4 Drept international umanitar.pdf

Beatrice Florentina Onica Jarka

Drept internaţional umanitar - suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU” BUCUREŞTI

2013

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea conţinutului sub orice formă.

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea conţinutului sub orice formă.

UCUREŞTI UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Beatrice Florentina Onica Jarka

Drept internaţional umanitar

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu” Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti Tel./fax: 0213309032/0213308606 Email: [email protected]

ISBN: 978-606-8585-05-5

Cuprins

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 CARACTERIZAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR ŞI A DOMENIULUI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE CĂRUIA I SE APLICĂ Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar 1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar 1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război) şi jus in bello (dreptul în război). Secţiunea 2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar Secţiunea 3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi internaţional; Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii; Neutralitate 3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar 3.2. Conflictul armat internaţional 3.3. Conflictul armat intern 3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994 3.5. Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării unei situaţi drept conflict armat 3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace 3.7. State neutre Secţiunea 4 - Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept Internaţional Umanitar 4.1. Cutuma 4.2. Tratatul 4.3.Principiile de Drept Internaţional Umanitar Secţiunea 5. Raportul dintre Dreptul Internaţional Umanitar şi Dreptul Internaţional Public. Raportul cu alte ramuri de drept TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 SPECIFICUL IMPLEMENTĂRII DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR  Obiectivele unităţile de învăţare 5

Secţiunea 1. Metode de implementare Secţiunea 2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar; Cine Răspunde? 2.1. Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar 2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere Secţiunea 3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri de drept 3.1. Mecanismul Puterii Protectoare 3.2. Comisiile de anchetă 3.3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale 3.4. Angajarea răspunderii penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 STATUTUL JURIDIC AL COMBATANŢILOR  PRIZONIERII DE RĂZBOI Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei  – principiu fundamental de Drept Internaţional Umanitar Secţiunea 2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse 2.1. Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale. 2.2. Categorii de combatanţi 2.3. Consecinţa principală a statutului de combatant Secţiunea 3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne Secţiunea 4. Combatanţii ilegali: Spioni şi mercenari Secţiunea 5. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război. Secţiunea 6. Definiţia prizonierilor de război

6

Secţiunea 7. Captivitatea Secţiunea 8. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 MIJLOACE ŞI METODE DE PURTARE A RĂZBOIULUI Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în interzicerea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului. Secţiunea 2. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar 2.1. Armele de distrugere în masă 2.2. Armele convenţionale 2.3. Armele neletale Secţiunea 3. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar: 3.1. Perfidia 3.2. Războiul psihologic 3.3. Represaliile 3.4.Alte metode de luptă TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 POPULAŢIA CIVILĂ Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile Secţiunea 2. Definiţia populaţiei civile 7

limitarea şi

2.1. Conflictele armate internaţionale 2.2. Conflictele armate neinternaţionale Secţiunea 3. Reguli aplicabile 3.1. Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor rezultând din operaţiunile militare TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 PROTECŢII SPECIALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Alte persoane protejate de dreptul internaţional umanitar, răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, personalul medical 1.1. Evoluţia statutului juridic al acestor categorii 1.2. Conţinutul protecţiei Secţiunea 2. Proprietatea culturală protejată de Dreptul Internaţional Umanitar Secţiunea 3. Mediul înconjurător protejat de Dreptul Internaţional Umanitar TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ PENALĂ Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Istoric Secţiunea 2. Instanţe Internaţionale Penale 2.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul îndepărtat de la Tokyo 2.2.Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia 2.3.Tribunalul pentru Ruanda 8

2.4. Curtea Penală Internaţională 2.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone Secţiunea 3. Crimele Internaţionale supuse jurisdicţiei internaţionale penale 3.1. Conţinutul juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei internaţionale penale 3.2. Crima de agresiune 3.3. Genocidul 3.4. Crimele împotriva umanităţii 3.4.1. Legătura comportamentului incriminat cu un conflict armat 3.4.2. Cerinţa existenţei motivelor discriminatorii în calificarea faptelor ce reprezintă crime  împotriva umanităţii 3.5. Crimele de război 3.5.1. Elemente comune tuturor crimelor de război prevăzute de art. 8 din Statutul de la Roma şi de art. 8 din Elementele Crimelor 3.5.2. Clasificarea crimelor de război Secţiunea 4. Curtea Penală Internaţională 4.1. Caracterizarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (CPI); 4.2. Regimul de cooperare internaţională creat prin Statutul de la Roma TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

9

Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor  A. Obiectivele cursului Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă –  având ca finalitate explicarea principalelor noţiuni ale  Dreptului  Internaţional Umanitar. Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului internaţional umanitar, astfel încât studenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate. Cursul de faţă îşi propune: 1. Să analizeze noţiunile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar; 2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corecte a dreptului internaţional umanitar prin înţelegerea situaţiilor în care dreptul internaţional umanitar este aplicabil; 3. Abordarea noţiunilor de drept internaţional umanitar în strânsă legătură cu jurisprudenţa tribunalelor internaţionale penale, a Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, a Consiliului de Securitate al ONU precum şi a altor organisme specifice de implementare a dreptului internaţional Suportul de curs este structurat în mai multe unităţi de învăţare care conf eră o privire detaliată a aspectelor fundamentale ale dreptului internaţional umanitar. Însuşirea temeinică a Dreptului Internaţional Umanitar presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei teme din cadrul disciplinei. La finalul fiecărui capitol sunt indicate mai multe teme care pot face subiectul referatului, la alegere. Referatul nu poate avea mai puţin de 5 pagini şi nici mai mult de 10 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor. Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii. B. Evaluarea Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel: 1. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este sub forma unei simulatii, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor: 80%; 1. Răspunsurile la examen  2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la dezbateri etc.) 20%; Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5. În cadrul examenului, se va nota înţelegerea situaţiei care atrage aplicarea dreptului internaţional umanitar, cunoaşterea atribuţiilor pe care le indeplinesc organismele implicate în simulaţie, 10

calificarea conflictului armat, delimitarea dreptului războiului de dreptul umanitar în aplicarea lor în situaţie, cunoaşterea principiilor fundamentale de drept umanitar ca şi intrarea în rolul desemnat în situaţie pentru implicarea în simulaţie. La fiecare unitate de învăţare a fost indicată în cadrul testului de autoevaluare care să dureze maxim 15 minute, o situaţie care presupune aplicarea dreptului internaţional umanitar şi instrucţiuni cu privire la perspectiva abordării acestei aplicări..

11

UNITATEA DE INVATARE 1 CARACTERIZAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR ŞI A DOMENIULUI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE CĂRUIA I SE APLICĂ

Cuprins: Secţiunea 1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar 1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar 1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război) şi jus in bello (dreptul în război). Secţiunea 2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar Secţiunea 3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi internaţional; Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii; Neutralitate 3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar 3.2. Conflictul armat internaţional 3.3. Conflictul armat intern 3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994 3.5. Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării unei situaţi drept conflict armat 3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace 3.7. State neutre Secţiunea 4 - Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept Internaţional Umanitar 4.4. Cutuma 4.5. Tratatul 4.6.Principiile de Drept Internaţional Umanitar Secţiunea 5. Raportul dintre Dreptul Internaţional Umanitar şi Dreptul Internaţional Public. Raportul cu alte ramuri de drept TEST DE AUTOEVALUARE – MODEL DE SIMULAŢIE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  definiţi dreptul international umanitar; 12

  

 

definiţi conflictul armat distingeţi între conflictul armat intern si cel internaţional indentificaţi coordonatele geografice şi temporale ale aplicarii dreptului internaţional umanitar pe tipuri de conflicte armate identificaţi izvoarele dreptului internaţional umanitar  să cunoaşteţi şi să înţelegi semnificaţia principiilor de drept internaţional umanitar.

Secţiunea 1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar 1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar Dreptul internaţional umanitar 1 reprezintă ansamblul de reguli de drept aplicabil relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern  în timpul conflictelor armate2 interne şi internaţionale, referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile.

1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război) şi jus in bello (dreptul în război). Dreptul la război ( jus ad bellum) este expres şi limitativ reglementate în dreptul internaţional (dreptul la autoapărare individual sau colectivart. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor UnIte sau restabilirea situaţiei de respectare a păcii şi securităţii internaţionale prin măsuri cu folosirea forţei armate în condiţiile Capitolul VII din aceeaşi Cartă). Independent de caracterul legal sau nelegal al unui război, prin raportarea la dispoziţiile Cartei ONU, va exista întotdeauna un drept în război  –  jus in bellum  –   care va reglementa conduita subiectelor de drept participante la conflictele armate (fie ele interne sau internaţionale) cu  privire, în principal, la anumite categorii de persoane fizice şi bunuri protejate.

Secţiunea 2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar Preocuparea pentru reglementarea conduitei participanţilor într -un conflict armat a existat încă din antichitate când au fost elaborate Codul lui Manu din India secolelor XII - XI î.e.n. referitor la practica războiului pe uscat sau tratatele chineze ale lui Sun Tzu intitulate Arta Războiului.= 1

Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut şi sub denumirea de drept al conflictelor armate sau de drept al războiului. Ultima expresie este una folosită mai ales pentru considerente de accesibilitate prin raport la cei care trebuie să aplice acest d rept (militarii de exemplu). 2 Expresia „conflicte armate” tinde să înlocuiască termenul război, ca urmare a evoluţiei concepuale a războiului de la un mijloc de politică externă până la interzicerea lui prin Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca Instrument de Politică Naţională din 1928 (Pactul Briand Kellog) şi apoi prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Precizăm că după cel de -al doilea război mondial, majoritatea conflictelor armate au avut un caracter intern, ceea ce a făcut ca fol osirea raportat la acest tip de conflicte a expresiei „război”, specifică în principal relaţiilor interstatale să devină relativ improprie.

13

În evul mediu un rol deosebit a revenit bisericii care a stabilit zile de armistiţiu obligatorii cu ar fi „Pacea lui Dumnezeu”. Secolul al XIX –lea aduce cu sine înlocuirea micilor armate profesioniste cu maşinile de război naţionale create prin introducerea în Europa începând cu secolul al XIX - lea a serviciului militar obligatoriu, consecinţă a Revoluţiei franceze de care împăratul Napoleon a fost avantajat, Primul document adoptat la nivel internaţional în materia Dreptului Internaţional Umanitar modern este considerat Declaraţia referitoare la dreptul războiului maritim din 16 aprilie 1856, Paris, care a desfiinţat operaţiunile de război duse de persoane particulare cu autorizaţia unui stat beligerant împotriva navelor comerciale ale adversarului (cursa). La Geneva în 1863, Comitetul Internaţional pentru ajutorarea răniţilor, cunoscut sub numele de Comitetul celor cinci care ulterior a devenit Comitetul Internaţional de Cruce Roşie implicat ulterior în promovarea Dreptului Internaţional Umanitar şi mai ales în aplicarea acestuia. În 1864, la iniţiativa Comitetului celor cinci se convoacă prima conferinţă internaţională care adoptă Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor răniţi din forţele armate de campanie, Momente marcante în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar modern reprezintă Conferinţele de pace la Haga din 1899 şi 1907. Convenţiile adoptate în cadrul acestor conferinţe sunt cunoscute ca drept al războiului sau dreptul de la Haga care este o componentă importantă a dreptului internaţional al războiului. Primul Război Mondial se încheie şi prin Tratatul de la Versailles care prevedea că, îm păratul Wilhem al II - lea de Hohezolern urma să fie judecat de un tribunal internaţional, care ar fi aplicat ca drept material “principiile de bază ale drepturilor naţiunilor rezultate în urma cutumei stabilite între naţiunile civilizate, dreptul umanitar  precum şi regulile conştiinţei publice”3. Chiar dacă Wilhem al II - lea nu a fost judecat pentru crimele internaţionale comise, întrucât Olanda, ca stat unde acesta se refugiase, a refuzat să îl predea Puterilor Aliate, acest moment convenţional este deosebit de important pentru conturarea principiului de încetare a imunităţii şefilor de state  pentru faptele comise în războaie. Scoaterea războiului în afara legii prin adoptarea în 1928 a Pactului de la Paris reprezentat de Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca Instrument de Politică Naţională, cunoscut şi ca Pactul Briand - Kellogg, condamnarea “recurgerii la război pentru soluţionarea controverselor internaţionale”, reprezintă un moment de cotitură în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar.

3

 A se vedea recomandările Comisiei Asupra Responsabilităţii Autorilor Războiului Şi Asupra Implementării Sancţiunilor Stabilite prin Conferinţa de Pace Preliminară.

14

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial se înfiinţează primele tribunale internaţionale care au judecat efectiv criminalii de război: Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul Îndepărtat de la Tokyo. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial aduce noi reglementări convenţionale de data aceasta în domeniul protecţiei persoanelor implicate cu voia sau fără voia lor în conflictele armate. Printre aceste convenţii se numără: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Convenţiile I, II, III şi IV de la Geneva din 1949 şi Protocoalele I şi II din 1977 adiţionaIe la Convenţiile de la Geneva şi Protocolul III. Aceste convenţii sunt cunoscute ca dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar care alături de dreptul de la Haga sau dreptul războiului formează dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Cartei acesteia consacră interzicerea utilizării forţei armate şi a ameninţării cu forţa armată în relaţiile dintre state. Practica Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în aplicarea Capitolului VII din Carta ONU inclusiv în situaţii de conflict armat intern a reprezentat deasemenea un mijloc esenţial de adaptare şi acceptare a implementării internaţionale a dreptului umanitar şi în cazul acestor tipuri de conflicte. În 1998, se adoptă în cadrul Conferinţei de la Roma Statutul Curţii Penale Internaţionale, care va intra în vigoare în 2002, moment la care se înfiinţează prima curte penală internaţională4 cu caracter permanent care va judeca atunci, când statele nu o vor face persoanele vinovate de săvârşirea unor crime de o gravitate extraordinară: genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii, iar la un moment dat chiar crima de agresiune. Tot spre sfârşitul anilor ’90, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Organizaţia Atlanticului de Nord conştientizează problemelor de drept umanitar pe care le implică intervenţia Consiliului de Securitate al ONU, în conflictele armate.

Secţiunea 3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi internaţional; Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii; Neutralitate 3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar. Dreptul Internaţional Umanitar se aplică relaţiilor între state şi între state şi alte subiecte de drept internaţional (mişcări de eliberare naţională, formaţiuni paramilitare cărora dreptul internaţional le recunoaşte calitatea de beligeranţi într -un conflict armat)  precum şi între diferite grupări armate pe teritoriul unui stat, în contextului unui conflict armat. Dispoziţiile convenţionale din dreptul Internaţional umanitar sunt orientate în special în direcţia reglementării conflictelor armate internaţionale. 4

 Idem.

15

Chiar cele patru convenţii de le Geneva din 1949: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (I), Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime (II), Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor în caz de război (III), Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV) se referă în principal la reglementarea conflictelor armate internaţionale. Cele patru convenţii de la Geneva conţin dispoziţii care reglementează conflictele armate interne, şi acestea într -o formă schematică. Cele patru convenţii de la Geneva din 1949 dedică, un singur articol – articolul comun 3 comun celor 4 convenţii, conflictelor armate interne. Adoptarea în 1977 a celor două protocoale adiţionale la cele patru convenţii de la Geneva şi anume: Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale (Protocolul II), încearcă să îmbunătăţească cadrul convenţional al reglementărilor umanitare. Protocolul Adiţional II după numele acestuia dezvoltă şi creează un cadru juridic special aplicabil victimelor conflictelor armate interne. Adoptat în 2005 Protocolul III la convenţiile de la geneva din 1949 consacra o noua emblema distinctiva suplimentara fată de Crucea Roşie, Semiluna Roşie şi leul roşu şi soarele. Distincţia esenţială între cele două tipuri de conflicte armate, care continuă să persiste este sub aspectul dreptului aplicabil, în sensul că cele patru convenţii de la Geneva din 1949 şi  protocoalele adiţionale la acestea se aplică distinct conflictelor armate internaţionale şi inter ne. Convenţiile de la Geneva din 1949 în integralitatea lor, cu excepţia art. 3 comun celor patru convenţii şi Protocolul Adiţional I la aceste convenţii în măsura în care statele beligerante au ratificat şi protocolul5 se aplică conflictelor armate internaţionale. Art.3 comun celor patru convenţii de la Geneva şi Protocolul Adiţional II, în măsura în care statul pe teritoriul căruia are loc conflictul armat a ratificat Protocolul Adiţional II se aplică conflictelor armate interne sau neinternaţionale.

3.2. Conflictul armat internaţional Conflictul armat internaţional este definit în sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949, ca fiind „toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat care poate să apară între

5

Dispoziţiile convenţiilor de la Geneva din 1949 sunt conisderate de doctrină ca fiind drept cutumiar. Spre deosebire de acestea, numai anumite dispoziţii din Protocolul Adiţional I sunt considerate drept cutumiar.

16

două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”.

