38908482 36577775 I P Maghidovici Istoria Descoperirilor Geografice

In romîneşte de: ION VLĂDUŢIU şi M. LEICAND

H. n.

OHEPKH no HCTOPHH rEOrPAOHHECKHX OTKPbITHH FOC. VHEBHO-TiEJIArorHHECKOE H3HATEJ1bCTBO MMHHCTEPCTBA IJPOCBEWEHHfl PCv '•''■ ■ •'> 'I *'4,'

ţ

, . l . l i * '

L

....................1

•*■ — *

-

Procesiune a tributarilor persani (basorelief din secolul al V-lea î.e.n.)

andj (Oxus-ul superior). Dar încercarea de a cuceri regiunile din Asia cenLlă de pe fluviul Iaksart (Sîr-Daria), unde trăiau m acea vreme sci ţii-massageţi (înrudiţi cu iuecizii din cronicile chmeze), ^^^J^ zdrobirea perşilor şi prin moartea lui Cirus (anul 529 xe.ii. lui Cirus, fiul său Cambize a cucerit Egiptul, iar pe timpul lu (521-486) perşii au cucerit malul drept al Indului, pătrunzând m bazinul cursului superior al fluviului Sîr-Daria (în valea Fergana). Aşadar, dincolo de hotarele podişului Iran, vechii perşi au descopent cea mai mare parte a teritoriului din Asia centrala, dintre fluviile

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR

ANTICE

Daria şi Amu-Dana precum şi lanţurile de munţi care-1 străiuiesc «i. înspre nord-vest, Danus I a încercat să cucerească steoeledene airile mării Negre (în jurul anului 512 î.e.n.), dS a foît înfrîn? dl i din această regiune şi s-a retras. Mai izbutite au fost expediţiile ;pre apus, care s-au meheiat prin cucerirea strîmtorilor mării Negre Traciei de nord, precum şi a peninsulei Barka (Cirenaica, la apus de De numele lui Darius I este legată organizarea a două importante diţii pe mare: una, cea de apus, a ocolit litoralul de sud-est al Eurode la strîmtorile mării Negre pînă la golful Taranto (Italia de sud Marea Greae.cum i se spunea pe atunci); cealaltă expediţie, de ră, comandata de Skilak din Carianda, a coborît pe Ind (probabil de ^Kabulului), a ieşit m marea Arabiei, a ocolit Arabia şi şi-a în! it călătoria care a durat 30 de luni (aproximativ 510-508 îen) lînsă xl Suez: din marea Roşie. în Mul acesta s-a demonstrat că se pite .lî legătura directa, pe mare, între regiunile periferice din ap^si ' p ? ~it ale marelui imperiu persan. VECHII EGIPTENI Teritoriul cultivabil al Egiptului (valea Nilului inferior şi delta sa> înconjurat dm trei părţi de deserturi - al Nubiei {la sud), af St£i Oşteni sciţi (partea de sus a unui pieptene de aur din secolul al V-lea î e n găsit într-un kurgan scitic)

25

DESCOPERIRILE POPOARELOR DIN S. ŞI V. ASIEI ŞI DIN AFRICA DE NORD

-- "O

fc . *

4

*

Sclavi negri din Egipt (basorelief din mileniul al II-lea î.e.n.)

şi Egipteano-Arabic; el este mai accesibil numai dinspre nord, din partea Mării celei mari (Mediterana). Dar aceste bariere naturale au fost biruite cu cel puţin 3 000 de ani înaintea erei noastre. încă de pe atunci, în textele cele mai vechi care au ajuns pînă la noi, Nubia, adică regiunea situată mai sus de prima cataractă a Nilului, este menţionată ca posesiune egipteană, de unde se aduceau mii de sclavi negri — bărbaţi şi femei — şi cirezi imense de vite. Tot atunci egiptenii au început să construiască cetăţi de-a lungul istmului Suez, pentru a se apăra împotriva incursiunilor nomazilor arabi. Ei au descoperit şi au cucerit peninsula Sinai, unde au găsit zăcăminte importante de cupru şi piatră de construcţie, mai preţioasă şi mai trainică decît gresia din Nubia. Egiptenii de pe timpul aşa-numitului Regat vechi (cu peste 2 500 de ani î.e.n.) navigau pe vase cu pînze şi cu vîsle de-a lungul ţărmului răsăritean, asiatic, al Mării celei mari şi aduceau din Liban lemn de cedru. S-ar putea spune că egiptenii „au descoperit Asia", dacă acolo (cel puţin în Mesopotamia de sud) nu ar fi trăit pe atunci popoare care să fi lăsat documente scrise. încă în timpul Regatului vechi, posesiunile Egiptului în Nubia se întin-

