fiecare cetăţean trebuie să ajungă, prin propriile lui sforţări, la o conştiinţă politică, adică la o înţelegere totală a momentului său istoric, întovărăşită de voinţa de a-1 face cît mai adecvat împlinirii Binelui, Adevărului şi Frumosului, ca să vorbim ca la şcoală. Suntem, astăzi, cîteva zeci de mii de români scăpaţi din închisoarea Ţării şi risipiţi pe toată faţa pămîntului. Cred că unul din mijloacele cele mai sigure de a fi de folos neamului, şi celui ,de azi şi celui de mîine, ar fi de a începe să învăţăm — cu sîrguinţă, cu seriozitate, cu încăpăţînare — să învăţăm ce însemnează, astăzi, politica. Nu e chiar atît de uşor. Dar să ne amintim că cei din Ţară suportă zilnic cîteva ceasuri de marxism-leninism. Să ne amintim că tineretul nostru este format la şcoala marxismului şi că nu se va lăsa întotdeauna atît de uşor de convins de un oponent care ignoră pînă şi abecedarul marxismului. Trebuie să învăţăm marxism-leninismul, aşa cum îl învaţă şi cei din ţară; noi avem libertatea de a-1 judeca aşa cum e, dar numai după ce l-ai cunoscut ştii cum să-i vorbeşti cuiva care 1-a învăţat pe de rost. Şi, în afară de asta, trebuie cercetate celelalte doctrine politice, învăţată istoria partidelor europene, studiată democraţia nord-americană. Trebuie, mai ales, să ne informăm despre istoria şi situaţia actuală a Orientului Apropiat şi a Extremului Orient. Asia reintră în istorie, şi fenomenul acesta ar putea schimba faţa lumii. 105 Noi, vecinii Orientului şi moştenitorii unei civilizării arhaice suntem în primul rînd obligaţi să ştim ce se întîmplă în preajmc noastră. Trebuie să învăţăm toate acestea, să le gîndim, să le asimilăm, pentru ca să ne pregătim pentru ziua de mîine. Fiecare dintre noi, oricare i-ar fi aptitudinile şi meseria, trebuie să-şi sacrifice o parte din timpul şi forţele lui ca să iasă din diletantismul sau solitudinea romantică în care l-au ţinut, în anii buni din ţară, oroarea de politicianism. Ca să ne dezbărăm de acest complex de inferioritate, nu avem decît să recitim pe Plato sau pe Tit-Liviu. Vom găsi acolo destule pilde de mari oameni politici cărora politica nu „le-a mîncat capul.'..." (îndreptar, 1951) BIBLIOTECA UNUI „EXISTENŢIALIST' Puţini autori se pot lăuda că şi-au trăit opera înainte de a fi scris-o, cu aceeaşi intensitate cu care şi-a trăit-o Kierkegaard. Viaţa lui e săracă în evenimente (blestemul tatălui; „cutremurul de pămînt"; Regina Olsen; Corsarul; lupta contra Bisericii), dar de o ameţitoare bogăţie de „clipe". Kierkegaard a trăit ca nimeni altul fiecare clipă a vieţii lui, le-a trăit cu o atroce intensitate, istovindu-le. N-a fost ceas pe care să-I fi pierdut, n-a fost întîmplare pe care să n-o fi încrustat, pînă în cele mai mici amănunte, în amintire, retrăind-o apoi necontenit, reinterpretînd-o, desluşindu-i revelaţiile sau cerce-tîndu-i deznădăjduit durerile. Dacă existenţialismul şi-a dobîndit astăzi un loc afît de important în filozofie, se datoreşte îh parte autenticităţii şi intensităţii cu care Kierkegaard şi-a trăit viaţa şi şi-a întemeiat filozofia pe această trăire. Tocmai în legătură cu autenticitatea patetică şi dincolo de orice bănuială a întregii lui opere, vreau să amintesc că Soeren Kierkegaard era un bărbat foarte învăţat, care citea mereu, care citea foarte multe lucruri, şi care la moartea lui — deci, la 42 de ani — a lăsat o bibliotecă de 21 197 volume, majoritatea fiind alcătuită din scrieri religioase, filozofice, literare, critice şi folclorice. Douăzeci şi una de mii de volume! — recunoaşteţi că nu v-aţi aşteptat să le îhtîlniţi în biblioteca celui mai „existenţial" şi celui mai autobiografic dintre scriitorii secolului al XDC-lea. Ceva mai mult: Kierkegaard citea 106 mereu ca să-şi stimuleze producţia, să-i accelereze ritmul şi sâ-i primenească substanţa. Lecturile de tot felul nu erau, pentru el, o odihnă sau o evadare din propria lui problematică, ci, în primul rînd, o muncă necesară creaţiei, o operaţie de asimilare şi eliminare. Kierkegaard nu numai că gîndea cetind — ci era, devenea el însuşi alături de

