36635769-Teoria-generala-a-dreptului-Mircea-Djiuvara.pdf

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

(ENCICLOPEDIA JURIDICĂ)

DREPT RAŢIONAL, IZVOARE şi DREPT POZITIV

Colecţia Iuridica a editurii ALL: 1. Codul Civil - Ed. îngrijită de C. Bîrsan, V. Stoica, F. Baias, 1992,1993,1994,1995 2. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, 1992,1993,1994,1995 3. Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Donna Gomien, 1993' 4. Tratat de dreptul familiei lonP. Filipescu, 1993,1994,1995 5. Drept civil. Introducere în dreptul civil PaulMircea Cosmovici, 1993,1994,1995 6. Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie PaulMircea Cosmovici, 1994,1995 7. Codul de procedură civilă comentat şi adnotat Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, 1994,1995 8. Introducere în teoria generală a dreptului loan Ceterchi, Ion Craiovan, 1993,1995 9. Brevetarea invenţiilor în străinătate Ion Constantin, 1993 10. Legislaţia familiei Flavius Baias, Marieta Avram, 1994,1995 11. Elemente de logică juridică Petre Bieltz, Mircea Dumitru, 1995 12. Drept financiar public loan Gliga, 1994 13. Probleme de criminologie /. Oancea, 1995 14. Tratat de drept penal. Partea generală /. Oancea, 1995 15. Contenciosul administrativ român Valentin I. Prisacaru, 1995 16. Drept comunitar O. Manolache, 1995

"»

MIRCEA DJUVARA

TEORIA GENERALA A DREPTULUI (ENCICLOPEDIA JURIDICĂ)

DREPT RAŢIONAL, IZVOARE şi DREPT POZITIV Cuvânt introductiv de dr. BARBU B. BERCEANU Ediţie îngrijită de MARIUS IO AN

Editura ALL

MIRCEA DJUVARA Note despre viaţa şi opera sa Mircea T. Djuvara s-a născut în Bucureşti, la 18(30) mai 1886, având o origine - pe linia tatălui - aromână; din ascendenţă n-au lipsit nici patriotismul, nici cultura juridică. întâiul în întreg învăţământul general pe care 1-a urmat, Mircea Djuvara nu s-a mulţumit cu cele învăţate pe băncile şcolii; el trimitea rezolvări de probleme "Revistei copiilor", era premiant la concursurile "Tinerimii române", improviza un laborator de chimie acasă, pătrundea fraudulos într-o sală de disecţie, îşi organiza statal prietenii nu cu un scop politic, ci pentru a experimenta, cum mărturisea mai târziu, "jocul organizaţiunii sociale", activitate care a fost la un pas de eliminarea sa din gimnaziu; prin toate acestea, dovedea îndrăzneală, inteligenţă şi elan ştiinţific. A urmat, tot la Bucureşti, cursurile facultăţilor de Drept şi de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa ambelor facultăţi în 1909 cu bile albe, ultima acordându-i şi menţiunea "magna cum laude". Iar după satisfacerea serviciului militar, a urmat cursuri variate în Franţa şi Germania, obţinând doctoratul în drept la Paris, în 1913, tot numai cu bile albe. Cariera universitară a început-o în 1920, fiind numit conferenţiar, grad în care a ţinut cursuri la licenţă şi la doctorat, atât de drept constituţional cât şi de filosofia dreptului, schimbându-şi anual tematica; devenit profesor - agregat în 1931, titular în 1932 - deţine catedra de Teoria generală a Dreptului cu aplicaţie la Dreptul public, transformată din anul universitar 1938/1939 în catedra de Enciclopedia şi Filosofia dreptului, pe care a onorat-o până în ultimul an universitar vieţuit (1943/1944). A fost profesor şi la Academia de Drept internaţional de la Haga şi a ţinut prelegeri în specialitate la Roma, Paris, Berlin, Viena şi Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii: Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială (devenită Institutul Social Român), Societatea de Studii Filosofice (devenită Societatea Română de Filosofie), Institutul de Ştiinţe Administrative, Academia Română (ca membru corepondent, la propunerea lui Andrei Rădulescu, pe atunci singurul reprezentant al ştiinţei dreptului în Academie, şi ales cu 28 de voturi contra 1), Institutul de Ştiinţe Morale şi Politice (devenit Academia de Ştiinţe Morale şi Politice), Institutul Internaţional de Filosofie a Dreptului şi de Sociologie din Paris (fiind unul din cei şapte vicepreşedinţi ai acestuia, precum şi preşedinte al Institutului Român de Filosofie a Dreptului, întemeiat de el şi afiliat celui precedent, institut care a existat cât a trăit întemeietorul), Academia de Ştiinţe din Boston ş.a. A figurat în comitetul de conducere a unora din revistele la care a colaborat. A pledat ca avocat în Baroul Ilfov. A participat şi la viaţa politică a României, în cadrul Partidului Naţional Liberal. Pe plan intern, a fost deputat (1922-1937, cu intermitenţe), vicepreşedinte al Camerei (1933-1936) şi ministru al Justiţiei (22 august 1936-23 februarie 1937, minister părăsit ca urmare a împotrivirii sale la modificarea Codului penal în sensul înăspririi pedepselor, dar continuând a rămâne ministru fără portofoliu până la 31 martie 1937). Pe plan extern, a activat în calitate de consilier juridic pe lângă delegaţia permanentă a României la