Definiţia conflictului armat internaţional prevăzută de Protocolul Adiţional I, aduce ca element de noutate includerea în această noţiune a conflictelor armate in care popoarele lupta împotriva dominaţiei coloniale si ocupaţiei străine si împotriva regimurilor rasiste, in exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele insele, consacrat in Carta Naţiunilor Unite si in Declaraţia referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile amicale si cooperarea intre state in conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

3.3. Conflictul armat intern Definirea conflictului armat intern se face în dreptul umanitar convenţional prin excludere raportat la conflictul armat internaţional, astfel: „în caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriului uneia din Înaltele Părţi Contractante se aplică. ...”. (art.3 comun celor patru convenţii de la Geneva din 1949) În accepţiunea art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva, conflictul armat neinternaţional sau intern cuprinde războaiele civile, războaiele religioase, războaiele de schimbare a regimului  politic şi războaiele de secesiune. Definirea conflictului armat intern de către Protocolul Adiţional II se referă toate conflictele armate care nu cad sub incidenţa art. 1 al Protocolului Adiţional I la convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) si care se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante intre forţele sale armate si forte armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercita un asemenea control asupra unei parţi a teritoriului sau, astfel încât sa-i  permită sa desfăşoare operaţiuni militare susţinute si coordonate si sa aplice protocolul respectiv. Tot Protocolul Adiţional II (art. 1 alin.2) prevede excepţiile de la calificarea unei situaţii drept conflict armat intern şi anume situaţiile de tensiune interna si tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publica, actele sporadice si izolate de violenta si alte acte analoge, care nu sunt conflicte armate, drept aplicabil: drepturile omului şi dreptul internaţional în general.

3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994 Conflictul armat ce a avut loc în Ruanda şi circumstanţele comiter ii actelor de genocid în anul 1994 în această ţară a determinat doctrina să avanseze un tip nou de conflict armat şi anume conflictul armat destructurat sau de identitate. Caracteristica principală a unui asemenea tip de conflict armat este dizolvarea totală sau parţială a autorităţii statale pe teritoriul statului unde are loc conflictul. În realitate aceste tip de conflict armat reprezintă variante ale conflictelor armate internaţionale sau interne.

17

3.5. Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării unei situaţii drept conflict armat Convenţiile în materia Dreptului Internaţional Umanitar nu prevăd o definiţie a conflictului armat; Definiţia conflictului armat a fost oferită de către Camera de Apel a Tribunalul Internaţional  pentru fosta Iugoslavia, în cazul Tadic, care consideră că prin conflict armat se înţelege - “orice recurgere la forţa armată între state sau la violenţă armată între autorităţile guvernamentale şi  grupuri armate organizate sau între asemenea grupuri într-un stat. Dreptul internaţional umanitar se aplică de la iniţierea unui asemenea conflict armat  şi se extinde dincolo de încetarea ostilităţilor până la încheierea păcii sau în cazul conflictelor armate interne o rezolvare paşnică a conflictului este obţinută . Până la acel moment, dreptul internaţional umanitar continuă să se aplice întregului teritoriu al statului în război sau în caz de conflict armat intern, întregului teritoriu sub controlul unei părţi indiferent dacă pe acest terito riu au sau nu loc lupte.”-

3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace Ostilităţile în cadrul conflictelor armate internaţionale are loc prin mai multe forme capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace

Capitulaţia este un act scris care antrenează predarea negociată a unei Părţi la un conflict armat internaţional; Armistiţiul reprezintă în fapt o suspendare temporară şi convenţională a ostilităţilor. Supravegherea convenţiilor de armistiţiu poate fi încredinţată unor comisii mixte. Acordul tacit reprezintă deasemenea o modalitate de încetare a ostilităţilor specifică mai ales continentului latino – American , războaielor dintre Spania şi fostele sale colonii în 1824. Debellatio reprezintă acea modalitate de încetare a ostilităţilor prin care statul învingător reuşeşte să îşi substituie în întregime autoritatea asupra statului învins, ceea ce conduce la dispariţia acestuia din urmă. Încheierea tratatelor de pace, după încetarea ostilităţilor şi echivalează cu încetarea oficială a stării de beligeranţă sau conflict armat: Tratatele de pace au fost preferate mai ales în perioada dinaintea celui de-al doilea război mondial. După cel de-al doilea război mondial, deşi au avut loc o mulţime de conflicte armate, părţile nu a ajuns decât rar şi sub presiunea comunităţii internaţionale la încheierea de tratate de pace. Menţionăm în acest sens încheierea acordului de  pace de la Dayton dintre Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Serbia în 1995, a cărei implementare a durat peste limitele stabilite convenţional.

18

3.7. State neutre Referiri la neutralitate întâlnim în toate cele patru convenţii de la Geneva din 1949 precum şi Convenţia de Protejare a Proprietăţii Culturale în caz de conflict armat. Obligaţiile unui stat neutru sunt reglementate însă în dreptul de la Haga.

Secţiunea 4 - Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept Internaţional Umanitar 4.7. Cutuma Existenţa unor reguli nescrise de declanşare a războiului (avertizarea inamicului înainte de a-l ataca, suspendarea ostilităţilor) suspendarea ostilităţilor, tratarea anumitor persoane într -un război, a precedat cu mult timp înainte norma scrisă. În perioada apariţiei primelor convenţii internaţional în materia dreptului umanitar au descalificat cutuma ca izvor al acestei ramuri de drept, statele dorind să –şi păstreze libertatea de a aplica regulile de Drept Internaţional Umanitar, prin aderare şi denunţare la tratatele în materie. În cadrul celor două conferinţe de la Haga precum şi în cadrul conferinţei de la Geneva din 1949 au fost codificate totuşi şi norme cutumiare de Drept Internaţional Umanitar. Deasemenea anumite reguli de drept internaţional umanitar reprezintă chiar norme de jus cogens iar denunţarea tratatelor care cuprind asemenea reguli este fără efect. Recunoaşterea unui statut egal cutumei cu norma convenţională a avut loc în materia Dreptului Internaţional Umanitar prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul „activităţile militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia”, care a recunoscut chiar dreptul opiniei publice şi al organismelor umanitare, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, de a contribui la crearea de norme cutumiare. Elementele constitutive ale cutumei şi în materia Dreptului Internaţional Umanitar ca şi în materia Dreptului Internaţional Public sunt practica generalizată, constantă, îndelungată şi repetată şi convingerea că această practică este obligatorie în situaţii similare. Practica ca element al cutumei poate fi diplomatică, legislativă sau militară.

4.8. Tratatul Tratatul sau convenţia reprezintă regula scrisă de Drept Internaţional Umanitar. Adoptarea tratatelor sau a convenţiilor în această materie urmează aceleaşi reguli prevăzute de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969.

19

4.9.Principiile de Drept Internaţional Umanitar În materia Dreptului Internaţional Umanitar, sunt considerate principii fundamentale: distincţia dintre civili şi combatanţi, necesitatea militară, proporţionalitatea, interzicerea cauzării de suferinţă nenecesară, clauza umanităţii (clauza Martens), independenţa lui jus ad bellum de  jus in bello

Aceste principii decurg în marea lor parte din regulile convenţionale de drept umanitar, şi reprezintă structura de bază a acestui corp de norme, asigurând chiar reglementar ea unor cazuri neavute în vedere de regulile convenţionale de înseşi.

Secţiunea 5. Raportul dintre Dreptul Internaţional Umanitar şi Dreptul Internaţional Public. Raportul cu alte ramuri de drept Dreptul Internaţional Umanitar face parte din dreptul internaţional public în special din latura sa constituţională şi administrativă, care conduce la aplicarea dreptului internaţional direct asupra  persoanelor fizice în cazul unui comportament violent care lezează valorile supreme ale comunităţii internaţionale. Dreptul Internaţional Umanitar se completează şi chiar interferează cu alte ramuri de drept internaţional cu incidenţă asupra conflictelor armate, în special cu drepturile omului, aplicabile şi în timp de pace şi în timp de război.

TEST DE AUTOEVALUARE Pe data de 7 de decembrie 2004, în statul Rogvaiv are loc o lovitură de stat soldată cu un eşec. Lovitura de stat a fost condusă de Solan Avero, un aventurier de cetăţenie rogvaivă în fruntea unei armate de mercenari. Solan Avero este arestat şi apoi condamnat la 25 de ani de închisoare  pentru infracţiuni contra autorităţii publice. Ajuns în închisoarea Solan Avero, devine un simbol la luptei de secesiune a vaivilor, populaţie majoritară a sudului Rogvaivului, luptă care se declanşează începând cu condamnarea lui Solan Avero. Statul vecin, Alvaiv are un rol determinant în organizarea, coordonarea şi planificarea acţiunilor militare ale vaivilor, întrucât urmăreşte desprinderea vaivilor de Rogvaiv si alipirea la Alvaiv. În acest sens, toate acţiunile militare ale vaivilor sunt finanţate, coordonate de către Alvaiv. În acest sens, contingentele armate ale Alvaivului participă la toate acţiunilor militare ale vaivilor. Rogvaiv nu a ratificat convenţiile de la Geneva, dar legislaţia sa internă cuprinde dispoziţii de protecţie a persoanelor afectate de conflictele armate, care reproduc conţinutul Convenţiilor de la Geneva şi al  protocoalelor adiţionale. Sunteţi consilierii juridici ai CONSILIULUI CELOR ÎNŢELEPŢI  din ROGVAIV, organul suprem de conducere al acestui stat, care v-a convocat pentru a lămuri următoarele probleme: a. Dacă Rogvaivul trebuie să respecte convenţiile de la Geneva şi protocoalele adiţionale la acestea 20

 b. Dacă răspunsul este afirmativ la chestiunea anterioară, care este dreptul internaţional umanitar aplicabil, care este momentul de la care acest drept internaţional umanitar este aplicabil şi care sunt obligaţiile principale ale Rogvaivului conform normelor de drept internaţional umanitar..

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE 1. Identificaţi reguli de drept umanitar în Biblie 2. Argumentaţi dacă dreptul internaţional umanitar se aplică numai în cazurile declarate de război. 3. Caracterizaţi conflictului din fosta Iugoslavia pornind de la următoarea descriere a situaţiei de fapt, cu indicarea momentelor care marchează declanşarea şi transformarea conflictului armat : Spre sfârşitul anilor ’80, au apărut tensiuni în cadrul Republicii Federative Socialiste   Iugoslavia care s-au concretizat în: criza economică a sistemului Iugoslav de economie centralizată ceea ce a condus la tensiune economică între republicile din nord mai bogate şi cele din sud mai sărace; revolte sângeroase în Kosovo (1981, 1989, 1990) iniţiate de majoritatea de origine albaneză trăind în inima istorică a Serbiei, care au forţat migrarea minorităţii de origine sârbă din regiune, abolirea statutului autonom al Kosovo;  publicarea unui memorandum naţionalist sârb de către academia de ştiinţe din Serbia şi ascensiunea la putere a liderului naţionalist Slobodan Milosevici în 1986; dezmembrarea sistemului monopartidic comunist prin formarea partidelor de opoziţie din Republica Slovenia şi Croaţia precum şi alegeri pluripartidice în toate cele 6 republici; Croaţia şi Slovenia îşi declară intenţia de secesiune.   Pe 26 iunie 1991, Croaţia îşi declară independenţa. Minoritatea sârbă din această zonă  nu este de acord şi este gata să reacţioneze violent. Armata Populară din Iugoslavia încearcă să împiedice Croaţia şi Slovenia să se despartă de Iugoslavia, prin menţinerea control ului asupra regiunilor din Croaţia şi Slovenia în care populaţia sârbă este majoritară. Ca rezultat, Armata  Populară din Iugoslavia obţine sau menţine prin forţă controlul asupra o treime din teritoriul Croaţiei, în timp ce alte părţi din Croaţia, trupele acesteia s-au retras în barăci unde se află sub asediu.  În ianuarie 1992, cel de-al 15-lea acord de încetare a focului între Croaţia şi Armata   Populară din Iugoslavia intră în vigoare şi durează.  În februarie 1992, Consiliul de Securitate al ONU stabileşte prin Rezoluţia 743, Forţa de   Protecţie ONU (UNPROFOR) al cărei mandat a fost să asigure că zonele de protecţie ONU sunt demilitarizate prin retragerea sau împrăştierea forţelor armate de pe teritoriul lor, precum şi că  populaţia este protejată împotriva atacurilor armate. În realitate, mandatul UNPROFOR a fost îndeplinit numai parţial, mare parte din teritoriu fiind în continuare ocupat de miliţiile sârbe.  La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, acuzaţiile reciproce de comiterea  crimelor de război se intensifică între Croaţia şi Iugoslavia.  În aprilie 1992, Bosnia şi Herţegovina îşi declară independenţa printr -un referendum  boicotat de sârbi. Bosnia şi Herţegovina este divizată etnic între o majoritatea relativă de bosniaci musulmani, sârbi şi croaţi. Un conflict armat izbucneşte între pe de o parte, musulmanii şi croaţii loiali guvernului din regiune şi sprijiniţi de Croaţia şi pe de altă parte,  sârbii bosniaci care se opun independenţei Bosniei şi Herţegovinei, sprijiniţi fiind de Armata  Populară din Iugoslavia. 21

 Începând cu aprilie 1992 şi continuând pe parcursul întregului conflict, părţile beligerante alcătuite din cele trei grupuri etnice, şi în special autorităţile sârbo-bosniace au  purces la o campanie de „curăţire etnică” împotriva populaţiei civile a altor regiuni controlate de ei. Uneori sate locuite de alte grupuri etnice au fost nedicriminatoriu bombardate, pentru a determina civilii să părăsească aceste locuri, deseori bărbaţii din aceste sate au fost arestaţi ca terorişti sau combatanţi, în timp ce femeile au fost violate şi trimise împreună cu copii lor în  zone controlate de propriile grupuri etnice. Proprietăţile acestor persoane au fost în mod  sistematic arse s-au rase de pe faţa pământului pentru a elimina orice motiv de revenir e în regiune a persoanelor alungate. În comiterea acestor fapte de curăţire etnică nu a fost întotdeauna clar dacă acestea au fost plănuite de autorităţi sau au fost săvârşite în mod spontan de populaţia locală în atmosferă generalizată de ură interetnică. Oraşul Sarajevo apărat de  forţele guvernamentale bosniace a fost supus unor bombardamente susţinute ale artileriei  sârbilor bosniaci. Supravieţuirea locuitorilor acestui oraş s-a datorat în special forţelor UNPROFOR.  La începutul anului 1993, se discută planul de pace Vance –  Owen6  în cadrul Conferinţei   Internaţionale asupra fostei Iugoslavia, care implica împărţirea Bosniei şi Herţegovinei în 10 cantoane delimitate etnic. Planul nu este acceptat de sârbii bosniaci, în timp ce croaţii bosniaci încearcă să îl implementeze cu forţa, ceea ce conduce la atacarea de către Consiliul de Apărare Croat al croaţilor bosniaci sprijiniţi de Croatia la atacarea coordonată asupra a doisprezece  sate in ea Valea Lasva.  În regiunea Bihac, în partea cea mai vestică a Bosniei Herţegovina, locuită majoritar de  musulmani bosniaci, un om de afaceri şi politician musulman –  Fikret Abdic şi sprijinitorii săi nu sunt de acord să urmeze politica guvernului bosniac, şi cer autonomie aliindu–   se cu sârbii bosniaci şi croaţii bosniaci vecini. Ca urmare, un nou conflict armat izbucneşte între forţele  guvernamentale bosniace în enclava Bihac, încercuită de sârbii bosniaci şi de croaţii bosniaci şi  forţele conduse de Abdic. Ca urmare a rapoartelor media şi a organizaţiilor de drepturi ale omului cu privire la   practicile şi politicile de curăţire etnică, opinia publică internaţională insistă asupra pedepsirii acestor fapte. Consiliul de Securitate la ONU stabileşte prin rezoluţia 780 (1992) o comisie de experţi care să ancheteze faptele săvârşite. Comisia publică un raport extensiv. Consiliul de Securitate la ONU merge şi mai departe şi pe 25 mai 1993, prin Rezoluţia 827, acţionând în baza Cap. VII din Carta ONU înfiinţează ca un organ subsidiar Tribunalul Internaţional pentru  judecarea per  soanelor responsabile de încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu anul 1991. 

BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 



6

Ionel Cloşcă, Ion Suceava, Dreptul Internaţional Umanitar , Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992. Ionel Cloşcă şi Ionel Suceava, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 2000.

C Vance şi Lord Owen au fost copreşedinţii Conferinţei Internaţionale asupra fostei Iugoslavia.

