306755643 Plante Medicinale Aromatice

1

UNIVERSITATEA AGRONOMICĂ ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

Facultatea de AGRICULTURĂ

Prof. univ. Teodor ROBU

PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE

IAŞI 20013

2

CUPRINS CAPITOLUL I SCURT ISTORIC .................................................................................. 3 1.1. ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE ............................... 3 1.2. ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE ÎN ROMÂNIA ........................................................................................................................ 7 CAPITOLUL II CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE ... 11 2.1 DUPĂ CRITERII BOTANICE. ................................................................................ 11 2.2. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ. ..................................................... 12 2.3. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE..................................... 15 CAPITOLUL III PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE ........ 20 3.1. ISTORIC .................................................................................................................. 20 3.2. APA. ........................................................................................................................ 23 3.4. SUBSTANŢELE ORGANICE ................................................................................ 23 Clasificarea sumară a ozelor ........................................................................................... 24 Clasificarea sumară a ozidelor ........................................................................................ 25 CAPITOLUL IV. PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE PRINCIPIILOR ACTIVE ........................................................................................................................................ 34 4.1. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL. .... 34 4.2. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV .................................................................................................................. 36 4.3. PRINCIPII ACTIVE CU FLUENŢĂ ASUPRA GANGLIONILOR VEGETATIVI. ......................................................................................................................................... 37 4.4. PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ .......................................... 38 4.5. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI CARDIOVASCULAR .................................................................................................... 38 4.6 PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR 40 4.7. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI DIGESTIV .... 41 4.8. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA APRATULUI RENAL ............................ 43 4.9. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ HORMONALĂ ........................................ 43 CAPITOLUL 5 PARTICULARITĂŢI DE CULTURĂ ALE PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE .................................................................................. 45 5.1. ROTAŢIA CULTURILOR ...................................................................................... 45 5.2 FERTILIZAREA ....................................................................................................... 46 5.3 LUCRĂRILE SOLULUI ........................................................................................... 47 5.4 ÎNMULŢIREA .......................................................................................................... 48 5.5. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA SPONTANAÎN VEDEREA VALORIFICĂRII ........................................................................................................... 53 5.6. TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE ...................... 58 5.7. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE .................. 59 5.8. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE ................................ 61 5.9. AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE ......................................................................................................................................... 63 CAPITOLUL 6 MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE ................................................................................................................ 64 CAPITOLUL 7. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ ........................ 73 TERMENII BOTANICI ................................................................................................. 84 INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI .............................................. 91 BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 104

3

CAPITOLUL I SCURT ISTORIC 1.1. ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE Odată cu luarea în cultură acum 10-15 ani a primelor plante agricole (porumbul în Mexic, grâul în Orientul Mijlociu) omului i-au atras atenţia probabil şi unele plante care şi întâmplător s-au dovedit a avea efect vindecător. Omul primitiv din instinct din întâmplare sau din disperare a început să-şi aline unele suferinţe cu anumite plante. Aceste atitudini sunt atestate de manifestările instinctuale ale unor animale bolnave şi ale unor triburi actuale puţin evoluate, care utilizează plantele medicinale în scopuri tămăduitoare. Descoperirea unor seminţe de chimion arse, care datează din neolitic, atestă faptul că omul acelei epoci le utiliza în scopuri medicinale sau aromatice. Alte dovezi

arheologice, demonstrează

că

primele

comunităţi umane, utilizau specii cum ar fi: Cânepa, Macul, Măselariţa, Muştarul, Salvia etc. precum şi unele balsamuri sau răşini. Dovezi scrise despre utilizarea plantelor medicinale şi aromatice datează din jurul anului 6000 ş. e .n. de la sumerieni. în jurul anului 5000 î.e.n. babilonienii şi asirienii au întocmit un dicţionar de plante medicinale şi aromatice (Biblioteca lui Asurbanipal cu 20 000 tăbliţe) şi au înfiinţat în oraşul NINIVE o grădină botanică cu plante medicinale şi aromatice. În China şi Egiptul Antic s-au găsit dovezi ce trădează utilizarea plantelor medicinale şi aromatice încă din mileniile IVIII î.e.n. Manuscrisele chinezeşti descriu cca. 6000 plante, folosite pentru vindecare.

4

La BRITISH MUSEUM din Londra există conservate tăbliţe din lut de unde reiese că asirienii cultivau macul încă de pe la anul 2700 î.e.n., aceasta fiind o dovadă de netăgăduit despre introducerea în cultură a plantelor medicinale şi aromatice. Pe papirusurile egiptene vechi de 5-6 milenii s-au descifrat mii de reţete complexe care fac referiri la peste 200 specii printre care: coriandrul şi ricinul. În India veche între vestitele VEDE între care şi YADJURVEDA (ştiinţa vieţii lungi) recomandă utilizarea plantelor medicinale încă de acum 3000 ani. Medicul indian SASRUTA (sec. IV î.e.n) descrie cca. 700 plante , indicând ecologia, epoca de recoltare etc. O vechime asemănătoare au şi dovezile care provin de la unele triburi amerindiene, de unde rezultă că acestea foloseau în special amestecurile din plante sau extractele complexe. Unii cercetători (Dr. J. A. DUKE-1985) consideră că deşi aflându-se la mari distanţe şi neavând nici o legătură cu civilizaţia Chinei antice , totuşi amerindienii se bazau pe acelaşi principiu şi anume: "corpul omenesc este capabil de a selecta dintr-un complex substanţele care-i sunt necesare". De o importanţă deosebită se bucurau plantele medicinale şi aromatice în Grecia antică şi în Imperiu roman. Hipocrat (460-377 î.e.n.) supranumit părintele medicinii a descris 236 plante medicinale prescriindu-le în diferite boli. El a propagat ideea lui Asklepios din Tesalia :" întâi cuvântul , apoi planta şi la urmă cuţitul". Lui Hipocrat i-au urmat Teofrast, apoi Dioscoride (sec. I î.e n.) care este considerat părintele farmacognoziei, şi care în lucrarea "De materia medica "a inventariat 500 de droguri de natură minerală, vegetală şi

5

animală, până în Evul Mediu fiind cartea de căpătâi în cunoaşterea medicamentelor. Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) în 37 de volume "HISTORIA NATURALIS" descrie 250 de droguri numai de origine vegetală, provenite de la cca. 1000 specii. Tot cam în aceeaşi perioadă LUCIUS CALUMELLA, care era un faimos agronom a scris mai multe volume despre agricultură, descriind cultura speciilor Inula helenium, Canabis sativa, Crocus sativus. O parte din aceste cunoştinţe au fost transmise şi învăţătorilor Imperiului Roman, astfel CELSUS în opera sa "DE ARTE MEDICA" descrie tot 250 plante medicinale şi aromatice cu utilizările lor. De remarcat este, că multe din recomandările învăţătorilor acelor vremuri au valabilitate şi astăzi. Învăţaţii arabi asimilând cunoştinţele eleno-romane ale anticilor Orientului îndepărtat şi îmbinându-le cu cunoştinţele proprii, în operele lor au descris mii de plante medicinale şi droguri, pe care le-au transmis până în epoca Renaşterii. Astfel se pot aminti învăţaţi ca RHAZES, SERAPION, MESSUE şi vestitul AVICENA (IBN-SINA) care a sintetizat în lucrările sale "CANONUL STIINTEI MEDICALE" multe cunoştinţe în domeniul fitoterapiei În Evul Mediu plantele medicinale şi aromatice erau cultivate mai ales în mănăstiri, iar deţinătorii modului de utilizare erau călugării. Stareţa HILDEGRAD VON BINGEN (sec. XII) este autoarea unei cărţi intitulată "PHISIKA" unde pe lângă alte medicamente prezintă şi 270 specii de plante medicinale cu utilizările lor Dezvoltarea cunoştinţelor despre plantele medicinale şi aromatice s-a extins şi la primele Universităţi cum ar fi:

6

MONTPELLIER (sec. X ); PARIS, BOLOGNA, PADOVA, NEAPOLE, CAMBRIDGE, TOULOUSE (sec.XI-XIII). Marii botanişti ai Renaşterii ca Paracelsus, Lobel, Mattioli, Cesalpino etc. au descris pe larg şi proprietăţile medicinale ale speciilor cultivate, iar alţi ca JUAN FERNANDEZ, ALPINO CHARLES LECLUSSE au studiat şi plantele din "LUMEA NOUA" În 1545 sa înfiinţat prima grădină botanică de plante medicinale şi aromatice la Padova. Mai târziu (sec. XVIII) descoperindu-se primele substanţe din plante, a fost necesară cultivarea acestora pe suprafeţe întinse pentru asigurarea cantităţii de drog necesară. Pe parcurs s-au elaborat tehnologii perfecţionate de cultivare a noi plante şi în paralel s-au obţinut variate medicamente la scară industrială. Statisticile O.M.S. din ultimii 10 ani apreciază că în ţările în curs de dezvoltare plantele medicinale reprezintă cca. 80% dintre alternativele de tratament. în ţările avansate 1/3 din medicamente sunt de origine vegetală, cele mai multe pentru terapia afecţiunilor cardio-vasculare, digestive, respiratorii etc. tendinţa în viitor este de a promova tot mai mult politica medicamentelor de origine vegetală, pure nepoluate,

şi

integrabile în organism. În prezent sunt izolate peste 55 000 substanţe bioactive din plantele medicinale şi aromatice.

7

1.2. ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE ÎN ROMÂNIA În România arta vindecării bolilor prin plante are o veche şi bogată tradiţie, fapt confirmat şi de unele descoperiri arheologice care au scos la lumina zilei atât unele medicamente (colire, unguente), cât şi unele vase speciale în care se preparau acestea (infuzoare, pâlnii de lut ars etc.) Datorită poziţiei geografice şi condiţiilor pedo-climatice teritoriul României a fost mereu leagănul unei vegetaţii abundente şi variate. Au fost identificate peste 3600 de specii, cărora strămoşii noştri le-au dat peste 500 de nume. HERODOT considerat părintele istoriei-menţionează cu 500 de ani î.e.n. că geto-dacii care erau "cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci", aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi aromatice DIOSCORIDE cu patru secole mai târziu, medic fiind în armata lui Nero semnalează în faimoasa sa lucrare "MATERIA MEDICA" că pe teritoriul Daciei se utilizau mult plantele medicinale şi aromatice, fie pentru tămăduirea bolilor, fie în scop cosmetic sau ca aromatizant alimentar. Imediat după cu cucerirea Daciei de către romani arsenalul de plante medicinale şi aromatice s-a îmbogăţit cu specii noi indigene cunoscute mai înainte de greci şi romani. Numeroase alte documente atestă şi întăresc ideea utilizării plantelor în medicina empirică a poporului român, Dintre acestea amintim existenţa a numeroase documente datând din secolul XII şi până în secolul XVI. Prima carte de plante medicinale şi aromatice a fost tipărită la Cluj în anul 1578 şi s-a numit

8

"HERBARIUM". Mai târziu în 1652 se tipăreşte la Târgovişte "PRAVILA LUI MATEI BASARAB" unde se precizează că "vraciului şi revine sarcina să cerceteze ierburile spre a descoperi pe cele cu proprietăţi de vindecare şi împotriva otrăvurilor " În 1694 apare "LEXICONUL SLAVO-ROMÂN" în care se găsesc numeroase recomandări privind denumirea şi utilizarea unor plante medicinale şi aromatice cum ar fi: izma, muştarul, muşeţelul etc. În hrisovul domnitorului GRIGORE GHICA emis în 1725 la înfiinţarea spitalului Pantelimon din Bucureşti printre altele este menţionat rolul farmacistului în cunoaşterea plantelor în general şi cunoaşterea plantelor medicinale în special, necesare spitalului nou creat pentru tratarea bolnavilor. În lucrarea manuscris "HOMINA VEGETABILIUM" alcătuită în 1783 de preotul calvin BENKO IOSIF sunt menţionate denumirile româneşti ale unor specii de plante medicinale colectate în farmaciile din Transilvania şi Muntenia. Lui P. SIGERUS şi revine meritul în 1791 de a fi publicat "SIEBENBURGISHE QUARTALSCHRIFT" în mai multe limbi, printre care şi română, unde apare o listă aproape completă a plantelor medicinale din Transilvania La începutul secolului al XIX-lea, SAMUIL VULCAN, concepe o lucrare manuscris numită "TRACTATUL DESPRE VINDECAREA MORBURILOR POPORULUI DE LA TIERA" de unde rezultă că plantele medicinale aveau o pondere importantă în vindecarea bolilor mai ales în mediul rural din Transilvania. Toate acestea documente atestă că din cele mai îndepărtate timpuri, plantele medicinale şi aromatice au avut o largă

9

întrebuinţare pe teritoriul României şi au constituit mijlocul cel mai important pentru a preveni şi combate multe boli Începând cu sfârşitul secolului al XVIII începutul secolului XIX-lea plantele medicinale şi aromatice utilizate până atunci mai mult pe bază de tradiţii, încep să formeze în unele ţări din Europa obiectul unor cercetări cu scopul de a stabili dacă se confirmă activitatea terapeutică atribuită de medicina empirică, şi pentru a preciza care sunt substanţele care acţionează. În 1906 s-a izolat din capsulele de mac opiu din care se extrage morfina, care este răspunzătoare de acţiunea somniferă a acestui produs. Pe parcursul anilor până astăzi plantele medicinale şi aromatice utilizate empiric au fost supuse studiilor biochimice descoperindu-se noi şi noi substanţe bioactive. Concomitent cercetătorii au încercat copierea şi fabricarea sintetică a unor substanţe bioactive, însă produsele de sinteză, pot avea reacţii neprevăzute în organism fiind mai greu tolerate. Mai mult chiar unele din principiile bioactive elaborate de celulele vegetale nu pot fi înlocuite cu substanţe de sinteză. În prezent în medicina populară a ţării noastre sunt folosite cca. 870 de specii. Aproximativ 200 sunt studiate din punct de vedere chimico-farmacodinamic, iar cca. 100 de plante sunt utilizate curent în automedicaţie Pe măsură ce ştiinţa cucereşte tot mai mult teren, tărâmul plantelor medicinale şi aromatice este mai profund explorat. Astfel s-au identificat şi continuă să se identifice nu numai plantele spontane cu virtuţi terapeutice, dar şi bazinele cele mai importante şi mai bogate în asemenea specii, iar prin studii de laborator s-a precizat conţinutul lor în principii active funcţie de mediul biologic în care trăiesc.

10

În urma unor cercetări chimice de laborator s-a stabilit că în flora ţării noastre spontane există numeroase specii care pot înlocui produsele vegetale din import. Dacă se acţionează energic pentru redresarea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din România cu un conţinut bogat în principii active, şi dacă se iau măsuri de introducere în cultură a noi specii de plante medicinale şi aromatice autohtone sau străine, pot fi reduse substanţial aceste importuri. La aceasta se adaugă protejarea speciilor din flora spontană cu o răspândire limitată şi creşterea productivităţii la speciile cultivate.

11

CAPITOLUL II CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE 2.1 DUPĂ CRITERII BOTANICE. În această clasificare Plantele medicinale aromatice s-au clasificat în principal pe baza criteriilor morfologice, luându-se ca referinţă Flora R.S.R (cele 13 volume) apărută în intervalul 1952-1976 (24ani). Determinarea Plantelor medicinale şi aromatice pe baza Florei R.S.R este greoaie deoarece această lucrare se adresează specialităţilor şi cuprinde toate speciile Pteridofitelor şi Spermatofitelor. De aceea s-a adoptat o clasificare mai simplă pentru recunoaşterea plantelor medicinale şi aromatice astfel: A

plante fără flori;

B

plante cu flori

B I - arbori, arbuşti; B II - plante erbacee.

Grupa plantelor erbacee a fost împărţită în 6 subgrupe după culoarea florilor astfel: 

plante fără învelişuri florare colorate (verzi);



plante cu flori albe (Achillea, Capsella, Datura, Gypsophyla, Saponaria, Adonis, Arnica, Calendula);



plante cu flori galbene (Chelidonium, Geum, Hypericum, Althea, Arctium);



plante cu flori roşii sau roz (Digitalis, Leunurus);



plante cu flori violacee (Delphnium);



plante cu flori albastre (Borogo, Cycorium, Lavandulla, Hipssopus);

12

2.2. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ.

I.-Stâncării, pajişti alpine: - Jenuperus communis (ienupăr); - Vaccinium myrtillus (Afin); - Alchemilla vulgaris (creţişoară); - Arnica montana (arnică); - Primulla off. (ciuboţica cucului). II.-Pajişti şi fâneţe umede de munte şi deal: - Corylus avellana (alun); - Betula verrucosa (mesteacăn); - Achillea millefolium (coada şoricelului); - Cichorium intybus (cicoare); - Taraxacum officinalis (cicoare); III.Păduri - Hedera helix (iederă;) - Prunus spinosa (porumbar); - Rhamnus frangula (cruşin); - Sambucus nigra (soc); - Convalaria majalis (lăcrămioare); - Fragaria vesca (fragi); - Origanum vulgare (sovarf); - Viola tricolor (trei frati pătaţi); IV. Tăieturi de pădure - Rubus fructicosus (mur); - Rubus idaeus (zmeur); - Salix capreea (salcie căprească); - Agnimonia eupotoria (turiţa); - Atropa belladona (mătrăgună); - Tanacetum vulgare (vetricea);

13

- Urtica dioica (urzică); IV. Coaste rupturi de pantă. - Hippophae rhamnoides (cătină albă); - Rubus fructicosus, idaeus (mur); - Melilotus officinalis (sulfină); - Tusilago farfara (potbal). VI.Pajişti uscate însorite. - Achilleia millefolium (coada şoricelului); - Eringium planum (scai vânăt); - Gypsophyla paniculata (ipcărige); - Marubium vulgare (unguraş); - Tymus sp. (cimbrişor). VII. Margini de drumuri, căi ferate, teren viran. - Rosa canina (măceş); - Sombucus nigra (soc); - Prunus spinosa (porumbar); - Agropiron repens (pir medicinal); - Artemisia absintium (pelin); - Artemisia vulgaris (pelinăriţă); - Lamium album (urzică moartă albă); - Linaria vulgaris (Linariţă); VIII. Buruieni de cultură şi răzoare. (numai pentru speciile erbacee) - Agropyron repens (pir medicinal); - Capsella bursa pastoris (traista ciobanului); - Fumaria officinalis (fumariţă); - Hibiscus triorum (zămoşică); - Xantim spinosum (holeră). IX. Locuri bătătorite. - Malva neglecta (caşul popii);

14

- Plantago sp. (patlagină); - Poligonatum aviculare (troscot); - Potentila anserina (coada racului); X. Locuri îngrăşate. (gunoi, stâne) - Datura stramonium (ciumafaie); - Hyoscianus niger (măselariţă); - Rumex alpinum (stevia stânelor); - Urtica dioica (urzică). XI. Sărături. - Althea officinalis (nalbă mare); - Ononis hircina.(osul iepurelui); - Iris halophila. (stanjenei galbeni); XII. Lunci, zăvoaie, lungul apelor. - Hippophae rhamnoides (cătină); - Ribes nigrum (coacăz negru); - Salix sp. (salcie); - Viburnum opulus (călin); - Angelica archangelica (angelică); - Dryopteris felix -mas-(ferigă); - Equisetum arvense (coada calului); - Symphytum officinalis (tătănească); - Tusilago farfara (potbal). XIII. Locuri cu exces de umiditate - Rhamnus frangula (cruşin;) - Populus nigra. (plop); - Acorus calamus (obligeană); - Filipendula ulmaria (creţuşcă); - Lythrum salicania (răchitan); - Graţiola officinalis (vinariţă).

