323256512 Contract Marital de Alecsa Alexa

Prolog

1

Viaţa m-a învăţat că trebuie să profiţi de ea la maxim şi că întotdeauna trebuie să profiţi de toate oportunităţile care îţi ies în cale, căci nu apar de două ori. De aş fi ştiut înainte cât de adevărat este... Numele meu este Anastasia Dima, am douăzeci şi opt de ani şi o să vă spun povestea mea; una plină de suferinţă, greutăţi, dar şi de dragoste... Viaţa mea nu pot spune că a fost mereu grea, am avut o copilărie frumoasă, asta până când mi-a murit mama, atunci s-a dus totul la vale. Tata, suferind pierderea ei, a plecat, s-a refugiat la casa de la ţară, iar eu am fost crescută de bunicii materni. Nu pot să mă plâng, în ei am găsit părinţii care m-au părăsit prea devreme... datorită lor, pot spune că nu am crescut neştiind ce înseamnă să ai o familie. Problemele au început când ne-a părăsit bunicul. De la şaptesprezece ani am fost nevoită să îmi caut de muncă, deoarece bunica mea nu mai putea munci, şi toate corvezile facturilor a trebuit să le preiau eu. Mergeam la liceu dupăamiaza, iar dimineaţa munceam. Prietenele mele se distrau, mergeau în cluburi, iar eu munceam pentru a putea întreţine un apartament cu trei camere, şi învăţam. Copilărie frumoasă am avut, dar adolescenţă... să zicem că a trebuit să mă maturizez prea repede. Ne-am descurcat noi două singure multă vreme, am trăit decent, cu facturile la zi. Se poate spune că eram bărbatul în casă... asta până într-o zi... La un moment dat, totul s-a dărâmat, ca nişte piese de domino, în momentul în care mi-am pierdut locul de muncă. Luni de zile am stat cu ziarul în faţă, căutând , nu îmi permiteam să stau fără un serviciu, pensia bunicii mele era prea mică pentru a ne putea descurca şi cu facturi, si să trăim cât de cât decent. Cum spuneam, totul s-a dus de râpă. Am ajuns să avem datorii peste datorii, facturi care m-au pus la pământ, din punct de vedere financiar, am ajuns să fiu pe punctul de a-mi pierde casa din cauza întreţinerii... De ce vă spun toate aceste lucruri? Ca să înţelegeţi cât de mult s-a schimbat viaţ mea, în momentul în care am cunoscut-o pe ea, micuţa mea minionă, şi pe tatăl ei... acea zi mi-a schimbat viaţa definitiv... dar oare în bine sau în mai rau??

Capitolul 1- Începutul...

2

Mă trezesc când soarele îmi intră în ochi... fi-mi-ar căpăţâna de râs, că am uitat să trag draperia aseară. Tocmai când am şi eu o zi liberă, sunt trezită de soare. Pe bune?? Măcar dacă mă trezea alarma... Mă duc şi îmi fac o cafea, oricum nu mai am nicio şansă să adorm la loc. Termin de băut drogul meu zilnic, şi mă duc să îmi fac un duş. Trebuie să mă duc să-mi fac cumpărăturile. Da, ştiu, am o viaţă monotonă, şi ştiţi ceva? Aşa îmi place. Pentru mine, relax şi distracţie înseamnă bând cafeaua liniştită cu prietenele mele, sau seara, în loc de a merge în club, ca orice tânără de vârsta mea, eu prefer o carte bună şi un pahar de vin. Multă lume ar spune că sunt plictisitoare, dar nu mă interesează, atâta timp cât mie îmi place de persoana mea. Sunt în drum spre magazin, când ridic privirea din pâmânt şi văd şcoala generală unde am învăţat...offf, atâtea amintiri. Ce mi-aş dori să fiu iar copil, să nu ştiu ce înseamnă viaţa,cu greutăţile ei... Ceea ce îmi atrage privirea de fapt este ea... o fetiţă absolut superbă, ce se ţine de obraz, plângând. La început, văzând-o pe femeia de lângă ea, care o ceartă, am crezut că este mama ei, şi nu m-am băgat, deşi îmi venea să o iau şi eu la bătaie, văzând în ce hal arăta fetiţa ei... pur şi simplu mi s-a rupt inima. Ce fel de femeie tratează aşa un copil, mai ales o mamă? Auzind discuţia lor, mai bine zis monologul tipei ce ţipă ca s-o audă tot cartierul, mi-am dat seama că de fapt, nu este mama ei, este unul din părinţi, mama unei colege de-ale ei. Instant, fără să stau să mă gândesc la acţiunile mele, m-am repezit spre femeie. Am întors-o cu faţa spre mine, şi... sa zicem că i-am aplicat un pic din medicamentul ei. I-am dat o palma, de i s-a întors capul la nouăzeci de grade. Ştiu că nu am niciun drept asupra acestei fetiţe, dar conştiinţa nu mă lasă să stau şi să nu fac nimic. Văd surprinderea de pe faţa copilei, dar şi cea a scorpiei. Înainte de a avea şansa să comenteze, îi zic: ─ Dacă vreodată te mai atingi de ea, îţi rup mâna. Cu ce drept dai în ea? Pleacă din faţa mea, altfel nu răspund de mine. O văd cum stă şi se gândeşte dacă să riposteze sau nu... până la urmă alege să se lase păgubaşă şi pleacă. Mai bine pentru ea. Aş fi pus-o şi mai bine la punct, dar nu vroiam ca această fetiţă să mai asiste la o scenă violentă, cred că i-a ajuns pentru ziua de azi. Mă pun în vine în faţa ei şi o întreb: ─ Eşti bine, prinţesă? Îi şterg lacrimile, aşteptând să îmi răspundă, şi văzând că nu o face, o întreb: ─ Ce ai păţit? Ţi-a mâncat pisica limbuţa? Sau ţi-e frică de mine? Auch, atât de urâtă sunt? Folosesc un ton mai copilăresc, astfel făcând-o să râdă. Doamne, ce râs frumos are! Nu ştiu ce are această fetiţă de m-am ataşat instant de ea, dar nu mă pot abţine... cred că îmi aduce aminte de mine... ─ Deci, vorbeşti cu mine? Te mai doare obrazul?

3

Îşi dă mâna la o parte, şi când văd urma de palmă lăsată de idioata aceea, îmi vine să mă duc după ea şi să termin ce am început. Trag aer în piept, încercând să mă calmez, să nu o sperii. Rămân surprinsă când îi aud vocea: ─ Numele meu este Miruna. Mulţumesc mult că m-aţi ajutat! Wow, şi frumuşică, şi educată! ─ Numele meu este Anastasia, dar prietenii îmi spun Ana. Încântată de cunoştinţă, Miruna. ─ Deci eu pot să vă zic Ana? Suntem prietene? ─ Desigur că da... cu o condiţie... Deja o văd că îi dispare luminiţa din ochi şi mi se rupe inima, aşa că îi zic: ─ Dacă vrei să fim prietene, trebuie să mă tutuieşti. Îmi zici Ana, okey? Deja îi apare din nou zâmbetul pe buze. Cum să nu adori o asemenea fetită? Este pur şi simplu superbă: ochi mari ciocolatii, pârul negru şi lung până la mijloc şi uşor ondulat, un zâmbet uşor strâmb, dinţi impecabili albi. Ce să mai zic de năsucul ei? Finuţ, de zici că e un năsturel. Dacă Dumnezeu mi-ar da vreodată un copil, aş vrea să fie fată şi să semene cu ea. ─ Okey, Ana, atunci suntem prietene. Eu am şapte ani, tu câţi ani ai? ─ Am douăzeci şi opt de ani, prinţesă. Sunt mai mare, faţă de tine. ─ Ai putea fi mama mea, îmi zice cu un zâmbet, uşor trist, întipărit pe faţă. ─ Păi şi mami tău ce ar zice? Nu ar fi geloasă? ─ Eu nu am mamă. Mi se rupe sufletul când o aud şi văd tristeţea din ochii ei. Ştiu ce înseamnă să fii copil şi să nu ai mamă... să ştii că ceilalţi copii au mamă şi tată şi tu să nu ai... Dar cel mai rău mă durea când vedeam mila din ochii celor din jur, aşa că nu zăbovesc prea mult, să nu creadă că mi-e milă, şi îi zic: ─ Nici eu nu am mamă, nici tată, îi zic încercând să nu îmi vadă durerea din ochi. ─ Nici tu? Şi nici tată? Mă întreabă cu un aer mirat şi trist. ─ Nu. Mama a murit când eram mică, aveam cinci ani, iar tata a murit acum un an. Deci te înţeleg, prinţesă, ştiu cum e. Acum îmi dau seama ce m-a atras atât de mult la ea. Nu numai faptul că este o drăgălăşenie de fată, dar şi faptul că am simţit asemănarea dintre noi... ─ Tati tău unde este? Nu a venit să te ia de la şcoală? ─ De obicei, vine, el şi cu Adi, prietenul meu, dar cred că acum au întârziat. Asta e, o să îi aştept, îmi zice cu un oftat ce mă face să râd. Nu apuc să îi mai zic nimic, căci vine doamna Dumitraşcu, fosta mea profesoară de geografie, acum fiind directoare. ─ Off, Miruna, bine că te-am găsit! Am crezut că ai plecat de una singură! A sunat tatăl tău şi a zis că o să întârzie puţin, e pe drum, dar a plecat târziu de la muncă. Până atunci, vii şi stai cu mine în birou, okey? De-abia când Miruna îşi îndreaptă privirea spre mine, mă observă doamna directoare.

4

─ Anastasia, nu-mi vine să cred! Ai venit în vizită la noi? Ce frumoasă te-ai făcut! ─ Mulţumesc, doamna directoare. Nu, eram în trecere, când am văzut-o pe această minioană ( la acest cuvânt, începe Miruna să râdă) fiind lovită de una din mame. O s-o las pe ea să vă povestească, şi chiar sper că o să luaţi măsuri drastice, căci nu e normal ce s-a întâmplat. Sunteţi responsabilă de ceea ce se întâmplă cu aceşti copii, cât timp sunt pe teritoriul acestei instituţii! Îi văd privirea oripilată de ceea ce a auzit, dar nu apucă să zică nimic, deoarece este întreruptă de Miruna. ─ Pleci? O să te mai văd vreodată? Mă întreabă cu o tristeţe în ochi, de mi-a înmuiat inima. ─ Da, minion, trebuie să plec, dar promit că o să ne mai vedem, okey? O să mai trec pe aici, şi o să te caut. O iau în braţe strâns, o sărut pe obrăjorul lovit şi plec. Mă abţin să nu mă uit în spate, căci nu cred că aş fi în stare să mai plec. După ce mi-am făcut cumpărăturile, am ajuns acasă, mi-am făcut de mâncare şi m-am pus să dorm. Stau în pat, încă nereuşind să adorm, stând cu ochii pe tavan, încă gândindu-mă la Miruna, la toată situaţia ei. Oare va mai veni ziua când o voi întâlni? Oare soarta mi-o va mai scoate în cale?

Capitolul 2- Întâlnindu-l pe el

5

Aud telefonul sunând într-un mod insistent. Încerc să-l ignor dar la al cincilea apel, deja răbdarea mea s-a dus pe apa sâmbetei. Răspund, mai mult ţipând, decat vorbind: ─ Alo! ─ Frumoasa din Pădurea Adormită, în sfârşit te-ai trezit. Ce ai făcut azi-noapte de încă dormeai la ora asta? ─ Am avut parte de o noapte fierbinte alaturi de soţul meu imaginar Daniel Gillies. Pe bune? Ce naibii aş fi putut face? Pur şi simplu nu am putut dormi, nu ştiu de ce. Tu ce faci? ─ Sunt în drum spre tine, aşa că misca-ti fundul ăla mare din pat şi fă cafea până ajung! ─ Gata, boss, am înţeles, să trăiţi! Cea care m-a sunat este cea mai bună prietenă a mea din copilărie, Izabela. Suntem prietene de peste douăzeci de ani. Ştiu, e greu de crezut aşa ceva.... Pot spune că este sora mea de suflet, sora mea din altă mamă. Nu există persoană care să mă cunoască mai bine ca ea, e de ajuns doar să se uite la mine şi să ştie dacă sunt bine sau nu. E singura persoană pe care nu am îndepărtat-o de lângă mine, deoarece este singura care a fost alături de mine la bine şi la rău, care mă cunoaşte în totalitate şi cel mai important, nu mă judecă. Nu aveţi idee câte femei, aşa zise "prietene", acum foste, m-au arătat cu degetul pentru faptul că am vârsta care o am şi nu mi-am făcut o familie. Mereu ziceau că în ritmul ăsta, doar muncind şi stând în casă, fără a ieşi cu ele pentru a mă distra, că o să ajung una din acele femei singure, acre, înconjurată de o grămadă de pisici(nici nu îmi plac pisicile), pe scurt... o fată bătrână. Mă dureau enorm de mult vorbele lor, mai ales că veneau în momente când deja eram la pământ, astfel rănindu-mă şi mai mult. Izabela a fost cea care îmi lua apărarea, care mi-a deschis ochii în privinţa acestor persoane. Ea este cea care mi-a întins o mână şi m-a scos la liman, din mocirla compătimirii de sine...pentru asta îi voi fi veşnic recunoscătoare. Mi-am făcut repede un duş, m-am îmbrăcat cu nişte pantalonasi scurţi largi, şi cu un maieu la fel de comod. M-am dus în bucătărie să prepar cafeaua. Exact când a fost gata, a intrat şi Isabela val-vârtej, de era să scap ibricul pe jos. ─ Mai încet, femeie! Vrei să îmi provoci infarct? Da, eu sunt cea care ţi-a lăsat uşa deschisă, şi da, ştiam că vii, dar asta nu înseamnă că nu mă sperii când apari aşa brusc, exact ca o furtună. Chiar vrei să mă omori?

6

─ Mii de scuze, dar sunt emoţionată! Abia aşteptam să ajung ca să-ţi povestesc. ─ Okey, deci? În primul rând, ce cauţi cu acea rochie după tine? Nu-mi spune că nici bine nu te-ai trezit şi deja ai fost la cumpărături, e prea de tot, chiar şi pentru tine. ─ Scumpa mea, această rochie nu este pentru mine, ci pentru tine. În seara asta ne distrăm!! Începe să urle, plină de încântare, iar eu îmi acopăr urechile, totuşi, nu vreau să îmi spargă timpanele. După ce văd că s-a calmat şi probabil aşteapta răbdătoare să îmi încep tirada, îi răspund: ─ În niciun caz! Ştiu la ce fel de petreceri mergi tu, deci NO THANKS! ─Te rog frumos. Ştii că eu aş face-o pentru tine, te rog. Am prima întâlnire cu tipul care îmi place, dacă este un criminal în serie? Dacă mă va viola? Chiar nu eşti dispusă să mă ajuţi? Tu eşti cea care îmi zice mereu că am gusturi groaznice la bărbaţi, şi că într-o zi o să ajung să fiu ucisă. Deci? Mă uit la ea, încercând să îmi imite privirea de puppy eyes, dar nu prea îi reuşeşte, dar stau şi mă gândesc, are dreptate, chiar are gusturi groaznice, chiar nu vreau să se mai rişte aşa. Îi sunt datoare şi îmi pasă de ea, aşa că o să merg, chit că o să fiu a cincea roată de la căruţă. ─ Okey, vin, dar îmi rămâi datoare vândută. ─ Yes! Ne bem cafeaua, pe urmă mă duc acasă să mă pregătesc, şi când o să fiu gata, vin după tine. Abia aştept, chiar îmi place tare mult de el. Sper ca de data asta să meargă, îmi spune cu tristeţe în ochi. Prietena mea este la fel de ghinionistă în dragoste ca mine, diferenţa este că ea este o optimistă incurabilă, zice că orice ar fi, nu va înceta niciodată să- l caute pe alesul inimii, să-şi caute peticul, cum zice ea. Parcă o şi aud zicându-mi mereu că şi eu ar trebui să fiu mai optimistă, că sigur am şi eu peticul meu pe undeva în lume şi când o să fie timpul, o să-mi iasă în cale, dar mă prefac că o ascult, deşi tot ca mine gândesc. Am suferit prea mult şi de prea multe ori ca să mai risc şi să mai am încredere vreodată în vreun bărbat. Da, sunt de acord că dragostea există, o văd pretutindeni în jurul meu, dar pentru mine nu este făcută, m-am născut să rămân singură. Nu are rost să mă mint singură şi să sper la ceva ce nu se va întâmpla. ─ Arată-mi rochia. Să vedem ce mi-ai adus. Imediat îi văd ezitarea din ochi, semn că nu o să îmi placă rochia şi o să încep să urlu în orice moment. ─ Presimt că o să te strâng de gât! Până nu îmi pierd de tot răbdarea, arată-mi

7

cât de scurtă şi decoltată este! Doamne, nu ştiu de ce am impresia că o să fac infarct! O văd cum dă învelitoarea la o parte de pe rochie în mod ezitant. Fată deşteaptă, ştie că e pe cale să şi-o ia! Cum văd rochia, mă ia o stare de leşin şi nervi în acelaşi timp. ─ Ai băut aşa de dimineaţă? Sau ai înnebunit? Cred că a doua variantă, deoarece trebuie să fii nebună dacă ai impresia că o să port aşa ceva! Bucata asta de material nu se poate numi rochie. Cred că au uitat să o termine. Tu chiar ai impresia că o să port această imitaţie de rochie? Ia-ţi gândul! ─ Doamne, tu eşti cea nebună, şi în ritmul ăsta o să mă înnebuneşti şi pe mine! Zici că ai şaizeci de ani. Pe bune? Învaţă să trăieşti, în pana mea! Aceasta este o rochie absolut normală, este la modă şi oricine poartă aşa ceva, deci nu mai comenta, orice ar fi, în seara asta, o s-o porţi, şi aşa alta nu am! Vin să te iau, să fii gata! Când îşi termină discursul, îşi ia geanta şi pleacă. Mişto, iar a plecat, asigurându-se că are ultimul cuvânt. Jur că dacă nu aş ţine atât de mult la ea, aş fi omorât-o până acum. Asta e, altă soluţie nu am decât s-o port, căci alta nu mai am. Mă duc în cameră şi o arunc pe pat, în timp ce o să mă duc să îmi fac o baie cu spumantul meu preferat cu aromă de liliac, poate în felul ăsta, o să mă mai calmez. După ce am zăbovit cam mult în cadă, văzând că eram în criză de timp, am ieşit, pentru a începe să mă pregătesc. Mi-am uscat părul, mi l-am ondulat la vârfuri, lăsându-l să cadă în valuri pe spate. Un lucru am şi eu frumos şi acela este părul, de aceea am mare grijă de el, aplicând săptămânal mască, special pentru nevoile lui. Culoarea lui ciocolatie spre roşcat, îl face să arate şi mai bine, de altfel, potrivindu-se de minune cu ochii mei ciocolatii. Este lung până la mijloc, mereu primind complimente din această cauză. Tenul meu este de asemenea impecabil, mi s-a zis că am piele de bebeluş, cred că acest lucru îmi dă aparenţa de îngeraş. M-am machiat cât mai natural, aplicându-mi pe pleoape culoarea nuanţei pielii, pentru a se asorta cu rochia. După ce termin, spre disperarea mea, îmbrac rochia, descoperind că este şi mai scurtă decât crezusem iniţial. Grozav! Acum o să stau toată seara să trag de ea. Dacă supravieţuiesc acestei seri, fără să-mi pierd minţile, va fi o minune. Of, Izabela, mi-o plăteşti! Tocmai când am terminat, ajunge şi Izabela, sunând la interfon, ameninţândumă că dacă nu cobor în cinci minute, vine şi mă ia de ciuf. Pe bune? Tot ea e cea

8

nervoasă??? O găsesc stând rezemată de capota maşinii, bătând nerăbdătoare din picior. Îmi dau ochii peste cap când văd privirea ucigătoare ce mi-o aruncă. - Mai stăteai mult? Hai, că suntem în întârziere, misca-ti fundul ăla mare în maşină şi să mergem! - Să te... dacă tot am fundul atât de mare, nu mai bine muşti din el, să mai scadă? - Nu mulţumesc, nu vreau să ajung în spital cu toxiinfecţie alimentară. - Norocul tău că trebuie să plecăm, căci altfel, te ajutam eu să ajungi la spital, ce nu fac eu pentru tine? - Da, ştiam că ai fi în stare de orice pentru mine, doar pentru asta sunt prietenele, nu? Tot drumul, ne-am ciondănit, aşa că nici nu ne-am dat seama ce repede a trecut timpul, pur şi simplu ne-am trezit în faţa casei unde avea loc petrecerea. Deşi, sinceră să fiu, casă e putin spus, mai bine zis, palat. Un palat cu două etaje, lung cât două blocuri din cartierul meu. Este una din acele vile, cum numai în filme vezi. Închid gura, nu de alta, dar nu vreau să mă vadă careva salivând. Acum înţelegeţi de ce nu îmi place să merg cu ea la astfel de petreceri? Ştiu, după atâţia ani de când suntem prietene, ar fi trebuit să mă obişnuiesc, mai ales că nici ea nu este mai prejos, tot o vilă aproape ca aceasta are, nu la fel de impunătoare şi mare, dar totuşi, nu mai prejos. Niciodată nu m-am simţit bine în lumea asta a ei, plină de bogătaşi, bărbaţi care cred că pot obţine orice femeie vor, doar pentru că sunt plini de bani. Off, sper să nu dau şi în seara asta de unul din aceştia, că nu răspund de faptele mele! Ne îndreptăm spre intrare, uitându-mă la prietena mea. Cât de perfectă poate fi! Brunetă, cu o piele ciocolatie superbă, înaltă, cu părul lung până la mijloc şi având o talie de viespe. Nu ştiu unde bagă femeia asta atâta mâncare în ea, fără să se îngraşe, căci ţin să precizez că mănâncă mai mult ca mine, şi este pe jumătate cât mine. Încerc să urc scările, trăgând încontinuu de imitaţia asta de rochie, nu de alta, dar chiar nu am chef să mi se vadă toate cele. Suntem întâmpinate de un angajat la intrare, şi verifică dacă suntem pe lista de invitaţi. Trecem de el, şi mă opresc pe hol, uitându-mă în oglinda ce acoperă tot peretele. Nu îmi vine să cred că am avut curajul să ies îmbrăcată aşa. Culoarea rochiei într-adevar este frumoasă, de culoarea pielii, asortându-se la perfecţie cu ochii mei ciocolatii şi cu pielea mea, dar.... să zicem că nu lasă nimic imaginaţiei. Decolteul este atât de adânc, încât nici nu ştiu de ce m-am mai

9

deranjat sa o pun pe mine, şi de veneam în sutien, era acelaşi lucru( deşi nu mă pot plânge, căci am ce arăta). Iar de lungime, mai bine zis lipsa de lungime ce să mai zic? Şi tricourile în care obişnuiesc să dorm noaptea sunt mai lungi... offf, presimt că această noapte va fi tare lunga... Avansez, când tot o aud pe Izabela pronunţându-mi numele, şi nevrând să atrag atenţia deja asupra mea, o urmez, fără a comenta. Coborâm nişte scări, care duc cică în centrul petrecerii, unde sunt toţi invitaţii. Când ajungem, iar rămân cu gura căscată la priveliştea din faţa mea: o piscină de dimensiuni olimpice, situată în mijlocul unei curţi e puţin spus, mai bine zis, in mijlocul unui parc naţional. Tocmai când închid gura, na, pentru a înceta să salivez, îmi aud numele strigat. Oare cine mă strigă? Şi eu, care ziceam că o să încerc să nu ies în evidenţă... Mă întorc şi rămân uimită când văd persoana care îmi strigă numele... nimeni alta decât minionul meu... Miruna. Aleargă spre mine şi-mi sare în braţe de bucurie, eu la rândul meu simţind la fel, o îmbrăţişez. - Minionule, ce cauţi aici? - Aici locuiesc. Tu ce cauţi aici? - Am venit cu o prietenă, îi zic şi îi fac semn spre Izabela. Ce mică e lumea, tocmai aici să dau de ea! - Ce fericită sunt să te văd, Ana. Mi-a fost dor de tine, deşi de-abia ieri te-am văzut. O dau jos din braţe, şi continui să mă uit la ea, perplexă. - Vreau să cunoşti pe cineva, Ana. I-am povestit lui tati cum te-am cunoscut, şi că m-ai apărat de femeia aceea rea, şi a zis că o să încerce să te găsească ca să-ţi mulţumească, dar cum Doamne-doamne te-a adus aici acum, o să-l chem să te cunoască, da? Nu aşteaptă răspunsul meu, că deja strigă după el. Se pare că tatăl ei este un domn, la câţiva metri distanţă de noi. O aude ţipând şi când se întoarce cu privirea spre noi, pur şi simplu încetez să respir. Este mult mai tânăr decât îmi imaginasem, şi Doamne, cât de superb este! Nu ştiu cum de nu am început să salivez până acum... Are un mers de felină, de zici că se duce să-şi atace prada, este înalt(exact cum îmi place), brunet... şi hmmmm ce ochi... ochi verzi spre gri. Ce pot să zic, este un bărbat după care orice femeie ar saliva, de ce nu şi eu??? Offf, întreg corpul mă avertizează că e mai bine să stau departe de el, dar oare o să pot???

10

Capitolul 3- Petrecerea Am rămas perplexă din momentul în care l-am văzut... offf. Speram că nu a observat că salivez, dar se pare că norocul nu ţine cu mine azi, căci se îndreaptă spre mine având întipărit un zâmbet strâmb pe chip... şi ce zâmbet... ─ Tati, vino, vreau să îţi prezint pe cineva. Ajunge în faţa noastră, zâmbind şi zicând: ─ Da, prinţesa mea, ce îţi doreşte inimioara? Vorbeşte cu fiica lui, uitându-se la mine. Hmmm, şi în ce fel se uită la mine... "Calm, Ana, calm. Nu-l lăsa să vadă că te-a afectat." Grozav, acum s-a găsit şi conştiinţa mea să vorbească, când e deja prea târziu, de aceea are şi zâmbetul ăla întipărit pe faţă. Bărbaţii ăştia! ─ Tati, ea este Ana, prietena mea, cea care m-a apărat de femeia aceea rea! Îi văd surprinderea de pe chip, probabil credea că Miruna îl cheamă să îi facă "lipeala" cu mine... pe bune? Îmi întinde mâna, zicându-mi: ─ Încântat de cunoştinţă, Ana. Îi întind la rândul meu mâna, iar acesta mi-o ia şi o duce la acele buze cărnoase ale lui şi mi-o sărută. Of, Ana mamă, trebuie să mai ieşi din casă! Hormonii mei

11

îşi fac grav de cap, din moment ce deja m-am topit doar din motivul că mi-a sărutat mâna. Dar ce vină am eu? Orice femeie s-ar topi instant, ca îngheţata la soare, văzându-l! ─ Şi eu sunt încântată de cunoştinţă, domnul... ─ Alexander... Damian Alexander. Hmmm, dar ce încântată de cunoştinţă sunt... Off, trebuie neapărat să stau departe de el, dar cum naibii o să reuşesc, dacă este tatăl Mirunei? De ea nu vreau să mă îndepărtez, deci automat va trebui să am de a face şi cu el... să-mi bag şutul! ─ Îţi mulţumesc din suflet că ai avut grijă de ea. Asta ar fi trebuit să fac eu, dar din păcate nu am ajuns la timp... Am rămas surprins când mi-a zis Miruna că ai ajutat-o, mai ales când mi-a zis că nu o cunoşteai. Nu îmi vine să cred că s-a ataşat atât de mult de tine, ea nu este genul să ţină aşa repede la cineva, dar văzându-te acum... o înţeleg. ─ A da? De ce? Mai merge câteodată să facem şi pe proastele, noi femeile... ─ Să zicem că... are gusturi bune. Termină de vorbit, şi îşi plimbă privirea pe tot corpul meu, zâmbind, semn că îi place ce vede. Chestia e că mie nu îmi place cum se uită la mine, de parcă aş fi doar o bucată de carne, pe bune? M-am răzgândit, nu-l mai vreau... adică vreau să îl văd în genunchi în faţa mea, după ce i-am aplicat un şut în zona lui sensibilă! ─ Ce pot să zic... sunt mai specială! Îi văd amuzamentul de pe faţă, dar în acelaşi timp şi iritare... hmmm, se pare că nu este obişnuit să i se răspundă, ha! Dacă o să mai aibă de-a face cu mine, trebuie să se obişnuiască, deoarece nu sunt una din femeile cu, care este el obişnuit să aibă de-a face, piţipoance fără creier. Sunt o femeie nu extrem de frumoasă, dar drăguţă şi inteligentă, iar el nu cred că a cunoscut multe ca mine! " Da, presupun că eşti şi modestă, şi pe cale de dispariţie, nu?". Acum se găseşte şi conştiinţa mea să vorbească! Ar trebui să ţină cu mine, nu cu el. Sunt întreruptă de la cearta cu mine însămi de către Miruna: ─ Ce bucuroasă sunt, Ana, că ai venit şi l-ai cunoscut şi pe tati! Sper că o să vă înţelegeţi bine, acum că eşti prietena mea. ─ Ohhh, nu ştiu de ce am impresia că mă voi înţelege extrem de bine cu prietena ta, prinţesă, îi zice Damian fiicei lui. Îi arunc o privire gen " aşteaptă mult şi bine " şi mă întorc spre Miruna zicându-i: ─ Prinţesă, te las un pic, trebuie să merg la prietena mea, să îmi prezinte pe cineva, dar promit că mă întorc la tine, okey? ─ Bine, dar nu stai mult, nu? Mă întreabă, aruncându-mi o privire de căţeluş plouat. De obicei, nu ar funcţiona acest truc, căci ştiu si eu d-astea, dar ei nu îi pot rezista.

12

─ Promit! Mă aplec pentru a îi da un pupicel pe frunte, iar el... este foarte atent la poziţia mea, afişând un zâmbet absolut perfect, în momentul când îi arunc privirea mea ucigătoare, pentru faptul că s-a uitat unde nu trebuie. Bărbaţii ăştia! Mă întorc şi plec, simţindu-i privirea pe corpul meu. Niciodată nu m-a incitat un bărbat în asemenea hal, în acelaşi timp şi enervându-mă până în punctul în care să ajung să-mi doresc să-l bat! Se pare că pentru toate există un început, nu? Ajung lângă Izabela, pentru a-mi face cunoştinţă cu iubitul ei. L-am salutat, am vorbit un pic cu el, dar nu prea am reţinut nimic. De ce? Din cauza prietenului său, care îmi tot zâmbea şi se tot băga în conversaţie. Ce pot să zic, e frumos, dar nu mă atrage, nu aşa ca acel idiot absolut superb. Apropo de el: simt un fior pe şira spinării şi ştiu că e in cauza lui. Mă priveşte şi mii de fluturi îşi fac de cap în stomacul meu din cauza aceasta. Trebuie neapărat să stau departe de el şi să nu îl las să mă mai afecteze aşa. O să fie tare greu! Mă scuz faţă de prietena mea şi prietenii ei şi mă duc spre baie, poate o să-mi mai revin un pic. Întreb pe unul din chelneri pe unde s-o iau, îi urmez indicaţiile şi ajung, fericită că nu era nimeni înăuntru. Dau drumul la apă rece, şi îmi pun mâinile sub jet, închizând ochii. Respir, încercând să fac aceşti fluturi idioţi să dispară din stomacul meu. Sunt prea matură, pentru a avea asemenea senzaţii, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai sunt o adolescentă! Mă uit în oglindă, şi nu îmi place ce văd, sunt îmbujorată. Offf, ce îmi face bărbatul ăsta, şi de-abia l-am cunoscut! Mai stau un pic cu mâinile sub apă, şi când mă simt destul de sigură pe mine, decid să mă întorc. Când deschid uşa şi dau să ies, mă lovesc de ceva tare. Ridic privirea şi văd că este... el. Nici aici nu scap de el? ─ Bună din nou, Ana. ─ Bună din nou. Nu ştiam că frecventezi toaleta femeilor. Începe să râdă, dar se opreşte brusc, şi îmi zice, zâmbind: ─ Doar când acompaniez doamnele frumoase. Ce spui, te interesează? ─ Nu, mersi, nu eşti genul meu. Poţi găsi altă doamnă frumoasă, mai pe placul tău, adică curvă şi proastă, eu nu sunt niciuna din ele! Imediat văd cum îi dispare zâmbetul de pe faţă şi mă trezesc împinsă în baie. Sunt lipită de unul din pereţi, iar el stă în faţa mea, cu mâinile puse strategic, una în dreapta mea, cealaltă în stânga mea, pentru a nu putea scăpa. ─ Ce dracu crezi că faci? Dă-te din faţa mea, sau nu răspund de mine. Iar începe să râdă ca un dobitoc şi îmi zice: ─ Dacă eşti atât de diferită, cum de eşti îmbrăcată la fel ca ele? Eu nu văd nicio diferenţă... a da, scuze: tu eşti mai guralivă, ele de obicei îşi folosesc gura pentru a face altceva mai productiv. Auch, punct ochit, punct lovit. Aş omorî-o acum pe Izabela penru rochia care mi-a dat-o. Oricum, porcul tot nu scapă, m-a făcut curvă. I-am dat o palmă destul de zdravănă, iar înainte să apuce să vorbească, îi zic:

13

─ Aşa să le vorbeşti curvelor tale, nu mie! Diferenţa, e că ele deja ar fi fost aici, lăsându-te să le-o tragi. În caz că nu ai observat, eu nu sunt deloc dispusă să fac aşa ceva. Imbecilule! Cred că gura mea mare într-o zi mă va ucide... aproape că încep să tremur când îi văd privirea ucigătoare, minune de nu mă va omorî. Am zis că aproape încep să tremur, căci în realitate, firea mea vulcanică şi orgolioasă nu mă lasă să-mi aplec privirea în faţa nimănui, mai ales a unui bărbat! Îmi cuprinde părul în pumnul lui, strângând de am impresia că o să rămân cheală, îşi apropie mai bine faţa de a mea şi îmi zice: ─ Scumpo, niciodată să nu zici" niciodată". Dacă aş vrea, te-aş avea în patul meu cât ai clipi. ─ Visează în continuare, "scumpule". Nu te-aş lăsa să mi-o tragi nici de ai fi ultimul bărbat din lume! La auzul vorbelor mele, începe să mârâie şi înainte de a procesa ce se întâmplă, îşi striveşte gura de a mea. Văzând că nici de-a naibii nu vreau să îl las să mă sărute, mă muşcă de buză, până deschid gura de durere şi el profită pentru a-şi introduce limba. Încerc să mă opun, dar nu pot. Fără să realizez, îi răspund la sărut. Mă strânge de fund şi mă lipeşte mai bine de el, să îi simt dorinţa. Dacă nu aş fi susţinută de el, cred că m-aş topi. Începe şi îmi mângâie pulpa, până ajunge la tivul rochiei, iar corpul mi-a luat-o razna, simt ca şi cum mii de curenţi trec prin el. Când începe să-mi ridice rochia, realizez ce greşeală enormă era să fac! Încep să mă zbat, şi văzând că nu mă lasă să plec din braţele lui, îl lovesc în punctul slab al bărbaţilor! Se chirceşte de durere şi astfel profit de şansa mea de scăpare şi plec! Îl aud cum strigă după mine, dar nu stau să ascult, fug cât de repede pot, trebuie să scap din locul acela, să fug cât mai departe de el! *** Ajung acasă, încui uşa şi fug în cameră. Mă simt ca şi cum am alergat la maraton, inima zici că mai are un pic şi îmi sare din piept. Ce dracu' am făcut? Cum de i-am permis să se apropie atât de mine, cum de l-am lăsat să mă mângâie? Nu am mai permis aşa ceva niciunui bărbat, de când cu el... Nu, nu te gândi Ana la aşa ceva. Nu! O să-mi treacă, o să mă asigur că nu îl voi mai întâlni şi gata. Nu am nevoie de aşa ceva, nu am nevoie de încă un el... Mă trântesc în pat, nu mai îmi arde nici să mă schimb, pur şi simplu mă pun pe plâns. E ciudat cum o singură persoană, una pe care ai văzut-o pentru prima oară în viaţa ta, reuşeşte să deschidă o rană pe care te-ai chinuit ani de zile să o închizi... dar cel mai ciudat este cum, în câteva minute, exact aceeaşi persoană te face să uiţi de tot trecutul tău, care şi după atâţia ani te bântuie. Cum e posibil să îl fi lăsat să se apropie atât de mine, să mă atingă, când eu nu am mai lăsat pe nimeni până acum? De ce, Doamne? Ce mi-a făcut acest

14

bărbat? Cu acest gând, reuşesc într-un final să adorm, rugându-mă să nu-l mai întâlnesc vreodată.

Capitolul 4 – O cină cu el... Au trecut câteva săptămâni de la " incidentul " de la petrecere, şi lucrurile au revenit la normal. Primele două zile am stat în casă, încă tulburată de revenirea sentimentelor din trecut, dar mi-am revenit încetul cu încetul... m-a ajutat şi faptul că Izabela a fost alături de mine. I-am povestit tot ce s-a întâmplat când am cunoscut-o pe Miruna şi ce s-a întâmplat la petrecere... trecutul nu a mai trebuit să îl zic, deja ştie tot, deoarece datorită ei am supravieţuit atunci. În a treia zi, am fost la Miruna la şcoală. Când am văzut-o, mi s-a rupt inima, căci mi-am dat seama că era supărată pe mine. I-am spus că mi s-a făcut rău şi de aceea nu m-am mai întors la ea. Mi-a părut rău că am minţit-o, dar nici nu îi puteam spune adevărul. Când a înţeles şi i-am văzut iar zâmbetul acela de îngeraş, mi s-a topit inima. Am stat ceva de vorbă cu ea, dar am plecat, fiindumi teamă că o să vină Damian să o ia, şi nu voiam să îl văd. I-am dat numărul meu de telefon şi de atunci vorbim zilnic. O să încerc să merg la ea la şcoală s-o văd cât de des o să pot, dar în restul timpului vorbim. Deja mi-e dor s-o văd, s-o iau în braţe şi s-o pup. Am ajuns într-un timp atât de scurt s-o iubesc ca şi cum ar fi fiica mea, şi nu e bine. Într-o zi, când poate nu o să mi se mai permită s-o văd, o să mi se rupă inima. M-am ataşat atât de mult de ea, tocmai din cauza trecutului nostru, deşi este atâta diferenţă de vârstă între noi, semănăm foarte

15

mult, avem aceleaşi trăiri şi suferinţe. Ce mi-aş dori să pot să îi iau toată suferinţa ce atârnă pe umerii ei, un copilaş atât de mic, care nu merită aşa ceva! Nu pot, din păcate, dar pot să fiu alături de ea, prietena ei şi să îi alin durerea prin prezenţa şi dragostea mea. Chiar dacă nu o să am cum s-o văd zilnic, cel puţin când o să aibă nevoie de mine, o să fiu acolo, căci înţeleg foarte bine prin ce trece. Când un copil, mai ales o fetiţă îşi pierde mama, nevoia e dragoste şi afecţiune este mult mai mare ca a unui copil ce are alături ambii părinţi. Cum am zis, am trecut de săptămâna asta grea, iar acum revin la muncă, deşi de dimineaţa, când a sunat ceasul, îmi venea să dau cu el de pământ. Mi-am întins oasele, încercând să îmi fac curaj să mă ridic din pat. Când, întrun final, am reuşit, am intrat direct în baie. M-am răsfăţat cu o combinaţie de arome de frucul pasiunii, ambră şi bujor roz a gelului meu de duş, de nu mai îmi venea să ies din baie. Numai gândul că trebuia să mă grăbesc, pentru a avea timp să mă pregătesc şi să îmi beau cafeaua, m-a făcut să ies din acel rai al aromelor şi simţurilor... M-am îmbrăcat, mi-am pregătit laptopul şi actele necesare pentru azi la birou şi m-am dus la bucătărie pentru a-mi pregăti drogul fără de care nu aş putea supravieţui: cafeaua. Stau, gânditoare, bându-mi cafeaua, fumând şi îmi dau seama că am emoţii, dar de ce? Nu sunt proaspăt angajată, lucrez la firmă de peste doi ani... da, am fost în concediu până acum, dar de ce să am emoţii? Offff, în ultima perioadă am luat-o razna complet. Termin de băut şi plec, dându-mi seama că sunt în întârziere. Lucrez de peste doi ani la o firmă de securitate, numită " Security and Protection", este una din acele firme care oferă şi pază umană, şi monitorizare antiefracţie şi protecţie personală. Această firmă este una din cele mai bune prezente in România. Sunt plătită bine, cel puţin mă ajută să mai îmi revin cu datoriile şi să trăiesc decent. Nu duc o viaţă de lux, dar îmi place ce fac şi am şi un program flexibil. Am ajuns la birou mai repede decât am anticipat... îmi fusese dor de colegii mei, m-am bucurat să îi văd. Sunt deja la mijlocul turei, a trecut foarte repede timpul. Tocmai când îmi puneam sacoul pe mine, pentru a merge în pauza de fumat, îmi sună telefonul. ─ Alo, da? ─ Bună, Ana, sunt Cristina de la Recepţie. Când ai timp, ai putea veni până la mine? A venit un pachet pentru tine. ─ Okey colega, vin imediat. Hmmm, oare ce oi fi primit? Şi mai important, de la cine? Am un gol în stomac, nu-mi sună a bine. Îmi iau cana de cafea şi mă duc la Recepţie, oricum este în drum spre locul de fumat. Când ajung, Cristina, foarte zâmbăreaţă, îmi întinde un enorm buchet de trandafiri. ─ Cris, sigur sunt pentru mine? Nu are cine să îmi trimită buchete de flori. ─ Sigur că da, sunt sigură. Ce, nu eşti curioasă să afli cine ţi le-a trimis?

16

Mai degrabă ea este cea curioasă, dar în fine... Mie, de fapt, îmi este groază să citesc bileţelul, să zicem că nu am o experienţă prea bună în privinţa primirii buchetelor de flori, pentru mine nu înseamnă romantism, ci groază... Într-un final, îmi fac curaj să deschid bileţetul, dar înainte mă îndepărtez de curioasa de Cris, deşi ştiu că acum mă înjură, de cred că o să am frigiderul plin de carne de Crăciun... Deschid bileţelul şi rămân blocată când văd de la cine este, dar mai ales ce scrie: " Sper că îţi plac trandafirii roşii, dacă nu, îmi cer scuze în avans, de mult nu am mai oferit unei femei aşa ceva, încât mi-am pierdut antrenamentul. Acest gest este felul meu de a-mi cere iertare pentru tot ce s-a întâmplat, ştiu că sunt un idiot şi am meritat acel şut aplicat " bijuteriilor" mele, deşi sincer chiar te-aş ruga să nu o mai faci şi altă dată, doare, să ştii... Te rog frumos, să ai amabilitatea să mă însoţeşti în această seară la cină, aş dori să îmi cer scuze personal, plus că am ceva important de discutat cu tine. Sper să mă onorezi cu prezenţa ta. Al tău, D.A. " Rămân cu gura căscată. De unde naibii ştie unde lucrez???? S-o creadă el că îi accept scuzele şi că o să mă întâlnesc cu el... mi-a ajuns o singură ciocnire cu el, nu sunt masochistă s-o fac din nou. Sunt în lift, cobor spre locul de fumat, chiar trebuie să mă calmez, simplul fapt că am aruncat buchetul de trandafiri la coşul de gunoi de la baie, nu m-a calmat deloc, trebuie neapărat să fumez! Sunt în lumea mea, gânditoare, când îmi sună telefonul. Îmi afişează un număr pe care nu îl cunosc. De obicei nu răspund la numere necunoscute, dar nu ştiu de ce de data asta simt nevoia s-o fac. Rămân perplexă, când aud vocea unui bărbat, dar nu a oricui, ci a lui Damian. Crap! De ce trebuia să fie el? Acum, că are numărul meu, nu mai am scăpare de el, acesta este genul care, atunci când vrea ceva, nu se opreşte până nu obţine, iar el mă vrea pe mine... de ce? Pentru că sunt singura care nu i-a cedat. Orgoliul ăsta masculin! ─ Ce doriţi, domnul Alexander? Cu ce ocazie mă sunaţi? ─ Bună ziua şi ţie, Ana. Eu fac bine, tu? La auzul ironiei din glasul lui, îmi dau ochii peste cap, bine că nu mă vede... ─ Lasă glumele penru prietenii tăi, şi zi odată ce vrei! Nu am timp de politeţuri cu tine, cum bine ştii, sunt la muncă. Dar chiar, de unde ai aflat unde lucrez? ─ Ăsta este secretul meu... numărul de telefon, cum bănuiesc că ştii, îl am de la Miruna. Deci, ţi-au plăcut florile? Sunt iertat? ─ Nu... şi stai să mă gândesc... a da, nu! Nu la ambele întrebări. Uită numărul meu de telefon şi lasă-mă în pace! După ce am terminat de strigat, îi închid telefonul în nas. Auzi la el, să îl iert. M-a făcut curvă, dar are impresia că dacă îmi oferă un buchet de flori, gata îi iert jignirea... nu mersi. Tot ce îmi doresc e să mă lase în pace! M-a afectat prea mult, deşi l-am întâlnit o singură dată. Niciodată nu am simţit pentru nimeni ce

17

am simţit în seara în care l-am întâlnit, iar acest lucru mă sperie, de aceea trebuie să stau depare de el. Am suferit destul! Mi-am terminat pauza de tutun, şi m-am întors la birou. Restul zilei a trecut destul de repede, deşi mă resimt, se vede că am fost în concediu, m-am dezobişnuit cu programul. Îmi iau sacoul pe mine şi îl aştept pe Florin să termine, a zis că mă conduce el până mai aproape de casă, în acest fel o să ajung mai repede în confortul căsuţei mele. Coborâm din lift şi mergem spre parcare. Cum ies din clădire, rămân perplexă la privirea din faţa mea. Damian este în faţa mea, rezemat de capota maşinii sale, uitându-se la mine. Îmi zâmbeşte, asta până când îl vede pe Florin punându-mi mâna pe mijloc, pentru a mă ghida spre maşina lui. Când vede acest lucru, îi dispare zâmbetul de pe faţă şi îşi încleştează maxilarul. Ce dracu' l-a apucat? Doar nu o fi gelos? Nu, nu poate fi posibil... Picioareele nici nu vor să îmi mai funcţioneze, Florin dându-şi seama de acest lucru: ─ Ana, eşti bine? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă. Nu vrei să te mai duc spre casă? Nu apuc să îi răspund, căci Damian îşi face apariţia: ─ Bună seara. M-am gândit să vin să te iau de la muncă, din moment ce ai acceptat să iei cina cu mine. Pur şi simplu rămân cu gura căscată. Când naibii am acceptat să iau cina cu el? Face mişto de mine, sau am înnebunit eu? Nu, mai degrabă a înnebunit el, dar imediat îl pun la punct. ─ Te înşeli amarnic, nici măcar pentru o secundă nu mi-a trecut prin cap să îţi accept invitaţia la cină. Cred că ai visat. Am planuri în seara asta, şi nu te includ pe tine! Îl văd cum îşi încleştează maxilarul, probabil se abţine să nu mă strângă de gât. Este un bărbat extrem de orgolios, şi să i se vorbească aşa... să zicem că sunt norocoasă căci am un martor lângă mine, altfel aş fi fost moartă acum. ─ Nu m-am înşelat deloc. O să vii cu mine şi punct. ─ Nu vorbi cu ea aşa! Intervine Florin, luându-mi apărarea, căci eu sunt cu gura căscată. Tupeul lui fantastic pur şi simplu m-a lăsat mască! Cum naibii îşi permite să-mi vorbească aşa? ─ Tu nu te băga. Este între mine şi ea! Dacă nu vrei să-ţi sparg faţa, o să faci paşi! Deja s-a ajuns prea departe! Dacă nu intervin, cocoşii ăştia or să se ia la întrecere care e mai tare! ─ Încetaţi! Florin, îţi mulţumesc că mi-ai luat apărarea, dar sunt okey. Poţi pleca şi vorbim mâine seară, bine? Eu am nişe lucruri de lămurit cu domnul de faţă. Stai liniştit, nu îmi va face nimic.

18

Mă întorc cu faţa spre idiotul numărul unu şi mă apucă mai rău nervii când văd satisfacţia din ochii lui la plecarea lui Florin. ─ Domnule Alexander, nu te mai umfla atâta în pene, nu ai câşigat. Pentru simplul fapt că l-am trimis acasă pe Florin, nu înseamnă că ţi-am acceptat invitaţia la cină. Pune-ţi pofta în cui! Se uită la mine, analizându-mă din cap până în picioare, ca în acea seară, zâmbindu-mi strâmb şi îmi zice: ─ Nu pot să îmi pun pofta-n cui, prinţesă, căci este atât de mare, încât s-ar rupe cuiul! La poftă mă gândeam, să ştii, în caz că te gândeai la prostii... deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nu stau deloc prost la acest capitol. După întreg discursul îi apare pe chip cel mai mare zâmbet plin de satisfacţie, iar eu îmi dau ochii peste cap, zicându-i: ─ Sincer, nu ştiu cum de nu te doare capul din cauza modestiei tale! Dar mai mare mirare mi-e: cum de te suport fufele alea ale tale? Nu aş rezista lângă tine nici cinci minute, că deja cred că te-aş omorî! ─ Mai vedem noi, scumpa mea. ─ Nu sunt scumpa ta! Această întrevedere a luat sfârşit aşa că adios! Mă întorc şi plec, dar mă opresc din drum când îi aud replica: ─ Discuţia pe care trebuie s-o am cu tine este în legătură cu Miruna, o mai ţii minte? Fetiţa care cică ţi-a furat inima. Aşa îmi demonstrezi că îţi pasă de ea? Doamne, ce mult îmi doresc să îl omor! Oricât de mult mi-aş dori acest lucru, totuşi sunt intrigată: ce s-o fi întâmplat cu Miruna? ─ Ce a păţit Miruna? Este bine? ─ Asta o să afli dacă o să iei cina cu mine. Îmi încleştez maxilarul, nu de alta, dar nu vreau să îmi iasă pe gură nişte sfinte înjurături, care ar merita să le audă, dar trebuie să mă abţin, trebuie neapărat să aflu ce s-a întâmplat cu minionul meu. ─ De acord, dar dacă mai comentezi ceva ce nu-mi place, " bijuteriile " tale iar or să aibă de suferit! Văd că instinctual îşi duce mâinile în faţa şliţului, şi mă bufneşte râsul. Hmm... din păcate, are talentul şi de a mă face să râd! Dă, Doamne, să treacă această seară, fără a-l omorî, nu de alta, dar nu vreau să ajung la închisoare! *** Ajungem la restaurant, parchează maşina, şi ce maşină..... Soarta chiar îşi bate joc de mine! Acest bărbat are tot ce iubesc eu: pe Miruna, acum şi această maşină, maşina visurilor mele, Porsche 911 Turbo S ! Această maşină costă în jur de 172000 de dolari! Trebuie să recunosc că are gusturi bune! În fine, intrăm în restaurant, şi imediat vine spre noi managerul restaurantului, care se pare că îl cunoaşte pe Damian. Vorbesc despre chestii de-ale bărbaţilor, nici nu vreau să aud, pe urmă

19

catadicseşte să mă observe şi mă salută. Ne conduce la masa noastră, ne lasă meniurile şi pleacă pentru a aduce unul din cele mai bune vinuri ale lor, la comanda lui Damian. Offf, el o crede că mă impresioanează acest loc, şi luxul de care se înconjoară, dar se înşeală amarnic, mai mult mă îngrozeşte! Nu fac parte din lumea asta, şi de aş vrea, niciodată nu m-aş integra. Doamne, ce greu o să treacă seara asta. ─ Deci, m-ai adus aici, deşi nu prea e pe gustul meu, în caz că nu ai observat, nu mă încadrez deloc în acest peisaj, mai ales îmbrăcată aşa. Acum poţi vorbi. Ce a păţit Miruna? ─ Nu mă interesează dacă te încadrezi în acest peisaj şi nici ce gândesc filfizonii ăştia, pe mine mă interesează ce gândesc eu despre tine. ─ A, da? Cred că mi-am dat seama ce gândeşti despre mine din acea seară. ─ Te înşeli, de fapt, eu m-am înşelat în acea seara, şi singura scuză pe care o am este faptul că băusem peste măsură... ─ Ştii ce se zice: omul beat spune adevărul! Este exact ce gândeşti. ─ Nu mai îmi pune vorbe în gură. Nu ai cum să ştii ce gândesc despre tine. De exemplu, nu ştiai că te consider cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscuto, nu? Şi că gura ta aia mare, în loc să mă enerveze, mă excită la maxim, nu? Tocmai beam o gură de apă, când a făcut această remarcă, de am vărsat tot conţinutul paharului pe mine! Grozav, acum mă mai fac şi de râs! Ce-mi face omul ăsta! ─ Ştii, chiar nu mă interesează ce crezi despre mine, mai bine spune-mi ce caut aici. Ce vrei de la mine? ─ Vreau să te măriţi cu mine! Rămân perplexă, la auzul vorbelor lui! Nu poate fi posibil. Nu cred că am auzit bine! Visez, sau pur şi simplu, am înnebunit?