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

tu pînă la cataracta a doua, iar expediţii pentru capturarea de sclavi *ri, aur, fildeş şi lemn preţios erau trimise şi mai sus, pe cursul Niai. Mai tîrziu, pe la mijlocul mileniului al Il-lea î.e.n., graniţa regatului ptean trecea la sud de a cincea cataractă. La vest de Nil, egiptenii au tuş foarte de timpuriu o parte din triburile libiene. Egiptenii din Regatul vechi au efectuat călătorii lungi de-a lungul murilor mării Roşii, spre sud, pînă în ţara Punt. De acolo se aduceau Egipt răşini aromatice de mare preţ (tămîie, smirnă etc), care se obţin copacii ce cresc în ţările situate la sud de marea Roşie — din pesula Somalia şi din „Arabia fericită" de sud-vest. De aceea, ţara Punt ite fi socotită pe drept cuvînt ca fiind şi Somalia, şi Iemen sau poate ar amîndouă la un loc. Egiptenii înşişi considerau pe bună dreptate ţara lor drept un „dar Nilului". Ştiau ei oare de unde vine cursul de apă, oare, străbătînd itiul, dă viaţă pământului lor şi de unde provine mâlul atît de fertil? ibabil că nu. Herodot scrie despre aceasta următoarele: „N-am putut i nimic despre natura Nilului, nici de la preoţi şi nici de la altcineva... i am întrebat de ce se deosebeşte Nilul atît de mult prin proprietăţile ; naturale de celelalte râuri. . . în ceea ce priveşte izvoarele Nilului, I unul dintre cei cu care am stat de vorbă. . . nu mi-a spus că le-ar Loaşte ...." (II, 19,28). Egiptenii ştiau însă cu precizie că şi la sud de Nubia, dincolo de aracte, se află regiuni populate, în care trăiesc oameni negri. Încă din ioada Regatului vechi se stabilise o strînsă legătură cu aceste ţinuturi Dicale şi cunoaştem chiar şi numele unui demnitar egiptean — Hirhuf, 3 îşi atribuia descoperirea ţării sudice Yam, de unde adusese „tămîie, in de abanos, piei de pantere, fildeş şi tot felul de alte lucruri alese...". FENICIENII ŞI DESCOPERIREA EUROPEI DE SUD Femeia era o ţară aşezată pe ţărmul răsăritean al mării Mediterane; ocupa o fîşie îngustă de pământ oare se întindea între mare şi munţii anului, aproape paralel cu ţărmul. Fenicia era locuită de un popor e vorbea limba feniciană (sau punică), limbă care făcea parte din pa canaanică a limbilor semite nordice; din aceeaşi grupă face parte îbraica veche (Canaan este vechea denumire a Palestinei). Aşezată 'e două mari puteri din antichitate — Egiptul şi Babilonul — Fenicia şasea, din punct de vedere politic, are), iar lîngă extremitatea de nord-est a Britaniei, cîteva din insulele cade (insulele Orkney). Dincolo de Orcade, Pytheas a ajuns la o insulă care „se află la şase e de drum spre miazănoapte de Britania şi aproape de marea îngheă" Pytheas nu i-a dat o denumire specială. Mai tîrziu, această insulă reală sau imaginară — a intrat în istoria descoperirilor geografice sub lumirea latină Ultima Thule, prin care a început să fie indicată limita ;remă de nord a pământului locuit. Pytheas este socotit şi primu] rigator polar. Cotind spre sud, Pytheas a mers de-a lungul întregii coaste răsărie a Britaniei pînă în „Kantion" (Kent, extremitatea sud-estică a ulei). El a prezentat just insula în formă de triunghi şi a calculat :tul de exact raportul dintre laturile lui ( 3 : 6 : 8), dar a exagerat ■oape de două ori lungimea lor. Pytheas a dat primele informaţii tete despre natura, agricultura şi viaţa locuitorilor din Britania. Din antion", Pytheas a traversat din nou strâmtoarea, de data aceasta în al cel mai îngust, şi a pornit spre nord-est de-a lungul ţărmului contiital. Aici însă el a strîns foarte puţine informaţii (sau poate că ele u ajuns pînă la noi). Se ştie numai că el a văzut pe mare o serie de ile nelocuite (insulele Frizice) şi a ajuns pînă la locurile unde se nină regiunile locuite de celţi şi încep „pământurile sciţilor". Sînt ate denumirile a două triburi „scitice": una dintre ele este deformată el îneît e de nerecunoscut („hutonii"), dar cealaltă — teutonii — edeşte că Pytheas a ajuns la ţărmurile locuite de germani. Teutonii ngeau chihlimbar pe o oarecare insulă „Abal", aflată la o zi de drum coastă. Din acest material redus, mulţi istorici contemporani trag duzia insuficient fundamentată că Pytheas a descoperit Ţările de jos itoralul nord-vestic al Germaniei, cu insulele învecinate, pînă la şoland şi gurile Elbei inclusiv. Relatările lui Pytheas au fost crezute de învăţaţi foarte influenţi antichitate (de pildă celebrul astronom Hipparchus), pînă cînd romanii ajuns să cunoască bine Britania. După primele expediţii de cucerire secolul I î.e.n., începând cu campania lui Iulius Caesar), Pytheas a pe drept cuvînt învinuit că a comis exagerări fantastice şi de aceea respins şi ceea ce era adevărat în relatările sale. „Pytheas a indus roare multă lume — spune Strabon. Astfel, el afirmă că a parcurs pe întreaga Britanie, accesibilă călătorilor, şi calculează că circumferinţa lei este de peste 40 000 stadii (mai bine de 6 000 km). Apoi, el poves-? despre Thule şi despre regiuni în care nu mai există pămînt, mare aer, iar în locul lor este un amestec din toate acestea, ca un fel de iîn al mării, în care pământul, marea şi, în general, totul atîrnă în şi această masă ar servi ca legătură a întregii lumi; pe această masă ^ poate merge pe jos şi nici cu corabia. Aşa spune Pytheas, care igă că după aceea, pornind înapoi, a străbătut pe jos tot ţărmul pean al oceanului, de la Gadeira (Cadiz) pînă la Tanais (Don)" l> § 1).