22





 









Jean –  Marie Henckaerts, Louise Doswald-Beck - Customary International Humanitary Law, Volume I: Rules, Cambridge University Press, International Committee of the Red Cross, 2005 Jean Pictet, Development et principes du droit international humanitaire, Editura A. Pedone, Paris, 1993. Maria Mona Piviniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional, Polirom Iaşi, 1999, Marco Sassoli, Antoine A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999. Stelian Scăunaş, Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002.  Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Cartega, 1999. Drept International Umanitar la inceputul secolului XXI, editor Ionel Closca, Coeditori Constantin Vlad, Ion Suceava, 2003, Towards a single definition of armed conflict in international humanitarian law: A critique of internationalized armed conflict (Info resources\International Review\2003 - No. 850), International Review of the Red Cross,  James G. Stewart, http://www.icrc.org/web/eng/siteeng0.nsf/htmlall/review?OpenDocument

23

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 SPECIFICUL IMPLEMENTĂRII DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR Secţiunea 1. Metode de implementare Secţiunea 2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar; Cine Răspunde? 3.5.Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar 2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere Secţiunea 3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri de drept 3.1. Mecanismul Puterii Protectoare 3.2. Comisiile de anchetă 3.3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale 3.4. Angajarea răspunderii penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  definiţi mijloacele specifice de implementare a dreptul international umanitar;  definiţi instituţia Puterii Protectoare  identificaţi rolul Comitetului Internaţional de Cruce Roşie în aplicarea dreptului internaţional umanitar  definiţi răspunderea penală pentru încălcări ale dreptului internaţional umanitar   cunoaşteţi instituţia jurisdicţiei universale

Secţiunea 1. Metode de implementare Dreptul Internaţional Umanitar ca ramură a Dreptului Internaţional Public foloseşte mijloacele de implementare specifice acestui corp de norme. În Dreptul Internaţional Public operează conceptul clasic de răspundere a statului, care permite reacţia individuală a statului victimă sau colectivă a unor state terţe, faţă de statul agresor sau reacţia centralizată a organizaţiilor internaţionale. 24

Conflictele armate internaţionale, limitează şi circumstanţiază rolul şi posibilităţile de reacţie ale statului victimă sau a statelor terţe, mijloacele de obligare a statului agresor de a repera încălcările normelor de drept (contramăsurile) şi posibila intervenţie a statelor terţe. Faţă de ineficacitatea dovedită a unor asemenea mijloace, Dreptul Internaţional Umanitar a dezvoltat mecanisme proprii de implementare în contextul mecanismelor existente de Drept Internaţional Public, prin adaptarea acestora, mecanisme aplicabile împreună cu cele de Dreptul Internaţional Public.

În timp de pace se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar: diseminarea regulilor sale prin instructarea forţelor armate, a forţelor poliţieneşti, prin  predarea Dreptului Internaţional Umanitar la universităţi, diseminarea în cadrul populaţiei civile, adoptarea de legislaţie de Drept Internaţional Umanitar. În timp de conflict armat se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar: mecanismul Puterilor Protectoare, acordurile între state (mijloace diplomatice) comisiile de anchetă, implicarea ComitetuIui Internaţional de Cruce Roşie şi al societăţilor naţionale de cruce roşie şi de semilună roşie, şi nu în ultimă instanţă atragerea răspunderii penale individuale în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale. Secţiunea 2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar; Cine Răspunde? 2.2. Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar Conform convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Protocoalelor Adiţionale prizonierii de război, răniţii, bolnavii, naufragiaţii, populaţia civilă (internaţii, femei, copii, refugiaţi) corespund conceptului clasic de persoană protejată în dreptul internaţional umanitar. În cadrul conflictelor armate interne sunt considerate persoane protejate persoanele care nu  participă sau nu mai participă la conflictul armat intern. Şi combatanţii în conflictele armate internaţionale se bucură de o anumită protecţie împotriva anumitor metode şi mijloace de purtare a războiului (în conflictele armate internaţionale).

2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere în sistemul conflictelor armate internaţionale, dreptul de la Haga prescrie obligaţii şi foarte rar sancţiuni (Convenţia privind neutralitate maritimă, Havana 1928). Acestea privesc de regulă răspunderea materială a statelor. Dreptul de la Geneva introduce în ceea ce priveşte conflictele armate internaţionale noţiunea de „grave încălcări” ale convenţiilor (art.28, 29, 30 Convenţia de la Geneva din 1929 asupra sorţii răniţilor şi bolnavilor din trupele de campanie, art. 49, 50, 51 din Convenţia I de la Geneva 1949, art. 50, 51, 52 din Convenţia II de Geneva din 1949, art. 19, 130, 131, 132 din Convenţia III de la 25

Geneva, art. 146, 147, 148 din Convenţia IV de la Geneva din 1949, art. 15 din Protocolul II la Convenţia de la Haga cu privire la protecţia bunurile culturale în timp de conflict armat) şi obligă statele la tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea acestora. În sistemul conflictelor armate interne dreptul aplicabil reprezentat de art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional II, nu  prevede grave încălcări. Doctrina se  pronunţă, totuşi, pentru extinderea conceptului de „grave încălcări” şi în cazul conflictelor armate interne. Statutele Tribunalelor pentru Nurenberg şi Tokyo, pentru fosta Iugoslavia şi Ruanda, Statutul de la Roma conţin prevederi exprese pentru angajarea răspunderii penale a  persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea crimelor împotriva umanităţii, a genocidului şi a crimelor de război în cadrul conflictelor armate neinternaţionale şi interne. Aşadar, în cadrul conflictelor armate interne şi internaţionale încălcările dreptului internaţional umanitar atrag două tipuri de răspundere: răspunderea clasică a statelor (materială, morală şi diplomatică) şi răspunderea penală a persoanelor fizice în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale.

Secţiunea 3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri de drept 3.1. Mecanismul Puterii Protectoare Instituţia Puterii Protectoare a fost preluată din  dreptul diplomatic şi adaptată specificului Dreptul Internaţional Umanitar prin transformarea sa într -un mecanism de asigurare a respectării acestor norme cu cooperarea şi sub supravegherea Puterii Protectoare.

Puterea Protectoare este desemnată din rândul statelor neutre prin acordul părţilor în conflict şi al Puterii Protectoare înseşi. Peste 80 de prevederi din convenţiile de la Geneva din 1949 şi din Protocolul Adiţional I menţionează atribuţiile Puterii Protectoare în domeniul vizitării  persoanelor protejate, al supervizării măsurilor adoptate de către statele în conflict cu privire la  persoanele protejate. Deşi desemnarea Puterii Protectoare reprezintă o obligaţie a părţilor în conflict, modalitatea de desemnare este dificilă. De aceea au fost puţine cazurile în care a fost desemnată o Putere Protectoare şi chiar şi atunci când a fost desemnată nu şi-a îndeplinit atribuţiile cum a fost cazul Elveţiei desemnată Putere Protectoare în cel de-al doilea război mondial 3.2. Comisiile de anchetă O serie de dispoziţii convenţionale (art. 52 din Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 53 din Convenţia II de Geneva din 1949, art. 132 din Convenţia III de la Geneva, art. 149 din Convenţia IV de la Geneva din 1949) prevăd posibilitatea unor anchete pentru stabilirea violărilor Convenţiilor de la Geneva 1949 în, conflicte armate internaţionale. Prin art. 90 din Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 a fost stabilită înfiinţarea Comisiei de anchetă internaţională.

26

De asemenea, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite  poate stabili faptele în cadrul unui conflict armat prin trimiterea unor comisii de anchetă.

3.3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale Conform convenţiilor de la Geneva din 1949, rolul CCIR   poate fi exercitat prin următoarele atribuţii: să acţioneze ca un intermediar neutru între părţi şi să aducă protecţie şi asistenţă victimelor conflictelor, să viziteze şi să intervieze prizonierii de război şi civili, în special când aceşti sunt internaţi, să asigure protecţie civililor, prizonierilor de război şi populaţiei din teritoriile ocupate, să participe la căutarea persoanelor dispărute şi să identifice locaţia  prizonierilor de război şi civililor internaţi, să devină substitut sau semi - substitut de Putere Protectoare (în conflictele internaţionale) şi să îşi ofere serviciile părţilor la conflict, gardian al convenţiilor de la Geneva din 1949.

Societăţile naţionale de cruce roşie  promovează implementarea Dreptului Internaţional Umanitar, asigură cooperarea cu guvernele şi acordă asistenţă medicală victimelor conflictelor armate. Organizaţiile neguvernamentale  (Medecines sans frontiere, Amnesty International, Human Rights Watch etc) se implică în acordarea de asistenţă umanitară victimelor conflictelor şi mai ales în monitorizarea şi mobilizarea opiniei publice, 3.4. Angajarea răspunderii penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar Răspunderea penală a persoanelor fizice pentru încălcările dreptului internaţional umanitar reprezintă cea mai importantă instituţie de implementare a dreptului internaţional umanitar. Caracterul iniţial consensual7 al normei de drept internaţional penal (ca normă de drept internaţional public) a determinat ca angajarea răspunderii pentru săvârşirea unor fapte, ce în timp au fost incriminate crime internaţionale stricto sensu, să se manifeste pe două  planuri: pe plan internaţional sub forma răspunderii morale8, politice şi materiale a statelor (în genere ca urmare a pierderii războaielor, sub forma de despăgubiri de război) şi arareori, la nivel naţional, sub forma răspunderii penale clasice a persoanelor fizice pentru încălcarea unor norme de drept intern (ce condamnau un anumit comportament în cadrul conflictelor armate). De aceea, până la Nurenberg şi Tokyo, răspunderea internaţională pentru crime internaţionale, implementată de comunitatea internaţională, a aparţinut statului, în principal, ca subiect originar şi clasic de drept internaţional. Prin Tratatul de Pace de la Versailles semnat pe 28 iunie 1919, Germania pierdea toate coloniile, înapoia o serie de teritorii Franţei (Alsacia şi Lorena), Belgiei (Eupen şi Malmedy), Poloniei (Poznania şi Prusia Orientală) etc, recunoştea Polonia ca stat independent, era obligată să desfiinţeze serviciul militar obligatoriu, să limiteze forţele armate la 7

  Normele de drept internaţional penal care reglementează crimele internaţionale stricto sensu  sunt considerate norme de jus cogens, obligatorii erga omnes, a se vedea în acest sens, capitolul 1 anterior; 8

Idea de responsabilitate morală a statelor a precedat răspunderea politică şi apoi cea juridică materială. Cele trei forme de răspundere deşi există concomitent în prezent, au apărut gradual pe măsura cristalizării comunităţii internaţionale şi a regulilor de convieţuire internaţională.

27

100.000 de oameni, să demilitarizeze zona Rinului şi Prusia Occidentală şi să plătească reparaţii de război, a căror valoare urma să fie stabilită9. Deasemenea, în 1939, Rusia a fost exclusă din Societatea Naţiunilor pentru atacarea Finlandei.  Natura acestor forme de răspundere politică şi materială era preponderent compensatorie şi  preventivă. Art. 227 din Partea a IV – a a Tratatului de la Versailles prevede pentru prima dată o formă nouă de răspundere, şi anume, răspunderea internaţională a unei persoane fizice, împăratul Wilhem al II –lea de Hohenzollern, ce se făcea vinovat de încălcarea „moralităţii internaţionale şi sacralităţii tratatelor”. Caracterul preponderent internaţional al răspunderii ce urma să fie angajată pentru împăratul german, deosebind-o de răspunderea penală naţională clasică, rezultă din textul art. 227 care vorbeşte de o ofensă internaţională şi de tragerea la răspundere pentru această ofensă de către un tribunal internaţional format din reprezentanţii Puterilor Aliate. Atât din textul art. 227 cât şi din titlul Parţii a IV a –   Pedepse - transpare caracterul punitiv al răspunderii împăratului german. În ceea ce priveşte tragerea la răspundere a persoanelor care s-au făcut vinovate de comiterea unor acte de violare a regulilor şi obiceiurilor războiului, săvârşite împotriva cetăţenilor Puterilor Aliate sau Asociate, prevăzută de art. 228 şi 229 din aceeaşi parte IV din Tratatul de la Versailles, caracterul internaţional al acestei răspunderi este mai puţin evident, persoanele respective urmând să fie judecate de tribunale militare sau tribunale penale naţionale. Totuşi, abia cu înfiinţarea Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo se implementează răspunderea internaţională penală a unei persoane fizice pentru săvârşirea unor crime internaţionale (crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii). Momentul Nurenberg şi Tokyo este marcant şi în ceea ce priveşte tragerea la răspundere internaţională a unor persoane juridice, prin criminalizarea unor organizaţii germane precum GESTAPO sau SS10 de către Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg. Implementarea răspunderii internaţionale penale a unei persoane fizice pentru săvârşirea unei crime internaţionale nu a înlăturat însă angajarea concomitentă a răspunderii internaţionale a statelor, atunci când conduita ilicită le era imputabilă, în toate formele sale materială, politică  juridică, morală, precum şi uneori a unor persoane juridice de drept intern. În ceea ce priveşte mecanismele de implementare a răspunderii penale acestea sunt cele specifice  jurisdicţiilor naţionale dar şi jurisdicţiile internaţionale înfiinţate special în acest scop (Nurenberg şi Tokyo, Iugoslavia şi Ruanda, Sierra Leone, Camerele speciale de Judecată pentru Cambogia, Camerele de judecată de la Dili pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională.)

9

 A se vedea Istoria României în Date, elaborată de Horia C. Matei Florin Constantiniu, Marcel D. Popa,

Nicolae C. Nicolescu, Gheorghe Rădulescu sub conducerea lui Constantin Giurescu, Mica întreprindere editorial – poligrafică „Crai Nou”, 1992, p. 311. 10

 Vom reveni asupra acestui aspect în cuprinsul cursului.

28

Implementarea răspunderii penale de către tribunalele naţionale pentru încălcările de drept umanitar care reprezintă crime internaţionale prezintă o anumită specificitate constând în conceptul de jurisdicţie universală. Acest concept este prevăzut de Convenţiile de la Geneva din 1949 care prevăd că în cazul încălcărilor grave, statele au obligaţia fie de a judeca persoana vinovată fie de a o extrăda unui stat care doreşte judecarea ei. În virtutea  jurisdicţiei universale orice stat poate să-şi exercite jurisdicţia asupra unor persoane care se fac vinovate de încălcări ale dreptului internaţional umanitar care reorezintă crime internaţionale chiar dacă nu au nici o legătură cu făptuitorul, victima sau locul săvârşirii faptei. În aplicarea acestui concept a acţionat Israelul când a răpit din Argentina pe ofiţerul german A. Eichmann, responsabil cu aplicare „Soluţiei Finale” evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, l-a judecat şi l-a condamnat la moarte.

TEST DE AUTOEVALUARE Sunteţi consilierul juridic al preşedintelui Malayiu, care are un regim prezidenţial. In statul Malayiu cu o populaţie de 1.000.000 de oameni trăiesc câteva sute de mii de roveni, dintre care mulţi au fost victime sau sunt rude ale unor victime ale crimelor de război savarsite în timpul războiului roveno –   samaritean din 1968. De curând, s-a aflat ca pe teritoriul Argentinei trăieşte un criminal de război cunoscut Raduan Semin, sub identitatea falsă a unui contabil. Raduan Semin mai este cunoscut sub numele de artizanul „Soluţiei Finale” împotriva rovenilor ceea ce a condus la exterminarea în lagarele de concentrare a peste 1.000.000 de roveni. Preşedintele Malayiu va solicita in cadrul unei întâlniri de 10 minute un punct de vedere în legătura cu posibilitatea legală de tragere la răspundere a lui Raduan Semin în Malayiu, la modalitatea practica şi la existenţa unor precedente în acest sens. Statele Malayiu, Argentina, Samaritean şi Roven sunt toate state care au ratificat Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele Adiţionale la aceste Convenţii.

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE 1. Rolul Comitetului Internaţional de Cruce Roşie în implementarea dreptului internaţional umanitar 2. Jurisdicţia universală – Cazul Eichman, argumente pentru şi împotrivă 3. Analiza situaţiei de conflict armat din fosta Iugoslavia din perspectiva mijloacelor de implementare a dreptului internaţional umanitar utilizate în acest conflict. 4. Comisiile de adevăr şi reconciliere –   alternativa la mijloacele de implementare a dreptului internaţional umanitar.