gîndurile, experienţele sau faptele altora Imensele lui lecturi îl provocau, îl exasperau — dar şi îl îmbogăţeau; ceva mai mult, îi limpezeau drumul către el însuşi, îl ajutau să se găsească, să se înţeleagă, să se cuprindă. Kierkegaard a zvîrlit o seamă de fulgere împotriva filozofiei speculative şi a culturii în general — dar şi una şi alta l-au ajutat să „existe", să trăiască, aşa cum voia el, „clipa" sau „paradoxul". Şi chiar dacă afirmaţiile acestea ar fi puse la îndoială de kierkegaardieni, nu e mai puţin adevărat că opera lui scrisă datoreşte, după propriile sale mărturisiri, destul de mult celor 21 197 volume pe care le-a cumpărat, le-a păstrat, le-a cetit, le-a răsfoit, le-a adnotat; care, într-un cuvînt, l-au nutrit şi au contribuit, fiecare după putinţa lui, la ridicarea monumentului celui mai teribil „existenţialist". Scriu nota aceasta cu o nesfîrşită delectare. întotdeauna am crezut, şi am mărturisit-o de nenumărate ori, că geniul nu are nimic de-a face cu cultura sau incultura, că un geniu poate citi o sută de mii de volume fără să-şi ştirbească autenticitatea, că o lectură masivă poate steriliza un mediocru şi poate paraliza forţele creatoare ale unui scriitor oarecare, dar în nici un caz nu poate adultera izvorul creator al unui geniu. Cum spune într-un loc Kierkegaard, „geniul este ca furtuna: aleargă contra vîntului". Ce-1 pot strica, lui, cărţile altora, ideile altora, experienţele, lexicul sau obsesiile altora? El îşi impune viziunea lui, inalterabilă, oricîte argumente şi contraargumente i-ar fi trecut cîndva prin cap. Sterilizarea prin cultură sau istovirea autenticităţii printr-un număr considerabil de lecturi nu dovedeşte altceva decît modestele resurse ale celui care a avut imprudenţa să ia în serios cultura. Nu există forţă spirituală care să facă neputincios un geniu, care să sece un izvor creator. Dacă izvorul a secat — probabil, nu la 21 197 de volume, ci la primele 1 197 — singura concluzie pe care avem dreptul s-o tragem este că izvorul era puţintel şi „originalitatea" autorului numai o aparenţă. Nu biblioteca 1-a făcut pe Anatole France un epigon, ci propriul său mod de a fi. Dante şi Rabelais îşi asimilaseră întreaga cultură a timpurilor lor — şi Dumnezeu ştie ce masivă, indigestă şi vastă era — şi n-au pierdut nimic din propria 107 lor „originalitate" şi forţă creatoare. Iar Mihai Eminescu, dacă ar fi avut încă zece, cincisprezece ani de viaţă mentală normală, ar fi ajuns cel mai învăţat dintre români (şi nu e puţin spus, pentru că trăiau, pe atunci, Un Hasdeu, un Odobescu). Dar, ca să ne reîntoarcem la Soeren Kierkegaard, exemplul lui este încă şi mai vorbitor. Pentru că el n-a făcut nici „literatură", nici „filozofie", în sensul curent al cuvîntului; el a descoperit secolului al XlX-lea autenticitatea, paradoxul, absurdul. El a vorbit aproape exclusiv despre sine, despre Regina Olsen şi despre Dumnezeu. A refuzat „cultura". A voit să fie singur cu destinul său în faţa eternităţii. Este autorul cel mai personal, cel mai autonom, cu cele mai multe îndrăzneli. Şi cu toate acestea,'avea alături de el 21 197 volume!... Nu vă mai speriaţi degeaba de cărţi. Ele nu fac rău decît celor neputincioşi. Ele nu sterilizează decît pe cei care nu pot crea nimic viu. (CaetedeDor, 1951) CONTEMPORANII LUI KIERKEGAARD Nu cunosc daneza şi ca atare nu am acces la scrierile publicate în această limbă decît în măsura în care ele au fost traduse. Ca toată lumea, am cetit şi eu pe Soeren Kierkegaard, şi am cetit o sumă de lucrări asupra epocii, vieţii şi operei acestui prodigios danez, îmi spun că printre contemporanii lui au fost oameni care au scris şi publicat cărţi, cu gîndul de a fi cetiţi multă vreme după moartea lor şi a fi cunoscuţi dincolo de hotarele ţării lor. (Speranţă foarte legitimă, de altfel.) Au