DESCOPERIRILE VECHILOR GRECI 35

Trebuie să- ţinem seama de faptul că Strabon a scris aceste rînduri '" 300 de ani de la călătoria lui Pytheas şi că a aflat de povestirile tuia aC din relatările unor autori de mai tîrziu. In descrierea regiunilor se află dincolo de Thule vedem o imagine poetizată, dar justă, a jjese, atît de caracteristică unor regiuni din partea nordică a oceau^i Atlantic. Cît priveşte amploarea călătoriei făcute de Pytheas pe "Lcat şi ^ mare, lui Strabon i se pare cu totul neverosimil .ca „un om, Tră vreo demnitate în stat, pe deasupra şi sărac, să fi putut străbate r>e mare si pe uscat distanţe atît de mari . . . să fi ajuns ,pînă la marginile mării şi să fi cercetat întreaga Europă de nord ..." (II, 4, § 2). Deşi îl învinuieşte de exagerări fantastice sau de minciună, Strabon v recunoaşte totuşi lui Pytheas anumite merite în descrierea ţărilor nordice: „în ceea ce priveşte fenomenele astronomice şi calculele mate matice din regiunile apropiate de zona rece, el a făcut observaţii juste . .." (IV, 5, § 5). Fără îndoială că Pytheas a fost în Britania şi chiar dacă nu a călă torit spre Thule, a aflat de la localnici că la nord de Britania, la câteva zile de drum, există teritorii locuite. Pe măsură ce oamenii au cunoscut Atlanticul de nord, insula „Ultima Thule" era mutată din ce în ce mai spre nord şi vest: la începutul erei noastre se presupunea că ea se află în insulele Orkney sau Shetland, mai tîrziu în insulele Făroer, în Islanda şi, în sfârşit, pe ţărmul nord-estic al Groenlandei. COLONIILE GRECEŞTI ANTICE DE PE ŢĂRMURILE MĂRII NEGRE Vechii greci au pornit spre nord (mai exact spre nord-est) de marea Egec cel mai tîrziu pe la începutul mileniului I î.e.n, în această direcţie, colonizarea .greacă se desfăşura pe mare, prin strîmtori. Din pricina climei aspre (în comparaţie cu Ellada) a regiunilor de pe ţărmurile mării Negre, grecii au numit la început marea Neagră — marea Neospitalieră (Pontos Axeinos), dar apoi i-au schimbat numele în marea Ospitalieră (Pontos Euxinos). Printre coloniştii greci predominau ionienii. începînd din secolul al VUI-lea î.e.n., ei s-au răspîndit dincolo de Bosfor în două direcţii — nord şi est. Spre nord, ei au înaintat de-a lungul ţărmului balcanic al mării Negre, descoperind succesiv gurile fluviilor Istros (Dunărea), Tyras (Nistrul) şi Borysthenes (Niprul). în apropierea gurilor Dunării şi lîngă Umanele Nistrului şi Niprului, ionienii au întemeiat coloniile Tomis, Tyras şi Olbia. La răsărit ei au înaintat de-a lungul ţărmului din Asia mică al mării Negre. Aici au fost întemeiate mai multe colonii ioniene, printre care — la extremitatea nordică a Asiei mici — Sin op şi la marginea nord-estică a peninsulei — Trebizonda; mai departe, coloniştii ionieni s-au aşezat pe ţărmurile Colchidei, la gurile rîului Phasis (Rion). Nu se poate stabili cu precizie care dintre valurile de colonizare a ajuns primul în Chersonesul Tauric (Crimeea) şi la lacul Maeotis (marea e Azov) în care grecii au pătruns prin Bosiphorul cimerian (strîmtoarea