29

BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 



 

 





 

H. C. M. Florin Constantiniu, M. D. Popa, N. C. Nicolescu, G. Rădulescu sub conducerea lui C. Giurescu, Istoria României în Date, Mica întreprindere editorial –  poligrafică „Crai Nou”, 1992. I. Cloşcă, I. Suceava, Dreptul Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992. I. Cloşcă şi I. Suceava, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 2000. J. Pictet, Development et principes du droit international humanitaire, Editura A. Pedone, Paris, 1993. M. M. Piviniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional, Polirom Iaşi, 1999, M. Sassoli, A. A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999. S. Scăunaş, Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002.  N. Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Cartega, 1999. B. Onica Jarka, Jurisdicţia Internaţională Penală, Editura CH BECK, ediţia 2, 2008. B. Onica Jarka, Cooperarea internaţională instituţionalizată, Editura CH BECK, 2009

30

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 STATUTUL JURIDIC AL COMBATANŢILOR  PRIZONIERII DE RĂZBOI Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei  – principiu fundamental de Drept Internaţional Umanitar Secţiunea 2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse 2.1. Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale. 2.2. Categorii de combatanţi 2.3. Consecinţa principală a statutului de combatant Secţiunea 3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne Secţiunea 4. Combatanţii ilegali: Spioni şi mercenari Secţiunea 5. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război. Secţiunea 6. Definiţia prizonierilor de război Secţiunea 7. Captivitatea Secţiunea 8. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 3 Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  distingeţi combatanţii de populaţia civilă  identificaţi categoriile de combatanţi legali  identificaţi dreptul umanitar aplicabil combatanţilor  distingeţi între combatanţii legali şi cei nelegali  distingeţi intre combatanţi în conflictele armate internaţioanle şi persoane care participă la ostilităţi în conflictele armate interne  identificaţi statutul prizonierilor de război ca un statut de protecţie 31

Secţiunea 1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei  – principiu fundamental de Drept Internaţional Umanitar, Civilii îndură cele mai cumplite efecte ale conflictelor armate contemporane, uneori ca ţintă directă a atacurilor. Masacrul, violenţa sexuală, hărţuirea, expulzarea, transferul forţat, interzicerea deliberată a accesului la hrană sau apă sunt doar câteva dintre practicile care răspîndesc teroarea împotriva populaţiei civile prinsă în războaie. De aceea un principiu fundamental de drept internaţional umanitar este principiul distincţiei dintre combatanţi şi  populaţia civilă în cadrul conflictelor  armate internaţionale şi de protecţie populaţiei civile în conflictele armate interne şi internaţionale. Această distincţie, între cele două categorii de persoane, civili –  populaţie civilă şi combatanţi se  poate aprecia mai bine din perspectiva protecţiei oferite de Dreptul Internaţional Umanitarm după cum urmează:

 POPULAŢIA CIVILĂ

COMBATANŢI 

- persoane care nu sunt combatanţi şi nu iau parte la ostilităţi.  - nu au dreptul de a participa la ostilităţi şi sunt pedepsiţi dacă iau parte la ostilităţi (excepţie populaţia civilă ridicată spontan) -  protecţia este oferită de Dreptul Internaţional Umanitar pentru că nu iau  parte la ostilităţi

- membrii ai forţelor armate care iau  parte la ostilităţi. - au dreptul de a participa la ostilităţi şi nu sunt pedepsiţi pentru această  participare ((excepţie combatanţii ilegali) -  protecţia este oferită de Dreptul Internaţional Umanitar în timpul  participării la ostilităţi (împotriva unor metode şi mijloace de purtare a războiului) şi după ce nu mai iau parte la ostilităţi ca prizonieri de război.

Secţiunea 2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse 2.1. Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale. Dispoziţiile de Drept Internaţional Umanitar care reglementează conflictele armate internaţionale recunosc combatanţii ca fiind membrii ai forţelor armate, care au dreptul să participe la ostilităţi şi obligaţia de a respecta regulile de drept aplicabile acestor tipuri de conflicte.

2.2. Categorii de combatanţi În cadrul combatanţilor intră membrii ai forţelor armate părţi într -un conflict armat internaţional. Iniţial regulile de Drept Internaţional Umanitar au avut în vedere numai în categoria numai combatanţilor  32

forţele armate regulate (dreptul cutumiar codificat de Convenţia a II-a de la Haga din 1899  privind legile şi obiceiurile războiului terestru, Convenţia din 1907 de la Haga. Convenţia III de la Geneva din 1949 (art.4) particularizează categoriile de combatanţi considerând că intră în această categorie: miliţiile şi corpurile de voluntari, partizanii, membrii forţelor armate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de partea adversă, persoanele care însoţesc forţele armate fără a face parte din ele, membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile şi populaţia ridicată spontan pentru a rezista forţelor invadatoare „levee en masse” Art. 4 din Convenţia III de la Geneva din 1949 prevede condiţiile pentru ca anumitor persoane să li se recunoască statutul de combatant şi anume fie să facă parte din forţele armate regulate cu respectarea obligaţiei de distinge între ei şi civili, fie să fie membrii unui grup armat: ca grup trebuie să respecte obligaţia de a fi sub comandă responsabilă, de a purta un semn distinctiv, de a  purta armele la vedere, şi de a respecta Dreptul Internaţional Umanitar. Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 (art.43) extinde definiţia combatanţilor astfel încât fără să mai indice categorii de combatanţi, prevede caracteristicile comune ale combatanţilor şi anume:.  combatanţii trebuie să subordonat unei părţi în conflict,  combatanţii trebuie să aibă o organizare de tip militar,  combatanţii să fie sub comanda unui responsabil care să exercite un control efectiv asupra membrilor organizaţiei; să respecte regulile de Drept Internaţional Umanitar. 

2.3. Consecinţa principală a statutului de combatant Recunoaşterea statutului de combatant legal atrage după sine recunoaşterea statutului de  prizonier de război, în cazul în care combatanţii cad în mâinile inamicului (art. 4 din Convenţia III de la Geneva din 1949).

Secţiunea 3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne În cadrul conflictelor armate neinternaţionale sau interne nu există categoria de combatant. Statele refuză de principiu recunoaşterea statutului de combatant şi implicit de prizonier de război forţelor insurgente ăn timpul conflictelor armate interne şi internaţionale. Art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva nu prevede standarde minime aplicabile tuturor persoanelor în vreme de conflict armat. Protocolul Adiţional II (art.4) extinde standardele de umanitate care se aplică inclusiv persoanelor care nu mai iau parte la ostilităţi.

33

Secţiunea 4. Combatanţii ilegali: spionii şi mercenarii Există câteva categorii de persoane care iau parte la ostilităţi, dar ca urmare a modalităţii de  participare la ostilităţi şi a metodelor folosite sunt consideraţi combatanţi ilegali şi nu li se acordă statul de prizonier de război atunci când cad în mâinile inamicului. În această categorie intră spionii, a căror definiţie şi tratament sunt reglementate de art.20-31 din Convenţia IV de la Haga din 1907, art. 5 şi 68 din Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi art 45 alin.3 , 46 and 75 din Protocolul Adiţional I şi mercenarii ale căror definiţie şi tratament sunt reglementate de art.4, 5, 6 şi 7 din Convenţia V de la Haga din 1907, şi art 47 din Protocolul Adiţional I.

Secţiunea 5. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război. O persoană care ia parte în mod legal la ostilităţi în cadrul conflictelor armate internaţionale, şi cade în mâinile puterii adverse este presupusă a fi prizonier de război şi protejată de Convenţia III de la Geneva din 1949. Statutul juridic al prizonierilor de război a apărut şi s-a dezvoltat iniţial pe cale cutumiară. În antichitate de exemplu, prizonierii de război erau iniţial ucişi. Ulterior au început să fie transformaţi în sclavi. În evul mediu, când războaiele capătă caracter lucrativ, apar armatele  profesioniste care urmăresc obţinerea de beneficii. Încep să se formeze carteluri cu privire la tratarea prizonierilor de război, care prevăd şi răscumpărarea acestora; În epoca modernă are loc o schimbare a atitudinii faţă de prizonierii de război. Aceştia nu mai sunt sancţionaţi pentru că au participat la război. Sunt doar înlăturaţi (puşi de o parte) pentru a nu mai lua parte la ostilităţi. Situaţia prizonierilor de război apare reglementată în diverse tratate de pace. În cadrul conferinţei de pace de la Haga din 1907 se adoptă Regulamentul anexă la Convenţia IV de la Haga din 1907 care cuprinde reguli referitoare la statutul prizonierilor de război. Ulterior se adoptă instrumente dedicate integral acestei categorii de persoane protejate precum: Convenţia de la Geneva din 1929, Convenţia III de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I. La aceste convenţii se adaugă numeroase acorduri bilaterale încheiate între statele beligerante. Convenţia III de la Geneva din 1949, preia din dispoziţiile Regulamentului de la Haga din 1907 şi ale Convenţiei de la Geneva din 1929, asigurând o serie de dispoziţii noi referitoare la captivitate. Deasemenea Protocolul Adiţional I aduce prevederi importante de îmbunătăţire a statutului prizonierilor de război. Aplicarea instrumentelor internaţionale menţionate pune de multe ori probleme în practică. Reprezintă chestiuni controversate în practică statutul prizonierilor din Afganistan sau Irak.

34

Secţiunea 6. Definiţia prizonierilor de război Pot beneficia de statutul de prizonieri de război: -

-

numai combatanţi (inclusiv cei consideraţi combatanţi conform Protocol Adiţional I şi anume luptătorii de gherilă ca şi mişcările de rezistenţă organizate), inclusiv membri forţelor armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea de obiective militare; numai atunci când sunt capturaţi în perioada ostilităţilor active;

 Nu pot fi prizonieri de război personalul medical şi religios capturat de inamic, dar se bucură în anumite condiţii de drepturile prizonierilor de război.  Nu beneficiază de statutul de prizonier de război: mercenarii, sabotorii, spionii, teroriştii,  precum şi militarii care au comis crime de război după ce au fost condamnaţi pentru aceste crime.  Nu au calitatea de prizonieri de război persoanele care luptă în conflictele armate interne. Statutul de prizonier de război va fi clarificat, dacă există îndoieli de un tribunal competent conform art. 5 din Convenţia III de la Geneva.

Secţiunea 7. Captivitatea Imediat ce a fost capturat, prizonierul este predat superiorilor şi apoi condus spre un loc de adunare, unde trebuie să îndeplinească nişte formalităţi de înregistrare cum ar fi indicarea numelui şi prenumelui, a gradului militar, data şi locul naşterii şi numărul matricol purtat în armată.

Prizonierul de război trebuie să predea echipamentul militar, restul obiectelor personale rămânând asupra sa. După intrarea în captivitate, prizonierul de război este internat. Starea de captivitate încetează în trei situaţii: a)  prin repatriere pentru răniţii, bolnavii care după părerea medicilor nu sunt susceptibili de însănătoşire în decursul unui an, ca şi pentru răniţii şi bolnavii ale căror facultăţi intelectuale şi fizice par să fi suferit o scădere importantă şi permanentă;  b)  prin spitalizare într-o ţară neutră pentru prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică ar fi serios ameninţată prin menţinerea în captivitate şi pentru răniţii şi bolnavii care par a se vindeca în anul următor; c)  prin eliberare şi repatriere la sfârşitul ostilităţilor;

35

Secţiunea 8. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii Conform Convenţiei III de la Geneva din 1949, precum şi Protocolului Adiţional I, prizonierii de război se bucură de anumite drepturi în timpul captivităţii corespunzătoare statutului lor de  persoane protejate. Convenţia III de la Geneva prevede în partea a II – a principiile care guvernează protecţia generală a prizonierilor de război. Astfel, prizonierii de război trebuie trataţi uman în toate cazurile, împotriva lor nu pot fi declanşate represalii (art. 13), prizonierii de război  trebuie trataţi cu respect faţă de persoana şi onoarea lor (art.14) şi nu pot fi supuşi discriminării (art. 16). În ceea ce priveşte condiţiile de internare, prizonierii de război  au dreptul de a se bucura de condiţii de cazare în cadrul internării asemănătoare celor ale trupelor statului care i-au capturat, au dreptul să li se asigure condiţii de hrană şi îmbrăcăminte, precum şi condiţii de Igienă şi îngrijiri medicale (art. 15, 22, 23, 25  –  32 din Convenţia III de la Geneva din 1949). Deasemenea, prizonierii de război au dreptul la personal medical şi la personal religios, care va reţinut de către puterea adversă pentru a satisface nevoile prizonierilor de război (art.33) în cadrul activităţilor religioase la care au dreptul conform art. 34. Convenţia III de la Geneva din 1949 prevede şi măsuri referitoare la asigurarea disciplinei interioare în lagăr; tot în sensul asigurării prizonierilor de război împotriva abuzurilor (art. 39 42) Şi munca prizonierilor de război este reglementată de Convenţia III de la Geneva (art. 49 - 57), în sensul că sunt prevăzute expres tipurile de muncă pe care o poate presta prizonierii de război, condiţiile de muncă precum şi remunerarea pentru munca prestată. Convenţia III de la Geneva din 1949 acordă importanţă şi resurselor băneşti ale prizonierilor de război, şi reglementează obligaţiile Puterii Deţinătoare în raport cu aceste resurse, în sensul restituirii sumelor pe care aceştia le-au avut asupra lor atunci când au fost capturaţi, al achitării unor sume de bani pentru munca depusă pe timpul captivităţii precum şi a altor drepturi băneşti (art. 58 - 68) În ceea ce priveşte, relaţiile prizonierilor de război cu exteriorul, Convenţia III de la Geneva din 1949, prevede în mod expres modalităţile în care aceste relaţii pot fi stabilite (art. 69 –  77). O atenţie deosebită acordă Convenţia III de la Geneva din 1949, sancţiunilor penale şi disciplinare aplicabile prizonierilor de război şi urmăririlor judiciare ce pot fi declanşate împotriva acestora (art.82-108). Protocolul Adiţional I cuprinde dispoziţii completatoare în acest sens (art. 75).

TEST DE AUTOEVALUARE În cadrul unui conflict armat internaţional între Zenot şi Lawar ca urmare a capitulării Lawarului de Nord, au fost capturaţi peste o sută de mii de prizonieri de război. Autorităţile zenotiene au numit comandanţi de lagăre nişte persoane ignorante dar pline de bunăvoinţa. Intr -unul dintre 36

lagărele de prizonieri de război, prizonierii sunt hrăniţi de mai multe ori pe zi cu pizza margherita. După un regim de 2 luni cu pizza margherita, prizonierii de război au protestat. Seful lagărului in discuţie va solicita in calitate de consilier juridic sa-l lămuriţi care sunt greşelile lui, prin raport la Convenţiile de la Geneva si Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva.

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE 1. Poziţia femeii ca prizonier de război. 2. Statutul deţinuţilor de la Guantanamo, justificările SUA; 3. Încălcări ale statutului prizonierilor de război săvârşite la Abu Ghraib, Irak, poziţia SUA. 4. Identificaţi minusurile în definiţia mercenarilor prevăzută la art. 47 din Protocolul Adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949.

BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3



 



 











I. Cloşcă, I. Suceava, Dreptul Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992. I. Cloşcă şi I. Suceava, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 2000. I. Cloşcă (ed), Constantin Vlad şi Ion Suceavă (coed.), Dreptul Umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, 2003. J. Pictet, Development et principes du droit international humanitaire, Editura A. Pedone, Paris, 1993. M. M. Piviniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional, Polirom Iaşi, 1999, M. Sassoli, Antoine A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999. S. Scăunaş, Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002.  Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Cartega, 1999. Drept International Umanitar la inceputul secolului XXI, editor Ionel Closca, Coeditori Constantin Vlad, Ion Suceava, 2003, Acts of terror, "terrorism" and international humanitarian law,  Hans-Peter Gasser, în International Review of the Red Cross 2002, Nr. 847, la http://www.icrc.org/Web/Eng/siteeng0.nsf/htmlall/section_review_2002_847?OpenDocumen t Doubtful prisoner-of-war status,  Yasmin Naqvi, în International Review of the Red Cross, 2002, Nr 847, http://www.icrc.org/Web/Eng/siteeng0.nsf/htmlall/section_review_2002_847?OpenDocumen t

37



Casting light on the legal black hole: International law and detentions abroad in the “war on terror”, Silvia Borelli, în International Review of the Red Cross 2005, Nr 857,http://www.icrc.org/Web/Eng/siteeng0.nsf/htmlall/section_review_2005_857?OpenDocu ment

38

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 MIJLOACE ŞI METODE DE PURTARE A CONFLICTELOR ARMATE Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în interzicerea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului.

limitarea şi

Secţiunea 2. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar 2.1. Armele de distrugere în masă 2.2. Armele convenţionale 2.3. Armele neletale Secţiunea 3. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar: 3.1. Perfidia 3.2. Războiul psihologic 3.3. Represaliile 3.4. Alte metode de luptă TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  distingeţi între diferite tipuri de arme şi regimul lor juridic în dreptul internaţional umanitar,  prin raport la principiile fundamentale de drept umanitar aplicabile;  înţelegeţi regimul juridic al armelor neletale şi aplicarea lui în dreptul internaţional umanitar   distingeţi între diferitele metode de purtare a conflictelor armate şi legalitatea utilizării lor prin raport la dreptul internaţional umanitar 

Secţiunea 1. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în interzicerea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului.

limitarea şi

Alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă nu este nelimitată. Principiile fundamentale de drept internaţional umanitar precum principiul distincţiei, principiul proporţionalităţii sau principiul umanităţii stabilesc limite ale mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului care au următoarele consecinţe: folosirea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului de natură să cauzeze suferinţă  nenecesară sau de rău superfluu este interzisă; 39





folosirea mijloacelor şi metodelor care produc efecte nediscriminate, extinse, grave şi durabile este interzisă; singurul scop legitim al războiului este slăbirea adversarului iar mijloacele şi metodele de  purtare a războiului trebuie direcţionate în acest sens

Secţiunea 2. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar 2.1. Armele de distrugere în masă Armele de distrugere în masă sunt extrem de periculoase, datorită efectelor nediscriminate, incontrolabile extinse în timp şi spaţiu. Deşi există o preocupare continuă a statelor faţă de înarmarea cu arme de distrugere în masă, până în prezent nu a avut loc o folosire pe scară largă a acestei categorii de arme. Au avut loc doar utilizări sporadice a armelor chimice în primul război11 mondial de către germani şi a armelor nucleare12 la Hiroshima şi Nagasaki. În categoria armelor de distrugere în masă intră: armele chimice, armele biologice şi armele nucleare. Dealtfel şi reglementarea lor convenţională urmăreşte aceeaşi clasificare, după cum urmează: armele chimice sunt reglementate prin Convenţia de la Bruxelles din 1874,  Declaraţia de la Haga din 1899, Protocolul de la Geneva din 1924 şi mai ales de Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora adoptată la Geneva în cadrul conferinţei de dezarmare din 1992. Această ultimă convenţie a intrat în vigoare în 2003. armele biologice prezintă o mare tentaţie pentru grupurile teroriste, întrucât sunt uşor  de fabricat şi de transportat şi au efecte devastatoare. În acest domeniu a fost adoptată în 1952 Convenţia de interzicere a armelor biologice care a intrat în vigoare în 1975. armele nucleare pentru care nu există decât tratate de interzicere a proliferării, a  experienţelor în anumite zone şi de amplasare în anumite zone, reducere a efectivelor nucleare SUA/RUSIA START 1 şi START 2, O importanţă deosebită în acest domeniu o are Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 1996 care la cererea Adunării Generale ONU de a se pronunţa asupra legalităţii ameninţării cu utilizarea armelor nucleare, a stabilit că o asemenea conduită ar fi interzisă de dreptul internaţional în vigoare, dar că utilizarea armelor nucleare în exercitarea dreptului la auto-apărare ar fi admisibilă.