20

Capitolul 5- Contractul Cred că am înnebunit! Damian Alexander m-a cerut în căsătorie??? Nu, mai degrabă cred că apa din care am băut a fost otrăvită. După ce reuşesc, într-un final, să închid gura, îl întreb: ─ Pardon? Nu cred că am auzit bine, ce anume vrei? ─ Ai auzit bine, nu te preface! Am zis că vreau să te măriţi cu mine! ─ Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai vrea aşa ceva? Nici nu mă cunoşti, şi cel mai important lucru, nici nu îmi placi. Sigur nu ai băut ceva, înainte de a veni să mă cauţi? ─ Nu trebuie să te cunosc, ca să te iau de soţie, şi deşi nu vrei să recunoşti, mă placi destul de mult, ce femeie nu ar fi înnebunită după mine? Iar îmi dau ochii peste cap, deja a devenit o obişnuinţă în preajma lui. ─ Cum adică nu este nevoie să mă cunoşti? Ai înnebunit? ─ Dacă m-ai lăsa să vorbesc, pentru a-ţi explica, ai înţelege! ─ Okey, domnul Alexander, dă-mă pe spate! ─ Of, dacă ai accepta să vii la mine, ai vedea atunci ce te-aş da pe spate! ─ Nu fi porc, am stabilit deja ce îţi voi face dacă nu or să-mi placă comentariile tale,nu?

21

─ Bine, periculoaso! Înr-o zi, tu o să fii cea care o să mă roage, ai să vezi. ─ Da... în visele tale. ─ Mai vedem... În fine, să continuăm discuţia. Stii că sunt văduv, nu? Soţia mea a murit când i-a dat naştere Mirunei. Dau din cap, în semn că ştiu povestea, şi el continuă. ─ Normal că fata a rămas la mine, fiind tatăl ei. Părinţii mei o adoră, la fel şi sora mea. Ea reprezintă cea mai mare comoară a lor. Hmmm, nu ştiam că are şi soră... văd dragostea în ochii lui când vorbeşte despre ei, familia lui... de s-ar uita înr-o zi aşa şi la mine... Iar ai luat-o razna, Ana! Nu este pentru tine acest bărbat, bagă-ţi în cap! Nu o să fie niciodată al tău şi nici nu îl vrei. ─ Problema aici sunt părinţii defunctei mele soţii. ─ În ce sens? ─ Vor să mi-o ia. M-au dat în judecată pentru custodia fiicei mele, sub pretextul că sunt un tată denaturat. ─ Adică? Pe ce dovezi se bazează? Orice judecător de pe lumea asta ar vedea cât de mult o iubeşti! Până şi eu mi-am dat seama de acest lucru, deşi te-am văzut o singură dată. Nu ar avea nicio şansă în tribunal! ─ Ba da, din cauza comportamentului meu. Este o informaţie de ordin public, faptul că sunt un playboy notoriu. Aproape în fiecare seară eram văzut în public cu altă femeie. Judecătorul nu va fi de acord cu acest comportament, susţinând faptul că sunt un tată denaturat, prin faptul că nu i-am oferit fiicei mele o familie, o stabilitate. Aici intervii tu. Căsătoria mea o poţi lua ca pe o ofertă de afaceri. Pur şi simplu mi-a picat faţa la auzul vorbelor sale. Nici nu ştiu cum să reacţionez, să fiu fericită, sau să fiu tristă... ─ Am înţeles, vrei o soţie de formă, ca să apăreţi la tribunal ca o familie fericită. Am înţeles partea asta, ce nu înţeleg este: de ce eu? Poţi avea orice femeie doreşti! ─ În primul rând, pentru că Miruna te adoră. În al doilea rând, chiar tu ai zis că mă deteşti, deci nu ar exista riscul să nu îmi recuperez libertatea după terminarea procesului. Vom face un contract în care vom specifica că vom rămâne căsătoriţi un an de zile, iar dupa expirarea timpului, tu vei fi mai bogată cu un milion de dolari, iar eu îmi voi recupera libertatea. A reuşit iar să mă lase cu gura căscată! Nu-mi vine să cred ce aud. Într-un fel, mă bucur că este în stare să facă toate aceste lucruri penru fata lui, merită piticoata, eu nu am avut parte de aşa ceva... dar pe de o parte... cum ar fi să fiu măritată cu un bărbat care nu mă iubeşte, pe care nu îl iubesc? Şi altă chestie: de ce a trebuit să murdărească toată povestea asta cu banii lui? Iar m-a jignit! ─ Nu am nevoie de banii tăi, să-ţi fie clar! Dacă o să-ţi accept propunerea, ceea ce nu prea cred, va fi pentru Miruna, nu pentru bani.

22

─ Ba ai nevoie de ei! Am făcut cercetări în privinţa ta! Nu te uita aşa la mine, trebuia să îmi protejez fata, m-a îngrozit faptul că s-a ataşat atât de mult de tine, dar după ce am aflat mai multe, mi-am dat seama de ce te adoră. Nu-mi vine să cred că a făcut aşa ceva! Offf, o fi aflat tot? O fi aflat despre el? Nici nu vreau să mă gândesc la această posibilitate, nu aş suporta! ─ Ştiu că ai probleme financiare, ştiu că eşti pe cale să pierzi casa pentru care ai muncit atâţia ani. Dacă accepţi propunerea mea, o parte din bani ti-i dau în avans, pentru a-ţi plăti datoriile şi să-ţi păstrezi casa. Gândeşte-te bine: o ajuţi pe Miruna, fetiţa care ţi-a furat inima, şi te ajuţi şi pe tine. Nu ai nimic de pierdut. ─ Nu am nimic de pierdut? Ce zici de timp? Timpul pierdut în această căsătorie de formă? În loc de a fi căsătorită cu tine, poate în acest timp, aş putea să mă mărit şi să am propria familie, o familie adevărată, nu doar în acte. Observ că iar îşi încleştează maxilarul, oare îl deranjează gândul că m-aş mărita cu altcineva? Logic, proasto, numai că nu din motivul care ai vrea tu... îl deranjează că nu l-ai mai ajuta, nu că ar fi gelos pe cel care te-ar lua de soţie. Ana, revino cu picioarele pe pământ! ─ De ce te gândeşti la asta acum? Ai un amant? ─ Ţi-am zis azi ce porc eşti? A da, uitasem, normal că mi-ai dat motive suficiente până acum să te mai şi jignesc. Nu amant, am iubit, unul care mă face să mă simt femeie, nu ca alţii care chiar se cred mari zei al sexului... ─ Scumpo, chiar sunt zeu al sexului, nu vrei să mă probezi? Îţi garantez că ai ajunge să îmi strigi numele şi să ceri mai mult. Termină de vorbit, şi ca de obicei îşi afişează pe chip acel zâmbet strâmb al lui, ce-l ador, dar acum mă scoate din sărite. Doamne, cum aş putea rezista un an de zile lângă el, fără să comit omucidere? Numai asta mi-ar mai trebui, să ajung şi la puşcărie pentru că am făcut un bine societăţii şi l-am omorât. ─ Tu chiar ai impresia că vom rezista un an de zile împreună? Nu putem sta de vorbă cinci minute fără să ne certăm şi fără să îmi vină să te tranşez. Numai când mă gândesc la tine, îmi apar şi gândurile ucigaşe. ─ Vom reuşi până la urmă, dacă nu o să mai fii atât de încăpăţânată, şi o să mă asculţi. ─ Să te ascult? Dar ce sunt, căţeluşul tău? ─ Te rog frumos, nu mai jigni căţeluşii. ─ Vezi? Cum o să ne suportăm? Trebuie să avem mereu arbitri lângă noi? ─ Ştii de ce este tensiunea asta între noi, nu? ─ Nu, iluminează-mă! ─ Este tensiune sexuală, scumpo. Dacă o să ne-o tragem, o să dispară. ─ Animalule! Mă ridic, pentru a pleca, dar trebuie să fac ceva pentru a mă răzbuna şi a mă simţi mai bine, aşa că strig în gura mare, să audă tot restaurantul: ─ Impotentule!

23

Înainte de a mă întoarce să plec, îi văd consternarea de pe chip. Plec, aproape luând-o la fugă, dar degeaba, căci aleargă după mine şi mă prinde de mâini, întorcându-mă spre el şi luându-mă în braţe. ─ Ţi-ai cerut-o, prinţesă, o să-ţi arăt cât de impotent sunt! Nici nu mai apuc să reacţionez, că deja mă sărută cu forţa. Încerc să mă opun dar nu pot. Are un sărut atât de dulce, încât mă ameţeşte şi mă face să vreau mai mult. Limbile noastre se duelează, ce ciudat, până şi prin sărut ne certăm... Mă lipeşte mai mult de el, pentru a-i simţi dorinţa destul de vizibilă. Gem de plăcere, iar el mârâie, de frustrare cred că nu mă poate avea chiar aici.... asta simt şi eu... offf, trebuie neapărat să stau departe de el, dar nu ştiu dacă mai pot. Ne despărţim de-abia când nevoia de aer se face simţită. Amândoi gâfâim, de parcă am fi participat la un maraton. ─ Deci, cum ziceam... ─ Du-te şi împuşcă-te! Dau să plec, dar se pune în faţa mea, întrebându-mă: ─ Unde pleci? Doamne, păzeşte-mă de bărbatul ăsta cu un singur neuron, şi acela obosit şi plictisit! ─ Se pare că nu e evident: mă duc acasă, nu mai stau nicio secundă în compania ta! ─ Şi cu ce te duci? Mă întreabă, zâmbindu-mi strâmb. Ahh, ce pumnii i-aş da, să-i " îndrept" acel zâmbet ce, din păcate, mă dă pe spate. ─ Pe jos! Ca să vezi de ce sunt în stare numai ca să scap de tine! ─ Nu aşa de repede, domnişoară. Te duc eu acasă. ─ Nici moartă nu te las să mă conduci! Prefer să merg tot drumul pe jos, decât să mă las condusă de tine. ─ Doamne Dumnezeule, nu mai fi atât de încăpăţânată! Te duc eu şi punct! ─ Am zis nu! Mă întorc şi pornesc pe jos, dar nu durează mult, căci brusc mă simt luată pe sus... de cine? De către un cretin care nu ştie ce e cuvântul acela numit " nu " ! ─ Dă-mă jos, altfel jur că te castrez cu prima ocazie care o s-o am. ─ Te cred, asta e, îmi asum riscul, dar stai liniştită ca pe urmă, tot tu o să suferi. Termină de vorbit şi mă ttrezesc cu o palmă pe fund.... na, asta se întâmplă când eşti pusă pe umărul cuiva, exact ca un sac de cartofi! ─ Perversule! Unde dracu' te crezi, în Fifty Shades of Grey?? ─ Scumpo, de ţi-aş face aşa ceva, m-ai implora să ti-o mai dau o dată! Îmi dau iar ochii peste cap, abţinându-mă să mă calmez şi să nu mai comentez, căci în ritmul ăsta, o să ne certăm până mâine dimineaţă, totuşi, trebuie să dovedesc că sunt mai matură ca el. Norocul meu că ador maşina lui... măcar datorită acestui lucru, drumul spre casă o să fie mai plăcut. ─ Dacă tot m-ai luat pe sus, măcar fă-mi plăcerera şi mergi cu viteză!

24

Îl văd cum zâmbeşte, dar nu comentează, ci face cum i-am zis. Restul drumului l-am parcurs în linişte, nespunându-ne nimic, nu de alta, chiar am obosit să mă mai cert cu el. Rămân uimită când văd că m-a adus chiar în faţa blocului... dar de fapt, ce naibii mă mai mir, omul ăsta a făcut cercetări în privinţa mea! Cred că nu a aflat despre el... altfel mi-ar fi zis. Opreşte maşina, dar nu mă lasă să cobor. ─ Deci, ai de gând să-mi accepţi oferta? Sau iubitul tău nu va fi de acord? În momentul în care îmi pune întrebarea, îl văd cum strânge mai tare de volan, până i se albesc degetele. Iar o iau razna... Ana, bagă-ţi în cap: nu îi pasă în acel fel de tine, revino la realitate. ─ Nu o să fie o problemă, o să-i explic situaţia şi o să înţeleagă. ─ Deci asta înseamnă că o să accepţi? ─ Da, dar cu anumite condiţii. Parcă i-aş fi dat cu ceva în cap, aşa arată, şi cu o privire de zici că i-ar fi frică să mă întrebe: ─ Ce condiţii? ─Prima: niciodată nu mă vei mai atinge, cum ai făcut-o în seara asta, mariajul nostru va fi doar de formă, fără excepţii! ─ Hmm, mai devreme nu te deranjau atingerile mele! Din privirea lui zici că ies sute de flăcări, aţintite spre mine, dar nu dau înapoi. ─ Ce s-a întâmplat mai devreme a fost o greşeală din partea mea, nu se va mai repeta. Doi: vom dormi separat, excepţie când vom avea oaspeţi peste noapte, ca să nu-şi dea nimeni seama de aranjamentul nostru. Trei: vei putea să-ţi vezi de viaţă cum vrei, cu cine vrei, atâta timp cât nu se află, ţine minte că cei din jur vor crede că mariajul nostru este veridic, nu vreau să se afle că te-ai culcat cu alta şi eu să fiu soţia încornorată, am totuşi mândria mea... aşa voi face şi eu, relaţia mea va fi în secret, nu se va afla nimic. " Care relaţie femeio? Aceea cu soţul tău imaginar?". Grozav, acum şi conştiinţa mea râde de mine. Perfect. ─ Şi vrei să accept ca soţia mea să se culce cu altul? ─ Hello, ce soţie??? Este un mariaj de convenienţă, în caz că ai uitat. Îl văd cum îşi încleştează maxilarul şi se abţine să nu comenteze. Bun! ─ Imi dai decât banii de avans, adică exact cât îmi ttrebuie ca să îmi salvez casa, restul nu mă interesează, pentru orice altceva, am salariul meu. Miruna nu va şti niciodată adevărul, okey? Acum, cea mai importantă condiţie: când totul se va termina, nu vreau să mă îndepărtezi de ea, voi face în continuare parte din viaţa ei. De acord? ─ De acord, dar şi eu am o condiţie. ─ Care? ─ Ne căsătorim cât de repede posibil, cum am actele, facem cununia. Offff, nu o să am timp nici să mă obişnuiesc cu gândul...

25

─ Okey, dar facem numai cununia civilă, cea religioasă nu. Îl văd cum îşi încleştează iar maxilarul, dar într-un sfârşit, acceptă. Doamne, oare în ce m-am băgat? Ai grijă de mine, Te rog, nu mă lăsa să ajung să regret această decizie, nu mă lăsa... să mă îndrăgostesc de el, ar fi coşmarul vieţii mele, să îl iubesc şi să nu mă iubească...

Capitolul 6 - Ziua cea mare

A trecut o săptămână de când am primit acea "propunere de afaceri" şi în tot acest timp m-am tot întrebat în ce dracu' m-am băgat? Am fost de atâtea ori în aceste zile pe cale să refuz, pe urmă îi vedeam acei ochişori frumoşi ai Mirunei, ce sunt deja plini de dragoste pentru mine şi mă întrebam: chiar nu sunt în stare măcar acest mic sacrificiu să fac pentru ea? Pe urmă mă gândeam şi la situaţia mea, că sunt pe cale să pierd casa pentru care m- am luptat atât amar de vreme. Cum să dau cu piciorul la această şansă? Ştiu că este un plan mai neortodox, dar totuşi este o soluţie viabilă, pentru beneficiul tuturor. Întrebarea este: după un an, voi fi în stare să renunţ la a mai locui cu Miruna? Mi-e teamă că mai rău îi vom face, prefăcându-ne a fi o adevărată familie, una ce după un an, o va pierde... Ştiu ca făcând acest lucru, vom şti că va rămâne lângă tatăl ei, dar dacă îi vom

26

face mai mult rău, decât bine? Atâtea întrebări, atâţia de "dacã"... Vă daţi seama că nopţi la rând nu am putut dormi, nu? Tot ce-mi rămâne de făcut este să mă rog lui Dumnezeu ca totul să fie bine, să nu suferim niciunul, şi cel mai important...Doamne, ajută-mă să nu mă îndrăgostesc de el. Ăsta este singurul lucru ce nu mi-l doresc, căci altfel ştiu că m,ar distruge şi nu ştiu dacă de data asta voi mai fi în stare să-mi repar inima frântă... Acum sunt în casa lui, în una din camerele de oaspeţi, făcând ce? Pregătindumă, căci a venit ziua cea mare. Ştiu că nu sunt o mireasă normală, îndrăgostită peste cap de mire. Toată această situaţie este mult ieşită din comun, dar pot spune cu mâna pe inimă că tot am emoţii. În stomacul meu, parcă am mii de fluturi, zburând de colo colo, şi nu din cauză că sunt îndrăgostită şi extrem de fericită, nu... ci din cauză că mi-e groază că nu voi fi în stare să par o mireasă fericită, mi-e groază că nu o să fac faţă acestei lumi complet diferită de a mea... Sper din tot sufletul să nu fiu şi mai nefericită. Sunt întreruptă din contemplarea gândurilor mele de către Izabela. ─ Doamne, Ana! Eşti superbă, o adevărată prinţesă. De ce ai expresia aceasta întipărită pe chip? Nu eşti fericită? Orice femeie ar da orice să fie acum în locul tău, de aceea nu înţeleg cum de nu zâmbeşti. Trebuie să menţionez faptul că nu i-am spus adevărul Izabelei. De ce? De teamă că mă va face să mă răzgândesc şi nu pot permite aşa ceva. Trebuie să mă ţin de promisiune, nu pot permite ca Miruna să fie luată de lângă singura familie care o mai are: tatăl ei. Într-o zi o să-i zic prietenei mele adevărul, dar nu acum. ─ Ţi se pare, Izabela. Chiar sunt fericită, nu ai idee cât de mult. Tocmai acest lucru mă îngrozeşte, că e prea frumos ca să fie adevărat( of, prietena mea, habar nu ai vat de mult mi se potriveşte această vorbă). ─ Am înţeles, ai emoţii, nu? Ai să vezi că o să fie bine. Uită-te la tine, eşti o adevărată prinţesă. Când o să păşeşti pe acel covor roşu, spre iubitul tău, o să-ţi treacă orice emoţie, când o să-i vezi ochii plini de dragoste şi mândrie. Ai să vezi! Hmm, de ar şti ea că niciodată nu o să văd în ochii viitorului meu soţ acele sentimente... Într-o privinţă chiar are dreptate... Mă uit în oglindă şi pur şi simplu nu mă recunosc, nu-mi vine să cred că cea care se uită la mine sunt eu! Părul meu lung este lăsat pe spate, făcut creţ. Doar o parte din el îl am prins în aşa fel încât pare că am o coroniţă în păr. Bretonul îmi este lăsat pe frunte, într-o parte, astfel scoţându-mi în evidenţă ochii mari ciocolatii. Niciodată nu am fost machiată astfel... nici nu mă mai recunosc. Pe pleoape mi s-a aplicat un fard de culoarea pielii, foarte strălucitor ce dă impresia că zeci de steluţe îmi joacă în ochi.

27

Efectul de wow este dat de tuşul negru intens, ce mi-a fost aplicat de jurîmprejurul ochilor, astfel că mi-i scoate şi mai mult în evidenţă. Tot chipul meu străluceşte datorită perlelor aplicate. Buzele îmi par mai pline şi catifelate, datorită rujului roz aplicat. Pe scurt: zici că nu sunt eu. Continui să mă minunez. Cât de mult poate schimba machiajul înfăţişarea unei femei. De rochie ce să mai zic? Este superbă, deşi trebuie să recunosc vă Izabela aproape m-a târât de păr, pentru a merge să-mi caut rochia perfectă de mireasă. Am urmat-o cu reticenţă, căci na, nu mă simt cu adevărat mireasă. Rochia este una simplă, cu bretelele din danteluţă, lungă până în pământ. Mi-am ales-o simplă, nu stufoasă, mereu mă întrebam cum se pot mişca miresele cu o asemenea rochie. Decolteul rochiei nu este extrem de adânc, dar nici inexistent, este totuşi sexy, iar la spate... jumătate din spate este gol. Este absolut superbă şi sexy, dându-mi un aer de prințesă, dar una extrem de sexy. Mă uit la degetul pe care tronează inelul meu de logodnă, unul extrem de mare şi scump, ce a fost transmis din generaţie în generaţie, în familia viitorului meu soţ. Acceptând acest inel, m-am simţit şi mai prost din cauza minciunii noastre, mai ales când i-am cunoscut părinţii şi m-au acceptat în familie cu braţele deschise. Toţi cred că ne iubim nebuneşte, că de aceea ne grăbim cu această nuntă... de ar şti ei... Alţii, mai rău intenţionaţi, cred că ne grăbim să ne căsătorim din cauză că sunt însărcinată... ce aş vrea eu... Sunt întreruptă din gândit de o bătaie la uşă. Izabela mi-a zis că răspunde ea, în caz că este nerăbdătorul mire, doar nu are voie să mă vadă, nu? Descopăr că nu este Damian cel care a bătut la uşă, ci avocatul său. ─ Izabela, te rog frumos, ne poţi lăsa un pic singuri? Afişează o privire nedumerită, dar o apreciez pentru faptul că nu îmi pune întrebări, ci zice: ─ Okey, vă las singuri. Mă duc să văd dacă mirele este la fel de emoţionat ca tine. Da, cum să nu! ─ Bună ziua, domnişoara Ana, mi se adresează avocatul. Dlul Alexander m-a rugat să vin să vă inmanez contractul, pentru a-l semna. Îi fac semn să vorbească mai încet, nu cumva să ne audă cineva. Iau contractul din mâinile sale şi îl citesc. Toate condiţiile impuse de mine sunt anexate contractului, inclusiv faptul că această căsătorie va fi de formă. Slavă Domnului! Nu cred că aş fi putut să-i rezist, dacă ar fi fost determinat să ignore această condiţie. Mă sperie această dorinţă ce o simt pentru el, va trebui să mă asigur că nu va ajunge să mă mai atingă, căci nu ştiu dacă voi fi în stare să-i rezist. Văzând că totul este în regulă şi conform cerinţelor mele, avocatul îmi înmânează un pix şi semnez. Îşi ia la revedere, îmi urează succes şi pleacă, astfel rămânând iar singură.

28

Fluturii îşi fac din nou de cap în stomacul meu, din cauza faptului că nu mai pot amâna inevitabilul. Trebuie să cobor, să merg spre altar, spre viitorul meu soţ. Izabela îşi face din nou apariţia în cameră, spunându-mi că a sosit timpul. Brusc, picioarele mele parcă s-au transformat în gelatină. Probabil observând acest lucru, prietena mea vine spre mine, oferindu-mi braţul, pentru a mă susţine. Îi mulţumesc din priviri şi îi comunic că sunt gata. Trebuie să specific faptul că aceasta nu este numai domnişoara mea de onoare, ci mă va şi conduce la altar, din moment ce este singura mea familie. Păşim spre altar, pe covorul roşu şi în momentul în care dau ochii cu el, aproape mă topesc. De nu m-ar fi ţinut Izabela, cred că aş fi căzut. Doamne, ce superb este! Este îmbrăcat la costum şi ce costum! Este pur şi simplu superb, elegant. Se uită şi el la mine, absolut uimit de ce vede. Logic, din moment ce eu nu mă mai recunosc, ce să mai zic de el? După ce îşi revine din şoc, îmi zâmbeşte, şi nu este unul din acele zâmbete ironice ale lui, ci unul adevărat. Mai am un pic şi mă topesc. Doamne, cum o să rezist un an lângă acest bărbat, fără a ajunge să îl violez? Grozav, am ajuns să fiu şi o păcătoasă, din moment ce, în Casa lui Dumnezeu, mă gândesc la viol. Ajung în faţa lui, el oferindu-mi braţul. I-l accept, un fior trecându-mi prin corp, în momentul în care îl ating. Observ că şi el a simţit acelaşi lucru. Offff, se pare că greul de-abia acum începe! *** După ce ofiţerul de la Starea Civilă a terminat de vorbit, a spus mirelui că poate săruta mireasa. Fără a avea timp să reacţionez, m-a luat în braţe, m-a aplecat pe spate şi m-a sărutat. Un adevărat sărut, ce a făcut ca picioarele să mi se transforme iar în gelatină, iar trupul să-mi tremure de placere iar afurisitul şi-a dat seama, căci înainte de a mă pune iar pe picioare, îmi şopteşte la ureche: ─ Ştiu că şi tu ai simţit avel fior în momentul în care te-am sărutat, şi că mă doreşti şi tu la fel de mult ca mine. Jur, aici, în faţa lui Dumnezeu că vei fi a mea. La fel de încet, îi şoptesc şi eu la ureche, după ce m- a ridicat: ─ Modest ca întotdeauna. Te înşeli amarnic, scumpul meu soţ. Mai am un cuvânt pentru tine, unul care spune tot: contract! Am semnat un contract, deci nu te vei atinge de mine! Se pare că am reuşit să îi închid gura, măcar de data asta. Ieşim împreună din Biserică, amândoi îngânduraţi. Se pare că preaiubitul meu soţ mi-a declarat război. Se înşală dacă are impresia că voi permite să mă aibă, nu sunt proastă să mă joc cu focul. Recunosc, simt o foarte mare atracţie pentru el, dar atât. Asta nu înseamnă că îi voi ceda! Dacă război vrea, de război va avea parte!

29

Capitolul 7 – Luna de Miere ( Part 1 ) Nici acum nu îmi vine să cred că sunt doamna Anastasia Alexander! Totul pare încă atât de ireal. Încă suntem la petrecere, dar deja sunt cu nervii întinşi la maxim, prefăcândumă că sunt în mod iremediabil îndrăgostită de soţul meu. Când am acceptat această " afacere " nu am crezut că va fi atât de greu să mă prefac. Da, sunt foarte atrasă de el, dar îndrăgostită... nu! Una este să fie atracţie şi alta dragoste. Nu am mai simţit acest sentiment de mult timp, încât nici să îl mimez nu ştiu... Îi spun lui Damian că vreau să ne retragem, deşi ştiu că imediat ce vom pleca de la petrecere ne vom îndrepta spre " luna de miere " care cine ştie unde naibii va avea loc... dar chiar nu mai îmi doresc să stau aici să mă prefac. Ne-am luat la revedere de la invitaţi, si soţul meu, luându-mă de mână, m-a condus în camera unde am stat cât timp m-am pregătit. Menajera lui deja mi-a făcut bagajul, lăsându-mi pe pat cu ce să mă îmbrac. Se pare că ăsta este alt lucru cu care va trebui să mă obişnuiesc, să fiu servită. ─ Te pot ajuta cu ceva, draga mea soţie? Dacă vrei, cu cea mai mare plăcere, te ajut să te dezbraci, îmi spune cu acel zâmbet jucăuş al lui, imprimat pe buze. Îmi dau ochii peste cap şi îi zic:

30

─ Nu este nevoie, " dragul meu soţ ", sunt perfect capabilă să mă dezbrac, nu am nevoie de ajutor, mersi oricum. Acum poţi pleca, nu am nevoie nici să fiu urmărită, plus că şi tu trebuie să te schimbi, nu? Îl văd cum îşi încleştează maxilarul, dar nu zice nimic, în schimb pleacă nervos, trântind uşa. Rămân singură, răsuflând uşurată. Bine că a plecat, căci dacă s-ar fi apropiat iar de mine, nu ştiu dacă de data asta aş fi rezistat. Recunosc, sunt slabă, nu ştiu ce are bărbatul ăsta, de mă face să îmi pierd capul şi să nu mai gândesc! Mă duc în faţa oglinzii, şi mă privesc. Îmi desfac porţiunea de păr care era prins, acum căzându-mi pe spate, îmi dau cerceii jos şi încep să mă demachiez. După ce termin, încerc să îmi dau rochia jos, pentru a-mi face un duş. Am spus încerc căci, se pare că soarta în seara asta se joacă cu mine... fermoarul este blocat. Numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva! Tot trag de fermoar, dar nici măcar un milimetru nu se clinteşte. Chit că există riscul să îl rup, trag mai tare, în speranţa că voi reuşi să îl deschid, dar fără succes. Încep să înjur de nervi, nişte înjurături de care o doamnă educată ca mine nu ar trebui să ştie, dar asta e, sunt mai specială de fel! Se pare că nici cu ajutorul înjurăturilor nu am reuşit să clintesc fermoarul ăsta nenorocit! Hmmm.... nici să urlu de frustrare nu pot, căci nu sunt la mine în casă. Grozav! Tocmai când trăgeam mai tare de fermoar şi înjurând în surdină, aud o bătaie în usă, urmată de deschiderea acesteia. Pe bune, dacă tot baţi, aştepţi să ţi se zică dacă poţi intra sau nu, e logic, dar ce pretenţii să am de la proaspătul meu soţ?! Îmi dau ochii peste cap şi îi zic: ─ De ce te mai deranjezi să baţi la uşă dacă tot intri dinainte de a primi acceptul meu?! Nu îmi răspunde la întrebare, căci este ocupat să râdă de mine când şi-a dat seama că nu mă pot dezbrăca. Afurisitul! ─ Parcă ziceai, draga mea soţioară, că nu ai nevoie de ajutor la dezbrăcat, dar se pare că te-ai înşelat! Îmi spune începând să râdă de mine atât de tare, încât se ţinea de burtă, probabil începuse să-l doară! Măcar atât! Fiind plină de nervi auzindu-i râsetul, mă îndrept spre pat, iau cea mai mare şi grea pernă şi i-o arunc în cap. Fiind ocupat să râdă de mine dobitocul, nu a avut timp să se ferească şi l-am nimerit direct în capul ăla sec! Se uită la mine, nervos şi se îndreaptă spre mine. Upsy, Ana, ai făcut-o lată de data asta! Ce naibii i-o trece prin cap? Oare vreau să ştiu? Ajunge în dreptul meu, mă apucă de mână, mă trage mai spre dreptul ferestrei, postându-se în spatele meu şi îmi zice: ─ Stai naibii calmă! Nu te mai mişca şi lasă-mă să te ajut, altfel din cauza ta, o să ratăm luna de miere, nu vrei aşa ceva, nu-i aşa scumpă soţioară? Sunt extrem de orgolioasă şi în mod normal nu aş ceda în faţa lui, dar de data asta trebuie, măcar aşa o să termine mai repede şi va pleca, lăsându-mă singură. Îmi cuprinde talia cu ambele mâini, şi îşi apropie gura de lobul urechii mele, şoptindu-mi:

31

─ Va trebui să stai nemişcată, scumpa mea. Şi aşa m-am ales cu o treabă foarte ingrată, încercând să te dezbrac fără a mă atinge de tine, deci te rog să nu mi-o îngreunezi mai tare. Nici nu sunt atentă la ce îmi zice el, ci la sentimentul ce-mi apare în momentul în care s-a apropiat de mine. Mii de fiori mi-au cuprins corpul în momentul în care şi-a apropiat gura de urechea mea şi când m-a atins. Dacă doar pentru atât trupul meu freamătă, nu vreau nici să îmi imaginez cum m-aş simţi dacă m-ar face a lui... " Doamne, Ana, nu te mai gândi la asemenea lucruri, mai ales când el este atât de aproape de tine " . Acum s-a găsit şi conştiinţa mea să mă certe! Încerc să îmi revin şi îmi dreg glasul ( nu de alta, dar nu vreau să îmi simtă tremurul vocii ) şi îi spun: ─ Okey, dar grăbeşte-te, doar tu ai zis că întârziem pentru luna de miere. ─ Vai, soţioara mea, să înţeleg că eşti nerăbdătoare să ne începem luna de miere? Vrei să rămâi singură cu mine? Dar prinţeso, era de ajuns să îmi spui şi se rezolva. Presupun că nici să îmi ceri să te dezbrac nu ai putut, şi ai înscenat toată această şaradă cu fermoarul blocat, pentru a ajunge dezbrăcată în faţa mea? Of, prinţeso, trebuia doar să ceri! După ce termină de vorbit, pentru a dovedi ce mi-a zis, îmi ia lobul urechii în gură, tachinându-mi-l. În secunda următoare, parcă tot corpul mi-a luat foc, dacă nu m-ar ţine, cred că m-aş topi. Doamne, ce-mi poate face bărbatul ăsta cu o simplă atingere. Parcă revenind la realitate şi aducându-mi aminte că face acest lucru doar pentru a-mi demonstra ce putere are asupra mea, încerc să ies din braţele lui, dar afurisitul nu mă lasă. Atunci îi zic : ─ Porcule! Mi-am luat de soţ un adevărat porc! Mai rău mă enervez când el, auzindu-mi insulta, începe să râdă. Nu mai apuc să îi mai aduc la cunoştinţă alte insulte, căci îmi zice: ─ Eşti foarte amuzantă, Ana! Nu ştiu de ce am impresia că lângă tine nu o să am parte de momente plictisitoare. Acum taci şi lasă-mă să te scot din această rochie. La auzul vorbelor sale, iar mă cuprind fiorii. Offf, dă Doamne să se abţină de la a mă atinge, căci eu sigur nu o să-i pot rezista! Reuşeşte într-un final să desfacă fermoarul, ce este situat în partea dreaptă, dar spre surprinderea mea, când încerc să mă îndepărtez de el, nu mă lasă. ─ Nu aşa de repede, prinţesă, îmi şopteşte la ureche, după care îmi suge lobul urechii. Începe iar să îmi tremure tot corpul. Ce mă enervează cel mai tare e că vreau să mă atingă, nu îi pot rezista. Îşi introduce mâna sub rochie, mângâindu-mi abdomenul, iar eu tot ce pot face e să mă rezem de el. Îşi plimbă mâna tot mai sus, până ajunge la sânii mei şi începe să-i frământe, pronunţându-mi numele. Încep să gem, lipindu-mă mai mult de el. Îi simt dorinţa, lipită de fundul meu şi mai rău gem.

32

Începe să mă sărute pe gât şi muşcând, încât mai am un pic şi înnebunesc. Ce îmi poate face acest bărbat! Mâinile lui încep să coboare tot mai jos, până ajunge la betelia lenjeriei mele intime. Începe să mă mângâie pe deasupra lor, scoţând încă un geamăt de la mine. Continuă să mă mângâie, în timp ce mă sărută pe gât, iar eu mai am un pic şi mă topesc. Mă trezesc însă la realitate când îl aud zicând: ─ Vezi, Ana? Şi tu mă doreşti la fel de mult cât te doresc şi eu. Nu înţeleg ce te reţine. Aş putea să te fac a mea chiar aici, eşti soţia mea. Ca trezită dintr-o transă, mă smulg de lângă el, în acelaşi timp, ţinând şi de rochie, nu de alta, dar numai asta mi-ar mai trebui acum, să rămân complet goală în faţa lui. ─ Ţi-am zis şi îţi mai repet : nu voi fi a ta. Căsătoria noastră este una de formă şi atât, nu este nimic adevărat între noi... El mă întrerupe şi îmi zice: ─ Ba este. Ai uitat cum ai fremătat în braţele mele mai devreme? Mă vrei, la fel ca mine. Este ceva adevărat între noi : o dorinţă pură, una ce nu am mai simţit până acum pentru o femeie. Deşi nu vrei să recunoşti, ceva este între noi din prima clipă în care ne-am cunoscut şi orice ai face, ştii prea bine că până la urmă vei fi a mea. Aşa ne este scris! Eşti deja a mea, Ana, din prima clipă când am pus ochii pe tine, e momentul să recunoşti si să nu te mai minţi! Mă simt ca şi cum mi-ar fi dat cu ceva în cap! Nu poate fi adevărat, nu! Deşi, trebuie să recunosc că niciodată nu am fost atrasă de un bărbat cum sunt de el... dar nu mai poate fi nimic altceva între noi, nu? Pentru el voi fi decât o femeie de care se simte atras, iar eu vreau mai mult. El nu este genul care să mai iubească, iar eu asta vreau de la un bărbat, să mă iubească, să îmi întemeiez o familie, iar el nu îmi va oferi niciodată aşa ceva. A suferit şi pentru el dragostea nu mai există... nu poate să îmi ofere ce vreau eu de la el... ─ Recunosc, am avut un moment de slăbiciune mai devreme, dar nu se va mai repeta. Nu sunt genul de femeie care să se mulţumească doar cu sex, iar ce îmi doresc tu nu îmi poţi oferi: o familie, dragoste... De aceea sunt complet sigură că ce s-a întâmplat mai devreme nu se va repeta. Nu eşti ce îmi trebuie! Îl văd cum se înnegreşte la faţă şi îşi încleştează pumnii şi maxilarul. L-a afectat ce i-am zis, dar nu am ce face, ăsta este adevărul. Îmi zice să mă grăbesc, că mă va aştepta în living, după care pleacă ca o furtună, trântind uşa în urma sa. Rămân singură şi răsuflu uşurată la gândul că nu am făcut prostia de a-i ceda. Dacă m-ar fi făcut a sa, aş fi fost pierdută! Mă dezbrac de rochie şi intru în baie. Mi-am făcut un duş rapid, după care mam înfăşurat în prosopul care l-am găsit acolo. M-am şters bine de apă şi m-am îmbrăcat cu hainele lăsate de menajeră pe pat : perechea mea preferată de blugi, un maieuţ negru lung şi larg, decoltat în faţă şi m-am încălţat cu nişte săndăluţe joase, foarte comode.

33

M-am machiat simplu, doar cu fond de ten şi anticearcăn, iar părul mi l-am lăsat liber pe spate. Mai mă uit o dată în oglindă şi decid să cobor, nu mai pot amâna inevitabilul. Am emoţii, după ceea ce s-a întâmplat, nu ştiu cum se va purta şi cum va reacţiona când mă va vedea acum. Ştiu că va simţi încordarea mea, dar nu mă pot abţine. Va trebui să îl evit pe cât posibil, dar cum naibii voi reuşi, fiind singură cu el Dumnezeu ştie unde?? Îl găsesc în living, şi când mă aude coborând scările, îşi întoarce privirea spre mine. Mă admiră din cap până în picioare, iar corpul meu deja a luat foc, mă simt ca şi cum m-ar dezbrăca din priviri. Cum naibii o să reuşesc să îl ţin la distanţă, dacă doar dintr-o privire a sa, m-am topit? ─ Văd că eşti gata. Putem pleca, avem de mers până la aeroport. Îmi oferă mâna sa, iar eu i-o accept, reticentă cel puţin. Mă conduce în garajul său, şi pur şi simplu rămân cu gura căscată când văd câte maşini are. Una mai de care mai scumpă şi superbă. Văzându-mi reacţia, afişează acel zâmbet strâmb al lui, ce pur şi simplu mă topeşte. ─ Scumpa mea soţie, în seara asta, îţi ofer onoarea de a decide ce mijloc de transport vom folosi. La auzul vorbelor sale, rămân cu gura căscată... din nou. Eu să aleg? Pentru numele lui Dumnezeu, cum aş putea să aleg dintre toate aceste minunăţii?? Îmi trec privirea peste toate " bijuteriile " lui, şi un zâmbet mare îmi apare pe chip, când decizia mea este luată. Într-un colţ în dreapta garajului, tronează o superbă... motocicletă. De ce nu? Sunt o adeptă a vitezei, şi este un mod foarte distractiv de a uita de încordare, este terapeutic. Dându-şi seama de alegerea mea, zâmbeşte, şi îmi zice : ─ Ai gusturi bune, soţioara mea. Se pare că avem câteva lucruri în comun. Zâmbesc la rândul meu, mulţumită de alegerea mea, dar brusc îmi dau seama că nu este prea viabil planul meu. Am geanta gen poştaş, okey, deci nu o să mă incomodeze, sunt îmbrăcată lejer, dar cu bagajele noastre ce naibii facem? Îi adresez această nelămurire, dar el imediat mă linişteşte. ─ Bagajele sunt în maşina care ne va urma, a celor de la securitate, aşa că nu îţi face griji. Deci, rămâi la această alegere? Cum aş putea să refuz? A trecut atât de mult timp de când nu am mai mers cu o motocicletă, iar viteza... să zicem că mă calmeză mai uşor decât o pastilă de Prozac. Uitându-mă la această bijuterie, pur şi simplu îmi vine să urlu de fericire, doar la gândul că urmează să merg la aeroport cu ea. Deşi dacă stau bine să mă gândesc, asta include şi faptul că va trebui să stau lipită de soţul meu. " Bună alegere, Ana. Într-adevăr, este un mod destul de bun de a sta departe de el, nu? Lipindu-te şi mai bine de el! " Iar s-a gândit conştiinţa mea să mă readucă la realitate! Frumos! ─ Eşti gata? Mă întreabă Damian.

34

Auzind acel motor torcând, un zâmbet mare mi se întipăreşte pe chip, ca un copil ce i s-a oferit jucăria preferată. Văzându-mă aşa, îmi zâmbeşte şi el la rândul său... şi ce zâmbet, Doamne. Sunt trezită la realitate de el, când îmi oferă cascheta. Îl refuz şi se încruntă, zicându-mi: ─ Nu te urci pe acest motor, până nu îţi pui cascheta în cap. Spre deosebire de tine, eu chiar nu am dorinţa de a rămâne văduv din prima seară! ─ Nu îmi pun nicio caschetă. Ce rost are, ce libertate aş mai simţi, dacă aş puneo? Am ales această motocicletă, tocmai ca să simt vântul jucându-mi în păr, să simt libertatea curgându-mi prin vene, să uit de griji! Auzindu-mi discursul, face un lucru ce nu aş fi crezut că va face : zâmbeşte! ─ Încă un lucru care-l avem în comun. Această seară se pare că este plină de surprize. Okey, dar te ţii bine de mine şi nu îmi dai drumul! Auzindu-i acceptul, încep să râd şi să ţopăi ca un copil ce a primit o comoară. El în schimb, râde, ca şi cum ar râde de fetiţa lui. Afurisitul! Decid că nu e momentul să ne ciondănim, sunt prea fericită, aşa că de data asta îl las în pace. Mă urc în spatele lui, după care porneşte cu o viteză de îmi face inima să bată mai tare în piept. Ce dor îmi fusese de această senzaţie. Mă lipesc mai bine de el, încercând să nu-l sufoc, dar se pare că afurisitului meu îi place, căci îl văd în oglindă zâmbind cu gura până la urechi. Hmmm, se pare că am descoperit de ce alegerea mea l-a încântat atât de mult. Banditul! Începe să meargă cu şi mai mare viteză, inima bubuindu-mi de fericire! Încep să urlu de încântare, iar el râde vâzându-mă atât de fericită. Văd copacii venind spre mine şi dispărând într-o clipă, simt aerul jucându-mi-se în păr şi zâmbesc când realizez că a funcţionat, m-am relaxat, uitând de probleme şi simţindumă... liberă. Se pare că soţul meu îmi poate provoca şi fericire. Acest gând îmi provoacă speranţă... speranţă că poate va fi bine, şi nu voi fi atât de nefericită pe cât credeam!

35

Capitolul 7 – Luna de Miere ( Part 2 )

Am ajuns la aeroport destul de repede. Am rămas blocată când mi-am dat seama că nu vom zbura cu un avion comercial, ci cu cel personal... are un avion personal??? Drăcuşorul zâmbeşte când mă vede cu gura căscată. Serios acum, sunt un om normal, care în viaţa ei nu a călătorit cu avionul, mai ales unul privat, deci logic că am rămas perplexă, nu? Îi văd pe oamenii lui de la Securitate ducând bagajele în avion, iar eu, nerăbdătoare, îl întreb : ─ Noi când urcăm în avion? Nu ziceai că ne grăbim? Nu de alta, dar nu vreau pe urmă să dai vina pe mine că am întârziat, îi zic cu cel mai inocent ton posibil al meu. Zâmbeşte la replica mea şi îmi răspunde : ─ Mai bine zi că eşti curioasă să vezi interiorul avionului meu, şi nu mai poţi aştepta. Mă încrunt la el, şi el tot ce face e să râdă. Când termină, îmi spune : ─ Of, Ana, câteodată eşti aşa un copil... mă uimeşti. Parcă aş avea două soţii în loc de una : una copilăroasă, ce îi place să îşi lase copilul interior să iasă la

36

suprafaţă şi cealaltă, una serioasă, prea matură pentru vârsta ei... cum ziceam, viaţa lângă tine va fi un adevărat festin de râsete şi amuzament. Se uită atât de fix şi gânditor la mine, încât mă trec fiori prin tot corpul. Încerc să schimb subietul, căci devine prea intens: ─ Da bine, recunosc, sunt curioasă, mă poţi condamna? Deci, pot să mă urc în avion? Aprobă din cap şi asta mi-a fost de ajuns, imediat am zbughit-o pe scările ce duc în interior, aproape dărâmând pe unul din băieţii lui de la Securitate, şi dacă nu mă înşel, era chiar şeful securităţii... upsy! Brusc, mă opresc la mijlocul drumului, realizând un lucru : cum adică "viaţa lângă tine va fi un adevărat festin de râsete şi amuzament" ? Ce a vrut să zică cu această frază? Avem un contract, într-un an de zile vom divorţa, deci cum ar putea el să stea lângă mine o viaţă? La acest gând, trupul parcă mi se topeşte, fiind foarte aproape să cad pe spate, jos pe scări, dar exact la timp, cineva îşi înlănţuie mâinile în jurul taliei mele şi mă susţine. Întorc capul şi îi văd acei ochi care pur şi simplu mă dărâmă... acei ochi verzi- gri ce mă înnebunesc. Oare chiar s-a gândit că ar sta o viaţă lângă mine? " Of Ana, nu mai visa atât. A zis-o fără să gândescă, nici prin cap nu i-a trecut această posibilitate. Nu uita nici măcar pentru o secundă că într-un an de zile veţi divortţa. Între timp, vrea doar să te aibă în patul lui, să fii încă una de pe acea lungă listă de cuceriri. Revino-ţi!" Nu mă pot mişca, tot ce pot face este să îl privesc, să îi privesc acest chip atât de frumos, de... Adonis, da exact acesta este cuvântul. Este un adevărat Adonis! Îi privesc aceste buze pline şi seducătoare, ce mi-as dori atât de tare să le sărut. Sunt trezită la realitate, dându-mi seama că mă holbez la buzele sale, când îmi zice : ─ Ce mai aştepţi? Sărută-mă, ştii că vrei, la fel de mult ca mine. Grozav, m-a prins. Bravo, Ana, deşteaptă mai eşti! Îmi dau ochii peste cap, la dovada modestiei sale nemăsurate, şi îi zic : ─ Te înşeli amarnic, scumpul meu, dacă ai impresia măcar pentru o secundă că aş vrea să te sărut. Nici măcar în visele tale. Ups, iar am reuşit să îl enervez, dar asta e... cineva trebuie să îi mai diminueze din acea modestie covărşitoare. Nici nu apuc să îmi dau exact seama ce vrea să facă, că mă trezesc sărutată. Un sărut atât de sălbatic şi posesiv, încât simt cum mi s-au înmuiat genunchii, dacă nu m-ar susţine, cred că aş pica în cap. Nu mă pot lupta cu dorinţa şi îi răspund la rândul meu. Nu ştiu ce e cu mine în preajma lui, dar pur şi simplu nu îi pot rezista. Mârâie de dorinţă, iar sărutul devine din ce în ce mai dulce, reuşind să îmi dau seama ce gust dulce are... omul ăsta într-o zi mă va înnebuni! Îmi dă drumul şi îmi zice: ─ Parcă ziceai că nici prin cap nu îţi trece să mă săruţi. Hmmm, se pare că te-ai înşelat. După ce îşi termină discursul, zâmbeşte şi îmi face cu ochiul. Proastă sunt! Cum am putut să pic în plasa lui? Cât de idioată să fiu?

37

─ Porcule! Îi zic, întorcându-i spatele şi îndreptându-mă spre interiorul avionului, în speranţa că voi pune distanţă între noi. Nu apuc să fac mai mult de trei paşi în interior căci, din nou, rămân blocată la priveliştea din faţa mea. Sigur acesta este un avion? E... zici că este o cameră de hotel, sau un birou. E pur şi simplu superb! În faţa mea tronează mai multe fotolii din piele albă, în mijlocul lor având o masă superbă, tot albă. Pot descrie acest loc într-un singur cuvânt : lux! Nu ar trebui să mă mai mire, până acum ar fi trebuit să mă obişnuiesc cu gândul că fiind soţia lui Damian Alexander, voi fi inevitabil înconjurată mereu de lux. Brusc, îl simt în spatele meu, şi cu gura lipită de urechea mea, îmi şopteşte : ─ Stai liniştită, nu o să te mănânc... încă. Poţi intra liniştită. Simţindu-l atât de aproape de mine, trupul îmi este traversat de mii şi mii de fiori. Dacă s-ar apropia mai mult şi m-ar mai atinge, nu cred că aş putea să îi rezist, l-aş lăsa să mă aibă aici şi acum. Cu acest gând, mă îndepărtez cât mai repede de el, punând distanţă cât de mult pot între noi, desigur nefiind prea mare, din moment ce imediat vine şi se aşează pe fotoliul din faţa mea. Brusc, nu mai simt acest avion atât de încăpător ca până acum, ci de dimensiunea unei cutii de chibrit. Dacă aş fi singură cu el, cred că aş înnebuni, dar respir uşurată când observ că şi cei de la Securitate vor călători cu noi. La asta se referea afurisitul când a zis că nu mă va mânca.. încă! Nu suntem singuri, de aceea. Nici nu vreau să îmi imaginez ce va face când vom fi singuri... la acest gând, corpul îmi ia foc. Pentru a nu-şi da seama de acest lucru, întorc privirea în dreapta mea, unde sunt cei de la securitate, inclusiv şeful lor. Nu am stat niciodată până acum să îl analizez... Nu mi-am dat seama cât de tânăr este, cred că e de aceeaşi vârstă cu mine sau Damian. Nu este la fel de frumos ca soţul meu, dar nici de lepădat nu este... brunet, ochi albaştri, atletic... hmmm, frumos. Parcă simte că mă uit la el, căci imediat îşi întoarce privirea spre mine, zâmbindu-mi. Îi zâmbesc la rândul meu, dar imediat redevin serioasă, când simt privirea arzătoare a soţului meu. Mă întorc spre el, şi îi văd chipul negru de nervi. Îşi ţine maxilarul încleştat şi pumni ştrânşi. De ce, doar nu e gelos, nu? De fapt, s-ar putea, dar nu pentru că ar simţi ceva pentru mine, ci din posesivitate, din orgoliul masculin. Se aplecă uşor deasupra mesei, şoptindu-mi: ─ Noi doi vom avea o discuţie foarte serioasă când vom ajunge la destinaţie! Simt fiori pe şira spinării, dar de data asta nu de dorinţă, ci de teamă. Respir uşor şi mă gândesc : de ce naibii să simt frică pentru el, ce ar putea să îmi facă? Nu mai sunt neajutorată, ca acum câţiva ani... nu voi lăsa un bărbat, indiferent cine ar fi, să mă mai domine sau să îmi facă rău... nu mă va intimida. Ca drept răspuns, afişez privirea mea plină de încăpăţânare, transmiţându-i că nu mă voi lăsa intimidată de el. Se pare că a luat-o drept provocare, căci afişează acel zâmbet strâmb al lui, ce mă înnebuneşte. Off, va veni acea zi în care nu voi mai fi afectată de el? Sper că da!