fost, de asemenea, istorici, filozofi şi teologi care au crezut în operele lor, care au nădăjduit că Danemarca, şi poate şi alte ţări, vor ţine seama de rodul muncii şi gîndurile lor. Despre toţi aceşti contemporani ai lui Kierkegaard, noi, cei care nu cunoaştem limba daneză, nu ştim nimic. Doar dacă am cetit, în copilărie, unele poveşti ale lui Andersen. Iar, acum în urmă, P.H. Tisseau, traducătorul lui Kierkegaard, s-a îndurat să tălmăcească şi Le Pastew de Veilby a lui Blicher. „Ces nouvelles jutlandaises, spune anunţul de librărie, d'un conteur danois contemporain d'Andersen et de Kierkegaard font mieux comprendre l'atmosphere ou baigne en pârtie l'oeuvre de Kierke108 gaard."1 Sărmanul autor, îşi datoreşte traducerea în fraţuzeşte numai pentru că opera lui foloseşte la înţelegerea „atmosferei" scrierilor lui Kierkegaard! Probabil că n-ar fi avut norocul acesta, dacă n-ar fi existat, de vreo 20 de ani încoace, o adevărată modă kierkegaardiană. Mă gîndesc la toţi acei scriitori, critici, filozofi, istorici şi teologi care, deşi contemporani cu Kierkegaard, n-au avut nici relaţii de camaraderie cu el, nici nu i-au comentat scrierile, nici măcar nu l-au atacat. Poate nimeni nu mai ştie de ei astăzi în Danemarca în orice caz, noi, ceştilalţi, nu ştim — ;' ,nu vom şti nicio- Jată nimic despre aceşti oameni care ar j^dit,^ muncit, au scris, cu gîndul să supravieţuiască morţii lor P"^ Opurile maT*îl,5 W? n°Ua te°fanie necesară tcroarei iberice de îT.,^ ^d°lală Că aparitia creştinismului nu se poate fetlSm Şi mesianis forTT \ T m; adică, fără cele două iSf TI! P™ Care iudaismul a Putut «*«* catastrofa crSot"?11"1 H-Semmficatie ascendentă. Aşadar, pentru un g cui n , m V0»0™1™ alCS a f°St necesară= alt™nteri, cuvîntul Domnului n-ar mai fi putut ajunge pînă la noi. 125

Dacă istoria religioasă a Israilului n-ar fi prezentat această alternanţă Baal-Iahve, supravieţuirea lui nar fi fost miraculoasă. Dar se vede limpede că Israil nu se apropia cu tot sufletul de Dumnezeul lui decît în timp de criză istorică. Şi atunci, sunt cu adevărat miraculoase aceste crize istorice care se repetă consecutiv pînă ce spiritul însufleţeşte întreaga literatură sacră, pîhă ce poporul ales renunţă la istoria profană, hotărîndu-se să trăiască în viitor, fiitr-o comunitate etnică şi mistică totodată. înapoia acestor crize periodice care transformă un neam îhtr-un mesagiu, încep să se zărească planul şi voinţa divină. Dacă într-adevăr Mesia trebuia să vină ca să m&ituiască întreaga omenire, el nu putea veni decît după ce Israil suferise tot ce-a suferit. Tot, dar absolut tot, fusese necesar, trebuise să se mtîmple

aşa... (Destin, aprilie 1952) DESCUBRIMIENTOS ESPIRITUALES Descoperiri spirituale: acesta este titlul unei cărţi de eseuri a lui Giovanni Papini, de curînd tradusă în limba spaniolă de Vintilă Horia şi apărută în Editura Emece" din Buenos Aires. Un mare şi ilustru scriitor italian tradus în spanioleşte de un scriitor român şi tipărit peste Ocean, în America latină (unde, după cum se ştie, Papini se bucură de un prestigiu considerabil). Scriu rîndurile de faţă mai ales pentru a sublinia această solidaritate a spirituali taţilor neo-latine. Ea nu e lipsită de semnificaţie. Giovanni Papini, pasionat de „semne" şi înţelesuri oculte, va fi fost cel dintîi să descopere şi să-i mediteze mesagiul. Vintilă Horia face parte din cea mai proaspătă echipă de scriitori şi gînditori români sincer interesaţi de „fenomenul Papini". Dacă îmi aduc bine aminte, a tradus chiar Martorii Sfintelor Patimi, carte tulburătoare, frustă, abruptă, despre care am scris un mic articol într-unui din ultimele numere ale ziarului Cuvmtul, în primăvara 1938. Ar fi interesant să se cerceteze într-o zi istoria penetraţiei operei lui Giovanni Papini în România Spre deosebire de D'Annunzio şi Pirandello, introduşi şi „lansaţi" prin traducerile franceze, Papini îşi datoreşte prezenţa în librăria şi literatura