2.2. Armele convenţionale Armele convenţionale sunt o categorie de arme a căror folosire este în principiu permisă de Dreptul Internaţional Umanitar cu condiţia respectării principiilor fundamentale ale acestei 11

 În 1915 pe frontul din Flandra armanta germană a lansat asupra poziţiilor franceze un val de clor. Emisia de clor a durat 15 minute şi s -a soldta cu 15.000 de victime, morţi şi răniţi. 12 Pe 6 august 1945 a fost lansată asupra Hiroshimei de către americani prim abombă nucleară care ucis pe loc 80.000 de oameni, alţi 200.000 murind în timp ăn urma radiaţilor. Câteva zile mai târziu a fost lansată de către americani la Nagasaki o a doua bombă nucleară care a ucis pe loc aprocximativ 37.000 de oameni. Majoritatea populaţiei ucise era civilă.

40

ramuri de drept. Totuşi şi cu privire la această categorie de arme au fost adoptate tratate de reducere a efectivelor armelor convenţionale, interzicerea unor categorii de arme care produc rău superfluu, cum ar fi schijele nelocalizable, minele, capcanele, dispozitivele asemănătoare, minele anti personal

2.3.Armele neletale Armele neletale mai sunt numite şi arme de protecţie în masă care protejează împotriva uciderilor şi vătămărilor corporale grave. Conceptul a fost imediat însuşit mai ales de armata americană şi asemenea tip de arme au fost folosite la evacuarea personalului Organizaţiei  Naţiunilor Unite în Somalia, în 1996. Tehnologiile folosite la funcţionarea armelor neletale sunt din cele mai diverse, plecând de la gazele lacrimogene şi ajungând la tehnologia impulsului electromagnetic care provoacă asupra adversarului o stare de iritaţie a pielii radiaţiile cu efect de strălucire ascunsă care provoacă adversarului o orbire temporară. Deşi aparent, acest tip de arme ar putea fi considerat compatibil cu scopurile Dreptului Internaţional Umanitar, protejarea în masă a persoanelor implicate în conflictele armate, este posibil ca de multe ori, în funcţie de tehnologia folosită, utilizarea lor să cadă sub incidenţa unor convenţii care reglementează deja alte tipuri de arme.

Secţiunea 3. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar Metodele de luptă sunt mijloace tactice sau strategice folosite pentru a slăbi sau copleşi adversarul. Ca şi în privinţa armelor şi în privinţa metodelor tactice şi strategice există limite impuse de principiile fundamentale de drept umanitar.

3.1. Perfidia Perfidia constă din fapte comise în conflictele armate, care constă în încălcarea unor reguli de loialitate în timpul conflictului armat. Perfidia este interzisă de dreptul cutumiar considerându-se că lupta trebuie să fie loială. Reglementarea în sensul interzicerii acestei conduite este înscrisă în Convenţiile de la Haga din 1899, 1907 şi dezvoltată în Convenţia I de la Geneva din 1949 (art. 47). Intră în conceptul de perfidie uciderea sau rănirea prin trădare, folosirea abuzivă a drapelului alb, utilizarea abuzivă a pavilioanelor şi uniformelor inamice (regulamentul anexă la Convenţia IV de la Haga din 1907) Perfidia este de asemenea reglementată pe larg de art. 37 alin. 1 Protocolul Adiţional I de la Geneva, art. 38, 39, 44 pct. 3, 46 pct. 3: Tot perfidie este considerată protejarea obiectivelor militare prin scuturi umane (art. 12 par.4, art. 18 par.6, 28 par.1, 51 par.7...) Se face în Dreptul Internaţional Umanitar distincţie între perfidie ca metodă de purtare a războiului interzisă şi şiretenia de război care nu este interzisă (art. 37 alin.2 Protocolul Adiţional I)

41

3.2. Războiul psihologic În ceea ce priveşte războiul psihologic ca metodă de purtare a războiului se face distincţie între  propaganda de război şi incitare la comiterea de crime şi încălcări ale dreptului internaţional. În timp ce propaganda militară şi politică prin răspândirea unor informaţii false pentru a submina voinţa adversarului de a rezista sau de a influenţa disciplina adversarului este permisă (art.21 Regulile de la Haga de purtare a războiului aerian), incitarea la comiterea de crime şi încălcări ale dreptului internaţional nu este permisă

3.3. Represaliile Represaliile reprezintă măsuri coercitive în principiu contrare de regulă dreptului internaţional. Asemenea contramăsuri sunt permise de dreptul internaţional cu condiţia respectării anumitor  principii cum ar fi proporţionalitatea faţă de acţiunea ilegală a adversarului, apelarea la represalii numai ca ultimă măsură şi numai după atenţionare; Sunt interzise însă expres represaliile: împotriva răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, personalului medical şi religios, facilităţilor şi furniturilor medicale (art. 36 Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 47 din Convenţia II de la Geneva din 1949, art. 33 din Convenţia de la Geneva III de la Geneva din 1949, art. 20 Protocolul Adiţional I), împotriva prizonierilor de război (art. 13 par.3 din Convenţia de la Geneva III de la Geneva din 1949), împotriva civililor (art. 33, par.3 Convenţia de la Geneva IV de la Geneva din 1949), împotriva proprietăţii private a civililor pe teritoriul ocupat, sau a străinilor aparţinând inamicului (art. 33, par. 4 Convenţia de la Geneva IV de la Geneva din 1949),  î mpotriva mediul natural înconjurător, a obiectelor culturale, a obiectelor şi instalaţiilor  periculoase.

3.4. Alte metode de luptă Există şi alte metode de luptă interzise de Dreptul Internaţional Umanitar cum ar fi: teroarea, înfometarea civililor, înrolarea forţată a persoanelor protejate, declaraţia că nu va exista nici un supravieţuitor.

TEST DE AUTOEVALUARE Generalul Stam cetăţean al Voluniei, ţară măcinată de un conflict interetnic, are o dilemă în ceea ce priveşte utilizarea bombei chimice împotriva statului vecin Tasmaniana, stat care are un rol determinant în organizarea, coordonarea şi planificarea acţiunilor militare ale tasmanianilor liberi, grupare împotr iva căreia generalul luptă. Bomba chimica, pe care vrea să o utilizeze generalul nu are ca efect moartea victimelor ci doar creează victimelor un dezechilibru chimic care duce o stare de anxietate prelungita ce poate sa conducă la depresie permanenta şi o stare de delăsare. Sunteţi consilierul pe probleme juridice al lui Stam, care vă solicită ca în cadrul unei întâlniri de 15 minute să îl lămuriţi dacă poate sau nu să folosească bomba chimica împotriva Tasmanianei şi 42

dacă o face, în ce măsură se expune vreunui risc. Volunia a adoptat dreptul de la Geneva şi dreptul de la Haga.

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE 1. Redactaţi, pornind de la textul Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora din 1992, o convenţie care să aibă ca obiect interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor nucleare şi distrugerea acestora. Imaginaţi un mecanism convenţional de monitorizare a obligaţiilor asumate printr -o asemenea convenţie care să funcţioneze. 2. Analizaţi mijloacele folosite în atentatul terorist asupra SUA din 11 septembrie 2001 care au declanşat războiului împotriva terorii şi identificaţi câteva tendinţe de evoluţie a armelor în secolul XXI. 3. Identificaţi minusurile actualului regim juridic al mijloacelor de purtare a războiului.

BIBLIOGR AFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4



 



 







I. Cloşcă, I. Suceava, Dreptul Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992. I. Cloşcă şi I. Suceava, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 2000. I. Cloşcă (ed), Constantin Vlad şi Ion Suceavă (coed.), Dreptul Umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, 2003. J. Pictet, Development et principes du droit international humanitaire, Editura A. Pedone, Paris, 1993. M. M. Piviniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional, Polirom Iaşi, 1999, M. Sassoli, Antoine A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999. S. Scăunaş, Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002.  Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Cartega, 1999. Drept International Umanitar la inceputul secolului XXI, editor Ionel Closca, Coeditori Constantin Vlad, Ion Suceava, 2003,

43

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 POPULAŢIA CIVILĂ Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile Secţiunea 2. Definiţia populaţiei civile 2.1. Conflictele armate internaţionale 2.2. Conflictele armate neinternaţionale Secţiunea 3. Reguli aplicabile 3.1. Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor rezultând din operaţiunile militare TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  definiţi populaţia civilă  distingeti dreptul aplicabil populaţiei civile în conflictele armate internaţionale şi cele interne  să identificaţi regulile de atac în timpul conflictelor armate internaţionale  identificaţi categorii speciale de populaţie civilă protejată

Secţiunea 1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile Protecţia populaţiei civile  în timpul conflictelor armate nu a reprezentat o preocupare în faza iniţială de apariţie şi dezvoltare a dreptului internaţional umanitar. Motivaţia este una simplă, nu  populaţia civilă era vizată în timpul conflictelor armate.

Înaintea de cel de-al doilea război mondial au existat doar reguli convenţionale indirecte referitoare la populaţia civilă  prevăzute de Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 şi art. 25 din Regulamentul anexă la cea de a IV-a Convenţie de la Haga din 1907. Deasemenea Comitetul Internaţional de Cruce Roşie s-a implicat în elaborarea unor proiecte de convenţii, rămase nefinalizate. După cel de-al doilea război mondial,  poziţia comunităţii internaţionale faţă de protecţia populaţiei civile în timpul conflictelor armate s-a schimbat radical. Explicaţia noii atitudini are în vedere numărul uriaş de victime din rândul populaţiei civile cu acre s-a soldat cel de-al doilea 44

război mondial –  50% din totalul victimelor fiind din rândul populaţiei civile (lagărele de exterminare naziste, bombardamentul unor oraşe, Hiroshima şi Nagasaki sunt doar câteva exemple în de cazuri în care victimele au fost în majoritate din rândul populaţiei civile). De aceea în ceea ce priveşte populaţia civilă au fost adoptate o dată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial reguli convenţionale directe pentru protecţia acestei categorii sever afectată de conflictele armate. Reglementarea convenţională a debutat cu adoptarea Statutului Tribunalului Militar de la  Nurenberg, în care pentru prima oară sunt reglementate crimele de împotriva umanităţii, comise de germani împotriva propriei populaţii civile. Apoi au fost adoptate în 1948, Convenţia privind  prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, în 1949 Convenţia IV de la Geneva referitoare la  protecţia populaţiei civile aflate pe teritoriul naţional sub ocupaţie militară, în 1977 Protocolul Adiţional I, pentru conflictele armate internaţionale, Protocolul Adiţional II, pentru conflictele armate neinternaţionale, în 1951 Convenţia privind protecţia refugiaţilor iar în 1967 Protocolul Adiţional la Convenţia privind protecţia refugiaţilor; începând cu 1993 Statutele Tribunalelor Internaţionale pentru fosta Iugoslavia, Ruanda, Sierra Leone, iar în 1998 Statutul de la Roma  privind înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale. Deasemenea începând cu 1948, încep să fie adoptate o serie de instrumente internaţionale de  protecţie a drepturilor fundamentale ale omului, aplicabile în timp de pace dar şi de război care cuprind dispoziţii ce se suprapun pe cele de drept umanitar. Menţionăm cu titlu de exemplu, interdicţia torturii. În ceea ce priveşte regulile cutumiare de protecţie a populaţiei civile, acestea s-au format în  paralel cu regulile convenţionale. Astfel, au devenit reguli cutumiare regulile cuprinse în Convenţia IV de la Geneva din 1949 precum şi art. 51 din Protocolul Adiţional I. Totodată s-au format reguli cutumiare referitoare la intervenţia umanitară sau reguli cutumiare referitoare la pedepsirea terorismului;

Secţiunea 2. Definiţia populaţiei civile 2.1. Conflictele armate internaţionale În conflictele armate internaţionale, persoana civilă este definită prin excludere raportat la combatanţi. Aşadar, protecţia populaţiei civile are la bază principiul distincţiei dintre combatanţi şi civili. Art. 50 din Protocolul Adiţional I prevede în mod expres că prezenţa în cadrul populaţiei civile a unor persoane izolate care nu corespund definiţia persoanei civile, nu privează această populaţie de calitatea lor.

45

2.2. Conflictele armate neinternaţionale În conflictele armate neinternaţionale, întrucât nu există noţiunea de combatanţi, apare distincţia dintre persoane care participă la ostilităţi şi persoane care nu participă la ostilităţi. De asemenea întâlnim atât în cadru conflictelor armate neinternaţionale dar şi în cadrul conflictelor armate internaţionale, categorii de persoane civile  protejate special de dreptul internaţional, care suferă ca urmare a conflictelor armate şi anume refugiaţii şi persoanele civile deplasate forţat în interiorul unui stat (Internally Displaced Persons - IDP în limba engleză)

Secţiunea 3. Reguli aplicabile 3.1. Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor rezultând din operaţiunile militare În conflictele armate internaţionale se acordă importanţă obligaţiilor părţii care atacă precum şi obligaţiilor părţii atacate în ceea ce priveşte protecţia populaţiei civile. În acest sens, art. 57 din Protocolul Adiţional I prevede obligaţia părţii care atacă de a lua măsuri de precauţie constând în: verificarea obiectivelor militare ce urmează a fi atacate în ceea ce priveşte prezenţa   persoanele civile sau bunurile cu caracter civil; alegerea metodelor de atac să se facă astfel încât să reducă la minimum pierderea de vieţi  omeneşti în cadrul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile şi producerea pagubelor asupra bunurilor cu caracter civil, care ar putea fi cauzate incidental; lansarea, în cazul atacurilor care ar putea afecta populaţia civilă, în timp util şi cu  mijloace eficiente a unui avertisment, afară de cazul în care circumstanţele nu permit acest lucru; alegerea dintre mai multe obiective militare ce ar putea fi atacate a celor care prezintă cel  mai redus pericol pentru populaţia civilă şi persoanele civile, pe etc. Trebuie precizat că dispoziţiile menţionate nu pot fi interpretate ca autorizând atacurile contra  populaţiei civile, a persoanelor civile şi a bunurilor cu caracter civil. Partea atacată are şi ea obligaţii în ceea ce priveşte populaţia civilă. Art. 58 din Protocolul Adiţional I prevede obligaţii de precauţie constând în îndepărtarea din vecinătatea obiectivelor militare a populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter supuse autorităţii lor  precum şi evitarea amplasării obiectivelor militare în interiorul sau în aproprierea zonelor dens  populate şi în general protejarea populaţiei civile. Prevederi speciale sunt prevăzute referitor la categorii speciale de civili precum femeile şi copii (art. 14, 15,17, 23, 24, 27, 38, 50, 68, 76, 82, 89, 126, 127, 132, din Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi art. 52, 69, 70, 76, 77, 78 din Protocolul Adiţional I).

46

Pentru populaţia civilă în teritoriile ocupate, Puterea Ocupantă are obligaţii expres reglementate de dreptul umanitar convenţional (Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I) În conflictele armate neinternaţionale,  pe lângă prevederile art. 3 comun tuturor convenţiilor de la Geneva din 1949 care cuprind un minim de drepturi ce vor fi asigurate tuturor persoanelor care nu participă la ostilităţi, populaţia civilă nu poate obiect al atacurilor, nu poate fi supusă înfometării şi are dreptul la protecţia o biectelor culturale. (art. 13-17 Protocolul Adiţional II). Şi în ceea ce priveşte conflictele armate neinternaţionale, există prevederi speciale privind statutul femeilor şi copiilor precum art. 4, 5 şi 6 din Protocolul Adiţional II.

TEST DE AUTOEVALUARE În cadrul unui conflict armat internaţional între Aran şi Panarano, Aran se pregăteşte sa lanseze un atac asupra câtorva obiective militare din Panarano. Seful Statului Major al Aran vrea să cunoasca care sunt aspectele legale ale acţiunilor preconizate şi  care sunt limitele in lansarea atacului. Sunteţi consilierul pe probleme juridice al Şefului de Stat Major al Aranului care va solicita un punct de vedere asupra acestora aspecte. Aran şi Panarano au adoptat dreptul umanitar de la Geneva şi la dreptul răz boiului de la Haga.