38

Cu acest gând, cred că aţipesc, căci următorul lucru ce-l ştiu este că Damian mă trezeşte spunându-mi că am ajuns. ─ Deja? Am făcut atât de puţin? Începe să râdă şi îmi spune : ─ Scumpa mea soţioară, ai fost captivă în lumea viselor timp de zece ore... nu e deloc puţin. Rămân perplexă la auzul vorbelor sale... hmmmm, am dormit atât de mult? Chiar că lipsa de somn din ultimele zile şi-a pus amprenta asupra mea. ─ Unde suntem? Îl întreb. ─ Suntem în Ibrahim Nasir International Airport. De aici ne va prelua o maşină, pentru a ne duce la destinaţie. Nu va mai dura mult şi vom ajunge. ─ Vom ajunge unde? ─ Ăsta, scumpa mea soţioară, este secretul meu. Îi arunc o privire încruntată, dar se pare că nu îl afectează cu nimic. Afurisitul! Coborâm din avion şi respir aerul curat, lăsând soarele să-mi răsfeţe pielea, şi briza să se joace în părul meu. Nu ştiu exact unde suntem, dar după vreme, deja îmi place. Bagajele sunt deja în maşini, şi ne instalăm şi noi, pornind la drum. Chiar când încerc să mă uit pe geam pentru a vedea unde suntem, Damian mă surprinde când îmi acoperă ochii cu o bucată de material. ─ Hey, ce faci? Lasă-mă să văd! ─ Nu prinţesa mea, ţi-am zis, este secret. Acum fii fată cuminte, şi nu îmi strica surpriza. Hmm, de data asta îl voi lăsa să câştige. De ce nu, doar îmi plac surprizele, deşi sunt o fire foarte curioasă, probabil de aceea sunt atât de bună în meseria mea. Ca drept dovadă, ciulesc urechile, pentru a încerca să ghicesc unde suntem. Rămân surprinsă când îmi dau seama că aud valuri spărgându-se de stânci... unde naibii suntem? La mare? Dar unde exact, din moment ce a durat zece ore să ajungem? Hmmm, acum sunt mai intrigată decât mai devreme. Abia aştept să ajungem şi să aflu unde suntem, deja fiorii anticipării m-au cuprins. După aproximativ o oră, maşina se opreşte, semn că am ajuns la destinaţie. Nu mai îmi încap în piele de emoţii şi anticipare. Nici nu aştept să îmi îndepărteze fâşia de material de pe ochi, căci imediat după ce mă dă jos din maşină, îmi smulg materialul de pe ochi, lăsând la iveală... paradisul! Cred că am murit şi am ajuns în Rai. Rămân cu gura căscată când văd peisajul de vis din faţa ochilor mei. Încep să ţip de fericire, el râzând în spatele meu. Nemaigândindu-mă la faptele mele, mă întorc spre el şi îi sar în braţe. La început, nu mă îmbrăţişează la rândul său, probabil din cauza uimirii, dar pe urmă îşi pune mâinile în jurul corpului meu, îmbrăţisându-mă strâns. Mă sărută pe creştetul capului şi îmi şopteşte : ─ Mă bucur că îţi place, ador să te văd fericită! Din nou, mă simt cuprinsă de fiorii dorinţei. Cu o simplă propoziţie, reuşeşte să mă facă să ard în flăcări. Of, Doamne, cum voi rezista un an de zile lângă acest

39

bărbat superb, fără a-l lăsa să mă atingă? Sunt orice, dar măicuţă nu! Dumnezeu cu mila! Mă îndepărtez de el, nu de alta, dar simt că nu pot rezista când îl simt atât de aproape de mine. Îmi dreg glasul şi îl întreb : ─ Unde exact suntem? Unde este acest Paradis? Zâmbeşte şi îmi răspunde: ─ Suntem în Maldive. Mi-a fost tare greu să decid unde să te aduc în luna noastră de miere, dar cea care m-a ajutat a fost sora mea, care mi-a recomandat acest loc, zicându-mi că o să te simţi ca în Rai. ─ Sora ta? Nu ştiam că ai o soră. Rămân surprinsă de cele aflate. Acum îmi dau seama cât de puţine ştiu despre soţul meu. Cine ştie, poate aici, voi avea ocazia să aflu mai multe despre el. ─ Am o soră, e de vârstă cu tine. Nu ai cunoscut-o, căci de câţiva ani locuieşte la Los Angeles. Vine foarte rar pe acasă, dar vorbim aproape zilnic la telefon. ─ Hmm, sper că într-o zi voi reuşi s-o cunosc. ─ Stai liniştită, la cum îmi cunosc sora, când vom ajunge acasă, ne vom trezi cu ea în faţa uşii. Este tare nerăbdătoare să te cunoască. ─ Mă bucur, şi eu abia aştept s-o cunosc, sper că ne vom înţelege bine. ─ Aşa va fi. Sunteţi foarte asemănătoare. Se uită fix la mine, şi când observ că se pregăteşte să-mi atingă chipul, mă îndepărtez sub pretextul că sunt nerăbdătoare să văd camera unde vom fi cazaţi. A trebuit să pun distanţă între noi, căci aş înnebuni dacă m-ar atinge iar. Îl urmez, şi rămân blocată la jumătatea drumului, când observ unde mă duce. Acest peisaj pur şi simplu mă lasă fără răsuflare. ─ Vom sta acolo??? Zâmbeşte când îmi vede privirea plină de şoc şi surprindere. ─ Da, exact acolo . m-am gândit că ţi-ar place să stai lângă mare, să faci baie în ea de fiecare dată când doreşti. ─ Mai bine zis, în apă. Wowww! Râde iar, făcându-mă să mă simt ca un copil ce îşi vede jucăria visurilor sale pentru prima dată, dar nu mă pot abţine. Aici este Raiul pe Pamânt! Se pare că vom fi cazaţi într-o căbănuţă! Sunt mai multe de acest fel, poziţionate în cerc, făcându-se legătura între ele printr-un ponton circular, iar aceste minunate căsuţe sunt în mijlocul mării. Un adevărat deliciu pentru văz. Încă nu îmi vine să cred că este aievea şi că o să stau nu ştiu cât timp în acest loc superb. Pot spune că sunt cu adevărat norocoasă. Chiar că soţul meu este capabil să-mi aducă şi fericire, nu numai suferinţă! Ne îndreptăm spre ponton, cu fiecare pas, zâmbetul meu lărgindu-se pe faţă. Sunt ca un copil ce a ajuns în Raiul Jucăriilor. Ajungem în faţa căbănuţei unde se pare că vom fi cazaţi. Nu mai am răbdare şi îl dau la o parte pe soţul meu, năvălind în interior. Încă o dată am şansa să rămân şocată când văd interiorul acestei căsuţe. Pur şi simplu adorabil! Ca o imagine ruptă din reviste! Cum intri pe usă, se vede un

40

fel de mini-living, în mijlocul căruia tronează, chiar în faţa geamului ce dă spre mare, o masă cu două scaune. În stânga mea, este o uşă ce dă spre... baie. Una mică, dar foarte frumoasă şi intimă. Deja mă imaginez stând relaxată în cadă, şi soţul meu zbierând la mine, în faţa uşii încuiate, să ies mai repede, iar eu ignorându-l. La acest gând încep să chicotesc, el uitându-se la mine zâmbind. Off, soţul meu, de ai şti de ce râd, nu ai mai zâmbi! În dreapta mea, tronează... nu îmi vine să cred ce îmi văd ochii! "Calmează-te, Ana, calmează-te, până nu o să ajungi să-ţi omori soţul!" ─ Un singur pat? O singură cameră? Încep să urlu de nervi, el fiind impasibil, ca şi cum nici nu l-ar deranja şi ca şi cum mie mi-ar fi crescut un al doilea cap. Cum e posibil să nu vadă nimic în neregulă la această imagine?? ─ Ce s-a întâmplat, soţioara mea? Ce nu este în neregulă? Mă întreabă cu o privire de îngeraş. Ha, să nu aibă împresia că măcar pentru o secundă mă păcăleşte! A făcut-o intenţionat afurisitul! ─ Ce s-a întâmplat???? Îţi spun eu imediat ce s-a întâmplat! Urlu la el, împungându-l în piept cu degetul arătător. ─ O să te duci imediat la conducerea acestui loc, şi le vei spune să ne schimbe camera. Vrem o cabană cu mai multe camere. La auzul vorbelor mele, începe să râdă. Porcul! Ce i s-o părea atât de amuzant? Imediat, mă lămureşte: ─ Iubito, nu există cabană cu mai multe dormitoare. Acest loc este făcut special pentru cuplurile recent căsătorite! Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar va trebui să împarţi patul cu mine! Rămân cu gura căscată, auzindu-l. Da, cum să nu, tare rău îi pare! Doamne, cum o să rezist atâta timp, singură cu el, pe deasupra şi împărţind patul? Dă-mi, Doamne putere! Putere să nu îl omor! Mă întorc spre el, când aud zgomotul unei uşi trântindu-se. ─ Acum, draga mea soţioară, vom avea acea discuţie promisă, îmi spune în timp ce se îndreaptă spre mine. Tot ce pot face este să înghit în sec şi să fac paşi în spate, neluându-mi ochii de pe el. Face o mişcare bruscă, luându-mă în braţe şi lipindu-mă de el. ─ Aşa! Acum sunt sigur că ţi-am captat întreaga atenţie. De azi, va trebui să înţelegi faptul că eşti a mea! Nu mai ai ochi pentru niciun alt bărbat, înafară de mine. Niciun alt bărbat nu va mai avea dreptul să te atingă, înafară de mine. Ai înţeles? Eşti doar a mea! Să nu te prind că vei mai încerca măcar să te uiţi în direcţia altui bărbat înafară de mine! Porcul. Acest bărbat este de o aroganţă nemaintâlnită de mine până acum. Cine dracu’ se crede, de are impresia că îmi poate ordona ce să fac? Ridic bărbia, în semn de sfidare, şi îi spun: ─ Nu ai drepturi asupra mea! Nu eşti stăpânul meu. Nu uita nici măcar pentru o secundă că această căsnicie nu este una adevărată, deci nu ai niciun drept asupra

41

mea. Niciodată nu mă vei mai atinge! Urlu la el cât mă ţin plămânii, dar se pare că nu îl afectează cu nimic, din contră, se enervează mai tare. Se repede asupra buzelor mele, într-o secundă transformându-mă într-o neputincioasă în faţa sa. Nu mă pot abţine, nu ştiu de ce acest bărbat are atâta putere asupra mea, din moment ce doar cu un sărut, reuşeşte să mă domine. Îi răspund la sărut, la fel de flămând ca el, ca şi cum viaţa mea ar depinde de el. Oftez de plăcere când îşi introduce limba în gura mea, tachinându-mă. Mă lipesc mai mult de el, simţindu-i excitaţia, astfel trezindu-mi trupul la viaţă. Doamne, ce să fac? Dacă nu se opreşte, va triumfa şi mă va face a sa, căci sunt prea slabă, nu îi pot rezista! Ca şi cum mi-ar fi ascultat ruga, se îndepărteză de mine, respirând sacadat, şi zicându-mi: ─ Eşti a mea. Corpul tău o ştie, numai tu nu vrei să recunoşti. Eşti a mea din ziua în care te-am văzut şi aşa vei rămâne. Eşti soţia mea, şi nimeni nu te va mai atinge, înafară de mine! După ce îşi termină discursul, pleacă, trântind uşa în urma sa, lăsându-mă buimacă şi cu sufletul gol. Oare are dreptate? Sunt a lui? Oare m-am îndrăgostit de el? Doamne, ai milă, nu mă lăsa să îi dau inima mea pe tavă. Nu vreau să mai sufăr! Las lacrimile să îmi curgă pe obraz, în speranţa că îmi va curăţa sufletul de suferinţă!

42

Capitolul 8 – Pactul

Îmi şterg lacrimile, şi mă îndrept spre baie. Să fiu eu a naibii de îl voi lăsa să vadă că am plans. Mă uit în oglindă şi ochii mei înroşiţi de plâns mă fac să mă încrunt. Cât de dobitoacă pot fi? Când o să încetez să îl mai las să mă afecteze? Mă spăl pe faţă, şi decid să îmi fac un duş rapid, nu de alta, dar după vreau pur şi simplu să mă arunc în mare, să înot, să scot de pe pielea mea atingerile lui, să uit măcar pentru câteva minute situaţia asta imposibilă în care mă aflu. Mă întorc în dormitor, îmi scot gelul de duş şi prosop din bagaj şi mă întorc în baie. Dau drumul la apă, între timp dezbrăcându-mă. Intru sub duş, lăsând apa să îmi relaxeze muşchii şi să şteargă orice urmă de plâns de pe chipul meu. Îmi masez pielea cu gelul meu de duş preferat, lăsând aroma sa să îmi încânte simţurile, astfel reuşind să mă relaxez. Mă clătesc şi ies de sub duş, înfăşurându-mi corpul în prosopul meu preferat. Realizez că pentru părul meu ud nu mi-am luat din valiză prosop, dar nu-i nimic, îmi place să simt picăturile de apă curgându-mi pe corp. Ies din baie, înfăşurată doar în prosop şi rămân blocată când îl văd pe scumpul meu soţ doar într-o pereche de boxeri, uitându-se fix la mine. Oare aceeaşi privire o am şi eu, uitându-mă la el? Pur şi simplu nu mă pot abţine să mă holbez la el, acei muşchi bine proporţionaţi, acel bronz al pielii... yummmmy este cuvântul ce îl pot folosi pentru a-l descrie.

43

Mă trezesc din contemplaţie când realizez că şi eu sunt aproape goală în faţa lui şi când văd privirea sa ce se plimbă pe corpul meu, încărcată cu dorinţă. Nu numai privirea sa îmi dă de înţeles de dorinţa sa, ci şi " prietenul " său ce s-a " trezit la viaţă ". Înghit saliva din gură, nu de alta, dar nu am de gând să îl las să mă vadă salivând din cauza lui, deşi nici mult nu mai am! Îmi dreg glasul, şi încercând să par mai destinsă decât sunt, îi zic: ─ Ar fi timpul să încetezi să te mai holbezi şi să te duci în baie, e toată a ta. Auzindu-mi glasul, parcă se trezeşte la realitate, se pare că şi el a fost într-o transă asemănătoare mie. La acest gând, mi se face pielea de găină, din cauza dorinţei. Afurisitul îşi dă seama şi zâmbeşte, în timp ce face paşi spre mine. Îi fac imediat semn să se oprească, să nu se apropie mai mult, dar zâmbind strâmb, mă ignoră şi continuă să vină spre mine. Oare de ce mă mai mir? Fiorii anticipării deja îşi fac simţită prezenţa, înfiorându-mi pielea, doar la gândul a ce va urma dacă o să mă atingă. Ajunge lângă mine, şi fără niciun avertizment, mă ia în braţe lipindu-mă de el. Îi simt dorinţa şi corpul meu pur şi simplu ia foc. Mă mângâie uşor pe spate, în timp ce gura lui îşi face de lucru cu urechea mea, reuşind să mă înfioare şi mai rău. Mai am un pic şi o să mă topesc. Încep să mă zbat pentru a ieşi din braţele sale în momentul în care îl aud zicând: ─ Eşti a mea, doar a mea! Reuşesc să ies din braţele sale, dar mai bine nu reuşeam, căci imediat realizez că prosopul a căzut de pe mine, în urma luptei şi sunt goală în faţa sa. Se pare că pe el nu-l deranjează, căci îşi plimbă privirea nestingherit pe corpul meu, cu ochii încărcaţi de dorinţă. Trupul meu reacţionează la privirea sa, ca şi cum m-ar atinge. Mă înfior, simţind în tot corpul o dorinţă atât de mare, încât mă sperie. Văzând că vrea să se apropie de mine, mă îndepărtez, întinzând mâna spre el, pentru a-i face semn să se oprească. Nu pot să-l las să mă atingă, căci nu aş putea să-i rezist, şi dacă îi voi ceda, voi fi pierdută. ─ Te rog, nu te apropia! Nu înţelegi că îmi faci rău? Nu vreau să fiu a ta, m-aş condamna singură la suferinţă, ştiind că tu vei fi al meu doar cu trupul, nu şi inima. Nu crezi că merit mai mult? Nu crezi că merit să fiu iubită, nu doar dorită? Te rog, lasă-mă în pace. Nu te vreau! Ştiu că la ultima afirmaţie am minţit de au îngheţat apele, dar se pare că el m-a crezut, căci imediat se încordează, încleştându-şi maxilarul şi devenind la faţă alb. Nu credeam că îl va afecta atât de mult vorbele mele, dar nu pot da înapoi, dacă asta înseamnă că vor avea efect şi nu se va mai apropia de mine în asemenea fel. ─ Dacă asta doreşti, bine. Jur că nu mă voi mai atinge de tine! Intră în baie, trântind uşa în urma sa, iar eu rămân singură, tremurându-mi tot corpul. De data asta am scăpat, dar ce voi face dacă nu se va ţine de cuvânt, sau mai rău, dacă eu nu voi putea să îmi mai înfrânez dorinţa? Capul meu zice nu, dar corpul meu strigă da! Am impresia că în curând o să înnebunesc!

44

Îmi scot din valiză costumul de baie, îl îmbrac cât de repede pot, şi ies din cameră, înainte ca el să iasă din baie, nu de alta, dar nu sunt încă pregătită pentru o nouă confruntare. Mă minunez din nou datorită peisajului din faţa mea. Cobor nişte scăriţe ce sunt în faţa uşii şi realizez că duc spre un mic ponton, ce dă spre mare. De acolo pot sări în apă, şi după mă urc tot pe acolo, venind în căbănuţă. Woow! Cum ziceam: Raiul pe Pământ. Închid ochii, lăsând adierea vântului să îmi mângâie pielea şi după aceea sar în mare. Încep să înot cu o asemenea fortă, de parcă viaţa mea ar depinde de acest lucru. Când încep să gâfâi de oboseală mă opresc, întinzându-mă pe spate, pur şi simplu plutind deasupra apei. Închid ochii, relaxându-mă. Simt cum toată încordarea şi stresul îmi părăsesc corpul, simţindu-mă mai uşoară. Încep să înot iar, de data asta sub apă, încântându-mi privirea cu peştişori de toate culorile, care mai de care mai frumoşi. Când simt nevoia de aer, ies la suprafaţă, rămânând surprinsă când îmi văd soţul la marginea pontonului, în pantaloni scurţi, ţinându-şi mâinile în buzunare. Este gânditor, îmi dau seama după privirea sa, dar imediat cum mă vede, încruntarea de pe chipul său mă face să oftez de exasperare. Trebuie să fac ceva, nu putem continua aşa, ce fel de vacanţă va fi asta, dacă vom continua să ne certăm? Încep să înot spre el, iar când ajung, rămân surprinsă când îmi oferă mâna pentru a mă ridica. O accept, imediat fiind ridicată din apă şi depusă pe ponton. ─ Ai zis să nu te mai ating vreodată, se pare că mi-am încălcat promisiunea, poţi începe să ţipi, îmi zice, afişând o privire atât de dură încât îmi vine să plâng de nervi. Oftez şi îi zic: ─ Damian, nu putem continua aşa! Trebuie să găsim o metodă de a ne înţelege, altfel anul ăsta petrecut împreună va fi un infern. Te rog, hai să facem un pact. Ţin la tine şi nu vreau să ne certăm. Nu putem fi prieteni şi atât? Am făcut această căsătorie pentru Miruna, cu ce o va ajuta faptul că ne va vedea mereu certându-ne? Trebuie să învăţăm să coexistăm împreună, fără tendinţe criminale, îi zic afişând un mic zâmbet, în urma ultimei afirmaţii. Îl văd că se gândeşte la ce i-am spus şi într-un final, oftează zicând: ─ Okey, ai dreptate, nu putem continua aşa, nu ne facem doar nouă rău ci şi Mirunei. O să încerc să nu mă mai ating de tine, vom fi prieteni. Vom reveni la acordul dinainte, fiecare îşi va vedea de viaţa lui, desigur cu discreţie. Pe de o parte, mă simt uşurată, aşa nu ne vom mai certa într-un asemenea hal, dar pe de altă parte, mă doare... mă doare că a acceptat aşa de uşor, ca şi cum nu i-ar păsa dacă mă va avea sau nu. Off, cine să mă mai înţeleagă? Poate e mai bine aşa, vom uita tot ce s-a întâmplat până acum şi vom fi prieteni. Îi întind mâna şi adaug: ─ Okey, avem o înţelegere. Îmi strânge mâna, în semn de pecetluire a pactului şi inima mea a început să bată mai tare la acest simplu contact. Trebuie să fac ceva pentru a-l uita, nu mai

45

pot continua aşa. Se pare că am avut dreptate când am spus că mă vrea doar în patul său şi atât, căci altfel nu ar fi renunţat în faţa mea. Asta e, poate e mai bine aşa. Ne îndreptăm spre căbănuţă, pentru a ne desface bagajele. Decidem că în seara asta ne vom aranja lucrurile şi de mâine vom începe să explorăm. A zis că îmi va arăta tot ce-i mai frumos la acest loc. Abia aştept. Sper că această înţelegere dintre noi va rezista, chiar am obosit să mă cert cu el, vreau să pot vorbi cu el, să râd cu el, să mă simt bine în preajma lui. Ne-am aranjat hainele în dulap, fiecare cu partea lui ( ce ciudat este să nu am un dulap numai al meu, să trebuiască să împart cu un bărbat spaţiul). Va trebui să mă obişnuiesc cu gândul că acum voi împărţi cu el o cameră, deşi asta doar pe parcursul vacanţei. Când ne vom întoarce acasă, conform contractului, nu vom împărţi aceeaşi cameră ( Slavă Domnului, căci nu cred că aş rezista să dorm mereu lângă el ). Cât timp el îşi face de lucru cu hainele care au mai rămas să şi le aranjeze, eu îmi iau geanta de cosmetice şi mă duc în baie pentru a le aranja, nu vreau să stau mereu cu gentuţa după mine. Îmi aranjez gelurile de duş, sprayurile de corp, cremele de corp şi machiajele pe etajera de deasupra oglinzii. Când sunt gata, mă întorc în dormitor. Îi spun că eu sunt gata, la care el îmi zice că se duce să îşi lase la baie restul de lucruri. Ajungându-mă oboseala, mă întind un pic în pat, până o să termine la baie, ca după să îmi fac un duş şi să mă pun să dorm ( deşi gândul că voi împărţi patul cu el mă dă peste cap). Mă ridic brusc din pat când aud un ţipăt de la baie: ─ Ce Dumnezeul Dumnezeilor este asta? Urlă soţul meu. Decid să merg să aflu ce s-a întâmplat. Îl găsesc în faţa oglinzii, privind consternat la etajeră. ─ Ce s-a întâmplat de urli aşa? Zici că ai văzut un monstru de te-a băgat în sperieţi. ─ Nu, am văzut ceva mai groaznic: un magazin de cosmetice! Pentru ce naibii ai nevoie de atâtea chestii? Niciodată nu o să vă înţeleg pe voi, femeile. Un gel de duş şi o cremă nu vă ajung, chiar aveţi nevoie de un întreg raion?? Pe vremea bunicii, de avea un singur săpun era fericită, acum... Nu îi mai dau şansa să continue, căci adaug: ─ Atunci trebuia să te însori cu bunica ta! Încerc să rămân serioasă, dar pur şi simplu nu reuşesc, văzându-i expresia atât de caraghioasă, mai ales când i-am zis de bunica sa. Încep să râd până îmi dau lacrimile. El, foarte bosumflat, îmi zice: ─ Nu este amuzant! Eu acum unde îmi mai pun lucrurile, din moment ce tu te-ai întins peste tot cu magazinul ăsta de cosmetice al tău? Mă bufneşte mai rău râsul, văzându-i figura bosumflată, ca a unui copil ce nu obţine ce-şi doreşte.

46

E prima oară când îl văd aşa de destins, când lasă să iasă la suprafaţă copilul său interior, şi acest lucru mă face să realizez că îl ador şi mai tare, că îl iubesc... " Aleluia, trebuie să notez în calendar ziua în care ai recunoscut că eşti îndrăgostită de soţul tău ". Acum s-a găsit şi vocea mea interioară să râdă de mine. Brusc, realizez ce am gândit! Nu, nu e posibil aşa ceva! Nu vreau să îl iubesc, ăsta este cel mai groaznic lucru care mi s-ar putea întâmpla, dar din păcate... este adevărat. De ce? De ce am permis aşa ceva? Acum îmi dau seama de ce mă topeam cu o singură atingere a lui, de ce m-a durut atât de mult faptul că a acceptat atât de uşor pactul nostru... îl iubesc. Un miracol mă mai poate salva acum de la dezastrul şi suferinţa ce mă aşteaptă iubind un bărbat ce nu simte acelaşi lucru pentru mine. Văzând că se uită încruntat la mine, probabil întrebându-se la ce mă gândesc, îi zic: ─ Ia din gelurile mele de duş de pe etajeră şi pune-le în masca de sub ghiuvetă, aşa îţi faci loc. Mă întorc şi plec, îndreptându-mă spre dormitor. Mă arunc în pat, abţinându-mă să nu plâng. Nici de duş nu îmi mai arde. Sting veioza de pe partea mea, mă întind pe o parte şi închid ochii, încercând să dorm. Nu vreau, când o să iasă din baie, să mă vadă cu ochii înlăcrimaţi. Aud duşul pornind, semn că se va spăla, asta dându-mi timp să adorm. Închid ochii, gândindu-mă la toată această situaţie şi la revelaţia mea. Sunt îndrăgostită de el! Cum voi rezista un an de zile alături de un bărbat care nu îmi împărtăşeşte sentimentele? Trebuie să fac ceva pentru a-l uita! Nu o să permit să sufăr din nou din cauza unui bărbat, oricât de mult l-aş iubi. O să-l uit, orice-ar fi. Cu acest gând, lumea viselor mă înghite, reuşind să adorm.

47

Capitolul 9 – Întoarcerea acasă Sunt trezită de soarele ce îmi intră în ochi. Dacă tot am fost trezită decid să mă duc să îmi fac un bine-meritat duş, dar realizez că nu am cum, nu mă pot mişca. Realizez de ce în momentul în care văd mâinile soţului meu încolăcite în jurul meu. Încerc să le îndepărtez, fără a-l trezi, dar pur şi simplu nu pot, e ca şi cum aş fi prinsă într-o menghină. Reuşesc doar să mă întorc cu faţa spre el, iar mâinile sale se strâng şi mai bine în jurul meu. În curând nu o să mai pot respira dacă continuă să mă strângă aşa, deşi trebuie să recunosc că mă simt bine, protejată. Mă uit la el, încă nevenindu-mi să cred că am fost atât de proastă încât am făcut greşeala de a mă îndrăgosti de el... ştiu că voi ajunge să sufăr din cauza acestui sentiment. Nu este un bărbat rău, de când îl cunosc, am văzut că poate fi şi darnic, gentil, drăgăstos, dar... niciodată nu mă va putea iubi, e ca şi cum soţia lui, când a murit, a luat cu ea abilitatea lui de a iubi, şi asta doare. Doare atât de tare gândul că nu va fi niciodată în stare să mă iubească! Mă uit la el şi zâmbesc. În condiţii normale, aş fi fost tare norocoasă să fi fost soţia lui, asta dacă această căsnicie ar fi fost una normală. Este atât de frumos, chiar şi când doarme... zici că este un înger... zici, căci în realitate este un afurisit! Zâmbesc din nou la acest gând. Pun mâna în părul lui ciufulit, mângâindu-l. După, îi mângâi frumoasa faţă, gândindu-mă ce norocoasă aş fi fost dacă acest bărbat ar fi fost al meu, trup şi suflet, dar din păcate el îmi poate oferi decât trupul, şi nu este suficient... Sunt trezită la realitate de către el, când mi se adresează cu o voce somnoroasă: ─ Vezi ceva ce-ţi place, iubire, sau doar îţi place să mă mângâi? Parcă ziceai să nu ne mai atingem, sau acest pact mi se adresează doar mie?

48

Când realizez că m-am lăsat prinsă, ca o idioată, dau să îmi retrag mâna, dar el mi-o prinde, mi-o sărută şi zice: ─ Nu este nevoie să te retragi, putem oricând să renunţăm la pact, sunt la dispoziţia ta. Imediat cum termină de vorbit, acel zâmbet strâmb al lui îşi face apariţia, şi un licăr jucăuş din ochii săi îmi dă de înţeles că de-abia aşteaptă afurisitul să zic da. Offf, numai Dumnezeu ştie cât de mult aş vrea să zic da, dar nu aşa... nu pot, numai eu aş avea de pierdut. Sper doar să îmi dea drumul, căci dacă mă mai atinge, nu ştiu cât aş putea rezista. ─ Modestia asta a ta nu te doare? Nu te mai umfla în pene, vroiam doar să te trezesc, şi cum nu am reuşit când m-am chinuit să ies din braţele tale, am zis să te mângâi, ştiam că aşa te vei trezi. ─ Mincinoaso! Ştii că mă vrei, nu înţeleg de ce tot negi! ─ Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar faptul că am răspuns la avansurile tale de până acum, s-a datorat din cauza faptului că sunt hormonată şi atât! Nu simt absolut nimic pentru tine! Până reuşesc să îmi dau seamna ce am zis, e prea târziu, căci văd furia din ochii lui. Mă lupt să ies din braţele sale dar e ca şi cum m-aş lupta cu morile de vânt. Nu am timp să realizez ce vrea să facă, căci imediat mă trezesc strânsă şi mai tare în braţe şi sărutată... un sărut atât de sălbatic şi plin de furie, încât mă dor buzele. Încerc să mă lupt, dar e în zadar. Afurisitul ştie că nu îi pot rezista, aşa că fac ce simt.. îi răspund la sărut, ca şi cum viaţa mea ar depinde de el. Cu o mână îl trag de păr, lipindu-l şi mai mult de mine, iar cu cealaltă îi explorez muşchii, până ajung să-mi înfig unghiile în spatele lui, cerând mai mult. Nu mă pot abţine, e mai presus de mine. Simţindu-mi renunţarea, mormăie, şi imediat sărutul său se transformă în unul blând, senzual, ce reuşeşte să-mi trezească corpul la viaţă. Mâinile lui îşi fac loc pe sub maieul meu, mângâindu-mi toată porţiunea de piele de sub el, până ajunge la sânii mei. Ia unul în căuşul palmei sale şi mi-l frământă, în timp ce gura lui îmi tachinează lobul urechii. Simt fiori trecându-mi prin tot corpul, şi încep să gem de plăcere. Vreau mai mult, astfel duc mâna spre fundul său, împingându-l mai mult spre mine. Mă uit în ochii lui şi văd dorinţă în ei, la fel de multă ca în ai mei. Cred că vede hotărârea din ochii mei, căci imediat îmi scoate maieul şi se îndreaptă cu gura spre sânii mei. Încep să gem în momentul în care ia unul din ei în gură, sugând şi muşcând, iar cu mâna liberă mi-l frământă pe celălalt. Ştiu că am luat o decizie, aceea de a sta departe de el, de a nu ceda, dar nu mă pot abţine. Îl doresc atât de tare! Cum să îi rezist, dacă îl iubesc? Cred că acest singur cuvânt a reuşit să mă aducă cu picioarele pe pământ, căci imediat îmi dau seama ce eram pe punctul de a face. Nu pot lăsa să se meargă mai departe, şi cu un ultim efort, îl împing de pe mine, zbierând că nu pot face aşa ceva!

49

Privirea lui bulversată şi încă plină de dorinţă mă face să vreau să plâng. Cât de proastă să fiu? Cum am putut să cedez, să uit faptul că el nu mă iubeşte? Cum am putut să îl induc în eroare? Nu m-aş mira dacă m-aş trezi cu o palmă pentru faptul că l-am lăsat să se excite şi pe urmă l-am respins, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am făcut-o cu intenţie. În preajma lui, pur şi simplu nu mai pot gândi! Îmi acopăr faţa cu palmele, încercând să nu încep să plâng, şi pentru a nu-l privi în ochi, pur şi simplu îmi vine să intru în pământ de ruşine. Nu sunt lăsată să îmi ascund ruşinea în spatele palmelor mele, căci el mi le dă la o parte şi îmi zice să deschid ochii pentru a-l privi. Nu vreau să fac ce-mi cere, dar chiar nu am de ales. Când deschid ochii rămân surprinsă de faptul că nu văd deloc furie în ei, ci resemnare, calm. Rămân din nou surprinsă, când mă întreabă, foarte calm: ─ De ce ti-e teamă, Ana? De ce nu te laşi să faci ce simţi? Căci ştiu că simţi la fel ca mine, ştiu asta. Ţi-e teamă de mine? Blândeţea din vocea şi ochii săi, în momentul în care îmi vorbeşte şi mă mângâie pe păr, pur şi simplu mi-a dezlănţuit lacrimile, începând să-mi curgă pe obraji. Pur şi simplu nu mă pot abţine, iar faptul că el măreşte ochii când îşi dă seama că plâng, înrăutăţeşte situaţia. Ce pot face altceva în afară de a plânge? Cum să îi explic că refuz să mă culc cu el tocmai pentru că simt ceva pentru el? Ar înţelege oare? Nu! Cum să îi explic că îl iubesc, nu ştiu de când, dar m-am îndrăgostit de el, şi tocmai de aceea nu îl pot lăsa să mă aibă căci m-ar distruge? Ar înţelege oare? Nu cred, de aceea e mai bine să nu îi zic, trebuie să-mi ascund sentimentele, căci zicându-i adevărul, nu aş rezolva nimic, el tot nu ar fi în stare să mă iubească, tot m-ar răni, măcar aşa îmi salvez bruma de demnitate ce o mai am! Cu glasul tremurând, îi zic: ─ Te rog, nu insista, nu ai ce să afli. Da, îmi pare rău că te-am adus în situaţia asta, da, simt dorinţă pentru tine, dar atât. Nu îmi pot permite să fac ce simt, cum zici tu, căci eu vreau mai mult decât sex, spre deosebire de tine. Ţi-am spus odată, nu sunt genul de femeie care doar să se fută şi atât! Tu nu vei putea niciodată să îmi oferi o familie, dragoste, aşa că mai bine ţinem minte că am făcut un pact şi punct! Nimic mai mult! Imediat cum îmi termin discursul, mă uit în ochii lui şi observ duritatea din ei, mai ales maxilarul său încleştat şi îmi dau seama că s-a enervat. Poate e mai bine aşa, cel puţin acum ştiu că nu se va mai atinge de mine, deci nu mai există şansa să îi cedez. ─ Vrei să nu te mai ating, nu? Bun, în acest caz, luna de miere a luat sfârşit, ne întoarcem acasă. Măresc ochii la auzul vorbelor sale şi încerc să îi zic: ─ Ce?? Dar... ─ Niciun dar! Nu sunt un sfânt! Pentru numele lui Dumnezeu, nu îmi poţi cere să nu te ating, dar să împart patul cu tine. Este mai mult decât pot îndura! Dacă

50

o să fim singuri, o să fiu tentat mereu să te fac a mea, tu mereu o să refuzi şi mereu vom ajunge în situaţia asta de căcat! Tresar la cuvintele sale, mai ales din cauza faptului că mi le-a zbierat în faţă. Probabil observă că am tresărit, căci imediat îşi domolează intensitatea vocii şi îmi zice, de data asta mai domol: ─ Eu încerc să te înţeleg, să-ţi accept refuzul, acum e rândul tău să mă înţelegi. Trebuie să ne întoarcem acasă, acolo cel puţin nu vom fi singuri, deci nu vom mai ajunge într-o asemenea situaţie. Dacă îţi faci griji pentru ce vor crede cei din jur, le zicem că amândoi am fost chemaţi la muncă şi nu mai puteam amâna. Dau din cap în semn de accept, iar el văd că răsuflă uşurat. Se pare că şi lui îi este greu să rămână singur cu mine... Poate e mai bine aşa. Nemaifiind obligaţi să împărţim patul şi camera o să ne fie mai uşor să ne ţinem de cuvânt în privinţa pactului, iar eu poate voi reuşi să îngrop aceste sentimente, ce niciodată nu le-am vrut. Trebuie să găsesc o metodă de a-l uita! Sunt readusă la realitate de vocea lui, spunându-mi: ─ Începe să faci bagajele, între timp mă duc să le zic celor de la Securitate că vom pleca şi o să sun pilotul, să pregătească avionul. E timpul să ne întoarcem acasă! *** La câteva ore după " încident " , deja eram în avion, îndreptându-ne spre casă. Regret faptul că nu am putut să ne mai bucurăm de acest loc de vis, dar este mai bine aşa, ţinem departe tentaţia. Damian a sunat acasă pentru a anunţa că ne vom întoarce şi desigur toţi au început să întrebe de ce ne întrerupem luna de miere şi i-a lămurit, spunându-le că trebuia să ne întoarcem neapărat la muncă. Offf, încă o minciună în palmaresul nostru. Cât o să mai continuăm să îi minţim? Îmi pare arât de rău, căci într-un timp atât de scurt am ajuns să ţin la ei, şi mă doare că mereu trebuie să îi mint. Am reuşit să vorbesc şi cu Miruna, aducându-mi un zâmbet pe buze când mi-a zis că abia aşteaptă să mă vadă, că i s-a făcut dor de mine. Am realizat că ea reprezintă izvorul meu de pace, că pentru ea am pus în practică amândoi această şaradă, deci de dragul ei trebuie să punem toate aceste probleme deoparte şi să facem această căsnicie falsă să meargă. Sunt întreruptă din contemplarea gândurilor mele de el, când îmi zice: ─ Ar trebui să încerci să dormi, durează până o să ajungem acasă, de-abia am decolat. Dacă are impresia că aş putea să dorm după tot ce s-a întâmplat, se înşeală. ─ Nu mi-e somn, de data asta o să rămân trează.

51

Ridică din umeri auzindu-mi decizia şi imediat se întoarce la ziarul său, ignorându-mă. Mă doare răceala lui, dar de data asta mi-am făcut-o cu mâna mea. Dacă nu i-aş fi cedat de dimineaţă, dacă nu l-aş fi indus în eroare în acel fel, acum am fi fost prieteni, am fi putut vorbi, nu ar fi fost atât de rece şi distant cu mine, dar cum am mai spus, mi-am făcut-o cu mâna mea, aşa că nu ar trebui să mă mai plâng. Scot din geantă cartea care am luat-o de la aeroport şi încerc să citesc. La primele pagini, nu am putut deloc să mă concentrez, dar până la urmă acţiunea sa m-a cuprins, şi când am terminat-o de citit, am realizat că nu mai aveam mult şi ajungeam. M-am mirat că am reuşit să citesc o carte atât de groasă în cateva ore, dar m-a ajutat, luându-mi gândul de la situaţia de faţă, m-a ajutat pentru câteva ore să uit de situaţia de căcat în care m-am băgat cu bună-ştiinţă. Timpul care a mai rămas din călătorie l-am petrecut uitându-mă pe hublou, încercând să nu mă uit la el. Îl voi ignora, aşa cum face şi el, poate ne-o fi mai uşor la amândoi. Am întors pe toate părţile toată această situaţie, şi am realizat că orice aş face, chit că aş accepta să fiu cu el sau nu, tot voi ajunge să sufăr, şi nu vreau aşa ceva. Va trebui să fac ceva pentru a-l uita, chiar dacă acel ceva va fi alt bărbat. Aşa cum el va fi cu altele, " cu discreţie " fiind exact cuvintele lui, şi eu am dreptul să fiu cu altcineva. Să creadă el că voi sta singură, închisă în casă, în timp ce el va fi cu vreo curvă de-a lui, iar eu voi sta să bocesc după el. Nu, în niciun caz. Îl voi uita, orice-ar fi! Sunt trezită la realitate de vocea sa, zicându-mi: ─ Am ajuns, soţioară. E timpul să dăm cu ochii de familia mea. Pregăteşte-te să te prefaci că mă iubeşti şi că mă doreşti. De ar şti el că de fapt nu m-aş preface... că îl iubesc, tocmai de aceea îmi este atât de frică să fiu cu el... Dau din cap în semn de acccept şi coborâm din avion. Închid ochii, respirând aerul cald şi mă rog lui Dumnezeu să mă ajute, să duc la sfârşit această " misiune " şi la finalul ei, inima mea să fie încă întreagă.

52

Capitolul 10 – Petrecere de bun-venit Cum am ajuns în faţa casei, Miruna ne-a văzut şi a început să alerge spre noi. Am sărit din maşină şi am fugit spre ea, de am luat-o în braţe. Pot spune cu mâna pe inimă că de ea mi-a fost cel mai dor, abia aşteptam să o iau în braţe şi s-o pup până o albeam. ─ Ana, ce dor mi-a fost de tine! Abia aşteptam să vii! Aţi făcut multe poze? Deşi, nu cred că aţi apucat să faceţi multe, că v-aţi întors prea repede. De ce vaţi întors? Nici nu ştiu ce să fac, să mă rog lui Dumnezeu să o facă să nu mai pună întrebări sau să mă bufnească râsul. Deşi trebuie să recunosc că e tare haioasă, aşa că râsul învinge în cele din urmă După ce mă opresc din chicotit, îi zic: ─ Ai fi bună ca poliţistă, prinţesa mea, ai scoate adevărul de la suspect în câteva secunde, doar pentru a te face să taci. Încep să râd din nou în momentul în care o văd că se bosumflă, dar înainte de a se apăra, suntem întrerupte de tatăl său, ce îşi drege glasul: ─ Aha, aşa deci... ţi-a fost dor doar de Ana, nu? De mine ai şi uitat? Auzindu-l, începe să chicotească, îndreptând mâinile spre el, pentru a o lua în braţe. ─ Nu mai fi gelos, tati! Pe tine te iubesc cel mai mult, doar ştii. Îi cuprinde chipul cu mânuţele sale mici, de fapt încearcă, şi îl pupă pe frunte, în acel moment pur şi simplu mi s-a topit inima. Mă uit la ei şi îmi vine să plâng... tatăl şi fiica îmbrăţişaţi, pupându-se... Miruna e tare norocoasă, eu nu am avut parte de aşa ceva...

53

Îmi dreg glasul şi îi întrerup: ─ Cine mai este acasă, prinţesa mea? ─ Bunica, bunicul şi... Zâmbeşte, gândindu-se dacă să îmi zică sau nu, dar înainte ca decizia să fie luată sau s-o întreb, uşa casei este trântită de perete, pe ea ieşind ca o furtună o fată extrem de înaltă şi pur şi simplu superbă, ce strigă: ─ Au venit! Aleargă spre soţul meu, sărindu-i în braţe, aproape dărâmându-l, împreună cu Miruna. Cum văd această imagine, deja începe să îmi clocotească sângele de gelozie. Oare cine o fi, şi cum îndrăzneşte să îl ia în braţe şi să îl pupe de faţă cu mine? Mai am un pic şi o strâng... Nici nu mai apuc să îmi termin gândul, căci aud: ─ Fratele meu frumos, ce dor mi-a fost de tine! Abia aşteptam să te văd, şi pe tine şi pe soţia ta. Se uită spre mine, eu înroşindu-mă, gândindu-mă la ce m-am gândit să îi fac mai devreme, crezând altceva. Chiar că am luat-o razna, în loc să îmi fi dat seama că este sora sa, căci este evident, seamănă ca două picături de apă, am lăsat gelozia să îmi ia minţile. " Dap, o să fie distractiv să te văd cum o să reacţionezi când toate piţipoancele alea care roiesc în jurul lui, vor sări pe el, fără să le pese că eşti soţia lui. E clar, îmi iau popcorn, şi urmăresc spectacolul, o să fie mai ceva ca la cinema ". Pe bune? Acum s-a gândit conştiinţa mea să facă haz de necazul meu? Într-un fel, este logic... cum naibii o să gestionez asemenea situaţii, din moment ce pe propria sa soră aproape am luat-o la bătaie? Sunt trezită din gânduri de cumnata mea, ce mi se adresează: ─ Nu îmi venea să cred când am auzit că fratele meu s-a căsătorit... stăteam şi îmi imaginam femeia ce a reuşit să îl pună la punct şi să îl prindă în " capcana căsătoriei ", cum zicea el... acum, văzându-te, îmi dau seama cum ai reuşit... Eşti superbă, draga mea. Abia aştept să ne cunoaştem mai bine, sper că vom fi prietene. Nici nu apuc să îi răspund, căci mă ia în braţe, şi mă strânge atât de tare, încât mă rog să-mi dea drumul, pentru a putea respira. Încep să râd, zicându-i: ─ Şi eu sper să fim prietene, asta dacă o să mai trăiesc, nu de alta, dar pentru a rămâne în viaţă, am nevoie de aer. Începe să râdă şi ea, dându-mi drumul din îmbrăţişare, scuzându-se din priviri. ─ Numele meu este Alma, îmi pare bine de cunoştinţă. Îi zâmbesc, îi accept mâna şi îi zic: ─ Numele meu este Anastasia, dar îmi poţi spune Ana, doar vei fi prietena mea şi eşti şi... cumnata mea. ─ Ana... nume frumos, ca tine. Ce zici să intrăm, să bem ceva rece, nu de alta, dar cred că sunteţi însetaţi după acest drum lung, şi să vorbim despre noi şi... Hmmm, simt ezitarea din vocea sa, nu îmi sună a bine, aşa că o întreb: ─ Şi...? Şi ce?

54

─ Şi să vorbim despre...petrecerea din seara asta, cea pentru revenirea mea acasă şi cea a voastră. Cred că sunt pe punctul de a face un atac de panică... nu! Doar asta mi-ar mai trebui acum, să fiu într-o cameră plină de oameni, să mă prefac toată noaptea că sunt extrem de fericită.... Nu, trebuie neapărat să scap de această petrecere, dar cum naibii? Înainte de a apuca să comentez ceva, mi-o ia înainte soţul meu: ─ Ce petrecere? Ai înnebunit? Cum dracu ai reuşit să planifici o petrecere atât de repede? Eşti nebună! Avem nevoie să ne odihnim, nu să ne obosim mai rău! Se pare că Alma nu este deloc impresionată de vorbele soţului meu, dimpotrivă: se pare că nu se lasă deloc intimidată de el. E clar, nu avem nicio şansă să scăpăm! ─ Ştii prea bine că sunt expertă la dat petrreceri, mai ales la cele improvizate şi pe ultima sută de metri. Plus, nu puteţi refuza, deja se ştie că v-aţi întors acasă şi ar fi de prost gust în ultimul moment să nu vă prezentaţi, deşi... nu prea aveţi şanse, din moment ce petrecerea are loc în casa voastră. Grozav, am pus-o! Îmi vine să plâng de nervi, dar nu mai avem cum să dăm înapoi. Dă, Doamne, să treacă repede seara asta! Am intrat în casă, menajera ne-a dus hainele în camere şi noi am rămas în living, împreună cu socrii mei, au fost tare bucuroşi să ne vadă, deşi desigur că au pus întrebări, de data asta lăsându-l pe Damian să răspundă. Ne-au zis că de la nouă seara vor începe invitaţii să vină, aşa că am mâncat cu toţii şi am decis ca fiecare să se retragă în camerele lor pentru a se pregăti. Urc scările ultima, bombănind. Sper că nu mă aude nimeni că înjur, deşi să fiu sinceră, la ce nervi am, nici nu mă mai interesează. Cum naibii să fac să obţin o rochie, aşa pe nepusă masă? Nu pot să mă fac de ruşine, mai ales fiind soţia lui Damian Alexander. Cred că toate fufele care îl vor, ar fi în al nouălea cer, dacă m-aş face de ruşine în faţa lor, m-ar desfiinţa mai repede. La acest gând, din nervi am dat în tristeţe. Cum naibii o să reuşesc? Tresar ca o mâţă speriată în momentul în care aud vocea Almei în spatele meu: ─ De ce eşti supărată, cumnată? Scuze, nu am vrut să te sperii. ─ Nu-i nimic. Sunt îngrozită. ─ De ce? ─ În două ore trebuie să fim gata, şi eu nici măcar o rochie nu am. Ce mă fac? Nu pot să mă umilesc singură în faţa atâtor oameni. Mai am un pic şi plâng de nervi la acest gând. Pe faţa ei se întinde ditamai zâmbetul, când îmi zice: ─ Nu trebuie să îţi faci griji pentru aşa ceva, la ce sunt bune cumnatele? Am eu o grămadă de rochii. Am una care ar fi perfectă pentru tine, de-abia am cumpărat-o şi nu am purtat-o. Ţie o să îţi vină divin, sunt sigură. Brusc, a dispărut toată tristeţea resimţită, şi îi sar în braţe de fericire. ─ Îţi mulţumesc din suflet, cumnată. Dacă nu ai fi fost tu, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Mulţumesc!

55

Începe să râdă şi îmi zice: ─ Du-te, fă-ţi un duş şi între timp, mă duc să îţi aduc rochia, okey? ─ Okey. Fac ce zice şi intru în cameră. Îmi iau cele necesare şi intru în baie. Stau sub jetul de apă, spălându-mă şi gândindu-mă ce dezastru m-a ajutat Alma să evit. Numai gândul de umilire mă omoară, mai ales în faţa lui... Trebuie să recunosc, că deşi nu eram deloc încântată de petrecere, acum abia aştept... cred că mai ales din cauza rochiei salvatoare... Brusc realizez că nu îi cunosc deloc gusturile vestimentare, dacă îmi dă vreo rochie care mai bine ar arăta ca un tricou? Ştiu, iar sun ca o băbuţă, dar pe bune, da, sunt tânără, dar nici să mă îmbrac cu o rochie scurtă, de mi s-ar vedea toate cele nu mi-ar place... Ies de sub duş, mă înfăşor cu un prosop şi mă duc în cameră pentru a vedea dacă Alma mi-a adus rochia. Nu o văd pe ea pe nicăieri, dar cred că a fost aici cât timp eram în baie, căci o rochie roşie tronează în mijlocul patului. O ridic pentru a mă uita la ea şi îmi place ce văd. Este lungă, până în pământ şi foarte elegantă. Problema este că-i extrem de... decoltată. Măresc ochii la lipsa atât de mare de material. Acum ce naiba fac? Nu am de ales decât să o port, partea bună este că dacă mă înroşesc, nu o să-şi dea nimeni seama, din cauza rochiei ce este mai roşie decât aş putea vreodată să fiu eu. Îmi dau seama că nu are niciun rost să mai amân inevitabilul şi încep să mă pregătesc. Mă machiez cât mai natural posibil, aplicând pe pleoape o culoare de nuanţa pielii, pe deasupra sa aplicând sclipici, pentru strălucire, după care mi-am conturat ochii cu un tuş negru, pentru a-i face să pară mai mari. În rest nu am mai folosit nimic, decât fond de ten şi pudră. Părul de data asta nu l-am mai lăsat liber. De ce? Simplu: dacă tot voi purta această rochie indecent de decoltată, măcar să îmi înnebunesc de nervi soţul, nu? Având părul prins în coc, decolteul din faţă şi din spate se va vedea mai bine! De ce el să se distreze în seara asta, şi eu nu? Mă voi asigura că nu îmi va da motive de gelozie, prin simplul fapt că îl voi face să stea toată seara cu ochii pe mine, din cauza acestei rochii. Termin să mă aranjez şi îmbrac rochia. Este dintr-un material atât de uşor, încât nici nu o simt. Rochia se închide la gât cu ajutorul unui lănţic, ce va atârna liber pe spate. Decolteul în faţă este extrem de generos, dar cel din spate este...wow. Toată rochia la spate, până la nivelul şoldurilor este decoltată, şi atât de mulată, încât mi-e teamă şi să fac orice mişcare, nu care cumva să plesnească pe mine. Ador această rochie, deşi îmi inspiră sentimente atât de contradictorii: mă face să mă simt... femeie, dar sunt şi stânjenită, niciodată nu am purtat ceva atât de decoltat. Sunt întreruptă de o bătaie în uşă. Invit persoana respectivă să intre şi zâmbesc când o văd pe Alma, este o adevărată zeiţă. Părul ei superb, lung şi negru, de culoarea smoalei este lăsat liber pe spate, încadrându-i perfect chipul angelic. Posedă ochii soţului meu, gri-verzi, diferenţa este că ai ei par mai blânzi. Este

56

machiată impecabil, culoarea aurie asortându-se la perfecţie cu rochia, dar văzându-se foarte bine pe tenul ei măsliniu. Orice bărbat ar fi fericit dacă ar primi măcar o privire din partea sa, este pur şi simplu superbă. Îi zâmbesc, complimentându-i ţinuta, iar ea îmi zice: ─ Şi tu eşti superbă, Ana. Ştiam că această rochie îţi va veni ţie mai bine, decât mie. Începe dintr-o dată să râdă, şi făcându-mă curioasă, o întreb: ─ De ce râzi, doar ziceai că îmi stă bine? Reuşeşte să se oprească din râs şi îmi zice: ─ Râd, gândindu-mă la reacţia fratelui meu când te va vedea. În prima fază va rămâne cu gura căscată, pe urmă va găsi metode foarte ingenioase pe parcursul serii, să ţină bărbaţii departe de tine. Râd numai imaginându-mi-l stând cu ochii pe tine toată seara, încruntându-se de fiecare dată când se va apropia vreun dulău de soţia sa. Abia aştept! Încep să râd şi eu, imaginându-mi şi trebuie să recunosc că mi-ar place o asemenea situaţie. Ştiu, sunt sadică, dar să fim serioşi, orice femeie vrea ca soţul său să ştie ce are lângă el şi să fie gelos, nu? Deşi în situaţia mea, nu cred că ar fi vorba de gelozie căci nu mă iubeşte, ci de orgoliul masculin, dar e okey şi aşa, măcar ar simţi ceva şi şi-ar da seama că nu sunt de neglijat. ─ Of, Alma, ai o minte perversă... e clar, ne vom înţelege bine! Începem să râdem, până ne dăm seama că este timpul să mergem, petrecerea deja este în toi. Coborâm scările, eu, ca de obicei, fiind foarte atentă, din cauza tocurilor înalte, să nu cad pe scări, rupându-mi gâtul . Ne ţinem de braţ, şi râdem pe seama lui Damian, până când îl observăm pe soţul meu drag, la baza scărilor, uitându-se uimit la noi, mai bine zis la mine. Se pare că Alma a avut dreptate când a zis că prima lui reacţie va fi să rămână cu gura căscată la vederea mea. Îmi vine să râd din cauza expresiei sale şocate, dar şi să ţopăi de fericire din cauza faptului că este încântat de ceea ce vede. ─ Sunteţi superbe, zice uitându-se în ochii mei. Îl văd înghiţind în sec şi îmi trec fiori prin tot corpul, văzând dorinţa din ochii săi. Ştiu, am căzut de acord că nu ne vom mai atinge şi mă voi ţine de cuvânt, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fiu încântată de efectul ce îl am asupra lui, nu? Doar este bărbatul... ce-l iubesc. ─ Mulţumim pentru compliment, fratele meu drag, dar nu crezi că ai uitat ceva? Îşi desprinde privirea din ochii mei şi se uită la sora sa, nedumerit. Ea imediat îl lămureşte: ─ Nu ai de gând să îţi săruţi proaspăta soţie? Aşa te-a crescut părinţii noştri, să îţi ignori nevasta? Acum chiar sunt fericită că am rochia de culoarea roşie, altfel şi-ar fi dat seama că pur şi simplu, din cauza comentariului, m-am înroşit mai rău ca o sfeclă. Soţului meu i se pare amuzantă situaţia, căci se uită la mine, zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Off, câteodată l-aş strânge de gât!