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

ii). Se ştie numai că ionienii au întemeiat la gurile Danului colonia lis, pe ţărmul apusean al strimtorii Kerci colonia Panticapaeum ziKerci), iar pe ţărmul răsăritean al strîmtorii — la gurile Kubai — Phanagoria. Dorienii, care s^au aşezat pe malul sudic al mării Negre, în colonia iclea, au fost poate primii care s-au hotărît să treacă Pontul în locul cel mai îngust. Pe ţărmul opus, la extremitatea sudică a peninsulei îeea, lîngă golful Sevastopol, ei au întemeiat a doua Heraclea rsones). SCIŢIA DUPĂ HERODOT Aşadar, grecii au descoperit zona sudică de pe litoralul părţii euro■ a Uniunii Sovietice, dintre Dunăre şi Don, ţară pe care au denumit-o a Prima descriere a Sciţiei şi a popoarelor din această regiune, care uns pînă la noi, aparţine lui Herodot. Herodot începe descrierea rîurilor din Sciţia cu Istros (Dunărea), care şe prin întreaga Europă şi îşi are izvorul la celţi". El socoteşte Istros t cel mai mare dintre fluviile cunoscute, fiind totdeauna bogat în atît vara cît şi iarna. După Istros, cel mai mare dintre rîurile scitice este Borysthenes ml). Herodot nu se înşeală arătând că Borysthenes curge dinspre dar nu spune nimic despre pragurile lui, de unde rezultă că nu le c un oşte a. „î n ap ro pier e de Scene din viaţa sciţilor mare el se uneşte cu rîul Hypa(vas din secolul al IV-lea î.e.n.) nis şi se varsă într-un lac comun" (IV, 35). Este cert că aici, prin Hypanis, Herodot înţelege Bugul de sud1, iar prin „lacul" în care se varsă Bugul de sud şi Niprul el înţelege desigur limanul Niorului. Pe ţărmul stîng al cursului inferior al fluviului Borysthenes s-ar afla regiunea păduroasă (?) Hilea. Pînă la Hilea trăiesc sciţii agricultori, iar dincolo de ea — sciţii nomazi, crescă tori de anima le. „ To ată această ţară, cu excepţia regiunii Hilea, este linsită de năduri. Nomazii ocupă o regiune care se întinde spre răsărit pe o distanţă de 14 zile de drum, 1 Grecii din regiunea mării Negre numeau Hypanis şi un alt rîu răsăritean — Kubanul.

DESCOPERIRILE VECHILOR GRECI

Scene din viaţa sciţilor (fragment dintr-un vas de argint din secolul al IV-tea i.e.n.)