românească aproape exclusiv italienizanţilor. în afară de Storia di Cristo, pe care succesul mondial de prin anii 1921-1922 a purtat-o 126 şi pe la-noi, în versiunea franceză prezentată de Payot — opera lui Papini n-a pătruns, la noi, cum se obişnuia cu toţi marii scriitori străini, prin traducerile în limba franceză, ci prin eforturile italienizanţilor români. Un început excelent a fost făcut în 1923, cu Un uomo finito, tradusă de G. Călinescu şi admirabil prezentată de acel mare învăţat Alexandru Marcu, care a şi tradus mai tîrziu Storia di Cristu. Dar în afară de aceste două cărţi şi în afară de schiţele fantastice din volumele II tragico cotidiano şi IIpilota cieco, traduse de Theodor Solacolu, restul operei lui Papini — adică poezia lui, criticile şi polemicile lui, scrierile Iui filozofice — restul acestei opere uriaşe a rămas inaccesibil necunoscătorilor de limbă italiană. Aşa se explică de ce Papini n-a cîntărit prea mult în ochii intelighenţiei româneşti, care îşi orienta lecturile şi-şi rectifica gustul în primul rînd după noutăţile librăriei franceze. în afară de Storia di Cristo, opera lui Papini n-a avut „succes" în Franţa şi, datorită acestei prezente aproximative, toate celelalte culturi depinzînd de librăria franceză au sfirşit prin a avea o imagine mutilată a marelui scriitor florentin. Destinul european al operei lui Papini s-a jucat în bună parte în Franţa. Acest foarte interesant autor a avut nenorocul să fie tradus şi difuzat în limba franceză de edituri de a doua sau a treia mînă. Numai Storia di Cristo a apărut într-o editură celebră (Payot). Dar deşi i s-au mai tradus vreo alte cincisprezece cărţi, pe acestea din urmă nu le-a văzut nimeni (Un uomo finito a apărut într-o editură belgiană, care nici măcar nu-şi difuza cărţile în Franţa!...) Nu ne dăm încă seama de gravitatea acestui fenomen * specific secolului nostru: soarta unei opere începe să atîrne de editurile care o „lansează", de posibilităţile lor de publicitate şi difuziune. Astfel că opera lui Papini, care se bucură de o largă circulaţie în Spania şi America latină, a fost „blocată" în ţările care depindeau de cultura franceză. Eram, în România liberă, un grup, nu prea numeros, dar destul de activ, care urmăream şi comentam întreaga producţie a lui Giovanni Papini. Vintilă Horia se număra printre ei. în pofida întîmplărilor şi necazurilor care l-au purtat din Austria pînă în Argentina — şi-a păstrat întreagă pasiunea pentru opera lui Papini. Vom ceti cîndva în jurnalul lui conversaţiile cu acel Papini de prin anii 1946-47, bătrîn, aproape orb, dar tot atît de ager, de îndrăzneţ, de neodihnit, precum ni-1 înfăţişau primele lui cărţi deacum aproape o jumătate de secol. Giovanni Papini face parte din acea familie de scriitori europeni care n-au cunoscut decrepitudinea 127 bătrîneţii, nici istovirea fatală unui prea îndelungat efort de creaţie. Alături de Croce, de Bernard Shaw, de Unamuno, de Jung şi, întrucîtva, de Gide, Papini, la şaptezeci de ani îşi continuă creaţia cu aceeaşi vigoare ca la patruzeci. într-o anumită măsură, aceşti scriitori împărtăşesc „norocul" lui Goethe: viaţa lor nu se împotriveşte operei. Deşi suferind de o gravă miopie încă din adolescenţă, şi de cîţiva ani aproape orb, Giovanni Papini îşi împlineşte munca şi creaţia în acelaşi ritm al tinereţii. Dovadă acel recent Michelangelo, plin de cusururi dar nu mai puţin genial; dovadă, mai ales, Judecata din urmă, operă considerabilă, în bună parte terminată, şi în care se va oglindi ca într-o uriaşă frescă întreaga Istorie Universală aşa cum este ea înţeleasă de Papini. Descubrimientos espirituales, ne spune Vintilă Horia în prefaţă, este titlul sugerat de Papini unei culegeri de studii şi articole din volumele sale L'imitazione del Padre (1946) şi Santi e poeţi (1948). Ca tot ce-a scris Papini în timpul şi imediat după război, volumele acestea au trecut aproape neobservate dincolo de frontierele Italiei.