VI

MIRCEA DJUVARA

Conferinţa de Pace de la Paris (1919), a reprezentat România la Adunările Generale ale Societăţii Naţiunilor şi la alte conferinţe internaţionale, din care amintesc participarea, împreună şi cu Dumitru Drăghicescu, la conferinţa ruso-română de la Viena (1924); a fost preşedinte al grupului interparlamentar român şi a fost vicepreşedinte al Consiliului Executiv al Asociaţiei Române pentru Societatea Naţiunilor. A pledat călduros şi competent cauza României în timpul Conferinţei de Pace din 1919 şi prin volumul La guerre roumainel'1916-1918, despre care Emile Boutroux îi scria: "Votre livre, cher collegue, nous donne de nouvelles raisons d'aimer votre pays et ii nous impose Vobligation de travailler a lui assurer la solidite qui lui est necessaire pour remplir sa mission seculaire". Unirea fiind realizată, Mircea Djuvara atrage atenţia asupra seriozităţii impuse de acest moment: "Trăim, în clipa de faţă, în ţara noastră, vremuri aşa de mari, că s-ar părea că nu putem în nici un fel să ne înălţăm până la însemnătatea lor [...]". Şi a militat printre primii pentru elaborarea constituţiei marii Uniri şi pentru unificarea legislativă. Dictaturile care au urmat abrogării Constituţiei din 1923 au fost, pentru Mircea Djuvara, o piatră de încercare a caracterului său. Ele l-au determinat să-şi restrângă activitatea publică, nu însă şi să renunţe la linia sa, susţinută cu subtilitate până şi prin prelegerile ţinute în Germania nazistă. Suveranitatea românească a apărat-o, împotriva aceluiaşi nazism, din chiar titlul uneia din lucrările sale mai importante din acea vreme: Naţiunea română ca principiu al dreptului nostru. Preconizând, la începutul anului 1940, felul cum s-ar desfăşura viitoarea ordine de drept, declara într-un interviu: "O nouă organizare a Europei nu va putea avea ca bază decât egalitatea statelor europene, mari sau mici. Ea ar trebui redusă la început la strictul indispensabil în vederea scopului urmărit, rezervând un maximum posibil suveranităţii şi libertăţii fiecărui stat, cu respectul formelor lui de guvernământ". Cei ce l-au cunoscut - colegi de cercetare sau de barou, organizatori sau auditori ai ciclurilor de conferinţe în care îşi aducea contribuţia, studenţi - i-au subliniat vocaţia de cercetător şi de profesor, cultura şi inteligenţa, eleganţa oratorică, urbanitatea şi curtoazia în dispute, simţul de dreptate, caracterul şi puterea de muncă, modestia, farmecul, finul umor, calităţile de inimă. Chiar şi un adversar politic, ca Virgil Madgearu, a simţit nevoia să-i declare că e "unul dintre preşedinţii cei mai civilizaţi ai acestui parlament [...]". Mircea Djuvara s-a stins la 7 noiembrie 1944. în necrologul său rostit la Academie de preşedintele acesteia, Dimitrie Guşti, s-a spus: "Mircea Djuvara nu a fost numai un filozof şi un scriitor, ci un apostol al ideii naţionale, făcând să scoboare problema filozofică din cer pe pământ, pentru a o închide în sufletul său şi a o interioriza".