57

Vine spre mine, mă ia în braţe, lipindu-mă de corpul său şi mă sărută. Un sărut atât de pasional, încât mi se înmoaie picioarele. De nu m-ar ţine în braţe... Alma începe să bată din palme, ţopăind, exact ca un copil şi zice: ─ Oh, vă stă atât de bine împreună... nici că ai fi putut alege mai bine, dragul meu Damian. Îi face cu ochiul, făcându-mă să îmi dau seama că până şi la gesturi seamănă. De nu ar fi fost mai mică ca el, aş fi avut tendinţa să cred că sunt gemeni. ─ Acum gata! Avem o petrecere la care trebuie să ajungem!exclamă cumnata mea, făcându-ne să chicotim. Iau braţul soţului meu şi o urmăm spre spatele casei, unde a avut loc şi petrecerea la care l-am cunoscut... şi acum îmi aduc aminte prima seară când am pus ochii pe el, toate sentimentele ce le-am trăit atunci. Realizez că în acea seară, fără să îmi doresc, m-am îndrăgostit iremediabil de soţul meu. Ieşim în grădina ticsită de oameni care mai de care mai eleganţi. Când suntem observaţi, toţii ochii sunt îndreptaţi spre noi. Ce urăsc ca cineva să se holbeze la mine ca o pisică la un canar. Îl strâng mai tare pe Damian de braţ, şi observându-mi nervozitatea, ia braţul ce îl strângeam atât de tare şi îl aşează pe spatele meu, şoptindu-mi la ureche: ─ Nu-ţi face griji, sunt lângă tine, nu voi lăsa pe nimeni să te insulte sau să se apropie prea mult de tine, nu de alta, dar nu vreau să mi te fure nimeni. Îmi face cu ochiul şi îmi mângâie tandru spatele, calmându-mă instant. Îi zâmbesc, mulţumindu-i din priviri. Ştie afurisitul meu că este destul doar să mă atingă şi mă calmez, ştie ce efect are asupra mea. Norocul meu că începând din seara asta nu vom mai dormi împreună, altfel nu ştiu cum i-aş fi rezistat... Începem să ne mişcăm printre invitaţi, soţul meu având grijă să îmi facă prezentările cu partenerii săi de afaceri şi cu prietenii săi. Pot spune că s-au comportat foarte frumos şi amabil cu mine, deşi se pare că nicio minune nu durează mult. În secunda în care aud o voce ce îmi zgârie timpanul, pur şi simplu îmi dispare calmul. O piţipoancă blondă se îndreaptă spre soţul meu, zâmbindu-i cu gura până la urechi, desigur ignorându-mă deliberat. " Şi... să înceapă spectacolul...". Tocmai acum s-a găsit conştiinţa mea să îşi facă apariţia! Mai am un pic şi explodez de nervi, în momentul în care aud vocea piţigăiată: ─ Iubitul meu, ce dor mi-a fost de tine! " Să mori tu, pupăză! " Aleluia, s-a gândit şi vocea conştiinţei mele să mă apere! Blonda platinată îl ia în braţe, complet ignorându-mă şi sărutându-l. Dacă aş fi fost în vreun desen animat, cred că mi-ar fi ieşit abur din urechi de draci! O împing cât de brutal pot de pe el şi îi zic, cu un calm în voce, ce şi pe mine ma şocat:

58

─ Cred că nu te-a învăţat nimeni vreodată că nu e bine pentru sănătatea ta să te atingi de ce nu-i al tău! Dacă vrei să nu încep să îţi predau nişte lecţii de bune maniere, ar fi bine să nu te mai atingi de soţul meu. În spatele meu, o aud pe Alma susţinându-mă, începând să râdă de blonda siliconată. Nu îmi vine să cred că din cauza gusturilor proaste ale soţului meu, ce se pare că era atras numai de curve, o să trebuiască acum să mă dau în spectacol, dar asta e, ce nu face o femeie pentru a apăra ce-i al ei? Ştiu, în mod practic nu-i al meu, dar să fiu eu a naibii de o să las o curvă blondă platinată şi siliconată să se atingă de el! ─ Mă ating de cine vreau eu, scumpo, mai ales dacă el îmi permite! ─ Hmm, mentalitate de femeie uşoară. Se pare că nu numai comportamentul tău denotă acest lucru, ci şi cuvintele ce îţi ies din guriţa aia a ta păcătoasă. O văd că se pregăteşte să mă lovească, dar soţul meu, anticipând, se pune în faţa mea, zicându-i: ─ Potoleşte-te, Aura! Nu îţi permit să vorbeşti aşa cu soţia mea, mai ales în public. Recunoaşte că a avut dreptate să reacţioneze aşa şi las-o baltă. Vorbim noi mai târziu! Ultima propoziţie mai mult i-a şoptit-o, dar ce nu aude o femeie geloasă? Încep să fierb şi mai rău de nervi, iar Alma observând o ia pe idioată de lângă noi, sub pretextul că vrea să vorbească ceva cu ea. Rămân singură cu Damian şi observând că încă nu m-am calmat, îmi zice: ─ Relaxează-te, a plecat. Ai făcut destul show în seara asta. Idiotul, în loc să mă calmeze, mai rău mă scoate din sărite! Afişez cea mai criminală privire a mea şi îi şopesc( nu de alta, dar nu vreau să îi fac familia de râs) : ─ Tot de mine te iei? Îţi aperi curva? Ce vroiai să fac, să o las să mă umilească de faţă cu toţi? Scumpule, crede-mă că i-am vorbit mult mai educat şi calm decât merita nenorocita aia. Dacă vreodată te mai iei de mine pentru ea, îţi jur că îţi tai " bijuteriile ". Îl las în urmă şi plec spre bar, lăsându-l afişând o privire atât de consternată, de aş fi început să râd, dacă nu aş fi fost atât de nervoasă. Îi zic barmanului să îmi dea un pahar de vin roşu plin. În seara asta cred că numai alcoolul mă va ajuta să mă calmez! Îi simt privirea pe mine, dar nici de a naibii nu o să mă întorc spre el... nu vreau să vadă că a reuşit să mă rănească. *** Aproape toată seara am stat în preajma barului, desigur cu privirea vigilentă a măgarului care mi-e soţ urmărindu-mă. Se apropie de mine un bărbat brunet, extrem de sexy, zâmbindu-mi şi drăcuşorul iese la iveală! De ce să nu îi dau soţului meu o porţie din tratamentul său, să

59

simtă cum e? Zâmbesc cu gura până la urechi la străinul din faţa mea. Trebuie să recunosc, ar putea chiar să rivalizeze cu soţul meu, desigur dacă nu l-aş iubi... Simt privirea înţepătoare asupra mea, făcându-mă să mă cutremur, dar continui să îl provoc, ce, numai eu să am seara stricată? Desigur că nu durează mult, până să vină să întrerupă spectacolul: ─ Dacă ştii ce este bine pentru tine, domnule, te sfătuiesc să încetezi să mai flirtezi cu soţia mea, asta dacă vrei să îţi păstrezi dinţii în gură! Îi văd maxilarul încordat şi sunt conştientă că dacă tipul din faţa mea nu îl ascultă, s-ar putea să iasă şifonat. Spre norocul tuturor, se retrage. Nu am timp să mă bucur de reacţia lui Damian căci mă surprinde , smucindu-mă de braţ: ─ Pentru tine s-a terminat petrecerea! Te duc în cameră, îţi faci un duş şi te pui să dormi. Nu am chef să stau toată noaptea să te veghez nu care cumva să te îmbeţi şi să mă faci de râs! Îmi înghit vorbele usturătoare, cel puţin până vom ajunge în cameră, după o să pot să mă desfăşor mai bine, dacă el are impresia că se poate comporta aşa cu mine, se înşeală amarnic! Ajungem într-un final în dormitorul meu, mai mult fiind târâtă decât mergând, iar când păşeşte în cameră, închizând uşa , încep să ţip, zicându-i să iasă din camera mea. Idiotul începe să râdă şi văzându-mi privirea nedumerită, îmi zice: ─ Scumpo, este camera noastră! În caz că nu ai observat, părinţii mei nu au plecat, deci va trebui să împărţim camera, pentru a nu da de bănuit. Rămân perplexă la auzul vorbelor sale. Nu, nu poate fi adevărat! Nu poate fi soarta atât de crudă, obligându-mă să împart camera cu bărbatul ce-l iubesc, în timp ce încerc să stau departe de el! Mă pregătesc să încep să urlu la el, pentru a părăsi încăperea, când mă întrerup văzându-l cum brusc se încordează, privind în spatele meu. Are palmele strânse în pumni, maxilarul încordat şi am impresia că se pregăteşte să lovească ceva. Mă dau la o parte când văd că vine spre mine, dar nu se opreşte , ci merge spre fereastră, uitându-se la ceva de pe măsuţă. Se întoarce cu privirea spre mine, spumegând de furie, şi arată cu mâna spre un buchet de flori: ─ Ce ipocrită poţi fi! Mi-ai făcut scandal pentru o fostă amantă de-a mea, dar tu poţi să ai câţi vrei, nu? Cine este? Cum a ajuns tocmai până în camera ta, huh? Nu au fost livraţi, căci nu au carte de vizită, doar poza asta cu tine! Se îndreaptă spre mine, nervos cum nu l-am văzut vreodată, dar eu pur şi simplu sunt blocată, reascultând în minte vorbele sale. Un buchet de trandafiri, fără carte de vizită, având ataşat...poză cu mine... Încep să tremur din toţi rărunchii, uitând şi să mai respir. Se pare că Damian este în faţa mea vorbindu-mi şi când îşi dă seama că nu îl ascult, mă zgâlţâie, reuşind să mă scoată un pic din starea de panică. Cu vocea sugrumată, mai mult şoptind, îi zic: ─ Ai zis că este o poză... cu mine? Arată-mi-o!

60

Mi-o afişează în faţa ochilor şi îmi vine să vomit când realizez că într-adevăr este o poză cu mine. Nu! Nu poate fi adevărat, nu! Nu pot trece din nou prin acest coşmar! Încep să tremur necontrolat, plângând, iar Damian, dându-şi seama că ceva nu este în regulă, începe să mă întrebe ce am păţit, dar nu sunt atentă la el... în minte îmi răsar imagini din trecut, toată suferinţa, frica, disperarea... Nu pot trece din nou prin asta, nu! Simt că mă sufoc, şi încep să gâfâi după aer. Imagini peste imagini mi se invălmăşesc în faţa ochilor, dându-mi dureri de cap. Nemaiputând să mă calmez, las întunericul să mă înghită, să pot uita durerea trecutului meu!

Capitolul 11 – Trecutul revine... Aud vocea soţului meu zbierând la mine să reacţionez... încerc să deschid ochii, dar nu pot, parcă întunericul mă ţine prizoniera sa, fără a putea să scap de el. Când aud disperarea lui Damian când nu reuşesc să mă trezesc, parcă prind forţă şi reuşesc să deschid ochii. Mă încrunt din cauza durerii de cap provocată de lumina becului prea intensă pentru ochii mei sensibili. Mormăi, zicându-i să stingă lumina, şi el, ascultându-mă, o închide şi o aprinde pe cea de la veioza de lângă pat. Reuşesc să deschid ochii mai bine, acum că nu este atât de puternică lumina şi mă uit în jur. Încetul cu încetul, evenimentele din ultimele ore îmi revin în minte şi încep iar să tremur incontrolabil. Nu poate fi adevărat, nu! Ce rău am făcut în această viaţă, de soarta simte nevoia să mă pedepsească într-un asemenea hal? De ce trecutul meu revine la suprafaţă? De ce acum, când am atâtea pe cap? Dacă de data asta chiar o să sfârşesc mai rău decât data trecută? Nu, de data asta mă omor, dacă nenorocitul ăla se mai atinge de mine... ─ Ana, uită-te la mine! Zi-mi că eşti bine. Pentru numele lui Dumnezeu, reacţionează! Tresar la timbrul vocii sale, atât de ridicat şi îşi dă seama, căci pe chip îi apare părerea de rău. Mă încolăcesc mai tare, luându-mi picioarele în braţe şi ţinându-mi capul pe genunchi. Ştiu că este o prostie, dar aşa reuşesc să mă calmez şi să mă simt mai în siguranţă. Damian îmi urmăreşte gestul şi parcă dintr-o dată înţelege... ─ Ana, uită-te la mine. Nu o să las pe nimeni să îţi facă rău, te rog vorbeşte cu mine.

61

Blândeţea din vocea sa mă face să mă uit la el. Văd în ochii săi înţelegere, blândeţe şi o forţă atât de primordială, încât mă cutremur. Am nevoie de acea forţă, am nevoie să mă simt în siguranţă. Şi în mod ciudat, acest bărbat care îmi dă atâtea dureri de cap de când l-am cunoscut, este singurul ce vreodată m-a făcut să mă simt în siguranţă. Fără să mai gândesc, sar la el în braţe, avidă după tandreţea sa. Simt nevoia să mă simt iar în siguranţă! Îmi cuprinde talia cu braţele sale şi începe să mă mângâie pe păr, alintându-mă şi şoptindu-mi la ureche că totul va fi bine, exact cum faci cu un copil. În mod ciudat, funcţionează căci tremurul corpului dispare, lăsându-mă moale în braţele sale. Mă simt atât de în siguranţă în braţele sale, încât încep să plâng. Niciodată nu am plâns în faţa nimănui, crezând că aşa nu voi arăta slabă de caracter, dar acest lucru mai rău m-a măcinat. Singura dată când m-am lăsat să plâng în faţa cuiva a fost când mi-am găsit curajul să îi povestesc tot Izabelei, ea a fost singura care a ştiut tot ce mi s-a întâmplat. Vocea soţului meu mă face să mă întorc în prezent, zicându-mi: ─ Prinţesa mea, eşti în siguranţă. Nimeni nu te va răni. Te rog, zi-mi ceva, zi-mi ce te-a făcut să reacţionezi aşa, te implor. Disperarea din vocea sa, mă face să realizez că într-o măsură, chiar îi pasă de mine, şi reacţionez cum nu aş fi crezut că o voi face vreodată, şoptindu-i: ─ M-a rănit! M-a rănit atât de tare, şi acum s-a întors! De data asta mă va distruge iremediabil. Încep să plâng iar în hohote, gândindu-mă la această posibilitate. Damian, la auzul vorbelor mele, se încordează imediat, simţindu-i fiecare părticică din corp rigidă şi felul în care se forţează pentru a respira. Am impresia că nu îmi va vorbi, asta până în momentul în care mă întreabă: ─ Cine? Şi în ce mod te-a rănit? Te rog, zi-mi adevărul, nu te voi judeca, îţi jur! Simt vehemenţa din vocea sa, şi ştiu că pot avea încredere în el. Nu ştiu de ce, dar am atâta încredere în el, încât decid că pot să îi spun adevărul. ─ Nu ştiu cine este, poliţia nici în ziua de azi nu l-a prins, drept dovadă m-a găsit din nou şi o să înceapă să mă tortureze iar. Îi simt iar corpul încordându-se, dar totuşi are forţa de a mă mângâia pe păr, şoptindu-mi că totul va fi bine. În acest moment, dragostea mea pentru el a înflorit mai tare, la gândul că mă va proteja. ─ Te rog, povesteşte-mi totul de la capăt. Îl ascult, simţind nevoia să mă descarc. ─ Totul a început într-o zi, când din senin, în fiecare zi a început să îmi apară la uşă câte un buchet de trandafiri roşii. Un lucru trebuie să înţelegi, nu mi s-a părut deloc romantic. Felul meu de a fi, curioasă, băgăcioasă, nu m-a lăsat să mă bucur de acel gest, din contră, m-a făcut să tremur de frică, făcându-mi în minte tot felul de scenarii şi tot întrebându-mă cine mi-i trimitea. Fetele mele erau în al nouălea cer, gândindu-se că aveam un admirator secret, dar eu... eu eram îngrozită, presimţeam că ceva nu era în regulă.

62

Mă opresc din povestit, în clipa în care soţul meu mă mângâie pe spate, făcându-mă să realizez că începusem iar să tremur. Mă calmez şi continui: ─ În ciuda protestelor prietenelor mele, de fiecare dată când mai apărea încă un buchet la uşă, îl aruncam la gunoi. La început la gunoiul din casa mea, dar după, clocotind de nervi, într-o zi l-am ridicat din faţa uşii şi m-am dus în faţa blocului, aruncându-l la tomberon. Gândul că cel care mi-a trimis florile va vedea, mă făcea să mă mai relaxez, să dispară din nervii care îi aveam din cauza situaţiei. După aceea mi-am dat seama ce greşeală am făcut... ─ De ce? ─ Căci nenorocitul a devenit şi mai obsedat, şi mai rău, a devenit agresiv. A început să trimită flori, acompaniate de poze cu mine, ori tăiate cu un x, ori cu mesaje de ură şi ameninţări. Când mi-am dat seama că situaţia devenea mai gravă decât credeam, am luat legătura cu o cunoştinţă de-a mea, ce lucra la Poliţia Capitalei. I-am arătat pozele din flori, i-am povestit tot şi a fost de acord cu mine că situaţia era groasă. M-a pus în contact cu un coleg de-al său, ce se ocupa cu aceste cazuri de hărţuire. Mă opresc, trăgând aer în piept, iar Damian mă mângâie pe spate, ştiind că acest gest mă calmează. Mă lipesc mai bine de el, simţindu-i căldura corpului, şi continui: ─ Mi-a spus că aceste cazuri sunt greu de rezolvat şi demonstrat în Instanţă, dar era ferm convins că până la urmă îl vor prinde. Am crezut că mă vor ţine în siguranţă, mai ales că alocaseră echipaje în faţa blocului meu, pentru a mă supraveghea. Am crezut că voi fi în siguranţă, dar ce m-am înşelat... amarnic. ─ Şi ce s-a întâmplat după? ─ Câteva zile, nu am mai primit niciun buchet de flori, sporindu-mi senzaţia de siguranţă, dar cerul mi-a căzut în cap, când după o săptămână, deşi eram păzită de poliţişti, a reuşit să treacă de ei şi să îmi " livreze " încă un buchet de trandafiri. Mă întrerup din relatări, în momentul în care îl aud înjurând în surdină. Acest lucru mă face să mă simt în siguranţă, dându-mi seama că într-adevăr îi pasă de mine. Sper să nu mă înşel şi de data asta! Încep să povestesc din nou, când acesta mă îndeamnă să o fac. ─ Poliţiştii nu aveau idee cum a reuşit să treacă de ei. Îţi dai seama că după aceea nu m-am mai simţit deloc în siguranţă, nu? Şeful meu, auzind de situaţia mea, a pus pe unii din colegi mei să mă păzească. Erau antrenaţi pentru aşa ceva, din moment ce o secţiune din firmă este dedicată protejării clienţilor noştri, cu ajutorul gărzilor de corp. O perioadă iar nu a dat niciun semn, deşi de data asta nu am mai lăsat garda jos. Şeful meu a fost de acord cu mine, că nenorocitul aştepta momentul propice să-şi facă iar apariţia. La un moment dat, şeful meu mi-a oferit şansa de a dispărea din oraş, cu ajutorul unei misiuni. Trebuia să ne plimbăm pe parcursul câtorva săptămâni prin toată ţara, pe urmele unui client. Am plecat împreună cu mai mulţi colegi, printre ei numărându-se încă o femeie. Noi două aveam misiunea de a le proteja pe soţia şi fetiţa

63

clientului. Am fost de acord cu această călătorie, crezând că mă voi elibera de acest nenorocit, crezând că voi fi mai în siguranţă, având ferma convingere că nu mă va urmări prin toată ţara. Offf, cât m-am înşelat. Mă opresc din nou din relatat, pentru a trage aer în piept şi pentru a mă calma. Mă mângâie iar pe spate, lipindu-mă mai mult de el, şi sărutându-mă pe păr. ─ Continuă, te rog. La îndemnul său, încep iar să povestesc. ─ Totul a mers strună o perioadă. Asta până am ajuns în al treilea oraş, conform itinerariului. Brusc, am început să mă simt stingheră, să mă simt urmărită. Acea senzaţie de la început, când nu mă simţeam în siguranţă şi stăteam ca pe ghimpi, a apărut din nou. Am crezut la început că este vorba de imaginaţia mea. Off, cât regret că nu mi-am ascultat instinctul. Mai târziu aveam să aflu câtă dreptate aveam. Într-o seară, după terminarea misiunii din acea zi, fiecare ne-am retras în camera noastră. Bugetul alocat acestei misiuni era destul de mare, cu un client atât de important, aşa că ne permiteam să avem fiecare camera noastră. Am ajuns, am încuiat bine uşa, am verificat posibilele căi de intrare şi ieşire, tot ce am învăţat în meseria mea. Văzând că totul era în regulă, m-am relaxat, intrând în duş. Când am terminat, m-am înfăşurat într-un prosop şi m-am întors în cameră. Şi acum ţin minte fiorul ce mi-a străbătut şira spinării în momentul în care am păşit în cameră. Dându-mi seama că ceva nu era în regulă, am dat să fug spre pat, unde sub pernă, aveam ascuns pistolul din dotare... prea târziu... Nici în ziua de azi nu mi-am dat seama de unde a apărut nenorocitul ăla! Mi-a dat un pumn de m-a trântit la sol. Iau o pauză, trăgând aer în piept şi lăsând lacrimile să îmi curgă pe obraji, pentru a mă elibera de trecutul meu nenorocit. Faptul că îi povestesc tot lui Damian, parcă m-am mai descătuşat de trecut, dar simt nevoia să continui, să îi zic tot, deşi mă doare îngrozitor de tare, am impresia că mi se întâmplă din nou, şi acest fapt mă omoară. ─ M-am luptat cu el, tot încercând să ajung la pistol. Într-un final, după ce i-am dat un şut în gură, am reuşit să mă ridic şi să fug spre pat. Senzaţia de uşurare nu a întârziat să apară, gândul că voi reuşi să îl împuşc pe monstrul ce luni de zile m-a terorizat... în zadar... Groaza ce m-a cuprins în momentul în care mi-am dat seama că pistolul dispăruse, m-a împiedicat să reacţionez la timp. M-a lovit în tâmplă, prăbuşindu-mă la pământ, văzând stele verzi. Deşi eram destul de ameţită, ţin minte că am reuşit să îl lovesc în locul vostru sensibil, dar degeaba. În timp ce mă chinuiam să mă ridic, pentru a reuşi să evadez din acel loc, m-a prins de gleznă, trăgându-mă spre el. M-a imobilizat, punându-se asupra mea, ţinându-mi un cuţit la gât. Când i-am auzit vocea... Mă întrerup, simţind că nu mai am aer... senzaţia de panică mă cuprinde iar, durerea din piept luându-mi bruma de aer ce o mai aveam în plămâni. Singurul lucru ce mă face să mă calmez este mângâierea sa, ce s-a înteţit. Mă strânge mai tare în braţele sale, şoptindu-mi că totul este în regulă...

64

Îmi revin cât de cât, şi încerc să povestesc mai departe, deşi este atât de greu... simt acea durere sfâşietoare de atunci, de parcă totul mi se întâmplă din nou. Trag cu nesaţ aer în piept şi zic: ─ Când i-am auzit vocea zicându-mi " Stai liniştită şi totul se va termina repede. Îţi va plăcea la fel de mult ca mine " mi-am dat seama că sunt pierdută, deşi continuam să mă zbat, nu era stilul meu să renunţ. Dar totul a fost degeaba. Mi-a îndepărtat prosopul, începând... Mă opresc iar, greaţa provocată de amintirile atingerilor acelui monstru făcându-mă să vreau să vomit. Trag aer în piept regulat, pentru a face acea senzaţie să dispară. Soţul meu mă mângâie pe spate, zicându-mi: ─ Gata, a trecut. Nu este nevoie să îmi mai povesteşti, îţi face rău... ─ Ba da, trebuie. Simt nevoia să mă descarc, şi poate aşa vei reuşi să înţelegi unele lucruri ce nu le-ai înţeles până acum. Trag aer în piept, tremurând incontrolabil. Acum nici mângâierea lui nu mai reuşeşte să mă calmeze, valul de amintiri punând stăpânire pe mine: ─ Mi-a îndepărtat propul, începând să mă mângâie pe corp, acest gest făcândumă să vomit. Nu îţi exagerez, chiar am vomitat. Gândul că punea mâinile acelea scârboase pe mine, că mă va... pur şi simplu am vomitat. Văzând ce am făcut, a turbat de nervi, probabil jegosul şi-a dat seama că nu simţeam plăcerea care credea el că mi-o provoacă... patetic... aşa că m-am trezit cu un pumn în ochi. Durerea asta nu s-a comparat cu ce mi-a făcut în continuare... Încep să respir sacadat şi încerc să mă calmez. Văzând că încearcă să mă facă să nu mai continui, ridic mâna şi i-o pun la gură, uitându-mă în ochii săi: ─ Te rog, lasă-mă să zic, simt nevoia să mă descarc. Dă din cap în semn de accept, şi îmi întorc privirea de la el. Nu îl pot privi în ochi, ruşinea că am permis să mi se întâmple aşa ceva, în ciuda pregătirii mele, este enormă. Cred că simte, căci mă strânge mai tare în braţe, şi simţind că vrea să zică ceva, îmi iau mâna de la gura sa: ─ Continuă. Nu o să te judec, crede-mă. Crezându-l pe cuvânt, continui, oricum nu are cum să mă judece mai mult decât mă judec eu. ─ A fost mai mare durerea în momentul în care s-a înfipt în mine, începând să urlu de durerea provocată şi de cea sufletească, pentru faptul că m-a pângărit şi fizic şi sufleteşte. Simţeam cum se... cum se mişca în mine, greaţa cuprinzândumă iar... mă rugam lui Dumnezeu să mă omoare, că nu mai puteam suporta mult. Când a terminat, în ciuda măştii de ski ce o avea pe faţă, am văzut zâmbetul său de triumf, ce parcă îşi bătea joc de mine. Am plâns mai tare ca niciodată, şi mă rugam să plece mai repede. Tot ce-mi doream era să mă omor, jur! Dar nenorocitul nu vroia să plece aşa uşor. A decis că vrea să îmi lase ceva ca să-mi aduc aminte de el... de parcă faptul că m-a violat nu era destul. Am văzut străfulgerarea provocată de lama cuţitului său, înainte de a mă tăia...

65

Întorc privirea spre el şi văd în ochii săi lacrimi. Acest lucru mă face să vreau şi mai tare să-mi termin confesiunea: ─ M-a tăiat deasupra... tăietura este exact sub betelia lenjeriei mele intime. Nenorocitul m-a marcat pe viaţă! Deşi a durut când a înfipt acel cuţit nenorocit în pielea mea, nu se compară cu durerea de a-l fi simţit în mine, ca un intrus! Ce mi s-a întâmplat mie este cel mai groaznic lucru ce i se poate întâmpla unei femei... mereu privesc acea cicatrice şi blestem acea zi! În zilele mele bune, reuşesc pentru ceva timp să uit de cicatrice şi de ce mi s-a întâmplat, dar amintirile continuă să revină. După ce a terminat, a fugit ca un laş ce era, lăsându-mă într-o baltă de sânge, plângând şi rugându-mă să mor! M-am trezit după câteva zile la spital, aflând că venise colega mea la mine, pentru a mă scoate la un film, şi văzând uşa întredeschisă, şi-a dat seama că ceva nu era în regulă. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că ea a fost cea care m-a găsit aşa, căci fiind femeie, ştia ce mi s-a întâmplat şi ce înseamnă pentru noi. M-a acoperit, chemând salvarea şi a stat constant lângă mine, nelăsând pe vreunul din colegii mei să mă vadă aşa. Mi-a salvat demnitatea, şi pentru asta o să-i fiu veşnic recunoscătoare. Mi-au luat probe de ADN, crezând că îl vor găsi în sistem, dar degeaba. Nici până în ziua de azi nu l-au găsit şi am crezut că s-a sfârşit! Izabela a fost cea care după mult timp, m-a pus pe picioare, m-a scos din acea mocirlă de disperare şi compătimire de sine. Respir uşurată în momentul în care am terminat de povestit, parcă luându-mi-se o piatră de pe inimă. Evit să îl privesc în ochi, ruşinea faptului că nu am reuşit să evit ce mi s-a întâmplat făcându-şi apariţia. El observă acest lucru, căci îmi cuprinde chipul în palmele sale şi mă obligă să îl privesc. ─ Niciodată să nu mai îndrăzneşti să simţi ruşine pentru ce ţi s-a întâmplat. Să nu mai îndrăzneşti. Nu eşti vinovată pentru ce ţi s-a întâmplat! Acel nenorocit ar merita castrat şi îţi jur că dacă vreodată voi afla cine este, îl voi omorî! Îmi pare atât de rău pentru ce ţi s-a întâmplat! Acum realizez cu adevărat cât de puternică eşti, că nu l-ai lăsat pe acel nenorocit să îţi distrugă de tot viaţa. Acest lucru este de apreciat şi denotă faptul că eşti puternică. Să nu te mai ruşinezi niciodată! Încep să plâng la auzul vorbelor sale. Nu mă condamnă pentru ce mi s-a întâmplat, şi pe deasupra îmi admiră puterea. Cred că în momentul ăsta îl iubesc mai mult decât l-am iubit până acum! Mă strâng mai tare în braţele sale, simţind nevoia să mă simt în siguranţă. ─ Acum înţelegi de ce îmi este greu să fiu a ta? Eşti singurul bărbat care mi-a provocat dorinţă, care nu mi-a provocat greaţă. Din acea zi fatidică, nu am mai lăsat pe nimeni să mă atingă. Am încercat, crede-mă, căci îmi doream să îmi reiau viaţa, să uit, dar nu am reuşit. De fiecare dată când am lăsat vreun bărbat să mă atingă, amintirile reveneau... nu puteam! Dar de când te-am întâlnit... dorinţa ce am simţit-o pentru tine, lipsa de scârbă şi frică... m-a dat peste cap! Nu mă întreba de ce tocmai tu, la această întrebare nu am cum să îţi răspund, dar... în braţele tale mă simt în siguranţă!

66

Îl simt că zâmbeşte, şi brusc, îmi ridică capul spre el. Mă uit în ochii săi şi văd atâta tandreţe, încât toate grijile mi se topesc. Mă sărută, atât de blând, încât lacrimi încep să îmi curgă pe obraz. Îi răspund cu atâta ardoare la sărut, încât mă mir! Când lipsa de aer se face simţită, ne oprim. Îmi şterge lacrimile de pe obraji şi îmi zice: ─ Ai încredere în mine când îţi zic că nu voi mai permite să ţi se întâmple aşa ceva! Orice-ar fi, îl voi găsi pe acel nenorocit şi îl voi face să plătească. Niciodată nu se va mai atinge de tine! Nu ştiu de ce, dar îl cred! Îi zâmbesc, după care îmi pun capul pe umărul său, epuizată. Ultimul lucru ce îl ţin minte este faptul că m-a mângâiat pe păr, asta înainte de a lăsa întunericul să mă înghită.

Capitolul 12- Fiind a lui... Deschid ochii în momentul în care simt o greutate pe pieptul meu. Rămân surprinsă când îmi văd soţul folosindu-mă drept pernă. Zâmbesc când îi văd părul ciufulit şi gura aceea a lui ce mă înnebuneşte, deschisă, sforăind uşor. Hmmm, e tare scump când doarme. Îi mângâi părul ciufulit, ca şi cum ar fi un copil. Sper ca de data asta să nu mă mai prindă. Îi mângâi uşor obrazul, ce a început deja să înţepe uşor, din cauza bărbii ce începe să crească. Offf... orice femeie ar fi fericită să îl aibă drept soţ. E puternic, bogat, arătos din cale afară, şi seducător, dar ce nu multe ştiu ( de asta sunt sigură), este faptul că este şi extrem de grijuliu, sufletist. Niciodată nu mam simţit atât de ocrotită şi în siguranţă cum m-am simţit aseară în braţele sale. Oricare alt bărbat nu cred că ar fi ştiut ce să facă în situaţia sa, aseară... în schimb el a ştiut ce să zică, ce să facă ca să mă calmeze, să nu fac un atac de panică rememorând tot trecutul meu dureros... a fost ca un balsam pentru sufletul meu rănit, şi pentru asta o să-l iubesc mereu şi o să îi fiu recunoscătoare. Continui să îl mângâi, până în momentul în care îl simt zâmbind. Afurisitul, iar m-a prins! Busted again, Ana! ─ Văd că îţi place să mă mângâi pe ascuns. Prinţesă, nu mă deranjează să o faci şi când sunt treaz, chiar deloc. Da, pun pariu că nu l-ar deranja... ─ Modestia asta a ta mă mir cum de nu te doare... a da, stai, normal că nu te doare, îi doare pe cei din jurul tău.

67

Începe să râdă... hmmm, râsul ăsta al său imediat cum se trezeşte, este şi mai sexy decât cel normal... Doamne, ajută-mă să mă abţin de la salivat în preajma sa. ─ Scumpa mea soţioară, recunoaşte că m-ai devora în clipa asta, desigur dacă aş fi dispus să cedez, dar na, nu sunt uşuratic... E rândul meu să râd... râd atât de tare, încât îmi dau lacrimile... O schimbare plăcută după seara trecută, când am plâns de durere... Chiar că soţul ăsta al meu este un pansament pentru sufletul meu rănit... ─ Tu? Nu eşti uşuratic? Pe bune? Scumpul meu, este de ajuns să îţi fac semn de vino-ncoa, ca să şi sari pe mine... Dragul meu soţ, nu am găsit bărbat mai uşuratic ca tine. Termin de vorbit şi încep să râd iar în hohote, în momentul în care îl văd că se bosumflă ca un copil mic. Offf, acum înţeleg de ce tocmai el... nimeni nu m-a mai făcut să râd atât de tare şi des de atunci... Bufonul meu! ─ Te înşeli amarnic, soţioara mea. Nici de m-ai ruga, nu aş ceda aşa uşor. ─ Punem la pariu? Afişez cea mai dulce privire a mea şi ridic întrebător din sprâncene, aşteptându-i răspunsul. ─ Orice ai face, nu o să cedez, oi fi orice dar fluşturatic nu. Asta aşteptam! Mă întind spre el, şi îi şoptesc la ureche: pregăteşte-te să pierzi, iubirea mea. Cum termin de vorbit, încep să îi muşc lobul urechii, după care îl alint cu limba. Deja a început să geamă. Nu e fluşturatic, pe naiba! Îi şoptesc iar: ─ Sigur nu îmi cedezi? Cu o voce uşor stinsă, îmi zice: ─ Sigur. Zâmbesc din cauza răspunsului său şi reîncep " atacul ". Îl sărut pe gât, în timp ce îmi strecor mâna sub tricoul său, atingând pectoralii săi ce m-au înnebunit de prima dată când l-am văzut gol. Bărbatul ăsta într-o zi mă va înnebuni de dorinţă. Începe să geamă de plăcere, în urma mângâierilor mele. Ador felul cum reacţionează la mine, mă face să mă simt dorită, să mă simt femeie... deşi ştiu că doar dorinţă simte pentru mine, în timp ce eu îl iubesc... Dar viaţa este scurtă, aşa că am decis că voi profita de ea... El este singurul bărbat ce a reuşit să îmi stârnească dorinţă în loc de repulsie, ce mă aţâţă doar uitându-se la mine. După tot ce mi s-a întâmplat atunci, nu am mai simţit aşa ceva pentru niciun bărbat... Din această cauză, voi risca. Îl iubesc şi îl vreau. Poate pe parcursul relaţiei noastre, va învăţa să mă iubească şi el, dacă nu... măcar ştiu că am încercat să îi câştig inima şi nu am renunţat. Cu acest gând, îi şoptesc la ureche: ─ Vreau să fiu a ta! Zâmbesc când văd privirea sa plină de şoc şi uimire, dar mai ales dorinţă. ─ Eşti sigură? Nu vreau să regreţi după.

68

─ Nu o să regret. Ai reuşit să mă descătuşezi de trecut, acum vreau să trăiesc prezentul şi vreau să fiu a ta. Sunt sigură. Se uită atent la mine, parcă vrând să vadă în privirea mea adevărul vorbelor mele şi se pare că este satisfăcut de ce vede, căci imediat se năpusteşte asupra buzelor mele, devorându-le. Îi răspund la sărut cu o ardoare ce tot continuă să mă uimească. Întrerupem sărutul când nevoia de aer este primară şi profitând de şansă, îi scot tricoul, lăsând la iveală pectoralii săi, ce imediat privirea mea îi devorează cu lăcomie. Încep să îl sărut pe toată suprafaţa muşchilor săi fermi, lucraţi la sală. Mă ud numai când îi aud gemetele de plăcere, făcându-mă să vreau să îi provoc şi mai multă. În timp ce îi alint pectoralii cu limba, mâna mea îi mângâie pe deasupra boxerilor " prietenul ", astfel scoţând încă un gemet de la el. Brusc, se aruncă asupra mea, întinzându-mă pe spate, acoperindu-mă cu trupul său. Mă sărută, un sărut atât de flămând, ce mă face să tremur de plăcere. Îi mângâi spatele, în timp ce e rândul său să îmi exploreze corpul cu mâinile sale. Gem de plăcere, în momentul în care îmi mângâie unul din sâni, făcând sfârcul să se întărească de dorinţă. Gura ia loc mâinii sale, făcându-mă să urlu de plăcere, în momentul în care începe să îl sugă. Îi zic că nu mai rezist, că îl vreau, dar el îmi face semn că încă nu a terminat torturându-mă... şi ce tortură dulce... După ce aplică acelaşi tratament celuilalt sân, începe să coboare cu sărutările din ce în ce mai jos, până ajunge la betelia lenjeriei mele intime, înlăturând-o imediat. Când îmi dau seama că acum îmi vede cicatricea, încerc să mi-o acopăr cu mâna, el mi-o dă deoparte şi zice: ─ Niciodată să nu te mai ruşinezi de această cicatrice, este dovada a ceea ce ţi sa întâmplat, dar de asemenea este şi dovada faptului că eşti puternică, că nu l-ai lăsat pe acel nenorocit să te distrugă. Imediat cum termină de vorbit, mi-o sărută, lacrimi răzleţe curgându-mi pe obraz, din cauza gestului său. Nici nu încerc să mi le şterg, de acum înainte nu îmi va mai fi teamă să plâng în faţa sa, căci ştie că sunt puternică, niciodată nu va crede că sunt slabă. Dându-şi seama că plâng, se întinde iar deasupra mea, luându-mi chipul în mâinile sale blânde, ştergându-mi lacrimile...cu gura sa. Acest gest mă emoţionează, în acelaşi timp excitându-mă şi mai tare. De data asta, eu mă năpustesc asupra buzelor sale, devorându-le. Îl vreau atât de tare, încât doare. Îi cuprind talia cu picioarele, împingându-l mai mult în mine, dându-i de înţeles că îl vreau şi nu mai pot aştepta. Mă frec de el, scoţând un geamăt de plăcere din gura sa. Mă uit în ochii săi, şi zâmbesc când văd în ei dorinţă în stare pură şi atât de mare ca a mea. Îşi scoate boxerii şi se aşează din nou deasupra mea. Se uită în ochii mei, parcă cerându-mi din nou aprobarea, şi când vede acceptul meu, îmi zice: ─ Nu o să îţi fac rău, jur.

69

Îi zâmbesc, ştiind acest lucru. Îmi zâmbeşte şi el, şi în timp ce gura sa pune stăpânire pe a mea, se înfige în mine. Trag aer brusc în piept, din cauza durerii uşoare, nemaifiind obişnuită cu acest fel de intruziune. Se opreşte, lăsându-mi timp să mă obişnuiesc cu această senzaţie, iar când îl împing mai mult spre mine, începe să se mişte înăuntrul meu. La început mai lent, pe urmă când mam obişnuit, a început să facă mişcări mai repezi, mişcându-mă şi eu sub el, în acelaşi ritm. Gem de plăcere, plăcerea de a-l şti în mine, de a-l face al meu. Îmi înfig unghiile în spatele său, în momentul în care orgasmul mă cuprinde, cerându-i şi mai mult. Ne mişcăm în continuare, într-un ritm şi mai alert, înfigându-se şi mai adânc în mine, până în momentul în care nu mai rezist, şi un nou orgasm mă cuprinde, dându-ne drumul în acelaşi timp, urlându-ne numele. Se prăbuşeşte asupra mea, gâfâind, în acelaşi timp sărutându-mă pe gât, şoptindu-mi: ─ Asta a fost... ─ Aham... Nici nu mai este loc de alte cuvinte între noi... Ştiam că dacă m-aş lăsa să fiu a sa, ar fi fenomenal... într-adevăr, niciodată nu m-am simţit atât de împlinită, de femeie, cum m-am simţit mai devreme, şi tot se datorează lui. Se dă de pe mine, întinzându-se pe spate, luându-mă în braţe. Stau cu, capul pe pieptul său, ascultându-i bătăile repezi ale inimii. Încetul cu încetul, revin la normal. Nici acum nu îmi vine să cred că am fost a lui, şi cel mai important: nu regret nici măcar o secundă. O să profit de timpul petrecut cu el, căci viaţa este scurtă şi nu se ştie ce se va întâmpla mâine, dacă nenorocitul acela va ajunge să îmi facă iar rău... vreau să mă bucur de clipele de fericire alături de el. Parcă citindu-mi gândurile, îmi zice: ─ Nu vreau să îţi faci griji pentru nimic. Nu voi lăsa pe nimeni să îţi facă rău, îţi jur. Acel nenorocit nu se va mai atinge de tine, dacă pun mâna pe el îl distrug. Îl mângâi încet pe abdomen, calmându-l. Nu este necesar să zic nimic, căci ştiu că nu îi voi schimba decizia, este un bărbat prea protector când vine vorba de ceea ce este al lui şi trebuie să recunosc că îmi place senzaţia de a şti că sunt a lui şi că mă va proteja orice-ar fi. Sunt întreruptă din contemplarea gândurilor mele de către vocea sa: ─ Acum eşti soţia mea, în adevăratul sens al cuvântului. Ce părere ai în legătură cu asta? Neavând încă suficientă energie de a vorbi, îi răspund doar atât: ─ Hmmm... Îmi înţelege răspunsul, căci începe să râdă. După ce reuşeşte să se oprească, îmi spune: ─ Scumpa mea soţie, am avut dreptate când am zis că viaţa alături de tine nu va fi deloc plictisitoare.

70

Zâmbesc, aducându-mi aminte prima dată când mi-a zis aceste vorbe. Găsindu-mi brusc puterea de a vorbi, îi zic: ─ Iubirea mea, viaţa ta nu va fi deloc uşoară şi amuzantă alături de mine, dacă vei mai lăsa de acum înainte vreo altă fufă să atingă ce-i al meu. Începe să râdă cu atâta poftă, încât mă face să zâmbesc, mai ales când adaugă: ─ Scumpa mea soţioară, în această privinţă poţi sta liniştită, nu te voi înşela. Nu de alta, dar ţin prea mult la " bijuteriile " mele, pentru a risca să mi le tai. De data asta eu sunt cea care începe să râdă cu poftă, după adăugând: ─ Băiat deştept, ştii ce e mai bine pentru tine. Îmi ridic privirea spre el, uitându-mă în ochii săi, zicându-i: ─ Îţi mulţumesc. Dă din cap, foarte serios, zicându-mi " cu plăcere ". Nu este nevoie să zic mai mult, căci ştie pentru ce i-am mulţumit. Pentru faptul că de data asta el este cel care m-a salvat, cel care mă ţine pe linia de plutire, în urma revenirii acelui monstru. Ştiu că alături de el sunt în siguranţă, ce aş putea cere mai mult? Oricât timp voi mai petrece alături de el, voi profita şi voi încerca să fiu fericită, atât cât voi putea, restul, facă-se voia lui Dumnezeu. Capitolul 13- Un coşmar real Mă trezesc când aud alarma de la telefonul meu sunând. Îmi vine să încep să înjur, dar îmi aduc aminte că am pus-o să sune, căci azi mă reîntorc la muncă. Îl văd pe soţul meu în faţa oglinzii, chinuindu-se să îşi facă nod la cravată. Nici bine nu m-am trezit şi deja mă face să zâmbesc, câteodată am impresia că este prea frumos pentru a fi adevărat... Mă ridic din pat şi mă duc spre el. Îl îmbrăţişez pe la spate şi mă uit în oglindă la el. La început era pierdut în gânduri, pe urmă a tresărit când şi-a dat seama că l-am luat în braţe şi mi-a zâmbit. ─ Neaţa, frumoasa din Pădurea Adormită. De ce eşti trează la ora asta? Eu mam chinuit să nu te trezesc, că dormeai prea bine, şi acum te-ai trezit singură? Îl întorc cu faţa la mine şi apuc cravata din mâinile sale, pentru a îi face nodul, mi-e milă de el când îl văd că se tot chinuie, oare aşa o face mereu? Mă trec toţi fiorii când îl văd cum se uită la mine. Nu-i de mirare, am uitat că am adormit în unul din tricourile mele lungi, ce le folosesc pe post de rochiţă de dormit... ─ Mi-am pus ceasul să sune, azi încep munca. Erai foarte gânditor, din moment ce nu l-ai auzit. Ce pot să zic, nu mă pot abţine, sunt prea curioasă din fire... Nici nu mai apuc să mă gândesc ce l-o fi făcut să fie aşa gânditor, căci îi văd încordarea de pe chip şi pumnii încleştaţi. Acum ce naibii o mai avea?

71

─ Pe dracu te întorci la muncă! Nu te-ai gândit că trebuia să ştiu şi eu că începi munca? De ce naibii s-a supărat atât de tare că nu i-am zis? Sper să nu descopăr că este unul din acei bărbaţi care vor ca soţiile lor să stea acasă, fără să muncească, căci îl aşteaptă un adevărat război... nu am fost niciodată o întreţinută şi nu am de gând să încep de pe acum. Nu că ar fi un lucru rău, dar pur şi simplu nu mă imaginez stând acasă, nefăcând nimic... nu e stilul meu, plus că aşa aş înnebuni mai repede în situaţia de faţă. ─ Ba da, mă întorc la muncă. Şi de ce era obligatoriu să îţi zic? Nu mi-a trecut prin cap să îţi zic, nu sunt obişnuită să dau raportul. Acum, şi eu mă încrunt, la fel ca el. Super, se pare că acum începem ziua certându-ne! ─ Normal că trebuia să ştiu, am făcut anumite planuri în privinţa securităţii tale şi acum mi le-ai dat peste cap! ─ Pardon? Să te pună dracu să zici că îmi pui bodyguard, că ne certăm. Nu am nevoie! Am şi eu firma la care pot apela pentru protecţie, nu am nevoie de echipa ta. Foloseşte-i pentru protejarea familiei, nu a mea. ─ Da, deşteaptă treabă, apelează la imbecilii care nu au fost în stare să te protejeze atunci. O să folosim echipa mea de securitate şi nu comentezi! Eşti soţia mea şi ţi-am jurat că nu voi lăsa nimic să ţi se întâmple. Acum parcă i s-a mai îndulcit un pic tonul...offf, ştiam că e protectiv, dar nici chiar aşa. ─ OFF,okey. Dacă o să fie gata până o să plec, bine, dacă nu, de mâine, dar azi eu merg la muncă şi nu comentezi! Am folosit un ton neînduplecat, ce nu acceptă argumentări, dar am avut grijă să îmi folosesc şi privirea mea de îngeraş, sper să funcţioneze. Răspunsul lui? Ridicarea sprâncenei. Pe bune? Doar atât? Se pare că se lasă greu. Nu am de ales, decât să trişez. Afişez cel mai dulce zâmbet al meu, şi îmi încolăcesc braţele în jurul gâtului său, sărutându-l pe bărbie. ─ Hmm, nu mă provoca, soţioară. Nu o să meargă, plus că trebuie să ajung la muncă. ─ Da? Eşti sigur? Parcă ştiam că eşti şeful firmei, nu ai dreptul să mergi când vrei tu? Ridic o sprânceană, aşteptând răspunsul său. Când văd că înghite în sec, zâmbesc şi mă năpustesc asupra buzelor sale. Mă strânge în braţe, lipindu-mă de el, făcându-mă să îmi dau seama că "prietenul" său este deja "treaz". Hmmm, deja? Mârâie în gura mea, în timp ce desfac nodul de la cravată şi smulg cămaşa de pe el. Nu de alta, dar nu avem timp pentru delicateţi! Încep să îi mângâi pectoralii şi cobor până la betelia pantalonilor, toate acestea în timp ce reuşim şi să ne sărutăm fără să avem încă nevoie de aer. Îi desfac cureaua, îi dau pantalonii jos, iar el mă ridică în braţe şi mă pune pe măsuţa de

72

la oglindă. Hmmm, deja începe să îmi placă. Îmi ridică tricoul, înlăturându-mi-l, rămânând goală în faţa sa. Privirea sa lacomă îmi mângâie tot corpul, făcândumi sfârcurile să se trezească la viaţă. Dacă doar cu o privire, deja îmi trezeşte corpul la viaţă, înseamnă că în curând o să mă înnebunească de plăcere. Se năpusteşte iar asupra gurii mele, în timp ce îi fac loc între picioarele mele şi mi le încolăcesc în jurul bazinului său. Încetăm să ne sărutăm, gâfâind. Când îmi regăsesc suflul, îi şoptesc la ureche: ─ Iubire, ia-mă! Fă ce vrei cu mine, sunt a ta. Începe să mârâie, şi imediat îmi ia sfârcul în gura, făcându-mă să gem de plăcere. Mă lipesc mai tare de el şi îmi înfig mâna în părul său, la început mângâind, dar când pur şi simplu nu am mai rezistat, am tras de el, îndepărtându-i gura de pe sânul meu şi năpustindu-mă asupra gurii sale. Limbile noastre se duelează pentru control, desigur până la urmă câştigând el. Afurisitul. Îl împing mai mult spre mine, dându-i de înţeles că nu mai avem timp pentru preludiu şi că îl vreau. Îmi zâmbeşte şi pe urmă se înfige în mine, făcându-mă să strig de plăcere. Începem să ne mişcăm la unison, rapid, gemând amândoi datorită plăcerii. Orgasmul mă cuprinde rapid, ducându-mă pe culmile plăcerii, corpul tremurându-mi. Mă abţin să urlu de plăcere, dar găsesc puterea de a-i şopti: ─ Nu te opri, iubire. Omoară-mă de plăcere. Ca drept răspuns, mârâie şi se înfige mai tare şi mai adânc în mine, făcându-mă să gem iar de plăcere. Ne mişcăm şi mai tare şi mai repede, până ajungem amândoi în acelaşi timp la orgasm, strigându-ne numele. Rămânem în aceeaşi poziţie, tremurând, pentru a ne recăpăta suflul. Parcă am fi alergat la un maraton. După ce îşi revine, îmi zice: ─ Iubire, dacă aşa o să înceapă toate dimineţile noastre, o să întârzii mereu la muncă. Să nu mai zic faptul că o să trebuiască să încep să beau energizante. Încep să râd, iar când într-un final reuşesc să mă opresc, îi zic: ─ Idem, iubire. Dacă o să continuăm aşa, o să reuşeşti să mă omori, dar ce fel de moarte o să am parte...hmmm... Zâmbeşte, sărutându-mă atât de tandru, încât mă topesc. Offf, dacă relaţia asta nu o să meargă, cum naibii o să reuşesc să îl uit? Acest bărbat m-a vindecat de trecut, a reuşit să mă facă să mă simt femeie, să mă simt preţioasă, cum naibii o să reuşesc să îl uit? Cum? Pentru a nu lăsa aceste gânduri să mă domine, intru rapid în duş, ciondănindumă la început cu soţul meu, care vroia să mă acompanieze. Nu am acceptat, nu de alta, dar chiar vreau să mai apuc azi să merg la servici. I-am închis uşa în nas, râzând de figura sa bosumflată ca a unui copil ce nu obţine jucăria ce şi-o doreşte. Offf, într-o zi bărbatul ăsta mă va înnebuni. Termin repede duşul, nu de alta, dar sunt uşor în întârziere.