pînă la rîul Gerrhos (?)" (IV, 19). „Dincolo de rîul Gerrhos se aflau aşanumitele posesiuni regale; acolo trăiesc sciţii cei mai viteji şi mai numeroşi, care pe ceilalţi sciţi îi consideră drept sclavi ai lor. Spre sud, ei se întind pînă în peninsula Taurică (Crimeea), iar spre răsărit... posesiunile lor ajung, în parte, pînă la rîul Tanais (Don)" (IV, 20). Ţara locuită de sciţi se termină la Don. Dincolo de Don trăiesc sauromaţii (sarmaţii), care ocupă o regiune din stepă pe o distanţă de 15 zile de drum, începînd de la gurile Donului spre nord. Pe timpul lui Herodot, grecii nu cunoşteau Volga (ea este pomenită pentru prima dată de Ptolemeu în secolul al II-lea al erei noastre, sub numele finic de Rha). Ei cunoşteau, pare^se, destul de bine numai cursul inferior al rîurilor scitice, de la Nistru la Don, dar auziseră de la triburile cu care făceau negoţ povestiri — uneori fantastice — despre regiunile împădurite şi „pustii", situate la nord de zona de litoral şi despre locuitorii acestor regiuni: „neurii" — vârcolaci, care în fiecare an se prefac pe cîteva zile în lupi; „androfagii" — nomazi canibali; „budinii", roşcovani şi cu ochi albaştri, „care se hrănesc cu păduchi"1; vînătorii „thyssageţi", din ţara cărora izvorăsc patru rîuri care se varsă în lacul Maeotis; „melanhlenii" („mantii negre"); vînătorii „iynci", pe care comentatorii îi identifică prin asemănarea numelor cu iugrii din cronicile vechi ruseşti. După Herodot, partea din Sciţia cunoscută de greci „reprezintă o cîmpie cu un strat gros de pămînt negru"; dincolo de ea se întinde „un pământ pietros şi accidentat". „Dacă străbaţi o bucată bună de drum Prin această ţară cu relief neregulat, dai de locuitorii din regiunile situate la poalele unor munţi înalţi; se spune că, atît bărbaţii, cît şi femeile sînt pleşuvi din naştere, au nasul plat şi fălci mari; graiul lor e ,» » ■ • • Iar nu cu conuri de brad, cum greşit traduc unii istorici contemporani" vi- Thomson, Istoria geografiei antice, Moscova, 1953, p. 99).

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

-sebit; se îmbracă la fel ca sciţii, dar se hrănesc cu fructele arbo-,r... numele lor este agripei. .. Aşadar, pînă la pleşuvi ţara este loseută, iar despre popoarele care trăiesc dincolo de ei nimeni nu poate spună nimic sigur, căci ele sînt separate de munţi înalţi şi inaccesibili limeni nu trece peste aceşti munţi..." (IV, 23—25). Mai la nord de ţara de care ne ocupăm, ninge totdeauna, dar • a"_ după cum e şi de aşteptat — mai puţin decît iarna. . . Iarna face regiunile nordice ale acestui continent să fie de nelocuit. .. Aceste t>rmaţii privesc regiuni foarte îndepărtate" (IV, 31). iULTATELE GEOGRAFICE ALE EXPEDIŢIILOR LUI ALEXANDRU MACEDON Istoricii atribuie adesea o serie de descoperiri geografice lui ixandru Macedon şi participanţilor la expediţiile lui sau exagerează lt rolul lor în studierea geografiei Orientului apropiat şi mijlociu, tile lui Alexandru au străbătut diferite regiuni ale imperiului persan, ţări locuite de popoare vechi, cu o înaltă civilizaţie, fie teritorii bine loscute de aceste popoare. In general, participanţii la expediţiile lui îxandru Macedon n-au strîns materiale geografice noi şi nu le-au prerat pe cele vechi, adunate de popoarele subjugate de ei (egipteni, ~şi etc). Expediţiile lui Alexandru Macedon au fost la fel de sterile D raport geografic, ca şi sub cel istoric. Singura excepţie o constituie pediţia pe mare a lui Nearchos, care a întocmit o dare de seamă amanţită asupra călătoriei sale, de la gurile Indului pînă la gurile Eufraui (anii 325—324 î.e.n.). „Cu toate că Alexandru a fost însoţit de un grup de istorici, nu em nici o istorie autentică a expediţiilor sale; cu toate că avea şi un ip de savanţi [geografi], nu găsim în literatura greacă vreo descriere a 'iunilor străbătute care ar putea să se compare măcar cu descrierile Herodot... Cercetările ştiinţifice legate de expediţiile lui Alexandru ocupau, uneori, eu rezolvarea unor probleme care puteau fi considerate solvate încă din epoca lui Herodot, ca, de pildă, problema căii maritime a India spre Asia mică sau problema legăturii dintre marea Caspică şi san. Pentru rezolvarea primei probleme, Alexandru a trimis din India, *i re gurile Eufratului, o flotă sub conducerea lui Nearchos; descrierea ij estei călătorii, întocmită de Nearchos, a ajuns la noi datorită unei :| :rări a lui Arrianus (secolul al II-lea e.n.) despre India şi a constituit rarul tuturor descrierilor pe care le întîlnkn mai tîrziu în literatura eacă cu privire la ţărmurile oceanului Indian şi ale golfului Persie" 1 . Vorbind despre marile realizări geograf ice ale îui Alexandru Macedon ale comandanţilor săi de oşti, mulţi istorici confundă rezultatele pur inţifice ale expediţiilor (care în cel mai bun caz n-au ajuns pînă la noi, afară de relatarea lui Nearchos) cu rezultatele lucrărilor unor cercetori şi exploratori de mai tîrziu (secolul al III-lea î.e.n.), care au acţionat urma însărcinărilor primite de la cîrmuitorii statelor elenistice, apărute tpă destrămarea imperiului lui Alexandru. Printre aceşti cercetători, re, în afară de povestiri fantastice, au adus şi date veridice despre 1