Compatriotul nostru a ales textele cele mai substanţiale, le-a ordonat cronologic şi, împreună cu Elina Tejerina de Walsh, le-a tradus într-o admirabilă limbă spaniolă. Este o mare bucurie să regăseşti fraza amplă, robustă, suculentă, a lui Giovanni Papini, fraza aceea inimitabilă, pe care o cunoaştem din miile lui de pagini de proză, so regăseşti întocmai în castiliană, datorită talentului şi priceperii unui compatriot. Sunt adunate aici o serie de eseuri despre Renaştere şi mai multe articole despre mari scriitori şi artişti din alte timpuri (Erasm, Cervantes, Shakespeare, Michelangelo, Alfieri). Numai două articole despre scriitorii contemporani: unul în legătură cu Oedipe al lui Andr6 Gide, altul despre Jean-Paul Sartre. (Acesta din urmă, fără îndoială, cea mai crudă execuţie a lui Sartre pe care am cetit-o vreodată; întrece chiar acel extraordinar portret al „Papei existenţialiştilor" pe care 1-a scris Emil Cioran, sub titlul „Sur un entrepreneur d'idees", în Precis de dâcomposition.) Cum paginile de faţă nu alcătuiesc o recenzie, îmi voi îngădui să nu mă opresc decît asupra concepţiei papiniene a Renaşterii. Este într-adevăr vorba de o „descoperire spirituală". Prin interpretarea lui Papini, Renaşterea dobîndeşte o nouă dimensiune, şi tocmai pe un plan unde ne aşteptam mai puţin s-o descoperim: pe planul religios. Renaşterea, spune Papini, este o reîntoarcere la primatul Tatălui şi, deci, la viziunile şi valorile Vechiului Testa128 ment. Ca o reacţie împotriva Evului Mediu ascetic şi raţionalist, Renaşterea conduce la o reconciliere a omuluicu el însuşi dar şi la o apropiere de Dumnezeu pe drumuri noi. Omul e restituit în drepturile sale; de aici revalorizarea Vieţii, a Naturii, a Artei. Artiştii devin noii ghizi către Dumnezeu — în locul silogizanţilor şi contemplativilor, la cinste în Evul Mediu. Renaşterea este, în felul ei, ecoul întrupării: trup şi spirit, om şi Dumnezeu sunt din nou uniţi, sunt în concordanţă. De aici importanţa imitaţiei Tatălui, de aici tendinţa către totalitate şi sinteză, care domină toate manifestările Renaşterii. Ar trebui citate multe pagini, ar trebui reproduse toate argumentele şi toată documentarea lui Papini, pentru a putea aprecia cum se cuvine această „descoperire spirituală". Prefer să las cetitorului bucuria de a-şi asimila singur interpretarea papiniană. Este semnificativă această revalorizare creştină a Renaşterii italiene. Cît drum a parcurs Papini de la acel iconoclast Dizionario dell'uomo selvatico, de la acel fanatism antimodern care nu cruţa decît pe sfinţi şi pe asceţi! Este probabil că noua revalorizare a Renaşterii se datoreşte în bună parte „italienităţii" lui Papini, îndreptăţitului lui orgoliu de a aparţine acelei prestigioase Florenţe care a născut şi adăpostit genii şi talente fără număr. Dar autorul Vieţii lui Christos rămîne totuşi un catolic; evident, cu libertăţile şi fanteziile inevitabile unui mare artist, dar nu mai puţin un catolic. Apropierea lui de fenomenul Renaşterii are, deci, o semnificaţie spirituală care depăşeşte propriile lui poziţii. S-ar putea ghici în revalorizarea creştină a Renaşterii italiene tendinţa majoră a catolicismului din zilele noastre de a „lichida provincialismele", de a regăsi şi promova pretutindeni universalismul, şi aceasta pentru a facilita întîlnirile şi sintezele de mîine. în ultimul timp, Occidentul a făcut două mari „descoperiri", amîndouă de incalculabile consecinţe spirituale: a descoperit valoarea religioasă