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE 1. Scuturile umane 2. Statutul special al femeii în cadrul conflictelor armate. Necesitatea unor prevederi speciale. Un eventual caracter sexist al dreptului umanitar. 3. Intervenţia umanitară 4. Statutul copilului în conflictele armate

BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 

 



 



I. Cloşcă, I. Suceava, Dreptul Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992. I. Cloşcă şi I. Suceava, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 2000. I. Cloşcă (ed), Constantin Vlad şi Ion Suceavă (coed.), Dreptul Umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, 2003. J. Pictet, Development et principes du droit international humanitaire, Editura A. Pedone, Paris, 1993. M. M. Piviniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional, Polirom Iaşi, 1999, M. Sassoli, Antoine A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999. S. Scăunaş, Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002. 47





 Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Cartega, 1999. Drept International Umanitar la inceputul secolului XXI, editor Ionel Closca, Coeditori Constantin Vlad, Ion Suceava, 2003.

48

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 PROTECŢII SPECIALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Alte persoane protejate de dreptul internaţional umanitar, răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, personalul medical 1.1. Evoluţia statutului juridic al acestor categorii 1.2. Conţinutul protecţiei Secţiunea 2. Proprietatea culturală protejată de Dreptul Internaţional Umanitar Secţiunea 3. Mediul înconjurător protejat de Dreptul Internaţional Umanitar TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  identificaţi alte categorii de persoane protejate în dreptul internaţional umanitar   definiţi proprietatea culturala şi regimul ei de protecţie în dreptul internaţional umanitar   cunoaşteţi regimul juridic de protecţie al mediului înconjurător în dreptul internaţional umanitar 

Secţiunea 1. Alte persoane protejate de dreptul internaţional umanitar, răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, personalul medical 1.1. Evoluţia statutului juridic al acestor categorii Au existat preocupări încă din sec XVI referitor la protecţia militarilor răniţi, precum convenţii speciale numite carteluri pentru îngrijirea militarilor răniţi încheiate pe o durată limitată la ostilităţile cu privire la care se încheiau. Apoi în 1864, se adoptă Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor răniţi în armatele în campanie potrivit căreia, militarii răniţi sau bolnavi vor fi strânşi şi îngrijiţi, indiferent de naţiunea căreia îi aparţin (art. 6). În prezent se ocupă de soarta acestor persoane protejate două convenţii speciale adoptate în acest sens: Convenţiile I şi II de la Geneva din 1949 dedicate răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor cu amendamente aduse de Protocolul Adiţional nr. I. 49

1.2. Conţinutul protecţiei Convenţiile I şi II de la Geneva (art. 13 comun) au ca scop protejarea răniţilor, a bolnavilor şi naufragiaţilor  provenind din rândul combatanţilor, precum şi a personalului care acordă  îngrijiri acestora. De asemenea sunt supuse protecţiei bunurile materiale afectate transportării, îngrijirii, însănătoşirii şi supravieţuirii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor.  Normele generale cuprind dreptul la tratament, ocrotire, protecţie şi apărare în mod nediscriminat în caz de rănire, boală sau naufragiu pentru persoanele protejate, protecţia personalului sanitar auxiliar, precum şi a clădirilor, materialului şi mijloacelor de transport; respectul şi protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor (uciderea, exterminarea, experienţele medicale asupra lor este interzisă)  Norme speciale prevăd obligaţia comandantului unităţii militare care a ocupat câmpul de luptă în ceea ce priveşte strângerea morţilor şi răniţilor şi ocrotirea lor împotriva relelor tratament e; facultatea părţilor la convenţii de a stabili zone şi localităţi sanitare; crearea birourilor de informaţii cu date centralizate despre starea prizonierilor răniţi, bolnavi sau naufragiaţi; adoptarea de către părţile la convenţii de măsuri legislative de pedepsire în timp de război a oricăror acte individuale de jefuire şi maltratare a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor; măsuri speciale de protecţie a personalului sanitar sau medico – sanitar pe mare; se asigură o protecţie specială navelor şi ambarcaţiunilor pe mare; Protocolul Adiţional I extinde noţiunea de răniţi şi bolnavi, creând o definiţie generală şi asimilând astfel acestei categorii femeile însărcinate, femeile cu nou născuţi, persoanele care ar  putea avea nevoie de îngrijiri medicale imediate; Deasemenea, extinde şi noţiunea de personal sanitar protejat la personalul sanitar civil precum şi protecţia bolnavilor şi răniţilor la bolnavii şi răniţii civili. (art. 17)

Secţiunea 2. Proprietatea culturală protejată de Dreptul Internaţional Umanitar Este considerată proprietate culturală  protejată de Dreptul Internaţional Umanitar proprietatea mobilă sau imobilă de mare importanţă pentru un popor, cum ar fi monumentele de arhitectură, artă sau istorie religioase sau laice sau alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic (art. 1 Convenţia de la Haga din 1954) Regulile care protejează proprietatea culturală le întâlnim în Art. 27 din Convenţia IV de la Haga din 1907, art. 5 şi 6 din Convenţia IX de la Haga din 1907 precum şi Convenţia cu privire la protecţia bunurilor culturale de la Haga din 1954 cele două protocoale adiţionale I şi II.

Secţiunea 3. Mediul înconjurător protejat de Dreptul Internaţional Umanitar Dreptul la mediu este un drept fundamental al omului din a treia categorie de drepturi.

50

Dreptul Internaţional umanitar nu a prevăzut reguli directe până la apariţia Protocolului Adiţional I la Convenţiile de la Geneva. Aceasta nu înseamnă că nu a existat nici un fel de protecţie referitoare la mediu. Au existat  principiile de Drept Internaţional Umanitar cu aplicabilitate în ceea ce priveşte protecţia mediului, ca principiul distincţiei între obiective militare şi cele civile, principiul  proporţionalităţii şi limitarea dreptului părţilor în conflict de a recurge la orice mijloace de  purtare a războiului. Protocolul Adiţional I cuprinde însă reguli directe de protecţie a mediului înconjurător referitoare interdicţia de a folosi metode şi mijloace de purtare a războiului care sunt intenţionat folosite pentru sau chiar dacă nu sunt folosite în acest scop, se aşteaptă să producă pagube grave, extinse şi de durată asupra mediului, art. 35 par.3, art. 55. Alte norme, în aceeaşi materie sunt cuprinse în Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau alte scopuri ostile adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1976 precum şi convenţii pentru interzicerea anumitor arme Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie asupra legalităţii ameninţării şi folosirii de arme nucleare din 1996 are deasemenea o importanţă covârşitoare în ceea ce priveşte confirmarea că protecţia mediului înconjurător reprezintă o prioritate în cadrul conflictelor armate. În ceea ce priveşte detalierea protecţiei asupra  mediului  au existat propuneri de lege ferenda cum ar fi adoptarea în 1994 a Liniilor Directoare pentru manualele de instrucţie militară asupra  protecţiei mediului în timp de conflict armat sau înfiinţarea a unei organizaţii mondiale a mediului la summitul de la Johannesburg din 2002.

TEST DE AUTOEVALUARE Statul A preconizează lansarea unui atac asupra statului B, prin care sa distrugă puţurile de petrol ale acestei tari, rafinăriile, centralele electrice si uzinele de desalinizare a apei. Statul B este stat riveran la Marea Verde şi resursele sale naturale de apa potabila sunt foarte reduse. Cel mai  probabil acţiunea se va solda cu foarte puţine sau nicio victima umana, întrucât se vor utiliza „tehnici chirurgicale” de atac. Acţiunea întreprinsa se poate solda cu o „maree neagra” care sa duca la deversarea petrolului pe o suprafaţa extinsa in apele riverane ale Statului B, astfel incit resursele de apa ale statului B sa se reducă considerabil. Scopul acestei acţiuni este ca statul B sa nu mai furnizeze produse petroliere care sa alimenteze conflictul armat dintre statul A şi statul C. Faceţi parte din consilierii juridici ai guvernului si sunteţi chemat sa prezentaţi regulile de DIU aplicabile situaţiei.

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE 1. Necesitatea protejării mediului în conflictele armate.

51

BIBLIOGRAFIE PENTR U UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6



 



 







I. Cloşcă, I. Suceava, Dreptul Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992. I. Cloşcă şi I. Suceava, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 2000. I. Cloşcă (ed), Constantin Vlad şi Ion Suceavă (coed.), Dreptul Umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, 2003. J. Pictet, Development et principes du droit international humanitaire, Editura A. Pedone, Paris, 1993. M. M. Piviniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional, Polirom Iaşi, 1999, M. Sassoli, Antoine A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999. S. Scăunaş, Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002.  Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Cartega, 1999. Drept International Umanitar la inceputul secolului XXI, editor Ionel Closca, Coeditori Constantin Vlad, Ion Suceava, 2003,

52

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ PENALĂ Obiectivele unităţii de învăţare Secţiunea 1. Istoric Secţiunea 2. Instanţe Internaţionale Penale 2.2. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul îndepărtat de la Tokyo 2.2.Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia 2.3.Tribunalul pentru Ruanda 2.4. Curtea Penală Internaţională 2.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone Secţiunea 3. Crimele Internaţionale supuse jurisdicţiei internaţionale penale 3.1. Conţinutul juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei internaţionale penale 3.2. Crima de agresiune 3.3. Genocidul 3.4. Crimele împotriva umanităţii 3.4.1. Legătura comportamentului incriminat cu un conflict armat 3.4.2. Cerinţa existenţei motivelor discriminatorii în calificarea faptelor ce reprezintă crime  împotriva umanităţii 3.5. Crimele de război 3.5.1. Elemente comune tuturor crimelor de război prevăzute de art. 8 din Statutul de la Roma şi de art. 8 din Elementele Crimelor 3.5.2. Clasificarea crimelor de război Secţiunea 4. Curtea Penală Internaţională 4.1. Caracterizarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (CPI); 4.2. Regimul de cooperare internaţională creat prin Statutul de la Roma TEST DE AUTOEVALUARE TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE BIBLIOGRAFIA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 7

Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  definiţi jurisdicţia internaţională penală şi să distingeţi între diversele forme de manifestare ale acesteia de-a lungul timpului 53

definiţi şi să înţelegeţi conceptul de crima internaţională care atrage atra ge exercitarea jurisdicţiei internaţionale penale  identificaţi elementele crimelor internaţionale care alcătuiesc competenţa materială a  jurisdicţiei internaţionale penale prin raport la jurisprudenţa jurisprudenţa instanţelor internaţionale  cunoaşteţi funcţionarea Curţii Penale Internaţionale 

Secţiunea 1. Istoric Adevărata istorie a  jurisdicţiei internaţionale penale a început, însă, odată cu înfiinţarea Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo când, pentru întâia oară în istoria omenirii au fost judecaţi şi condamnaţi marii criminali de război germani şi japonezi, de către instanţe alcătuite din judecători numiţi de către statele învingătoare în cel de –al doilea război mondial. Procesele marilor criminali de război13 au adus confirmarea internaţională a  principiului răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale precum crimele contra  păcii, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, şi au formalizat noua categorie de crime internaţionale jurisdicţionabile la nivel internaţional. Eforturile ulterioare ale ONU, în ceea ce priveşte codificarea crimelor internaţionale 14  care ar intra în competenţa unui Tribunal Internaţional Penal sau pregătirea unui proiect de statut după care acest tribunal să funcţioneze, funcţioneze, s-au s-au concretizat în adoptarea unor convenţii internaţionale15 care au pregătit în 1993, respectiv 1994, înfiinţarea înfiinţarea prin rezoluţie rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU a Tribunalelor Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavia16 şi a pentru Ruanda17. Adoptarea Statului de la Roma şi intrarea lui în vigoare reprezintă o realizare extraordinară în dezvoltarea dreptului internaţional, şi punctul culminant în evoluţia ideii de  jurisdicţie internaţională penală, pe care cercetarea efectuată pentru prezenta lucrare a încercat să o pună în evidenţă. 13

 A se vedea Procesul Marilor Criminali de Război, Lucrările Tribunalului Militar Internaţional, Nurnberg, 1947 şi B.V.A. Rőling, Judecata de la Tokyo; Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, 29 aprilie 1946 – 12 noiembrie 1948, APA University Press Amsterdam BV, 1977. 14 La solicitarea Adunării Generale a ONU, Comisia de Drept Internaţional a pregătit în mai multe rânduri proiecte de cod ale crimelor internaţionale sau de statut al unui tribunal internaţional penal. Pentru mai multe detalii, în acest sens, a se vedea B. M. Cherif, A Draft International Code and a Draft Statute of an International Criminal Tribunal, Martinus Nijhof Publishers, Netherlands, 1987.

15

Printre aceste convenţii se numără: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de

genocid; Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Convenţiile de la Geneva

din 1949 şi Protocoalele I şi II din 1977, adiţionaIe la Convenţiile de la Geneva. Prin Rezoluţia 808 din 22 februarie februarie 1993, Consiliul de Securitate al ONU dispune că, “un tribunal internaţional va fi înfiinţat pentru pedepsirea persoanelor responsabile responsabile pentru violări serioase ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991”. 17 Prin rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, se înfiinţează Tribunalul Internaţional Penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi respons abili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 16

1994.

54

Secţiunea 2. Instanţe Internaţionale Penale 2.3. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar Militar Internaţional pentru Estul îndepărtat de la Tokyo La 8 august 1945, cele patru puteri învingătoare învingătoare în cel de-al de-al doilea război mondial semnează la Londra - Actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, prin care se decide constituirea unui tribunal militar internaţional pentru judecarea criminalilor criminalilor de război ale căror fapte nu puteau fi localizate pe teritoriul unui singur stat. Actului i se anexează Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg. Tribunalul, ce a fost înfiinţat la Nurenberg, Nurenberg, a fost şi primul dintre tribunale tribunale internaţionale penale ad-hoc ad-hoc care a judecat şi condamnat în mod efectiv, persoane vinovate de săvârşirea crimelor de război şi a crimelor contra păcii şi umanităţii. Un tribunal identic a fost constituit la Tokyo pentru judecarea şi condamnarea principalilor criminali de război japonezi. Carta de la Nurenberg, cum a fost numit Statutul Tribunalului Militar Internaţional, tribunal care a judecat şi condamnat membrii importanţi ai partidului nazist, cuprinde la art. art. 6 “crimele care 18 intră sub jurisdicţia tribunalului”, după cum urmează : Crimele împotriva păcii, crimele de război: adică, violarea legilor şi obiceiurilor războiului, războiului, crimele împotriva umanităţii. umanităţii. Cea mai importantă inovaţie a Cartei de la Nurenberg este aceea că, a prevăzut crimele împotriva umanităţii, chiar considerată considerată numai în legătură legătură cu crimele de război. În doctrină ss-a apreciat că, adoptarea crimelor împotriva umanităţii ca o categorie categorie juridică separată de crimele de război a fost necesară întrucât crimele de război nu acopereau crimele comise de germani contra germanilor.

2.2. Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia În 1993, când Consiliul de Securitate al ONU, determinat fiind fiind de violările continue ale dreptului 19 internaţional umanitar  care au avut loc pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991, adoptă rezoluţia 808 din 22 februarie 1993 care prevede că, “un tribunal internaţional va fi înfiinţat  pentru pedepsirea per soanelor soanelor responsabile pentru violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei fostei Iugoslavia începând cu 1991” (denumit în continuare TIPFI)  precum şi Statutul acestui tribunal. 18

Traducerea Cartei de la Nurenberg a fost preluată din G. Oprea, I. Suceavă, I. Cloşcă, Drept Internaţional Umanitar, Instrumente Juridice Internaţionale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, ed. 2003, p. 461 şi urm. 19 De exemplu: expulzările forţate masive; deportările de civili; întemniţarea şi abuzurile comise asupra civililor în centrele de detenţie; atacurile deliberate asupra necombatanţilor, spitalelor şi ambulanţelor;  împiedicarea livrărilor de hrană şi medicamente către civili; uciderile intenţionate, aşa numita "epurare etnică"; tortura; violurile; distrugerea voluntară a proprietăţilor.

55

Competenţa materială20 a tribunalului a fost stabilită stabilită limitativ de către Consiliul de Securitate al O.N.U, la judecarea persoanelor fizice acuzate de violări serioase ale dreptului internaţional umanitar. . Dreptul internaţional umanitar, considerat de către Consiliul de Securitate, dincolo de orice du biu, drept internaţional cutumiar, constă, potrivit Statutului TIPFI, din: Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor războiului; Convenţia a IV-a IV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor şi obiceiurilor războiului terestru şi regulamentele anexate din 18 octombrie 1907; Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei crimei de genocid din 1948 şi Carta Tribunalului Internaţional Internaţional Militar de la Nurenberg din 1945. Pentru evitarea unei eventuale invocări a principiului nullum crimen sine legem, Consiliul de Securitate a reprodus în Statutul TIPFI, dispoziţiile de drept internaţional umanitar devenite cutumiare (Convenţia a IVIV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor şi obiceiurilor războiului terestru şi regulamentele anexate din 18 octombrie 1907; Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid din 1948; Carta Tribunalului Internaţional Internaţional Militar din 1945).