V. V. B a r t o 1 d, Istoria studierii Orientului în Europa şi în Rusia, p. 42—43.

v.v.'J Macedonia lojnceputul domniei lui .••■•••-•:i Alexandru Macedon 1336 t.e.n.) Cuceririle lui Alexandru Macedon

^_ Drumul urmat de armatele Iul ""^ Alexandru Macedon •••o» Drumul urmat de flota M Keorchos Jn. anii 325—324 i.e,n.' X33S Locurile «ijantii celor maiiimportante|bfltolii Nlcefig Ora$ela iţnternejate, de Alexandru Macedon

Expediţiile lui Alexandru Macedon..

DESCOPERIHILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

India, figurează Megasthenes (începutul secolului al III-lea î.e.n.). Datorită lui, vechii greci au aflat cîte ceva despre valea cu populaţia deasă a Gangelui, brăzdată de zeci de rîuri, precum şi despre marele şir de munţi Imai (Himalaia), care se întinde spre răsărit, la nord de cîmpie. Dar la autorii antici din secolul al III-lea î.e.n. se observă un regres ciudat într-o altă privinţă. Un oarecare Patrocle a fost cîrmuitorul uneia din regiunile de lîngă marea Sclavi în mine Caspică în anii 285—280 î.e.n. El a „cercetat" marea Cas:ă şi a ajuns la concluzia uimitoare că ea reprezintă un golf al ocealui Nordic („Scitic"). Această părere s-a menţinut în literatura antică ia în secolul I e.n. inclusiv, cînd a fost infirmată în „Geografia" lui îlemeu ^secolul al II-lea e.n.), şi totuşi a dăinuit şi în evul mediu, ia la călătoria lui Ruysbroeck (secolul al XlII-lea). Unii istorici explică ;şeala lui Patrocle prin faptul că el, probabil pe baza unor informaţii ese de la alţii, a luat gurile Volgăi, pe atunci necunoscută grecilor, :pt strâmtoare maritimă. C a p i t o l u l 4 DESCOPERIRILE

GEOGRAFICE ALE ROMANILOR DESĂVÎRŞIREA DESCOPERIRII EUROPEI OCCIDENTALE

Dacă toate ţările maritime din sudul şi vestul Europei au fost deseoite de fenicieni (şi de cartaginezi) şi de greci cu mult timp înainte ca ■na să fi ajuns la o oarecare dezvoltare, şi dacă tot ei au început ooperirea Europei occidentale, romanii au desăvîrşit opera lor, au >ogăţit datele geografice privitoare la insulele din Atlantic situate în ta temperată şi rece şi au descoperit Europa centrală. Descoperirile ■grafice ale romanilor în Europa sînt legate de numeroasele războaie nsive şi defensive purtate de ei împotriva triburilor celtice şi gernice. Pînă în secolul al II-lea î.e.n., în afară de peninsula Italică şi de alele din marea Mediterană, romanii cunoscuseră bine extremitatea -vestică a Europei — peninsula Iberică şi regiunea muntoasă care o parte de continentul european; ei au desăvîrşit descoperirea podişului