15

2.3. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE. Acţiunile farmacodinamice ale plantelor medicinale şi aromatice au fost testate în general întâi pe animale în laborator pentru a se observa efectele. În general principiile active au aceleaşi acţiuni şi la om dar mai există şi excepţii. Exemplu: valeriana pentru pisică este excitant, iar pentru om este sedativ. Sparteina din Sarothamnus scoparius care în doze mici este stimulatoare a centrului respirator, iar în doze mari este deprimantă a centrului respirator, la iepure şi nu are acelaşi efect. De cele mai multe ori plantele medicinale şi aromatice conţin mai multe principii active cu diferite proprietăţi, aşa încât pot fi încadrate în mai multe grupe terapeutice. Clasificarea plantelor medicinale şi aromatice pe grupe terapeutice se bazează pe clasificarea generală a medicamentelor după O. M. S. astfel: I. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în bolile aparatului cardio-vascular. Această grupă cuprinde plante utilizate în următoarele afecţiuni: - aecţiuni cardiace cu substrat nervos. (Leunurus, Lavandula, Crategus sp.); - afecţiuni vasculare (Melilotus, Salvia, Viscum); - angină pectorală (Crategus); - arterioscleroză (Viscum, Capsella, Taraxacum); - hipertensiune (Hyssopus, Leunurus, Cynara).

16

II.Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în bolile aparatului digestiv. - pentru segmentul buco-faringian (stomatite, abcese, amigdalite,

gingivite)

se

utilizează

dezinfectante

şi

antiinflamatorii (Matricaria, Salvia, Geum, Ocium, Rosa, etc.); -

pentru

segmentul

gastro-intestinal

(anorexie,

antivomitive, calmante, hiper sau hipoaciditate, enterocolite, meteorism etc.), se recomandă Genţiana (ghinţura), Mentha, Artemisia, Calendula, Foeniculum etc.; - pentru segmentul final al intestinelor (colici, constipaţie, diaree, antihelmintice) se recomandă: Anisum, Rhamnus (cruşin) Inula, Achillea; - pentru disfuncţiile hepato-biliare (calculoza hepatobiliară, colici hepato-biliare, dischinezia biliară) se folosesc specii ca: Arctium, Chelidonium, Hipericum, Achilea, Cichorium, etc.; III. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în afecţiuni ale aparatului genital. - disminoree (Capsella, Urtica, Pulsatil); - leucoree (Lamium, Lytrum (Răchitan); - prostatită (Lamium, Pulsatila etc. IV. Plante Medicinale şi aromatice recomandate în afecţiuni ale aparatului respirator. - pentru tuse - faza incipientă se utilizează specii emoliente (Verbascum,

Althea,

Malva,

Tusilago,

Tilia,

Plantago)

expectorante (Primula officinalis, Hyssopus, Eryngium, Inula etc.;

17

În bronşită se pot utiliza specii recomandate în tuse la care se adaugă Foeniculum, Pimpinela anisum, Saponaria, Carum, Origanum, Marubium (unguraşul); - astm bronşic se utilizează specii antispasmodice ca: Timus vulgulgaris, Hyssopus, Leunurus, Valeriana,Tusilago etc.; - gripă, guturai: Soncus, Tilia, Primula, Fraxinus, Salix, Rosa; -

laringite,

traheite:

Althea,

Verbascum,

Papaver,

Pulmonaria, Cetraria islandica (Lichen de piatră). VI.-Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului urinar cistite: Achilleia, Vaccinium, Phaseolus, Linum, Populus, Pinus, Zea; colica renală: Agropyron, Ienuperus, Populus etc. diuretice: Cerasus, Equisetum, Betulla, Ononis, Zea, Centaurea, Polygonum, Prunus spinosa, Taraxacum, Viola tricolor, Arctium, Gipsophila; - litiază renală: Vaccinum vitis-ideea(Merişor) Betula, Urtica, Pulsatila, Rosa, Agrimonia. VI. Plante recomandate în afecţiuni dermatologice.

- acnee:Viola, Arctium, Cycorium, Humulus, (toate utilizate intern); -

eczeme:

pentru

comprese

Matricaria,

Achilleia,

Calendula, Saponaria, Juglans; - furunculoză: -Viola, Cycorium, Arctium. -comprese: Linnum, Convolvulus.

18

- arsuri: - Matricaria, Achilleia, Calendula, Soncus, Hipericum, Cnycus. - contuzii: Arnica, Equisetum, Leunurus, Melilotus, Synphitium. - antiseptice: Arnica, Matricharia, Lavandula, Hyssopus, Tymus. - cicatrizante: Arnica, Calendula, Mellisa, Pulmonaria, Chelidonium, Hyssopus, Syphitium, Hipericum. VII. Plante recomandate în boli de nutriţe şi metabolism.

- diabetul zaharat: Cynara, Morus, Juglans, Salvia, Urtica, Arctium; - obezitate; Rhamnus (Cruşin) Taraxacum, Soncus, Convolvus etc.; - gută: Betula, Fraxinus, Urtica, Pulsatila, Agropiron, Hiphophae ; - hidroptizie: Betula, Jenuperus, Soncus, Hyssopus, Phaseolus, Zea ; - tonice generale: Tymus, Rosa, Hipophae, Juglans, Poligonum ; - remineralizante: Equisetum, Poligonum, Pulmonaria, Agropiron; -sudorifice

şi

depurative:

Inula,

Arctium,

Soncus,

Taraxacum, Viola, Cicorium. VIII. Plante recomandate în influenţa funcţiilor glandulare.

19

antisudorifice; Juglans, Salvia, Hyssopus; galactogoge: Pimpinela, Feniculum, Carum, Coreandrum, Soncus, Majorana; antigalactogoge:

Juglans,

Salvia,

Humulus,

Salix,

Querqus. IX. Plante recunoscute în afecţiuni ale sistemului nervos

-

sedative

nervoase:

Humulus,

TIllia,

Lavandula,

Melilotus, Valeriana, Inula, Leunurus, Melisa, etc.; - anafrodisiace: Humulus, Leunurus, Valeriana, etc.; - stimulente nervoase: Mentha, Genţiana, Angelica, etc. - migrene: Lavandula, Matricaria, Synphitium, Mentha, Hypericum etc. X .Plante utilizate în cosmetică

- tenuri uscate: Calendula, Matricharia, Hypericum, Malva; - tenuri grase:Juglans, Tusilago, Mentha, Salvia, Thymus, Arctium; - tenuri iritate: Taraxacum, Pinus; - tenuri palide: Arnica; - tenuri ridate: Matricaria, Tusilago, Althea officinalis; - cosmetica mâinilor: Sinapis, Linum, Iris. - tonice capilare; Artium, Betula, Urtica. TEMA 1: Exemplificati câte 5 specii din fiecare zonă a României;

20

CAPITOLUL III PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE 3.1. ISTORIC Până la sfârşitul secolului XIX-lea începutul secolului XX, diverse organe din plante, cât şi produsele, obţinute din ele sub formă de extracte, siropuri şi tincturi, au constituit cea mai mare parte din arsenalul terapeutic ştiinţific. de-a lungul veacurilor până în secolul XVIII medicii şi farmaciştii urmăreau în principal descoperirea a noi remedii eficiente de origine vegetală şi mai puţin cunoaşterea principiilor active cu acţiune medicamentoasă. Datorită influenţei mistico-religioase, efectele de vindecare se puneau pe seama divinităţii, şi ca atare, atât gânditorii antichităţii cât şi cei ai Evului Mediu au explorat modest acest domeniu. Infiltrarea dominaţiei arabe în Europa a dus nu numai la o revoluţie a întregii gândiri, ci şi a practicii medicale. Adepţi ai alchimiei şi cunoscând foloasele distilării, medicii arabi iniţiaţi în tot cei mai bun pe tărâmul ştiinţei medicale greacă şi latină, şi cunoscând foloasele distilării introduc în terapeutică apele aromatice şi U. V. obţinute din plantele aromatice. Se presupune că U. V. este folosit de mii de ani în terapeutică, şi că a fost primul factor răspunzător de activitatea medicamentoasă a acestor plante. Tot sub influenţa culturii arabe se obţine alcoolul etilic prin distilarea vinului, care era considerat "apa vieţii" deoarece medicii timpului şl considerau capabil să vindece multe boli. La începutul secolului XVI-lea, un medic şi chimist elveţian, PARACELSIUS studiază mai profund factorii răspunzători de acţiunea terapeutică a plantelor medicinale şi aromatice.

21

El consideră că fiecare specie şi datorează aceste virtuţi existenţei în corpul ei a unui "suflet" pe care la numit în termenul general de "quinta essenţia" al plantelor medicinale şi aromatice. El atribuie acestei chintesenţe o origine materială, deoarece ea poate fi extrasă din plante cu ajutorul alcoolului, fundamentând astfel ştiinţific folosirea în medicină a tincturilor şi extractelor alcoolice. Din acest motiv fitochimiştii şl consideră pe PARACELSIUS părintele fitochimiei. Paracelsius inspirat şi din concepţiile unor medici antici greci, susţinea că în general aspectul, culoarea, gustul şi mirosul fiecărei plante indică proprietăţile sale medicinale. Astfel: - rostopasca (Chelidonium majus) datorită sucului galben sugerează utilizarea în terapeutica hepato-biliară; - plămânărica (Pulmonaria off) din cauza frunzelor sale presărate cu pete albe asemenea unui ţesut pulmonar este utilă în bolile de plămâni; - capsulele de mac (Papaver somniferum) care au forma unui cap de om pot calma migrenele etc.; Această analogie între plante şi anumite organe bolnave este numită în istoria ştiinţei"SIGNATURA". La sfârşitul secolului XVIII-lea un alt chimist de origine suedeză SCHEELE obţine primii acizi în stare cristalizată (benzoic, oxalic, tartric) SCHEELE este printre primii care prin descoperirile sale demonstrează că proprietăţile plantelor medicinale se datorează unor substanţe chimice elaborate în celula vegetală, şi nu unor forţe divine, formei culorii mirosului sau gustului lor.

22

La scurt timp după descoperirea acizilor organici s-a izolat morfina din opiu şi chinina din scoarţa arborelui de China. (Chinchona off.) În secolul XIX-lea savantul francez CLAUDE BERNARD experimentează principiile active extrase pe animale vii, demonstrând efectul acestora în paralel cu extragerea principiilor active s-a stabilit structura lor chimică şi rotaţia acestora cu acţiunea terapeutică, fapt ce a dus la obţinerea a numeroase medicamente din plante medicinale, chiar şi în sistem industrial. Din

numeroasele

substanţe

sintetizate

în

plantele

medicinale şi aromatice numai unele au proprietăţi terapeutice. Acestea se numesc substanţe active şi au structuri chimice foarte diverse. Astfel unele dintre ele au o structură bine definită, iar altele sunt amestecuri din mai multe substanţe. În general un material vegetal are următoarea structură chimică: - apă; - substanţe minerale; - substanţe organice cu moleculă mică şi cu răspândire mare (glucide simple, acizi graşi, aminoacizi, acizi organici etc.); - substanţe organice cu moleculă mare şi cu răspândire restrânsă numai la unele specii (alcaloizi, rezine, saponozide, taninuri, uleiuri eterice etc.).

23

3.2. APA. În plantele verzi cantitatea de apă poate varia între 40 şi 90 % funcţie de organ, vârsta plantei şi momentul recoltării. Cele mai bogate în apă sunt florile, frunzele şi herba (70-85 %), apoi tulpinile (50-65 %) iar conţinutul cel mai sărac şl au rădăcinile (50-65 %). Pentru păstrarea materiei prime în condiţii optime, aceasta trebuie să conţină apă legată în procent de 10-12 %. Unele organe foarte sensibile necesită pentru păstrare un procent mult mai mic de apă legată (frunze de Digitalis purpurea = 3 %). 3.3. SUBSTANŢELE MINERALE Aproximativ 95 % din substanţa uscată a plantei o constituie elementele minerale de bază (C, O, H, N). Pe lângă acestea în plante se mai întâlnesc macroelemente (P, K, Ca, Mg, S, Na) şi microelemente (B, Cu, Co, Fe, Mn, Mo, Zn) care deşi în cantitate mult mai mică au rol deosebit în metabolismul plantei. Deşi nu au rol terapeutic, substanţele minerale se implică direct în creşterea şi dezvoltarea plantelor şi mai ales la sinteza majorităţii substanţelor bioactive. 3.4. SUBSTANŢELE ORGANICE Valoarea medicinală şi aromatică a unor plante este conferită de prezenţa anumitor substanţe caracteristice cu efect terapeutic care deţin o pondere importantă. Funcţie de structura chimică sau legăturile biosintetice, substanţele organice se împart în mai multe categorii: 3.4.1. GLUCIDE Sunt substanţe organice ternare de bază rezultate în prima etapă a fotosintezei. Funcţie de complexitatea lor se împart în oze şi ozide.

24

Ozele se clasifică funcţie de numărul atomilor de carbon în pentoze şi hexoze, iar după funcţia de la valenţa liberă a grupării carbonil în aldehide şi cetone. După poziţia legăturilor semiacetalice dintre funcţiile aldehidice şi cele alcoolice se împart în furanoze (C1-C4) şi piranoze (C1-C5). Funcţie de orientarea în spaţiu a oxidrilului alcoolic de la C4 sau C5 se diferenţiază în două serii (D şi L). Clasificarea sumară a ozelor Prezente în; Pentoze

L- ramnoza

Saponozide heterozide cardiotonice Flavonoide

D-xiloza

Saponozide

D,L-

aloina (forma D)

arabinoza

arabani, gume mucilagii, saponozide (forma L)

Hexoze

aldohexoze

D-glucoza în heterozide D-galactoza

în

glucoalcaloizi

steroidici, mucilagii, gume, D-manoza în manane cetohexoze

D-fructoza (fructe) Gentianoza

Ozidele sunt glucide coplexe care prin hidroliză pun în libertate oze, în cazul holozidelor sau oze şi o parte neglucidică (aglicon) în cazul heterozidelor.

25

Clasificarea sumară a ozidelor HOLOZI

Oligozide

Diholozide

omogene

DE

maltoza celobioza gentiobioza

Mixte

zagaroza primverozida vicianoza rutinoza

Triholozide omogene

melitrioza rafinoza

Mixte Tetraholozi

strofantotrioza stachioza

de Poliholozide Omogene

pentozane

xilane arbane

hexozane

amidon celuloză inulină irisină

Mixte

Pentohexo gume (Prunus)

(poliuronid

zane

e)

mucilagii (Althaea) pectine

HETERO ZIDE Dintre toate substanţele organice prezentate cele cu importanţa terapeutică cea mai mare sunt poliholozidele mixte (poliuronide) şi heterozidele (glicozide)

26

3.4.2. POLIURONIDE Sunt compuşi cu întrebuinţări importante în fitoterapie. Se formează în plante din oze esterificate cu acizi uronici (glucuronic, galacturonic). Se împart în trei grupe de bază: gume, mucilagii pectine. Gumele sunt secreţii ale unor plante în special în urma unor răniri. Din punct de vedere chimic sunt săruri neutre (de Ca, Mn, K) ale unor acizi macromoleculari formaţi din resturi de hexoze, pentoze, metilpentoze şi acizi uronici. Toate gumele conţin dintre hexoze, D-galactoză şi uneori D-manoză, iar dintre pentoze toate conţin L-arabinoză şi unele xiloze. Toate gumele conţin acidul D-glucuronic, mai puţin guma tragacantă care conţine acid D-galacturonic. Mucilagiile sunt produşi rezultaţi din transformarea ansamblului

constituenţilor

membranelor

(celuloze,

hemiceluloze, pectine) formându-se; mucilagii pectice, celulozice sau mixte. Prin hidroliză formează hexoze (glucoză, galactoză, manoză) sau pentoze (arabinoză şi xiloză). în fitoterapie sunt folosite pentru proprietăţile lor emoliente (Althaea, Malva) şi în tratamentul constipaţiei (Semen Lini). Pectinele sunt prezente în mod natural în membrana celulară mai ales în ţesuturile tinere şi fructe. Sunt formate din resturi de acid galacturonic în formă piranozică unite prin legături 1,4. Importanţa lor în medicinală este conferită de acţiunea lor coagulantă şi hemostatică.

3.4.3. HETEROZIDE (Glicozide) Sunt un grup de compuşi ce conţin în moleculă una sau mai multe fracţiuni glucidice combinată cu o componentă

27

neglucidică numită aglicon (genină). Agliconul poate foarte diferit şi imprimă glicozidei caracterul specific motiv pentru care se împart astfel: Cumarine – sunt compuşi heterociclici oxigenaţi ce provin prin biosinteză de la acidul fenilpiruvic. Se întâlnesc mai frecvent în diverse organe la speciile din familiile Compozitae, Leguminoase, Labiate, Rutaceae, Umbeliferae. Cumarinele cele mai răspândite sunt dicumarolul (Melilotus off. frunze), umbeliferona (Matricaria chamomila - flori), esculetina (Angelica archangelica – rădăcini), scopoletina (Coriandrum sativum – seminţe). Furocumarine - sunt derivaţi piranici, heterociclici oxigenaţi.

Cele

mai

importante

fumarocumarine

sunt:

bergaptenul, imperatorina, psoralenul, xantotoxina întâlnite mai ales în Ami majus, pimpinelina în Pimpinela anisum şi angelicina în Angelica archangelica. Derivaţi flavonici – sunt compuşi hetertociclici oxigenaţi şi

se

găsesc

sub

formă

glicozidică

ca

derivaţi

ai

fenilbenzopiranului. După gradul lor de oxidare se împart în: - flavone; apigenina (Matricaria chamomila), luteolina (Achillea millefolium) - flavonoli; cvercetolul şi rutozidul (Sophora japonica), kemferolul (Poligonum hydropiper) - flavonone; lictirivigenolul (Glycyrrizia glabra) - calcone - izoflavone (Iris, Prunus) Calconele şi flavanonele sunt precursori ai flavonelor şi flavonolilor. (Paris şi Moise 1976). Derivaţii flavonici sunt importanţi pentru acţiunea diuretică şi de vitamina P,

28

ultima proprietate recomandându-le în afecţiunile venelor şi capilarelor. Furanocromone – sunt constituienţi naturali heterociclici oxigenaţi ce rezultă din benzo--pironă. Cele mai răspândite şi cunoscute fumarocumarone sunt visnagina, keloglucozida şi kelina. Catechinele – compuşi heterociclici oxigenaţi care derivă prin polihidroxilarea fenil-2-benzodihidropironei. Cea mai întâlnită este catechina ce se găseşte în materialul vegetal proaspăt însoţită de taninuri catechice. Are proprietatea de a se oxida foarte uşor căpătând o culoare brună. Antocianozide – sunt pigmenţi hidrosolubili ce dau culoarea unor flori, a unor frunze şi fructe. Culoarea antocianozidelor poate fi roşie, violetă sau albastră, funcţie de pH-ul celulelor în care se găsesc. Sunt compuşi heterociclici oxigenaţi ce derivă din fenil-2-benzopiril. (Paris şi Moyse 1976). Principalele antocianozide sunt: alteina (Althaea rosea), malvidina

(Malva),

pelargonina

(Pelargonium)

etc.