* * * Obişnuiţi a vedea în Mircea Djuvara un gânditor asupra problemelor juridice, facem abstracţie, de cele mai multe ori, că ne aflăm în faţa unui cercetător al întregii realităţi: atât prin marile sale sinteze depăşind sfera dreptului, cât şi prin noutăţile ştiinţifice, de cele mai multe ori cu caracter interdisciplinar, pe care, timp de un deceniu (1907-1916), le aducea la cunoştinţa cititorilor revistei "Convorbiri literare". Pornind, în facultate, de la o concepţie materialistă, Mircea Djuvara ajunge, în urma unei prelegeri a lui Titu Maiorescu, la un idealism "de foarte strictă observanţă" (N. Bagdasar), un idealism raţionalist, dar în limita unor relaţii obiective şi nerupt de experienţă. Şi-a prezentat concepţia ca "o nouă întoarcere la Kant", la un Kant "prefăcut prin

NOTE DESPRE VIAŢA Şl OPERA SA

VII

Fichte şi Hegel şi adaptat temelor ştiinţifice contemporane" (Contribuţii la teoria cunoaşterii juridice) şi însăşi viaţa lui Kant a fost pentru el un model. Dicţionarele şi enciclopediile îl prezintă ca neokantian. La asemenea caracterizări nu trebuie însă să ne oprim, deoarece Mircea Djuvara n-a primit importante teze kantiene, precum incognoscibilitatea "lucrului în sine", lucru în sine pe care Mircea Djuvara îl interpretează ca desemnând actul de cunoaştere sau libertatea. De asemenea, el a reţinut importante teze ale lui Auguste Comte, Henri Bergson, Arthur Schopenhauer etc, subliniindu-le de altfel aportul. El n-a căutat originalitatea cu orice preţ, dar ceea ce avem de evaluat la el ca original e tocmai unitatea sistemului său. în concepţia lui Mircea Djuvara, din care ne propunem să subliniem în continuare câteva aspecte, întreaga cunoştinţă - deci şi întreaga acţiune conştientă - este produsul acelei activităţi creatoare, numită dialectică, activitate care "procedează pe cale de diferenţieri succesive şi neîncetate, iar legătura de ordonare sistematică între produsele ei duce la ideea de adevăr" (Problema fundamentală a dreptului). Astfel, s-au creat mai multe ştiinţe, fiecare cu propria ei idee directoare, ierarhizare asemenea unei construcţii cu mai multe etaje, elementul (ideea, fenomenul, ştiinţa) dinainte (catul inferior) condiţionând elementul ce îi urmează (catul superior), iar aceasta reprezentând o sinteză faţă de cel dinainte, la care nu se poate reduce. Ierarhia lor la ştiinţa (şi ideea) de pornire, se prezintă astfel: logica formală (adevărul formal) - Matematica (spaţiul şi timpul) - Fizica, în sens larg (universul fizic) - Biologia (organismul biologic) - Psihologia (psihicul) - Sociologia (societatea, grupul) - Morala (binele moral) - Dreptul (justiţia (dreptatea)) - Estetica (frumosul) - Logica materială (adevărul material). în această suită de discipline, se disting două grupe: prima, încheindu-se cu psihologia şi sociologia, grupă care are în vedere numai ceea ce este (Sein, Vetre); a doua, începând cu etica, în care autorul înţelege morala şi dreptul, unde nu e vorba numai de ceea ce este, ci, în primul rând, de ceea ce trebuie (Sollen, le devoir). Aşadar, Mircea Djuvara face o clară diferenţă între sociologia juridică şi ştiinţa dreptului, cărora totodată le găseşte deopotrivă loc în cetatea ştiinţei. în continuare, Mircea Djuvara a pledat pentru redistribuirea materiilor juridice între ramurile dreptului, între care distingea o ierarhie, realizată uneori prin crearea unor discipline intermediare între filosofia dreptului şi cele existente (astfel, considera că studiul Statului aparţine atât dreptului constituţional, cât şi dreptului internaţional public). în această întreagă ierarhie, Mircea Djuvara şi-a limitat, treptat, preocupările la disciplina cea mai generală a ştiinţei dreptului - filosofia dreptului. Pe plan naţional, nici înaintaşii lui - ca Titu Maiorescu sau Dumitru Drăghicescu -, nici următorii lui - ca Eugen Speranţia sau Mircea Manolescu - n-au adus fenomenul juridic în mai mare măsură sub ochii filosofilor, după cum nici n-au oferit juriştilor un orizont atât de larg. Giorgio del Vecchio 1-a socotit ca pe "unul din marii gânditori contemporani din câmpul filosofiei juridice". Fenomenul juridic, ca şi cel etic în general, e mărginit de imposibil, ca şi de necesar; el se desfăşoară, cu alte cuvinte, în limita libertăţii. Pentru Mircea Djuvara, adversar al concepţiei numită pozitivism juridic, dreptul (ideea de justiţie ori de dreptate) este o idee raţională, la realizarea căreia trebuie să se ajungă în mod necesar, idee răspândită de el pretutindeni şi în toate formele: "Statele care lasă nepăsătoare să treacă nedreptatea, sau - mai mult - o fac ele, sfârşesc totdeauna prin a o pierde" (Dreptatea şi legea, conferinţă la radio); "Acolo unde conştiinţa ideii superioare