73

Ies înfăşurată doar într-un prosop şi mă îndrept spre dulap, pentru a-mi alege garderoba pentru azi. Mă opresc din drum, când îl văd pe soţul meu salivând. Pe bune, după acea partidă, încă nu s-a săturat? De unde atâta energie? Îi fac semn să nu care cumva să se apropie de mine, că îl bat! Chiar trebuie să mă grăbesc, iar el nu mă ajută deloc afişând privirea aceea de hormonat. Se bosumflă iar, făcându-mă să râd. Îmi aleg garderoba, şi încep să mă îmbrac. Îmi pun lenjeria intimă, ce este asortată cu sutienul, îmi îmbrac o fustă pliată, lungă până la genunchi, dar mulată pe corp, o cămaşă albă, cu mâneci scurte, şi sacoul meu preferat, şi acesta având mâneci scurte. Tot compleul este de culoarea gri, o culoare potrivită pentru birou, nici prea serios, dar nici ţipător. Aud vocea soţului meu: ─ Nu credeam că o să apuc ziua în care o să mi se pară sexy o femeie care se îmbracă, nu doar se dezbracă. Ca să nu rămân mai prejos, îi răspund, cu zâmbetul pe buze: ─ Iubire, când o să îţi dai seama că eu sunt sexy în orice ipostază? Alta ca mine nu mai găseşti. Zâmbeşte şi se năpusteşte asupra mea, luându-mă în braţe şi sărutându-mă...un sărut atât de tandru... Când ne despărţim, îmi spune: ─ Ştiu că alta ca tine nu mai găsesc, de aceea te-am şi luat de soţie. Hmmm, credeam că m-a luat de soţie pentru a nu-şi pierde copilul... offf, oricum nu am timpsă rumeg această informaţie a sa, căci dacă mai stau mult, chiar o să întârzii la muncă şi mai trebuie să îmi beau şi cafeaua înainte de a pleca. ─ Du-te şi fă-ţi duş iubire, şi cât timp te pregăteşti, eu mă duc la bucătărie să văd dacă au pregătit cafea. Îl sărut scurt şi plec, lăsându-l să se pregătească. În timp ce cobor scările, aud voci din bucătărie, se pare că nu numai menajera se află acolo... Trebuie să recunosc că am emoţii, este prima dată când rămân singură cu familia sa, fără ca el să fie acolo pentru a mă susţine. Sper să nu mă dau de gol cu nimic... Intru cu zâmbetul pe buze, salutând. Se pare că suntem noi, numai femeile şi minionul meu. Cum intru şi salut, piticoata mea deja îmi sare în braţe. ─ Ana! Mă întrebam când te vei trezi. Chiar voiam să te văd, înainte de a pleca la şcoală. Mi-era dor de tine! ─ Off, piticot, şi mie mi-era dor de tine. Eşti gata de şcoală? ─ Aham, deşi mi-ar fi plăcut să stau acasă cu tine. Imediat se bosumflă, făcându-mă să îmi dau seama că seamănă cu taică-su. Încep să râd, dar când reuşesc să mă opresc, adaug: ─ Dar şi eu plec la muncă, scumpa mea, deci ai fi stat singură până ajungeam acasă. Soacra mea imediat mă întreabă:

74

─ Aşa de repede te întorci la muncă? Meritai să mai ai şi tu liber, din câte am înţeles, munceşti prea mult. Zâmbesc, la auzul admonestării sale, ca o mamă ce îşi ceartă copilul că munceşte prea mult. Ştiam eu de ce îmi este atât de dragă această femeie, nu doar pentru că am avut norocul de a fi o scumpă şi de a fi primită cu braţele deschise în această familie. Este de asemenea şi foarte mămoasă, considerândumă ca fata sa, şi acest fapt mă face să vreau să plâng. Este un lucru incredibil să ai o familie numeroasă, să te simţi iubit... am avut norocul să am părinţi, bunicii mei materni ţinându-mi locul părinţilor decedaţi, dar oricât ai vrea, tot nu e acelaşi lucru... această familie este numeroasă dar şi foarte unită, făcându-mă să îi admir enorm de mult, dar şi să fiu onorată de faptul că m-au primit cu braţele deschise. Soacra mea, Miranda Alexander, este o femeie extrem de frumoasă, ce nici nu-şi arată vârsta, dar de asemenea este şi un suflet blând, pilonul acestei familii. Având părul negru ca pana corbului, lung (deşi mereu îl prinde în coadă), un ten ce aş putea jura că este a unei adolescente, de nu aş şti vârsta sa... este pur şi simplu superbă, având şi un corp suplu, chiar ca a unei adolescente... la vârsta sa, este pur şi simplu superbă. Acum îmi dau seama cum de sunt atât de frumoşi copii săi şi nepoţica sa... Îi zâmbesc şi adaug: ─ Nu pot sta prea mult fără să muncesc... nu aşa sunt construită. Aş înnebuni de aş sta acasă fără să muncesc. ─ Oricum, o să ai destul timp să stai acasă în ziua când o să ai propriul copil... ─ Hmmm, ăsta este modul tău de a-mi bate apropo că îţi doreşti un nepoţel, draga mea mamă-soacră? Îmi zâmbeşte complice, dar nu apucă să îmi răspundă, căci o întrerupe Miruna: ─ O daaaa, vreau un frăţior! Sau o soră, orice-ar fi îmi convine! Deci, Ana, când îmi faci bebe? Ups, acum ce îi mai zic? Cum mai scap din asta? Nici nu apuc să îi zic ceva, căci soţul meu intră pe uşă, însoţit de tatăl său. Busted! Cred că m-am înroşit toată. Dacă o să creadă că îmi doresc copii? Ce o să zică? Chipul său uşor înăsprit îmi dă de înţeles că nu ar fi de acord... dar oare de ce? Cum să stau cu un bărbat care nu ar vrea să îmi dăruiască un copil? Da, o am pe Miruna şi pot zice cu mâna pe inimă că o iubesc ca şi cum i-aş fi dat eu naştere, dar de asemena vreau şi un copil al meu, unul născut de mine, să simt ce înseamnă să porţi un copil în burtă... Nici nu apuc să mai gândesc, căci tata-socru mă trezeşte la realitate, când zice: ─ Să vă fie ruşine... Lăsaţi fata în pace! Nici bine nu s-au căsătorit, că deja aţi atacat-o! Au timp, sunt destul de tineri. Îi zâmbesc, mulţumindu-i din priviri, deşi acum chiar mi-a dispărut dorinţa de a mai zâmbi. O să trebuiască să vorbesc serios cu Damian. Dacă chiar aşa este şi

75

nu este dispus să îmi îndeplinească cea mai mare dorinţă a mea, chiar nu ştiu ce voi face.... Mă aşez la masă, lângă cumnata mea, ce nici nu am avut timp să o salut cum se cuvine, din cauza atacului piticoatei mele. O pup şi îmi cer scuze că am ignorat-o. ─ Stai liniştită, cumnăţică. Eu trebuie să îmi cer scuze pentru atacul suferit, aşa e mama mea, mai directă. Începe să râdă, molipsindu-mă şi pe mine. Pe soţul meu nici nu l-am mai băgat în seamă pe parcursul micului dejun. Mi-am băut rapid şi cafeaua, după aceea ridicându-mă de la masă, cerându-mi scuze că trebuie să plec, dar sunt în întârziere. Când vroiam să mă întorc să plec, soţul meu mă apucă de mână, zicându-mi: ─ Nu ai de gând să îmi dai un pupic de plecare? Nici nu apuc să îi răspund, căci mă ia în braţe şi mă sărută, un sărut atât de sălbatic, încât picioarele îmi devin de gelatină. Ne despărţim în momentul în care simţim nevoia de aer. Îi şoptesc: ─ Eşti nebun, avem public. Acum chiar trebuie să plec, mă grăbesc. Se încruntă la felul cum îi vorbesc, dar nu mă întreabă nimic, deşi ştiu că diseară nu mai scap, şi mai bine, trebuie să lămurim... ─ Te aşteaptă afară maşina. De azi vei merge peste tot cu şeful securităţii. Înainte de a-i răspunde, se apropie de mine, şoptindu-mi la ureche: ─ Nu uita că eşti soţia mea. Eşti a mea, deci să nu îndrăzneşti să salivezi după Darius, căci ne certăm. Deja sunt plină de nervi, auzi la el, de parcă ar fi stăpânul meu...dar cel mai tare mă enervează faptul că simte nevoia să îmi zică, de parcă eu aş fi o curvă de-ale lui, ce l-ar înşela cu prima ocazie care ar avea-o. Ca să îl enervez, chiar înainte de a pleca, adaug cu cea mai sexy voce a mea: ─ Hmmm, Darius.... Un nume frumos pentru un bărbat.... Nici nu mai este nevoie să continui, căci imediat se înnegreşte la faţă de nervi, dar înainte de a acţiona, ies pe usă, fugind spre maşină. Na, să vadă şi el cum e! Lipsa lui de încredere doare, aşa că l-am lovit şi eu, să simtă cum e... ştiu că mai rău fac, făcându-l să aibă şi mai puţină încredere în mine, dar se pare că numai aşa îl pot lovi... îl atac cel mai tare, lovind în nevoia lui de a fi posesiv... Intru în maşină şi îi fac semn lui Darius să pornească, în timp ce inima îmi bate mai tare în piept, când îl văd pe Damian în faţa uşii, fierbând de nervi. *** Ajungem la muncă relativ repede, mai ales după ce i-am zis lui Darius să conducă mai repede, căci întârzii.

76

Am ajuns la timp, numai asta îmi trebuia, să întârzii la muncă în prima zi de după concediu. Ies din lift şi mă îndrept spre biroul meu. O salut pe recepţioneră, aceasta zâmbindu-mi şi urându-mi bun venit. Secretara mea se pare că încă nu a sosit, aşa că întru în birou. Îmi dau sacoul jos, şi mă aşez la birou, deschizând laptopul. Treebuie să mă pun la curent cu ce s-a mai întâmplat cât timp am fost plecată. Deschid mailul, şi încep să citesc tot inbox-ul . Se pare că avem câţiva clienţi noi, cărora trebuie să le fac ofertare şi să redactez contractele. M-am concentrat asupra muncii, atât de mult că nici nu am observat când a venit Camelia de mi-a adus cafeaua. Iau o pauză, pentru a sorbi din drogul meu zilnic, şi mă uit la ceas, realizând că au trecut deja patru ore de când am ajuns la birou. Am fost atât de cufundată în muncă, încât nici nu mi-am dat seama că a trecut timpul atât de repede. Îmi iau cana de cafea şi pachetul de ţigări şi decid să iau o pauză. Ies din birou, salutând-o pe Camelia, căci n-am avut şansa până acum şi mă îndrept spre lift. Tocmai când era să trec pe lângă recepţie, mă strigă colega: ─ Ana, stai un pic. Nu am vrut să te deranjez mai devreme, căci mi-a zis Camelia că aveai treabă. ─ Da. Ia zi, s-a întâmplat ceva? ─ Nu, dar ai o livrare. Cum aud acest cuvânt, deja un fior de rău augur îşi face simţit prezenţa. Dă, Doamne, să nu fie ce cred eu... Desigur că nu am eu norocul ăsta, căci recepţionera deja îmi înmânează un buchet de trandafiri roşii. Nici nu este nevoie să mă uit la ei, pentru a şti de la cine sunt... Mă rezem de recepţie, căci deja ameţeala pune stăpânire pe corpul meu. Trag aer în piept cu lăcomie, nu vreau să fac un atac de panică, tocmai aici. Încerc să îmi potolesc tremurul corpului şi îi zic: ─ I-l dai Cameliei să mi-l aducă. Până atunci, sună la recepţia de la intrare şi spune-i angajatei să îl caute pe domnul care a venit cu mine, de mă aşteaptă jos, şi să îi zică să vină la mine la birou. ─ Am înţeles. Mă întorc de unde am venit, s-a dus pauza mea de fumat, de-abia am reuşit să mă întorc la birou, dar păi să fi coborât tocmai până afară... Mă aşez pe scaun şi încerc să mă calmez. Camelia intră în birou, aducându-mi buchetul şi încep iar să tremur când îl văd. Încerc să mă calmez, şi cu vocea tremurândă, îi zic: ─ O să vină un domn la mine, te rog să îl pofteşti imediat cum vine. Te rog să îmi anulezi programul pe ziua de azi, o să plec acasă. Probabil observă că nu mă simt bine, căci nu întreabă nimic, doar dă din cap în semn că a înţeles şi iese, lăsându-mă singură.

77

Doamne, ce aş vrea să cred că este doar un coşmar, dar din păcate...da, este un coşmar...real. Ce păcate am comis, de merit aşa ceva? Oare nu merit şi eu să fiu fericită? De ce trebuia să se întoarcă acest nenorocit în viaţa mea? De ce?

Capitolul 14 – Te iubesc... Mă trezesc din contemplarea gândurilor mele când se deschide uşa şi pe ea intră Darius, în stare de alertă. ─ Ce s-a întâmplat? Eşti bine? Încă nu sunt în stare să vorbesc, aşa că doar îi fac semn spre buchetul de flori. Se uită la el şi se încruntă. Crezând că nu a priceput ce vreau să îi zic, cu vocea tremurândă adaug: ─ Nu ţi-a povestit Damian de ce te-a pus să mă păzeşti? ─ Ba da. Mi-a povestit destul, cât să îmi dau seama de necesitatea protejării tale, dar nu mi-a dat toate detaliile. Mi-a zis că ai un hărţuitor, ce a reapărut după ce câţiva ani a dispărut din peisaj. Ha, aş vrea eu să fi fost doar atât. Îi sunt recunoscătoare soţului meu că nu i-a povestit tot. ─ Da, aşa este. Acest buchet de trandafiri roşii este de la acel nenorocit. Se pare că ştie tot despre mine. Vreau să afli de unde au apărut, dacă le-a adus un curier sau dacă le-a adus monstrul ăla. ─ Da, stai liniştită, acum mă ocup. Dar sigur eşti bine?

78

─ O să fiu... cât timp o să afli informaţiile necesare, eu îmi pregătesc lucrurile, după vreau să mergem acasă. ─ Okey, dar rămâi aici până vin să te iau. ─ Da, te aştept. Pleacă, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Lacrimi răzleţe încep să-mi curgă pe obraji şi le las, trebuie să mă descarc înainte de a pleca acasă, nu vreau să o sperii pe Miruna sau pe socrii mei. Oare ce naibii o să le zic dacă or să observe că nu mă simt bine? Nu ştiu dacă sunt pregătită să le zic adevărul. Mi-am pregătit laptopul, dacă tot plec mai devreme acasă, măcar să lucrez să-mi termin treaba ce nu am terminat-o aici. Mi-am luat tot ce îmi trebuia şi chiar când a sosit Darius, am şi fost gata. Am plecat spre casă, tot timpul drumului gândindu-mă la toată situaţia asta, şi cu monstrul ăsta şi cu soţul meu. Ştiu că se va ţine de cuvânt şi va avea grijă de mine, dar de el cine mă va proteja? Ştiu că până la urmă, într-un fel sau altul mă va răni, întrebarea este: voi rezista? Voi ajunge să îl fac să mă iubească, să am o familie adevărată cu el sau toată această încercare a mea va fi în van? Nici nu mi-am dat seama când am ajuns acasă, atât de absorbită de gânduri am fost... Am intrat în casă şi imediat cum am păşit în living, cumnata mea m-a întâmpinat, luându-mă în braţe, întrebându-mă: ─ Eşti bine? Off, mă bucur că ai ajuns acasă, mi-am făcut atâtea griji... Great! Se pare că nu mai trebuie să îmi fac griji dacă să le spun sau nu, căci deja ştiu. Întrebarea este: oare cât ştiu? ─ Sunt bine. Dar de ce eşti aşa agitată? De ce îţi faci griji pentru mine? Privirea sa vinovată deja mi-a dat răspunsul. ─ Când am aflat că Damian l-a pus pe Darius să te păzească, am fost curioasă de ce, căci te cunosc deja cât de cât şi ştiam că nu ai accepta aşa ceva decât dacă ceva ar fi în neregulă, aşa că l-am bătut la cap până mi-a spus. ─ Aha... Şi ce ţi-a spus? ─ Că ai pe cap un hărţuitor ce niciodată nu a fost prins de poliţie. Că dispăruse, dar acum după câţiva ani, a apărut iar şi că trebuie să te protejeze, că nu va lăsa pe nimeni să îţi facă rău. A fost atât de dulce.... Se pare că i-a zis şi ei aceeaşi versiune ca lui Darius. Asta e, măcar atâta, mai bine aşa decât adevărul, încă nu sunt pregătită să îl ştie altcineva în afară de el. ─ Damian a venit de la muncă? ─ Da, în momentul în care Darius l-a sunat să îi povestească ce s-a întâmplat la muncă şi că te va aduce acasă, a venit şi el. Este foarte îngrijorat. Te aşteaptă în birou, vrea să vorbească cu tine. Sigur eşti bine, Ana? ─ Da, sunt bine, stai liniştită. Mă îndrept spre biroul soţului meu, trăgând aer în piept, înainte de a deschide uşa şi a păşi înăuntru. Îl găsesc în spatele biroului, cu un pahar de whisky în mână, pierdut în gânduri.

79

Îmi dreg glasul şi atunci mă observă. Mă priveşte lung, dar nu face nicio mişcare şi nu zice nimic. Oare o mai fi încă supărat pentru ce i-am zis de dimineaţă în legătură cu Darius? Sper că nu, căci ultimul lucru de care mai am chef acum este să mă cert cu el, pur şi simplu nu mai am energie... Brusc, lasă paharul de whisky pe birou şi se ridică îndreptându-se spre mine. Nici nu ştiu cum să reacţionez, dar nu am mult timp să gândesc că deja este lângă mine... luându-mă în braţe. Mă strânge atât de tare încât simt că nu mai am aer, dar nu mă deranjează. Îmbrăţişarea sa este cel mai bun remediu, mă face să mă simt cu adevărat în siguranţă. Oftez, începând să mă eliberez de lacrimile ce vroiau să iasă la iveală. Simt că în faţa sa mă pot elibera, este singurul, în afară de Izabela, faţă de care pot plânge... Mă lasă să mă exteriorizez, în acest timp mângâindu-mi părul şi şoptindu-mi cuvinte de încurajare. Nu are idee cât de mult mă ajută acest lucru. Într-un final, reuşesc să mă calmez, lacrimile secându-mi. Când vrea să se îndepărteze, îl strâng mai tare în braţe şi îi zic: ─ Nu pleca. Lasă-mă să mai stau în braţele tale, îmi face bine. ─ Nu plec nicăieri, prinţesa mea. Nici de m-ai alunga tot nu aş pleca. Zâmbesc, auzindu-l. Exact de asta am nevoie, să nu mă lase, să îl ştiu lângă mine. Lângă el mă simt fericită, în siguranţă, cum nu m-am simţit cu niciun alt bărbat. După ce îmi mai revin, ridic capul şi mă uit la el, totuşi neieşind din braţele sale, nu sunt pregătită încă. Dau glas temerilor mele: ─ Cum naibii reuşeşte mereu să între peste tot fără să fie văzut? Aşa cum a intrat la mine în cameră... La birou a folosit un curier, probabil pentru că sunt camere peste tot, dar în camera noastră cum a reuşit să între? Darius a zis că o să vorbească cu cineva de la poliţie, un amic de-al lui, care îl va ajuta să caute filmări de la camerele stradale, pentru a-l identifica pe curier, căci colega mea nu ţine minte de la ce firmă era... iar eu voi vorbi la IT, pentru a mi se da filmările... dar nu ştiu dacă vom avea vreun succes. Nu vreau să merg iar la poliţie, iubire, nu va ajuta cu nimic. Ce naibii să fac? Nu mă mai simt în siguranţă nicăieri. ─ Nu ştiu cine dracu e şi cum reuşeşte să treacă neobservat, dar îţi jur că nu îl voi lăsa să se mai apropie de tine, îţi jur. Aici, în casa ta, întotdeauna vei fi în siguranţă. Sper să aibă dreptate... Brusc, privirea i se schimbă, parcă aducându-şi aminte de ceva. Nu întârzie să îmi satisfacă curiozitatea: ─ Pot să ştiu de când şi până când tu şi Darius vă tutuiţi? Privirea sa criminală pur şi simplu mă face să oftez. Grozav! Numai de asta nu aveam chef acum, să mă cert cu el... ─ Dar şi cum vrei să ne vorbim, cu doamna şi domnul? ─ Da!

80

─ Doamne, câteodată pot să jur că nu eşti altceva decât un copil râzgâiat! Dacă îl tutuiesc, asta nu înseamnă că am ceva cu el sau că mă interesează persoana sa. ─ A nu? Păi şi de dimineaţă, ce a fost cu " Hmmm, Dariusss!" ? Ştiu că nu ar trebui să râd, că mai rău îl enervez, dar vocea sa piţigăiată, încercând să mă imite, pur şi simplu m-a dat peste cap... Când reuşesc într-un final să mă opresc din râs, îi observ privirea încruntată. ─ Nu este de râs! Cum crezi că m-am simţit când ţi-am auzit vocea aia sexy pronunţându-i numele? Mă ia în braţe, strângându-mă la pieptul său, adăugând: ─ Vocea aia înnebunitoare ai voie s-o foloseşti doar cu mine, pronunţându-mi numele, în timp ce te duc pe culmile plăcerii şi în timp ce îmi zici că vrei mai mult! Nici nu apuc să îi răspund, căci buzele sale le strivesc pe ale mele cu o sălbăticiune ce nu am mai experimentat-o până acum, una plină de extaz. Îi răspund la sărut, punând în el toată dragostea şi frustrarea ce acest bărbat mi le inspiră. Mă lipeşte de uşă, mângâindu-mi corpul cu mâinile sale mari dar care ştiu să fie şi tandre. Binecunoscutul fior îmi cuprinde iar corpul, făcându-mi picioarele de gelatină. Într-o zi bărbatul ăsta mă va înnebuni de plăcere, sau mai rău: mă va face dependentă de sex, de sexul cu el... Ne oprim, numai în momentul în care necesitatea de aer este vitală. Îmi tremură corpul de dorinţă, iar el... se uită în ochii mei, şi eu în ai lui, văzându-i încărcaţi de dorinţă, nuanţa lor fiind acum mult mai închisă decât ca de obicei. Îşi lipeşte fruntea de a mea, încă respirând sacadat, la fel ca mine. Se uită în ochii mei şi îmi spune: ─ Eşti a mea! Numai a mea. Ştiu că sunt posesiv, dar aşa trebuie. Nimeni nu îţi va mai gusta pielea, nimeni nu te va mai atinge în afară de mine. Sunt al tău şi eşti a mea! ─ Şi ce se va întâmpla când contractul se va termina? Ce se va întâmpla când procesul se va sfârşi şi îţi vei câştiga fiica? Ce se va întâmpla cu noi? Vei mai vrea atunci să mai fiu a ta? Vei rupe contractul şi vei fi al meu, iubindu-mă, nu doar dorindu-mă? Huh? Răspunde la întrebări. Ştiu că am o voce ce sună a disperare, dar nu mă pot abţine. Simt nevoia să ştiu, măcar să am o rază de speranţă că această căsnicie va funcţiona şi că va ajunge să mă iubească, că se va lăsa să mă iubească... Îmi dă drumul din braţele sale şi se întoarce cu spatele la mine, îndreptându-se spre birou. Apucă paharul de whisky şi îl dă peste cap. Nu îmi răspunde, făcându-mă să zbier la el, cerând un răspuns. La rândul său, întorcându-se spre mine, zbiară: ─ Nu ştiu, okey? Nu ştiu! Habar nu am ce se va întâmpla mâine, dar păi peste un an. Tot ce ştiu e că te vreau, te doresc atât de tare, încât doare! Înnebunesc numai la gândul că alt bărbat te-ar putea avea. Nu este de ajuns deocamdată?

81

Nu, nu voi divorţa de tine la terminarea contractului, dacă asta depinde de mine, dar s-ar putea să vrei tu, dacă nu o să fiu în stare... ─ Dacă nu o să fii în stare de ce? Să mă iubeşti? Sunt chiar atât de greu de iubit, Damian? Sunt o persoană atât de îngrozitoare sau o femeie nedemnă de interes, de nu ai putea ajunge să mă iubeşti?îl întreb, în timp ce obrazul meu este invadat de lacrimi. Se uită la mine, observând că plâng şi imediat părerea de rău îi apare pe chip. Se îndreaptă spre mine, dar mă dau un pas mai în spate, îndreptând mâna spre el să se oprească, când văd că nu mă ascultă, zbier la el: ─ Opreşte-te! Dacă te mai apropii de mine, plec! Se pare că de data asta mă ascultă, doar stă şi mă priveşte, nezicând nimic. Profit de acest lucru şi îi zic, printre suspinele de plâns: ─ De data asta, nu vom rezolva această dispută cu sex... Doamne, eşti atât de deconcentrant câteodată... mă zăpăceşti... un minut eşti atât de cald, afectuos, simt că ai început să ţii la mine şi imediat inima mea se umple de speranţă... altă dată eşti rece, afişând acea privire de gheaţă, ce poate îngheţa orice... nu te mai înţeleg, o să ajung să înnebunesc din cauza ta! Ştiu că nu fac bine zbierând, dar nu mă pot abţine, simt nevoia să mă descarc. Inima mea nu mai poate duce atât roller-coaster, ba fericită şi plină de speranţă că mă va iubi, ba la pământ, deprimant de tristă, când îşi pierde orice speranţă de a fi iubită. Ştiu că acum îmi calc în picioare mândria care mi-a mai rămas, dar simt nevoia să dau cărţile pe faţă, aşa că îi zic: ─ Te iubesc, prostule! Zbier cât mă ţin plămânii, iar el cască ochii de şoc. Continui, înainte de a-mi pierde curajul: ─ Nu ştiu când s-a întâmplat, numai Dumnezeu ştie cât m-am chinuit să resping acest sentiment, căci dragostea numai suferinţă mi-a adus până acum...dar s-a întâmplat. De aceea am fost în stare să îţi povestesc trecutul meu, să fiu a ta... pentru că te iubesc, dobitocule şi doare atât de tare să ştiu că tu nu simţi la fel pentru mine, dar mai rău doare perspectiva că poate niciodată nu vei simţi la fel... Las lacrimile să îmi curgă pe obraji, chit că ştiu că mai rău mă umilesc în faţa lui, dar nu mă pot abţine.... E adevărată vorba aceea care spune că femeia când iubeşte se prosteşte... eu acum sunt proasta anului! Continuă să se holbeze la mine, nezicând nimic, acest fapt scoţându-mă mai rău din minţi. ─ Zi ceva, pentru numele lui Dumnezeu! Eu îmi pun sufletul pe tavă în faţa ta şi tu doar stai şi te uiţi la mine? ─ Hmmm, nu ştiu ce să zic... m-ai şocat. Nu am crezut că... ─ Nu ai crezut ce...? Chiar ai avut impresia că m-aş fi culcat cu tine, dacă nu teaş fi iubit? Ştii, femeile nu sunt ca bărbaţii, într-o relaţie sexuală să îşi folosească doar membrul... noi ne folosim şi inimile... da, ştiu mai sunt şi puţine

82

femei care îşi folosesc doar partea de jos, de exemplu curvele tale, dar eu nu sunt una din ele. Am ajuns din nou la concluzia de la început, că ai nevoie de una din ele, aşa aţi fi pe aceeaşi lungime de undă. ─ Nu e corect... Nu apucă să continue, căci îl întrerup: ─ Ştiu, nu e corect să te forţez, doar e adevărată vorba aia, dragostea cu forţa nu se poate... aşa că nu voi insista şi nu mă voi mai umili... nu ştiu dacă vei ajunge să mă iubeşti sau nu, dar nu mai pot risca... chiar am crezut că pot încerca, dar ezitarea ta de mai devreme.... deja m-ai rănit, aşa că nu mai pot continua aşa... Vom reveni ca la început, doar de faţadă. Nu te pot lăsa să îmi rupi inima, nu cred că mi-aş mai reveni. O femeie trebuie să ştie când a pierdut şi să se lase bătută cu graţie... Vom rămâne prieteni, căci nu ne putem război mereu, timp de un an, dar doar atât... ─ Nu! ─ Ba da, şi dacă vei insista, mă voi muta în altă cameră şi după aceea tu vei fi cel care va trebui să dea explicaţii familiei tale de ce dormim separat, din moment ce suntem recent căsătoriţi. Dau să plec dar braţele sale mă înlănţuie pe la spate, ţinându-mă strâns. Mă zbat, pentru a mă elibera, dar nu pot, este mai puternic ca mine. Când îi aud vocea tremurândă, mă opresc din zbătut şi îl ascult. ─ Ce ţi-am zis mai devreme că şi dacă vrei să plec, tot nu o voi face, este adevărat. Nu te las să pleci, nu te las să mă scoţi aşa uşor din viaţa şi patul tău. Ştiu, te doare că nu îţi pot zice ce vrei, dar în ziua în care o voi spune, vreau să o şi simt. Nu vreau să fiu unul din ticăloşii care ţi-au zis că te iubesc, deşi nu era adevărat. Da, ţin la tine, fraiero, altfel nu eram cu tine, altfel nu mă complicam culcându-mă cu tine, când puteam să mă duc la alta. Aşa a fost înţelegerea între noi la început, nu? Că vom avea vieţi separate, fiecare cu aventurile sale şi atât. De ce crezi că nu m-am ţinut de cuvânt? Pentru că m-ai afectat! Nicio femeie nu a reuşit de când mi-a murit prima soţie, să treacă de zidurile acestea ce mi le-am construit în jurul meu. Nu, nu te iubesc... încă... dar ţin la tine şi te doresc cum nu am mai dorit nicio femeie în viaţa mea, şi să fiu eu al dracu de o să te las să te îndepărtezi de mine. Doar un lucru vreau să te rog: te rog mai rezistă. Nu da cu şutul la ce am putea avea. Lasă-mă, dă-mi timp să ajung să te iubesc aşa cum meriţi. La final, îi simt vocea slăbind, semn că se chinuie să se abţină a nu ceda... oare să nu plângă? Eu nu sunt atât de puternică, căci nu pot opri lacrimile răzleţe să îmi curgă pe obraz. Cât de mult aş vrea să fie adevărat, să poată ajunge să mă iubească... Pe de o parte, îi admir francheţea, faptul că a fost cinstit şi nu m-a minţit... când a văzut că eram hotărâtă să revenim ca înainte, putea să mă mintă, să îmi spună că a început să simtă ceva pentru mine, în schimb a fost sincer cu mine, asta trebuie să apreciez. Dar oare mai pot rezista? Inima mea îşi mai poate asuma riscul de a fi rănită şi dezamăgită?

83

" Offf, nu te mai minţi singură. Nici de ai vrea, nu ai putea să îl laşi. Ştii că ai nevoie de el ca de aer, aşa că vei fi capabilă să rezişti, doar ştiind că există posibilitatea să ajungă să îţi dea inima sa." Frumos, iar s-a gândit conştiinţa mea să îşi facă apariţia tocmai în cel mai nepotrivit moment, deşi trebuie să recunosc că are dreptate... m-aş omorî singură. Mă întorc cu faţa spre el, de-abia acum realizând că de când m-a cuprins în braţe, nu m-am mişcat niciun milimetru, de asemenea nici el. Mă uit în ochii săi, ce acum sunt încărcaţi de teamă şi realizez că dacă chiar nu ţinea la mine şi nu îi păsa deloc de mine, acea teamă, frică nu ar fi tronat în ochii săi. Încet încet, inima începe să îmi bată mai tare, cuprizându-se de speranţa că poate va ajunge să mă iubească. Înainte de a-i da acceptul, de a-i spune că sunt dispusă să mai aştept, îi zic: ─ Jură-mi că dacă la sfârşitul contractului, nu ai ajuns să mă iubeşti, că îmi vei da drumul. Să fim serioşi, dacă într-un an de zile nu vei ajunge să mă iubeşti, degeaba am mai încerca după. Jură-mi! Voi ieşi din viaţa ta, vom divorţa, desigur ne vom mai vedea căci nu renunţ la Miruna pentru nimic în lume, dar nu va mai fi nimic între noi, fiecare îşi va vedea de viaţă. Jură-mi! Îl văd că se gândeşte intens la ce l-am pus să jure, şi într-un final, îmi zice: ─ Okey, îţi jur! Te voi lăsa să pleci... dacă nu voi ajunge să te iubesc. Jură-mi că până atunci, vei fi a mea şi numai a mea! Zâmbesc şi îi spun: ─ Jur, atâta timp cât şi tu vei fi doar al meu şi numai al meu. Dă din cap în semn de accept, zâmbind cu gura până la urechi. Ne pecetluim noua înţelegere cu un sărut plin de pasiune, sălbatic, dar dulce în acelaşi timp. Tot ce îşi poate dori o femeie...

84

Capitolul 15 - Călătoria A trecut deja o lună de la cearta cu Damian, de la ziua când i-am promis că voi aştepta şi că voi fi a lui şi numai a lui...cum altfel s-ar putea? Nici de aş vrea nu aş putea să fiu cu altcineva, îmi iubesc prea mult soţul. Nu pot spune că în această lună totul a fost roz, nu... acel monstru continuă să îmi trimită flori zilnic, acompaniate de poze cu mine, din fiecare zi... asta denotând că mă urmăreşte zilnic. Nici nu vă puteţi imagina teroarea ce o simt de fiecare dată când ies din casă, pentru a merge la birou sau la cumpărături...da, soţul meu l-a pus pe Darius să mă protejeze, de atunci mi-a mai angajat încă un bodyguard, pentru a-i fi partener, dar degeaba, tot nu mă simt în siguranţă. Numai gândul că este nevoie doar de o clipă de neatenţie şi acel monstru va pune mâna pe mine... mă îngrozeşte... Am ajuns să am iar coşmaruri, acele coşmaruri ce le-am avut la început, după tot ce mi s-a întâmplat... Izabela a aflat tot, desigur de la soţul meu, căci eu nu i-aş fi spus, nu voiam să o văd îngrijorată şi stresată din cauza mea. Aceasta îmi tot zice că este timpul să merg iar la un psiholog, că nu pot lăsa ca acel nenorocit să îmi distrugă viaţa... am refuzat desigur. De ce? Păi ea nu ştie că acum am ceva ce înainte nu am avut: am un soţ... un soţ ce îl iubesc din toată inima şi care ştiu că orice-ar fi, va

85

fi lângă mine şi mă va proteja... Când sunt în braţele lui, mă simt atât de protejată, încât îmi este extrem de greu zilnic să plec de lângă el pentru a munci... Procesul a început într-un final... pe de o parte am emoţii mari, nu vreau ca Miruna să plece de lângă noi, dacă am pierde procesul, am fi terminaţi cu toţii. Pe de altă parte, datorită acestei situaţii, mi-am mai luat gândul de la problema mea. Am avut prima înfăţişare după depunerea dosarului la Judecătorie...În acea zi iam cunoscut pe foştii socri ai soţului meu şi pot spune cu mâna pe inimă că nu a fost o întâlnire amicală. Da, bunicul Mirunei pare a fi un om bun, privirea sa blândă când îşi privea nepoţica şi cea de părere de rău când îl privea pe Damian, denotă acest fapt...dar bunica... pot spune că nu am avut niciodată şansa să întâlnesc o femeie atât de acră şi plină de ură ca ea... Are în privirea sa o ură atât de mare când îl priveşte pe Damian, încât instantaneu mi s-a făcut pielea de găină. Pentru ce? Nici acum nu ştiu sigur... poate pentru faptul că îl consideră vinovat pentru moartea fiicei sale... dar să fim serioşi, nimeni nu este vinovat, aşa a vrut Dumnezeu. Din câte mi-a povestit cumnata mea, mama Mirunei a ştiut riscul la care se expunea continuând cu sarcina, şi-a dorit-o atât de mult pe Miruna, şi a iubit-o din clipa în care a aflat că este însărcinată, încât şi-a riscat viaţa pentru a o aduce pe lume... Deci, cu ce este vinovat Damian? Din câte am înţeles, el a fost prins între ciocan şi nicovală, îşi dorea copilul, dar de asemenea era îngrozit de perspectiva de a-şi pierde soţia, de aceea a tot încercat la început să o convingă să facă avort, deşi cum am mai zis, îşi dorea foarte mult copilul... După părerea mea, şi el este victima acestei sorţi atât de nenorocite... amândoi au fost. De aceea chiar nu înţeleg de ce îl urăşte atât de mult... Pe de altă parte, prima întrevedere de la tribunal a decurs bine, avocatul adăugând la dosar şi certificatul nostru de căsătorie. A pledat faptul că Miruna mă iubeşte, că mă consideră mama sa, că de când Damian m-a luat de soţie, este un om schimbat, renunţând la viaţa sa promiscuă de dinainte... Se pare că Judecătorul a fost mulţumit de cele relatate, conform avocatului. Să sperăm că va fi bine şi Miruna va rămâne alături de tatăl ei... Nemaivând nicio înfăţişare la tribunal timp de o lună, soţul meu a avut o idee extrem de bună: să plecăm într-o vacanţă, toţi patru: el, eu, Miruna şi cumnata mea. La început am fost ezitantă, nu credeam că este o idee atât de bună, mai ales în situaţia mea, dar când mi-a zis că echipa de securitate va veni cu noi, încetul cu încetul ideea sa a început să îmi placă. Aproape o lună de zile în vacanţă, uitând de probleme, fiind doar noi... Am fost şi mai încântată când am aflat unde anume vom merge: la ferma sa de cai din Râşnov! Am sărit în sus de fericire când am auzit, exact ca un copil eram de fericită şi încântată. Soţul meu mă privea jucăuş, în ochii săi tronând acea luminiţă de încântare, ce i-o provoacă de obicei Miruna, când este fericită de un lucru ce tatăl său i-l dă... acea privire a sa m-a topit, mai ales că era încărcată de

86

dorinţă dar şi...nici nu pot descrie... dragoste nu, dar ceva apropiat ei... Nici nu mai trebuie să vă zic ce a urmat, nu? Offf, cât îl pot iubi... Mă întrerup din memorarea evenimentelor din ultima lună, când iubitul meu soţ iese din baie... fiind acoperit doar de un prosop. Hmmm, ador această imagine. Se îndreaptă spre mine, zâmbind jucăuş şi ghicindu-i intenţiile, fac câţiva paşi în spate, zicându-i: ─ O nu! Stai pe loc. Ştiu ce gânduri ai în acel cap păcătos al tău şi nu îţi va merge de data asta! Eu sunt deja gata, îmbrăcată, machiată şi trebuie să ne grăbim! Nu avem timp! Începe să râdă, în timp ce mă mănâncă din priviri şi îmi zice: ─ Scumpa mea soţie, pentru a-mi face de cap cu tine, întotdeauna voi găsi timp! Putem să ne lăsăm aşteptaţi. Am un lucru mai bun de făcut: acela de a-mi devora soţia, de a-i gusta acea piele dulce a ei ce mă înnebuneşte. Încep să alerg prin cameră, în momentul în care se repede spre mine. Râd, în timp ce încerc să fug de el. Această fugă nu durează mult, căci în momentul în care am încercat să mă ascund în baie, Damian m-a prins. A zâmbit victorios şi m-a luat în braţe, punându-mă pe umărul său, exact cum pui un sac de cartofi. Nici nu ştiu ce să fac, să râd de situaţie, sau să încep să ţip. Până la urmă, aleg să ţip, zicându-i să mă lase jos. Scumpul meu soţ îmi răspunde: ─ Dar chiar asta am de gând să fac, soţioara mea, să te las jos.... în pat. Cum termină de vorbit, mă aruncă în pat, imediat aruncându-se şi el asupra mea. Nici nu apuc să mă zbat, căci gura sa o atacă flămând pe a mea. Brusc, rezistenţa mea dispare, trezindu-mă că îi răspund la sărut cu o ardoare ce şi acum reuşeşte să mă surprindă. Oare va veni ziua în care voi reuşi să îi rezist? Nu cred. Ne întrerupem sărutul din cauza lipsei de aer, şi imediat profit de ocazie şi îi înlătur tricoul ce stă în calea mea. Încep să îl mângâi flămând, fiecare părticică a abdomenului său ce mă înnebuneşte. Suspină de plăcere, iar în momentul în care încep să îl zgârii cu unghiile ce expre le-am lăsat să crească tocmai pentru acest scop, mârâie de plăcere, după aceea aruncându-se iar asupra buzelor mele. Începe să îmi mângâie tot corpul, scoţând gemete de plăcere de la mine. Imediat, zboară bluza de pe mine, imediat acompaniată de sutien. Coboară cu săruturile pe gât, muşcând, după care alintând cu limba. Imediat trupul îmi este cuprins de binecunoscuţii fiori. Încep să gem de plăcere, în momentul în care gura sa îmi cuprinde unul din sfârcuri, iar cealaltă mână a sa masându-mi delicat celălalt sân. Îmi muşc buza inferioară, numai pentru a nu începe să urlu de plăcere. Într-o zi, acest bărbat mă va înnebuni de plăcere. Tocmai când soţul meu se pregătea să coboare cu săruturile în zona mea umedă şi fierbinte, iar eu suspinând în anticipare de plăcere, suntem întrerupţi de cineva ce bate în uşă. Eu suspin resemnată, ştiind deja că nu vom ajunge mai departe de data asta, iar soţul meu începe să înjure de nervi, făcându-mă să râd. Auzim vocea cumnatei mele, zicându-ne:

87

─ Aţi face bine să vă mişcaţi fundurile din pat şi să vă pregătiţi, deja nu mai avem răbdare. Puteţi lăsa hormonii să mai aştepte până o să ajungem la fermă! Dacă în jumătate de oră nu sunteţi gata, o pun pe Miruna să vină după voi şi ştiţi că ea nu bate la uşă! Soţul meu începe să înjure şi mai rău, iar eu râd, în timp ce mă chinui să mă îmbrac. Hmmm, cumnata mea are minte diavolică, nu glumă. Se pare că ştie cu ce să ne ameninţe. ─ Asta e, iubire, bafta ta! Cred că trebuie să te duci să îţi faci un duş rece, îi zic, arătându-i cu mâna spre "prietenul" său deja "treaz". Se încruntă, aruncându-mi o privire criminală, după aceea fugând spre baie. Eu nu mă pot abţine din râs... m-am obişnuit deja să fim mai mereu întrerupţi, dar se pare că soţul meu, nu. Mă duc spre oglindă, pentru a-mi retuşa machiajul. Bine măcar că pentru bagaje nu mai trebuie să îmi fac griji, acestea aflându-se deja în maşini. Acum, fiind aproape gata, trebuie doar să îmi fac griji pentru soţul meu, iar dacă continui să stau în cameră, nu cred că va fi gata la timp. Îi las hainele pe care le va purta pe pat şi cobor în living. Miruna, când mă vede, îmi sare în braţe, fericită că sunt gata şi vom pleca în curând. Încântarea din ochii săi îmi topeşte inima... fericirea sa că toată vacanţa de vară o va sta la fermă este evidentă şi atât de molipsitoare, încât încep să râd împreună cu ea. Ador să o văd fericită, am ajuns să iubesc atât de mult această mică fiinţă, încât mă mir cum de nu mi-a bubuit inima din piept până acum. O strâng mai bine în braţe şi o pup. Nu ştiu ce m-aş face dacă aş pierde-o, aş muri. O iubesc ca şi cum ar fi a mea, ca şi cum eu i-aş fi dat naştere. Îi ascult încântarea din glas, când îmi povesteşte despre fermă, despre cai, despre faptul că nu a mai fost acolo de când era mică şi că abia aşteaptă să ajungă. Încep să râd din cauza afirmaţiilor sale, dar mă opresc, când soţul meu ne cuprinde cu braţele sale puternice, sărutându-ne pe frunte. Mă chinui să nu las lacrimile să îmi curgă din ochi... acest sentiment de apartenenţă, pur şi simplu mă topeşte. Oricine ne-ar vedea, ar zice că suntem o adevărată familie, şi într-un fel aşa este, singurul lucru ce lipseşte din această ecuaţie este... dragostea soţului meu pentru mine... dar sper că va veni, cu timpul... Îi zâmbesc, având inima plină de speranţă. Îmi zâmbeşte la rându-i, după aceea depunându-mi un mic sărut pe buze, făcându-mi cu ochiul. Ştiu ce a vrut să îmi transmită... că atunci când vom ajunge la fermă, nu mai am scăpare... Off, cine i-o fi zis că vreau să scap? Abia aştept! Cu acest gând, îi zâmbesc cu gura până la urechi, acesta ghicind ce am în cap şi începe să râdă. Cu chiu cu vai, îmi iau privirea din ochii săi, în momentul în care cumnata mea ne zice să pornim odată, că nu mai are răbdare nici ea, nici Miruna. Mi-am luat geanta şi am ieşit din casă, nerăbdarea cuprinzându-mă şi pe mine.

88

A fost unul din visele mele să ajung să văd cai, să fac echitaţie. Soţul meu, fără să ştie şi fără să vrea, mi-a îndeplinit unul din visele mele cele mai dragi. Ştiu că niciodată nu voi uita această vacanţă, mai ales fiind alături de ei, persoanele mele dragi. Păcat că nu a putut fi şi Izabela alături de noi, ar fi fost mult mai frumos, dar din păcate, şeful ei nu i-a aprobat concediul, din lipsă de oameni... Asta e, dar cu altă ocazie o voi aduce şi pe ea. Drumul a durat câteva ore, dar nu m-a deranjat. Mi-am ocupat timpul, admirând peisajul, dându-mi seama ce ţară frumoasă avem, plină de o natură roditoare, ce poate încânta ochii oricărui turist, dar păcat că mare parte din ea nu este aşa de cunoscută. Am făcut multe poze cu telefonul, încântată de panoramă. Oftez de plăcere, când soţul meu îmi şopteşte la ureche că mai avem un pic şi vom ajunge la destinaţie. Încântarea cea mai mare o am când îmi zice: ─ Îmi place să te văd fericită, iubirea mea. Îmi place să ştiu că eşti fericită alături de mine şi că nu îţi mai dau motive să plângi. Îţi jur că voi face tot ce îmi stă în puteri pentru a fi fericită şi pentru a nu regreta că te-ai căsătorit cu mine. Zâmbesc, inima umplându-mi-se de fericire la auzul vorbelor sale. Chiar sunt fericită şi ştiu că sunt foarte norocoasă, fiind soţia sa. Îl iubesc atât de mult, încât pur şi simplu nu ştiu unde încape atâta dragoste. ─ Sunt fericită, dragostea mea, nici să nu te îndoieşti de asta. Nu am regretat şi nici nu voi regreta vreodată că sunt soţia ta. Nu ai idee cât de fericită mă faci. Îl sărut, şi adaug în mintea mea : " Nu ai idee cât de mult te pot iubi, te iubesc atât de tare, încât câteodată doare". Nu am curajul să îi zic cu voce tare tot ce simt pentru el, dar încerc să îi arăt prin acest sărut. Un sărut plin de dragoste, dragostea mea pentru el, ce nu ştiu dacă vreodată se va risipi. Îmi răspunde la sărut flămând, posesiv, exact cum îmi place. Geme de plăcere în gura mea, eu oftând de fericire. Suntem întrerupţi de cumnata mea, când îşi drege glasul şi zice: ─ Aţi face bine să vă mai opriţi, nu de alta, dar chiar nu am chef să văd filme porno. Începem să râdem, de data asta nemaifiind nervoşi de întrerupere. Suntem pur şi simplu... plini de pace sufletească, lăsând liniştea ce de atâta vreme ne lipsea, să ne cuprindă. Această perioadă petrecută aici ne va ajuta să uităm de problemele de zi cu zi, să ne gândim mai mult la fericirea noastră. Ajungem într-un final la destinaţie, Miruna şi Alma sărind din maşină imediat ce s-a oprit. Soţul meu, zâmbindu-mi încântat, îmi oferă mâna pentru a mă ajuta să cobor. Hmmm, parcă deja ar şti cât de mult îmi va place, dar nu are cum, căci niciodată nu i-am spus că această călătorie îmi va îndeplini unul din vise... doar nu e vrăjitor, ce naibii! Îi accept mâna, fericită că în sfârşit voi vedea acest loc ce mi-a fost descris cu atâta dragoste.

89

Imediat cum cobor din maşină, îmi îndrept privirea spre casa din faţa mea şi rămân cu gura căscată. Casă este puţin spus, este de fapt o vilă enormă! O combinaţie între o vilă şi o fermă. Nici nu vreau să îmi imaginez cum o fi în interior, din moment ce exteriorul m-a lăsat cu gura căscată. Îmi aud soţul râzând şi mă întorc cu privirea spre el, întrebându-l: ─ Ce ţi se pare aşa amuzant? ─ Tu iubire, tu eşti cea amuzantă. Nici nu mai trebuie să te întreb dacă îţi place, căci gura ta căscată mi-a dat răspunsul. Mă încrunt la el, după care, de data asta neavând o replică, pur şi simplu scot limba la el, exact ca un copil mic. Începe să râdă mai tare, dar după aceea se opreşte brusc, fixându-mă cu privirea. Profitând de faptul că Alma şi Miruna sunt pe scările casei, cu spatele la noi discutând, mă ia în braţe, şoptindu-mi la ureche: ─ Off, iubire, ce ador eu limba aceea a ta! Numai când îmi imaginez ce ai putea să îmi faci cu ea, mă întăresc. Hmmm, vocea sa atât de sexy, pronunţând acele cuvinte... pur şi simplu nu este indicat pentru sănătatea mea mintală. Deja m-am udat, din cauza a ce m-a făcut să îmi imaginez vorbele sale. Îmi dreg glasul şi îi zic: ─ Dacă mă mai întărâţi mult, diseară s-ar putea ca limba mea să intre în vacanţă şi să nu mai facă nimic. Se încruntă la mine, exact ca un copilaş ce nu obţine ce vrea. Desigur că nu se poate abţine şi îmi zice: ─ Mai vedem noi, iubito! Pe cât punem la pariu că în seara asta vei fi a mea, şi în toate poziţiile ce mintea mea murdară le poate găsi? O să ţi-o trag, iubire, în moduri în care nici nu ţi le poţi imagina! Cum îşi termină discursul, îmi zâmbeşte, folosind acel zâmbet pervers al lui, ce mă dă pe spate. Deja ştiu că sunt pierdută, dacă numai cu ajutorul acestor vorbe a reuşit să mă excite, nu ştiu cum voi rezista la noapte. În ciuda acestui fapt, totuşi nu mă pot abţine şi îi zic: ─ Mai vedem noi, iubire! Nu apucă să îmi mai răspundă nimic, căci este întrerupt de Alma: ─ Cumnată, hai mai repede, ai zis că eşti curioasă să vezi proprietatea. Lasă-l pe fratele meu, veţi avea destul timp diseară să discutaţi. Zâmbesc, propunerea ei încântându-mă. Soţul meu o ia înainte, iar eu în urma sa. Tocmai când mai aveam un pic şi ajungeam la scări, mă opresc din drum, avertizată fiind de nişte zbierete. Mă uit în stânga mea, spre locul de unde se aud şi văd venind spre mine, cu repeziciune...un cal. Unul enorm şi negru! Îl aud pe soţul meu zbierând spre mine să mă dau la o parte, dar pur şi simplu nu mă pot mişca, sunt îngheţată. Privirea mea este blocată pe acest animal superb, vizibil nervos.