Antocianozidele favorizează adaptarea vederii ochiului de la lumină la întuneric şi au proprietăţi de vitamină P. Taninuri – sunt compuşi de natură polifenolică combinaţi în majoritatea cazurilor cu fracţiuni glucidice foarte răspândite în multe specii de plante (10 –70 %). Se împart în taninuri galice (hidrolizabile) şi taninuri catechice (nehidrolizabile). în fitoterapie taninurile prezintă importanţă prin acţiunea lor astringentă, antiseptică şi antidiareică. Antracenozide – sunt derivaţi oxigenaţi ai antracenului, precursorul lor fiind acidul orselic (Paris şi Moyse 1976). Se întâlnesc sub formă glicozidică în specii din familiile Leguminoase, Liliaceae, Poligonaceae, Rhamnaceae, Rubiaceae

29

etc. în terapie sunt importante datorită însuşirilor purgative şi laxative (Cortex Frangule, Rhizoma Rei). Glicozide cardiotonice – sunt compuşi la care agliconul este de natură steroidică. Cele mai valoroase în terapeutică sunt digitoxozidele

din

frunzele

de

Digitalis

purpureaea,

lanatozidele A, B, C, şi digoxozidele din frunzele de Digitalis lanata, etc. Sunt importante prin acţiunea lor cardiotonică. Saponozidele – sunt substanţe naturale de natură triterpenică, ce au ca precursor scualenul (Gypsophila, Saponaria) sau steroidică ce au ca precursor colesterolul (Digitalis). Sunt răspândite în specii

din

familiile

Dioscoraceae,

Caryophyllaceae,

Leguminoase, Liliaceae, Scrophulariaceae etc. Saponozidele triterpenice au proprietăţi depurative şi expectorante, iar cele sterolice sunt importante pentru însuşirile lor hemolitice. Heterozide cianogenetice – sunt compuşi care conţin azot în molecula lor, iar prin hidroliză enzimatică eliberează acid cianhidric şi oze. Cele mai */8/răspândite sunt amigdalozida (Amygdalus communis), prunazozida (Prunus laurocerasus), dhurrina (Sorghum spp.), linamarozida şi lotaustralina (Trifolium repens) Tioglicozide – sunt compuşi care au ca aglicon o substanţă ce conţine sulf şi care prin hidroliză pun în libertate senevolul. Au ca precursor homometionina şi sunt răspândite în specii din familiile Cruciferae, Capparidaceae, Moringaceae, Resedaceae , iar dintre specii Sinapis nigra şi alba conţin cantităţi importante. Sunt utile pentru acţiunea lor revulsivă.

30

3.4.4. PRINCIPII ACTIVE DE NATURĂ FENOLICĂ Din punct de vedere chimic fenolii sunt derivaţi carboxilaţi ai carburilor aromatice. Sunt foarte răspândiţi în plante atât în stare liberă cât şi combinată. Se întâlnesc sub formă de: - monofenoli: timolul, carvacrolul (Thimus serpyllum, Thimus vulgaris) şi anetolul (Feniculum vulgaris); - difenoli: hidrochinolul, (Vaccinium), cinarina, unii acizii (cafeic, galic protocatehic salicilic,) şi alcoolii fenoli (alcoolul salicilic). - polifenoli: flavonoidele şi antocianozidele care datorită unor particularităţi de structură sunt tratate separat. Acţiunile fitoterapeutice ale fenolilor sunt numeroase, cele mai importate fiind proprietăţile antidiareice, carminative, colagoge şi coleretice. PRINCIPII AMARE Sunt substanţe heterogene ternare, formate din grupări lactonice, cetonice, metoxi (Goina şi colab. 1967) cu gust amar. De cele mai multe ori se întâlnesc sub formă heterozidică în cadrul familiilor Compozitae (Artemisia, absinthium, Cnicus benedictus)şi Gentianaceae (Gentiana lutea). Gustul amar ce şl posedă stimulează terminaţiile nervoase gustative, care la rândul lor pe cale reflexă provoacă intensificarea secreţiilor digestive, astfel mărind pofta de mâncare. REZINE Sunt substanţe complexe, heterogene, neazotate ce apar în plante prin oxidarea şi polimerizarea compuşilor terpenici din uleiurile eterice. Funcţie de raportul dintre componente şi locul de formare rezinele pot fi: rezine propriu-zise, oleorezine, gume-rezine, balsamuri, glicorezine, lactorezine (Grigorescu

31

E., Stănescu Ursula, 1974). Cel mai frecvent se întâlnesc la speciile

din

familiile

Coniferae,

Labiate,

Leguminoase,

Umbelifere etc. Rezinele au proprietăţi antioxidante, antiseptice, cicatrizante, iar datorită mirosului plăcut unele au o largă întrebuinţare în cosmetică şi parfumerie. ULEIURI ETERICE Sunt amestecuri de substanţe mirositoare complexe, produse de diferite organe ale unor plante prin biosinteză, pornind de la acetil-coenzima A. Din punct de vedere chimic nu sunt principii active definite, ci sunt amestecuri diverse dintre acizi, alcooli, aldehide, cetone, eteri, esteri, hidrocarburi aromatice şi alifatice, lactone, compuşi azotaţi terpenoide etc. La un contact mai îndelungat cu aerul se oxidează şi polimerizează în alţi compuşi amorfi, semilichizi sau solizi. Dacă acest fenomen ce are loc în ţesuturi se formează răşini sau rezine. Se întâlnesc în numeroase plante, însă cel mai des în reprezentanţii familiilor, Compositae, Labiate, Umbeliferae etc. Uleiurile volatile au acţiuni antiseptice, antimicrobiene carminative, stimulente etc. însă datorită mirosului plăcut constituie materia primă pentru industria cosmetică şi parfumerie. Extracţia din plante se realizează mai ales prin antrenare cu vapori de apă.

ALCALOIZI Reprezintă o grupă de substanţe organice azotate care au proprietăţi farmacodinamice remarcabile chiar atunci când sunt administrate în doză mică. Conţin între 3 şi 5 elemente minerale (C, O, H, N, S), au pH alcalin, în combinaţie cu acizii dau săruri, şi multe dintre ele sunt foarte toxice. în plante se găsesc sub formă de săruri ale acizilor organici, conţinut mai ridicat având plantele

din

zona

tropicală,

în

special

în

clasa

32

Dicotiledonate.(Apocynaceae, Loganiaceae,

Papaveraceae,

Leguminoase,

Liliaceae,

Ranunculaceae,

Rubiaceae,

Rutaceae, Solanaceae. în plante alcaloizii se sintetizează în organele subterane, după care migrează în toate organele şi au ca precursori aminoacizii. Funcţie de aminoacidul din care a derivat şi structura chimică a nucleului alcaloizii pot fi: (Păun E. şi colab. 1986) A. derivaţi din glicocol: - cu nucleu imidazolic (pilocarpina); - cu nucleu purinic (cafeina, teobromina). A. derivaţi din triptofan: - cu nucleu indolic (stricnina, alcaloizii din cornul secării); - cu nucleu carbonilic (harman, vincamina, cinconidina); - cu nucleu chinoletic (chinina, chinidina, cinconina, cinconidina); A. derivaţi din fenialanină: - amine şi amide substituite la nucleul benzenic (efedrina); - cu nucleu izochinoletic şi benzil chinoletic (emetina, papaverina); - cu nucleu aporfinic (boldina); - cu nucleu morfinanic (codeina, morfina, tebaina); - cu nucleu diizochinoletic (protopina, alocriptopina); - cu nucleu fenantridinic (chelidonina şi sanguinarina;) - cu nucleu tropolinic (colchicina, demecolcina). A. derivaţi din lizină-ornitină: - cu

nucleu

tropanic

(atropina,

scopolamina); - cu nucleu pirolidinic (higrina);

hiosciamina,

33

- cu nucleu pirolizidinic (coniina, lobelinapeleterina); - cu nucleu chinolizidinic (senecionina); A. derivaţi din acetil-coenzima A: - cu

nucleu

diterpenic

(aconitina,

napelina,

pseudoaconitina); - cu nucleu sterolic (solanina, solanidina, solasonina). Alcaloizii au proprietăţi terapeutice numeroase, însă se recomandă ca produsele vegetale ce şi conţin să nu se utilizeze în mod empiric deoarece sunt foarte toxici. în cele mai multe cazuri alcaloizii constituie materia primă pentru fabricarea unor medicamente ce se utilizează cu prescripţie medicală. VITAMINELE O mare parte din plantele medicinale sunt utilizate datorită conţinutului ridicat în anumite vitamine. Acestea sunt substanţe organice cu structură complexă cu rol foarte important (vital) în activitatea metabolică atât la plante cât şi la animale. împreună cu enzimele şi hormonii fac parte din grupa substanţelor biocatalizatoare. Se clasifică în două grupe: hidrosolubile şi liposolubile. Vitaminele

hidrosolubile

catalizează

reacţiile

de

oxidoreducere care eliberează energie, fiind implicate în metabolismul tuturor celulelor. Deoarece nu pot fi depozitate în organism aceste vitamine trebuie ingerate zilnic. Din această grupă fac parte vitaminele C, P şi din complexul B. Vitaminele liposolubile pot fi depozitate în ficat, deci nu este necesară consumarea lor zilnică. Din această grupă fac parte vitaminele A, D, E K F. Bogate în vitamine sunt în special fructele unor specii (Rosa, Hippophae, Sambucus etc.). Tema 2: Realizarea unei retete pentru afecţiuni hepato-biliare si respiratorii

34

CAPITOLUL IV. PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE PRINCIPIILOR ACTIVE

NU Principiile active pot avea influenţe terapeutice asupra unuia sau mai multe aparate sau organe din corpul omenesc. În funcţie modul cum acţionează şi organul sau aparatul asupra căruia are influenţă substanţele bioactive se clasifica astfel:

4.1. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL. 4.1.1 Sedativele şi tranchilizantele acţionează prin inhibarea parţială a sistemului nervos central (SNC), prin deprimare totală sau parţială. Această acţiune are drept consecinţă o diminuare a activităţii psihomotorii şi cerebrale în sensul că ameliorează tulburările de comportament, diminuează starea de agitaţie şi excitaţie psiho-motorie, reduc starea de tensiune psihică, echilibrează coportarea afectivă şi reacţiile emoţionale (D. Dobrescu 1981) Din această grupă fac parte alcaloizii carbonilici prezenţi în rădăcinile de Rauwolfia (Apocynaceae) cum ar fi ajmalina, ajmalicina, rezerpina, serpentina (E. Grigorescu şi colab.1974). Aceştia au atât acţiune separată specifică cât şi acţiune globală. De asemenea efect tranchilizant au dovedit a avea şi principiile active din Valeriana off. (Valerianaceae). Acţiunea este dată de fitocomplexul existent şi de combinaţiilor valeriano-epoxihidroxilice (valeripotriaţi). Acţiune sedativă au şi principiile

35

active din Melissa off., Humulus lupulus, Tilia sp. Leunurus cardiaca etc ş 4.1.2. Anestezicile locale sunt substanţe care aplicate în anumite concentraţii pe nervi sau pe terminaţiile nervoase, blochează

temporar

transmiterea

influxului,

ducând

la

diminuarea sau dispariţia sensibilităţii. Anestezicile locale pot afecta SNC, SNV, aparatul cardiovascular, muşchii netezi etc (D. Dobrescu 1981). Din această categorie face parte cocaina care este un alcaloid cu structură tropanică ce rezultă din esterificarea acidului tropin-carbonic şi care se extrage din frunzele de Erythroxylon coca. Este utilizată în anestezii de suprafaţă pe mucoase în intervenţii oftalmologice sau ORL. 4.1.3 Excitantele au acţiune stimulativă asupra unor centri sau segmente ale SNC prin mecanisme reflexe sau direct prin neuroni. Din această categorie fac parte alcaloizii cu nucleu purinic cum ar fi cafeina (Cofeea arabica), teobromina (Theobroma cacao), teofilina Thea sinensis). Cea mai intensă activitate o are cafeina care este un stimulent psihomotor cu o durată de cca 5 ore. Un alt alcaloid stimulator este stricnina extras din seminţele de Strychnos nux vomica care are acţiune medulară stimulând cortexul senzitiv. 4.1.4. Antipiretice produc scăderea temperaturii corpului şi diminuarea percepţiei durerii prin acţiune asupra SNC. În această

categorie

se

enumeră

alcaloizii

din

Chinchona

succirubra, C. calissaia, C. officinale (Rubiaceae). În aceste specii s-au identificat peste 50 alcaloizi însă în cantităţi reprezentative se găsesc stereoizomerii chinina-chinidina şi chinconina-chinconidina. Paris şi Moyse 1976)

36

4.2.

PRINCIPII

ACTIVE

CU

INFLUENŢĂ

ASUPRA

SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV SNV acţionează pe baza activităţii reflexe şi reglează procesele fiziologice fundamentale ale organelor prin controlul funcţiilor acestora şi a proceselor metabolice. 4.2.1.

Simpatomimeticile

(adrenergice)

au

acţiune

stimulativă asupra sistemului nervos simpatic, respectiv asupra fibrelor nervoase care inervează muşchii netezi, miocardul şi glandele exocrine. Din această categorie face parte efedrina care se extrage din frunzele speciilor de Ephedra helvetica şi Ephedra distachya (Ephedraceae). Efedrina este un alcaloid ce acţionează ca vasoconstrictor asupra vaselor periferice şi ca antispastic asupra muşchilor bronhici.

4.2.2. Parasimpatomimeticile au acţiune de stimulare a sistemulul nervos prin activarea sinapselor neuroefectoare parasimpatic. Din această categorie face parte pilocarpina care este un alcaloid cu nucleu imidazolic ce se extrage din frunzele speciilor Pilocarpus jaborandi şi P. microphyllus. Acest alcaloid stimulează secreţiile tuturor glandelor exocrine care primesc inervaţie parasimpatică (salivare, lacrimale, bronhice, gastrice, intestinale, pancreatice). Se utilizează des în afecţiuni oculare (glaucom etc) pentru scăderea presiunii intraoculare, contracţia muşchiului ciliar şi producerea miozei. 4.2.3. Simpatoliticele sunt alcaloizi cu nucleu indolic de tip ergotamic ce se extrag din scleroţii ciupercii Claviceps purpurea (Hypocreaceae). Prezenţa în nucleu a unei catene polipeptidice le conferă acţiune de inhibare a adrenalinei prin impedicarea activării ambelor tipuri de receptori adrenergici. Acţiune asemănătoare o are şi alcaloidul rezerpina extras din

37

rădăcinile

de

Rauwolfia

serpentina

şi

R.

vomitoria

(Apocynaceae) precum şi alcaloizii extraşi din herba speciei Vinca minor. În general alcaloizii extraşi din speciile amintite se utilizează

pentru

prepararea

medicamentelor

hipotensoare

(Hiposermil, Raunervil, Hipazin etc)

4.2.4. Parasiompatoliticile au acţiune de inhibare asupra sistemului nervos parasimpatic prin blocarea receptorilor Mcolinergici. Prin acest mecanism de acţiune relaxează muşchii netezi, diminuează tonusul parasimpatic al miocardului, şi secreţiile glandelor exocrine. Această categorie cuprinde alcaloizi tropanici cum ar fi atropina, scopolamina, hiosciamina prezenţi în frunzele şi rădăcinile speciilor Atropa belladona, Hyosciamus niger, Datura inoxia, Datura stramonium (Solanaceae).

4.3.

PRINCIPII

ACTIVE

CU

FLUENŢĂ

ASUPRA

GANGLIONILOR VEGETATIVI. Sunt substanţe nicotinice şi ganglioplegice extrase din pma care paralizează temporar transmiterea influxului nervos prin influenţarea sinapselor N-colinergice. Cele mai importante substanţe sunt nicotina extrasă din frunzele de Nicotiana tabacum (Solanaceae) lobelina din herba de Lobelia inflata (Lobeliaceae),

sparteina

scoparius (Leguminosae).

din

sumităţile

speciei

Spartium

38

4.4. PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ Acţionează prin blocarea transmiterii excitaţiei nervoase către muşchi paralizând muşchii striaţi şi alte grupe de muşchi funcţie de sensibilitatea acestora faţă de substanţele curarizante. Acţiunea se situează la nivelul joncţiunii neuromusculare scăzând tonusul normal al muşchilor striaţi. Cea mai reprezentativă substanţă este alcaloidul d-tubocurarina obţinut din curara care la rândul ei este un extract din scoarţa unor liane din familiile Menispermaceae şi Loganiaceae.

4.5.

PRINCIPII

ACTIVE

CU

INFLUENŢĂ

ASUPRA

APARATULUI CARDIOVASCULAR

4.5.1.Cardiotonicile

sunt

substanţe

ce

influenţează

tonicitatea, conductibilitatea şi excitabilitatea muşchiului inimii. Substanţele care fac parte din această grupă sunt următoarele glicozidele cardiotonice:  ; digitalicile prezente în frunzele speciilor Digitalis

purpurea

şi

D.

lanata

(Scrophulariaceae);  adenozida şi adenovernozida din Adonis vernalis (Ranunculaceae);  convalatoxina şi convalazida din Convallaria majalis (Liliaceae);  scilarena A şi B din Scilla maritima (Liliaceae);  strofantinele din seminţele de Strophantus sp. (Apocinaceae);  tevetinul A şi B din seminţele speciei Tevetia nereiifolia (Apocynaceae).

39

Din aceste substanţe se fabrică principalele medicamente utilizate în insuficienţa cardiacă. 4.5.2. Vasoconstrictoarele se manifestă prin constricţia vaselor sanguine, datorită acţiunii la nivelul SNC, la nivelul SNV şi fibrelor musculare din pereţii vaselor Dobrescu D. 1981). Substanţele cu acţiune vasoconstrictoare sunt alcaloizii cu nucleu

izichinoleinic

cum

ar

fi:

berberina,

berberastina,canadinahidrastina care se află în rizomii speciei Hydrastis canadensis (Ranunculaceae). Din aceste substanţe se obţin medicamentele cu acţiune antihemostatică. 4.5.3. Vasodilatatoare se manifestă prin scăderea tensiunii arteriale datorită dilatării vaselor. Principalele principii cu acţiune vasodilatatoare sunt: kelina care sete o furanocromonă ce se găseşte în fructele de Ami visnaga (Umbeliferae); - papaverina, care este un alcaloid cu structură izochinolinică cu acţiune asupra vaselor cerebrale ce se găseşte în capsulele de Papaver somniferum (Papaveraceae); reserpina, alcaloid carbonilic prezent în Rauwolfia serpentina (Apocynaceae); -

vincamina,

alcaloid

indolic

din

specia

Vinca

minor

(Apocynaceae). 4.5.3. Principii active coagulante se manifestă prin stimularea protrombinei. Principala substanţă este vitamina K ce se găseşte în frunzele verzi ale speciilor de Plantago sp. (Plantaginaceae) şi în stigmatele de Zea mais (Gramineae) 4.5.5. Principii cu acţiune anticoagulantă care întârzie sau opresc coagularea sângelui. Principii cum ar fi dicumarolul sau bishidroxicumarina inhibă sinteza protrombinei la nivelul ficatului şi astfel se manifestă indirect ca un

40

anticoagulant. Aceste principii sunt prezente în Melilotus officinalis (Leguminosae) ca urmare a unui proces de fermentaţie); 4.5.6. Pricipii active cu influenţă asupra vaselor capilare ce au acţiune de tip vitamina, P, diminuând permiabilitatea capilarelor şi mărind rezistenţa lor. O substanţă cu acest tip de acţiune este rutozidul carte este o flavonă extrasă din bobocii florali ai speciei Sophora japonica (Leguminosae). Efect asemănător au pigmenţii antocianici ce se găsesc în frunzele speciei Vaccinus myrtillus (Ericaceae)

4.6 PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR 4.6.1. Principii analeptice respiratorii ce acţionează printr-un mecanism reflex sau prin activarea centrului respirator bulbar. Principiul activ lobelina prezent în specia Lobelia inflata (Lobeliaceae) acţionează prin ambele mecanisme, mărind frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei şi intensificându-o. 4.6.2.