VIII

MIRCEA DJUVARA

de justiţie slăbeşte în profitul apetiturilor individuale, societatea merge spre dezagregare sigură: istoria o dovedeşte {Morala, justiţia şi organizarea de Stat, conferinţă la Dalles); "Acela care nu recunoaşte dreptatea altora prepară farâmarea propriei lui dreptăţi" (Adunarea Deputaţilor, 11 decembrie 1935). Ca urmare, scopul politicii, idealul ei, trebuie să pornească de la "aspiraţiunile cele mai nobile ale sufletului omenesc", de la valorile ideale şi îndeosebi de la "idealurile cele mai înalte ale moralei şi justiţiei" {Introducere la politica generală). Dar, spre deosebire de conceptul dreptului natural, dreptul raţional conceput de Mircea Djuvara este variabil în loc şi timp, în funcţie de schimbările obiective. Aşa fiind, activitatea raţională a legislatorului nu mai pare suficientă pentru realizarea acestei ordini de drept raţional. Pentru aceasta, Mircea Djuvara merge cu conceperea judiciarului până la interzicerea avocaţilor de a face grevă: pentru că avocatul "este şi trebuie să rămână apărătorul ordinii legale, el reprezintă în definitiv subtilitatea rafinată a raţiunii şi a convingerii, adică Dreptul însuşi, în lupta victorioasă cu forţa pătimaşă şi brutală" (convorbire reprodusă în "Viitorul", 27 ianuarie 1926). în acelaşi timp, Mircea Djuvara surprinde drama cetăţeanului căruia, pe de o parte, i se cere -, chiar din punct de vedere moral, nu numai prin constrângere - supunere la un drept pozitiv uneori nedrept, pe de alta să lupte pentru dreptate, pentru dreptul raţional, în care sens aprobă dreptul la asociere şi la revoluţie {Evoluţie şi revoluţie). Politic, Mircea Djuvara a activat, cum am menţionat, în cadrul Partidului Naţional Liberal, dar nu mai puţin a considerat că activitatea economică nu trebuie lăsată a fi un scop în sine, că trebuie să se distingă între democraţia individualistă şi proprietatea capitalistă, care poate fi şi de Stat; oricum, spunea el, "nu pot să înţeleg ca ura să poată fi aşezată la baza unei construcţiuni sociale [...], ceea ce cred că este etern şi fecund este numai iubirea dintre oameni". {Câteva consideraţiuni despre structura juridică a capitalismului modern). Adevărata lui concepţie asupra măsurii în care să fie chemate la conducerea Statului diferitele categorii sociale e arătată în propunerea sa asupra reformei Senatului pe. care a făcut-o cu ocazia elaborării proiectului de Constituţie votat în 1923). Apoi, distanţa dintre realitate şi conceptele umane (deci şi cuvintele care exprimă aceste concepte) mai cere "să transformăm pentru trebuinţele dreptului fiecare aspect al realităţii în construcţiuni logice" (de unde, necesitatea tehnicii juridice); dar "fiecare efort în acest sens este în acelaşi timp în mod necesar şi o alterare a principiului iniţial de echitate care îl comandă [...] sub pavăza dreptăţii creşte însă astfel nedreptatea" {Henri Bergson şi tendinţele moderne ale dreptului) - aşadar o ultimă dramă a dreptului. Şi din acest punct de vedere dreptul raţional ne apare ca o tendinţă ideală. Pentru Mircea Djuvara, Statul şi individul nu apar cu interese antinomice, sancţiunea nu intră în elementele obligatorii ale raportului juridic. Şi prin aceasta, el apropie dreptul mai mult de morală decât de politică. Mai subliniem, dintre multe alte teze ale lui Mircea Djuvara, importanţa experimentării în drept {Dialectique et experience juridique). Corespunzător tuturor acestor ample activităţi, în care a predominat gândirea juridică, Mircea Djuvara a scris şi a vorbit, iar parte din vorbe i s-au stenografiat ori i s-au conspectat. O bibliografie completă a operei lui Mircea Djuvara, în care ar intra şi cursurile sale universitare litografiate, şi intervenţiile sale din întrunirile ştiinţifice ori politice (parlamentare etc), din ţară ori internaţionale, care au primit lumina tiparului, trece de 500 de titluri. Autorul, într-o ultimă autobibliografie selectată, publicată în iunie 1941 (să corelăm alegerea momentului publicării cu momentul istoric sau cu începutul de