90

Tot ce mai pot gândi este că dacă acest cal nu mă va călca în picioare, înseamnă că atunci chiar voi avea o vacanţă de neuitat!

Capitolul 16 – Fulger

Sunt pur şi simplu încremenită, vreau să mă mişc, gândesc acest lucru, dar corpul nu vrea să mă asculte, doar stau şi privesc, aşteptând inevitabilul. Totul s-a întâmplat atât de repede, căci nici de nu aş fi fost blocată, tot nu aş fi avut timp să reacţionez, nici Damian nu a reuşit să ajungă la mine înainte de a mă trezi cu acest cal uriaş în faţa mea, sărind şi tot lovind pământul cu acele copite ale sale, fiind vizibil nervos, sau...speriat? Când soţul meu mai avea un pic şi ajungea la mine, pentru a mă da la o parte din calea calului, este oprit de un bărbat şi aud zicându-i: ─ Nu te apropia, dacă o faci, atunci chiar că va fi rănită. Îl văd cum se uită la mine şi cântăreşte ce i-a zis acel străin. Ştiu că nu vrea să o facă, vrea să vină lângă mine, dar acel bărbat are dreptate, dacă se apropie, mai rău o să facă şi atunci chiar că acest superb cal îmi va aplica cu plăcere o copită direct în cap. Îi fac semn soţului meu să stea pe loc şi mă întorc cu privirea spre acest superb animal.

91

Decid să înghit în sec şi să mă calmez, mai rău fac fiindu-mi frică, se ştie că orice animal simte frica noastră, dar păi un cal, ce se zice că sunt cele mai inteligente animale... Încep să vorbesc cu el, pentru a-l calma, sper doar să funcţioneze. Îl întreb pe acel bărbat cum se numeşte şi îmi zice că este numit Fulger...hmmm, un fulger negru şi pur şi simplu magnific, un exemplar extraordinar, se vede că are gene nobile, nu este un cal ca oricare... Acesta continuă să lovească pământul cu, copitele sale, dar când îşi aude numele pronunţat, se opreşte. Tocmai când credeam că s-a potolit şi am scăpat, devine iar agitat şi sare în sus, rămânând în două picioare. A fost cât pe-aci să zbier, dar m-am oprit la timp. Numai asta mi-ar mai fi trebuit, atunci chiar l-aş fi speriat mai rău şi m-ar fi călcat în picioare. Noroc că nu este foarte aproape de mine, altfel acum aş fi fost făcută afiş. Revine la poziţia sa iniţială, nările sale fornăind din cauza nervilor. Încerc să mă apropii, când îl aud pe Damian încercând să îmi zică ceva, dar este oprit la timp, individul de mai devreme spunându-i să facă linişte. Mă apropii încet, încercând să nu fac mişcări prea bruşte, în acelaşi timp vorbind cu el. ─ Şşşşt, Fulger, nu o să îţi fac rău, jur. Lasă-mă să mă apropii, vreau să te mângâi, nu te voi lovi. Stă şi mă ascultă, ca şi cum ar înţelege ce îi zic. Mă uit în ochii săi şi ce văd mă face să vreau să plâng: suferinţă, dar mai mult văd frică. Dumnezeule mare, ce i s-o fi întâmplat, de este într-un asemenea hal? Cine naibii ar putea să rănească un asemenea suflet? Nu cred că Damian ar accepta sau ar ordona ca animalele sale să fie tratate aşa şi nici nu cred că ar angaja oameni de joasă speţă. Deci, cine i-a făcut atâta rău acestui cal superb, din moment ce nu are încredere în oameni? Tocmai când mai aveam câţiva paşi şi ajungeam lângă el, s-a dat câţiva paşi mai în spate. Nu a mai fost agitat, nu a mai lovit cu picioarele, ci pur şi simplu, temător s-a îndepărtat de mine. Vorbesc cu el, încercând să îl calmez, în acelaşi timp, avansând încet spre el, nefăcând mişcări bruşte. Întind mâna spre el, vorbindu-i cât de calm pot. Mâna mea este întinsă cu palma în sus, pentru a-şi da seama că nu vreau să îl lovesc. Sper să meargă, vreau tare mult să mă accepte şi să îl pot mângâia. Văd cum se uită la mâna mea şi pe urmă la mine. Îi văd ezitarea din ochi, dar cel puţin am făcut un mic progres, nu se mai îndepărtează de mine. ─ Hai, te rog, Fulger, vino la mine. Lasă-mă să te mângâi, promit că nu te voi răni,îi zic cu cel mai blând glas al meu. Nu se mai mişcă, pur şi simplu stă, îşi ciuleşte urechile şi se uită la mine. Eu mă rog în gând să mă accepte. Rămân uimită când, brusc, face un pas spre mine. Încerc să nu mă mişc, să nu îl sperii tocmai acum, când face primul pas în întâmpinarea mea...

92

Mai face încă un pas, dar iar se opreşte, încă nu are încredere completă în mine. Îi zâmbesc, şi continui să vorbesc cu el, ca şi cum i-aş vorbi unui copil. Mă ascultă atât de atent, de parcă am impresia că mă înţelege şi că în orice moment ar putea să îmi răspundă. A făcut şi ultimul pas, acum ajungând în faţa mea, mirosindu-mi mâna. Nu mă mişc, aştept să văd ce face, nu vreau să îl sperii. Îmi miroase mâna, pe urmă ridică capul şi se uită la mine... după aceea, brusc, se apropie şi mai mult de mine, parcă zicându-mi că acum am permisiunea de a-l mângâia. În mod reticent, îndrept mâna spre el, cu mişcări încete... îi ating coama catifelată, acesta începând să necheze, se pare că îi place să fie mângâiat. Banditul. Este pur şi simplu superb, de aproape pare şi mai magnific, lucind, un negru atât de intens că aproape mă orbeşte. Îl mângâi pe cap, scoţând încă un nechezat de la el. Încep să râd când îmi dau seama că îi place să fie răsfăţat, şi în mod surprinzător, nu mă miră că soţul meu este cel care îl deţine... acum mi-am dat seama că este adevărată acea vorbă, că animalul seamănă cu stăpânul... în acest caz, chiar s-au nimerit, amândoi temători dar în acelaşi timp, plăcându-le să fie răsfăţaţi. Râd mai tare, din cauza acestei comparaţii, dar se pare că lui Fulger îi place, căci îşi ciuleşte urechile, şi se apropie mai mult de mine, împingându-şi capul în mâna mea, îndemnându-mă să îl mângâi în continuare. Zâmbesc şi fac exact cum vrea, cred că merită. Un animal atât de frumos şi pur, să fi fost atât de chinuit... de aş da de nenorocitul care l-a deţinut, cred că l-aş călca în picioare, doar ca să simtă cum e. Nu înţeleg cum unele persoane, pot avea un suflet atât de abject, încât să rănească aceste fiinţe inocente, ce au un suflet mai mare ca al nostru şi pur şi simplu nu au capacitatea de a se apăra... pur şi simplu nu voi înţelege niciodată. Îl mângâi şi zâmbesc la el. Se pare că şi el mă place aşa cum îl plac şi eu... poate vi se va părea o nebunie, dar ne înţelegem reciproc. Nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica, ci doar de o privire. Din momentul în care l-am privit, alergând spre mine, mi-am dat seama că s-a creat o conexiune între noi, suflete gemene suferind la fel... ştiu, probabil credeţi că sunt nebună... dar pentru a doua oară, pot spune că m-am îndrăgostit la prima vedere... prima oară a fost soţul meu, acum acest magnific cal... se pare că vom fi prieteni buni, o să vorbesc cu Damian şi o să-i spun că numai pe Fulger îl voi călări. Damian POV: Când am coborât din maşină, niciodată nu mi-aş fi imaginat că se va întâmpla aşa ceva, că voi asista la o asemenea scenă ce pur şi simplu m-a uimit. Când l-am văzut pe Fulger alergând spre soţia mea, pur şi simplu am fost îngrozit. Numai gândul că aş fi pierdut-o şi pe ea.... ştiu că dacă aşa ceva s-ar întâmpla, aş fi pur şi simplu distrus. Nu ştiu dacă o iubesc, sunt aşa confuz, mai

93

ales că nu am mai simţit de mult acest sentiment, încât şi chiar de aş iubi-o, nu cred că mi-aş da seama, a devenit un sentiment atât de străin pentru mine... Încerc să mă duc spre ea, pentru a o îndepărta din calea lui Tunet, când sunt oprit de Alexandru, ce mă ţine pe loc, zicându-mi: ─ Nu te apropia, dacă o faci, atunci chiar că va fi rănită. Cântăresc vorbele sale şi realizez că are dreptate, dacă m-aş apropia mai mult, laş speria şi atunci chiar ar răni-o şi nu pot accepta aşa ceva. O văd pe Ana făcându-mi semn să stau pe loc şi o ascult. Nici acum nu îmi vine să cred ce soţie curajoasă am... de aş fi fost femeie şi aş fi trecut prin ce a trecut ea şi încă trece, cred că aş fi fost distrus, în schimb ea nu se dă bătută. Chiar nu înţeleg cum de mai are puterea să zâmbească, să râdă ca un copil, încântată de orice flecuşteţ. Nu ştiu de unde mai are puterea să împartă atâta dragoste în jurul ei... Sunt conştient că şi eu am rănit-o, am făcut-o să plângă, dar totuşi nu a renunţat la mine, ci continuă să mă iubească. Sunt la fel de uimit ca în ziua când a recunoscut că mă iubeşte. Nu de faptul în sine, căci ştiu că sunt un bărbat frumos, ce orice femeie ar vrea să mă aibă ( scuzaţi-mi modestia) , ci de faptul că o femeie ca ea a reuşit să vadă dincolo de masca ce o afişez mereu în public, a reuşit să îmi vadă sufletul rănit şi totuşi nu m-a abandonat. Mă uit acum la ea, atât de superbă, chiar şi când frica îşi face loc în inima ei. Este atât de curajoasă, deşi este îngrozită, continuă să se apropie de Fulger, pentru a-l alina. Ce femeie ar face aşa ceva? Trebuie să recunosc că sunt un bărbat norocos... Din această cauză, mi-e groază de ziua când o voi da în bară şi mă va părăsi... sincer, nu ştiu cum aş reacţiona dacă acea zi ar veni... Trebuie neapărat să îmi lămuresc sentimentele, înainte de a o pierde definitiv. Sunt atât de atent la gesturile sale şi ale lui Tunet, încât cu chiu cu vai l-am auzit pe Alex vorbindu-mi: ─ Trebuie să recunosc că pentru prima dată în viaţa ta, de data asta ai avut gusturi bune, frăţioare. E frumoasă şi se vede că este şi deşteaptă, nu e una din curvele alea ale tale... Deşi cred că este groaznic că te-a prins în lesă... Încep să zâmbesc când îi aud vorbele şi îi replic, în acelaşi timp, uitându-mă la frumoasa mea soţie: ─ Uită-te la ea, Alex. Ţi se pare cumva că aş regreta faptul că m-am lăsat prins în lanţ? În niciun caz. Pot spune că eu sunt cel care i-am propus să mă ţină în lanţ şi nu regret. Am parte de o soţie frumoasă, a dracu de sexy şi deşteaptă. Niciodată nu am dorit în asemenea hal o femeie cum o doresc pe ea. Este de ajuns să îmi zâmbească, că deja mă întăresc şi vreau s-o duc în pat. Numai gândul că un bărbat o priveşte, mă înnebuneşte, dar păi dacă ar atinge-o... cred că aş fi în stare să comit crimă... Oftez, continuând: ─ Of, frate... am pus-o, şi nu în sensul bun. Mă iubeşte, iar eu, ca un prost, nu îi pot răspunde la sentimente. Nu ştiu ce este în neregulă cu mine, chiar sunt foarte confuz, nici eu nu ştiu ce naibii mai simt.

94

─ Prietene, câteodată eşti atât de prost încât mă uimeşti. Nici nu ştiu cum naibii ai reuşit să strângi o asemenea avere, din moment ce esti prost de pici. Mă uit urât la el, pregătindu-mă să îi trag un pumn în moaca sa afurisită, dar mă abţin când continuă cu tirada sa: ─ Cum poţi să zici aşa ceva? De fapt, întrebarea este: cât ai de gând să te mai minţi singur? Măi omule, este de ajuns ca cineva să îţi vadă mutra ce o ai acum în timp ce te uiţi la ea, ca să îşi dea seama că ţi-ai pierdut capul... de fapt inima. O iubeşti, prostule. De aceea nu ai mai dorit o femeie ca pe ea... Îţi spun din proprie experienţă, când ajungi să iubeşti o femeie, de asemenea ajungi să o doreşti şi mai mult, să te miri şi tu de dorinţa ce o simţi pentru ea, de foamea ce ţi-o inspiră... de aceea este cum ai zis tu mai devreme, că este de ajuns să îţi zâmbescă, că ţi s-a şi sculat. Chiar atât de idiot eşti de nu vezi semnele? Câteodată, chiar mă ruşinez cu tine... Mă întorc cu privirea la el, încruntat, pregătit să îmi bag ceva în gura aia lui mare, dar iar mă opresc, când mă întrerupe, făcându-mi semn să mă uit spre soţia mea. Fac exact acest lucru şi rămân cu gura căscată când văd că Fulger îi mănâncă din palme, şi la propriu şi la figurat. Când naibii s-a întâmplat acest lucru? Doar câteva secunde mi-am luat privirea de la ea... de fapt ce mă mai miră? Câteodată pot să jur că m-am însurat cu o vrăjitoare, una ce mi-a pus o vrajă asupra inimii, altfel nu îmi pot explica cum de a reuşit să treacă de zidurile ce mi le-am ridicat în jurul inimii, cu ani în urmă... Până şi Fulger, care nu a lăsat absolut niciun om să se apropie de el, în câteva minute, a lăsat-o să se apropie, să îl mângâie. Afurisita mea l-a vrăjit până şi pe Fulger. Chiar că este o vrăjitoare. O văd cum îl mângâie, ochii ei sclipind de încântare şi mândrie... şi dragoste... Nu-mi vine să cred că gândesc aşa ceva, dar am ajuns să fiu gelos pe un afurisit de cal! O văd cum îl mângâie, atât de lent şi cu atenţie... el este captivat de ea, la fel şi ea de el... deja m-am întărit, imaginându-mi că pe mine m-ar mângâia şi răsfăţa aşa... am luat-o razna. Revin la realitate, în momentul în care îl aud pe bunul meu prieten râzând... de mine. Mă întorc cu privirea spre el, întrebându-l: ─ Ce ţi se pare atât de amuzant? ─ Tu, frate. Toată această situaţie. Dacă eşti gelos pe un cal, nici nu vreau să îmi imaginez ce ai face dacă vreun bărbat ar îndrăzni să o atingă. Ţi s-a sculat doar privind-o, şi totuşi continui să te minţi. Revin-o la realitate şi dă-ţi seama că eşti îndrăgostit lulea de ea, frate. Eşti pierdut. Am ajuns să apuc ziua în care frăţiorul meu s-a îndrăgostit lulea. Nici măcar pe ea nu ai iubit-o aşa... Se întrerupe, dându-şi seama ce a zis, dându-şi seama că mă va durea, pronunţându-i numele, dar de data asta realizez că se înşală... nu mai doare. Pot spune cu mâna pe inimă că de data asta, nu mai doare faptul că îmi aduc aminte de fosta soţie... M-a vindecat ea! Oftez, în momentul în care îmi dau seama că bunul meu prieten are dreptate şi eu am fost pur şi simplu orb şi prost. Cum de nu mi-am dat seama până acum?

95

Tot ce simt pentru ea, toată această gelozie ce mă omoară, faptul că am devenit atât de posesiv, ceea ce nu eram înainte, faptul că o doresc până şi în somn, faptul că ador să mă trezesc înaintea ei, doar pentru a o privi dormind... cum de am fost atât de prost? Cum de nu mi-am dat seama până acum? M-am îndrăgostit ca un adolescent! Şi are dreptate Alex: nici pentru răposata mea soţie nu am simţit ce simt pentru Ana. O aud râzând de Fulger, când îşi scutură capul, după ce l-a ciufulit, şi inima pur şi simplu a început să îmi bată atât de tare în piept încât am impresia că în orice moment îmi va exploda. Se întoarce cu faţa spre mine, şi de data asta inima încetează să îmi mai bată, exact ca la un carusel. Mă uit la acei ochi ai săi ce pur şi simplu mă înnebunesc. Cred că ea nici nu realizează ce ochi superbi are, ce de fiecare dată când stă la soare, îşi schimbă culoarea, ba în verde, ba în galben, ca o pisică... sau când se enervează, în acest caz, mai mereu din cauza mea, pur şi simplu încep a străluci, făcând-o să arate şi mai frumoasă decât este... Cum am putut să nu îmi dau seama că acestă femeie mi-a intrat sub piele, că şi-a ocupat locul în inima mea? Cum am putut fi atât de imbecil, încât să nu îmi dau seama că o iubesc cum nu am mai iubit vreodată vreo altă femeie? De fapt, întrebarea crucială este: ce naibii fac acum? Sunt destul de curajos să risc, să îi dezvălui ce simt pentru ea şi să mă risc, în eventualitatea că îmi va frânge inima? Ce naibii ar trebui să fac acum? Un lucru ştiu sigur: nu o pot lăsa... o iubesc!

Capitolul 17 – Mă iubeşte... Unul din angajaţi vine să îl ia pe Fulger de lângă mine, acesta devenind agitat din cauza acestui fapt. Îi fac semn bărbatului să îl lase în pace, şi îmi lipesc fruntea de cea a lui Fulger, închizând ochii şi spunându-i: ─ Şşşt, calmează-te, o să fie bine, ai să vezi. Începând de azi, nimeni nu îţi va mai face rău, îţi jur, aici eşti în siguranţă. Deschid ochii şi mă uit în ai săi şi rămân din nou surprinsă când văd în ei înţelegere. Mă crede, ştie că nu voi permite să fie rănit... Şi acum mă şochează faptul că este de ajuns să mă uit în ochii săi pentru a ne înţelege reciproc... îl mângâi încă o dată şi îi fac semn angajatului că se poate apropia. De data asta, Fulger se îndepărtează de mine, fără a mai protesta. Îl văd pe soţul meu apropiindu-se de mine, şi înainte de a-mi da seama ce vrea să facă, mă cuprinde în braţe şi pune stăpânire pe buzele mele, atât de posesiv şi intens, încât am impresia că voi leşina în braţele sale...

96

Ştiu că a fost speriat de ce s-a întâmplat mai devreme, de fapt, acest sărut este felul lui de a-mi arăta cât de speriat a fost şi cât de fericit este că sunt bine... Hmm, ce pot spune, îmi place acest fel al lui de a comunica. Îl sărut la rândul meu, arătându-i cât de mult îl iubesc, în acelaşi timp mulţumindu-i pentru faptul că a fost speriat pentru mine, asta denotând că ţine la mine şi astfel fiind foarte fericită. Of, de ar putea să mă şi iubească... aş fi cea mai fericită femeie de pe pământ! Asta este tot ce mai am nevoie... de dragostea lui. Ne despărţim buzele, în momentul în care simţim nevoia de aer... rămânând totuşi îmbrăţişaţi. Îmi face atâta bine să mă ştiu în braţele sale, să le simt strânse în mod posesiv în jurul meu... Pot spune că niciodată nu mi-a plăcut un bărbat ce era posesiv, ce voia mereu să mă sufoce, dar am realizat că aceste lucruri mă deranjau tocmai pentru că nu iubeam... acum în niciun caz nu mă deranjează, ci îmi place, îmi face bine... de ce? Pentru că îl iubesc atât de mult pe acest bărbat, încât mă mir cum de inima nu mi-a sărit din piept până acum. Sper ca într-o zi să simtă şi el ce simt şi eu... atunci chiar m-aş simţi completă! ─ M-ai speriat, soţioara mea. Să nu îmi mai faci aşa ceva, totuşi, sunt prea tânăr pentru a muri din cauza unui infarct. ─ Iubire, revino la realitate... nu eşti tânăr! Eşti moş... moşul meu! Încep să râd când îşi afişează acea privire criminală a lui, şi aleg soluţia laşului... fug în casă. Fuga este sănătoasă, ce pot să zic. Îl aud cum aleargă după mine, strigându-mi numele. Ajung într-o cameră, ce pare a fi livingul şi mă opresc când le văd pe Alma şi Miruna. Privirea cumnatei mele îmi face zâmbetul să dispară instant. Se pare că şi ea a fost speriată de ce s-a întâmplat. Probabil de aceea a şi luat-o în casă pe Miruna, pentru a nu se speria şi pitica mea. Înainte de a apuca să îmi cer scuze pentru sperietura care i-am dat-o, mă întrerupe ea, când îşi începe tirada: ─ Nu eşti sănătoasă la cap! În loc să o fi luat la fugă, tu mai rău te apropiai de el! Chiar ai dorinţă sinucigaşă? Nu te gândeşti la copilul ăsta, ce ar simţi dacă ai păţi ceva? La soţul tău, care ar fi distrus să îşi piardă şi a doua soţie? Sau la mine, care mi-aş pierde a doua cumnată? Atât de egoistă eşti? Rămân cu gura căscată şi pur şi simplu nu pot comenta, căci are dreptate. Atunci nu mă gândisem la aşa ceva, la pericol, la faptul că aş fi putut fi rănită... Am fost egoistă şi nu m-am gândit la persoanele dragi mie. Nu îmi rămâne decât să îmi cer scuze şi să sper că îi va trece supărarea. ─ Îmi pare rău, Alma. Recunosc, nu am gândit. Îmi pare sincer rău. Văd cum privirea sa se mai îmblânzeşte, dar tot nu scap de tirada sa: ─ Ştiu că îţi pare rău, că acum realizezi ce ai făcut, dar data viitoare te rog să te gândeşti şi la persoanele ce te iubesc. Dau din cap în semn de accept, pur şi simplu nemaiavând cuvinte. Soţul meu mă cuprinde în braţe pe la spate, eu rezemându-mă de el. Îmi şopteşte la ureche:

97

─ Iart-o că ţi-a vorbit aşa, dar te iubeşte şi a fost speriată. ─ Ştiu, iubire, ştiu... ─ În altă ordine de idei....moş, hmmm? Îţi arăt eu în seara asta cât de moş sunt... o să mă implori să mă opresc, căci nu o să mai poţi de oboseală... atunci o să vedem cine este moş...iubire! Înghit în sec, la auzul ameninţărilor sale şi tot corpul pur şi simplu mi se înmoaie. Doamne, ce îmi face acest bărbat, reuşeşte să mă aprindă doar cu nişte vorbe... nici nu vreau să îmi imaginez ce îmi va face în seara asta şi nu pentru că nu aş vrea, ci pentru faptul că dacă aş şti ce vrea să îmi facă, nu aş mai avea răbdare...Recunosc, este singurul bărbat în faţa căruia sunt slabă... nu cred că va veni vreodată ziua în care să îi pot rezista, să îl refuz. Asta înseamnă dragoste, nu? Să devii slăbiciunea persoanei iubite, acea persoană să devină slăbiciunea ta, dar şi puterea ta... Sunt trezită la realitate, de vocea cumnatei mele: ─ Eu zic să mergem fiecare în camerele noastre pentru a despacheta. Ne răcorim un pic şi pe urmă la ora opt ne întâlnim în living, pentru a lua cina, okey? Aprobăm cu toţii, şi pornim spre camerele noastre. Miruna este cea mai fericită, fiind purtată în braţe de tatăl ei, gâdilând-o şi râzând amândoi... Mereu mi se umple inima de mândrie când văd ce tată bun este Damian... a ţinut locul, aşa cum a putut, şi de mamă şi de tată... şi pot spune cu mâna pe inimă că a crecut bine această comoară de fată. Îl admir atât de mult, pentru faptul că nu a renunţat niciodată la ea, că luptă pentru ea... eu nu am avut parte de aşa ceva, eu nu ştiu ce înseamnă să ai lângă tine un tată, să te simţi protejată, iubită... Îmi şterg lacrimile, înainte de a apuca să mi se prelingă pe obraji, înainte de a apuca soţul meu să le vadă. Îi zic să se ducă cu Miruna în camera ei, pentru a o ajuta, în timp ce eu despachetez bagajele noastre. Mă aprobă şi îmi dă un sărut atât de dulce, înainte de a pleca, încât inima aproape că mi s-a topit. Intru în cameră, gândindu-mă că dacă m-ar fi şi iubit, viaţa mea ar fi fost perfectă, dar asta e situaţia deocamdată. Nu pot citi în stele, nu pot şti ce se va întâmpla în viitor, un lucru ştiu sigur: nu voi înceta să lupt pentru el, pentru dragostea lui... Mă îndrept spre pat, pentru a lua valizele şi a despacheta lucrurile noastre. Aveam nevoie de acest timp singură, să mă gândesc... pot spune că am o viaţă complicată, dar un lucru trebuie să recunosc... de când sunt cu Damian, inima mea nu mai ştie ce este aia frică. El reprezintă liniştea mea, siguranţa mea, alături de el sunt fericită şi ştiu că orice s-ar întâmpla, va avea grijă de mine. Nici nu ştiu cât timp mi-a luat să despachetez şi să aranjez lucrurile în dressing, dar sigur mi-a luat ceva timp, căci chiar când am terminat, mă simt înlănţuită de braţele soţului meu. Nici nu trebuie să mă uit pentru a vedea dacă este el, căci am această certitudine. Îi simt mirosul, îi recunosc atingerea sa blândă dar în

98

acelaşi timp fermă, îi recunosc trupul lipit de al meu, ce parcă a fost făcut pentru mine...cum aş putea să nu îl recunosc pe bărbatul ce îl iubesc? Îmi tachinează lobul urechii, iar atunci când încep să gem, vrând mai mult se opreşte, şoptindu-mi: ─ Cred că este timpul să ne facem un duş pentru a ne răcori, nu? Afuristul! Ştiu că ăsta este felul lui de a mă pedepsi pentru că am fugit de el şi lam făcut moş, dar dacă el are impresia că nu pot juca şi eu acest joc, se înşală amarnic! Îmi afişez acel zâmbet de îngeraş al meu, în timp ce mă întorc cu privirea spre el şi îi spun: ─ Sigur că da, iubire. Chiar avem nevoie să ne răcorim, plus că trebuie să ne grăbim, doar nu o să le lăsăm pe fete să aştepte, nu? Nu are idee că s-a pus cu dracu'. Vom vedea noi cine cedează primul! Recunosc că nu sunt obişnuită să apelez la farmecele mele pentru a obţine ce vreau, niciodată nu am avut atâta încredere în mine, pentru a crede că aş reuşi să fac aşa ceva, dar când vine vorba de soţul meu, am impresia că pot reuşi orice, el este cel care a reuşit să mă facă să mă simt femeie, singurul... Mă opresc în faţa sa, şi cu cel mai inocent zâmbet de care sunt în stare că îl afişez, încep să mă dezbrac. Dau cât de încet pot bluza de pe mine, aruncând-o undeva în cameră, în tot acest timp uitându-mă adânc în ochii săi. Îl văd cum mă măsoară, înghiţind în sec. Eu tot ce pot gândi este că: " tu ai vrut-o, iubire ". Îmi desfac nasturele de la pantaloni, desfac fermoarul, toate aceste gesturi făcându-le desigur cu cea mai mică viteză, pentru a-i da timp să înregistreze fiecare gest al meu, ca dorinţa lui să crească şi mai mare... Îl văd cum înghite în sec, şi dovada dorinţei sale... Nu pot minţi, văzându-i dorinţa, şi corpul meu s-a trezit la viaţă, dar numai de a naibii ce sunt, voi rezista, pentru a-i demonstra că şi eu sunt în stare să îi rezist...sper! Mi-am îndepărtat blugii, rămânând numai în boxeri şi sutien. Mă întorc cu spatele la el, apelând la cel mai sexy mers al meu, ceea ce nu este deloc greu, din moment ce privirea sa flămândă mă face să mă simt cea mai sexy femeie... Zâmbesc, simţindu-l pe urmele mele. Mă îndrept spre cabina de duş, deschizând-o şi aplecându-mă strategic, expre pentru ca soţul meu să îmi vadă cât mai bine posteriorul. Dau drumul la duş, prefăcându-mă că nu am putere şi mi-e greu să îl pornesc. Când termin, mă îndrept de spate şi mă întorc cu privirea spre el. Mă uit în ochii săi şi văd faptul că ştie ce încerc să fac, şi că se chinuie să nu cedeze. Trebuie să recunosc, îmi place acest joc! Mă excită, mă face să mă simt femeie, şi Doamne, ce ador să îi văd acea privire flămândă... flămândă pentru mine! Nu mă pot abţine şi îl întreb:

99

─ Iubire, nu te dezbraci? Doar nu ai de gând să îţi faci duş îmbrăcat, nu? Zâmbesc în sinea mea, căci abia aştept să îl urmăresc cum se dezbracă, pentru mine! Ştiu că la faza asta sunt masochistă, căci nu ştiu dacă voi rezista prea mult timp, mai ales dacă va face un număr de striptease, exact cum cred eu... La cum am ajuns să îl cunosc, ştiu că acum îşi va lua revanşa. Imediat, suspiciunile mele se adeveresc, când îşi afişează acel zâmbet strâmb al său, sexy dar sadic în acelaşi timp. Hmmm, corpul deja începe să mi se trezească la viaţă, nerăbdător pentru începerea spectacolului. Se uită în ochii mei, având încă întipărit pe buze acel zâmbet al său ce mă face să îmi pierd minţile... Începe să îşi descheie nasturii de la cămaşă, într-un mod înnebunitor de încet, ce nu este tocmai benefic pentru facultăţile mele mintale. Îi urmăresc fiecare gest al său, afişând o privire nepăsătoare, ca şi cum gesturile sale nu m-ar afecta cu nimic, dar înăuntrul meu pur şi simplu fierb. Se pare că nu reuşesc să îl păcălesc, căci zâmbetul i se lăţeşte pe faţă. Hmmm, asta e, riscul meseriei! Îi urmăresc fiecare gest cu o foame ce mă roade pe dinăuntru, o foame ce nici nu mă mai deranjez să o ascund. Cu fiecare gest al său, cu fiecare nasture desfăcut, mă umezesc mai rău. Nici nu m-a atins şi deja sunt excitată la maxim. Am intrat în acest joc pregătită să câştig, dar nu mai sunt atât de sigură... dacă doar prin simplul fapt că şi-a dat cămaşa de pe el, îmi vine să sar pe el şi să îl violez, când va începe să mă atingă...offf, sunt pierdută! Rămâne fără cămaşă, doar în pantaloni, acei pantaloni ce zici că au fost făcuţi special pentru el, alunecându-i uşor pe şolduri... Offf, cred că am început să salivez! În viaţa mea nu am cunoscut un bărbat care să mă încingă într-un asemenea hal, pe care să îl doresc cu fiecare fibră din corpul meu... Am gândit bine când am zis că într-o zi, acest bărbat mă va înnebuni de dorinţă! Pentru a-mi mai reveni un pic, decid că este rândul său să saliveze un pic. Îmi duc mâinile la spate şi desfac sutienul, lăsându-l să alunece de pe sânii mei cu încetineală. Înghite din nou în sec, în momentul în care îmi observă sfârcurile deja întărite de dorinţă. Cu o mână încep să mă mângâi uşor, avansând cât mai lent posibil spre betelia boxerilor. Încep să mă mângâi pe deasupra lor, muşcându-mi buza de plăcere, căci îmi imaginez cum soţul meu mă mângâie şi îmi oferă plăcerea ce numai el este capabil să mă facă să o simt. Începe să mârâie de frustrare, şi mă avertizează: ─ Dacă nu încetezi, nu o să mai ajungem în cabina de duş, o să ţi-o trag direct aici, pe gresia rece din baie. Încetează, nu sunt de piatră. Încep să zâmbesc, dându-mi seama că aproape am câştigat jocul, dar cel mai mult mă face să zâmbesc faptul că din această cauză, soţul meu o să mă facă să urlu de plăcere!

100

Zâmbesc, în timp ce mă uit în ochii săi şi înlătur şi ultima piesă vestimentară, dar nu mă opresc aici, nu! Vreau să simtă ce simt şi eu când pur şi simplu mă înnebuneşte de plăcere, aşa că încep să mă mângâi, gemând de plăcere. Sunt deja udă, şi dacă nu va face ceva, în curând jur că voi sări pe el! Nici nu mai apuc să gândesc, căci soţul meu, după ce şi-a dat jos pantalonii şi boxerii cu o viteză de neimaginat, se repede spre mine, luându-mă în braţe şi ducându-mă în cabina de duş, sub jetul de apă. Se repede asupra buzelor mele, în timp ce mâinile sale îmi excită tot corpul. Nici nu mai este nevoie de preludiu, sunt atât de excitată, încât nu mai rezist, vreau să îl simt în mine. Parcă ghicindu-mi gândurile, mă lipeşte de faianţa rece, ridicându-mă în braţele sale şi intră în mine cu atâta putere, încât urlu... urlu de plăcere. Începe să se mişte în mine, eu încolăcindu-mi picioarele în jurul bazinului său, şi apucându-i cu mâinile fesele, împingându-l mai mult în mine. Simt nevoia să îl simt adânc în mine, să simt că este tot al meu, aşa cum eu sunt toată a lui. ─ Mai tare, iubire, vreau să te simt! Mârâie drept răspuns şi începe să se mişte mai tare şi mai adânc în mine. Simt că mai am un pic şi o să explodez, ajungând pe culmile extazului, aşa că îi spun, cu ultimele mele puteri: ─ Să nu te opreşti, nici când ajung la orgasm. Vreau mai mult... Chiar când am terminat de vorbit, orgasmul îmi cuprinde fiecare moleculă a corpului meu, începând să urlu de plăcere, dar îmi înfig unghiile în fesele sale, pentru a-i da de înţeles că nu vreau să se oprească. Se mişcă mai tare şi mai rapid în mine, fiorii plăcerii ridicându-mă spre cer. Mă mişc şi eu, în acelaşi ritm cu el, gemând amândoi la unison. Simt cum orgasmul vine iar, pregătindumă să fiu iar aruncată pe culmile plăcerii, şi las o lacrimă răzleaţă de fericire să îmi curgă pe obraz, în timp ce îi spun soţului meu cât de mult îl iubesc, după care urlu de plăcere, pronunţându-i numele. Ajunge şi el la orgasm în acelaşi timp cu mine,dându-şi drumul în mine,spunându-mi ceea ce aşteptam de atâta timp, ceea ce îmi doream din tot sufletul: ─ Te iubesc, soţia mea! Suntem în continuare îmbrăţişaţi, gâfâind după aer, din cauza efortului depus, dar eu nu reuşesc să găsesc oxigenul atât de necesar. De ce? Pentru că sunt şocată. Soţul meu mi-a spus că mă iubeşte! Îi iau chipul în mâinile mele tremurânde şi îl oblig să se uite în ochii mei. Când îi văd blândeţea din ei şi dragostea ce mi-a proclamat-o, încep să tremur şi să plâng. Mi se pare atât de ireal, încât simt nevoia să mă conving de adevărul spuselor sale, aşa că mă uit în ochii săi şi îl întreb: ─ Mai zi-mi o dată. Zi-mi că nu mi-am imaginat, că este adevărat. Te implor, zi-mi.

101

Încerc să mă opresc din plâns, dar nu mă pot abţine, dacă ceea ce mi-a spus este adevărat, aş fi cea mai fericită femeie de pe pământ, cea mai împlinită. Simt nevoia să îl aud iar, simt nevoia să ştiu că simte ce simt şi eu, că această minune s-a întâmplat! ─ Te iubesc, soţioara mea. Ştiu că sunt prost, că mi-am dat seama atât de greu, dar azi, când credeam că acel cal te va omorî, pur şi simplu am simţit că voi muri cu tine. Mi-am dat seama că te iubesc cum nu am mai iubit vreodată şi mie groază că mă vei părăsi, mi-e groază că o voi da în bară... Îi pun mâna pe buze, nelăsându-l să continue: ─ Şi eu te iubesc! Nu ai idee cât de mult şi nu ai idee cât de fericită mă faci. Acum auzind de la tine ce voiam să aud de atâta amar de timp, ai reuşit să mă faci cea mai fericită femeie de pe Pământ. Te iubesc, soţiorul meu! Pun stăpânire pe buzele sale, sărutându-l cu atâta dor şi dragoste, încât nu ştiu cum de nu îmi sare inima din piept. Las lacrimile să îmi curgă pe obraji, căci sunt dovada fericirii mele, acestei enorme fericiri de a şti că soţul meu, bărbatul ce îl iubesc mai presus de viaţa mea, mă iubeşte. Îl simt din nou în mine, umplându-mă. Mă mişc alături de el, trup lângă trup, piele pe piele şi inimă lângă inimă, fericită şi împlinită, la gândul ce îmi oferă atâta fericire... mă iubeşte...

Capitolul 18 – Fericire sau nu?

Mă trezesc buimacă, în momentul în care aud alarma telefonului sunând. Îmi ia câteva secunde să realizez că aseară, după revelaţia soţului meu, nu am mai reuşit să ajungem la cină, se ştie motivul... aseară a fost cea mai frumoasă noapte a mea, pentru prima oară mă simt împlinită, acum ştiu ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubită, tot ce mi-aş fi putut dori... Deschid ochii cu reticenţă, soarele rănindu-mi-i, adăugându-se şi noaptea aproape lipsită de somn, nu că m-aş plânge. Încerc să mă mişc, dar ca de obicei, Damian s-a gândit să facă pe menghina umană, strângându-mă atât de tare, încât mă mir că mai pot respira. Zâmbesc, căci îmi place să mă trezesc în braţele bărbatului iubit, chiar şi fiind strânsă atât de tare, de e aproape de nerespirat, căci mă simt în siguranţă, simt că aparţin lui

102

şi trup şi suflet, mai ales acum, când mi-a spus că mă iubeşte... simt că am o familie, una adevărată. Ca printr-o minune, reuşesc să mă întorc cu faţa spre el, fără a-l trezi. Zâmbesc, văzându-l. Ciufulit, cu gura uşor deschisă, vulnerabil... ca un copil, căci îngeraş nu pot spune, o fi el orice, dar îngeraş nu! Până şi acum, uitându-mă la el, mi se pare ireal faptul că am reuşit să îi câştig dragostea, un fapt ce până ieri mi se părea un ţel de neatins... Mi se pare prea frumos pentru a fi adevărat, tot aştept să mă trezesc şi să realizez că totul a fost un vis, unul frumos, dar totuşi vis... Îl mângâi tandru, zâmbind la faţa sa ce se schimonoseşte, simţindu-mi atingerea. Se pare că este la fel de morocănos ca mine când este trezit din somn. Pentru a evita eventualele " binecuvântări " din partea sa, decid să îndulcesc un pic acest act al trezirii. Încep să îi sărut fruntea, ochii, nasul, buzele, astfel scoţând un mic zâmbet de la el. Încă nu se riscă a deschide ochii, dar îmi zice: ─ Hmmm, de asemenea trezire aş vrea să am parte mereu... de alta nu. Norocul tău, iubire, că sunt conştient că am o soţie a naibii de sexy, că altfel te băteam la fundul gol pentru faptul că m-ai trezit. Eşti salvată de faptul că îmi place tare mult să fiu trezit în acest fel. Încep să chicotesc, auzindu-i discursul. Mă opresc brusc, uitându-mă la el. Deschide şi el ochii într-un final, probabil părându-i-se ciudat faptul că brusc m-am oprit din râs. Se uită la mine întrebător, iar înainte de a şi mă întreba, folosindu-şi vorbele, îi zic: ─ Încă mi se pare totul atât de ireal. Tot aştept să mă trezesc şi să realizez că totul este doar un vis. Atâta fericire mi se pare ireală. De fiecare dată când aveam un motiv de fericire, venea viaţa şi îmi dădea lovitura de graţie, astfel întunecându-mi-se acea brumă de fericire ce o aveam... Ce vreau să zic e că mie teamă că fiind atât de fericită, se va întâmpla ceva groaznic, pentru a echilibra balanţa. Mi-e groază. Probabil ai impresia că sunt pesimistă, dar crede-mă când îţi spun că exact aşa s-a întâmplat de fiecare dată. Se uită la mine, zâmbind şi zicându-mi: ─ Nu este un vis iubire. Ştiu că mi-a luat mult timp să îmi dau seama, dar credemă când îţi zic că nu te-am minţit... Acum ceva timp ţi-am zis că nu pot pronunţa aceste cuvinte, că nu ţi le voi spune până nu le voi simţi. Acea zi a sosit: te iubesc cum nu am mai iubit niciodată, probabil ăsta este şi motivul pentru care nu am recunosut aceste sentimente, dar Alex m-a trezit la realitate. Nu se va întâmpla nimic rău atâta timp cât eu trăiesc. Îţi jur pe dragostea ce ţi-o port şi pe cea pentru familia mea, că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să îţi facă rău. Pecetluieşte acest jurământ cu un sărut, unul atât de dulce şi blând, încât îmi vine să plâng. Ne despărţim buzele numai în momentul în care trebuie să ne umplem plămânii cu oxigen. Gâfâind, mă uit în ochii săi şi îi zic: ─ Te iubesc.

103

Nu îi dau şansa de a mai vorbi, că mă năpustesc asupra gurii sale, de data asta dându-i un sărut scurt, după aceea adăugând: ─ Asta este gura mea şi numai a mea. Îi sărut ochii, spunându-i: ─ Sunt ai mei şi numai ai mei, numai pe mine mă vor privi cu dragoste! Începe să râdă, dar se opreşte, aşteptând, cu ochii sclipindu-i amuzaţi, continuarea. Îi sărut nasul, după care il muşc, scoţând un mic scâncet de indignare de la el. ─ Acesta tot al meu şi numai al meu este. ─ Iubire, păi dacă vorbim acum de posesiune, cu restul ce faci? Numai astea îţi aparţin? ─ Şi ce ai sugera, bunule domn? ─ Păi trebuie să pupi şi să alinţi tot ce vrei să posezi, îmi zice, afişând acel zâmbet jucăuş al său. Hmmm, soţiorul meu se joacă cu focul şi s-ar putea să se ardă. ─ Dar poate nu vreau să mai posed nimic din tine, la asta nu te-ai gândit? Dacă mă mai şi enervezi, nici tu nu o să mai posezi nimic din mine... Imediat mă trezesc răsturnată pe spate, cu un soţ extrem de iritat deasupra mea, încruntat, zicându-mi: ─ Asta s-o crezi tu! O să te posed în orice moment al zilei şi crede-mă că nu te va deranja, din contră... vei geme în braţele mele, vei tremura de plăcere şi îmi vei spune de fiecare dată că vrei mai mult şi mai mult. Scumpa mea, aşa cum eu sunt mereu flămând de tine, aşa şi tu, nu te mai minţi! Mă doreşti la fel de tare şi degeaba negi, căci o simt. ─ Tare plin de tine eşti, iubire. Modestia asta a ta nu te doare? Am impresia că într-o zi vei exploda! ─ O da, şi ce voi exploda... în tine! Ca drept răspuns, după ce mi-am revenit din şoc, i-am aplicat o bine-meritată pernă peste faţă. Îl împing de pe mine, sărind din pat, nu de alta, dar chiar nu avem timp pentru ce are dragul meu soţ în minte. Aseară am scăpat, dar de data asta nu va mai exista vreo minune pentru a ne scăpa din ghiarele unei cumnate nervoase... Se ridică din pat, pentru a veni spre mine,având întipărită pe chip acea privire a sa de zici că este un predator, în vânarea prăzii...hmmm, mereu mi-a plăcut privirea asta a sa, dar trebuie să rezist... de data asta. ─ Stai pe loc. Perversule, nu avem timp! Nu mai durează mult şi o să vină Alma după noi, sau mai rău, o trimite pe Miruna şi ştii foarte bine că fiica ta nu bate la uşă. Imediat privirea i se preschimbă în cea de copil morocănos, ce nu primeşte ce vrea. Offf, schimbările astea ale lui mă vor înnebuni într-o zi. Nici nu ştiu ce să fac, să mă amuz sau să mă enervez. Nici nu mai am timp să mă decid, căci Alma bate la uşă, zicând:

104

─ Amorezilor, gata joaca! Pregătiţi-vă de micul dejun, şi aşa aseară v-aţi închis în cameră, nemâncaţi şi lăsându-mă cu Miruna, pentru a-i explica de ce părinţii ei nu au catadicsit să vină la cină! Dacă şi de data asta mă veţi trece prin chinul ăsta, jur că îmi voi castra fratele, pentru a nu mai avea cu ce să se joace! La auzul vorbelor sale, încep să râd isteric, mai ales când soţul meu afişează acea privire a sa oripilată, cu ochii bulbucaţi de teamă. Se pare că Alma este cea de temut în familia asta! Îi spun că vom coborî imediat, obţinând o amânare. Îi arunc soţului meu prosopul, să se ducă să-şi facă duş. Eu fug, cât încă mai am ocazia. Cât timp el îşi va face duş, eu îmi voi bea cafeaua, iar după o să vină rândul meu. Nu risc să îmi fac duş împreună cu el, nu de alta, dar nu vreau să ne omoare cumnata mea! Cobor scările, la început lent, pe urmă auzind o anumită voce, fericită o iau la fugă. Vocile auzindu-se dinspre bucătărie, mă îndrept spre ele. Deschid uşa şi încep să ţopăi ca un copil, în ziua de Crăciun, când o văd pe Izabela. Nu-mi vine să cred că a reuşit să vină! Sar la ea în braţe, chiuind de fericire, iar ea râzând de entuziasmul meu. Acum pot spune cu mâna pe inimă că familia mea este completă. O pup pe obraz, strângând-o în braţe de parcă nu aş fi văzut-o de secole, până când îmi zice: ─ Prinţesă, ştiu că mă iubeşti şi că ţi-a fost dor de mine, dar totuşi, mai am nevoie şi să respir. Încep să râd şi îmi cer scuze, dându-i drumul. ─ Nu îmi vine să cred că eşti aici! Mi-a fost atât de dor de tine. Cum ai reuşit să vii? Parcă nu te lăsa şeful tău să intri în concediu, sub pretextul că nu aveţi oameni. ─ Aşa este, dar se pare că ai un soţ extrem de convingător. Se pare că atunci când vrea ceva, nu se opreşte până nu obţine. Începem să râdem toate trei, cunoscându-l şi ştiind cât de adevărat este! Brusc, realizez că a făcut-o pentru mine, pentru a fi complet fericită şi asta când nici măcar nu era conştient de sentimentele sale pentru mine. Cum aş putea să nu iubesc un asemenea bărbat? Zâmbesc, când îl văd venind spre mine, zâmbindu-mi la rândul său. Îi sar în braţe, sărutându-l şi şoptindu-i la ureche un mulţumesc din toată inima. Un singur om are puterea de a mă face complet fericită şi acesta este el! Dragostea mea pentru el creşte de la zi la zi, pentru simplul fapt că se gândeşte la fericirea mea, pentru acele mici gesturi ce le face ştiind că îmi vor aduce zâmbetul pe buze. Cum aş putea să nu îl iubesc? Ne ducem cu toţii în living, pentru a ne bea cafeaua. Miruna cutreieră ferma cu prietenul lui Damian, Alex. Se pare că după tatăl său, Alex este preferatul ei, fiind ca un unchi pentru ea şi acesta adorând-o, făcându-i toate poftele. Mereu mă minunez cât de norocoasă este micuţa mea, şi adevărul este că merită din plin, de când s-a născut, a avut parte numai de suferinţă, de lipsa cea mai

105

importantă, dragostea unei mame. Merită să fie iubită şi adorată de aceste persoane, familia ei. Nu e de mirare că m-am ataşat de ea din prima zi, pot spune că a fost dragoste la prima vedere şi aş fi în stare de orice pentru ea. Mă trezesc la realitate când o aud pe Izabela râzând. ─ Acum de ce mai râzi, zurlio? ─ De voi doi, logic. Se vede că v-aţi întrerupt luna de miere, că nu aţi avut parte de ea pentru mult timp. ─ Şi cum ai ajuns la această concluzie, scumpa mea prietenă? ─ Păi... din moment ce imediat cum aţi ajuns la fermă, v-aţi închis în cameră, fără nici măcar a mânca...hmmm, asta îmi sună a lună de miere reluată. Începe să râdă, eu zâmbind atotştiutoare. Hmmm, de ar şti ea... de ar şti că noi nu am avut lună de miere, că de-abia acum pot spune că am o căsnicie adevărată...Poate într-o zi îi voi povesti! Îmi termin cafeaua, dându-mi seama că nu am apucat să îmi fac rutina zilnică. Îmi sărut soţul şi fug spre camera noastră, pentru a-mi face un duş, după care vom merge să facem echitaţie. Abia aştept! Urc scările, alergând exact ca un copil ce se duce să se pregătească pentru ieşirea la joacă. În spatele meu îl aud pe soţul meu râzând, mai mult ca sigur de mine. Hmmm, afurisitul. Ce pot spune, este afurisitul meu şi îl iubesc! Ajung în cameră, dar mă opresc brusc, simţind curent. De unde? Nu am apucat să deschid geamurile sau balconul pentru a aerisi. În dreapta mea, văd perdeaua din faţa uşii de la balcon mişcându-se. Uşa este deschisă. Hmmm, ciudat! O fi deschis-o Damian, dar nu îl văd eu făcând aceste gesturi demne de o femeie, să se gândească la aerisit. Decid să o las baltă, probabil este imaginaţia mea prea activă la ora asta, când brusc înlemnesc. Pe măsuţa de pe balcon văd... un buchet de trandafiri roşii. Instantaneu încep să tremur. Nu, nu e posibil aşa ceva. Nu mă pot mişca, sunt îngheţată. Cum e posibil să fi ajuns aici? Nu, cred că visez. Merg spre balcon, pentru a mă uita cu atenţie la buchet, poate mă înşel... poate o fi de la Damian, într-un acces de Alzheimer, să îmi fi cumpărat acest buchet. Dă Doamne aşa să fie! Ajung lângă măsuţă şi cu mâna tremurândă, apuc plicul ce tronează în mijlocul buchetului. Cu inima bubuindu-mi în piept, îl deschid şi scot la iveală un bileţel. Încep să tremur mai tare şi să plâng în momentul în care citesc ce scrie pe el: " În curând...în curând vei fi din nou a mea! Nimeni nu mă va împiedica, nici impotentul de soţ al tău. V-am urmărit şi ştiu că eu îţi voi oferi mai multă plăcere decât ar putea el să îţi ofere. Pe curând, iubito! " Scap bileţelul pe jos şi fug la baie, fiind cuprinsă de o stare de greaţă. Ajung deasupra toaletei şi mă arunc în genunchi, dând la boboci. Numai gândul că acel monstru m-ar atinge din nou, mă face să nu mă pot opri din plâns şi din dat la

106

boboci. Încep să urlu după soţul meu, simt nevoia să îl ştiu lângă mine, plus că nu mai sunt în stare să mă ridic de pe gresia rece. Nu durează mult şi vine alergând, în alertă, urmat îndeaproape de Alma şi Izabela. Vine spre mine şi mă ridică de la sol, cuprinzându-mă în braţe şi mângâindu-mă pe păr, aşteptând să îi spun ce s-a întâmplat. Cu vocea tremurândă, îi spun: ─ Este aici! Acel monstru a fost în camera noastră. Brusc, încep să mă sufoc, şi încetul cu încetul, vederea mi se înceţoşează, lăsând întunericul să mă cuprindă, uitând de durere.

Capitolul 19 – Neaşteptata veste... Încerc să mă trezesc, în momentul în care îmi aud numele strigat, dar nu pot, e ca şi cum ochii mei au voinţa lor proprie şi nu vor să se deschidă... Îmi aud numele din nou, de data asta fiind pronunţat de către soţul meu. Disperarea din vocea sa mă face să deschid ochii, la început mai încet, din cauza durerii îngrozitoare de cap. Mă simt ca şi cum cineva mi-ar fi dat cu un topor în cap. Văd în ceaţă, dar reuşesc să disting chipul încruntat şi speriat al lui Damian, şi cele ale Izabelei şi Alma, la fel de speriate ca soţul meu. ─ În sfârşit te-ai trezit. Femeie, într-o zi o să mă bagi în mormânt dacă o să continui să mă sperii aşa. Încerc să mă ridic în fund, dar durerea de cap s-a accentuat în momentul în care m-am mişcat. Mâinile soţului meu mă împing înapoi în pat.