Principii

bronhodilatatoare

(antiasmatice) ce se implică în destinderea muşchilor bronhici şi mărirea

lumenului

bronhiilor.

Principalele

substanţe

bronhodilatatoare sunt:  atropina, scopolamina, din frunzele şi rădăcinile de Atropa belladonna şi Datura inoxia;  teofilina din frunzele de Thea sinensis, speciile din familia Sterculiaceae;  efedrina din herba speciilor de Ephedra (Ephedraceae) 4.6.3. Principii antitusive (deprimante) care calmează receptorii senzitivi şi inhibă centrul tusei. Principalele substanţe sunt

41

alcaloizii cu nucleu morfinanic cumar fi morfina şi codeina prezente în capsulele de Papaver somniferum. 4.6.4. Principii expectorante ce elimină secreţiile bronhice prin fluidificarea acestora. Principalele substanţe sunt saponinele triterpenice din Saponaria off. şi Gypsophyla paniculata (Caryophylaceae).

4.7. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI DIGESTIV 4.7.1. Substanţele amare sunt constituenţi care stimulează secreţia gastrică în caz de inapetenţă, datorită acţiunii pe care o produc asupra celulelor mucoasei gastrice. Din această grupă fac parte heteroizii cu structură lactonică din rădăcinile de Genţiana lutea (Genţianaceae), lactona sescviterpenică din grupa guaianoidelor prezentă în herba de Artemisia absinthium (Compozitae), UV din seminţele unor Ubeliferae. 4.7.2. Substanţe vomitive (emetice) care excită centrul bulbar al vomei sau periferic astfel evacuând imediat conţinutul stomacului şi al duodenului. Cea mai importantă substanţă este emetina din specia Uragoga ipecacucanha (Rubiaceae). 4.7.3. Antivomitive (antiemetice) sunt substanţe care inhibă centrul bulbar al vomei sau periferic la nivelul terminaţiilor senzitive din mucoasa gastrică, astfel împiedicând evacuarea stomacului şi duodenului. Cele mai importante substanţe sunt l-mentolul din uleiul volatil al speciei Mentha piperita şi citralul din UV al speciei Melissa off. (Labiatae). 4.7.4. Antidiareicile se manifestă prin acţiunea astringentă asupra mucoasei intestinale. Taninurile din scoarţa de Quercus robur, fructele de Prunus spinosa etc. conjugă efectele antidiareice cu cele antiseptice prin precipitarea proteinelor.

42

4.7.5. Laxativele şi purgativele influenţează motilitatea

intestinelor

favorizând

eliminarea

conţinutului

intestinal. Ca laxative se pot exemplifica celuloza şi mucilagiile din seminţele de Linum ustitatissimum (Linaceae) şi Plantago lanceolata (Plantaginaceae) care produc o eliminare mecanică. Printre purgative se numără substanţele din rizomii de Rheum palmatum (Polygonaceae) care au rolul de a mări perisaltismul intestinal şi de a diminua puterea de absorbţie a apei. 4.7.6.

Carminativele

sunt

principii

care

favorizează eliminarea gazelor intestinale. Cele mai importante substanţe cu efect carminativ sunt componenţii uleiurilor volatile din unele specii ale familiei Umbeliferae. 4.7.7. Colereticele şi colagogele influenţează secreţia biliară prin mărirea volumului, stimularea contracţiei bilei, fluidificarea şi evacuarea acesteia. Principalii constituenţi carminativi şi colagogi sunt cinarina (dipepsidă) şi luteolina din frunzele speciei Cynara scolimus (Compozitae). 4.7.8. Hepatoprotectoarele sunt substanţe cu acţiune de protejare a celulelor ficatului faţă de anumite toxine şi de restabilire a funcţiilor hepatice. Flavonele din seminţele speciilor Silybum marianum şi Cardus nutans (Compozitae) formează

principiul

activ

silimarina

foarte

utilizat

ca

hepatoprotector. 4.7.9. Modificatoare ale nutriţiei

sunt unele

substanţe care stimulează activitatea neuromusculară utilizânduse în caşexie aşa cum sunt principiile din specia Trigonella fenum-graecum.

43

4.8. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA APRATULUI RENAL 4.8.1. Diureticile sunt substanţe care prin acţiunea lor favorizează eliminarea abundentă de urină, a ionilor de Na, Cl şi a apei din organism. Din această grupă fac parte flavonele din frunzele speciei Cynara scolimus, sărurile de potasiu din stigmatele de porumb, heterozidele cardiotonice din frunzele de Digitalis etc. 4.8.2. Antisepticele urinare au proprietatea de a distruge microbii din zona urinară şi sunt reprezentate de glicozidele hidrochinonei şi derivaţii ei metilaţi cum ar fi arbutozida

din

frunzele

speciei

Vaccinium

vitis-idaea

(Ericaceae). 4.8.3.

Depurativele

sunt

substanţe

care

favorizează eliminarea din organism a unor metaboliţi toxici. Saponozidele din Saponaria off şi alte substanţe din Taraxacum off., Cichorium intybus etc. sunt principalii constituenţi depurativi.

4.9. PRINCIPII ACTIVE CU HORMONALĂ 4.9.1. Hipoglicemiantele

INFLUENŢĂ (antidiabetice)

favorizează scăderea glucozei din sânge. Cele mai importante principii sunt derivaţii flavonici din frunzele de Vaccinium myrtillus şi arginina din tecile de Phaseolus vulgaris. 4.9.2. Hipocolesterolemiantele acţionează prin scăderea colesterolului din sânge. Dipepsidele de natură fenolică din frunzele de Cynara scolimus inhibă la nivelul ficatului sinteza colesterolului.

44

4.9.3.Galactogogele

sunt

substanţe

care

stimulează secreţia de lapte, cele mai importante fiind principiile active ale uleiurilor volatile din speciile familiei Umbeliferae. Tema 3: Să se prezinte principalele specii cu influenţă asupra aparatului digestiv

45

CAPITOLUL 5 PARTICULARITĂŢI DE CULTURĂ ALE PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE Pe lângă verigile tehnologice comune tuturor plantelor de cultură, plantele medicinale deţin şi unele elemente specifice ce le diferenţiază deoarece anumite lucrări se pretează numai acestora, iar unele necesită anumite modificări sau o atenţie deosebită în aplicarea lor.

5.1. ROTAŢIA CULTURILOR Această verigă tehnologică este absolut indispensabilă plantelor medicinale, iar pentru realizarea unei rotaţii optime se v-a ţine cont de următoarele aspecte:  - sensibilitatea ridicată a plantelor medicinale şi aromatice

la

îmburuienare.

Pentru

reducerea

cheltuielilor de combatere a buruienilor în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru evitarea utilizării erbicidelor, cu implicaţiile nefaste (toxice) ale acestora, rotaţia trebuie să constituie o acţiune primordială.  - evitarea plantelor medicinale toxice ca plante premergătoare pentru plantele medicinale netoxice. Plantele medicinale toxice crescute din samulastră ar putea impurifica cultura de bază creând anumite probleme (intoxicaţii);  -

evitarea

cultivării

plantelor

medicinale

după

premergătoare din aceiaşi familie botanică sau care au boli şi dăunători comuni. Se evită astfel unele cheltuieli suplimentare pentru combatere, iar produsul este de mai apropiat de un produs ecologic (fără tratamente chimice.

46

 - după premergătoarele care nu sărăcesc solul în apă şi substanţe nutritive sau după cele care au fost fertilizate organic, se vor cultiva plante medicinale şi aromatice de la care se recoltează herba sau frunzele, asigurânduse astfel o producţie mai ridicată cu cheltuieli minime. Bune premergătoare se consideră a fi cerealele de toamnă leguminoasele şi prăşitoarele bine întreţinute care eliberează terenul devreme. Pentru speciile cu înrădăcinare profundă se recomandă cerealele, iar pentru culturile de la care se recoltează herba şi frunzele se recomandă leguminoasele deoarece oferă un aport de azot suplimentar. Neindicate ca plante premergătoare sunt speciile care consumă multă apă şi substanţe nutritive cum ar fi iarba de Sudan meiul, sorgul sfecla de zahăr etc. De asemenea nu se indică monocultura cu excepţia muşeţelului. Se recomandă ca o cultură să nu revină pe aceiaşi solă decât după cel puţin 4 ani. Pentru pma perene de lungă durată se constituie sole separate, şi vor urma după premergătoare care lasă solul curat de buruieni şi într-o stare de fertilitate corespunzătoare.

5.2 FERTILIZAREA Trebuie să urmărească atât creşterea producţiei la hectar cât şi creşterea conţinutului în substanţe active. Acest deziderat se poate realiza printr-un raport echilibrat între NPK la care se adaugă şi microelemente funcţie de scopul urmărit astfel:  - la plantele de la care se recoltează herba sau frunze ce conţin substanţe active de natură proteică, raportul NPK trebuie să fie în favoarea azotului;

47

 - la plantele unde principiile active sunt de natură glucidică este indispensabilă prezenţa potasiului alături de N şi P în raport de 1:1:1;  - la plantele de la care se recoltează rădăcina şi unele părţi subterane este necesar de asemenea un aport suplimentar de K care favorizează migrarea substanţelor din frunze spre aceste organe. şi

5.3 LUCRĂRILE SOLULUI Îndepărtarea sau mărunţirea resturilor vegetale este o lucrare care asigură efectuarea în condiţii corespunzătoare a lucrărilor solului şi a unor lucrări de întreţinere. Resturile vegetale de la suprafaţa solului împiedică efectuarea unui semănat de bună calitate şi uniform. Arătura se efectuează diferenţiat funcţie de speciile ce vor fi cultivate:  - pentru culturile perene sau care se cultivă pentru organele subterane arăturile trebuie să fie mai adânci (25-30 cm);  - pentru culturile anuale de la care se recoltează părţile aeriene arăturile vor fi normale (20 –25 cm);  - pentru înfiinţarea culturilor de folosinţă îndelungată (Rosa, Lavandula) se practică o arătură de desfundare (40-45 cm). Nivelarea este o lucrare esenţială deoarece seminţele plantelor medicinale şi aromatice fiind foarte mici, adâncimea de semănat este foarte mică în general. În aceste condiţii pe un sol denivelat unele seminţe pot rămâne la suprafaţa solului iar altele pot fi încorporate prea adânc. În ambele situaţii răsărirea este neuniformă s-au seminţele nu vor răsări.

48

Pregătirea patului germinativ este o lucrare de mare importanţă

deoarece

majoritatea

plantelor

medicinale

şi

aromatice au seminţe mici care necesită pentru o germinaţie optimă un sol bine mărunţit, aşezat şi tasat. Solul prea afânat se usucă repede în zona seminţelor determinând o răsărire slabă cu o densitate slabă şi neuniformă. Cea mai bună calitate a patului germinativ se realizează cu combinatorul. 5.4 ÎNMULŢIREA Plantele medicinale şi aromatice se pot înmulţi pe cale generativă sau vegetativă. Înmulţirea generativă se realizează prin seminţe de acest mod beneficiind cele mai multe dintre plantele medicinale şi aromatice. La multe specii de plante medicinale şi aromatice seminţele necesită de la semănat până la răsărire uneori peste 20 zile, timp în care germenii pot pieri sau atacaţi de boli sau dăunători. Pentru a preveni aceste neajunsuri seminţele se tratează

obligatoriu

înainte

de

semănat

cu

diverse

insectofungicide. Seminţele unor specii cum ar fi Rosa, Genţiana , Atropa, Lavandula etc. au un repaus seminal îndelungat răsărind eşalonat şi după o lungă perioadă de la semănat. Pentru a preîntâmpina acest fenomen se recurge la stratificarea seminţelor în nisip umed şi menţinerea acestora la temperatura de 00C timp de 45-60 zile. Înainte de stratificare seminţele se umectează în trei etape cu o cantitate de apă egală cu o jumătate din cantitatea necesară procesului de germinaţie. Sămânţa umectată se amestecă cu nisip spălat şi sterilizat în proporţie de 1:3 – 1:5. În vederea

49

semănatului seminţele se scot cu 2-3 zile înainte, se usucă timp de 20-30 ore întinse într-un strat subţire, apoi se separă de nisip. Dacă cantitatea de seminţe este mică, acestea nu se mai amestecă cu nisip ci se aşează în prealabil umectate în lăzi şi se ţin în jurul temperaturii de 00C timp de 45-60 zile. Scoaterea seminţelor din repaus se mai poate realiza şi prin utilizarea unor substanţe chimice de stimulare. La specii cum ar fi Angelica archangelica, Carum carvi, Datura inoxia Digitalis lanata etc seminţele îşi pierd repede facultatea germinativă motiv pentru care se indică utilizarea seminţei cele mai proaspete. Semănatul se face direct în câmp, însă multe specii de plante medicinale şi aromatice se seamănă mai întâi în răsadniţe după care răsadul se plantează în câmp. Sămânţa destinată semănatului trebuie să fie pură biologic şi cu o valoare culturală ridicată (puritate, germinaţie, masa a 1000 de boabe). La unele seminţe se fac tratamente cu insectofungicide (contra bolilor şi dăunătorilor) sau tratamente speciale pentru a stimula germinaţia şi răsărirea. Limitele pentru puritatea şi germinaţia la plantele medicinale şi aromatice sunt prevăzute în standard. Perioada de semănat, densitatea, distanţa dintre rânduri şi adâncimea de încorporare a seminţelor, sunt factori care influenţează esenţial capacitatea de producţie a plantei şi calitatea materiei prime. Cantitatea de sămânţă folosită la semănat se va stabili în funcţie de densitate, masa a 1000 de boabe şi valoarea culturală (puritate, germinaţie). La unele plante cu seminţe mici se impune amestecarea ei cu material inert pentru o mai bună repartizare la semănat. La cele care răsar greu, se va adăuga şi sămânţă de plantă indicatoare pentru a putea interveni cu lucrări

50

de îngrijire (praşile), înainte de răsărirea speciei medicinale sau aromatice (după răsărirea, plantelor indicatoare). Cerinţele specifice privind semănatul se vor arăta la fiecare plantă în parte. Înmulţirea vegetativă se realizează prin diverse organe vegetative funcţie de particularităţile speciei. Stolonii şi rizomii sunt părţi ale tulpinii subterane care se recoltează toamna, se fasonează lăsându-se la fiecare câţiva ochi şi se plantează imediat (toamna) sau primăvara însă cu riscul unor cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a materialului. Butaşii reprezintă porţiuni de tulpini sau rădăcini sau tulpini care se plantează mai întâi în răsadniţe cu nisip iar apoi în câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al butaşilor este toamna. Tufele se obţin prin despărţirea tufelor bătrâne dintr-o plantaţie bătrână ce s-a rărit şi nu mai este rentabilă. Se va urmări ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă rădăcini bine dezvoltate şi să prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile. Plantarea tufelor se va face de preferinţă primăvara sau când condiţiile nu permit primăvara. În cazul plantatului răsadului sau butaşii trebuie să se încadreze în indicii de calitate, să fie sănătoşi, iar plantarea să se facă diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi adâncimea de plantare. Înfiinţarea prin plantarea răsadului În cazul anumitor specii de plante medicinale, din anumite cauze, semănatul direct nu este recomandat fiind necesară plantarea răsadurilor obţinute în răsadniţe. Tehnologia obţinerii

51

acestor răsaduri este identică cu cea cunoscută în cazul legumelor timpurii (roşii, varză, ardei etc). Răsadurile plantelor pretenţioase la căldură sau cele ale culturilor foarte timpurii se obţin în răsadniţe calde. La baza unei astfel de răsadniţe se pune un strat de gunoi de grajd gros de 7080 cm deasupra căruia se aşează stratul nutritiv compus dintr-o parte pământ de ţelină, două părţi mraniţă cernută, nisip şi îngrăşăminte chimice în următoarele doze: superfosfat 65 g/m2, azotat de amoniu 30 g/m2 şi sare potasică 30 g/m2. Ca mraniţă se foloseşte gunoi de grajd bine putrezit (bălegar, paie, resturi de coceni). Ţelina este pământul conţinut în brazde înierbate scoase din terenuri cultivate cu lucernă sau trifoi. În acest gen de răsadniţe o parte din căldura necesară germinării, răsăririi şi creşterii este degajată de stratul de bălegar de la bază şi altă parte din razele solare. Răsadniţele reci primesc căldură numai de la soare nefiind concepute cu strat de bălegar la bază. Înmulţirea vegetativă se realizează prin diverse organe vegetative funcţie de particularităţile speciei. Stolonii şi rizomii sunt părţi ale tulpinii subterane care se recoltează toamna, se fasonează lăsându-se la fiecare câţiva ochi şi se plantează imediat (toamna) sau primăvara însă cu riscul unor cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a materialului. Butaşii reprezintă porţiuni de tulpini sau rădăcini sau tulpini care se plantează mai întâi în răsadniţe cu nisip iar apoi în câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al butaşilor este toamna. Tufele se obţin prin despărţirea tufelor bătrâne dintr-o plantaţie bătrână ce s-a rărit şi nu mai este rentabilă. Se va urmări

52

ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă rădăcini bine dezvoltate şi să prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile. Plantarea tufelor se va face de preferinţă primăvara sau când condiţiile nu permit primăvara. În cazul plantatului răsadului sau butaşii trebuie să se încadreze în indicii de calitate, să fie sănătoşi, iar plantarea să se facă diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi adâncimea de plantare. Înfiinţarea prin plantarea de stoloni Anumite specii de plante dezvoltă un număr de tulpini sau de ramuri ale căror ţesuturi de susţinere nu permit menţinerea lor în poziţie verticală. Acestea se dezvoltă ca tulpini târâtoare pe suprafaţa solului. La internoduri apar rădăcini şi tulpini devenind astfel organe de înmulţire. Recoltaţi, conservaţi şi plantaţi conform tehnologiilor descrise pentru fiecare caz în parte, stolonii constituie materialul săditor pentru multe culturi de plante. Înfiinţarea culturii prin plantarea de rizomi Rizomul este o tulpină subterană, lipsită de clorofilă şi care, la internoduri, are câţiva solizi (frunze rudimentare) din care pot creşte tulpini subterane şi rădăcini adventive. Pentru anumite specii de plante, obţinerea culturilor prin plantare de rizomi este cea mai indicată. Desigur, în cuprinsul prezenţei lucrări sunt semnalate toate cazurile în care este recomandată plantarea rizomilor, precum şi tehnologia de recoltare, păstrare, plantare. Lucrările de îngrijire. În cursul vegetaţiei plantele medicinale şi aromatice pretind numeroase lucrări de îngrijire. Se

53

fac lucrări de combaterea buruienilor prin praşile. Pliviri şi prin aplicarea unor erbicide selective. O atenţie specială trebuie acordată şi combaterii bolilor şi dăunătorilor, care la unele specii pot decima cultura. Trebuie să se facă o combatere integrată. Folosindu-se atât normele agrotehnice, cele de igienă culturală şi măsuri de combatere chimică (unde este cazul). Folosirea pesticidelor se va face cu mult discernământ, având în vedere că o parte se acumulează în organele plantelor, care constituie materia primă vegetală. S-a constatat că din produsele obţinute de la plantele medicinale, cele mai poluate au fost Flos, Folium şi Herba, mai puţin fiind Semien şi Radix. Prezenţa şi persistenţa unor pesticide la materia primă, duce la risc

în

poluarea

produselor

farmaceutice,

cu

implicaţii

nefavorabile asupra organismului uman. Unele plante pretind şi lucrări de tăiere, cârnire, ciupire pentru a favoriza creşterea producţiei de materia primă vegetală. S-a constatat că prin aplicarea diferiţilor stimulatori fizici şi chimici s-a obţinut sporuri de producţie şi îmbunătăţirea calităţii materiei prime de diferite plante medicinale. 5.5. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA SPONTANAÎN VEDEREA VALORIFICĂRII 5.5.1. Momentul recoltării Cunoaşterea perioadei optime pentru recoltarea PMA din flora spontană este de mare însemnătate deoarece în acel moment acestea trebuie să conţină maximul de substanţe bioactive. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea epocii optime, a fenofazei, şi a momentului din zi pentru fiecare organ al plantelor în parte, când conţinutul în principii active este maxim.