DESCOPERIRILE ROMANILOR

41

Soldaţi romani

Meseta, a munţilor Pirinei şi a bazinelor marilor fluvii care izvorăsc din aceşti munţi, şi anume: Anis (Guadiana), Tagus (Tag), Durius (Duero) şi Iberus (Ebru). Tot până în acea perioadă ei au cercetat la nord de peninsula Italică principalele trecători alpine prin care năvăleau în Italia cartaginezii, iar mai târziu, cimbrii. La vest de lanţul muntos al Alpilor, romanii au cercetat, cu ajutorul grecilor din Massalia, Gălia de sud cu bazinele fluviilor Rhodanus (Ronul) şi Garumna (Garona), precum şi munţii Jura şi Podişul Central. Este indiscutabil că romanii au cunoscut cel mai tîrziu în secolul al II-lea î.e.n. bazinele marilor fluvii din Galia centrală şi de nord ca de pildă Liger (Loara), Sequana (Sena) şi Rhenus (Rinul), care despărţea Galia de Germania, cu toate că tradiţia istorică leagă aceste descoperiri de campaniile lui Caius Iulius Caesar (mijlocul secolului I î.e.n.). Autorul cărţii „De bello gallico" („însemnări despre războiul galic") n-a făcut decît să desăvîrşească prin expediţiile sale descoperirile realizate de massalioţi sau de alţi aliaţi ai romanilor, negustori şi exploratori, ale căror nume n-au ajuns pînă la noi. In documentele romane din secolul al II-lea î.e.n. sînt indicate triburile oare locuiau în Galia de nord şi de est, în bazinele fluviilor Sena şi Rin, de la izvoare şi pînă la vărsarea lor, şi anume: helveţii, belgii, sequanii etc. PuPă ce a trecut strâmtoarea îngustă care despărţea Britania de regiunea locuită de belgi, Iulius Caesar a năvălit în valea fluviului Tamesis \Famisa). E adevărat că romanii au părăsit curînd acele locuri (Britania a fost cucerită mai tîrziu, în secolul I e.n.), dar expediţia lui Iulius €sar poate fi considerată ca a doua descoperire a Britaniei. în timpul

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

acela romanii au aflat şi de marea insulă Hibernia (Irlanda), situată dincolo de principala insulă britanică, dar e puţin probabil să fi ajuns acolo, căci aveau- o idee foarte neclară chiar şi despre poziţia Hiberniei. Romanii au extins cercetarea Britaniei în secolul I e.n. în anul 43, legiunile romane, trecînd strîmtoarea, au cucerit jumătatea de sud a principalei insule (în afară de Wales); totodată ei au înaintat spre nord-est pînă la rîul Humber, iar spre nordvest au ajuns ceva mai tîrziu la marea Irlandei. In jurul anului 60 ei au cucerit insula Anglesey din această mare. Descoperirea Britaniei s-a încheiat în anii 78-85 e.n. pe timpul guvernatorului Iulius Agricola. Acesta a cucerit la apus peninsula Wales, la nord-est a trecut rîul Tay, iar undeva la poalele munţilor Grampiani, a înfrînt pe muntenii din Caius Iulius Caesar Caledonia. El a stabilit însă graniţa la sud, în partea cea mai îngustă a insulei, între gurile rîurilor Clyde "orth (Scoţia centrală). Pe timpul lui Agricola, corăbii romane navigau narea Irlandei şi se pare că tocmai atunci s-a stabilit cu precizie poi geografică a Irlandei faţă de principala insulă britanică. Chiar Agria trimis din gurile rîului Tay o flotilă spre nord. „Ocolind ţărmul ii celei mai de margine" (dinspre est spre vest), navigatorii romani . convins că Britania este o insulă şi totodată au descoperit, pentru a i oară după Pytheas, insulele Orcade şi le-au cucerit. Dar romanii nu îndepărtat prea mult spre nord căci se apropia iarna şi pămîntul pe l-au zărit departe spre miazănoapte şi l-au considerat drept „Ultima le", era, fără îndoială, una din insulele Shetland. DESCOPERIREA EUROPEI CENTRALE Anumite date despre Germania apuseană au fost culese pe la mijlocul ului I î.e.n. de Iulius Caesar, care a stabilit graniţa romană pe Rin, i izvoare pînă la vărsare. Înaintarea romanilor pe teritoriul german, răsărit şi nord (dinspre Rin şi Alpi), s-e întrerupt apoi pe timp de ape 40 de ani. En anul 12 î.e.n., o expediţie militară romană de sub comanda lui iius Nero Drusus a coborît pe Rin şi, mergând de-a lungul braţului itean al Rinului inferior, a ajuns la marea Nordului. Cotind apoi răsărit, romanii au înaintat pe lîngă gurile rîului Amisius (Ems)