107

─ Stai întinsă. Nu te ridici din acest pat până nu ajunge doctorul şi te examinează. Numai dacă îţi dă el voie, o să te ridici, capisci? Să nu te aud că o să comentezi! ─ Ce soţ tiran am! ─ Păi trebuie să fiu, iubire, mai ales că eşti încăpăţânată ca un catâr. Mă strâmb la el drept răspuns, iar Izabela şi Alma încep să râdă de noi. Lor le arunc privirea mea de criminal în serie şi se pare că funcţionează, căci imediat se opresc din râs. Înainte de a apuca de a le apostrofa un pic, sunt întreruptă de un domn mai în vârstă, cu păr alb şi îmbrăcat într-un halat alb, ce îi ceartă pe toţi că nu îmi lasă spaţiu nici să respir. Când văd că soţul meu nici nu comentează la el, încep să râd, uitându-se toţi la mine ca la o nebună scăpată de la spital. ─ Domnul doctor, va trebui să îmi spuneţi cum reuşiţi să îl puneţi la respect pe soţul meu, căci am neapărată nevoie de nişte trucuri. Doctorul se uită la mine, râzând, pe urmă se opreşte, privindu-mă îngăduitor, excat cum te uiţi la un copil poznaş. ─ Promit că îţi zic dacă o să fii cuminte şi o să mă laşi să te examinez. ─ S-a făcut! Începe să râdă iar timp de câteva secunde, după care se opreşte şi îi dă pe toţi afară din cameră. Când soţul meu începe să protesteze, zicând că vrea să rămână cu mine, doctorul îi zice: ─ O să ieşi altfel o sun pe Berta şi îi spun să vină încoace să îţi dea câteva pe cârcă. Imediat soţul meu afişează acea privire oripilată a sa, făcându-mă să zâmbesc şi să îmi notez mintal să-l întreb pe domnul doctor cine este Berta. ─ Minţiţi. Toată lumea ştie că acea cotoroanţă bătrână a ieşit la pensie! ─ A ieşit la pensie, dar asta nu înseamnă că dacă o s-o sun să vină să te bată, nu o s-o facă. Din contră. Când vine vorba de tine, mereu va fi dispusă să vină să te disciplineze. La auzul acestor vorbe, soţul meu se încruntă, şi mai oripilat ca mai devreme, şi iese din cameră, neuitându-se în spate. Cu toată durerea mea de cap, tot găsesc puterea de a începe să râd, atât de tare, încât îmi dau lacrimile. Of, ce mi-ar place să o cunosc pe această Berta! Domnul doctor începe să dea din cap în semn negatic, exact cum faci cu un copil năbădăios, gândindu-te cine l-o fi făcut. ─ Cred că trăitul cu voi este o adevărată distracţie, copii. ─ Nu aveţi idee, domnul doctor. ─ Deci, lăsând gluma deoparte, este timpul să te examinez, doar pentru asta am venit. Poţi să te ridici în şezut? ─ Am încercat mai devreme, dar m-a luat ameţeala şi o durere îngrozitoare de cap.

108

Vine spre mine, ajutându-mă să mă aşez mai bine. Stă în picioare lângă pat, punându-şi stetoscopul la ureche, şi ridicându-mi bluza la spate, începe să îmi asculte plămânii, pe urmă trecând la inima. Terminând, începe să îmi ia tensiunea. ─ Of, copilă, ai tensiunea foarte mică, probabil de aceea ai şi durerea de cap. Ia zi-mi, în ultima vreme ţi-a fost rău? Ai simţit ceva ciudat? ─ Mai devreme.... Încerc să respir, aducerea aminte a ce s-a întâmplat mai devreme, tăindu-mi respiraţia. Respir adânc, şi continui: ─ Mai devreme, am vomitat... în ultimele zile m-am simţit mai obosită şi ameţită câteodată, dar cam atât. E probabil stresul din ultimele săptămâni, situaţia asta oribilă în care ne aflăm... ─ Eşti sigură că doar asta este? Menstruaţia o ai regulată? Stau şi mă gândesc şi rămân cu gura căscată când îmi dau seama ce vrea să sugereze domnul doctor. Nu, aşa ceva nu este posibil... ─ Dacă stau bine să mă gândesc, nu mi-a venit, dar oricum nu pot fi însărcinată, ne-am protejat. ─ Eşti sigură? De fiecare dată v-aţi protejat? Doar prezervativ sau şi pastile anticoncepţionale? Deja cred că sunt mai roşie ca un rac, din cauza întrebărilor bărbatului din faţa mea. Văzând cât de încurcată sunt, începe să râdă, zicându-mi: ─ Copilă, nu trebuie să te ruşinezi de mine, sunt doctor, aceste lucruri sunt la ordinea zilei pentru mine. Deci, răspunde-mi la întrebare, v-aţi protejat de fiecare dată? Încep să îmi scotocesc prin minte, încercând să îmi aduc aminte dacă ne-am protejat de fiecare dată. Rămân cu gura căscată, ameţeala cuprinzându-mă din nou, când îmi dau seama de răspuns: prima dată când am făcut dragoste cu soţul meu, şi ieri...nu ne-am protejat. Dumnezeule mare! Oare? Oare chiar sunt însărcinată? Nici nu ştiu ce să simt, fericire sau să fiu îngrozită? Doctorul zâmbeşte atotştiutor, zicându-mi: ─ Bănuiam ceva de genul, mai ales ştiind că sunteţi recent căsătoriţi, aşa că am venit pregătit. Înainte de a mă dezmetici şi a-l întreba ce vrea să zică, bărbatul scoate din geanta sa medicinală... un test de sarcină. Cred că acum sunt şi mai roşie decât mai devreme. Grozav, numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva, să îmi fie adus un test de sarcină de către un doctor. Începe să râdă văzându-mi expresia feţei. Grozav, acum sunt şi clovn! ─ Hmm... Vă mulţumesc pentru gest, dar chestia este că...este ciudat să îmi fac un test cu dumneavoastră aici, şi mai ales că nu cred că voi putea să mă ţin pe picioare, sunt încă slăbită. ─ Îmi imaginez, cu stresul din ultima vreme, plus sarcina... vrei să chem pe cineva să te ajute?

109

─ Da, vă rog. Chemaţi-o pe Izabela, prietena mea, dar vă implor, nu spuneţi nimănui nimic. ─ Stai liniştită, nu am cum, mi-aş încălca etica profesională. Stai cuminte în pat, până o aduc pe Izabela, okey? ─ Okey. Rămân singură, oftând. Wow, nici nu ştiu ce să cred, ce să simt. Nu îmi vine să cred că am rămas însărcinată chiar de prima dată când am făcut dragoste cu soţul meu. Mi-e groază, căci este prea devreme, de-abia de avem două luni de când suntem căsătoriţi, totul se întâmplă prea devreme. Altă problemă care îmi dă fiori: dacă nu vrea acest copil, ce voi face? Dacă chiar sunt însărcinată, nu voi face avort, e copilul meu! Plus că dacă Dumnezeu mi l-a dat, ştie El de ce, nu? Doamne, atâtea de dacă... asta e, voi face testul şi pe urmă voi vedea ce voi face... Nici nu ştiu pentru ce să mă rog, să fiu însărcinată sau nu? Doamne, de la atâtea întrebări chiar m-a luat iar durerea de cap... Sunt trezită la realitate când intră în cameră doctorul, însoţit de prietena mea. Oftez şi las lacrimile să îmi curgă pe obraz, simţind nevoia să mă descarc. Vine imediat în pat lângă mine, nepunându-mi întrebări, doar mă îmbrăţişează strâns şi îmi spune că totul va fi bine, că orice-ar fi, va fi lângă mine. Pentru asta, întotdeauna o voi adora şi iubi, căci întotdeauna a fost lângă mine, ajutându-mă, dându-mi sfaturi. Acum am nevoie de ea mai mult ca niciodată, de aceea sunt decisă ca în seara asta să îi spun tot adevărul! Suntem întrerupte de domnul doctor, care îmi înmânează testul, făcând-o pe Izabela să rămână cu gura căscată. După ce îşi revine cât de cât, mă întreabă: ─ Vrei să spui că...? ─ S-ar putea, nu e sigur. Nici nu apuc bine să îi răspund, că deja începe să ţipe de fericire, nedându-mi de ales decât să îi pun mâna la gură pentru a o face să tacă, nu de alta, dar chiar nu doresc să ştie nimeni încă. ─ Şşşt, taci! Eşti nebună! De ce crezi că l-am pus pe domnul doctor să te aducă? Nu vreau încă să ştie nimeni, mai ales Damian, aşa că şşşt. ─ Scuze, dar sunt atât de fericită! O să fiu mătuşică! Încep să râd, văzându-i entuziasmul. Este mai entuziastă ca mine, eu încă nu ştiu ce să simt. ─ Da bine, lasă fericirea pe mai târziu, acum ajută-mă să mă ridic. Du-mă la baie, să fac testul şi să ne lămurim. Doctorul aprobă, şi îmi zice că va aştepta aici, pentru a vedea rezultatul. Izabela mă ridică şi mă ajută să ajung la baie, mai mult târşâindu-mă, căci încă nu am puterea să merg, să mă ţin de una singură pe picioare. Niciodată nu am fost atât de slăbită, cred că s-au adunat atât de multe în ultimul timp, plus posibila sarcină, încât mi-a slăbit extrem de mult organismul...

110

Ajungem la baie, iar prietena mea mă ajută să îmi dau pantalonii jos, aşezândumă pe toaletă. Fac un pic de pipi pe testul de sarcină, inima deja începând să îmi bubuie, de am impresia că în curând îmi va ieşi din piept. Starea de ameţeală mă cuprinde din nou, baia începând să se clatine cu mine. Izabela observă, şi imediat mă ridică de pe vasul de toaletă, îmbrăcându-mă şi ducându-mă înapoi în dormitor. Împreună cu domnul doctor, mă ajută şi mă întind înapoi în pat. Imediat, bărbatul se apucă să îmi ia iar tensiunea, iar când termină, se încruntă iar. ─ Ai tensiunea foarte oscilantă, nu îmi place deloc acest lucru. ─ Ce înseamnă asta, domnul doctor? Întreabă Izabela, panicându-se. ─ Sunt două posibilităţi: una să fie din cauza oboselii şi a stresului acumulat...dacă este aşa, cu multă odihnă şi alimentaţia corespunzătoare, se va simţi mai bine... a doua variantă ar fi că poate fi cauzată de sarcină, să fie un semn incipient a faptului că va avea o sarcină cu probleme. Deocamdată nu mă pot pronunţa, va trebui să stai la pat câteva zile, doar odihnindu-te şi mâncând, iar după aceea să vii la mine la cabinet, să te consult din nou. Abia după aceea mă voi putea pronunţa. Deja înghit în sec, la toate aceste posibilităţi. Numai asta mi-ar mai trebui acum, în situaţia actuală, cu acest monstru pe urmele mele, să am o sarcină cu probleme, cum aş putea să nu mă stresez cu acel nenorocit în preajma mea? Cum naibii? De-abia când domnul doctor îmi face semn spre test, îmi dau seama că încă îl ţin în mână, ca şi cum mi-ar fi teamă nu care cumva cineva să mi-l ia. Înghit din nou în sec când realizez că este timpul să aflu rezultatul. Deja au trecut minutele necesare, iar domnul doctor îmi zice să i-l înmânez, pentru a se uita la el. Of, Doamne, simt că voi leşina de emoţii. Izabela, nebuna mea, vine în pat lângă mine, cu o revistă în mâna, folosind-o pe post de evantai, făcându-mi aer, nu care cumva să leşin iar. Vrând nevrând, încep să râd de prietena mea şi de tot ce îi trece prin cap. Ai putea jura că ea este cea care este însărcinată, având mai multe emoţii ca mine. Îi înmânez domnului doctor testul şi îi urmăresc cu atenţie expresia feţei, încercând să ghicesc după aceasta rezultatul. Încremenesc în momentul în care îl văd zâmbindu-mi. Asta înseamnă că... Nici nu este nevoie să întreb, căci Izabela mi-o ia înainte. ─ Asta înseamnă că este însărcinată? ─ Exact asta înseamnă. Felicitări, doamna Alexander, veţi fi mămică! Mă uit la el, cu gura căscată, încă încercând să procesez ce mi-a zis. Izabela sare în pat de fericire, încercând să nu ţipe iar de fericire, doctorul zâmbeşte cu gura până la urechi, iar eu... ei bine, eu încerc să îmi revin din şoc! Nu îmi vine să cred, voi fi mamă! Lacrimi încep să-mi umezească obrajii, neştiind încă dacă sunt de fericire sau opusul... în viaţa mea nu mi s-a întâmplat să fiu atât de contrariată, să nu ştiu ce simt... oare aşa se simt toate femeile când primesc această veste?

111

Întâi trebuie să îmi lămuresc sentimentele, şi pe urmă... pe urmă trebuie să aflu ce părere ar avea soţul meu... va trebui să mă decid dacă îi zic sau nu... deşi pentru mult timp nu voi putea să îi ascund. Înainte ca groaza să mă cuprindă iar, sunt întreruptă de domnul doctor, ce îmi înmânează o reţetă. ─ Să îl trimiţi pe Damian să ţi-o cumpere, okey? Ţi-am prescris nişte vitamine, acid folic şi ceva uşor împotriva durerii de cap. Vreau ca cel puţin trei zile să stai în pat, să te odihneşti, şi cel mai important, te rog, alimenteză-te bine, gândeşte-te că acum îl alimentezi şi pe cel mic, nu doar pe tine. Îi zâmbesc şi dau din cap în semn de accept, venindu-mi să plâng auzindu-i apelativul folosit, "cel mic". Las iar lacrimile să îmi curgă pe obraz, tot repetând în gând " cel mic ". Brusc realizez că în pantecul meu se află un sufleţel, sufleţelul meu, rodul iubirii mele şi a lui Damian. Zâmbesc cu gura până la urechi, în sfârşit dându-mi seama că sunt fericită, că voi avea acest copil indiferent de situaţie, că deja îl iubesc. Îi zâmbesc domnului doctor şi îi zic: ─ Vă mulţumesc pentru cea mai frumoasă veste! Nu aveţi idee cât de fericită sunt. Începe să râdă, zicându-mi: ─ Scumpa mea, soţului tău trebuie să îi mulţumeşti, el te-a impregnat, nu eu, mi-aş fi adus aminte. Îmi face cu ochiul, ca şi cum ar fi mare cuceritor, şi mă bufneşte râsul. Pot spune că de mult nu am mai râs cu atâta poftă. ─ Aşa o să fac. Între timp, vă rog să nu ştie nimeni, okey? Izabela vă va conduce, şi îi va spune şi soţului meu să vină. Voi găsi eu ceva să îi zic. Iza, te rog să le zici şi menajerelor, să îmi pregătească alt dormitor, nu mai pot dormi în acesta, numai gândul că acel monstru a fost aici, nu m-ar lăsa să dorm. Mă aprobă dând din cap, şi înainte de a ieşi, îi zic: ─ În seara asta vei dormi cu mine? Am multe să îţi zic, trebuie neapărat să vorbesc cu tine. ─ Sigur că da, dar Damian? Mă va omorî, dacă nu va dormi cu tine din cauza mea. La cum îl cunosc, va fi gelos şi pe mine, dacă a fost în stare să fie gelos pe un cal. Începem să râdem, doctorul uitându-se amuzat la noi şi dând din cap, iar eu, când reuşesc să mă opresc din râs, îi zic: ─ Lasă-l pe Damian pe mâna mea, ştiu eu cum să îl conving. Începe să râdă, în acelaşi timp, ieşind din dormitor, lăsându-mă singură. Privirea mi se îndreaptă spre balcon, în locul unde găsisem buchetul, realizând că nu mai este, cineva l-a luat. Foarte bine! Îmi pun ambele mâini pe abdomen, locul unde va creşte copilaşul meu, şi fiori îmi trec prin tot corpul. Oare voi reuşi să îmi cresc copilul, acum, în această

112

situaţie, cu acel descreierat pe urmele mele? Oare soţul meu ce va crede când îi voi spune? Va fi fericit sau mă va alunga din viaţa sa? Doamne, ce voi face dacă nu va vrea acest copil? Nu îl pot avorta, dar nici nu aş suporta să îmi pierd soţul. Ce se va alege de mine? Te rog, Doamne, ai grijă de mine şi de inimioara mea, nu mai pot suporta altă suferinţă.

Capitolul 20 – Revelaţii... Stau întinsă în pat, aşteptând să vină soţul meu. Încă sunt ameţită de vestea ce am primit-o, dar cel puţin acum nu mai sunt contrariată. Ştiu că îmi doresc acest copil din toată inima mea. Acum ce îmi rămâne de făcut este să sper că şi soţul meu va fi încântat de veste, căci altfel nu ştiu ce voi face... Mă trezesc la realitate în momentul în care Damian intră în cameră, zâmbindumi. Mă uit la el şi îmi vine să plâng, gândul că poate în curând voi fi nevoită să aleg între el şi copil...mă omoară. Sper din tot sufletul meu să nu fie aşa, nu aş putea suporta. ─ Iubire, în sfârşit te am singură. Zâmbesc când îi aud replica, nu de alta, dar va trebui să îi zic că în seara asta voi dormi cu Izabela. Hmmm, va trebui să fiu foarte convingătoare.

113

─ Iubire, să înţeleg că nu îţi place să mă împarţi? Imediat se încruntă la mine, afişând acea privire a sa gen " pe bune, faci mişto de mine? ". ─ Hm, norocul tău că eşti bolnăvioară, altfel îţi arătam eu ce părere am cu împărţitul tău. Auzindu-l, întreg corpul mi se trezeşte la viaţă. Doamne, ce este în neregulă cu mine? Nu mă simt bine, tocmai am aflat că sunt însărcinată, iar eu mă gândesc la... Am luat-o razna. Or fi hormonii sarcinii de vină. " Aham...mai minte-te mult. Acum dai vina pe săracul copil că eşti tu hormonată şi obsedată de sex? " Ca de obicei, conştiinţa mea alege cel mai bun moment pentru a mă certa. Decid să o ignor, şi continui discuţia cu soţul meu. ─ Iubire, nu vreau să dorm în camera asta, a fost acel monstru aici...nu pot! Mai am un pic şi încep să plâng numai la acest gând. Imediat, vine şi mă ia în braţe, mângâindu-mă pe păr. ─ Şşşt, stai liniştită. Nu voi lăsa să ţi se întâmple nimic. Nu vom dormi în camera asta. Ups, apropo de asta... Îmi afişez pe chip cea mai dulce privire a mea şi îi zic: ─ Iubirea mea... ─ Hmm? Se uită la mine şi văzându-mi privirea mea de îngeraş, deja se încruntă...se pare că a început să mă cunoască, căci următoarea lui replică este: ─ Ce vrei? ─ Păi...ştii... sunt cum ai zis şi tu, bolnăvioară... ─ Aham... Îmi fac curaj, în faţa privirii sale încruntate, şi continui: ─ Şi trebuie să stau cuminte în pat în următoarele trei zile, trebuie să mă odihnesc mult... ─ Ştiu, mi-a zis domnul doctor, şi am de gând să stau pe capul tău, făcându-te să îl asculţi. Auzi la el, de parcă eu sunt o inconştientă şi nu aş face ce mi s-a zis...în fine, am momentele mele. Decid să las acest amănunt pentru mai târziu, acum trebuie să îl conving să nu o strângă de gât pe Izabela pentru faptul că vreau să dorm cu ea. ─ Exact. De aceea... în seara asta o să dorm cu Izabela... Imediat, se încruntă. Of, privirile de ar putea ucide...acum aş fi fost moartă. ─ Nu. Eşti soţia mea, locul tău e în pat cu mine. Cu mine vei dormi, nu cu ea! Nu ştiam că te-ai măritat cu ea. La auzul replicii sale, nici nu ştiu ce să fac, să îl binecuvântez cu nişte replici de-ale mele pentru faptul că îmi ordonă ce să fac, sau să încep să râd. Fiind prea obosită pentru a mă certa, încep să râd.

114

Auzindu-mă, se încruntă mai rău, zicându-mi: ─ Ce ţi se pare aşa amuzant? Faptul că vreau să dorm în aceeaşi cameră cu soţia mea este de râs? Imediat, încruntarea de pe chip este înlocuită de bosumflare... hmm, soţul meu decide să adopte aceeaşi strategie ca mine... numai că la mine nu prea merge...da, mă face să râd, dar sunt foarte decisă să dorm în seara asta cu Izabela, simt nevoia să îi povestesc tot, plus că... ─ Iubire, cum aş putea să dorm cu tine, fără să simt nevoia să... fiu cu tine? Încerc să îi explic, fără a mă face mai roşie ca o tomată, dar se pare că nu prea reuşesc. Afurisitul meu, dându-şi seama ce vreau să zic, zâmbeşte, făcându-mi cu ochiul, şi îmi zice: ─ Ştiu, soţioara mea că este imposibil să dormi în acelaşi pat cu mine, şi să nu vrei să atingi... să violezi acest superb specimen de bărbat. Te înţeleg, sincer... Îmi dau ochii peste cap la auzul replicii sale. Desigur că nu pot să îi rămân datoare si adaug: ─ Modestia asta a ta... într-o zi, mă va băga în spital. Acum înţeleg de unde am durerea asta cruntă de cap. ─ Soţioara mea, ăsta este adevărul... nu te pot minţi. Îmi dau iar ochii peste cap şi îi zic: ─ Serios acum, iubire... în seara asta o să dorm cu Izabela. Lângă tine nu pot fi...cuminte, plus că simt nevoia să vorbesc cu ea, după ultimele evenimente. Te rog! Afişez iar privirea mea de îngeraş, şi dau din gene, în speranţa că va funcţiona. Se uită la mine oftând. ─ Bine, dar doar în seara asta! Da, ai dreptate, ar fi un chin să stau în pat cu tine şi să nu te...ating. Zâmbeşte afurisitul meu şi îmi zice: ─ Aşa că în seara asta odihneşte-te, căci de mâine... cine ştie ce va fi... Îmi face cu ochiul, şi înainte de a-mi da seama ce plănuieşte, mă ia în braţe, ca pe o mireasă, sărutându-mă. Un sărut atât de dulce, încât simt fiori din cap până în picioare... ce face bărbatul ăsta din mine... Când buzele noastre se despart, îmi zice: ─ Asta a fost ca să mă visezi la noapte, căci eu sigur o voi face... Îmi face iar cu ochiul, în timp ce mă duce spre noua cameră. Hmmm, nici nu vreau să îmi imaginez ce vise va avea soţul meu...deşi îmi place faptul că deşi nu voi fi lângă el în seara asta, mă va visa, e un gând... plăcut! Of, cât îl pot iubi! Mă duce în braţe atât de atent, nu care cumva să mă sparg...îmi vine să mă topesc. Îmi place când această latură sensibilă a lui iese la suprafaţă. Ajungem în dormitorul unde voi dormi în această seară şi mă aşează cu grijă pe pat. Ia pătura de la picioarele mele şi mă înveleşte cu ea, exact ca pe un copil. Se aşează pe marginea patului, lângă mine şi îmi zice:

115

─ Eşti sigură că nu te vei răzgândi? Nu cred că Izabela se va supăra. Afişează iar acea privire bosumflată, ca a unui copil şi zâmbesc. Îmi place faptul că nu vrea să doarmă fără mine, şi că tot continuă să mă facă să mă răzgândesc, înseamnă că într-adevăr şi el mă iubeşte la fel cum îl iubesc şi eu. Şi mie îmi este greu să dorm o noapte fără el, dar păi mai multe...dar în acelaşi timp simt şi nevoia de a vorbi cu Izabela, mai ales despre copil...acest lucru cu soţul meu nu îl pot discuta...cel puţin nu deocamdată. ─ Sunt sigură, iubire. Ştiu, şi mie mi se pare ciudat să dorm fără tine, dar cred că putem rezista în seara asta, nu? Chiar simt nevoia să vorbesc cu prietena mea, să stau cu ea în seara asta. Mă înţelegi? ─ Încerc. Mă cam doare faptul că nu poţi vorbi şi cu mine, dar într-un fel te înţeleg, sunt chestii de-ale fetelor care nu le poţi discuta cu mine...dar promitemi că orice altceva, vei vorbi cu mine. Nu vreau să fie secrete între noi, vreau să putem vorbi despre orice, nu vreau să fiu decât soţul tău, vreau să fiu şi cel mai bun prieten al tău...se zice că ăsta este secretul unei căsnicii trainice, nu? Zâmbesc auzindu-i discursul. Secrete... oare mă va ierta în ziua în care va descoperi că am ţinut acest secret faţă de el? Of, încă un lucru pentru care să îmi fac griji... ─ Eşti cel mai bun prieten al meu, iubire. Crezi că ţi-aş mai fi povestit trecutul meu, dacă nu te-aş fi considerat aşa, dacă nu te-aş fi iubit, dacă nu aş fi avut încredere în tine? Nu ai idee cât de important eşti pentru mine. Nu ştiu ce m-aş face dacă nu te-aş mai avea. Lacrimi răzleţe încep să-mi curgă pe obraji, numai la gândul că aş putea să îl pierd. Vine mai aproape de mine şi îmi şterge lacrimile, zicându-mi: ─ Te rog, nu mai plânge. Nu îmi place să te văd aşa. Ascultă bine ce îşi zic: niciodată nu mă vei pierde. Te iubesc prea mult, de aceea ştiu că niciodată nu te voi lăsa să pleci. Niciodată. Eşti a mea şi sunt al tău. ─ Promiţi? Îmi zâmbeşte şi îmi zice: ─ Jur! Îi zâmbesc şi după aceea mă năpustesc asupra buzelor sale, sărutându-l, atât de înfometată, ca şi când aş fi stat despărţită de el zeci de ani. De-abia de dimineaţă am fost în braţele sale, m-am trezit lângă el, şi totuşi mi se pare că a trecut atât de mult timp de când nu l-am mai atins, de când nu am mai fost cu el. Mă lipeşte de el, gemând în gura mea, corpul trezindu-mi-se la viaţă. Doar cu un sărut... Doar atunci când simţim nevoia de aer, ne despărţim. Gâfâind, se uită în ochii mei şi îmi zice: ─ Iubire, nu mai face aşa ceva, căci altfel nu o să mă mai pot abţine... nu vrei să vină Izabela şi să vadă cum îmi iubesc eu soţia, nu? Zâmbesc la el, la gândul că mă iubeşte...hmmm, şi în ce fel m-ar iubi la noapte...

116

Am luat-o razna! Adevărul este că orice femeie s-ar topi în braţele lui...dar păi eu, că sunt soţia lui şi îl iubesc din toată inima... ─ Ar fi bine să pleci, iubire. Dacă mai rămânem mult singuri... Acum înţelegi de ce am zis că voi dormi cu Izabela? Mârâie la mine şi îmi zice: ─ Aham... Acum, scuză-mă, trebuie să mă duc să îmi fac un duş rece. Încep să râd, auzindu-l. El se încruntă la mine şi îmi opreşte abcesul de râs, zicându-mi: ─ Nu mai râde! Nu este amuzant! Mai ales că nici măcar nu ştiu dacă va funcţiona duşul, la ce excitat sunt. Dar nu-i nimic... mă răzbun eu mâine seară. Tot corpul mi se trezeşte iar la viaţă, numai gândindu-mă în ce fel se va răzbuna mâine seară. Trebuie să recunosc că abia aştept. Sunt întreruptă din gândurile mele de Izabela. Îşi drege glasul, văzându-ne atât de apropiaţi şi ne întreabă: ─ Întrerup? Dacă vreţi, pot să revin mai târziu. Îmi vine să râd când văd expresia soţului meu, de parcă i s-ar fi dat cu ceva în cap. Mormăie nemulţumit, ridicându-se din pat. ─ Nu ne întrerupi. Vă las să vorbiţi. Să nu staţi treze toată noaptea, trebuie să se odihnească... Dă să plece, dar se opreşte, dându-şi seama că a uitat ceva. Se întoarce spre mine, şi se apleacă, dându-mi un sărut gingaş, după care, înainte de a se întoarce să plece, mă priveşte în ochi şi îmi zice: ─ Te iubesc, soţioară. Instantaneu, ochii mi se inundă de lacrimi. Clipesc pentru a nu le lăsa să-mi curgă pe obraji şi îi zic: ─ Şi eu te iubesc, soţul meu. Îmi zâmbeşte şi pleacă. Oftez, gândindu-mă: dacă mă simt atât de groaznic, doar ştiind că pleacă în altă cameră şi că mâine îl voi revedea, cum m-aş simţi luându-mi cu adevărat adio de la el? Cred că aş fi distrusă. Ştiu că nu îmi fac bine gândindu-mă la aşa ceva, dar în situaţia asta, trebuie să mă gândesc şi la această posibilitate. Dacă nu va vrea acest copil... Mă trezesc la realitate, când o aud pe Izabela: ─ Eşti bine? ─ O să fiu. Ia loc lângă mine. Mă ascultă, aşezându-se pe partea ei de pat şi îmi zice: ─ Sunt numai urechi! Zâmbesc, auzindu-i replica. Întotdeauna îmi zicea aşa, când mă vedea tristă. Instinctiv, mereu ştia când simţeam nevoia să vorbesc, să mă descarc. Nu era nevoie să îi zic eu, căci venea singură, se aşeza lângă mine şi mă asculta. Îmi făcea bine să o ştiu lângă mine, ascultându-mă. Oftez şi încep să îi povestesc tot, din ziua în care am cunoscut-o pe Miruna.

117

Nu m-a întrerupt nici măcar o dată, lăsându-mă să mă descarc. De data asta am lăsat lacrimile să îmi curgă pe obraji, povestindu-i ce mi s-a întâmplat în ultimele două luni. Nu zicea nimic, dar expresiile de pe faţa ei îmi ziceau tot. Nici ei nu îi venea să creadă tot ce îi povesteam... După ce am terminat, m-am uitat la ea, aşteptând. Se uită lung la mine, oftând. ─ Prin câte ai trecut...niciodată nu mi-aş fi imaginat aşa ceva. Brusc, zâmbeşte şi îmi zice: ─ Dar mă bucur că acum totul este okey între voi... O întrerup, întrebând-o: ─ Dar oare va fi bine şi când va afla despre copil? ─ Asta nu ştiu să îţi zic... un lucru ştiu sigur: te iubeşte, fraiero! Trebuie să rişti şi să îi zici. Nu poţi să te ascunzi de el mult timp şi o ştii şi tu. Va trebui să rişti şi să speri că totul va fi bine. În legătură cu acel monstru... Oftez, fiindu-mi tare greu să vorbesc iar despre acest subiect. ─ Va trebui să ai mai multă grijă, mai ales acum că eşti însărcinată. Sunt sigură că Damian te va proteja orice ar fi, dar nu ştiu... gândul că nenorocitul ăla este atât de aproape de tine... cum naibii a reuşit să intre în camera voastră? Ana, ceva nu este în regulă... Fii, te rog cu ochii în patru. Ceva nu îmi sună a bine... Ştiu ce vrea să zică... numai gândul ăsta mă face să mă cutremur... Faptul că acel monstru tot reuşeşte să intre peste tot, înseamnă un singur lucru: este cineva apropiat nouă... Senzaţia de greaţă mă cuprinde, doar imaginându-mi că acel monstru este cineva cunoscut de mine, că este aproape de mine... că ar putea oricând să pună mâna pe mine... Respir adânc, încercând să mă calmez, nu vreau să mi se facă iar rău. ─ Voi vorbi mâine cu Damian. Va trebui să fac ceva...nu pot continua aşa, Iza, mai ales acum că aştept un copil. Nu vreau ca nimic să îmi pună în pericol sarcina. Dă din cap aprobându-mă. Brusc, oboseala şi stresul din ultimele douăzeci şi patru de ore îşi spune cuvântul, făcându-mă să casc. ─ E timpul să dormim, nu de alta, dar chiar nu am chef să mă înghiţi. Zâmbesc la replica sa, şi aprob dând din cap, nici măcar nu mai am forţă să vorbesc. Închid ochii, încercând să adorm, gândul că nu sunt singură ci cu Iza, ajutândumă. Las întunericul să mă inghită, să-mi ia toate aceste temeri şi incertitudini. Imediat gândul mi se îndreaptă spre soţul meu, şi adorm cu el în gând.

118

Capitolul 21- Medicamentul meu... Mă trezesc în momentul în care simt că nu mai pot respira. Mă simt prinsă ca într-o menghină... de obicei soţul meu mă strange aşa şi nu mă deranjează, dar venind de la Iza...o prietenie chiar atât de strânsă strică. Mă întorc încet spre ea, încercând să nu o trezesc şi să mă eliberez în acelaşi timp. Rămân perplexă în momentul în care descopăr că persoana de lângă mine este nimeni altul decât frumosul meu soţ. Întreg corpul mi se încălzeşte instant. Zâmbesc la gândul că nu a rezistat o noapte întreagă fără mine. Inima începe să îmi galopeze în piept, fericită. Mă uit atentă la el... afurisitul meu este frumos chiar şi când doarme cu gura deschisă, ciufulit...desigur că acest amănunt o să îl ţin pentru mine, orgoliul său nu are nevoie de încă un impuls pentru a se umfla...

119

Încep să îi mângâî faţa uşor ţepoasă, ce are nevoie de un bărbierit. Îmi place această senzaţie, când mă mângâie, având bărbia crescută peste noapte, senzaţia de gâdilat... Zâmbesc când îl simt că se mişcă uşor, dar nedorind încă să se trezească. Îmi trec mâna prin părul său, atât de catifelat la atingere. Îmi place la nebunie să mă joc în părul său şi ştiu că şi afurisitului meu îi place, ca drept dovadă zâmbeşte. Hmmm... Nici nu a deschis ochii, dar deja mă loveşte cu modestia sa: ─ Şi mai ziceai că poţi dormi o noapte fără mine... cum ai putea să te trezeşti fără să mă mângâi, fără să îmi admiri această frumuseţe orbitoare? Îmi dau ochii peste cap auzindu-i replica. Imediat adaug: ─ Din câte observ, iubire, modestia ta s-a trezit înaintea ta. Se pare că tu eşti cel care nu a rezistat o noapte fără mine, fără să te trezeşti alături de mine. Săraca Iza, ai trezit-o din somn, ai dat-o jos din pat, ai gonit-o din cameră... nu-mi vine să cred că eşti încă în viaţă. Brusc, deschide ochii, încruntându-se. ─ Normal că am gonit-o. Eşti soţia mea, eu trebuie să mă trezesc alături de tine, nu ea. Eu trebuie să te privesc dormind, nu ea. Încep să râd, atât de tare încât pur şi simplu mi-au dat lacrimile. Sper măcar să nu trezesc toată casa. Brusc, mă opresc, privindu-l. Îi ating faţa, zâmbind. Câteodată este aşa de scump când este gelos... nu am întâlnit până acum bărbat care să fie gelos pe un cal sau pe cea mai bună prietenă a soţiei sale... În mod normal, un asemenea comportament m-ar fi enervat la culme, dar venind din partea sa... pur şi simplu mă face fericită. Am ajuns să îmi placă posesivitatea asta a lui, gelozia...denotă faptul că mă iubeşte şi asta chiar îmi place. Văzându-mă că mă holbez zâmbind la el, mă întreabă: ─ La ce te gândeşti, soţioara mea? ─ La tine. La ce mult ador să te văd gelos şi posesiv, dar totuşi, ai grijă, prea mult strică. Imediat se încruntă, şi până să îmi dau seama, sunt trântită pe spate, el fiind deasupra mea. ─ Chiar crezi că am vrut vreodată să fiu posesiv? Niciodată nu am fost aşa, mai ales gelos... tu m-ai schimbat. Sunt al naibii de gelos, pe oricine şi orice. Sunt gelos până şi pe această pătură ce te înveleşte, pentru faptul că ea te atinge şi eu nu... Pentru a-mi demonstra, mă dezveleşte, imediat mâinile sale începând să îmi mângâie corpul deja înfierbântat în urma discursului său. În timp ce mă mângâie, continuă: ─ Nu o să-mi cer scuze pentru faptul că sunt gelos şi posesiv, căci te iubesc. Eşti a mea şi numai a mea!

120

Cum termină de vorbit, se repede asupra buzelor mele, pur şi simplu devorândule. Încep să gem de plăcere, strângându-l mai bine în braţe şi sărutându-l la rândul meu. Încep să îi mângâi spatele, pe urmă muşchii pectorali, făcându-mi corpul să tremure de anticipaţie. Până să mă dezemeticesc, sunt deja goală, mâinile sale frământându-mi sânii deja sensibili din cauza excitaţiei. Pentru a nu fi mai prejos, îi înlătur tricoul, ce stă în calea mâinilor mele dornice de a-l atinge, de a-i simţi fiecare muşchi... Îi iau lobul urechii în gură, muşcând, alintând cu limba, scoţând un geamăt de plăcere din gura sa. În tot acest timp, mâinile mele au continuat să îi exploreze corpul de Adonis, acest corp ce îmi aparţine numai mie. Cobor cu mâinile mai jos, atingându-i dovada dorinţei lui pentru mine. Începe să mârâie de plăcere, mângâierile sale devenind mai alerte... Când vede că mă chinui să îi înlătur pantalonii, decide să mă ajute, ridicându-se şi dezbrăcându-se. Rămân cu privirea blocată pe el. Acest bărbat al meu, gol în faţa mea. Un adevărat Adonis. Doar privindu-l, mă topesc. El zice că l-am schimbat, dar de fapt el este cel care m-a schimbat... Ana cea veche niciodată nu ar fi stat aşa goală în faţa unui bărbat, nestingherită, admirându-i goliciunea celui din faţa sa... dar el m-a schimbat. M-a făcut să mă simt cu adevărat femeie, m-a făcut să vreau să îi dau tot fără ruşine, fără pudoare, pur şi simplu să vreau să îl iubesc fără rezistenţe. A scos femeia pasională din mine, una ce nici nu aveam idee că o am. Niciodată nu aş fi crezut că sunt o asemenea femeie. El este cel care m-a schimbat! Se întinde iar asupra mea, în acelaşi timp, capturându-mi buzele într-un sărut atât de pasional, încât mai am un pic şi mă topesc. Corpul îmi tremură de anticipaţie, cerând mai mult. ─ Iubire, nu mai pot. Te vreau! ─ Şşşşt, încă nu... ─ Sadicule! Înainte de a mai apuca să îi zic ceva, mâinile şi gura sa încep a-mi acoperi întreg corpul cu sărutări şi mângâieri dibace, ce îmi fac trupul să mi se încordeze de plăcere şi anticipaţie. Vreau mai mult, întotdeauna o să vreau mai mult de la bărbatul ce-l iubesc. Coboară tot mai jos, până ajunge la betelia lenjeriei mele intime. Se opreşte şi ridică capul, uitându-se în ochii mei. ─ Te iubesc, soţioara mea. Las lacrimile să îmi ude obrajii, şi îi răspund: ─ Şi eu te iubesc, soţiorul meu. Nici bine nu am terminat de vorbit, că lenjeria mea intimă a şi dispărut ca prin farmec. Degetele sale dibace încep să îmi mângâie feminitatea, ce deja este umedă, datorită mângâierilor sale experte.

121

Imediat după, acele mâini sunt înlocuite de gura sa, făcându-mă să freamăt de plăcere. Nu durează mult, până ce sunt pur şi simplu ridicată la cer, pe un nor de plăcere, făcându-mă să îi urlu numele... În timp ce trupul îmi tremură înca, în urma plăcerii produse de soţul meu, acesta urcă tot mai sus cu sărutările, până ajunge să îmi acopere întregul chip cu aceste atingeri pline de tandreţe. La acest gest, alte lacrimi răzleţe vor să îşi facă apariţia, dar clipesc des din gene, pentru a nu le lăsa să îmi ude obrajii. E timp destul pentru plâns după. Îi zâmbesc bărbatului din faţa mea şi îi zic: ─ Iubeşte-mă! Îmi zâmbeşte la rândul său şi imediat îmi îndeplineşte dorinţa, intrând în mine, făcându-mă să suspin de plăcere. Începem să ne mişcăm la unison, gemând împreună. Ne mângâiem, în timp ce ne mişcăm tot mai repede, ca doi avizi după plăcere. Când orgasmul mă cuprinde, îmi înfig unghiile în spatele său, urlându-i numele, lăsându-mă să cad de pe acel nor de plăcere, ştiind că el este întotdeauna aici pentru a mă prinde. Orgasmul îl cuprinde şi pe el, storcându-l de energie. Se lasă moale pe mine, răsuflând întretăiat pe gâtul meu. Fiind atât de lipit de mine, îi simt bătăile inimii ce încetul cu încetul revin la normal. Îl aud şoptindu-mi: ─ Nu ai idee cât de mult te iubesc. Tu eşti drogul meu fără de care nu pot trăi! Eşti dependenţa de care nu vreau să mă tratez. De data asta, nu mai mă lupt cu lacrimile ce doresc atât de tare să iasă la suprafaţă. Le las să îmi curgă pe obraz, fericită. Acest bărbat al meu, cu nişte simple vorbe, reuşeşte să mă facă fericită, mai ales din moment ce ştiu că sunt adevărate... mi-a demonstrat-o iar şi iar. Acelaşi lucru simt şi eu, dependenţa mea de cafea a fost înlocuită de dependenţa mea de...el. Dacă nu l-aş avea pe el, nu ştiu ce aş face! Se dă de pe mine, întinzându-se pe spate, şi mă ia în braţe. Mă pupă pe frunte, strângându-mă şi mai bine la pieptul său. Îmi aşez mâna pe pieptul său, simţindu-i bătăile inimii, un sunet atât de plăcut auzului meu, căci ştiu că acea inimă bate pentru mine şi nu pentru altă femeie, exact cum a mea bate pentru el. Oftez la acest gând, el uitându-se la mine amuzat şi întrebându-mă: ─ La ce te gândeşti, iubirea mea? De fapt, nici nu am nevoie de răspuns, ştiu: te gândeşti la mine, la metodele mele de a te obosi. Ştiu că vrei să adaugi că mai vrei. Ai răbdare un pic, pentru a-mi recăpăta suflul, şi îţi voi îndeplini ruga, regina mea. Fără a mai sta pe gânduri, îmi dau ochii peste cap, zâmbind amuzată. Oare vreodată modestia asta a sa se va mai micşora? Hmmm, nu prea cred. ─ De fapt, da, la tine mă gândeam, dar nu în sensul la care te gândeşti tu, perversule! Mă gândeam că tu eşti tot ce am nevoie. Eşti medicamentul meu

122

pentru suflet şi trup. Te iubesc şi sincer, poate ţi se va părea răsuflat, dar niciodată nu mă voi sătura să îţi spun şi să îţi arăt cât de mult te iubesc. Mă uit în ochii săi, descoperind că nu sunt deloc amuzaţi, de data asta. Îmi zâmbeşte, dar ochii săi sunt serioşi, când îmi zice: ─ Şi eu te iubesc. Absolut niciodată nu mă voi sătura să te iubesc, în toate modurile posibile. Întreg corpul mi se trezeşte la viaţă, imaginându-mi modurile în care m-ar iubi. " Şi mai zici de el că este pervers, ha! " Iar decide conştiinţa mea să îşi facă apariţia în cel mai prost moment posibil. Decid să o ignor şi de data asta, când îmi aduc aminte că am de discutat ceva important cu soţul meu, şi trebuie s-o fac, până nu vom începe să ne gândim la alte lucruri mai plăcute... ─ Iubire... ─ Hmmm... ─ Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat ieri, nu mai putem amâna discuţia. Imediat, îi simt fiecare muşchi încordându-se. Ştiu că nu îi place să discutăm despre acel monstru, mai ales că a şi fost în camera noastră, dar chiar nu mai pot amâna. Ştiu că l-a afectat şi pe el la fel de mult ca pe mine, mai ales pentru că mi-a jurat că mă va proteja şi totuşi acel nenorocit a reuşit să pătrundă în casa noastră. ─ Uită-te la mine. Ştiu că te învinovăţeşti, dar nu ai de ce. Nu este vina ta că acel monstru a fost destul de dibaci pentru a intra în camera noastră. Nu aveai de unde să ştii. Privirea sa se întunecă, furia făcându-şi apariţia în ochii săi ce mai devreme erau plini de dragoste. Cât aş vrea să pot să iau toată această furie şi neputinţă şi s-o fac să dispară... de ar fi atât de uşor... ─ Ţi-am jurat că te voi proteja, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am lăsat acea javră să se apropie de tine. Nici nu vreau să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram acasă, dacă îl găseai în cameră. Numai acest gând mă face să vreau... Se opreşte, închizând ochii, încercând să se calmeze. Inima mă doare pentru el... nu vreau să se simtă responsabil, dar chiar nu ştiu cum să îl fac să înţeleagă. Îi iau chipul în mâinile mele, uitându-mă în ochii săi, acei ochi ce îi iubesc din toată inima, şi îi zic: ─ Te rog, nu mai gândi aşa. Nu m-ai dezamăgit. Te-ai ţinut de cuvânt, sunt încă în siguranţă, nu? Tu chiar nu înţelegi că doar simplul fapt că sunt în braţele tale, mă face să mă simt în siguranţă, cum niciodată nu m-am simţit? Pentru prima dată de la acea noapte de coşmar, mă simt în siguranţă, şi numai datorită ţie! Ochii încep să îi strălucească din cauza lacrimilor ce şi le reţine. Zâmbesc şi îi spun: ─ Atâta timp cât sunt cu tine, ştiu că sunt în siguranţă.

123

Se uită în ochii mei şi decide să îmi răspundă în felul său: mă sărută. Un sărut atât de flămând, de parcă nu mi-ar mai fi gustat buzele de luni de zile. Îi răspund în exact acelaşi fel, sărutându-ne până când simţim nevoia de aer. Ne despărţim, gâfâind, lăsând plămânii să se umple cu oxigenul de care are nevoie. Când văd că vrea să se avânte iar spre buzele mele, îl opresc, zicându-i: ─ Ştiu că ţi-am zis că eşti medicamentul meu, dar iubire... ultimul lucru de care am nevoie acum este o supradoză. Începe să râdă atât de tare, încât simt patul cum se zdruncină cu noi. Zâmbesc, inima umplându-mi-se de fericire, când îl văd cum râde cu atâta poftă. Cât de mult îl pot iubi... şi acum, după tot acest timp, reuşesc să mă uimesc cum de nu mi-a explodat inima în piept de atâta dragoste... ─ Of, Ana mea... mereu reuşeşti să mă faci să râd, indiferent de situaţie. Zi de zi te iubesc mai mult! Şi tocmai pentru că te iubesc.... Se întoarce spre noptiera de pe partea sa şi îmi întinde o punguliţă de la farmacie. ─ Ăsta este tratamentul prescris de doctor. L-am trimis pe Darius să ţi le ia. Inima a început să îmi bată mai tare în piept, riscând să îmi explodeze. Camera parcă a început să se micşoreze, răpindu-mi oxigenul atât de necesar plămânilor. Doamne, dacă a văzut ce pastile mi-a dat doctorul? Nu e prost, asta ar însemna că ştie... Fosta lui soţie a fost însărcinată, probabil a luat aceleaşi vitamine ca mine... Simt că nu mai am aer. Încerc să mă calmez...închid ochii, respirând adânc. Îi deschid în momentul în care îi aud vocea îngrijorată: ─ Ana, eşti bine? Ţi-e rău? ─ Sunt bine, stai liniştit. Încă nu mi-am revenit complet, dar sunt bine. Mă uit în ochii săi, încercând să descifrez dacă ştie adevărul... Descoperirea îmi face ca pulsul să revină la normal. Dacă ar fi ştiut, nu ar fi fost atât de calm... Slavă Domnului. Încă nu sunt pregătită să îi spun. ─ Şi te-ai uitat în pungă? Ţi-a zis cum trebuie să iau pastilele? Chiar nu am găsit o altă metodă de a-l întreba dacă a văzut ce pastile mi s-a dat. ─ Nu, nu am avut timp. Sigur eşti bine? Îţi aduc apă să iei pastilele? ─ Nu iubire, încă nu. O să le iau mai târziu, după ce o să mâncăm. Chiar nu pot risca să iau pastilele de faţă cu el. După ce o să merg la consult, o să îmi fac curaj să îi spun tot adevărul. Iza are dreptate, mă iubeşte, deci nu poate fi atât de îngrozitoare această perspectivă, nu? Mă iubeşte, deci va accepta acest copil... Tot îmi repet această frază în gând, poate o să ajung să o cred şi frica îmi va părăsi sufletul. Sper din tot sufletul! Te rog, Doamne, fă ca dragostea lui să fie suficient de mare şi să accepte acest copil, căci altfel... nu ştiu ce voi face...

124

Capitolul 22 - Emoții...

M-am trezit extrem de devreme, în speranța că voi reuși să plec de acasă fără a fi observată de Damian. M-am dat jos din pat încet, pentru a nu-l trezi. M-am dus la baie, mi-am făcut un duș și m-am îmbrăcat. Toate aceste lucruri le-am făcut cu mare grijă, pentru a nu face zgomot să-l trezesc... nu de alta, dar dacă ar fi știut că mă duceam la doctor, ar fi vrut să vină cu mine, și atunci chiar că ar fi trebuit să îi spun

125

adevărul. Deocamdată trebuie să mă asigur că este adevărat, că sunt însărcinată și după aceea voi vedea cum voi găsi curajul de a-i zice... Am reușit într-un final să ies din cameră fără a-l trezi, dar i-am lăsat un bilet în care îi explicam că am ieșit un pic cu Iza, și că nu vom sta mult. Sunt conștientă că voi avea scandal mare cu el când voi ajunge acasă, dar nu am de ales. Poate într-un fel e mai bine, așa voi reuși să îi spun rezultatele, dacă va insista să îi spun unde am fost... Când am ieșit din casă, ne-am întâlnit cu Alex. Pe lângă faptul că am observat cum i s-au aprins ochii când a văzut-o pe Iza, desigur că ne-a întrebat unde plecăm. A trebuit să îl mințim, i-am spus că mergem ca fetele la cumpărături. Nu prea i-a convenit răspunsul, mai ales pentru faptul că nu voiam să îl aștept pe Darius pentru a se trezi, dar nu a avut ce face, știa că nu are cum să ne oprească. Încă un motiv pentru ca soțul meu să înceapă să urle când vom ajunge acasă. Știu că își va face griji pentru mine, mai ales pentru faptul că am plecat fără escortă, dar nu am de ales. Nu sunt sigură dacă voi vrea să îi spun adevărul când vom ajunge acasă, și dacă îl voi lua pe Darius după noi, mai mult ca sigur îi va da raportul... și nu vreau nici să afle de la altcineva. Acum sunt în mașină, în drum spre cabinetul domnului doctor. Am lăsat-o pe Iza să conducă, căci eu sunt un pachet de nervi, deja îmi simt inima în gât, dar păi să mai și conduc... chiar nu am dorința de a intra într-un stâlp înainte de a afla dacă sunt însărcinată sau nu. Văzându-mi agitația, de când a pornit, scumpa mea prietenă tot încearcă să mă atragă într-o conversație lejeră, pentru a mă mai relaxa, și funcționează, căci în momentul în care îmi descrie extrem de detaliat modul în care a dat-o afară Damian din cameră, pur și simplu încep să râd cu lacrimi. ─ Nu este amuzant deloc. Tocmai când visam mai frumos, mă trezesc cu nebunul ăla al tău de soț în fața mea, mai bine zis deasupra mea, zicându-mi că este timpul să plec, că este rândul lui de a se bucura de tine. Pe bune? Jur, până mi-am dat seama că este el, era să fac infarct, crezând că a intrat vreun violator peste noi... Imediat își întrerupe discursul când își dă seama ce a zis.