54

În ce priveşte epoca de recoltare pentru fiecare organ se pot preciza următoarele:  rădăcinile (radix) şi rizomii (rhizoma) bulbii (bulbus), tuberculii, (tuberta)se recoltează de preferinţă toamna, dar se pot recolta şi primăvara înainte de pornirea în vegetaţie a speciei respective;  scoarţa (cortex) se recoltează funcţie de specie de pe tulpini, ramuri sau chiar rădăcini. Acţiunea se efectuează primăvara când seva începe să circule, şi desprinderea de pe organul respectiv este mai uşoară;  mugurii (turio) se recoltează primăvara când au dimensiuni apreciabile dar cu puţin timp înainte de a se deschide;  partea aeriană (herba), frunzele (folium), şi florile (flores) se recoltează de obicei în fenofaza înflorire la majoritatea speciilor. Există totuşi şi situaţii când unele specii se recoltează la îmbobocire, altele la începutul înfloririi, iar altele la înflorire deplină. Nu se recoltează frunzele foarte tinere sau foarte bătrâne şi nici florile care s-au trecut şi scuturat;  fructele se recoltează atunci când sunt ajunse la maturitatea deplină în cazul fructelor cărnoase şi înainte de deschiderea lor în cazul fructelor uscate pentru evitarea pierderii seminţelor;  seminţele se recoltează când au ajuns la maturitate însă în cazul fructelor dehiscente , înainte de a se deschide, evitânduse astfel pierderile; Pentru fiecare specie în parte trebuie să se cunoască exact luna sau perioada în care se recoltează pentru a se pregăti din timp cele necesare. Calendaristic există diferenţe dintr-o zonă în alta a ţării şi uneori de la un an la altul funcţie de starea vremii.

55

De foarte mare importanţă este şi momentul din zi când se recoltează anumite părţi ale plantei. unele organe se recoltează dimineaţa devreme ca să nu se scuture, altele se recoltează numai după ce se ridică roua, unele numai pe timp însorit (frunzele de Digitalis), iar altele care conţin uleiuri volatile numai te timp noros. În general organele subterane şi scoarţa se pot recolta în orice moment al zilei. Starea vremii în timpul recoltării poate influenţa în mare măsură calitatea plantelor medicinale şi aromatice. Unele părţi se recoltează pe vreme însorită şi uscată, altele pe vreme caldă dar noroasă iar altele pe vreme noroasă şi răcoroasă. Plantele aromatice nu se recoltează imediat după ploi, ci la un interval de 2 zile pentru aşi acumula uleiurile volatile pierdute în timpul ploii, iar recoltarea se face numai pe timp noros dar călduros.

5.5.2. Metode de recoltare La recoltarea plantelor medicinale şi aromatice se abordează mai multe metode de recoltare în funcţie de partea supusă acestui proces. Aceste tehnici sunt concepute astfel ca viteza de lucru, cheltuielile, calitatea produselor şi eficienţa să fie maxime. Dacă se abordează o tehnică adecvată produsele se usucă şi se condiţionează mai bine iar calitatea lor este corespunzătoare. Părţile subterane se recoltează manual prin smulgere sau cu cazmaua,

iar

mecanic

cu

plugul,

grapa

sau

maşini

speciale(MRC). Atunci când rădăcinile sunt ramificate şi adânci se sapă şanţuri care urmăresc traseul acestora după care ternul se nivelează. La speciile cultivate pe rânduri părţile subterane se dizlocă cu plugul după care se adună cu mâna, grebla, furca sau grapa. Aceeaşi metodă se utilizează şi la speciile din flora

56

spontană unde plantele cresc dese , însă în acest caz se lasă în pământ suficiente plante pentru a asigura înmulţirea şi în următorii ani, după care se nivelează. Scoarţa se detaşează de pe tulpini ramuri sau părţi subterane cu ajutorul unor cuţite speciale. La tulpini sau ramuri se efectuează două crestături inelare între care se detaşează scoarţa de-a lungul până la partea tare (lemn) fără însă a se detaşa de pe arbori. Scoarţa de pe rădăcini se extrage în mod asemănător, însă planta este sacrificată. Se preferă ca scoarţa de pe părţile amintite să se desprindă în aceeaşi zi deoarece a doua zi desprinderea este anevoioasă. Mugurii se recoltează numai cu mâna, culegându-se numai cei nedeschişi şi de mărime optimă. Pentru arborii înalţi se utilizează scări duble bine asigurate. Herba (partea aeriană întreagă) se recoltează manual prin rupere cu mâna, cu secera, cu coasa şi mecanic cu cositori diverse. recoltatul manual se practică in flora spontană pe terenuri accidentate, păduri sau unde plantele sunt mai rare, iar recoltatul mecanic se practică la speciile cultivate şi la cele spontane unde densitatea este corespunzătoare şi terenul este accesibil. La plantele cu partea bazală lemnoasă se recoltează numai părţile ierboase. Frunzele sunt recoltate manual prin culegere sau prin strujire, iar la cele foarte mari şi rezistente, în special de la baza tulpinii, se poate utiliza secera sau cuţitul. Frunzele de pe ramuri sau tulpini recoltează una câte una pe măsură ce ajung la maturitate. Strujirea se efectuează când frunzele se recoltează toate odată, prin prinderea cu mâna stângă a vârfului plantei şi tragerea cu mâna dreaptă de sus în jos a frunzelor care se adună în podul

57

palmei. Frunzele se recoltează cu sau fără peţiol în funcţie de specie. Inflorescenţele şi florile se recoltează manual cu mâna, foarfeca sau dispozitive speciale. În general florile mari, anumite părţi din floare (petale, stamine etc.).se recoltează cu mâna, iar inflorescenţele se taie cu foarfeca. La unele specii florifere se desprind imediat din inflorescenţe, iar la alte specii numai după uscare prin scuturare sau strujire. Inflorescenţele de Matricaria chamomilla se recoltează, manual sau mecanizat cu ajutorul unor pepteni speciali. Fructele şi seminţele se recoltează manual, cu mâna sau cu dispozitive speciale sau prin baterea şi scuturarea plantelor şi mecanizat cu combine. De exemplu fructele de cătină (Hippophae rhamnoides) măceşe (Rosa cannina) porumbar (Prunus spinosa) se recoltează cu mâna, fructele de afin (Vaccinium myrtillus) se recoltează cu nişte pinteni speciali, fructele de ienupăr (Jenuperus communis) se recoltează prin scuturarea şi baterea uşoară arbuştilor iar speciile de umbeliferae din culturi se recoltează mecanizat prin treierare cu combina. 5.5.3. Recoltarea plantelor toxice Acest grup de plante necesită măsuri suplimentare deoarece pot pune în pericol viaţa şi sănătatea celor care le recoltează şi le mânuiesc. Aceste specii se vor recolta numai de către adulţi care trebuie instruiţi suficient pentru prevenirea intoxicaţiilor. Se interzice cu desăvârşire utilizarea copiilor la recoltarea plantelor toxice deoarece pericolul intoxicărilor este foarte ridicat. Pentru recoltarea plantelor toxice se vor utiliza mănuşi de protecţie şi măşti contra prafului în cazul recoltării mecanizate. În

58

timpul lucrului nu se fumează, nu se mănâncă şi nu se duc mâinile la ochi, gură şi nas. Imediat după încetarea lucrului mâinile se vor spăla cu multă apă şi săpun. De asemenea nu se recomandă lucrul cu plantele toxice a persoanelor cu diferite afecţiuni, alergice, cu răni la mâni şi a femeilor însărcinate. În cazul când acţiunea de recoltare este de anvergură trebuie luate toate măsurile astfel ca pe locurile unde se organizează aceste acţiuni să se prevină contaminarea cu resturi toxice de plante a terenurilor agricole, forestiere a bazinelor naturale de apă, a fântânilor, apelor curgătoare, heleşteelor, unde mănâncă sau se adapă animalele, sau trăiesc peşti. Tarlalele cultivate cu plante toxice se marchează cu mijloace vizuale de avertizare. Cele mai importante plante toxice sunt: Aconitum nepallus (omag) Adonis vernalis Atropa beladonna, Colchicum autumnale, Convallaria majalis Datura stramonium, Datura inoxia, Digitalis lanata, Digitalis purpurea, Dryopteris filix mas, Heleborus purpurascens, Hyosciamus niger, Iris pseudacorus, Papaver somniferum, Ranunculus sp., Sarotamnus scoparius (măturice), Secale cornutum, Veratrum album, Vinca minor, etc. 5.6. TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE Plantele recoltate trebuie în cel mai scurt timp transportate la locurile de condiţionare şi uscare. Până la adunarea unei cantităţi suficiente pentru transport plantele medicinale şi aromatice se aşează în strat subţire pe prelate, grătare crengi, hârtie etc. astfel ca acestea să nu aibă contact direct cu pământul şi să se impurifice. În nici un caz nu se aşează în grămezi sau straturi groase deoarece se încălzesc, se încing astfel depreciinduse principiile active.

59

În vederea transportului produsele vegetale proaspete se aşează cât mai afânate în saci de cânepă, coşuri sau lăzi sau direct căruţe sau caroseria autovehiculului în prealabil bine curăţate sau acoperite cu prelate. Se interzice utilizarea sacilor, pungilor sau altor recipiente de plastic deoarece acestea favorizează transpiraţia, nu permit circulaţia aerului, grăbesc încălzirea şi absorb uleiurile volatile astfel depreciind calitatea produselor. Sacii nu se vor stivui în mijlocul de transport sau peste aceştia nu se vor aşeza alte greutăţi deoarece dacă frunzele sunt presate sau rănite se înnegresc în timpul uscării. Pentru speciile cu un conţinut ridicat de ulei volatil, în sistem industrial transportul se face cu maşini speciale prevăzute cu containere ce au temperatura controlată.

5.7. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE Prin condiţionare se înţelege ansamblul de procese aplicate materialului vegetal recoltat ce urmează a fi supus procesului de uscare prin care acesta dobândeşte cea mai bună calitate posibilă în scopul utilizării. Pentru aceasta principalele lucrări care se aplică materialului vegetal sunt: curăţirea, selectarea, şi fasonarea. Prin curăţire din materialul vegetal se îndepărtează pământul, pietrişul, nisipul, părţile neutilizabile ale plantei respective, alte plante sau organe ale acestora. În general corpurile minerale se găsesc din abundenţă mai ales pe organele subterane, de pe care se îndepărtează prin scuturare, frecare cu peria sau prin spălare cu apă. Operaţiunile trebuie să decurgă imediat după recoltare deoarece ulterior operaţiunea este mai anevoioasă.

60

Spălarea în apă se efectuează cat mai repede, întru-cat unele substanţe pot fi dizolvate, produsul pierzându-şi valoarea terapeutică. După spălare apa se va scurge iar organele subterane se întind la soare pană la zvântare. Selectarea

în

constă

alegerea

materialului

vegetal

reprezentativ cu aspect, culoare şi miros plăcut şi eliminarea din masa materialului vegetal a impurităţilor organice cum ar fi: codiţele unor frunze,flori şi fructe, frunzele dintre flori sau fructe, părţile lemnoase ale unor tulpini, rădăcinile din părţile aeriene resturile de părţi aeriene de pe organele subterane, părţile uscate, brunificate îngălbenite, atacate de dăunători mucegăite, putrezite, organele altor plante etc. În cazul fructelor uscate şi seminţelor impurităţile se pot îndepărta şi prin vânturare, cernere sau selectare. Fasonarea se efectuează în scopul de a realiza un produs vegetal

de

forma,

mărimea,

aspectul

şi

uniformitatea

corespunzătoare. De exemplu scoarţele dacă sunt prea mari se taie în fragmente potrivite (10-120 cm), tulpinile prea lungi se scurtează şi se elimină zonele desfrunzite, rizomii şi rădăcinile se taie în fragmente potrivite (10-15 cm) lungime, iar dacă sunt prea groase se despică de-a lungul sau se taie în felii, cuburi etc. De asemenea de pe organele subterane se îndepărtează rădăcinile prea subţiri, sau părţile degradate. Toate aceste operaţiuni se pot efectua la locul recoltării sau în spaţii special amenajate când sunt cantităţi mari de material vegetal.

61

5.8. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE Acest proces are mare importanţă deoarece păstrarea principiilor bioactive după recoltare este influenţat în mare măsură de modul de uscare. Uscarea se realizează în mod diferit în funcţie de partea recoltată, compoziţia acesteia, momentul recoltării, şi umiditate. Umiditatea este foarte diferită în fiecare organ şi are valori de 510 % la seminţe, 60-90 % la frunze, 75-85 % în organele subterane şi până la 90 % în flori. Cu cât umiditatea este mai ridicată cu atât materialul vegetal este mai sensibil deoarece apa favorizează declanşarea unor procese enzimatice, sau instalarea unor mucegaiuri, ce degradează principiile active şi chiar favorizează acumularea unor substanţe toxice. Cele mai sensibile sunt florile şi fructele moi care dacă nu sunt supuse uscării în cca 2-3 ore de la recoltare se depreciază. Pierderile în greutate variază în funcţie de organ între 40 şi 85 %. Cea mai mare pierdere de apă o au florile, urmate de frunze, fructe, rădăcini, rizomi, iar cea mai mică pierdere o au seminţele şi scoarţa. Raportul între cantitatea de material vegetal proaspăt şi cantitatea de material vegetal uscat rezultat poartă denumirea de randament la uscare. Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se face pe două căi; uscarea naturală şi uscarea artificială. Uscarea naturală se efectuează la soare sau la umbră. La uscarea la soare se pretează în general toate organele subterane, unele fructe şi seminţe şi unele flori. Este o metodă ce se pretează pentru zonele însorite şi secetoase.

62

Uscarea la umbră este practicată cu predilecţie în zonele montane şi de deal unde plantele se aşează în încăperi, magazii, poduri, şoproane, toate bine aerisite. În ambele metode plantele trebuie uscate imediat ce au fost recoltate pentru a împiedica declanşarea proceselor de degradare. Plantele se aşează în strat subţire pe rame de lemn, prevăzute cu ochiuri de sârmă sau tifon. Pentru ca uscarea să se realizeze uşor pe un metru pătrat se vor întinde cca. 0,5 kg flori, 1 kg frunze sau herba şi 2 kg scoarţă, rădăcini sau rizomi. Plantele sau organele se întorc zilnic pentru a preveni încingerea sau mucegăire lor şi degradarea principiilor active. Uscarea durează până când umiditatea materialului respectiv permite păstrarea sa fără pericol de alterare. În mod practic s-a constatat că dacă frunzele şi florile plesnesc la atingere, iar organele subterane se rup cu zgomot la îndoire acestea sunt uscate suficient. Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile la flori, frunze şi plante subţiri,10-14 zile pentru frunzele groase şi herba, 14-21 zile pentru scoarţe şi rădăcini subţiri şi 30-35 zile pentru rizomi şi rădăcini groase. Dacă uscarea se realizează primăvara sau toamna durata se poate dubla. Nu se recomandă uscarea în aceeaşi încăpere a plantelor puternic mirositoare sau toxice alături de celelalte deoarece acestea din urmă pot împrumuta mirosuri sau se pot amesteca cu cele toxice. Un produs vegetal este de bună calitate atunci când după uscare rămâne întreg, îşi păstrează culoarea şi mirosul specific şi nu are alte corpuri străine Uscarea artificială se face în spaţii special amenajate prevăzute cu sisteme de încălzire şi aerisire.

63

Uscătoriile pot fi cu rafturi, sisteme rotative sau stabile, cu bandă transportoare etc. În toate aceste tipuri de uscare temperaturile nu trebuie să depăşească 600C la plantele medicinale ăi 400C la plantele aromatice. Temperaturi mai mari suportă fructele de Prunus spinosa rădăcinile de Taraxacum off. (700C) şi fructele de Rosa cannina (85-1050C). 5.9. AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE Modul cum sunt ambalate şi păstrate plantelor medicinale şi aromatice poate influenţa în mare măsură calitatea materialului vegetal. De obicei fructele, herba, scoarţa şi organele subterane se ambalează în saci de cânepă balotate sau nu. Fructele uscate, seminţele, mugurii unele frunze şi flori se ambalează în saci de hârtie. Frunzele speciilor aromatice şi unele flori se ambalează în cutii de carton sau lăzi căptuşite. Păstrarea plantelor medicinale si aromatice se face în camere aerisite, igienizate, uscate, ferite de atacul dăunătorilor (insecte, rozătoare etc.) şi de lumina solară directă. Ambalajele se etichetează numele produsului şi data recoltării), iar speciile toxice se depozitează în camere separate luându-se toate măsurile de avertizare pentru prevenirea intoxicaţiilor. Plantele recoltate pentru uz casnic se păstrează în pungi de hârtie, cutii de metal sau borcane de sticlă de obicei în camere cu temperatură relativ constantă. Respectarea cu stricteţe a tuturor regulilor cu privire la recoltarea, condiţionarea, transportul uscarea şi păstrarea pma favorizează obţinerea unui produs vegetal cu valoare terapeutică sau aromatică ridicată.

64

Tema 5: Stabilirea unei tehnologii de cultivare recoltare a unor specii din familia Labiate

CAPITOLUL 6 MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE Plantele medicinale îşi datorează activitatea terapeutică unor substanţe chimice denumite principii active, în majoritatea lor, de natură organică. De asemenea principiile active au o structură chimică foarte variată ceea ce explică şi acţiunile lor medicamentoase

multiple.