a Formelor, putînd înţelege astfel esenţa religiozităţii antichităţii greco-latine, şi a descoperit valoarea religioasă a Simbolurilor, făcîndu-şi astfel accesibile categoriile specifice spiritualităţilor arhaice şi exotice. Papini desluşeşte astăzi semnificaţia creştină a plasticii Renaşterii, descifrează nostalgia Paradisului care străbate în iubirea artiştilor pentru „Formele perfecte" şi în pasiunea filozofilor-naturalişti pentru o „Natură" proaspăt ieşită din mîinile Creatorului. Interesul Renaşterii pentru „Formele perfecte" şi pentru „Natură" era interpretat pînă mai 129 deunăzi ca o reîntoarcere la valorile antichităţii greco-latine, la ceea ce numim îndeobşte „păgînism". Papini ne arată legăturile secrete ale acestui cult al „Formei perfecte", atît de caracteristic Renaşterii, cu misterul întrupării. Interpretarea lui se încadrează în „spiritul timpului": Occidentul catolic nu numai că reactivează dialogul cu spiritualităţile vecine, dar încearcă să regăsească şi să revalorifice tot ceea ce aparţine, în Europa şi aiurea, Tatălui, tot ceea ce depinde — direct sau indirect — de Vechiul Testament şi de revelaţiile primordiale: cosmogoniile, Puterile, sacralitatea Naturii (opera Tatălui), maiestatea Formelor. Problema aceasta e prea delicată pentru a putea fi dezbătută într-un sfîrşit de articol, şi asupra ei ne vom reîntoarce cu alt prilej. Am voit însă să subliniez de pe acum importanţa contribuţiei acestui mare scriitor creştin care este Giovanni Papini. Nu e pentru prima oară cînd un artist presimte şi anticipează „spiritul timpului" cu mai multă precizie decît o Academie întreagă de învăţaţi şi înţelepţi. (îndreptar, mai 1952) ASPECTE ALE BAROCULUI Patosul, dinamismul şi realismul Barocului se explică şi prin reacţia împotriva raţionalismului Renaşterii. Vocaţia Barocului: Intuiţia dramatică a concretului uman; a unui „uman" eliberat de canoane şi norme rigide, exterioare modalităţii proprii omului (care este: tensiune, devenire, conflict, catastrofă, tendinţa către reintegrarea contrariilor etc.). Barocul este prin excelenţă o artă a Contrareformei, în care îşi dau întîlnire cele două mari curente oprimate de raţionalismul Renaşterii: pateticul şi autenticul („visceralul": „carne şi sînge"). Deci, violenta descătuşare de arhetipuri, de liniile pure, de simplitatea nudului; pasiune aproape frenetică pentru detaliile concrete, „autentice", aglomerate cu aceeaşi foame pe care o mărturiseşte pretutindeni viaţa. Căci Barocul e fascinat de opulenţa, risipa şi creativitatea excesivă, dar niciodată zadarnică, a vieţii — şi încearcă să imite,

uneori chiar să sporească, această neodihnită revărsare de forme; în arhitectura barocă, bunăoară, nici un spaţiu gol, nici un perete pur, nici un volum lăsat autonom, ci pretutindeni adaosuri, ornamente, copii 130 din realitatea cosmică, istorică sau creştin-mitologică; aglomerare de culori vii („reale"), de stofe, aurării,imagini (glorioase sau agonice, dar totdeauna saturate de „real": lacrimile „autentice" ale madonelor, sîhgele „de parcă acum ar fi ţîşnit" al rănilor Mântuitorului etc). Nu trebuie uitat că, alături de marii mistici ai Contrareformei (Sfînta Teresa de Jesus, Sf. Ioan al Crucii, Fray Luis de Ledn), o puternică mişcare de devoţiune mistică a contribuit, într-o măsură egală, să salveze Biserica romano-catolică: şi anume, cultul Fecioarei Măria. Mistica marianică a atins în secolele al XVI-lea — al XVHlea proporţii nebănuite pînă atunci în istoria