27705488-Curs-4-Emulsii-I

Numeroase forme farmaceutice sunt prezentate ca sisteme disperse bi- sau polifazice, în care particulele dispersate grosier au un diametru mai mare decât 1µm. Dispersiile grosiere sunt formate din cel puţin două faze: • faza dispersată (substanţa medicamentoasă); • faza dispersantă (mediul de dispersie, vehicul sau excipient); • sau mai multe faze (polifaze). Aceste dispersii se prepară prin dispersarea (divizarea) unei substanţe insolubile într-un lichid, gaz sau solid. Dependent de marimea fazelor dispersate se clasifică: dispersii grosiere microscopice (microeterogene), cu mărimea particulelor cuprinsă între 500 nm – 100 nm dispersii grosiere macroscopice (macroeterogene), cu mărimea particulelor cuprinsă între 100 µm – 1mm. Sistemele dispersate grosier sunt în principal instabile. Dispersiile bi – sau polifazice sunt frecvent utilizate pentru prepararea de forme farmaceutice: • orale: suspensii, emulsii; • dermice: emulsii, suspensii, linimente, spume, aerosoli, unguente; • pe mucoase: emulsii, suspensii, aerosoli, unguente, supozitoare, clisme; • parenterale: emulsii i.v., suspensii i.m; • emulsii duble şi multiple, cu trei faze notate cu L/H/L sau H/L/H; • sisteme de trei faze, cu formarea de picături multiple. EMULSII 1. Definiţii şi generalităţi Conform definiţei clasice, emulsiile sunt sisteme disperse eterogene, fluide, constituite din două faze lichide nemiscibile :

• faza dispersată, care este mărunţită (divizată) sub formă de picături mici, numită şi fază internă sau fază discontinuă;

cele mai multe emulsii convenţionale au particulele cu diametrul cuprins între 0,5-100 mm; • faza dispersantă, faza externă, continuă, numită şi mediu de dispersie. • Obţinerea unei emulsii stabile se realizează prin adăugarea în sistem a celui de-al treilea component, numit emulgator sau agent de emulsionare. Cele două faze nemiscibile sunt: • faza apoasă, numită modern hidrofilă, notată abreviat cu H (vechea abreviere A); • faza uleioasă, respectiv lipofilă, abreviat L (vechea abreviere U). În general, în funcţie de raportul dintre cele două faze, emulsiile pot fi de două tipuri: • emulsii apă în ulei, notate abreviat cu H/L (vechea abreviere A/U), în care apa este dispersată în ulei, ce constituie faza externă; • emulsii de ulei în apă, abreviat L/H (vechea abreviere U/A),în care uleiul este dispersat în apă, ce constituie faza externă. În funcţie de mărimea particulelor dispersate, M.J.ROSEN . 1989 distinge următoarele cinci tipuri: • macroemulsii, emulsii opace, cel mai cunoscut tip cu particule >400 nm (0,4 mm), uşor vizibile la microscop; sunt emulsiile clasice; •

microemulsii, dispersii omogene de lichid în lichid, transparente, care conţin cantităţi foarte mici de ulei, apă şi surfactanţi (în general, 15% surfactant pentru un amestec în părţi egale de ulei şi apă), cu mărimea particulelor cuprinsã între 10-80 nm, deci d2 . diferenţa este pozitivă, densitatea fazei interne (d1) este mai mare decât a fazei externe (d2); în acest caz, picăturile se adună şi sedimentează (de exemplu, bromoform în emulsia preparată cu infuzie de flori de tei); o d1=d2 . cele două lichide nemiscibile au densităţile egale; în acest caz picăturile fazei interne plutesc pe loc, în echilibru indiferent în faza externă; o d1