DESCOPERIRILE ROMANILOR 43

- " la rîul Visurgis (Weser), descoperind litoralul nord-vestic- al GerP in - e j / sau poate insulele Frizice, situate de-a lungul acestui litoral). î" ceasta zonă, unde adîneimea apei este mică, corăbiile lui Drusus au at pe un banc de nisip. El şi-a condus legiunile pe uscat spre răsărit e f ajuns pînă la rîul Albis (Elba), dar pe drumul de întoarcere a fost Ş1 is (anul 9 î.e.n.). In cursul următorilor doi ani, Tiberius, iar după el , a }ţi comandanţi de oşti romani, urmărind un trib germanic, au înaintat He la cursul mijlociu al Rinului şi de la cursul superior al fluviului Danubios (Dunărea) spre răsărit pînă la Elba; în felul acesta romanii au cunoscut Elba de la izvoare pînă la vărsare. In anii 4—6 e.n., în timpul unei expediţii împotriva germanilor din nord, flota lui Tiberius, după ce a ieşit din Rin, a trecut dincolo de gurile Elbei, a cotit spre nord şi a descoperit întregul litoral apusean al peninsulei Cimbrilor" (Iutlanda), precum şi insulele din apropiere. Rezultatele geografice ale acestei expediţii sînt expuse pe scurt de învăţatul roman Pomponius Mela (prima jumătate a secolului I e.n.): „Dincolo de gurile fluviului Albis începe marele golf Codanus, în care sînt situate cîteva insule mari şi mici. Distanţele dintre insule sînt mici şi de aceea aici marea nu seamănă a mare. Despărţind insulele între ele şi pe acestea de continent, apa formează un fel de reţea ramificată de canale, toate la fel de înguste. Apoi linia coastei face o curbă şi formează un golf alungit. Aici locuiesc cimbrii şi ultimul trib germanic — germionii" (III, 3). Şi mai departe (III, 6) Mela arată că în golful Codanus se află „insula cea mai mare şi cea mai roditoare — Codanovia"; se poate ca aici să fie vorba de peninsula Scania (Suedia de sud). După Pliniu cel Bâtrîn (23—79 e.n.), la extremitatea nordică a Iutlandei („capul Cimbrilor") navigatorii romani au văzut sau au auzit de ţara sciţilor şi de „întinderi neobişnuit de umede şi îngheţate" (Pliniu, II, 167). Aceasta este prima ştire — evident neînţeleasă de romani — despre marea Baltică (cu golful Botnic, situat în nordul ei). Romanii exagerînd mult dimensiunile mării, o socoteau drept o parte a oceanului Nordic. De aceea, ei considerau Scandinavia — care este astfel denumită pentru prima oară la Pliniu — drept o insulă. După înfrângerea lor în pădurea Teutoburgică (anul 9 e.n.), romanii s-au retras dincolo de Rin. Fireşte că acum informaţiile despre Europa centrală, în special despre partea ei de nord (zona de pe litoralul Balticii), s-au împuţinat; chiar şi în secolul I e.n. romanii aveau foarte puţine cunoştinţe despre rîurile care se varsă în marea Baltică: dintre rîurile enumerate de autorii din secolul I numai unul poate fi identificat cu certitudine, şi anume Vistula. In regiunea Balticii se găseşte mult chihlimbar. El era la mare preţ 'n a ^tiehitate şi în căutarea lui plecau din Europa de sud spre marea mitică negustori, străbătînd ţări locuite şi de triburi germanice ostile romanilor şi de triburi slave, baltice şi finice pe care nu le cunoscuseră a i t Negustorii-călători, care aduceau chihlimbar la Roma, povesdespre locuitorii din regiunea de răsărit a Balticii şi în special din

îsulele situate în această mare le repetate de geografi campSrtori omponius MelTşi PlinHel S

ado tete cu

P

credulitate

ei noastre vechea Sciţie): Je povesteşte 1^-1 f P ^T le SeC ° Ie ale tflnit «i în cărţi demne de încrederîf 3 pe ^e re se hrănesc numai cu ouăle păsăVilo/dini^Tou ^ Duiton ai acestor insule - hippopozii - au picioare de C a°Sr noţii - au urechi atit de mari înoît le înfăşoară tot tnmui •i Ş1 6 & e r V eS C ept singura îmbrăcăminte" (III, 6) Dar S afară 1^

gustorii-călători aduceau la Roma cete Lt5 JSrS

ridice, despre populaţia din regiunea de răsărit aTS dă despre venezii (triburi slave de apus) care trăiau pe TACIT ŞI PTOLEMEU DESPRE EUROPA RĂSĂRITEANĂ

Corabie de război romanii

DESCOPERIRILE ROMANILOR

45

trăiau- în acea vreme gărft de Vistula. In relatăsale despre fini se întîlnesc neie exagerări, datorite probabil faptului că romanii aflau