creştinismului occidental. Acele urîte statui ale Sfintei Fecioare — „realiste", încărcate de vestminte, flori, simboluri, saturate de „culoarea locală" — satisfăceau setea de concret şi de patetic a straturilor populare. „Lansîndu-se" cultul marianic (existent şi pînă atunci în Occident, dar niciodată promovat pe primul plan), s-au descătuşat uriaşe forţe spirituale; toată pasiunea pentru concretul experienţelor religioase, toată setea de patetic, de grandios şi de eroic, a fost îndestulată prin procesiuni, litanii, iconografie, arhitectonică şi mistică. Barocul — în cultul marianic ca şi în toate celelalte niveluri spirituale care îi sunt specifice — ignoră arhetipul, tinde către visceral şi imediat, către patosul indiscret, exprimat prin gesticulaţii, urlete, culori vii, aur, durere alternată cu voluptate etc. Don Juan este prin excelenţă o creaţie — şi o structură — barocă. încurajarea devoţiunii şi a experienţei mistice n-a fost fără riscuri. Alături de marii maeştri ai Contrareformei, un întreg curent spiritual, în care mistica îşi îngăduia incidente tot mai vinovate cu erotica, îşi croise drum, nu numai în mediile monden-religioase, ci şi în mînăstiri. Sunt aşa-numiţii „iluminaţi" (los alumbrados), care ameninţau la un moment dat să transforme catolicismul Peninsulei Iberice într-o devoţiune alarmantă, de tip vaishnava, în care erotica mistică dobîndea întîietatea. Intervenţia aspră a Inchiziţiei a pus capăt primejdiei. Dar cît de mult se încadra mişcarea „iluminaţilor" în stilul misticii — Contrareformei —, o dovedeşte între altele şi faptul că maeştrii între maeştri... — Sfîhta Teresa, fericitul Juan de Âvila şi Sfîntul Ignaţiu de Loyola el însuşi — au fost suspectaţi ca fiind alumbrados şi anchetaţi de Sfîntul Oficiu. Patosul, dinamismul şi realismul Barocului se verifică şi în alte culturi. Bunăoară, în India medievală, cu furioasa revărsare a cultului krishnait, cu erotica mistică promovată atît de tantrism cît 131 şi de vaishnava (Krishna şi păstoriţele), cu prelungirile ei în anumite şcoli vedantine (Vallabha), cu invazia cultelor populare, a feluritelor „autenticităţi" legate de infinita varietate etnică a Indiei, cu importanţa crescîhdă a iconografiei în practicile religioase etc. întreaga mişcare „mistică" indiană, care începe cu victoria cultului lui Krishna şi atinge apogeul în Chaitaniya, poate fi încadrată în formulele stilului baroc. Şi, ca şi Barocul occidental, această mişcare — însetată de experienţa mistică autentică, de concret, de patos — era o reacţie împotriva raţionalismului metafizicii şi ritua-lismului ortodoxiei brahmanice. în această reacţiune, întocmai ca şi în Barocul occidental, Femeia — intuită în toate modalităţile ei — a jucat un rol de seamă; Femeia şi Dragostea, înţelese ca posibilităţi de cunoaştere reală, „autentică", a divinităţii. Evident, în ambele cazuri, atît în Orient cît şi în Occident, stilul baroc a chemat la viaţă, sau mai bine zis a „autentificat" o seamă de „trăiri" şi tendinţe populare. Asemenea curente îndestulează întotdeauna dorinţa de experienţă concretă religioasă a straturilor populare. Ca un post-scriptum la nota de mai sus: Cred că odată se va înţelege epoca 1920-1940 ca o reacţiune plină de patos împotriva raţionalismului secolului al XlX-lea prelungit pînă în timpul primului război mondial. Cîteva trăsături caracteristice ale acestui timid Baroc 1920-1940: tendinţa către autentic, pasiunea pentru jurnalul intim, „experimentalismul", mistica