2.3. Tribunalul Internaţional pentru Ruanda După modelul TIPFI a fost înfiinţat, prin rezoluţia nr. nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, şi Tribunalul Internaţional Penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994 ( ulterior u lterior denumit TIPR). Competenţa acestui tribunal se limitează la 21: genocid22, crimele împotriva umanităţii şi crimele crimel e de război săvârşite prin violări grave ale art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva din 1949, şi a  prevederilor cuprinse în Protocolul II de la Geneva Gene va din 1977 19 77 referitor la conflictele armate fără caracter internaţional,

2.4. Curtea Penală Internaţională În iulie 1998, la Roma, în cadrul unei conferinţei ONU organizată în scopul adoptării Statutului unei Curţi Penale Internaţionale permanente, delegaţii a 120 de state au aprobat o convenţie conţinând textul proiectului de Statut al Curţii Penale Internaţionale (CPI). Textul convenţiei, a fost semnat până în mai 2005 de către 139 de state şi şi ratificat de peste 100 de state. La 1 iulie 2002, a intrat în vigoare Statutul de la Roma. Potrivit Statutului de la Roma din 1998, CPI care funcţionează efectiv la Haga începând cu mijlocul anului 2003, are competenţa să judece persoanele fizice acuzate de genocid, crime de 20

 A se vedea art. 2- 5 din Statutul TIPFI.

21

 A se vedea articolele 2,3 şi 4 din Statutul Tribunalului Internaţional pentru pentru Ruanda. Chiar denumirea Tribunalului Internaţional pentru Ruanda se referă în mod expres la crima de genocid.

22

56

război, crime împotriva umanităţii şi crime de agresiune. Conţinutul pr imelor trei categorii de crime este prevăzut de Statutul de la Roma (articolele 5, 6, 7 şi 8). În ceea ce priveşte crima de agresiune (art.5), Statutul de la Roma nu cuprindea initial nici o definiţie, această crimă internaţională urmând să intre în competenţa materială a Curţii când statele părţi la Statut vor fi de acord asupra definiţiei, elementelor şi condiţiilor în care Curtea îşi va exercita competenţa raportat la această crimă. In 2010 la conferinta de revizuire a Statutului de la Kampala, Uganda, s-a adoptat aceasta definitie. Statutul de la Roma listează şi defineşte categoriile de crime internaţionale asupra cărora Curtea va avea competenţă materială. Elementele Crimelor menţionate în Statut, au fost adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii Adunării Statelor Părţi (art. 9), la prima întâlnire care a avut loc în septembrie 2002. Din punct de vedere al competenţei materiale, Curtea are o jurisdicţie limitată la cele mai grave crime care privesc comunitatea internaţională în ansamblul său, considerate crimele de agresiune, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi genocidul. Cu toate că există o limitare a categoriilor de crime internaţionale ce vor intra în competenţa Curţii remarcăm că, pentru crimele împotriva umanităţii şi crimele de război, Statutul de la Roma încearcă o definiţie şi o enumerare intenţionat exhaustive, pentru eliminarea eventualelor interpretări. Pentru categoria crimelor de război, art. 8 din Statutul de la Roma foloseşte o clasificare a actelor ce constituie elementul material al acestei categorii, în funcţie de dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva din 1949, ca apoi criteriul următor folosit să fie cel al caracterului internaţional sau naţional al conflictului armat în cadrul căruia sunt săvârşite crimele de război. Pentru întâia oară se creează convenţional şi ante factum  premisele juridice pentru sancţionarea la nivel internaţional a unor crime de război comise în cadrul unui conflict armat intern, înainte ca acestea să se producă. Jurisdicţia Curţii completează jurisdicţiile naţionale penale şi funcţionează numai în cazurile în care acestea nu pot sau nu vor să sancţioneze crimele internaţionale grave.

2.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone Înaintea intrării în vigoare a Statutului de la Roma, pe 16 ianuarie 2002 a fost semnat la Freetown, Acordul dintre ONU şi guvernul din Sierra Leone23, care, prevedea la art.1 înfiinţarea unei Curţi Speciale pentru Sierra Leone (ulterior denumită CSSL), în scopul pedepsirii  persoanelor care se fac r esponsabile în cel mai înalt grad de violările grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone, comise pe teritoriul acestui stat începând

23

  Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a Curţii, a se vedea în acest sens THE AGREEMENT BETWEEN THE UNITED NATIONS AND THE GOVERNMENT OF SIERRA LEONE ON THE ESTABLISHMENT OF A SPECIAL COURT FOR SIERRA LEONE, preluat de la adresa de INTERNET: http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm.

57

cu 30 noiembrie 1996. Statutul Curţii Speciale care stă la baza acesteia se află în anexă la Acordul menţionat. Această Curte urma să îşi exercite jurisdicţia asupra persoanelor vinovate de comiterea acestor crime, inclusiv asupra acelor „lideri care, în comiterea acestor crime, au pus în pericol procesul de stabilire şi implementare a păcii”. Competenţa materială a CSSL cuprinde, alături de crimele internaţionale consacrate ca declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale penale genocidul, crimele împotriva umanităţii sau crimele de război, şi câteva fapte incriminate de dreptul din Sierra Leone cum ar fi: abuzarea de fetiţe sub 14 ani; răpirea unor fete în scopuri imorale; incendierea caselor de minerit sau a clădirilor publice; Dealtfel, aplicarea de către Curtea Specială inclusiv a dreptului din Sierra Leone rezultă din chiar textul art.1 din Acord.

Secţiunea 3. Crimele Internaţionale supuse jurisdicţiei internaţionale penale 3.1. Conţinutul juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei internaţionale penale Pornind de la teoria clasică a infracţiunii precum şi faţă de dispoziţiile Statutului de la Roma şi a Elementelor Crimelor adoptate de Adunarea Statelor Părţi la Statul de la Roma, propunem un conţinut juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei internaţionale  penale. În acest sens apreciem că în conţinutul crimei internaţionale intră o latură penală şi o latură internaţională. În latura penală a crimei internaţionale identificăm: elementul material, constând în actul de conduită incriminat şi în consecinţa acestuia;  elementul psihologic, constând în intenţie şi cunoaşterea circumstanţelor adoptării  actului de conduită incriminat şi uneori, în urmărirea unui scop; circumstanţele sau cerinţele esenţiale ale comiterii actului de conduită incriminat, care se  referă la anumite calificări ale obiectului material al crimei, ale subiectului activ sau  pasiv al crimei, şi care pot fi circumstanţe de fapt sau de drept. Circumstanţele comiterii faptei incriminate cuprind în ceea ce priveşte crimele internaţionale o circumstanţă contextuală specifică crimelor împotriva umanităţii sau crimelor de război sau genocidului;

Latura internaţională a crimelor internaţionale cuprinde: Elementul internaţional, care poate să se refere la: - obiectul juridic specific al crimei internaţionale, de exemplu, o anumită valoare socială  protejată numai la nivel internaţional precum pacea şi securitatea internaţională în cazul crimei de agresiune, şi/ sau - obiectul nemijlocit direct al crimei internaţionale, de exemplu, proprietatea protejată de Convenţiile de la Geneva din 1949, în cazul crimelor de război; şi/ sau 

58

-

subiectul activ al crimei internaţionale, de exemplu, autorul faptei să fi acţionat în numele şi  pe seama statului, în cazul crimei de agr esiune; şi/ sau - subiectul pasiv imediat al crimei internaţionale, de exemplu, victimele trebuie să aibă calitatea de membru al unui grup etnic, naţional, rasial sau religios pentru în cazul crimei de genocid; şi/ sau - stabilirea timpului în care au loc actele de conduită incriminate, de exemplu, în cazul crimelor de război, actul de conduită incriminat trebuie să aibă loc în contextul sau în legătură cu un conflict armat; sau 

Elementul transnaţional, care este un element teritorial ce intervine atunci când siguranţa  publică şi interesele economice ale mai multor state este afectată de actul de conduită incriminat internaţional, a cărei săvârşire trece de graniţele unui anumit stat şi implică cetăţeni ai mai multor state (de exemplu, traficul de droguri sau traficul de fiinţe umane),

şi obligatoriu 

Elementul ilicit de drept internaţional cutumiar cu valoare de  jus cogens, care constă în incriminarea conduitei interzise printr-o normă cutumiară de jus cogens;

3.2. Crima de agresiune Defintia crimei de agresiune a fost definita ca fiind planuirea, pregatirea, initierea sau executarea de catre o persoana in poyitie de lider a unui act de agresiune. Prevederile prinvind intrarea in vigoare a acestui amendament adus Statutului de la Roma in 2010 la Kampala, Uganda, se refear la posibilitatea pentru Curte de a exercita jurisdictia asupra acestei fapte abia incepand cu 2017.

3.3. Genocidul Până la adoptarea Convenţiei asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid în 1948, nu a existat nici o reglementare a acestei crime internaţionale printr -o convenţie internaţională. Termenul de „genocid” a fost adoptat în anii care au urmat de procurorii Tribunalului Internaţional de la Nurenberg (nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu judecătorii tribunalului) ca în 1946, genocidul să fie declarat crimă internaţională de către Adunarea Generală a ONU. Reglementarea crimei de genocid prin Convenţia asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid din 1948 a devenit, cu timpul, parte a dreptului cutumiar internaţional şi jus cogens , ca toate crimele internaţionale stricto sensu Art. 2 din Convenţia din 1948 a fost preluat ca atare de către Statutul Tribunalului Internaţional  pentru fosta Iugoslavia, prin art. 4 paragraf 2, de către Statutul Tribunalului Internaţional pentru Ruanda, prin art. 2 paragraf 2 şi de către Statutul de la Roma prin art. 6.

59

Textul art. 6 din Statutul de la Roma prevede că „prin crima de genocid se înţelege oricare din faptele menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios şi anume: a) uciderea de membri ai grupului;  b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a grupului; c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială; d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului; e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup”. În cadrul conferinţei de la Roma din 1998, care s-a finalizat cu adoptarea Statutului Curţii, au existat încercări ale anumitor delegaţii, care au dorit să includă între grupurile protejate de incriminarea genocidului şi grupările sociale şi politice, încercări care au eşuat datorită liniei generale a conferinţei de a codifica dreptul cutumiar existent 24  precum şi lipsei de acord asupra acestor noi elemente. Jurisprudenţa tribunalelor internaţionale înfiinţate prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU a stabilit că „apartenenţa în asemenea grupuri ar părea mod normal, nediscutabilă pentru membrii săi, care aparţin în mod automat la aceste grupuri prin naştere, într -o continuă şi deseori iremediabilă manieră”. În ceea ce priveşte înţelesul termenilor de grup naţional, etnic, rasial sau religios, nu există nişte definiţii consacrate. Înţelesul acestor patru termeni, luaţi ca un tot, corespunde îndeaproape cu ceea ce drepturile omului numesc „minorităţi etnice sau naţionale”, termeni care la rândul lor nu au o definiţie precisă. Tot jurisprudenţa celor două tribunale internaţionale s-a pronunţat, în ceea ce priveşte definirea celor patru termeni, după cum urmează: Un grup naţional este „un grup de oameni care sunt percepuţi ca împărţind legătura bazată pe cetăţenie comună, împreună cu o reciprocitate de drepturi şi obligaţii”25. Definiţia propusă de TIPR porneşte de la definiţia naţionalităţii sau cetăţeniei considerată de Curtea Internaţională de Justiţie în cazul Nottebohm. Un grup etnic este acela ai cărui membri împărtăşesc o limbă şi o cultură comună, care se identifică sau distinge el însuşi în acest fel, sau poate fi identificat ca grup etnic 26 de către alţii. Precizăm că, pornind de la această definiţie, în cazul Akayesu27, pentru a stabili dacă cei din etnia Tutsi reprezintă un grup protejat de Convenţia asupra Genocidului, având în vedere că au aceeaşi naţionalitate, aceeaşi cultură, aceeaşi limbă respectiv religie cu cei din etnia Hutu, TIPR 24

 A se vedea W. Schabas, „Article 6 Genocide”, în Commentary on the Rome Statute of the International Criminal Court: Observer’s Notes, Article by Article, editat de Otto Triffterer, (Nomos, 1999). 25  A se vedea „The Prosecutor v. Jean Paul Akayesu”, Case no. ICTR -96-4-T, Judgement - 12 September 1998, listat la /Akayesu/judgement/akay001.htm.

adresa

de

26

INTERNET:

http://www.ictr.org/english/cases

 A se vedea „The Prosecutor v. Clement Kayishema and Obed Ruzindana”, Case no. ICTR -95-1-T, Judgement  – 21 May 1999, listat la adresa de INTERNET: http://www.ictr.org/english/cases /KayRuz/judgement/1.htm. 27   A se vedea K. Kindiki, Contributions of the International Criminal Tribunal for Ruanda to the Development of International Humanitarian Law, Zambia Law Journal, Volume 33, 2001, p.34  –50.

60

a apreciat că ceea ce protejează dispoziţiile Convenţiei asupra Genocidului, sunt grupurile „relativ stabile şi permanente” . Un grup rasial28 se distinge de alt grup rasial prin caracteristici ereditare fizice în mod frecvent identificate cu ariile geografice, fără legătură cu factori lingvistici, culturali, naturali sau religioşi. Un grup religios este un grup ai cărui membri împărtăşesc aceeaşi religie, credinţă sau modalitate de exercitare a credinţei, sau convingeri comune29.

3.4. Crimele împotriva umanităţii Crimele împotriva umanităţii au fost pentru prima oară definite prin art. 6 lit. c din Carta de la  Nurenberg, în baza căreia Tribunalul de la Nurenberg a urmărit şi condamnat penal criminalii de război nazişti. Deşi art. 6 lit. c din Carta de la Nurenberg reprezintă prima codificare normativă a crimelor împotriva umanităţii, rădăcinile acestui concept pot fi identificate în învăţăturile lui Socrate, Platon, Aristotel şi în dreptul natural, pentru a fi configurat juridic mai târziu, cu o semnificaţie generală30, prin Clauza Martens din Convenţia a II a de la Haga din 1907 şi Convenţia a IV a de la Haga din 1907, unde se face referire la protecţia locuitorilor şi beligeranţilor asigurată de  principiile drepturilor naţiunilor care rezultă din uzanţele stabilite între popoarele civilizate, din legile umanităţii şi din comandamentul conştiinţei publice. Ulterior sintagma “crime împotriva umanităţii” a fost folosită cu referire la masacrul turcesc al armenilor din 1915, precum şi în declaraţiile subsecvente primului război mondial cum ar fi, Raportul Comisiei asupra Răspunderii Autorilor Războiului şi Implementarea Pedepselor, stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris pe data de 25 ianuarie 1919. Definiţia normativă a crimelor împotriva umanităţii cuprinsă în art. 6 lit. c din Statutul Tribunalului de la Nurenberg, apărută în legătură cu crimele de război şi din necesitatea de a  pedepsi crimele Germaniei naziste împotriva propriilor cetăţeni, crime neacoperite de crimele de război, prevedea: “exterminarea, înrobirea, deportarea sau alte acte inumane comise împotriva oricărei populaţii civile înainte şi în timpul războiului, sau persecutarea pe motive politice, rasiale sau religioase în executarea sau în legătură cu orice crimă care intră sub jurisdicţia tribunalului, cu violarea sau nu a dreptului naţional al statului unde au fost comise aceste acte.”

28

 A se vedea „The Prosecuror v. Jean Paul Akayesu”, Case no. ICTR -96-4-T, Judgement

September 1998, listat la /Akayesu/judgement/akay001.htm

adresa

de

29

INTERNET:

- 12 http://www.ictr.org/english/cases

 A se vedea „The Prosecutor v. Clement Kayishema and Obed Ruzindana”, Case no. ICTR -95-1-T, Judgement  – 21 May 1999, listat la adresa de INTERNET: http://www.ictr.org/english/cases /KayRuz/judgement/1.htm 30   A se vedea O. Swaak  –  Goldman, Crimes against humanity, Substantive and Procedural Aspects of International Criminal Law, The Experience of International and National Courts, Volume I Commentary, editat de Gabrielle Kirk Mcdonald, Olivia Swaak-Goldman, Kluwer Law International, The Hague-LondonBoston, 2000, p.145-168.