Tot

datorită

acestor

structuri,

principiile active prezintă o serie de proprietăţi fizice şi chimice de care trebuie să ţinem seama atunci când preparăm un medicament dintr-o plantă medicinală, în sensul că pe de o parte să se asigure extragerea totală a lor din plantă, iar pe de altă parte să nu aibă loc o distrugere parţială sau totală a lor în timpul extragerii, fie din cauza lichidului folosit, fie din cauza temperaturii la care se lucrează. Aceasta degradare produce scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice. În general, organele de plante medicinale, se folosesc fie singure, fie în amestec de plante, sau părţi de plante asociate în diferite

proporţii

pentru

a

obţine

un

efect

terapeutic.

Amestecurile de plante medicinale sau organe de plante medicinale alcătuiesc ceaiurile medicinale. Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi cele pe bază de substanţe chimice pure, de sinteză şi naturale, sunt destinate fie "uzului intern", adică administrate pe cale bucală, fie şi "uzului extern", adică pe părţile externe ale corpului uman. Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plante medicinale destinate uzului intern sunt: infuzia, decoctul,

65

maceratul, vinurile medicinale şi pulberea, iar pentru uzul extern: oţeturile medicinale, cataplasmele, băile medicinale şi inhalaţiile. Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate până acum constituie forme de extracţie, mai mult sau mai puţin selectivă, a principiilor active din materia vegetală, cu ajutorul, după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori al uleiului de floarea soarelui sau al altui ulei vegetal. INFLUZIA este forma cea mai frecventă de folosire în condiţii casnice a unor organe de plante medicinale. În general se foloseşte această formă ori de câte ori trebuie obţinute principiile active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt florile, frunzele şi părţile aeriene care conţin principii active termostabile şi greu solubile la rece. În acest scop produsul vegetal, adus într-un grad de mărunţire corespunzătoare, se umectează într-un vas smălţuit sau de porţelan şi se lasă în repaus 5 minute. după acest interval se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi se acoperă vasul cu un capac şi se lasă să se stea astfel între 3 şi 15 minute, agitând din când în când. După scurgerea acestui timp când infuzia are temperatura de 400 se filtrează prin pânză sau tifon, cel mai recomandabil fiind vata care are cea mai mare putere de reţinere a diverselor resturi vegetale. Reziduul se stoarce şi se spală cu o cantitate suficientă de apă cu care se completează soluţia extractivă la volumul indicat iniţial. În general îndulcirea se face cu miere de albine, iar în lipsa acesteia cu zahar. În cazul când infuzia este destinată unui bolnav de diabet sau cu deranjamente stomacale însoţite de diaree, îndulcirea se va face cu zaharină.

66

DECOCTUL este operaţia de extracţie care se recomandă la plantele a căror componente se descompun greu sau daca urmărim extracţia unui anumit mineral. Se realizează prin fierberea produsului vegetal mărunţit, timp de 15-30 de minute, cu solventul necesar, obţinut apa. Fierberea timp de 15 minute se aplică în cazul părţilor aeriene (herba) şi a organelor de plantă care conţin mucilagii, iar 30 de minute în cazul rădăcinilor, scoarţei şi rizomilor. Fierberea trebuie să se realizeze la foc mic. Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se stoarce şi se completează cu apă de spălare la volumul indicat în reţetă. După fierbere produsul se lasă sa mai infuzeze încă 10 minute. În mod obţinut atât infuzia, cât şi decoctul preparate în casă mai sunt cunoscute şi sub denumirea de ceaiuri.

MACERATUL este soluţia extractivă obţinută prin operaţia denumită maceraţie sau plămădeală, folosind ca lichid de extracţie, apă, alcool, vin şi oţet. Macerarea constă în tratarea produsului vegetal mărunţit cu cantitatea necesară de solvent rece sau cald, menţinerea în contact timpul necesar şi apoi separarea soluţiei extractive de reziduu prin filtrare. Maceratul la rece este operaţia cea mai frecvent utilizată în condiţiile casnice; ea constă din tratarea produsului vegetal cu cantitatea de apă prescrisă, fiind recomandabil să se folosească apa proaspătă fiartă şi răcită şi menţinerea amestecului un timp determinat la temperatura camerei (15 – 250). Deşi de multe ori se recomandă ca timpul de extracţie să fie de 30-60 minute, totuşi considerându-se că numai folosirea unui timp de extracţie de 3-6 ore asigură o extracţie practic totală a principiului activ.

67

Indiferent de timpul de macerare, vasul se agită din când în când pentru uniformizarea extractului. Soluţia extractivă se filtrează reziduul se spală tot cu apă proaspăt fiartă şi răcită şi se completează la volumul indicat. Maceratul la rece este recomandat în cazul plantelor medicinale ale căror principii active se dizolvă în apă la temperatura camerei (15 – 250) şi se alterează la temperaturi mai ridicate. Se recomandă în special la organele de specii vegetale care conţin mucilagii cum sunt frunzele şi rădăcinile de nalbă, seminţe de in etc. Soluţiile extractive obţinute prin macerare la rece, dar folosind ca solvent alcoolul de diferite concentraţii sunt denumite tincturi. De regulă aceste forme se prepară în farmacie şi de către industria chimico-farmaceutică. Maceratul la cald, denumită digerare, sau digestie, se realizează cu solventul încălzit la 40-600, în general la o temperatură inferioară aceleia la care solventul fierbe. Solvenţii folosiţi în acest caz sunt apa, alcoolul, amestecul lor şi uleiul. Maceraţia la cald este o metodă utilizata din cele mai vechi timpuri, prin aceasta operaţie obţinându-se uleiul de muşeţel şi uleiul de sunătoare, care sunt folosite încă în terapeutica naturistă. Tehnica de obţinere este următoarea: aproximativ 20-30 g de produs vegetal mărunţit se amestecă cu aceiaşi cantitate de alcool concentrat, după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui, iar amestecul rezultat se menţine 3-4 ore pe baia de apă în fierbere, agitând din când în când. Amestecul se lasă în repaus 2-3 zile, apoi se strecoară printr-o pânză, storcându-se reziduul. Lichidul strecurat se lasă în repaus 24 de ore şi în final se filtrează prin tifon, produsul rezultat conservându-se la rece în sticle colorate şi de capacitate mică.

68

Se recomandă că atât infuzia, decoctul, cât şi maceratul la rece să se prepare numai în cantitatea necesară pentru 24 de ore şi să fie conservate la rece, deoarece o păstrare mai îndelungată favorizează dezvoltare microorganismelor, care prin sistemele lor enzimatice degradează şi deci inactivează principiile active, iar pe de altă parte aceste soluţii extractive alterate pot provoca deranjamente stomacale serioase, când sunt destinate uzului intern. De asemenea se mai recomandă ca părţile de plante sau produs vegetal să fie în prealabil bine spălat cu apă - operaţie care trebuie efectuată repede – pentru a îndepărta pământul, nisipul şi alte impurităţi, unele hidrosolubile.

TINCTURA: necesita pentru preparare plante proaspete (de preferat) sau uscate (cu excepţia valerianei sau cerenţelului), După ce organele plantei au fost tăiate (părţile subterane) mărunţite (herba şi frunzele) sau strivite uşor (fructele), se pun într-un vas ce se închide etanş. Peste materialul vegetal se pune alcool de până la 40 grade sau vin atât cât să-l acopere. Vasul se la să la o temperatură moderată şi se agită zilnic timp de 2 – 6 săptămâni. După această perioadă materialul vegetal se presează, se strecoară, iar tinctura rezultată se poate păstra la rece până la un an, utilizându-se la nevoie. Se utilizează sub formă de picături luate cu ceai sau apă.

VINURILE MEDICINALE sunt forme medicamentoase folosite mult în trecut de poporul nostru şi utilizate încă şi astăzi. În condiţii casnice ele se prepară prin macerare la rece, timp de 7-8 zile, a materiei prime vegetale, mărunţită convenabil, cu vin

69

de calitate superioară utilizând aproximativ 1 litru de vin pentru 30-50 g de produs şi agitându-se zilnic. Materialul vegetal se filtrează, se stoarce reziduul, iar lichidul rezultat se lasă să sedimenteze timp de 24 de ore, apoi se refiltrează şi se completează cu vin până la 1 litru; uneori se îndulceşte cu aproximativ 50 g zahăr. OŢETURILE MEDICINALE. Se prepară la fel ca şi vinurile medicinale folosind ca solvent de extracţie oţetul de vin. Pentru obţinerea acestor forme, în general, se iau în lucru 5-10 g de produs vegetal mărunţit şi 100 ml de oţet de vin, iar tehnica de lucru este aceeaşi, ca şi în cazul vinurilor medicinale.

ULEIURILE MEDICINALE In general pentru aceste preparate se utilizează în special florile. Pe lângă utilizarea acestora în terapeutică uleiurile se folosesc cu succes şi în cosmetică, pentru îngrijirea pielii. Cele mai întrebuinţate plante în obţinerea uleiurilor sunt Hypericum perforatum, Lavandula off, Matricaria chamomilla, Origanum vulgare, Thymus, Rosmarinus. Acestea pot fi utilizate singure sau împreună în diferite combinaţii. Uleiurile cel mai indicate sunt cele de floarea soarelui şî măsline obţinute prin presare la cald. Materialul vegetal trebuie sa stea împreună cu uleiul între 4-6 săptămâni, ferit de soare, agitându-se zilnic. După acest interval materialul vegetal se presează, se strecoară prin tifon sau pânză. Uleiul obţinut se lasă la sedimentat cca 2-4 săptămâni, până devine limpede după care se absoarbe cu ajutorul unui

70

furtun. Operaţia se repetă încă după un timp pentru a obţine un ulei foarte limpede. Atât în timpul macerării cât şi al păstrării se recomandă vase de sticlă ferite de razele solare si cu temperatură moderată. PULBERILE. Numeroase produse vegetale şi în special frunzele, părţile aeriene, scoarţele şi uneori părţile subterane se administrează sub formă de pulbere. De obicei acest mod de administrare se recomandă atunci când unele substanţe existente în plante sunt greu de extras prin alte metode. Frunzele şi alte părţi aeriene sunt relativ uşor de mărunţit în condiţii casnice, însă operaţia devine greoaie în cazul părţilor subterane. În special la plantele aromatice nu se recomandă păstrarea pulberilor timp îndelungat deoarece, mărunţirea foarte fină favorizează evaporarea uleiurilor volatile. Pulberile se administrează de obicei dizolvate în apă, ceai supă lapte etc. CATAPLASMELE, denumite popular prşniţe şi oblojeli, sunt preparate de consistenţă moale care se obţin din plante şi organe de plante medicinale pulverizate şi amestecate cu apă până ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi de pânză pentru a putea fi aplicată şi ridicată uşor de pe partea bolnavă. Cataplasma nu trebuie să fie nici prea consistentă, nici prea fluidă, şi nici să depăşească prin suprafaţa ei locul bolnav. Când se reînnoieşte aplicarea unei cataplasme se recomandă să se prepare mai întâi noua cataplasmă, apoi să se ridice cea veche ca să nu se răcească locul unde ea a fost aplicată.

71

Dintre cataplasmele cele mai des folosite amintim cataplasma de făină de in, cunoscută şi sub denumirea de cataplasmă emolientă şi cataplasma de făină de muştar.

BĂILE MEDICINALE constituie o altă formă de folosire, pentru un extern, a plantelor şi se obţin prin introducerea lor în apă fierbinte, în prealabil mărunţite (aproximativ 500 g pentru o baie) şi puse într-un sac de pânză fină. De asemenea se poate folosi direct infuzia sau decoctul care se toarnă în apa de baie adusă la temperatura ce o poate suporta corpul omenesc. Dintre băile medicinale mai frecvent utilizate amintim baia de făină de muştar, în care se introduc picioarele şi care necesită 100 – 125 g de făină de muştar pentru o baie.

INHALAŢIILE sunt o formă medicamentoasă destul de frecvent folosită atât în terapia tradiţională, cât şi în cea ştiinţifică, utilizând în acest scop unele specii de plante care conţin uleiuri volatile. Inhalaţiile se pregătesc astfel: produsul vegetal mărunţit grosier se pune într-un vas smălţuit peste care apoi se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în contact cu planta aromatică, antrenează sub formă de picături fine uleiul volatil care sunt inhalate de bolnav, pătrunzând astfel în căile lui respiratorii unde uleiul volatil îşi exercită activitatea lui medicamentoasă.

POSIBILITATEA DE APRECIERE A CANTITĂŢII DE PRODUS VEGETAL ŞI A VOLUMULUI UNEI FORME MEDICAMENTOASE ÎN CASĂ

72

Indiferent de forma de administrare şi de modul de folosire este necesar să se respecte cantităţile de produs vegetal şi de solvent indicate. Cantitatea de produs vegetal uscat şi mărunţit dintr-o lingură de supă: 5-7 g de rădăcini, tuberi şi rizomi; 2-3 g de frunze; 3-4 g de flori; 4-5 g de iarbă (parte aeriană); 5-6 g de fructe; 8-10 g de seminţe. În general într-o linguriţă încap aproximativ 3 g de produs vegetal adus într-un grad de mărunţire înaintată şi 0,5 – 1 g de pulbere de diverse organe luate pe un vârf de cuţit. Atragem atenţia că se poate face uz de aceste determinări aproximative numai în cazul plantelor medicinale care nu sunt toxice. Mijlocul cel mai la îndemâna pentru aprecierea volumului de solvent (apă, alcool, vin şi oţet) îl constituie cana, paharul sau ceaşca al căror conţinut corespunde la 150-200 ml lichid. Tema 6: Modul de utilizare al plantelor medicinale în forma casnică

73

CAPITOLUL 7. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ

NU 1. Familia QUISETACEAE. EQUISETUM ARVENSE.

Descrierea speciei. perenă, erbacee, ce creşte pe marginea râurilor şi altor ape, prin lunci umede în toate regiunile ţării noastre. Tulpinile sunt de 2 feluri:- fertile care apar primele (h=40 cm) sterile care apar mai târziu (h=60 cm) la începutul verii ramurile ce pornesc de pe tulpină sunt pline la interior, şi prezintă 4 muchii la exterior. Produsul vegetal folosit: herba equiseti constă din tulpinile sterile care se recoltează vara din iulie în septembrie. Uscarea se face în poduri bine aerisite în strat subţire şi întoarse în fiecare zi pentru evitare înnegririi produsul este fără miros iar gustul este dulceag. Principii active: Uleiuri volatile(în stare solidă) substanţe minerale bogate în bioxid de Si., săruri de K., Saponozide de natură triterpenică şi flovonoide conţin 800 mg %acid ascorbic. Acţiunea

farmacologică:

diuretic,

expectorant

remineralizant, hemostatic. Întrebuinţări; boli de rinichi, vezică urinară, tuse,anemii, covalescenţe, etc ,T.B.C Intră în componenţa ceaiurilor anti reumatic şi diuretic, hemoragii diverse. Se utilizează 4-5 linguriţe de plantă la 1,5 litri apă (decoct)

74

Observaţii: Poate confundată cu E. Palustre (Barba ursului) care este otrăvitoare. Acestea au ramurile goale în interior, suprafaţa tulpinii este netedă iar vagina nodului de la bază îmbracă tulpina până dincolo de nodul al, doilea.

2. FAMILIA PINACEAE.

ABIES ALBA.

Materia primă: cetina de brad formată din rămurele de maxim 20 cm lungime 10-15 cm. grosime. Se recoltează în tot cursul anului prin tăierea ramurilor acoperite cu ace . Mugurii de brad se recoltează primăvara înaintea de începerea vegetaţiei. Uscarea se face în camere încălzite sau în uscătorii la maximum 350 C Principii active Uleiurile Volatile ce conţin 1-alfa-pinen, 1limonen,acetat de bornil, aldehidă laurică etc. Utilizări:

stimulează

secreţiile

mucoaselor,

acţiune

revulsivă. Se utilizează ca expectorant, diuretic,în reumatism, boli ale sistemului nervos,nevralgii etc.

PICEA ABIES (excelsa) MOLID. Descriere, ecologie, răspândire, recoltare, prelucrare, .Idem: Brad. Compoziţie chimică: asemănătoare ca Bradul dar diferă funcţie de procesele tehnologice de obţinere a Uleiului volatil .

75

Alături de SESQUITERPENE în Uleiul volatil s-a identificat şi prezenţa santenei. Din răşina de Brad şi Molid se poate obţine terebentina cunoscută încă din antichitate. Extern are acţiune revulsivă, rubefiantă vezicantă. Dozele moderate injectate excită centri nervoşi iar cele mari au efecte paralizante. .

deoarece se elimină pe cale respiratorie, dozele scăzute

excită mucoasele bronhice şi traheile , idem asupra rinichilor. în doze terapeutice esenţa de terebentină aste anti septică, diuretică, antispastică, vermifugă, revulsivă, cicatrizantă. Utilizări: în T.B.C., bronşite, infecţii urinare şi renale, cistite trichomonoză, litiază biliară, colite, hemeofilie, migrene, paraziţi intestinali, epilepsie, gută, sciatică, miolgii. se administrează în diferite doze funcţie de efectul urmărit. cu efecte aproximativ asemănătoare se poate utiliza şi PINUS MONTANA (JNEAPĂN) ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOFITA

3. FAMILIA BETULACEAE .

BETULA VERUCOSA. Descrierea speciei: arbore cu h=25-35 cm răspândit din zona dealurilor sub alpină. Tulpina ramificată scoarţa albă şi netedă care se exfoliază transversal. Frunzele sunt peţiolate, dispuse altern, cu limbul triunghiular-romboidal, ascuţit la vârf şi dinţate pe margini.

76

Frunze tinere sunt lipicioase datorită unor glande ce secretă nişte răşini cu miros balsamic. Produsul vegetal folosit: Folium betulae tinere ce se recoltează din mai până la sfârşitul lunii iulie când conţin cele mai multe cantităţi de renzine. Se usucă în strat subţire la umbră, obţinându-se un produs cu un gust slab amărui şi miros caracteristic. Principii active: taninuri, flavonoide, acid cafeic, substanţe triterpenice, alantonină, uleiuri volatile. Acţiune farmacologică: diuretică, diaforeică, (transpiraţie) coleretică, antiseptică., favorizează eliminarea acidului uric şi colesterolului din organism. Întrebuinţări: - infuzie 1-5% se admite în edeme de natură cardiacă şi renală. Scoarţa se utilizează în dermatite, stări febrile, gută, hidropizie, industria cosmetică.(seva)

77

4. FAMILIA FAGACEAE.

QUERCUS ROBUR. STEJAR. Descrierea speciei: Materia primă:scoarţa ramurilor tinere (3-5cm) recoltate în martie şi aprilie .aceasta se usucă la soare în strat subţire. Produsul este astringent şi nu are miros. Principii active: taninuri mixte(acid galic, elogic) Acţiune

farmacologică:

astringentă,

antiseptică,

hemostatică, Întrebuinţări: intern-decoct 1-3% (200 ml ceai pe zi) ca antidiareic şi în otrăviri cu alcaloizi sau unele metale. Extern decoct

5-10%

pentru

gargară,

loţiuni,

hemostatice,

antihemoroidal, degerături. Tot în scop diuretic se utilizează ghindele de la care se îndepărtează pericarpul, după care se prăjesc, se pulverizează conţinutul aşa zisa "CAFEA DE GHINDĂ."

