55002674-Frunze-de-dor

Frunze de dor, un poem al dragostei visate Omul reprezintă un univers bogat de sentimente ce îi înnobilează existenţa.

Sentimentele dau sens vieţii omului în lume. Ele îi motivează activitatea, îi entuziasmează ideile, îl umanizează şi îi înfrumuseţează sufletul. Lipsită de sentimente, existenţa umană ar fi de o platitudine înspăimântătoare şi de o tristeţe înfricoşătoare. În faţa unor sentimente sincere, chiar şi cele mai dure suflete se înmoaie, se umanizează. Chiar şi lucrurile neînsufleţite par a prinde viaţă şi a trăi deplin. Ce este un sentiment? A sti ce este un lucru, un fenomen, spun unii, inseamna a te pricepe in arta si stiinta de a-l construi, de a-l crea. A sti ce este un sentiment inseamna mai intai a-l trai. Pentru aceasta se cere sa deschizi ochii asupra lumii din jurul tau, asupra celor de langa tine, asupra celor ce te-au precedat si te vor urma; inseamna apoi sa te apleci atent asupra operelor oamenilor de stiinta, opere care iti vor precede marea bucurie de a-ti dezlega o parte din "enigmele universului"; inseamna a-ti indrepta pasii spre marii poeti ai umanitatii, spre celebrii romancieri si dramaturgi; mai inseamna sa patrunzi in misterele lumii formelor, a culorilor si a luminii; inseamna sa te lasi vrajit de armonia (si disonantele) lumii sonore… Întradevăr, sentimentul este laitmotivul vieţii. Ibraileanu susţine: ”prin sentimente, atârni de oameni, prin inteligenţă, îi domini… ” – cred ca este mult adevăr în vorbele acestea. Cred, şi simt că e aşa, deşi sentimentele ne înnobilează, deşi sentimentele ne umanizează, deşi ele aduc la suprafaţă tocmai esenţa din noi, părţile noastre speciale, frumoase, de care, poate, nici nu eram conştienţi, deşi sentimentele ne transformă, ne fac mai buni, ne oferă aripi… tot ele, sentimentele, sunt cele care ne subjugă, care ne fac sa atârnăm de oameni, să depindem de ei… Sentimentele ne fac puternici dar şi slabi şi vulnerabili,

în acelaşi timp. Sentimentele ne înalţă dar ne şi doboară. Tot ele ne-aduc lumină în suflet. Dar şi întuneric. La nesfârşit aş putea scrie despre impactul sentimentelor asupra unui suflet… Fiecare cunoaşte ce înseamnă dragostea, sau oare chiar ştim cu adevărat? Acum, în vremurile moderne, cuvântul “dragoste” e folosit prea des în scopuri egoiste, comerciale, nevaloroase. Adevărata definiţie a fost uitată pe parcurs, şi înlocuită cu o înţelegere simplificată, subapreciere gravă. Folosim noţiunea, o schimbăm brutal, şi o aruncăm, deoarece nu ne mai convine. Dar, până la urma, fără dragoste suntem nimic. Cea mai amplă şi adevărată definiţie ar putea fi pasajul din Biblie din 1 Corinteni 13:4-7. “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

În opera “Frunze de dor”, Ion Druţă ne demonstrează că omul, întradevăr “reprezintă un univers bogat de sentimente ce îi înnobilizează existenţa”.

Era sfârşit de război, se mai auzeau ecourile împuşcăturilor, iar în valea Răzeşilor sătenii trăiau un mod de viaţă adaptat acelui război. Copii rătăceau prin tranşee, cei mai mari aşteptau cu nerăbdare şi teamă veşti de pe front. Am simţit din plin atmosfera agitată din timpul războiului, surescitată de o moarte care pândeşte tot timpul după colţ, dar şi de acel strop de nebunie al acelor ani. Autorul relatează evenimentele cuprinse timp de o perioadă scurtă din primăvară pînă în toamnă anului 1945: ultimile luni de război şi primele luni de pace . E un răstimp bogat în evenimente de importanţă cardinală pentru om şi pentru ţară; sfîrşitul războiului , întoarcerea la muncă paşnică, cicatrizarea unor răni sufleteşti, timpurile sînt grele – tinerii de 16-17 ani muncesc în ogoare, dar în acelaşi timp trăiesc primele iubiri şi drame. Chiar şi în această perioadă grea, în societatea din valea Răzeşilor înmugureau florile sentimentelor frumoase, trăite de tineri, care le înnobilizau existenţa. Rusanda şi Gheorghe, Scridon şi Domnica, erau două perechi tinere, care abia încercau să înţeleagă şi să dieferenţieze sentimentele din universurile sale personale. Înmugureau relaţii sincere de afecţiune reciprocă, care nu erau deformate. Autorul ne face cunoştinţă cu două perechi. O pereche de simpli ţărani, muncitori – Scridon şi Domnica. Altă pereche – de intelectuali, Gheorghe fiind gospodar şi muncitor de cinste, care tindea să devină unul exemplar. Este interesantă observarea evoluţiei sentimentelor la aceste perechi, prin prisma situaţiilor lor sociale. Sentimentul nu este characteristic doar anumitor pături sociale sau vârste. Aceasta este dovedit şi de exemplele acestor personaje ale lui Druţă. Consider că veşnicia dragostei nu constă în teorii, ci în noi. Noi suntem cei care simţim, suferim, mărturisim... Dragostea este peste tot. Trebuie doar să ne facem timp să o găsim, trebuie să avem răbdare şi să cochetăm cu ideea că ea va veni ca o boare de vant. Trebuie sa credem în ea. Eu sunt una dintre persoanele care cred în dragoste şi in puterea ei de a schimba oamenii. Cred în efectul miraculos asupra trupului şi sufletului şi nu m-am îndoit niciodată de puterea ei. Viaţa mea a devenit şi ea – “un poem al dragostei visate”.