NOTE DESPRE VIAŢA Şl OPERA SA

IX

apariţie al Precis-ului său, ultimul titlu din bibliografie ?) enumera 144 de lucrări, care, din păcare, au fost notate - în parte, cel puţin - din memorie. Ne mulţumim să prezentăm aici marile sale sinteze de filosofie a dreptului, în ordinea succesiunii lor: - Le fondement du phenomene juridique I Quelques refiexions sur Ies principes logiques de la connaissance juridique, Paris, Libr. de la Societe du Recueil Sirey, 1913, 246 p. Este teza sa de doctorat. - Teoria generală a dreptului {Enciclopedia juridică), Bucureşti, Edit. Librăriei Socec & Co., 1930 (Biblioteca universitară de drept "Pandectele române" sub conducerea d-lui C. Hamangiu), 3 voi.; I, [Părţile:]. /. Introducere III. Noţiuni preliminare despre drept, 278 p.; II. Partea III. Realităţile juridice, 589 p.; III, Partea IV. Elementul raţional în drept, 269 p. Reprezintă ultima versiune a cursurilor sale de filosofie a dreptului de la Facultatea de Drept din Bucureşti (până atunci, stenografiate). - Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Edit. Librăriei Socec & Co., [1934], (Biblioteca universitară de drept / fondator: C. Hamangiu), 140 p. Considerată - dată fiind şi colecţia în care a apărut - ca fiind volumul IV al lucrării precedente. Reprezintă dezvoltarea ideilor expuse în raportul autorului la primul Congres Internaţional de Filosofie a Dreptului şi Sociologie Juridică (Paris, octombrie 1933). - Le fondement de V ordre juridique positif en droit internaţional, în: Recueil des Cours (Academie de Droit internaţional de la Haye); extras: Paris, Libr. du Recueil Sirey, 1939, 163 p. Reprezintă prelegerile autorului de la Academia de Drept Internaţional de la Haga. - Precis de filosofie juridică (Tezele fundamentale ale unei filosofii juridice), în: Ân. Fac. Dr. Buc, 3, nr. 1-2, ian.-iun. 1941, p. 3-97 (cu menţiunea "va urma"); în extras, cu adaosul: fasc. I, Faptele şi dreptul: natura cunoştinţei juridice, Bucureşti, Tip. ziarului Universul, 1941, 101 p.; ed. a 2-a, 1942, 103 p. Anunţată şi sub titlul Tezele fundamentale ale unui curs de filosofie juridică. Reprezintă creionarea unei sinteze finale, ce ar fi trebuit continuată cu următoarele fascicule (părţi): II. Elementele componente ale oricărei cunoştinţe juridice; III. Analiza dreptului pozitiv şi a fenomenelor în legătură cu el, incluzând şi o teorie a Statului; IV. Sinteză filosofică, pe baza acestuia s-ar fi elaborat un anunţat Tratat de filosofie juridică. - Contribuţie la teoria cunoaşterii juridice I Spiritul filosofiei kantiane şi cunoaşterea juridică, în: An. Fac. Dr. Buc, 4, nr. 1-2, ian.-iun. 1942, p. 55-124 (cuprinde: I. Ceva despre Kant: Spiritul filosofiei lui - apărut în versiune germană sub titlul Einiges ueber Kant - şi II. Ideea de justiţie şi cunoaşterea juridică - apărut în versiune germană sub titlul Die Idee der Gerechtigkeit I Ein Beitrag zur Theorie der rechtliches Erkenntnis). Reprezintă ultima sinteză apărută. Toate acestea nu epuizează întreaga operă de sinteză a lui Mircea Djuvara: o aflăm şi în lucrările sale de mai mici dimensiuni, la care ar mai fi trebuit să adăugăm, căci a scris până în ultima zi a vieţii, manuscrisele sale, pe care văduva filosofului n-a reuşit să le salveze de voinţa ignorantă ori rău intenţionată a unor puteri temporare. Cert e că, din toate acestea, Teoria generală a dreptului a rămas, dintre lucrările încheiate ale lui Mircea Djuvara, cea mai cuprinzătoare şi, până azi, cursul model în materie din ţara noastră. Şi cine ştie dacă această reeditare, la cincizeci de ani de la moartea autorului ei, reeditare destinată în principal celor care, mâine, vor reprezenta ştiinţa dreptului în România, nu va determina marea cotitură aşteptată de oamenii Dreptului? BARBU B. BERCEANU