61

Mai târziu, crimele împotriva umanităţii, au fost incluse în Statutul TIPFI care, prevede sub acest titlu, la art. 5, pedepsirea  persoanelor responsabile pentru următoarele crime „atunci când sunt comise într-un conflict armat cu caracter internaţional sau naţional şi îndreptat împotriva  populaţiei civile: (a) crimă, (b) exterminare, (c) sclavie, (d) deportare, (e) detenţie), (f) tortura, (g) violul, (h) persecuţia pe baza unor motive politice, rasiale şi religioase, (i) alte acte inumane”. Şi art. 3 din Statutul TIPR enumeră aceleaşi fapte ca şi Statutul TIPFI, care constituie elemente materiale ale crimei împotriva umanităţii, înlăturând însă, pentru prima oară, inovativ, legătura dintre comportamentul incriminat şi comiterea lor într -un conflict armat. Condiţia pentru ca faptele enumerate să fie considerate crime împotriva umanităţii, conform Statutului TIPR., este ca acestea să fie comise ca parte a unui atac sistematic sau răspândit împotriva populaţiei civile  pe baza unor motive naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase. Statutul de la Roma din 1998 cuprinde la art. 7 o definiţie a crimelor împotriva umanităţii care reflectă elementele existente în definiţia prevăzută de Carta de la Nurenberg, aprofundând şi definind fiecare din aceste elemente prin prisma evoluţiei acestui concept din ultimii ani. Art. 7 menţionat mai sus, face o enumerare expresă şi exhaustivă a  faptelor care constituie elementul material al crimelor împotriva umanităţii, în strânsă legătură cu elementul constitutiv esenţial al acestei categorii de crimă internaţională, şi anume, acea circumstanţă contextuală a comiterii comportamentului incriminat - comiterea acestor fapte ca parte a unui atac răspândit sau sistematic îndreptat împotriva unei populaţii civile. În lipsa acestui ultim element, oricare din faptele menţionate mai sus nu sunt decât infracţiuni de drept comun ce intră sub incidenţa exclusivă a instanţelor naţionale Definiţia crimelor împotriva umanităţii, cuprinsă în Statutul de la Roma, este cea mai cuprinzătoare definiţie convenţională care a fost adoptată vreodată în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii. Nici chiar Statutul CSSL nu cuprinde la art.2 o definiţie atât de cuprinzătoare pentru crimele împotriva umanităţii.

3.4.1. Legătura comportamentului incriminat cu un conflict armat Definiţia normativă a crimelor împotriva umanităţii cuprinsă în art. 6 lit. c din  Carta de la  Nurenberg prevedea că, o faptă va fi calificată drept crimă împotriva umanităţii numai atunci când va fi comisă în strânsă legătură cu crimele de război şi crimele împotriva păcii. Nici  judecata de la Nurenberg nici cea de la Tokyo nu a clarificat dacă relaţionarea crimelor împotriva umanităţii la existenţa unui conflict armat, reprezintă un element constitutiv al crimei sau o simplă restricţionare a jurisdicţiei tribunalului 31. Deşi există acest precedent, dreptul internaţional cutumiar nu a mai impus o asemenea legătură cu existenţa unui conflict armat a faptelor ce reprezintă crime împotriva umanităţii. 31

  A se vedea D. Robinson, Crimes against humanity, Essays on the Rome Statute of the International Criminal Court, Volume I, editat de Flavia Lattanzi and Wiiliam A Schabas, 2000, p. 138-169.

62

Art. 2 paragraf 2 lit. c din Directiva Consiliului de Control nr. 10 din 20 decembrie 1945, adoptată de Puterile Aliate ca urmare a predării necondiţionate a Germaniei la 8 mai 1945, defineşte crimele împotriva umanităţii, eliminând orice referire la legătura acestora cu conflictele armate. Includerea sintagmei „crimă împotriva umanităţii” atât în Convenţia asupra Genocidului din 1948 cât şi în Convenţia asupra Apartheidului din 1973, a condus la utilizarea acestui concept în calificarea actelor de genocid, respectiv de apartheid, drept crime împotriva umanităţii, săvârşite atât în timp de pace cât şi în timp de război, eliminând relaţionarea comportamentului incriminat la desfăşurarea unui conflict armat. Statutul TIPFI ignoră însă dezvoltarea convenţională a crimei împotriva umanităţii şi o defineşte, relaţionând-o în mod expres cu existenţa unui conflict armat internaţional sau naţional. Deşi există o asemenea relaţionare normativă, jurisprudenţa TIPFI în cazul Dusko Tadic32, a considerat că „există o regulă cutumiară de drept internaţional potrivit căreia, crimele împotriva umanităţii nu cer o legătură cu un conflict armat internaţional. Spre deosebire de Statutul TIPFI, Statutul TIPR, Statutul de la Roma ca şi Statutul CSSL nu cuprind nici o referire la legătura dintre crimele împotriva umanităţii şi conflictele armate, urmărind dezvoltarea firească a dreptului internaţional cutumiar în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii.

3.4.2. Cerinţa existenţei motivelor discriminatorii în calificarea faptelor ce reprezintă crime  împotriva umanităţii Pentru a nu introduce un element restrictiv care nu era necesar, şi care ar fi putut rezulta într-o excludere a unor crime împotriva umanităţii pe alte motive decât cele limitativ prevăzute şi, având în vedere lipsa unei asemenea cerinţe în reglementarea cutumiară a acestei crime internaţionale, art. 7 din Statut ca şi Elementele Crimelor nu cuprind ca element constitutiv general comiterea crimelor împotriva umanităţii în baza unor motive discriminatorii. Aceste motive discriminatorii apar reglementate numai în cazul crimei împotriva umanităţii prin  persecuţie, ca o categorie separată de crime împotriva umanităţii. Aceeaşi linie este urmată şi de art.2 din Statutul CSSL.

3.5. Crimele de război Ultima categorie de crime internaţionale, care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale, şi care este de altfel şi prima din punct de vedere evoluţional dintre crimele reglementate la nivel internaţional, este cea a crimelor de război. Crimele de război constau într -un comportament interzis de regulile dreptului internaţional aplicabile conflictelor armate. O listă neexhaustivă a acestor reguli cuprinde: Declaraţia de respectare a dreptului maritim de la Geneva din 1856; Convenţia de la  Geneva pentru Ameliorarea condiţiilor răniţilor şi bolnavilor armatelor implicate în conflict, din 22 august 18 64; 32

 A se vedea „The Prosecutor v. Dusko Tadic”, Case no. IT–   94-1, Opinion and Judgement  –  7 May

1997, listat la adresa de INTERNET:  http://www.un.org/icty/cases/judgemindex-e.htm.

63

Prima Convenţie de la Haga din 1899; Convenţiile de la Geneva din 1929; Acordul pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor majori de război  a Axei Europene din 8 august 1945; Declaraţia ONU privind Principiile Dreptului Internaţional recunoscut prin Carta Tribunalului de la Nurenberg, şi judecata acestui tribunal, din 1950; Convenţiile de la Geneva din 1949, devenite drept cutumiar prin acceptarea lor de către comunitatea internaţională. Art. 8 din Statutul de la Roma reprezintă cea mai cuprinzătoare şi cea mai elaborată prevedere a Statutului de la Roma. Această caracteristică este influenţată într -o mare măsură de jurisprudenţa TIPFI şi a TIPR, precum şi de consolidarea ulterioară a legilor războiului aplicabile în conflictele armate fără caracter internaţional, în mod special aşa cum a fost elaborată în jurisprudenţa timpurie a TIPFI33.

3.5.1. Elemente comune tuturor crimelor de război prevăzute de art. 8 din Statutul de la Roma şi de art. 8 din Elementele Crimelor Potrivit art. 8 paragraf 1 din Statutul de la Roma, Curtea va avea competenţă asupra crimelor de război, “în special atunci când au fost comise ca parte a unui plan sau a unei politici sau ca parte a săvârşirii pe scară largă a acestor crime”. Raportat la această definiţie generală, Elementele Crimelor precizează că, elementele crimelor de război prevăzute de art. 8 paragraf 2 din Statut vor fi interpretate în cadrul deja sta bilit al dreptului internaţional al conflictelor armate care include, atunci când este cazul, dreptul internaţional al conflictelor armate pe mare. Elementele comune tuturor crimelor de război prevăzute la art. 8 sunt: 1) Circumstanţa contextuală a comiterii comportamentului incriminat constă în comiterea crimelor de război în contextul unui conflict armat sau asociat cu un conflict armat (fie naţional sau internaţional); 2) Elementul psihologic  presupune cunoaşterea de către autorul faptelor a circumstanţelor de fapt care stabilesc existenţa unui conflict armat (ca element subiectiv al crimelor de război); 3) Crimele de război pot fi săvârşite de către orice fel de persoană fizică, definiţia crimelor de război neimpunând o anumită calitate pentru autorul conduitei incriminate, cu excepţia câtorva cazuri; 4) Elementul internaţional se regăseşte în ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului (dreptul la viaţă, la integritate corporală şi mentală, la proprietate etc.) ca valoare socială fundamentală a comunităţii internaţionale, protejată  prin interzicerea comportamentului incriminat;

3.5.2. Clasificarea crimelor de război Art. 8 din Statutul de la Roma foloseşte două criterii pentru clasificarea în patru mari categorii a faptelor ce reprezintă crime de război, şi anume: 33

  A se vedea I. Bantekas, S. Nash, M. Mackarel, International Criminal Law, Cavendish Publishing Limited, London, Sydney, 2001, p.129.

64

a. încălcarea dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din 1949;  b. caracterul internaţional sau naţional al conflictului armat în contextul căruia sau asociat cu care se săvârşesc crimele de război. Prin folosirea celor două criterii, art. 8 din Statutul de la Roma clasifică conduitele calificabile drept crimele de război în patru categorii principale, şi anume: A. încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, comise în contextul, sau asociat cu un conflict armat internaţional; B. celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional; C. violări serioase ale art. 3, comun tuturor celor patru Convenţii de la Geneva din 1949, săvârşite în contextul, sau asociat cu un conflict armat fără caracter internaţional; D. alte violări serioase ale legilor şi cutumelor războiului, aplicabile în dreptul internaţional al conflictelor armate, în cadrul stabilit al dreptului internaţional, săvârşite în contextul, sau asociat cu un conflict armat fără caracter internaţional;

Secţiunea 4. Curtea Penală Internaţională 4.1. Caracterizarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (CPI); CPI reprezintă o organizaţie permanentă şi independentă, căreia i s-a încredinţat exercitarea  jurisdicţiei penale asupra persoanelor acuzate de a fi comis una dintre cele patru categorii de crime enumerate de Statutul de la Roma: genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi agresiune. Exercitarea jurisdicţiei Curţii are, în general, o natură complementară  jurisdicţiilor naţionale. Aceasta înseamnă că noua curte, îşi va exercita jurisdicţia numai atunci când tribunalele naţionale nu vor putea sau nu vor dori să judece persoanele acuzate de a fi comis crimele  prevăzute în Statut. Principiul complementarităţii a fost recunoscut ca element cheie al creării Curţii Penale Internaţionale. Justificarea abordării acestui principiu a pornit de la faptul că „instituţiile naţionale sunt în poziţia cea mai bună să facă justiţie, pentru că ele reprezintă  forum conveniens, unde atât probele cât şi acuzatul pot fi găsite34”. Aşadar, potrivit Statului de la Roma, principalele instanţe îndrituite să realizeze justiţia penală, în cazul crimelor prevăzute de Statut, sunt cele naţionale.  Nefuncţionalitatea instanţelor naţionale este abordată de către Statut în două direcţii (art. 17  paragraf 1): a. imposibilitatea reală de a urmări şi judeca penal persoanele care se fac vinovate faptele incriminate de Statut; 34

 A se vedea A Cassese, citat de P. Benvenuti, in Complementarity of the ICC, in Essays on the Rome Statute of the International Criminal Court, Volume I , editat de Flavia Lattanzi şi William Schabas, p.39.

65

 b.

lipsa de voinţă a jurisdicţiilor naţionale de a urmări şi judeca penal persoanele care se fac vinovate de comiterea faptelor incriminate de Statut.

Statutul de la Roma oferă şi criterii pentru aprecierea de către Curte a celor două aspecte care pot determina exercitarea complementară a jurisdicţiei sale. Enunţarea principiului complementarităţii prin Statutul de la Roma ar fi rămas fără eficienţă  juridică, dacă nu ar fi prevăzut şi mecanismul de control pentru aplicarea efectivă a acestuia. Mecanismul de control, care funcţionează atât în ceea ce priveşte principiul complementarităţii dar şi pentru verificarea celorlalte criterii de exercitare a jurisdicţiei Curţii, serveşte şi în ceea ce  priveşte aplicarea corectă a complementarităţii în dublu sens. Astfel, prin procedura preliminară asupra admisibilităţii unui caz prevăzută la art. 18, şi prin  procedura contestării admisibilităţii unui caz prevăzută la art. 19, se verifică de către Curte atât competenţa sa de soluţionare a unui cauze precum şi veridicitatea cazurilor de inadmisibilitate invocate, conform art. 17 paragraf 1, de către un stat pentru a i se deferi jurisdicţia potrivit art. 18  paragraf 2. Odată ce o cauză va fi adusă în faţa Curţii, toate statele părţi la Statutul de la Roma (în prezent sunt peste 99 de state), precum şi în anumite situaţii, statele terţe, trebuie să coopereze în investigarea şi urmărirea penală a persoanelor care intră sub jurisdicţia personală a Curţii.

4.2. Regimul de cooperare internaţională creat prin Statutul de la Roma: Regimul de cooperare internaţională creat prin Statutul de la Roma reprezintă o îmbinare  prezintă anumite caracteristici pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează. Modelul de cooperare internaţională adoptat de către Statutul de la Roma reprezintă o combinaţie  sui generis35 între abordarea orizontală şi cea verticală a cooperării, completată cu elemente noi. Diferenţa dintre regimul de cooperare pe orizontală specific tratatelor ONU în domeniul extrădării şi care pune accent pe suveranitatea statului, contrabalansând  interesele statale cu obligaţia de a coopera cu Curtea, şi modelul de cooperare adoptat de Statut, porneşte chiar de la nivelul terminologiei folosite de Statut. Termenul “predare” înlocuieşte termenul “extrădare”  prezent în modelul cooperării orizontale. De asemenea, limbajul folosit în redactarea art. 86 din Statut este mult mai puternic decât cel folosit în sistemele de cooperare orizontală care stabilesc obligaţia generală de cooperare36. Şi exemplele pot continua în acest sens. Modelul de cooperare internaţională adoptat prin Statutul de la Roma reprezintă un compromis  politic între cererile statelor de a adopta un regim de cooperare pe orizontală şi cele ale statelor care au optat pentru un regim de cooperare pe verticală, care acomodează solicitările celor două grupuri.

35

  A se vedea V. Oosterveld, M. Perry, J. McManus, The cooperation of states with the International Criminal Court, Fordham International Law Journal, March, 2002, p.771. 36  A se vedea C. Kres, K. Prost, A. Schlunck, P. Wilkitzki, op.cit.

66

Obligaţia de cooperare priveşte nu numai statele părţi dar şi în anumite situaţii statele terţe, ceea ce se poate explica, ca adoptarea regulilor de cooperare prevăzute de Statut într -un cadru normativ cutumiar mai larg reglementat prin norme de jus cogens.

TEST DE AUTOEVALUARE Comunitatea internaţională este şocată de anumite fapte care au loc pe teritoriul Samariei, unde, din septembrie 2006, s-a declanşat un conflict interetnic. In cadrul acestui conflict ca urmare a unui ordin prezidenţial, bărbaţii care aparţin unei grupări politice numita Partidul Democrat Samar între 12 şi 65 de ani au fost sterilizaţi. Până în prezent, într -un proces continuu, mai mult de 50.000 de bărbaţi au fost supuşi acestei proceduri. Preşedintele Samariei - Criton este şeful statului care are un regim politic prezidenţial. Samaria a adoptat în integralitatea sa dreptul de la Geneva şi dreptul de la Haga şi este stat parte la Statutul de la Roma din ianuarie 2007. Criton va solicita un punct de vedere în legătură cu posibila sa tragere la răspundere de către Curtea Internaţionala Penală de la Haga. Sunteţi consilierul preşedintelui pe chestiuni internaţionale şi urmează sa clarificaţi acestuia daca şi care este modalitatea prin care Curtea Penala Internaţională şi-ar exercita jurisdicţia asupra sa.

TEME DE DEZBATERE ŞI REFERATE Pornind de la textul Statului de la Roma din 1998 ratificat de România prin Legea nr. 111/2002, 1. Identificaţi avantajele şi dezavantajele înfiinţării primei jurisdicţii internaţionale penale cu caracter permanent prin tratat internaţional; 2. Arătaţi care este relaţia dintre Consiliul de Securitate al ONU şi Curtea Internaţională Penală, aşa cum este reglementată de Statutul de la Roma şi încercaţi să oferiţi explicaţii pentru această relaţie. Identificaţi articolele din Statutul de la Roma care definesc relaţia Consiliului de Securitate al ONU cu Curtea Penală Internaţională. 3. Explicaţi în ce constau obligaţiile de cooperare ale statelor părţi la Statutul de la Roma.

BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 









K, Ambos, Commentary on the Rome Statute of the International Criminal Court, Observers’s Notes, Article by Article, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden Baden, I. Bantekas, S. Nash, M. Mackarel, International Criminal Law, Cavendish Publishing Limited, London, Sydney, 2001. A. Cassese, citat de P. Benvenuti, in Complementarity of the ICC, in Essays on the Rome Statute of the International Criminal Court, Volume I, editat de Flavia Lattanzi şi William Schabas B. M. Cherif, Crimes against humanity in International Criminal Law, 2nd edition, Martinus  Nijhof, 1999. B. M. Cherif, Crimes against humanity, The need for a specialized Convention, articol în „Columbia Journal of Transnational Law”, 1999. 67