5. FAMILIA LABIATAE Cimbrişorul sau Cimbrişorul de câmp. Thymus serpyllum (Fam. Labiate) Descrierea speciei. Este un subarbust foarte răspândit în flora ţării noastre prin fâneţe, începând din zona dealurilor până în regiunile muntoase, alcătuind mici tufe. Are tulpini în 4 muchii, uneori chiar cilindrice, târâtoare, de culoare verde roşiatică, din care iau naştere numeroase ascendente la extremitatea lor. frunzele aşezate opus, sânt mici, ovale şi cu marginea întreagă, uneori uşor recurbată în jos; examinate în zare, în limbul acestor frunze se observă prezenţa unor puncte

78

transparente, care în realitate sunt pungile cu ulei volatil. Florile zigomorfe de culoare roşu-liliachie sunt grupate în spice dese şi scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior fiind lung şi trilobat, iar cele superior emarginat, androceul din 4 stamine, două mai lungi, două mai scurte. Înfloreşte din luna mai până la sfârşitul lui septembrie. Produsul vegetal folosit. De la cimbrişor medicina utilizează numai părţile aeriene (Herba Serpylli) recoltate în timpul înfloririi şi uscate la umbră în poduri aerisite: ele au miros plăcut şi gust amărui aromat. Potrivit studiilor de specialitate Herba Serpylli din farmacie şi din magazinele Plafarului, în afară de specia descrisă mai sus conţine şi părţile aeriene ale altor specii de Thymus care cresc spontan, însă care au aceiaşi valoare terapeutică. Principii active: ulei volatil (care conţine carvacrol şi timol), acizii cafeic şi rozmarinic, tanin şi un principiu amar (serpilina). Acţiune farmacologică. Datorită uleiului esenţial şi celorlalte principii active acest produs are proprietăţi diaforetice, diuretice, colagoge, coleretice, antihelmintice, sedative şi antiseptic-intestinale. Întrebuinţări. Se folosesc sub formă de infuzie 1-2g% administrându-se 50-200ml pe zi ca un bun calmant în tusea convulsivă şi în tusea astmaticilor, în tratamentul enterocolitelor şi în anorexia anemicilor. De asemenea infuzia se poate întrebuinţa şi extern datorită proprietăţilor sale antiseptice şi de a cicatriza rănile. Intră în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic antidiareic şi pentru gargară.

79

ROINŢA (MELISĂ) Mellisa officinalis (Familia Labiate)

Descriere speciei. Este o plantă erbacee, vivace, stufosramificată, înaltă până la un metru şi plăcut mirositoare,care creşte prin locuri necultivate, prin luminişurile din pădurile de stejar şi se cultivă ca plantă medicinală şi meliferă. Are o tulpină aeriană patrunghiulară, acoperită cu peri pe care se observă frunzele opuse peţiolate, cu limbul ovat, cordat la bază şi dinţat pe margini. Florile de culoare alb-gălbuie, alb sau alb-liliachie sunt scurt pedicelate şi reunite în verticile axilare; caliciul este bilobat, păros, iar corola, mai lungă decât caliciul, are labiul superior bilobat convex emarginat, iar cel inferior trilobat, curbat în jos, androceul din patru stamine arcuite, întreaga plantă are gust şi miros aromat de lămâie. Înfloreşte din iunie şi până în august. Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se recoltează în perioada de înflorire frunzele (Folium Melisae) care se usucă în strat subţire în poduri acoperite cu tablă şi bine aerisite. produsul are miros plăcut de lămâie care devine mai puternic prin frecarea frunzelor în degete. Principii active: ulei volatil bogat în citral, acid cafeic şi un principiu amar. Acţiune farmacologică: Frunzele de roiniţă datorită uleiului volatil au acţiune antispastică şi sedativă, iar acidul cafeic, taninurile şi principiile amare sunt răspunzătoare de acţiunile coleretice, carminative şi stomahice ale acestui produs vegetal. Întrebuinţări: infuzie:1% se administrează (circa 200-250 ml ceai pe zi) în special la copii, în tulburările digestive de după

80

mese, în spasme şi colici intestinale, în deschinezii biliare şi în colite cronice. Frunzele de melisă intră în compoziţia ceaiurilor: anticolitic aromat, contra colicilor nr 2, şi laxativ nr 2. SOVÂRF Origanum vulgare (Familia Labiate) Descrierea speciei. aste o plantă comună în întreaga ţară, care creşe prin tufişuri, mărăcini, margini de pădure şi poieni, de la şes şi până în zona subalpină. În pământ are un rizom lignificat din care iau naştere atât tulpini sterile cât şi florile partunghiulare, drepte, ramificate în partea superioară, înalte până la 50 cm şi colorate în brun roşcat. Frunzele, dispuse opus, sunt scurt peţiolate, ovale, păroase în special pe parte inferioară, cu baza cordată. Florile bilabiate de culoare roşietică-purpurie sunt grupate în inflorescenţe bogate;sunt alcătuite dintr-un caliciu campanulat 5-dinţat, corola bilabiată, cu buzele aproape egale, cea inferioară fiind răsfrântă în jos, androceul din 4 stamine drepte şi fructule tetranuculă. Întreaga plantă are miros aromatic caracteristic, iar gustul este amar. Înfloreşte în iulie şi august. Produsul vegetal folosit: în scopuri medicinale se întrebuinţează părţile aeriene superioare ale plantei (Herba Origani) recoltate în timpul înfloririi şi uscate la umbră, în locuri aerisite. Principii active: ulei volatil (bogat în timol şi carvacrol) tanin, flavonoide şi antocianozide. Acţiune farmacologică: Datorită uleiului volatil are acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra

81

sistemului nervos central şi mai ales asupra centrilor respiratori, antiseptică, stomahică, produce o uşoară dilataţie a bronhiilor. Întrebuinţări: sub formă de infuzie (1-2%) se consumă în cantităţi de 3 căni pe zi ca antispasmodic în:- tusea convulsivă, traheite, bronşite etc. De asemeni se mai utilizează şi în unele afecţiuni stomacale(gastrite acide). TALPA GÂŞTEI Leonurus cardiaca (Familia Labiate)

Descrierea speciei. Plantă erbacee, vivace, foarte comună pe lângă case la sate, pe lângă drumuri, prin locuri necultivate şi printre dărâmături, are în pământ un rizom lignificat din care iau naştere primăvara părţile aeriene. Tulpina, înaltă până la 1,5m, este patrunghiulară şi păroasă;frunzele dispuse opus, cele inferioare sunt lung peţiolate cu limbul palmat-lobat cu 5 lobi, iar cele superioare sunt peţiolate şi trilobate, având aspectul unei labe de gâscă. Florile de culoare roz sunt grupate în verticile axilare pe nodurile superioare ale tulpinii, structural floarea se caracterizează printr-un caliciu tubulos, alcătuit din 5 sepale terminate prin 5 dinţi spinoşi; corola bilabiată, cu labiul superior puţin concav şi păros, iar cel inferior 4 stamine. Înfloreşte toată vara. Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se utilizează părţile aeriene recoltate în timpul înfloririi (Herba Leonuri) şi uscate în strat subţire la umbră. Principii

active:

heterozide

saponozide, şi substanţe amare.

cardiotonice,

alcaloizi,

82

Acţiune farmacologică: acţionează ca sedativ nervos şi cardiac şi într-o oarecare măsură ca stomahic, hipotensiv şi vasoconstrictor periferic. Întrebuinţări: sub formă de infuzie 2-3%, simplă sau asociată cu alte produse vegetale cu acţiune similară, se administrează în tratamentul simptomatica stărilor depresive nervoase şi în tulburările nevrotice, cardiace,1-2 căni de ceai pe zi, dintre care una seara. Produsul intră ca un constituent vegetal în compoziţia ceaiurilor:

antiasmatic,

anticolic,

calmant

şi

împotriva

tulburărilor cardiace şi în ceaiul sedativ.

SALVIA (Jaleşul de grădină) Salvia officinalis (Fam.Labiatae) Descrierea speciei. Considerată de greci si romani în special ca o plantă care le asigură sănătatea prin folosirea ei, ceea ce şi justifică denumirea genului, salvia este originală din ţinuturile mediteraneene, la noi cultivându-se ca plantă medicinală şi ornamentală. Are tulpina dreaptă, înaltă până la 7080cm, la bază lignificată, având aspect tufos de subarbust. Atât tulpina cât şi ramurile sunt acoperite cu peri albi;frunzele opuse, sunt oval-lanceolate şi fin dinţate pe margini. Florile, reunite în inflorescenţe speciforme, au caliciul tubulos de culoare verde-violacee; corola bilabiată, dublu mai lungă decât caliciu, cu lobiul superior drept, iar cel inferior mai lung, trilobat, cu lobul mijlociu proeminent şi aplecat în jos,este colorată în albastru-violaceu, mai rar albă, androceul este alcătuit din 4 piese dintre care numai cele două anterioare sunt fertile (staminele

83

propriuzise) celelalte două posterioare fiind transformate în staminode. Înfloreşte în iunie şi iulie. Materie primă:Folium salvae la începutul înfloririi uscat la umbră în strat subţire. Prezintă un miros caracteristic puternic aromat persistent, cu gust amar şi astringent. Principii active:eiuri volatile, taninuri, picrosalvina, substanţe triterpenice, alcooli flavonoide etc. Acţiune

farmacologică:

coleretică,

carminativă,

antiseptică, hipoglicemiantă Înterbuinţări: -infuzie 1-2% în afecţiuni cronice ale căilor biliare şi pentru efecte carminative. Consumat rece pentru oprirea transpiraţiei nocturne (T.B.C.). nu se recomandă mamelor (scade laptele). Extern: infuzie, dezinfecţie locală. Intră în compoziţia ceaiului antiasmatic, pentru gargară şi a ţigărilor.

Referatul 1: Recunoasterea principalelor specii din flora spontană Referatul 2: Întocmirea unei documentaţii pentru 3 specii din flora spontană

84

TERMENII BOTANICI Achenă = fruct uscat cu o singură sămânţă care nu se deschide la maturitatea lui. Actinomorf = flori cu simetrie radială (regulată). Altern = dispunerea izolată a frunzelor pe tulpină, câte una la un nod. Ament (mâţişor) = inflorescenţă alcătuită din flori unisexuate foarte mici, dispuse pe o axă comună, care atârnă ca un ciucure. Androceu = totalitatea organelor bărbăteşti (stamine) dintr-o floare. Anteră = partea terminală a staminei formată, în general, din două teci sau loji care conţin polen. Bacă (boabă) = fruct cărnos, cu pieliţa subţire, ce nu se deschide la maturitate şi în al cărui miez se găsesc mai multe seminţe. Bilabiat (labiat) = caliciu sau corola(neregulată) posedând două buze (labii) ca urmare a sudurii inegal completă a sepalelor sau petalelor; în general buza superioară este formată din două piese, iar cea inferioară din trei. Bisanual (bianual) = planta care fructifică în al doilea an de vegetaţie, când se termină ciclul său vital. Bractee = frunze modificate de formă şi culoare adesea specială, la subţioara cărora iau naştere florile. Bulb = tulpina subterană învelită cu frunze cărnoase pline cu materii de rezervă. Caduc = caliciu ale cărei sepale cad în momentul deschiderii bobocului floral. Caliciu = totalitatea sepalelor unor flori.

85

Calicul = uneori caliciul este format din două cicluri de frunzişoare,în care caz primul verticil alcătuit din frunze mai mici, poartă denumirea de calicul. Campanulată = corolă gamopetală în formă de clopot. Capitul = inflorescenţă racemoasă, al cărei ax principal se dilată la vârf pentru a purta flori mici sesile, înconjurată la bază de bractee ce alcătuiesc involucrul. Capsulă = fruct uscat dehiscent care conţine numeroase seminţe. Carena = partea anterioară a coronei papilonaceelor, formată din două petale dispuse ca şi carena unei nave. Cariopsă = fruct uscat indehiscent al cărui pericarp aderă strâns de tegument. Carpelă = frunză modificată ce poartă ovulele. Cimă = inflorescenţă definită în care ramurile laterale depăşesc vârful ramurei precedente. Ciorchin (racem) = inflorescenţă care poartă pe axul principal ramuri florifere situate la subţioara unor bractee şi care sunt cu atât mai scurte cu cât sunt mai aproape de vârf. Codat (cordiform) = în formă de inimă. Coriaceu = defineşte frunzele dure ca pielea. Corimb = racem la care pedunculii florilor deşi pleacă din puncte diferite de pe axul inflorescenţei ajung la acelaşi nivel, găsinduse aproape în acelaşi plan. Corolă = totalitatea petalelor care alcătuiesc al doilea înveliş al florilor cu rol de protecţie a organelor sexuale. Crenat = se numeşte limbul foliar a cărui margine este prevăzută cu dinţi largi şi obtuzi. Decurente = frunze ale căror limb se prelungeşte pe o anumită porţiune, sub forma unei aripi foliacee pe tulpină şi pe ramuri.

86

Dehiscenţă = în sens limitat numai la fructe, prin această denumire se înţelege procesul prin care acest organ ajuns la maturitate se deschide pentru a pune în libertate seminţele. Dialipetală = corolă formată din multe petale libere între ele. Dialisepal = calciu cu sepalele libere. Dicotomie = mod de ramificaţie a tulpinilor şi inflorescenţelor în două ramuri identice şi al căror vârf se poate împărţi la rândul lui în alte două ramuri egale. Didinam = androceul unei flori format din patru stamine libere, dintre care două au filamentele mai lungi (caracteristic fam. labiate). Dioic = plante unisexuate, unii indivizi purtând florile bărbăteşti, iar alţii pe cele femeieşti. Dioplostemon = flori având stamine în număr dublu faţă de acela al petalelor, staminele dispuse pe două verticile, cel extern fiind opus sepalelor. Drupă = fruct cărnos indehiscent, aproape întotdeauna cu o singură sămânţă şi endocarpul întărit. Emarginata = frunza cu vârful scobit. Erectă = în sens limitat la tulpină, care stă ridicată sau creşte drept. Erbaceu = prezentând caracteristicile ierbii. Fistulos = în general un organ şi în special tulpină cilindrică şi goală la interior. Filiform = fin şi alungit ca un fir. Foliculă = fruct uscat dehiscent, format dintr-o singură carpelă cu numeroase seminţe şi care la maturitate se deschide printr-o singură crăpătură. Foliolă = diviziune a unei frunze compuse.

87

Gamopetală = corola cu petalele mai mult sau mai puţin unite între ele. Gamosepală = caliciu cu sepalele mai mult sau mai puţin unite între ele. Gamostemon = androceu cu staminele unite între ele. Gineceu = pistil = totalitatea carpelelor, sudate sau nu, ale unei flori care produce seminţe. Glabru = fără peri. Glauc = de culoare verde-alburie, sau verde albăstrui sau verde ca marea. Hastată = frunza în formă de suliţă. Haustor = formaţiuni de celule alungite prin care plantele parazite îşi procură şi absorb seva din planta gazdă. Hermafrodite = floare care conţine stamine şi pistil. Imparipenat = frunză compusă, în formă de pană, care se termină cu o foliolă. Inflorescenţă = totalitatea florilor grupate pe acelaşi ax principal. Involucru = totalitatea bracteelor dispuse în verticil la baza unei umbele sau a unui capitul. Izostemon = stamine egale şi în număr egal cu al petalelor. Labium = buză. Lacinie = diviziune îngustă a unei frunze sau petale. Lanceolată = frunză în formă de lance. Ligulifloră= =floare ce se întâlneşte, de obicei, la familia compozeelor cu corola la început tubuloasă apoi se continuă cu o limbă dinţată la vârf. Limb sau lamină = partea lată şi verde a unei frunze. Lob = diviziune profundă şi în general rotundă a unui organ foliaceu sau floral. Lobată = frunză a cărei margine prezintă incizii mari şi adânci.

88

Mericarp = una din cele două achene ce alcătuiesc fructul umfeliferelor. Mer = de la grecescul meros care înseamnă parte; ex. corolă pentameră adică formată din cinci părţi. Monoic = prezentând flori unisexuate bărbăteşti şi femeieşti pe acelaşi individ. Ob = prefix care exprimă inversarea unei forme sau poziţii oarecare. Obcordat = în formă de inimă cu vârful în sus. Obdiploslemon = floare în care există două verticile de stamine, verticilul extern fiind opus petalelor. Oblong = mai lung decât lat şi rotunjit la cele două capete(frunza oblongă). Obovat = în formă de ou răsturnat. Ovar = partea inferioară şi în general umflată a pistilului, rezultată din unirea carpelelor şi conţinând ovulele. Ovat = având forma unui ou. Ovul = partea principală a carpelelor plantelor cu flori, care după fecundaţie se transformă în sămânţă. Palmat = mod de aşezare a lobilor unei frunze simple, a foliolelor unei frunze compuse sau a nervurilor, care pleacă de la un centru comun semănând cu degetele răsfirate ale unei palme. Papilonată = corolă neregulată în formă de fluture, compusă din cinci petale neegale, una denumită stindard, două denumite aripioare şi alta carenă - formată din două petale mai mult sau mai puţin sudate. Paripenată = frunza compusă penată, fără foliola terminală. Partit = limb foliar divizat până la mai mult de jumătate. Peduncul sau pedicel = axul care poartă o floare.

89

Penat = frunză compusă a cărei foliole sunt dispuse de o parte şi de alta a peţiolului comun ca şi bărbile unei pene. Pentamer = cu cinci diviziuni. Peren = care trăieşte mai mulţi ani. Periant = totalitatea învelişurilor florale. Perigon = învelişul floral alcătuit din frunzişoare egal colorate. Pericarp = ansamblul ţesuturilor care formează peretele unui fruct rezultând din transformarea ovarului. Petală = piesă a corolei, în general colorată. Peţiol = codiţa frunzei. Pivotantă = rădăcină în formă de ţăruş. Poligamă = plantă care poartă pe acelaşi individ atât flori unisexuate, cât şi hermafrodite. Racem = ciorchin. Receptacul = extremitatea superioară a axului floral, umflată, laţită, alungită sau scobită. Reniformă = frunză sau alt organ în formă de rinichi. Ritidom = scoarţă care acoperă suprafaţa tulpinilor lemnoase în vârstă şi care se exfoliază. Rizom = tulpină subterană, în general cilindrică, vivace şi care dă naştere la rădăcini şi tulpini aeriene. Ruderal = care creşte pe marginea drumurilor, prin dărâmături etc. Rugos = aspru la pipăit. Sectat = frunză al cărui limb este profund divizat, până la nervura principală.. Sepală = piesa, în general verde, ce alcătuieşte caliciul. Sesil = frunza lipsită de peţiol sau floare fără peduncul.

90

Siliculă = capsula alcătuită din două carpele concrescute, despărţite între ele printr-un perete fals, ce poartă numeroase seminţe. Silicvă = este siliculă de cel puţin 4 ori mai lungă decât lată. Solitară = inflorescenţă formată intr-un peduncul ce poartă o singură floare; ea este terminală sau axilară, după cum floarea se află în vârful tulpinii principale sau al unei ramuri. Spic = racem cu flori sesile sau foarte scurt pedunculate, înghesuite pe axul principal. Stamină = frunză modificată care poartă sacii cu grăuncioarele de polen. Staminodă = stamină ai cărei saci polinici au avortat. Stigmat = partea liberă şi terminală a ovarului. Stil = prelungirea subţire şi cilindrică a ovarului care se termină cu stigmatul florii. Stipele = formaţiuni apedunculare de la baza frunzelor, cu rol de protecţie şi chiar de asimilare.