X

MIRCEA DJUVARA

Dintre lucrările care au avut ca obiect viaţa şi opera lui Mircea Djuvara amintim: Paul (Alexandru) Georgescu, Scopul dreptului în gândirea d-lui prof. Mircea Djuvara, Bucureşti, 1938, extras, 12 p.; id. Mircea Djuvara {un sistem de filosofie juridică), în: id., Cercetări de filosofie juridică, Bucureşti, 1942, extras, 29 p.; id., Mircea Djuvara: valoarea reprezentativă a creativităţii româneşti, în: Contemporanul / ideea europeană, nr. 21 (110), 22 mai 1992, p. 1-2; Andrei Rădulescu, raport, 23 mai 1936, în: Academia Română, Anale, 56, 1935/1936, p. 126-128; N. Bagdasar, Mircea Djuvara, în: Istoria filosofiei moderne, voi. V, Bucureşti, 1941, p. 290-310; Dimitrie Guşti, Charles Diehl - Mircea Djuvara, 10 noiembrie 1944, în: id., Cincisprezece elogii academice, Bucureşti, 1945, p. 28-30; Virgil Veniamin, Viaţa şi gândirea profesorului Mircea Djuvara, în: Pand. rom., 24, 1945, IV, p. 57-60 (nr. 6); Eugen Speranţia, Mircea Djuvara, în: id., Figuri universitare, Bucureşti, Edit. tineretului, 1967, p. 7379; Octavian Ionescu, La philosophie du droit et la sociologie juridique en Roumanie jusqu'ă la veille de la seconde guerre mondiale, în: Archives de Philosophie du Droit, 17, 1972, p. 384-386; Simion Ghiţă, Semnificaţia şi particularităţile kantianismului în evoluţia filozofiei româneşti, în: Rev. Filoz., 21, 1974, p. 747-748 (nr. 6); Sofia Popescu, Contribuţii la valorificarea critică a operei lui Mircea Djuvara, în: Studii şi cercetări juridice, 31, nr. 2, aprilie-iunie 1986, p. 167-170. Adăugăm şi lucrarea noastră Universul juristului Mircea Djuvara (precedată de ultimul studiu susmenţionat al d-lui prof. Paul Al. Georgescu şi completată cu întreaga bibliografie a lui Mircea Djuvara), Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1994 (sub tipar).

Notă asupra ediţiei Ediţia de faţă reproduce textul următoarelor volume: - Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., S.A., 1930 în colecţia Biblioteca universitară de drept "Pandectele române" sub conducerea d-lui C. Hamangiu, apărută în 3 volume: - volumul I, 278 pag.: I. Introducere II. Noţiuni preliminare despre drept - volumul II, 589 pag: III. Realităţile juridice - volumul III, 269 pag: IV. Elementul raţional în drept - Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1934 în colecţia Biblioteca universitară de drept, fondator: C. Hamangiu, 140 pag. în transcrierea textului am actualizat ortografia conform normelor actuale. Astfel în loc de lucrărei am scris lucrării, şcoalei-şcolii, ideia-ideea, constitue-constituie, de sigur-desigur, origină-origine, într'un-într-un, acelaş-acelaşi, tot una-totuna, ceeaceceea ce, technică-tehnică, regulamentează-reglementează, tendenţe-tendinţe, obicinuimobişnuim ş.a.m.d. Am înlocuit în general terminaţiile latinizante, foarte des utilizate de