personală, exotismul, alternanţele, realismul, redescoperirea absurdului, a gesturilor mari, incidenţele cu politicul de înaltă tensiune, exibiţionismul, pseudomorfozele, teribilismul. (Orizonturi, aprilie-iunie 1952) ÎNTRE TOMIS ŞI RAVENNA Ascult şi citesc pe poeţii şi prozatorii români din exil, şi mă întreb, întotdeauna cu aceeaşi tulbure înfrigurare: încotro se-ndreaptă? Spre care ţărm? Dumnezeu singur ştie unde ne vom afla, fiecare din noi, în clipa din urmă, cîftd ne vom desprinde pentru totdeauna de pămînt. Unora le va fi dat să-şi revadă aievea ţara; alţii nu o vor mai putea ghici decît de dincolo de Veac, din eternitate. Pînă atunci, scriitorii, şi îndeosebi poeţii, îşi poartă cu ei, pe oriunde i-a mîhat nenorocul, 132 imaginea Ţării pierdute. „O poartă cu ei", e prea puţin spus; mai degrabă sunt purtaţi şi nutriţi ei de ea, de icoana aburită a Ţării; căci numai dorul, melancolia şi plînsul păstrează vii şi întregi pe aceşti desţăraţi, care nu mai pot prinde nicăieri rădăcini. Nu mai Pot< nu pentru că ar fi nişte inadaptabili, ci pentru că nu-şi pot păstra integritatea spirituală decît în măsura în care creează. Iar poeţii, scriitorii — spre deosebire de ingineri, de muzicanţi, de artiştii plastici — au ca instrument de creaţie limbajul; adică, sunt ursiţi s& scrie numai pentru ai lor. Oriunde sar afla, în orice peisaj, ei nu p°t scrie decît cu gîhdul la Ţară şi pentru cei care au rămas acolo. Au mai fost mari poeţi desţăraţi, care au suferit şi Şi-au sftrşit zilele departe de Patrie. Aşa a fost Ovidiu, surghiunit la Tomis, de unde-şi trimetea nemîngîiatele Tristia. Aşa a fost, mai ales, Dante, care a trăit ultimii

douăzeci de ani departe de Florenţa, mistuindu-se din pricina răutăţii şi a prostiei celor care-i stăpîneau atunci cetatea. Dar cîtă deosebire între unul şi celălalt! Nu m& gîndesc la distanţa care se întinde între geniile lor poetice, atît dfi diferite, ci la „dorul de ţară", la imaginea pe care o aveau, fiecare din ei, despre propriile lor Patrii, din care fuseseră izgoniţi. Ovidiu nu s-a putut niciodată consola că a fost smuls din splendoarea Romei imperiale; în acest trecut paradisiac, pentru totdeauna abolit, se reîntorcea el, fără odihnă. Nu se mai putea desprinde din propriile lui amintiri; nu mai putea să trăiască; abia dacă îşi supravieţuia... Dante, dimpotrivă, şi-a stăpînit bărbăteşte soarta Dorul de Florenţa îl mistuia şi pe el; într-atît, încît unii ar fi spus că a scris Divina Commedia numai ca să i se poată ridica surghiunul. In orice caz, Dante a suferit pînă în adîhcurile fiinţei lui ruperea de Patrie. Dar n-a acceptat nici un compromis ca să se poată reîntoarce. Mai mult: acest incurabil florentin, care nu-şi putea închipui beatitudine mai mare decît să păşească din nou în al său „bel San Giovanm", acest „patriot" ireductibil izbutise să depăşească, poate cel dintîi dintre contemporanii lui, nu numai ideea autonomiei politice a Florenţei, dar chiar şi pe aceea a unităţii Italiei; şi demonstra, în De Monarchia, necesitatea unităţii lumii europene, singura soluţie posibilă pentru a rezolva atît conflictul latent între Papă şi împărat c^1 Ş1 tensiunile istorice ale Statelor creştine. Dante vedea peSte veacuri: profetiza. în lungul lui surghiun, a înălţat, piatră cu piatfă, cea mai mare clădire poetică a Europei modeme — şi totodată şi-a pus curajos marile probleme politice ale timpului. Exilul nu 1-a duhorit; nici măcar nu 1-a împuţinat. Dimpotrivă, toţi cercetătorii sunt