91

INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI

Termeni medicali Abces

Explicaţii acumulare de puroi într-un anumit loc.

Acnee

afecţiune a pielii sub forma de erupţii (coşuri pe faţă, pe umeri, pe partea superioară a toracelui) datorată

inflamării

glandelor

sebacee

în

combinaţie cu o infecţie microbiană ce se manifestă in general la tineri. Acuitate

capacitatea simţurilor de a percepe excitaţii slabe.

Afecţiuni

stări de boală ale unor organe sau aparate.

Afrodiziac

Produs care stimulează instinctul sexual.

Aftoză (afte)

ulceraţii mici, dureroase din gură şi gât, care apar mai ales la copii şi bătrâni, datorate unor agenţi patogeni, organici, fizici sau chimici.

Albuminurie

prezenţa în urină a albuminei.

Amenoree

stagnarea menstruaţiei sau venirea ei neregulat şi cu dureri.

Amigdalită

inflamarea a amigdalelor palatine, cu hipertrofie şi secreţie purulentă.

Anaciditate

sindrom dispeptic manifestat prin lipsa acidităţii digestive

Anafrodisiac

produs inhibant al instinctului sexual.

Analeptic

produs stimulent, înviorător.

Analgezic

produs care calmează sau înlătură temporar durerea.

Anemie

scăderea numărului de globule roşii sub un anumit prag.

Anestezic

Medicament care scade sau suprimă durerea.

92

Angină

spasm datorită unor inflamaţii acute cu irigare insuficientă a zonei respective: poate fi de mai multe feluri (angină pectorală = boală de inimă cu dureri cardiace şi senzaţii de asfixie).

Anorexie

lipsa poftei de mâncare.

Antagonist

Produs cu acţiune contrară (inversă).

Antibiotic

substanţă cu acţiune de distrugere a microbilor, elaborată de alte microorganisme (ciuperci sau chiar alţi microbi).

Anticoagulant

substanţă care micşorează sau chiar inhibă coagularea sângelui.

Antidiareic

produs care combate scaunele dese şi moi datorare unor afecţiuni intestinale.

Antidot

substanţă care neutralizează efectul toxinelor.

Antiemetic

antivomitiv, substanţă care combate greaţa.

Antihelmintic

substanţă care provoacă eliminarea viermilor intestinali.

Antipiretic

substanţă care combate febra (scade temperatura corpului).

Antiscorbutic

combate scorbutul datorat lipsei de vitamina C din organism.

Antiseptic

produs

capabil

să

distrugă

bacteriile

din

organisme şi din produsele animale sau vegetale. Antispasmodic

produs sau medicament care combate convulsiile

Antitrichomonazic

agent sau medicament care inhibă dezvoltarea parazitului Tricomonas vaginalis

Anxietate

stare de nelinişte, teamă, însoţită de palpitaţii şi insomnii.

Aperitiv

produs care stimulează pofta de mâncare.

93

Aritmie

modificare a ritmului cardiac normal

Aromatizant

produs care dă un gust plăcut (aromă) sau un miros parfumat (mireasmă)

Arterioscleroza

afecţiune a arterelor care constă în îngustarea deschiderii

lumenului

prin

depunerea

de

colesterol Artrita

boală a articulaţiilor care constă în inflamaţia şi deformarea lor datorită unor cauze diferite (gută, podagră etc.)

Artroză

afecţiune degenerativă a articulaţiilor la oameni în vârstă cu distrugerea cartilagiilor şi apariţii de deformări

Ascarizi

viermi intestinali (limbrici)

Astenie

stare de slăbire generală (şi scad puterile)

Astmă

Afecţiune manifestată prin greutate în respiraţie (năduf) cu o expiraţie prelungită şi şuierătoare

Astringent

efect de strângere a suprafeţei ţesuturilor prin precipitarea proteinelor; cu oprirea hemoragiilor, diminuarea secreţiilor şi cicatrizarea rănilor

Ateroscleroză

afecţiune datorată depunerii de ateroame pe pereţii arteriolari ai inimii, cierului şi rinichilor

Bactericid

produs care distruge bacteriile.

Bacteriostatic

opreşte dezvoltarea bacteriilor

Balsamic

care alină şi vindecă rănile

Basedow

afecţiune

a

caracterizată

glandei prin

tiroide

(hipertiroidism)

hiperexcitabilitate,

slăbire,

tremurături, tahicardie şi slăbire (guşă) Behice

produse calmante ale tusei

Blefarită

boală de ochi, caracterizată prin roşeaţa şi

94

inflamaţia pleoapelor şi a rădăcinii genelor Calculi

concreţiuni (pietricele) care apar în diferite organe (vezică biliară, urinară, rinichi etc. provocând o tulburare a bunei funcţionări a acestora

Calmant

care potoleşte durerile şi micşorează crizele (de tuse, de insomnie etc.)

Candidoză

boală a gurii provocată de ciuperca Candida albicans. Poate apărea şi pe alte mucoase (vagin etc.)

Cardiac

persoană cu diverse afecţiuni ale inimii

Cardiotonic

Întăritor al inimii, stimulent al funcţiei inimii

Carminativ

care combate crampele şi gazele intestinale

Cataplasmă

terci (pastă) dintr-un drog care se aplică pe regiunea bolnavă (oblojeală)

Catar

inflamaţie a unei mucoase interne (plămân, intestin etc.) însoţită de secreţie

Cefalee

dureri de cap însoţite adesea de vomitări, urmate de somnolenţă

Chelie

boală ce produce căderea părului de pe cap

Cistită

inflamaţie a mucoasei vezicii urinare. Aprinderea vezicii urinare

Clismă

spălare a intestinului gros prin rect (anus)

Colagog

care acţionează asupra tonusului musculaturii din vezica biliară şi canalul coledoc, oprind secreţia de bilă

Coleretic

produs care fluidifică bila uşurând eliminarea ei

Colici

dureri abdominale (intestinale, renale, hepatice etc.)

Colită

boala

rezultată

din

inflamarea

membranei

95

mucoase a intestinului gros însoţită de diaree Condiment

produs care dă un gust specific aromat mâncărilor

Confortativ

care înviorează organismul

Congestivant

care provoacă un aflux de sânge la locul unde se aplică

Conspergant

pulbere cu care se acoperă suprafaţa unor pilule sau supozitoare pentru a nu se lipi între ele

Constipaţie

Întârziere a evacuării scaunului, care este redus şi de consistenţă tare

Convalescenţă

starea de refacere după o boală

Convulsivant

care provoacă contracţii bruşte, involuntare (zvâcnituri, frământări)

Cosmetică

ramură a igienei care se preocupă de îngrijirea tenului, a părului (a frumuseţii în general)

Comoţie

şoc puternic

Contuzie

leziune provocată prin lovire, fără ruperea tegumentului.

Cronică

boală care are un efect de durată, învechită.

Colecinetic

Medicament care provoacă golirea vezicii biliare

Colecistopatie

maladie a vezicii biliare

Colelitiaza

starea vezicii biliare care conţine calculi

Depurativ

produs care ajută la eliminarea toxinelor din organism.

Dermatoză

denumire generală a bolilor de piele.

Diabet

boală cronică de metabolism caracterizată prin creşterea cantităţii de zahăr în sânge şi urină

Diaforetic

Medicament care provoacă transpiraţie; sudorific

Dietetic

regim alimentar recomandat în cazuri de boală

Digestiv

produs care stimulează digestia acţionând mai ales

96

asupra stomacului Dispepsie

dificultate în a digera alimentele.

Diureză

mărirea cantităţii de urină eliminată de organism

Dizenterie

boală infecţioasă sau parazitară caracterizată prin crize dureroase, inflamaţia mucoasei intestinului gros, cu scaune dese cu mucozităţi, sânge şi puroi.

Edem

acumulare de lichid seros în spaţiile intercelulare ale unor organe (plămâni, creier, ficat) sau ale ţesutului subcutanat.

Emenagog

produs care provoacă apariţia fluxului menstrual întârziat sau suprimat.

Emetic

medicament care produce vărsături.

Emfizem

umflarea unui ţesut prin infiltrarea în el a aerului sau a lichidelor seroase.

Emolient

substanţă care diminuează stările de inflamaţie ale mucoaselor şi înmoaie pielea.

Emplastru

preparat medicamentos solid, plastic, care se înmoaie la temperatura corpului şi aderă de tegumentul pe care se aplică.

Enterită

boală

provocată

de

inflamarea

membranei

mucoase de pe intestinul subţire. Enterocolită

inflamaţia

acută

a

membranei

mucoase

a

intestinului subţire şi a intestinului gros. Eretism

stare de excitare a unui organ (genital, cardiac).

Epilepsie

boală

nervoasă

caracterizată

prin

convulsii

periodice, pierderea subită a cunoştinţei. Eritem

boală de piele manifestată prin roşeaţă sau nodozităţi sub piele

Erizipel

(brâncă, boală de piele ce se manifestă prin inflamarea

97

orbalţ)

acesteia cu durere vie şi arsuri

Eupeptic

medicament care ajută la stabilirea unei digestii normale.

Expectorant

produs care provoacă fluidificarea şi eliminarea secreţiilor traheo-bronhice.

Extrasistolă

contracţie anormală şi prematură a inimii, întrerupând

momentan

regularitatea

ritmului

cardiac. Exoftalmie

proeminenţă exagerată a globilor oculari.

Exemă

boală de piele caracterizată prin erupţii însoţite de mâncărime.

Faringită

inflamaţia faringelui.

Favus

afecţiune a pielii provocată de ciuperci aparţinând genului Achorion.

Febrifug

medicament care combate sau previne febra.

Fistule

răni de diferite adâncimi şi în zone diferite ale corpului.

Fluidifiant

produs care măreşte gradul de curgere(de lichefiere).

Fotodermite

boli de piele determinate de razele solare.

Ftizie

Tuberculoză pulmonară

Fungicid

substanţe chimice folosite în combaterea bolilor produse de ciuperci

Fungistatic

produs care inhibă creşterea ciupercilor

Furunculoză

erupţii purulente locale ale pielii şi ale ţesuturilor subcutanate

Galactogog

produs care stimulează secreţia laptelui în perioada de alăptare

Gastrită

boală a stomacului caracterizată prin inflamarea

98

mucoasei stomacale Gastro-enterită

inflamaţia simultană a mucoasei stomacului şi aceea a intestinului.

Gingivită

inflamaţia gingiilor

Gută

boală

cronică

caracterizată

prin

creşterea

concentraţiei acidului uric în sânge şi depozitarea lui în special la nivelul articulaţiilor Hematurie

urinare cu sânge

Hemoragie

scurgere de sânge în urma unor răni sau din alte cauze

Hemoroizi

dilataţie varicoasă a venelor anusului

Hemostatic

medicament sau agent de altă natură capabil să oprească hemoragia

Hepatită

afecţiune inflamatoare a ficatului

Hernie

ieşire printr-un orificiu a unuia sau mai multe organe din cavitatea în care se găsesc în mod normal

Herpes

boală de piele sub forma de mici băşicuţe cu lichid în jurul gurii

Hidropizie

acumulare de lichid seros într-o cavitate a corpului, boala apei

Hipertensiune

tensiune arterială mai mare decât cea normală

Hipertiroidism

hiperactivitate a glandei tiroide. Boala BasedowGraves

Hipnotic

produs care provoacă somnul

Hipoglicemiant

medicament care scade concentraţia de glucoză din sânge

Hipotensiune

tensiune arterială mai mică decât cea normală

Icter

boală a ficatului şi a vezicii biliare care face ca

99

bila să treacă în sânge colorând pielea bolnavului în galben Insecticid

produs care omoară insectele

Iritant

produs care provoacă uşoară congestie sau inflamaţie locală.

Isterie

boală nervoasă care provoacă convulsii, accese de râs, alternând cu plâns

Laringită

inflamaţie a laringelui

Laxativ

medicament care provoacă o purgaţie uşoară, fără a irita mucoasa intestinală

Leucopenie

scădere anormală a globulelor albe din sânge

Leucoree

scurgere vaginală de lichid mucos, alb, datorită unei infecţii, sau a unei leziuni locale.

Liniment

preparat galenic lichid, pentru uz extern, cu care se unge sau se frecţionează pielea.

Litiază

boala unor organe prin care se formează calculi (pietre) în interiorul acestora(litiază renală = pietre la rinichi)

Litiază vezicală

piatră la vezică etc

Masticator

obiect de mestecat în gură, mai ales la copii, ca să li se uşureze erupţia dinţilor.

Menopauză

Încetarea funcţiei glandelor genitale la femei.

Meteorism

balonarea abdomenului din cauza acumulării de gaze în stomac sau intestin.

Metrită

inflamaţie a uterului

Metroragie

Hemoragii uterine în afara ciclului menstrual

Midriatic

medicament care dilată pupila

Migrenă

dureri de cap însoţită de tulburări digestive şi senzoriale

100

Miocard

muşchiul inimii

Miocardită

inflamarea miocardului

Miotic

medicament care micşorează pupila

Narcotic

anestezic

general

care

suspendă

temporar

majoritatea funcţiilor sistemului nervos central ca mobilitate sensibilitate etc Nefrită

Inflamarea rinichiului

Neurastenie

tulburări

funcţionale

ale

sistemului

nervos;

oboseală nervoasă; slăbire a sistemului nervos Nevralgie

Durere acută pe traiectul unui nerv

Nevroză

Tulburare psihică complexă ce apare ca urmare a suprasolicitării sistemului nervos

Obezitate

Îngrăşare anormală

Oxiuri

formă de viermi intestinali care-şi depun ouăle în regiunea anală unde provoacă mâncărime acută

Panariţiu

inflamaţie supurativă a ţesuturilor din jurul unghiilor

Paradontoză

boală ce afectează mucoasa gingivală şi ţesuturile de susţinere ale dinţilor

Parasimpaticolitic

medicament care excită sistemul parasimpatic

Pectoral

produs care stimulează secreţia bronhică şi eliminarea ei

Peritonită

inflamaţie

de

peritoneu

căptuşeşte

peretele

(membrana

cavităţii

abdominale

care şi

înveleşte organele din abdomen) Pielită

inflamaţia bazinetului renal

Pilor

orificiu care face comunicarea dintre stomac şi intestin

Pneumonie

boală de plămâni însoţită de tuse şi febră

101

Prostatită

inflamarea acută a prostatei

Prurit

mâncărime de piele

Psihotrop

substanţă medicamentoasă care acţionează asupra psihicului

Pulpită

abces dentar

Purgativ

medicament lipsit de toxicitate care provoacă evacuarea conţinutului intestinal

Rahitism

dezechilibru

în

metabolismul

calciului

şi

fosforului provocat de lipsa vitaminei D; se caracterizează prin oase moi şi adesea deformate Ratifug

substanţă care alungă şobolanii

Reumatism

complex de afecţiuni dureroase ale aparatului locomotor, circulator şi nervos

Revulsie

procedeu terapeutic care constă în a provoca o iritaţie locală superficială într-o regiune mai mult sau mai puţin îndepărtată de un organ bolnav, cu scopul de a înceta o stare congestivă sau inflamatoare

Revulsiv

remediu capabil să producă revulsie

Rubefiant

medicament care irită pielea, determinând o acţiune revulsivă

Scabie (Râie)

boală parazitară a pielii provocata de un acarian caracterizată prin mâncărimi iritaţii, căderea părului etc.

Sciatică

durere produsă pe traiectul nervului sciatic

Scorbut

boală provocată de lipsa vitaminei C, manifestată prin sângerare a gingiilor, căderea dinţilor, slăbirea forţei musculare, apariţia de plăgi deschise etc

102

Scrofuloză

inflamaţie (de obicei de natură tuberculoasă) a ganglionilor cervicali

Sedativ

medicament care calmează durerile

Sialagog

substanţă care provoacă secreţia salivei

Somnifer

substanţă care produce somnul

Spasm

contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau grup de muşchi

Spasmolitic

contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau grup de muşchi

Stază

oprirea sau încetinirea unui lichid organic care circulă (sânge)

Stimulent

produs înviorător, uşor excitant, care înlătură oboseala

Stiptic

medicament care opreşte hemoragiile interne.

Stomatită

inflamaţia mucoasei bucale

Stupefiant

medicament care provoacă la început o uşoară ameţeală şi stare de euforie trecătoare, dar care prin utilizare curentă duce la obiÎnuinţă şi intoxicaţie

lentă

şi

degradarea

psihică

şi

intelectuală Sudoare

secreţie apoasă elaborată de glandele sudoripare şi

(Transpiraţie)

eliminată prin porii pielii

Sudorific

care favorizează transpiraţia

Tahicardie

Ritm accelerat al pulsului inimii

Tenicid

produs care omoară tenia

Tenifug

produs care elimină tenia

Tonice

remedii aproape toate de origine vegetală, cu gust amar, care cresc secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale producând o mărire a

103

apetitului Topice

agenţi medicamentoşi, de uz extern, folosiţi pentru a modifica local reacţia pielii sau mucoasei cavităţilor care comunică cu mediul exterior (cataplasmele, unguentele etc.)

Tricofiţie

boală a pielii şi părului provocată de unele ciuperci

Tuse convulsivă

tuse măgărească

Ulceraţii

răni deschise fără tendinţe de cicatrizare

Unguente

preparate galenice moi pentru uz extern care se aplică pe piele.

Uremie

intoxicaţie a organismului cu uree şi acid uric prin nefuncţionarea normală a rinichilor

Uretrită

inflamaţie a uretrei

Varice

inflamarea patologică a venelor, mai ales a celor de la picioare, produsă de pierderea elasticităţii lor

Vermifug

produs

care

combate

viermii

intestinali,

(Antihelmintic)

antihelmintic

Vertije

Ameţeli

Vezicant

substanţă care produce urticarie şi edem limitat al pielii

Vomitiv (Emetic)

produs care ingurgitat produce vărsături

Vulnerar

remediu care vindecă rănile prin cicatrizarea lor

Xeroftalmie

uscarea conjunctivei şi a corneei care se produce în lipsa vitaminei A, precum şi în conjunctivite cronice

104

BIBLIOGRAFIE 1. BODEA C., 1966-1982 - Tratat de biochimie vegetalã. Edit. Academiei R.S.România Vol.I-IV. 2.

BOJOR, O., ALEXAN,

M., BURDUC, D., 1992 -

Farmacia casei. Edit. Ceres, Bucure[ti. 3.

BONALBERTI C., PERONI A., PERONI G., 1993 Ireos e Violetta. Erboristeria Domani, Settembre, 8082.

4.

BOTT V., 1986 - Guide practique de médicine familiale. Centres Triades Paris.

5.

CHATONET J., 1979 - Les plantes médicinales. Edit. Berger-Levrault.

6.

CIULEI I. GRIGORESCU E., ST|NESCU URSULA, 1993 - Plante medicinale. Fitochimie [i Fitoterapie. Vol. I [i II. Edit. Medicalã. Cluj.

7.

CR|CIUN F., BOJOR O., ALEXAN M., 1977 - Farmacia naturii, Vol.I [i II, Edit. Ceres, Bucure[ti.

8.

MILICĂ C., BAVARU ELENA, ROBU T., 2005 – Plantele medicinale –izvor de sănătate, Editura Ovidius Constanţa.

9.

ROBU T, MILICĂ C., 2004 – Plante medicale autohtone, Editura Institutul European Iaşi.