autor, şi astfel sugestiune a devenit sugestie, pretenţiune-pretenţie, relaţiune-relaţie,

constituţiune-constituţie, fără a denatura sensul iniţial dorit de autor. Organizaţiune a devenit organizaţie doar când a avut sensul actual, dar a rămas organizaţiune când a avut sensul de "organizare", creaţiune a devenit creaţie, dar a rămas creaţiune când a avut sensul de "creare" ş.a.m.d. Am înlocuit de asemenea iresponsabil, cuvânt care în accepţiunea actuală are un sens peiorativ, cu nonresponsabil. Prezenta ediţie se adresează în primul rând studenţilor. Aceştia studiază în şcoală instituţiile juridice ale României epocii în care a fost scrisă lucrarea. Am considerat inutil a încărca textul original, bogat în note de subsol, cu alte adnotări, în care să evidenţiem schimbările produse în actuala organizare a statului şi dreptului românesc, mai ales că astfel de referiri sunt puţine, având rolul de simple exemple luate din practică pentru a susţine o dezbatere teoretică. Până la apariţia unei viitoare ediţii critice, considerăm că aceasta de faţă, atât de necesară studenţilor de azi, dar şi juriştilor, va fi binevenită.

Editorul

CUPRINS TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI DREPT RAŢIONAL, IZVOARE ŞI DREPT POZITIV

1 431

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI (ENCICLOPEDIA JURIDICĂ)

•

"Tout rapport presente ă apprecier deux ordres de notions de nature essentiellement differente: d'un câte le fait, qui donne lieu ă Vapplication d'une regie; d'autrepart, cette regie de droit elle-meme, envisagee en soi"\ Fran9ois Geny Methode d'interpretation et sources en droit prive positif'(No. 118)

' în ediţia princeps, acesta a fost motto-ul volumului 11.

PREFAŢĂ Studiul de faţă este un extras după notele stenografice ale cursului de enciclopedie juridică, pe care autorul l-a făcut la Facultatea de Drept din Bucureşti în anul şcolar 1927-1928. Aceasta explică unele din slăbiciunile formei sale. Cuprinsul lucrării reprezintă o încercare de sinteză a întregului drept. Ea caută să determine punctul de vedere specific al ştiinţei dreptului, spre deosebire de punctele de vedere ale celorlalte ştiinţe, confirmând, credem, în totul, atât sugestiile bunului simţ, cât şi practica clasică a instituţiilor juridice. Ideea unei conştiinţe juridice cu caracter raţional face să cadă multe din contradicţiile şi dificultăţile, care se întâlnesc în cursul cercetărilor dreptului; în orice caz aşează această disciplină pe un fundament solid şi armonios, salvând ideea de justiţie şi împiedicând-o de a se confunda cu ideea de forţă brutală şi oarbă. întreg dreptul se analizează astfel ca o construcţie formată din elemente simple, care explică toate realităţile juridice. O asemenea încercare constituie o introducere indispensabilă la studiul dreptului în genere şi în special la studiul dreptului public. Ea este totodată o încoronare a cunoştiinţei ştiinţifice a întregului drept. Este evident că această tentativă nu se poate înfăţişa cu prezumţia de a fi realizat dintr-o dată scopul său. Ea poate avea numai pretenţia de a formula o serie de probleme, de care atârnă înţelegerea ştiinţei dreptului: pentru rezolvarea lor definitivă o lungă cercetare sistematică se dovedeşte încă necesară. Aprilie 1929

PARTEA I

INTRODUCERE

I. CE ESTE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1. Enciclopedia juridică formală Teoria generală a dreptului se studiază la Facultatea de Drept din Bucureşti sub numele oficial de enciclopedia juridică. Enciclopedia juridică este desigur înainte de toate un studiu preliminar de orientare, înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului. Ea se înfăţişează astfel şi ca încoronare a acestei ştiinţe, prezentând-o ca un tot unitar. Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. El vine de la expresia «ev KL>K^IOKA,IO