126

Îi zâmbesc, pentru a îi da de înțeles că este okey, dar că nici nu vreau să vorbim despre acel monstru, așa că revine brusc la subiectul de dinainte, făcându-mă să râd din nou, văzându-i expresia oripilată. ─ Te rog frumos, nu mai râde, vorbesc serios. Doamne, nu este sănătos la cap. Ar trebui să îl pui un pic la respect. Auzi la el, gelos pe un cal, și pe mine. De parcă ți-aș trage-o! ─Iza, limbajul! Când o văd cum își dă ochii peste cap, auzindu-mi replica, mă bufnește iar râsul. Se pare că azi nu pot rămâne serioasă în preajma ei, și mă bucur... azi mai mult ca niciodată am nevoie de motive pentru a râde, pentru a mă destinde. Când observ că deja am ajuns în fața cabinetului, oftez. Iza îmi ia mâna în a sa și îmi zice: ─Relaxează-te. O să fie bine, ai să vezi. Sunt aici lângă tine, mereu voi fi. Mă lupt cu lacrimile care vor să îmi curgă din ochi și îi zâmbesc plină de recunoștință. ─ Știu. Mereu Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o prietenă ca tine. Când o văd că face ochii mari, îi zic: ─ Vorbesc serios, Iza. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine, atunci când mi s-a întâmplat... sau acum. Dacă nu a-i fi venit cu mine azi, cred că până aș fi ajuns aici, aș fi avut pe puțin o criză de nervi. Mereu îți voi fi recunoascătoare pentru tot suportul tău și pentru faptul că mereu ai fost sora mea de suflet. Te iubesc, nebuna mea. Lacrimi încep să îi strălucească în ochi. Brusc, mă strânge în brațe, atât de tare încât am impresia că nu voi mai putea respira pentru mult timp, dar o las, căci amândouă avem nevoie de această îmbrățișare. Ne despărțim, ne zâmbim una alteia și oftând, coborâm din mașină. Ajungem la recepție, și îi zic secretarei domnului doctor ( presupun că secretara lui este ) numele meu și faptul că am programare. Îmi zâmbește și ne spune să

127

luăm loc, până îl anunță pe domnul doctor Paris (se pare că așa se numește) că am sosit. Ne așezăm, și mă rog lui Dumnezeu să intrăm mai repede, cu cât aflu mai repede rezultatul, cu atât mai repede scap de aceste emoții, ce îmi face corpul să tremure. Gândurile iar îmi zboară la momentul întoarcerii acasă, când voi trebui să împărtășesc rezultatul cu soțul meu. Oare voi găsi tăria de a-i spune adevărul, sau voi tace, ca o lașă ce sunt? Recunosc, în privința asta chiar sunt lașă. Numai gândul că nu ar accepta acest copil, că m-ar urî pentru faptul că nu i-am spus...mă blochează, mă face pur și simplu să nu mai am aer. Mi-e groază! Nu știu ce voi face dacă voi fi pusă în postura de a alege între el și copil. Sper din tot sufletul să nu se ajungă la așa ceva. Sunt trezită din gânduri, în momentul în care telefonul începe să-mi sune. Îl scot repede din geantă pentru a-l pune pe silențios, să nu deranjez ceilalți pacienți. Inima începe să îmi bubuie în piept în momentul în care văd că cel care mă apelează este nimeni altul decât soțul meu. Îmi adun puterea de care am nevoie și îi resping apelul, închizând și telefonul, ultimul lucru de care am nevoie este să îl pună pe Darius să mă găsească după semnalul acestuia. Nu pot să cred cât de idioată am fost de nu m-am gândit la acest aspect de când am plecat de acasă, sper să nu fi avut timp să îmi detecteze locația. Revin la realitate în momentul în care îmi aud numele strigat. Ne ridicăm în picioare și o urmăm pe asistentă până la cabinetul domnului doctor. Inima începe iar să mi se zbată în piept, mă mir cum de nu mi-a explodat până acum. Când ajungem în cabinet, îi zâmbesc domnului doctor și îi răspund la întrebări, precum: " v-ați odihnit suficient? ", " ați mâncat destul? " , " v-ați mai simțit rău? ", etcetera. Am încercat să îi răspund la fiecare întrebare, fără a-mi da ochii peste cap, nu de alta, dar prea mi-a adus aminte de Damian. După ce și-a terminat interogatoriul, mulțumit de rezultate, mă îndeamnă să mă așez pe patul de consultații și să îmi ridic bluza. Fac exact cum mi-a cerut, inima începând să îmi bată și mai tare, ecourile sale ajungându-mi până la urechi și tâmple. Închid ochii și trag aer în piept, pentru a mă calma.

128

Scot un oftat ân momentul în care acel gel rece îmi atinge pielea. Mi-l întinde pe tot abdomenul, după care începe să plimbe capul aparatului peste tot pe burta mea, imagini apărând pe ecran. Îmi întind gâtul pentru a vedea mai bine, deși sper că domnul doctor are de gând să îmi și " traducă " ce văd, nu am studiile sale, și chiar nu știu la ce mă uit. Deodată mă uit la domnul doctor, ce începe să zâmbească cu gura până la urechi. Lacrimile nu întârzie să își parcurgă traseul spre obrajii mei și le las, căci după privirea domnului doctor, deja știu răspunsul... Plâng de fericire, acum având certitudinea. Mă uit din nou spre domnul doctor, în momentul în care îmi atrage atenția spre ecran. ─ Doamna Alexander, sunt bucuros să îți fac cunoștință cu bebelușul tău. În momentul în care îmi arată pe ecran un punctuleț, deja încep să plâng de-a binelea. Lacrimile mă copleșesc, dar nici nu le împiedic să curgă, căci sunt lacrimi de fericire. Voi avea un copil, un punctuleț! Nu credeam vreodată că voi ajunge să experimentez o asemenea fericire, atât de mare, încât trebuie ca la fiecare zeci de secunde să îmi reamintesc să respir. Nici nu îmi dau seama cum de inima îmi mai încape în piept de atâta fericire. Iza mi-a cuprins mâna în a sa, luptându-se și ea cu lacrimile, exact ca mine. Brusc, mă trezesc din letargie, și pun întrebările ale căror răspuns ard de nerăbdare să aud: ─Acel punculeț este copilul meu? Sunteți sigur, domnul doctor, că într-adevăr sunt însărcinată? Sper din tot sufletul să fie afirmative răspunsurile. ─Sunt sigur. Pe lângă această ecografie, v-am făcut și analize de sânge, și au ieșit pozitive. Este adevărat. Jur că în acest moment, îmi vine să sar în brațele sale și să îl pup pentru această minunată veste. Cred că niciodată nu am fost atât de fericită, acum chiar pot spune cu mâna pe inimă că sunt cu adevărat o femeie împlinită: sunt însărcinată,

129

am acasă așteptându-mă un soț minunat și o fiică adorabilă. Chiar sunt una din cele mai norocoase femei de pe Pământ! Îmi șterg lacrimile de pe chip, deja nu mai văd bine de atâta plâns, și îndrept mâna spre domnul doctor ce îmi înmânează șervețele pentru a mă șterge. Iza este mai rapidă ca mine, le ia și începe să mă șteargă, răspunzându-mi la întrebarea ce este așternută pe chipul meu: ─ Mai bine lasă-mă să te șterg eu, căci tu, din cauza atâtor lacrimi vărsate, nici nu mai vezi bine. Îmi zâmbește, ochii săi oglindind fericirea ce o simte. Știu sigur că va fi o mătușă bună, ce își va iubi nepoțelul. Nu cred că aș putea cere mai mult. Deodată, chipul i se umbește. Înainte de a apuca să o întreb ce s-a întâmplat, îmi zice: ─ Sunt fericită că sunt alături de tine, mai ales pentru faptul că voi avea un nepoțel sau nepoțică, dar... el ar fi trebuit să fie alături de tine. Are acest drept. Trebuie să îi spui, Ana. Oftez, auzindu-i discursul. Nu pot comenta nimic, căci are dreptate, dar mi-e groază. Nu înțelege cât de greu îmi este să mă risc să îi spun. Dacă nu va fi fericit? Dacă mă va alunga de lângă el? Am vrut, ca măcar azi să fiu fericită, dacă i-aș fi spus dinainte că sunt însărcinată și nu ar fi acceptat acest copil, cum m-aș fi simțit azi, văzându-mi copilul pentru prima oară? Aș mai fi fost la fel de fericită, sau acest sentiment mi-ar fi fost umbrit de respingerea bărbatului ce-l iubesc? Nu puteam risca. După ce mi-am aranjat hainele mai bine, domnul doctor a continuat consultul, luându-mi tensiunea, ascultându-mi plămânii. După ce a fost satisfăcut de rezultate, mi-a suplimentat rețeta de acum câteva zile cu alte vitamine si minerale și m-a sfătuit să consult un medic ginecolog pentru a ține sub observație sarcina. I-am zis că așa voi face. I-am mulțumit, și am plecat. Tot drumul spre casă m-am tot gândit la ce mi-a zis Izabela, la faptul că Damian avea dreptul de a fi lângă mine. Întrebare este: ar fi vrut să fie alături de mine?

130

Am tremurat tot drumul, la gândul că voi ajunge și mă va lua la rost, și mai mult ca sigur nu voi avea scăpare până nu îi voi spune adevărul. Oare cum va reacționa? Nici nu am mai avut timp să îmi fac diverse scenarii în cap, că deja am și ajuns. De ce naibii exact când îmi doream să dureze mai mult drumul, a durat chiar mai puțin decât cel spre cabinet? Mă forțez să ies din mașină și reușesc, dar desigur că tremuratul corpului nu mia dispărut. În momentul în care îmi văd soțul ieșind din casă, roșu la față de furie, îmi dau seama că sunt pierdută! A venit momentul adevărului și sper din tot sufletul că nu mă va alunga de lângă el.

131

Capitolul 23 – Adio! Îl văd venind spre mine, roșu la față de furie, iar corpul reacționează rapid, începând să îmi tremure. Nu de frică că m-ar răni tremur, ci de faptul că s-ar putea să fie sfârșitul pentru noi și asta... mă omoară. Iza mă apucă de mână, încercând să îmi transmită că totul va fi bine și că este alături de mine. Acest gest îmi dă puterea de a rezista și de a-i spune adevărul soțului meu, înfruntând riscurile. Sper totuși să aibă dreptate și să fie totul bine... Iza pleacă de lângă mine în momentul în care Damian s-a postat în fața mea, fierbând de nervi, ar mai lipsea să îi iasă și aburi pe urechi. ─ Pot să știu unde dracu ai fost? Cum poți fi atât de iresponsabilă? Ți-ai pus viața în pericol și pentru ce? Ca să mergi la cumpărături? Ai înnebunit? Urlă atât de tare încât am impresia că fiecare ființă din acest loc a auzit... Când vede că nu îi răspund, mă apucă de umeri și mă zgâlțâie. Acest fapt, plus cel că deja am amețit, mă trezește la realitate, smucindu-mă și urlând și eu la el, în speranța că mă voi face auzită. ─ Eu sunt iresponsabilă? Tu ești cel care urlă, pentru ca fiica ta să audă cum ne certăm. În momentul în care termin de vorbit, se uită în spatele său, observând-o pe Miruna, uitându-se încruntată la noi. Îi zice, mai degrabă îi ordonă să se ducă în camera sa și să nu mai tragă cu urechea. În acel moment, minionul meu își pune mâinile în sân, și îi dă replica ce îl lasă pe tatăl său cu gura căscată și în același timp, îl calmează:

132

─ Și dacă nu te ascult, o să țipi și o să mă scuturi așa cum faci cu Ana? Mereu zici că adulții discută și nu țipă... Hmmm, se pare că te-ai înșelat, tati. Nu ești deloc adult. Ești chiar mai copil ca mine. Nici nu știu ce să fac, să râd sau pur și simplu să stau cu gura căscată, uitându-mă la ea. Tatăl ei exact asta face, se uită la ea cu gura căscată, oripilat. Se pare că de-abia acum realizează că de fapt fiica sa este cea tare în familie... îmi vine să leșin de râs. Tatăl său își drege glasul, și îi răspunde: ─Dacă promit că nu voi mai țipa și voi vorbi... ca un adult ce sunt, te duci în camera ta și ne vei lăsa să vorbim...chestii de adulți? O văd că se gândește ce să îi răspundă, iar râsul se luptă să îmi iasă din gâtlej, realizând că va urma să îi dea tatălui său încă o replică șmecherească. Mă abțin cu greu să nu încep să râd, nu de alta, dar mor de nerăbdare să îi aud replica, ce imediat se face auzită: ─Hmmm... tati, discuția că de ce a plecat de acasă fără să îți spună este o discuție de adulți? Ciudat, eu sunt copil și totuși mă cerți exact la fel. Leșin de râs... in gândul meu! I-a zis-o! Pe bune acum, noi adulții nu ne putem pune cu logica copiilor. Tatăl său rămâne iar cu gura căscată, dar de data asta își revine mai repede, dregându-și glasul, zicându-i: ─Este o discuție ce poate fi...adaptată și la adulți și la copii. Mulțumită? Acum, te poți duce în camera ta, pentru a putea și noi să discutăm fără a fi întrerupți? O văd că se gândește iar intens la răspuns. După câteva zeci de secunde de gândit, își îngustează ochii și zice, rămânând cu mâinile în sân: ─ Bine, tati, vă las să discutați, dar... dacă aud că țipi iar la ea, jur că vin și te bat! Oi fi eu mică, dar tot pot să te fac să șchiopătezi. De data asta nu mă mai pot abține și încep să râd cu lacrimi în ochi. Fata asta a mea este de teroare. Nici nu vreau să îmi imaginez ce îi va face tatălui său când va fi adultă, din moment ce deja de la vârsta asta îl pune la respect. Ar trebui să iau niște lecții de la ea...dacă voi mai fi în preajma sa după discuția ce va avea loc în curând... Tatăl său, rămânând fără replică, doar dă din cap în semn de accept. Miruna, văzându-i răspunsul, vizibil mulțumită, pleacă, lăsându-ne singuri. Soțul meu se întoarce spre mine, zicându-mi: ─Mai bine mergem în birou, chiar nu am chef de încă o ceartă... cu fiica mea. Mă sperie mai mult ea decât tu. Zâmbesc la replica sa, împărțită în două: o parte din mine se gândește că asta merită, după felul cum a reacționat, celeilaltei părți din mine îi este milă de el la gândul că va avea de-a face cu o Miruna adultă peste câțiva ani. Dau din cap în semn de accept, și pornim spre birou. Se pare că a venit momentul adevărului... Groaza mă cuprinde, făcându-mi corpul să îmi tremure. Sper din tot sufletul că va ieși bine.

133

Intrăm în birou, și închid ușa, de data asta nu încap și martori, discuția asta este prea importantă, este în joc viitorul nostru. Se duce spre birou unde are tava cu băuturi și își toarnă în pahar whisky, dându-l imediat pe gât. Gâfâie ca și cum ar fi alergat la maraton. Îi văd întregul corp fiind încordat și deja mă apucă groaza la gândul iminentei discuții. Pe de altă parte, mă și doare faptul că nici măcar nu se uită la mine. Simt nevoia să îl văd cum se uită în ochii mei, privindu-mă cu dragoste... dar presimt că de acum nu va mai fi așa. Clipesc des pentru a împiedica lacrimile să îmi curgă pe obraz, măcar acum să am un pic de demnitate. Nu o să mă pot preface că nu doare, dar măcar nu mă voi umili. Îl văd cum se întoarce încet spre mine, chipul său fiind desfigurat de furie. Inima parcă mi s-a rupt în două în momentul în care l-am văzut cum se uită la mine, cu furie, cu amărăciune... dragostea din ochii săi nu mai este, acum văd doar furie în stare pură. Speranțele mi s-au năruit, acum știu că nu mai există nicio șansă să iasă totul bine. Trebuie să mă împac cu gândul că după ce îi voi spune adevărul, că îl voi pierde. ─ Acum ești dispusă să îmi spui adevărul? Unde ai fost? Vocea sa dură îmi înfige încă un cuțit în inimă. Trag aer în piept, pregătindu-mă să îi spun adevărul. Cu vocea tremurândă, îi zic: ─ Am fost la cabinetul domnului doctor pentru consult. Auzindu-mă, face ochii mari. Când își revine din năuceală, mă întreabă: ─ Și pentru asta te-ai furișat? Pentru a merge la doctor? Și eu nu aveam voie, dreptul, să merg cu tine? De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă? Ești bolnavă? Măcar acum ochii săi s-au mai îmblânzit, nu mai văd duritate, ci îngrijorare, deși nu știu cât va mai dura până acea duritate înfricoșătoare se va întoarce în ochii săi... ─ Nu sunt bolnavă... ─ Atunci? De ce ai simțit nevoia să mergi fără mine, să te ascunzi? ─ Sunt... Mă opresc, ca și cum brusc nu aș mai avea voce. Mi-e groază să îi spun adevărul, căci știu că nu va reacționa bine, dar pe de altă parte știu că nu mă va lăsa să ies de aici până nu îi voi spune. Închid ochii, trag adânc aer în piept și îi zic: ─ Sunt însărcinată. După ce pronunț această simplă propoziție, respir precipitat, ca și cum aș fi ținut ditamai discursul. Când am rostit-o, e ca și cum mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Știu că nu va ieși nimic bun din această confesiune, dar ținând acest secret, mă rodea pe dinăuntru.

134

Privirea sa, cu ochii bulbucați, mă omoară. Se uită la mine ca și cum i-aș fi spus că am lepră. ─ Ești însărcinată? Ești... sigură? ─ Da... Nu mai zice nimic, ci se întoarce iar cu spatele la mine, turnându-și un pahar plin de whisky, dându-l după aceea peste cap. Se sprijină de birou, oftând, lăsându-și capul în piept. Corpul începe a-i tremura, în același timp al meu reacționând la fel. După limbajul trupului său, îmi dau seama că am pierdut această bătălie. Trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că l-am pierdut. Se întoarce brusc spre mine, privirea fiindu-i încordată. Inima mi se frânge, văzându-l atât de supărat. Ce ciudat, eu am fost atât de fericită când am aflat, iar el este atât de... trist. Nici măcar furie nu mai există în ochii săi, ci tristețe. E ca și cum ar fi primit vestea că am murit. Lacrimile nu mi le mai pot opri și le las să îmi curgă pe obraz. Doare atât de tare să-l văd așa, să știu că nu este deloc încântat de perspectiva de a avea un copil cu mine, e ca și cum m-ar respinge și pe mine, nu numai acest copil nevinovat. Sunt trezită la realitate, când îi aud vocea: ─ Este okey, nu este capăt de lume. Se poate rezolva foarte ușor. Facem o programare la doctor... Îl întrerup, afișând privirea mea criminală, și îl întreb: ─ Și cum propui, mă rog, să rezolvăm acest aspect al problemei? Căci știu sigur că acest copil pentru tine este o problemă. Zi, cum propui să rezolvăm? Știu că nu îmbunătățesc situația dacă zbier, dar nu mă pot abține. Doare atât de tare să știu că practic, mi-a propus să fac avort. E ca și cum mi-ar fi înfipt un cuțit în inimă. De ce, Doamne? De ce nu poate fi fericit, așa ca mine? De ce? ─ Știi foarte bine ce vreau să zic, Ana, nu face pe proasta, nu te prinde. Nu mai vreau alt copil. De ce nu vrei să mă înțelegi? ─ Întrebarea este de ce nu vrei tu să mă înțelegi? E ușor pentru tine, nu? Ai un copil, o fată minunată, dar eu? Eu nu am copii. Cât de hain trebuie să fii ca să îi interzici unei femei să își împlinească visul de a fi mamă? Asta vrei de fapt să zici, nu? Că dacă rămân căsătorită cu tine, trebuie să mă resemnez să nu am copii niciodată, nu? ─ Să fiu al naibii de te înțeleg! Ai zis că o iubești pe Miruna ca și cum ar fi a ta, zici că mă iubești și că ești fericită cu mine. Avem deja o familie, de ce nu vrei să faci acest lucru pentru mine? De ce nu îmi poți accepta această dorință? Nu vreau să avem copii! Lacrimi răzlețe încep a-mi întuneca privirea. Ultima sa afirmație a fost ca un adevărat pumnal înfipt în inima mea. ─ Sunt fericită și o iubesc pe Miruna ca și cum aș fi născut-o eu, dar asta nu înseamnă că nu îmi doresc să simt ce înseamnă să fii mamă, să port rodul iubirii noastre în pântece. Nu, nu voi face avort!

135

Am zbierat atât de tare, încât nu m-aș mira ca fiecare persoană din această casă să mă fi auzit, dar în acest moment chiar nu mai îmi pasă. Doare atât de tare! Mă simt ca și cum m-ar fi ucis, ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Își închide ochii, trăgând aer în piept. Rămâne câteva zeci de secunde așa, pentru a se calma, dar eu nu reușesc. Numai aducându-mi aminte ce mi-a propus, sângele îmi fierbe în vene de nervi. Deschide ochii, de data asta fiindu-i întunecați de durere... Pe bune? Eu sunt cea care ar trebui să simtă acea durere, nu el. Mai trage o dată aer în piept, și următoarea sa propoziție este ca proverbialul ultimul cui în sicriu: ─ Zici că mă iubești, nu? Bun, asta este ocazia pentru a dovedi. Dacă mă iubești, dacă vrei să rămânem împreună, vei face avort. Nu există loc de compromis. Ori te conformezi, ori tot ce avem se termină. Nu mai am voce pentru a-i da replica, în schimb fac un lucru ce nu aș fi crezut că voi mai ajunge să îl fac: îl pălmuiesc, atât de tare încât mă doare palma. Chipul său se întoarce spre dreapta, în urma forței loviturii. De data asta, nu mai am pic de milă pentru el. M-a rănit cum nu am fost vreodată rănită, mi-a luat inima în mâna sa și mi-a rupt-o în bucăți. Nu aș fi crezut vreodată că va fi atât de... lipsit de sentimente. Se uită la mine șocat. Adevărul este că și eu sunt la fel de șocată de ce am făcut, dar trebuie să scot cumva din sistem această durere. ─ Ești un... Nici nu mai are rost să continui. Tu vorbești de iubire, cel care își pune femeia ce se presupune că o iubește, să aleagă între el și copilul lor? Nici nu ai idee ce înseamnă acest cuvânt, de-abia acum realizez că poate niciodată nu m-ai iubit, nu ai idee de o asemenea noțiune. Las lacrimile să-mi curgă pe obraz, sunt deja prea devastată pentru a mă lupta cu ele. Știam că tot ce am trăit cu el era prea frumos ca să fie adevărat. Acum, în sfârșit, am realizat că nu m-a iubit niciodată, totul a fost doar un vis ce s-a destrămat la fel de repede cum a apărut. ─ M-ai pus să fac o alegere, nu? Okey, răspunsul meu este nu, nu voi face avort, dacă trebuie să aleg între tine și acest copil, ai pierdut. Înainte de a exista riscul să mă prăbușesc în fața sa, o iau la fugă spre dormitor. Când ajung, trântesc ușa în urma mea și pic în genunchi, vărsând șiroaie de lacrimi. Știu că nu îmi fac bine, nici copilului meu, dar nu mă pot abține, durerea este prea mare. Cât de proastă am putut fi, să cred că mă iubește...dacă m-ar fi iubit, nu mi-ar fi făcut așa ceva. Înainte de a avea ocazia să îmi revin din plâns cât de cât, mă sperii când simt o mână pe umărul meu. Mă întorc și o văd pe Iza, cu lacrimi în ochi. Încep să plâng mai tare când văd compătimirea din ochii săi. Ca drept răspuns, se așează și ea în genunchi și mă ia în brațe. Nu zice nimic, doar mă ține înlănțuită în brațele sale. Doar de atât am nevoie de la ea...de binefăcătoarea sa îmbrățișare. Cred că am stat așa mai mult de jumătate de oră și văzând că Damina nu vine la mine, răzgândindu-se, îmi șterg lacrimile și mă ridic.

136

Mă duc spre dulap, îmi iau geanta de voiaj și încep să arunc haine în ea, vrând să plec cât mai repede din acest loc. Doare prea tare să știu că este în aceeași casă cu mine, și că nu mă iubește suficient de mult, încât să vină să rezolvăm situația asta atât de dureroasă... Iza mă înțelege, așa că mă ajută, după care, când suntem aproape gata, se duce să își facă și ea bagajul. Mă simt amețită, capul am impresia că în curând îmi va exploda și inima mă doare... Nu știu cât voi mai rezista să stau până va fi și Iza gata. Nici nu știu dacă voi fi în stare să îmi iau adio de la Miruna și Alma, sau dacă voi fi în stare să ies din această casă fără să mă prăbușesc plângând. Dă-mi Doamne putere să rezist măcar până voi pleca. Uite așa, în câteva minute, viața mea aparent perfectă s-a destrămat. Familia mea perfectă s-a evaporat. Se pare că nimic nu durează o veșnicie. *** Coborâm în living, mai mult ținându-mă de ea, căci sincer, nici putere să mai merg nu am. Mă mir cum de mai rămân pe picioare, în situația dată. Chiar când ajungem la ușă, îmi aud numele strigat. Mă întorc și o văd pe Miruna, plângând. Mi se rupe inima văzând-o în starea asta. Mă duc spre ea, mă aplec și o iau în brațe, o țin atât de strâns, încât mă mir cum de mai poate respira. Nu numai ea are nevoie de această îmbrățișare, ci și eu. Mă doare sufletul să plec și să o las aici, dar din păcate nu o pot lua cu mine. Totuși, trebuie să fac ceva pentru a o liniști, așa că îi șterg lacrimile de pe obrazul său perfect, și îi zic: ─ Nu plânge suflețelul meu, te rog. Îmi frângi inima. Te iubesc și orice-ar fi, nu renunț la tine. Nu o să mă pierzi, îți jur! Se uită la mine, cu ochii aceia frumoși, înlăcrimați și îmi zice: ─ Minți. Vei pleca, împreună cu frățiorul meu, și vei uita de mine. A auzit discuția noastră, de aceea este atât de afectată. Oftez și continui să încerc s-o liniștesc. ─ Niciodată nu aș putea să te uit. Te iubesc prea mult, Miruna. Nu ai idee cât de mult însemni pentru mine. Dacă plec de lângă tati tău, asta nu înseamnă că te părăsesc. Vom putea să ne vedem în continuare, nici de ai vrea, nu ai putea să scapi de mine. Brusc, se liniștește și se uită în ochii mei, cu o privire ușor ezitantă. ─ Juri? ─ Iți jur, prințesa mea. Când o văd că în sfârșit s-a liniștit, o întreb: ─ Alma unde este? Aș vrea s-o văd. ─ Este în birou cu tati, cred că s-a dus să îl certe. Auzindu-i răspunsul, inima începe să îmi galopeze. Nu, nu sunt destul de puternică pentru a mă întoarce acolo, pentru a da din nou ochii cu el. Va trebui

137

să vorbesc altă dată cu ea. Deja mi-e prea greu să mai stau aici, nu știu cât voi mai rezista până să încep iar să plâng, și nu vreau să îi dau această satisfacție. ─ Spune-i că o voi suna zilele următoare, ca să ne întâlnim toate trei, okey? Înainte de a-mi pierde curajul, o sărut repede pe frunte și o iau la fugă, nu pot să rezist să mă mai uit în ochii săi încărcați de durere, nu știu dacă inima mea ar mai rezista. Mă urc în mașina Izei, și simțindu-mă la capătul puterilor, demarează în trombă. Cum am ajuns la o distanță sigură de casă, am început să plâng. Urlu și plâng, poate așa această durere îngrozitoare îmi va părăsi trupul deja slăbit, sau măcar nu va mai fi atât de mare. Tot drumul am plâns și urlat, iar Iza m-a lăsat să mă descarc. Știu că nu am făcut bine, că puteam să îmi fac rău, dar nu mă puteam abține, durerea era prea mare... Cum este posibil, Doamne, atât de ușor, să pierd tot ce am avut? Cum e posibil ca fericirea să dureze atât de puțin? Dacă nu aș fi avut acest copil inocent la care să mă gândesc, m-aș fi prăbușit la pământ și nu m-aș mai fi ridicat. Niciodată nu am mai simțit atâta durere ca acum, nu știu cât îmi va mai rezista organismul. Plâng neîncetat, lacrimile îmi sunt ca un izvor ce tot continuă să curgă. Mă uit pe geam, încercând să mă liniștesc. Închid ochii, în minte rememorând toate momentele, orele, zilele în care, pentru prima oară în viață am fost fericită. Deschid ochii, uitându-mă pentru ultima oară la acest peisaj magnific, știind că nu voi mai avea vreodată șansa să îl văd, și tot ce pot pronunța este: ─ Adio.

138

Epilog Mă trezesc buimacă, în momentul în care aud soneria de la ușă urlând și niște pumni lovind de parcă ar dori să dărâme pur și simplu ușa. Mă ridic cu chiu cu vai din pat, nu mai am viteza și agilitatea ce o aveam acum câteva luni, burta mea imensă împiedicându-mă să fac multe. Încep să bombăn și să scot niște " sfinte urări" din gură pentru persoana de la ușă. Cobor scările atentă, nu îmi doresc, tocmai acum înainte de a naște să cad pe scări. Ajung în fața ușii, închid ochii, trag aer adânc în piept pentru a mă pregăti pentru vizita persoanei insistente... Deschid ușa, cel puțin reticentă și când văd cine este, respir ușurată. Scumpa mea Alma... ─ În sfârșit ai răspuns. Femeie, vrei să îmi provoci infarct? Am crezut că ți s-a făcut rău, că trebuie să naști, că ești leșinată... Îi fac semn să se oprească din vorbit, nu de alta dar mai am un pic și izbucnesc în râs și numai asta îmi trebuie acum... ─ Sunt bine, nu îți face griji. Tu ești cea care mai avea un pic și îmi provoca infarct. Îi fac semn să intre, și în timp ce ne deplasăm spre bucătărie, o întreb: ─ De ce ești atât de agitată? Dacă mă apropii de termen, asta nu înseamnă că în orice moment mi se va face rău...calmează-te. ─ Normal că mi-am făcut griji pentru tine, de unde era să îmi imaginez că la o asemenea oră, tu dormi? Ești una din cele mai matinale persoane ce o cunosc, și să fii în pat la ora asta... ─ Hmm, cât e ceasul?

139

─ Este ora doisprezece, prințesa mea, pranzul... Rămân șocată, auzind-o. Adevărul este că în ultimele luni, mi s-a dereglat complet organismul, asta incluzând și somnul. E normal să dorm atât de mult, din moment ce noaptea nu dorm... amintirile, durerea, nu mă lasă...dar asta nu am de gând să îi spun și Almei. ─ Nu am dormit prea bine azi-noapte, punctulețul meu mă tot lovea și pur și simplu nu îmi găseam poziția corectă pentru a putea dormi. E mai greu, când ai ditamai burta. Începe să râdă, iar când termină, pe chip îi rămâne afișat cel mai dulce zâmbet al ei. Se apropie de mine și mă întreabă: ─ Pot...? Îi fac semn că da, și își plasează mâna pe burta mea. Zâmbesc în momentul în care începe să vorbească cu punctulețul meu, spunându-i că este mătușica lui și cât de mult îl iubește și că mereu va fi alături de el. Ochii mi se umezesc, și imediat cum își fac apariția lacrimile, le și șterg, nu vreau ca Alma să se simtă prost, pentru faptul că eu, din cauza hormonilor sarcinii, nu mă pot abține din plâns. Alt motiv pentru care plâng este faptul că el trebuia să facă acest lucru...el trebuia să aibă mâna pe burta mea și să vorbească cu acest copil nenăscut, să îi promită că va fi mereu alături de el. Lipsa lui mă doare... copilul meu niciodată nu va ști ce înseamnă să aibă tată, la fel ca mine. Niciodată nu mi-aș fi dorit ca acest copil nevinovat să crească simțind ce am simțit și eu: lipsa unui tată. Voi face tot ce îmi stă în putere să fiu și mamă și tată pentru el, dar știu că nu va fi de ajuns, Acel gol va continua să existe. Acest lucru mă doare inimaginabil... Sunt trezită la realitate de Alma, ce îmi zice: ─ Nu am reușit să o aduc și pe Miruna, îmi pare rău. Este plecată în excursie cu școala. Am zis că este bine pentru ea, să fugă din oraș, să se distreze cu prietenele ei... ─ Este okey, mă bucur că se plimbă, se relaxează. Nu eram într-o stare bună, pentru a mă vizita. Înainte de a apuca să continui, sunt întreruptă de ușa ce este trântită de perete și de o Iza extrem de nervoasă. ─ Cred că într-una din zilele astea o să te strâng de gât! Este clar faptul că mi se adresează, mai ales din moment ce privirea sa criminală este ațintită asupra mea, întrebarea este: ce am mai făcut acum? Buna mea prietenă nu întârzie să mă lămurească: ─ Dacă tot nu poți sta locului deloc, măcar ai bunăvoința și ține nenorocitul ăla de telefon lângă tine! Stau cu grijă toată ziua la muncă, nu cumva să naști singură, iar tu... mai rău faci! Chiar vrei să îmi provoci infarct?! ─ Hey, aici nu este vina mea! Alma m-a trezit brusc din somn, dând cu pumnii în ușă, din același motiv ca tine... paranoia, și nu am apucat să îmi iau telefonul de pe noptieră. Vă rog frumos, faceți-mi o favoare: încetați să vă mai agitați

140

atâta! Nu vă dați seama că această stare de nervozitate și agitație mi-o transmiteți? Cum să reușesc să fiu calmă, dacă voi mai rău mă agitați? Se pare că discursul meu funcționează căci imediat părerea de rău apare pe chipul lor. Trag aer în piept și continui: ─ Haideți mai bine să ne relaxăm și să bem niște cafea... Privirile ucigătoare ațintite asupra mea mă fac să realizez că trebuie să rectific afirmația de mai devreme: ─ Voi să beți cafea și eu...ceai. Ultimul cuvânt l-am pronunțat cu cea mai vizibilă nemulțumire. Iza s-a apucat să facă cafea pentru el și ceaiul pentru mine, în timp ce Alma și eu ne-am așezat la masă, în spatele ei. Nici nu știu cât timp am stat în bucătărie, depănând amintiri, râzând... Alma mi-a povestit de ziua când a venit controlul de la Protecția Copilului, pentru dosarul deschis la tribunal. Inima a început imediat să bată ca și cum ar fi vrut să îmi iasă din piept. Văzându-mi agitația, Alma continuă să povestească, pentru a mă liniști. Se pare că Damian i-a spus că Miruna și eu am plecat la control, din cauza sarcinii nesimțindu-mă bine, iar el rămăsese acasă pentru că era obligatoriu măcar unul din noi să fie. Se pare că a funcționat, căci nu a durat mult și s-a descotorosit de ea. Inima începe să îmi bată normal în momentul în care îmi dau seama că întâlnirea a mers bine. Calmându-mă, îi zic Almei: ─ O iubesc pe Miruna din tot sufletul meu, crede-mă că niciodată nu i-aș face rău. De aceea nici nu am divorțat până acum, în atâtea luni aș fi putut s-o fac, dar... M-am gândit că dacă o fac, fratele tău ar putea să piardă custodia ei și asta nu pot permite. Nu știu cum va reuși să mențină minciuna, cert e că va trebui să reușească. Îți jur că nu voi divorța până ce procesul nu se va încheia, dar după aceea... va trebui. Văd părerea de rău din ochii săi, și știu că nu comentează căci știe că îmi face rău să vorbesc despre căsnicia mea eșuată. Pentru asta o iubesc și mai mult. Îmi este greu să mă știu în continuare căsătorită cu el, dar deocamdată nu am de ales. După ce procesul se va sfârși, îmi voi angaja un avocat pentru a demara procesul de divorț. Nu voi avea nicio pretenție la el, nu o să accept restul de bani stipulați în contract, tot ce îmi doresc este libertatea. Casa mi-am salvat-o cu ajutorul avansului ce l-am primit după ceremonia de căsătorie, de restul nu mai am nevoie. Deocamdată casa o am închiriată, căci de când am plecat de la Damian, locuiesc cu Iza. La început am fost reticentă în fața propunerii sale, dar gândindu-mă mai bine, am acceptat. Fiind și însărcinată, chiar nu îmi doream să locuiesc singură. Fiind primul meu copil, nu știu nimic despre a fi mamă, aveam nevoie de cineva lângă mine, și cine ar fi mai potrivit decât Iza? Dacă nu ar fi fost ea, nu știu ce m-aș fi făcut. Deci, am acceptat, desigur punându-i condiția de a mă lăsa să o ajut cu acele cheltuieli lunare... asta a fost singura condiție și a acceptat.

141

Mi-a fost tare greu, și acum îmi este greu, aducându-mi aminte de tot ce s-a întâmplat. Durerea cred că mereu va rămâne în inima mea, deși mă tot mint că timpul vindecă orice... în privința asta chiar nu este adevărat. Acel monstru ce a revenit din trecut pentru a mă chinui... deși am plecat de lângă Damian, continuă să îmi trimită flori, mereu însoțite de câte o poză. După ce că eram distrusă de tot ce s-a întâmplat, nenorocitul ăsta mai rău îmi făcea. A durat ceva timp până ce am reușit să mă pun pe picioare și să mă întorc la viața mea de dinainte de el. Am revenit la birou, muncind dublu față de altă dată, crezând că munca mă va ajuta să mai uit, să îmi revin, dar m-am înșelat. Când doctorul mi-a zis că am sarcină toxică, am intrat în concediu prenatal. Când vedeam că zilnic aveam acea stare de rău, ce imediat ce îndrăzneam să mănânc sau să beau ceva, dădeam la boboci, am crezut că este normal la începutul sarcinii. Când timpul a trecut și acele stări nu dispăreau, am mers la control și atunci mi-a căzut cerul în cap când domnul doctor mi-a zis că am sarcină toxică. Mi-a recomandat să stau în pat, să nu fac efort, să mă alimentez, deși tot ce mâncam îmi făcea rău... de luni de zile stau la pat, cu tratament, tot doar ca să nu pierd copilul ce îl iubesc din toată inima. Faptul că m-am concentrat asupra sarcinii, m-a făcut să mai uit de inima mea frântă, deși imediat ce începea să se însereze, trecutul revenea mai acerb ca niciodată, dărâmându-mă iar. Nu exista noapte în care să nu plâng, să nu îmi readuc aminte de tot ce s-a întâmplat, de lucrurile bune, de cele rele. Golul imens ce îl aveam în inimă de când am plecat de lângă el, nici acum nu am reușit să îl umplu. Nu știu dacă voi reuși vreodată. Sunt trezită la realitate de vocea Almei: ─ Scumpo, iartă-mă, dar trebuie să plec. Jură-mi că mă vei anunța când va veni timpul să naști, vreau să fiu lângă tine. Zâmbesc, auzindu-i rugămintea și îi răspund: ─ Îți jur! Aș fi fericită să te știu lângă mine. Până atunci, stai liniștită, voi fi bine. Am gardianul Iza lângă mine. Începem să râdem, știind că ăsta este adevărul, sunt sigură că zilele astea nu mă va scăpa din ochi, la cum o cunosc. Imediat, draga mea prietenă ne lămurește: ─ Stai liniștită, Alma, voi sta cu ochii pe ea. Începând de azi sunt în concediu, deci nu va fi nici măcar un moment singură. Rămân cu gura căscată la cele auzite. Când îmi revin din șoc, dau din cap neajutorată, după care, știind că nu mai am ce face, pur și simplu bufnesc în râs. Iza mea este mai protectivă ca o mamă! După ce a plecat Alma, fericită că nu voi rămâne singură, Iza se duce să spele cănile, iar eu mă duc în living. Stau în fața geamului, admirând natura atât de schimbătoare. Când am ajuns să stau în această casă, vara era în floare. De atunci, am petrecut o iarnă încântătoare aici, în fața șemineului, citind, aducându-mi aminte de tot, pierzându-mă privind flăcările unduitoare provenite de la acel magnific șemineu. Sărbătorile de iarnă au venit și au trecut la fel de repede, deși trebuie să specific că am avut o zi de Crăciun fericită, alături de

142

fetița mea Miruna și de cele mai bune prietene ale mele, Iza și Alma. Pe urmă, totul a revenit la normal, eu, singură în ditamai casa, depănând amintiri și scăpând de ele când mă scufundam în lumi total diferite de a mea, în lumi cu vampiri, dragoni, dragoste împărtășită și nemuritoare... Pot spune că faptul de a scăpa din propria realitate, cu ajutorul cititului, m-a ajutat să nu las durerea să mă acapareze. A trecut și iarna, primăvara făcându-și apariția. Ador trecerea de la anotimul iarna la cel de primăvară. Faptul că natura renaște, lăsând în urma sa mirosul florilor, a vieții, mă face să realizez că totul se schimbă. Pierzi ceva, dar renaște altceva. Nimic nu este definitiv, nicio durere, nicio fericire. Orice renaște... dacă natura renaște de atâtea ori, de fiecare dată devenind și mai maiestuoasă, noi oamenii de ce nu am face-o? Știu că durerea nu mă va părăsi niciodată, dar cel puțin acum știu că o pot face să nu mai fie atât de puternică, pot renaște ca persoană și mai puternică ca până acum...exact ca natura însăși. Acum privesc schimbarea vremii, sunt martora renașterii, și acest lucru îmi dă putere să rezist, știind că până la urmă totul va fi bine. Voi reuși! Voi fi fericită din nou, deși nu complet, dar cel puțin voi supraviețui. Sunt trezită la realitate, în momentul în care o durere groaznică își face simțită prezența în pântecul meu. Respir adânc, în speranța că va trece. În momentul în care mă simt udă, știu că momentul mult așteptat a sosit, dar în momentul în care realizez că totuși este prea devreme la cele șapte luni de sarcină să nasc, încep să mă panichez și urlu numele Izei. Prietena mea vine imediat cum îmi aude țipătul, la fel de panicată ca mine: ─ Spital... Asta este tot ce reușesc să pronunt, înainte ca o nouă contracție să își facă simțită prezența, făcându-mă să mă încovoiesc de durere. Iza mă ajută să mă așez pe canapea, în timp ce ea se duce în dormitorul meu pentru a lua bagajul ce era gata pregătit pentru această situație. Când s-a întors, mi-a zis că a sunat-o pe Alma și Slavă Domnului, nu ajunsese prea departe. Va veni să ne ia, pentru a ne duce la spital. Pentru a mai calma durerile, încep să respir, exact cum am învățat la cursurile prenatale ce le-am urmărit pe dvd-urile ce mi le-a cumpărat Iza. La început funcționează, dar nu durează mult până ca acea durere nemaisimțită până acum să își facă apariția. Groaza mă cuprinde, făcându-mi tot felul de scenarii în cap, dacă este prea devreme, dacă nu va supraviețui copilul meu, dacă... numai dacă... Iza încearcă să mă calmeze, deși și ea este la fel de speriată ca mine. În curând, ușa este trântită de perete de Alma, la fel de agitată ca noi. Dacă nu aș simți toată această durere, cred că aș leșina de râs la imaginea noastră: trei femei la fel de speriate, încercând să se liniștească una pe cealaltă, dar mai rău speriindu-se. Ce pot să zic: grupa de șoc. Nu durează mult până ce prietenele mele mă ridică de pe canapea, ajutându-mă să merg până la mașina parcată chiar în fața scărilor. Se pare că Alma s-a gândit

143

la tot, m-a scutit de a merge mult până la mașină, și așa de-abia pot face câțiva pași fără a începe să urlu. M-au așezat pe bancheta din spate, întinsă, stând cu, capul pe picioarele Izei. Alma conduce mașina ca și cum orașul ar fi bombardat și s-ar grăbi să iasă din țară. Nu pot spune cu exactitate cât timp a durat până am ajuns, durerea nemailăsându-mă să gândesc. Tot ce știu este că m-am trezit deja la spital, pe pat, urlând din toți rărunchii că încă nu este timpul. Doctorul meu ginecolog a fost chemat pentru a mă consulta. După ce s-a chinuit să mă consulte, căci din cauza durerii pur și simplu nu puteam sta locului, m-a lovit în cap cu verdictul său, ce mai rău m-a neliniștit: ─ Doamna Alexander, este timpul să mergem în sala de nașteri. Nu pot să vă zic cât va dura până veți naște, de aceea mai bine vă instalăm de pe acum. Drept răspuns, o înjurătură nedemnă de o doamnă ca mine s-a desprins de pe buzele mele, făcându-l pe domnul doctor să chicotească. Numai în momentul în care a acceptat ca Iza să vină cu mine, am fost de acord pentru a fi mutată. Sunt deja îngrozită dar păi să mai fiu și singură... Alma a rămas pe holul din fața sălii de nașteri, deși nimeni nu are voie să stea acolo, dar na, se poate pune cineva cu o Alma nervoasă și panicată din cale afară? Nici faptul că a fost amenințată cu echipa de securitate a spitalului nu a fost de ajuns pentru a o face să bată în retragere. Nici o grupare de comando nu ar face-o să dea înapoi. Acest fapt mă face să zâmbesc, în ciuda durerii tot mai puternice. Ajunsă deja în sală, pot spune cu mâna pe inimă că sentimentul de groază s-a dublat. Nici faptul că o văd pe Iza echipată în echipamentul de protecție al spitalului, arătând ca un extraterestru, nu mă mai face să râd. Groaza îmi cuprinde fiecare centimetru din corp, numai gândul că ceva nu va merge bine, mă omoară. Iza stă lângă mine, ținându-mă de mână. Acest gest mă face să rezist, îmi dă putere să nu o iau razna. *** Nu știu exact cât timp a trecut de când sunt în această sală de nașteri, urlând din totți rărunchii la fiecare contracție dureroasă. Nici de aș vrea să țin cont de timp, nu aș putea din cauza durerii. Cred că au trecut ore de când sunt aici și nimic nu s-a întâmplat. Doctorul vine periodic pentru a mă consulta, dar se pare că nu sunt destul de dilatată pentru a putea naște. Suport de atâta timp această durere infernală și nu știu cât voi mai rezista, deși instinctul îmi spune că este nimic față de durerea ce o voi simți în momentul în care punctulețul meu își va face apariția în această nouă viață a sa. Asta e, voi rezista. Copilul meu merită orice, orice durere și chin. Începând de azi, voi suporta orice pentru el!

144

Durerea se face din nou simțită, făcându-mă să urlu și să o strâng mai tare pe Iza de mână. Săraca, până voi naște, nu știu dacă mâna ei va mai fi intactă, după felul cum o strâng la fiecare contracție. Faptul că rezistă și nu îmi zice nimic, îmi arată cât de mult mă iubește și cât de mult iubește acest copil. Lacrimi încep să-mi curgă pe obraz, în momentul în care realizez că buna mea prietenă joacă rolul tatălui acum. El este cel care ar fi trebuit să fie alături de mine, consolându-mă, dându-mi putere să trec și peste asta. El ar fi trebuit să fie lângă mine, nerăbdător ca fiul său să se nască. La acest gând, încep să plâng dea binelea, sentimentul de gol sufletesc, de durere fiind mai puternic ca niciodată. Toate aceste luni am fost în stare să țin în mine, să țin sub control durerea și sentimentul de golăciune sufletească, dar acum chiar nu mai pot. Iza mă lasă să plâng, căci știe motivul... tot ce face este să mă privească încurajator și să mă mângâie pe păr. Mă lasă să mă descarc și de asta am nevoie. Mă opresc din plâns în momentul în care domnul doctor mă anunță că este timpul să-mi aduc pe lume îngerașul. Îmi ridică halatul până la jumătatea corpului, ridicându-mi picioarele, fiind ținute îndepărtate de acele echipamente reci ale spitalului. Pot spune că inima a ajuns să îmi fie în gât, de atâta groază simțită. În momentul în care domnul doctor mă anunță că este timpul să împing, las tot deoparte, și o fac. Gândul că în curând voi ține în brațe rodul iubirii mele pentru Damian mă umple de fericire, în același timp, dând drumul din nou robinetului de lacrimi. Împing cu toată puterea de care sunt capabilă, în același timp plângând. În fața ochilor mi se derulează scene de când l-am cunoscut... Prima noapte când l-am cunoscut la petrecerea sa, momemtul în care m-a încolțit în baie, când pentru prima oară am simțit din nou dorință pură pentru un bărbat... momentul cînd a revenit din nou în viața mea, propunându-mi contractul ce mi-a schimbat cursul vieții definitiv... nu cred că aș putea regreta vreodată faptul că am acceptat. Momentul când mi-am dat seama că îl iubeam, că devenise drogul atât de necesar pentru mine... momentul când mi-a spus că mă iubește... Toate acele zile, nopți în care am fost extrem de fericită mă fac acum să plâng în hohote, căci automat îmi aduc aminte de respingerea sa, de durerea mistuitoare ce a pus stăpânire pe ființa mea din momentul în care m-a alungat din viața sa. Împing cu ultima putere de care mai sunt în stare și mă gândesc că el ar fi trebuit să fie aici, lângă mine și copilul său. Tot ce mai pot gândi este: " Niciodată nu îl voi ierta! " După care am auzit un sunet atât de dulce urechilor mele, un sunet ce mi-a umplut inima de dragoste și lumină...plânsul copilului meu! Nicio durere suportată până acum nu mai contează, decât acest sunet! Acum este rândul să plâng de fericire, cea mai mare fericire ce o poate simți o femeie, faptul că i s-a născut îngerașul.

145

Tot strig la domnul doctor să mi-l aducă, acesta fiind acum în mâinile asistentelor, pentru a-l curăța. În momentul în care doctorul mi-l aduce, încep să plâng de fericire, mai ales când îmi zice: ─ Felicitări, doamnă Alexander, aveți un băiețel frumos și sănătos. Lacrimi îmi umbresc ochii, lacrimi de fericire, fericirea de a fi mamă. Nu cred că există sentiment mai puternic ca dragostea de mamă! Îmi țin în mâinile tremurânde copilul, șoptindu-i: ─ Te iubesc, copilul meu! Mereu voi fi alături de tine, orice ar fi. Nu contează că nu o să fie tatăl tău alături de tine, eu voi fi de ajuns. Jur că voi face orice să nu îi simți lipsa. Îl pup pe frunte, transmițându-i dragostea mea nemărginită. Din momentul în care a fost pus în brațele mele, a încetat să plângă, acest fapt umplându-mi inima de dragoste, faptul că este lângă mine liniștindu-l. În acea clipă, mi-am jurat că mă voi dedica băiatului meu, voi face orice să fie fericit.... iar EL... îl voi uita, orice-ar fi. Niciodată nu îl voi ierta pentru faptul că a respins rodul dragostei noastre... mai bine zis, rodul dragostei mele pentru el. Iza a ieșit pentru a-i da vestea Almei, eu rămânând în brațe cu îngerașul meu. Îl admir, atât de mic, dar atât de frumos... Lacrimi încep iar să îmi curgă pe obraji, de data asta de fericire, de uimire că eu am reușit să dau naștere unui omuleț atât de perfect.Visul mi s-a împlinit! Damian POV: În momentul în care Alma m-a anunțat că Ana a intrat în travaliu, am început să tremur de frică, deși e puțin spus...ce am simțit de fapt a fost groază. Am pus-o pe Alma să lase telefonul deschis, pentru a o auzi... măcar așa să fiu alături de ea, poate va fi ultima oară când îi voi auzi vocea. Acest gând mă paralizează. Știu că ar trebui să fiu alături de ea, dar pur și simplu nu pot. Mi-e groază că o voi pierde, dar nici să fiu lângă ea nu pot. Știu, sunt un laș, dar nu mă pot abține. Când o auzeam urlând de durere, trupul îmi tremura de frică, de frica de a o pierde. De aș fi putut să îi iau acea durere asupra mea, jur că aș fi făcut-o. Din momentul în care telefonul s-a închis, gânduri negre mi-au cuprins fiecare parte a minții. Oare este bine? A născut? Trăiește și ea și copilul? Tot ce pot face este să mă plimb de colo colo prin birou, tocând covorul. Sora mea mi-a ținut ditamai prelegerea, făcându-mă de la gândac până la porc și monstru. Nu înțelege de ce nu merg să fiu alături de ea, dar cum ar putea să mă înțeleagă, dacă nu a trecut prin ce am trecut eu? Gândul că aș putea să îmi pierd din nou soția, în timp ce ar da naștere unui copil... pur și simplu mă omoară. Alma tot îmi zice că ar trebui să merg în genunchi la Ana și să îi cer să mă ierte... dar din moment ce eu nu mă pot ierta, cum ar putea ea?

146

Sunt scos din gânduri de soneria telefonului. Mă năpustesc spre el, și răspund. Când aud vocea Almei, spunându-mi că Ana este bine și că a născut un băiețel perfect sănătos, încep să plâng. Închid telefonul, fără a mai adăuga nimic. Mă prăbușesc pe scaun și plâng, exact ca un copil. Este bine! A născut un băiețel... băiețelul meu, și eu ca un laș ce sunt, am fugit. Îmi torn un pahar de whisky și îl dau repede peste cap. În cinstea băiatului meu. Iar las o lacrimă să îmi curgă pe obraz. Băiatul meu... pe care probabil nu voi avea șansa să îl cunosc... din prostie, prostia mea. Oare dacă aș încerca să îi cer iertare, dacă m-aș lăsa în genunchi în fața ei și i-aș cere iertare, ar face-o? Chiar ar fi în stare să mă ierte? Nu prea aș crede... Acum, în timp ce îmi torn încă un pahar, în sănătatea fiului meu, îmi fac o promisiune: după ce se va încheia procesul, voi face orice...ORICE, pentru a o recupera. Orice ar fi, o voi face să mă ierte și să fie din nou a mea, numai a mea! Jur că nu mă voi lăsa până ce nu va fi din nou soția mea, în patul, casa și inima mea! Jur!

SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM

147