254551440-Arhitectura-Peisagera-Ana-Felicia-Iliescu.pdf

ANA-FELICIA ILIESCU

ARHITECTURĂ PEISAGERĂ

Cuvânt înainte Motto: Cine plantează o grădină, plantează fericire. (proverb chinezesc) Adesea trecem grăbiţi pe străzi, printre spaţiile plantate ale oraşului, pe lângă parcuri şi scuaruri, aproape fără să le privim. Poate indiferenţi, poate prea absorbiţi de treburi şi grijile zilnice, cei mai mulţi dintre noi nu dăm atenţie copacilor şi oazelor de verdeaţă. Poate şi pentru că intervine obişnuinţa; ştim că sunt acolo, formează repere ale drumurilor noastre cotidiene şi doar o modificare importantă o observăm: apariţia în zonă a unui loc de joacă pentru copii sau a unei fântâni cu jocuri de apă, dispariţia unor zone plantate şi înlocuirea cu parcaje sau construcţii, amputarea drastică a coroanelor arborilor stradali etc. Dar sunt perioade când peisajul viu se face remarcat, trezind interesul şi celor mai indiferenţi. Cu bucurie şi chiar surprindere sesizăm că a venit primăvara, că verdele frunzelor tinere şi culorile florilor timpurii alungă cenuşiul trist şi dominant al spaţiilor construite. Vara, din nou reintră în atenţie haina verde a oraşului: căutăm cu asiduitate umbra arborilor, plănuim şi, pe măsura posibilităţilor, înfăptuuim evadări în parcuri şi zonele de agrement. Dar câţi concetăţeni ai noştrii iubesc cu adevărat natura şi o respectă? Câţi sunt conştienţi de binefacerile pe care le aduc spaţiile plantate ambientului în care trăim? Dacă la noi în ţară populaţia încă nu se implică (sau prea puţin) în problemele amenajării spaţiilor verzi de interes general, acestea rămânând în grija edililor şi specialiştilor, în schimb se remarcă preocupările pentru crearea grădinilor particulare, pentru înfrumuseţarea incintelor diferitelor instituţii şi ale societăţilor comerciale şi chiar a zonelor aferente blocurilor de locuinţe. Fie că sunt publice fie private, ariile verzi fac parte din cadrul nostru de viaţă, sunt un atribut al gradului de civilizaţie. Măsura în care sunt bine proiectate, de la scară teritorială şi urbană până 50cea locală, punctuală, dar şi priceperea cu care sunt înfiinţate, îngrijite, restaurate sau transformate fac ca diferitele categorii de peisaje să-şi exercite bine funcţiile ecologice, recreative, estetice spre folosul nostru. Câtă ştiinţă şi aplicaţie înglobează acest domeniu al arhitecturii peisajului? Cunoaşterea, fie că este iniţiere fie că este perfecţionare, este o cale spre mai bine. În această idee am elaborat cartea de faţă – Arhitectură peisageră – reunind în paginile ei o prezentare concentrată a problemelor conceperii peisajelor, cu pondere însemnată a celor legate de proiectarea grădinilor şi parcurilor. Lucrarea se adresează atât celor care se formează cât şi celor care lucrează în peisagistică şi în domeniile conexe, dar şi publicului larg, iubitor de frumos şi armonie în spaţiile exterioare. Sper ca acest demers editorial să contribuie la conştientizarea necesităţii de îmbunătăţire a relaţiilor om-natură, natură-habit uman, căci ceea ce înfăptuim astăyi pentru noi, înfăptuim şi pentru generaţiile viitoare. Pe această cale mulţumesc colaboratrilor care m-au ajutat în redactarea cărţii şi prelucrarea imaginilor: ing. Cristina Mănescu, dr. ing. Monica Dumitraşcu, ing. doctorand Ovidiu Petra, peisagist Salma El Shamali. Majoritatea figurilor sunt preluate din bibliografia consultată; fotografiile recente din parcurile bucureştene au fost realizate de arh. Cristian Enăchescu. Autoarea

CUPRINS 1. Introducere 1.1.Arhitectura peisajului – o artă şi o ştiinţă aplicativă interdisciplinară 1.2.Importanţa arhitecturii peisajului 2. Evoluţia concepţiilor în arhitectura grădinilor 2.1. Grădinile antichităţii 2.1.1. Grădinile din Mesopotamia 2.1.2. Grădinile Egiptului antic 2.1.3. Grădinile Persiei antice 2.1.4. Grădinile Greciei şi Romei antice 2.2. Arta grădinilor în Evul Mediu 2.2.1. Grădinile bizantine 2.2.2. Grădinile medievale ale Europei occidentale 2.2.3. Grădinile islamice 2.2.4. Grădinile arabe din Spania 2.3. Grădinile Extremului Orient 2.3.1. Grădinile chinezeşti 2.3.2. Grădinile japoneze 2.4. Arta grădinilor în perioada Renaşterii şi barocului 2.4.1.Grădinile italiene ale Renaşterii 2.4.2. Grădinile şi parcurile baroce franceze 2.4.3. Dezvoltarea grădinilor clasice 2.5. Grădinile peisagere 2.5.1. Grădinile engleze şi crearea stilului peisager 2.5.2. Trăsăturile compoziţionale ale grădinii peisagere 2.5.3. Dezvoltarea grădinilor peisagere în secolele XVIII şi XIX 2.6. Stilul mixt în arta grădinilor 2.6.1. Apariţia stilului mixt în arta grădinilor 2.6.2. Trăsăturile stilului mixt 2.7. Concepţii contemporane în arta grădinilor 3. Grădinile din România 3.1. Grădinile până în secolul XIX 3.2. Grădinile din secolul XIX 3.3. Grădinile din prima jumătate a secolului XX 3.4. Realizări din a doua jumătate a secolului XX 4. Conservarea şi crearea peisajelor, parte integrantă a protecţiei mediului înconjurător 4.1. Conceptul de peisaj 4.2. Importanţa conservării ecosistemelor naturale şi a peisajelor amenajate 4.3. Funcţiile zonelor verzi 4.3.1. Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant 4.3.2. Funcţiile sociale ale amenajărilor peisagistice 4.3.3. Funcţia estetică a amenajărilor peisagistice 4.3.4. Funcţiile utilitare ale unor zone verzi 5. Repartiţia, dimensionarea, profilarea şi organizarea spaţiilor verzi 5.1. Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi localităţilor 5.1.1. Sistemul de spaţii verzi 5.1.2. Tipurile de spaţii verzi 1

5.1.3. Dimensionarea spaţiilor verzi 5.2. Organizarea, structurarea şi dotarea amenajărilor peisagistice 5.2.1. Programe specifice de arhitectura peisajului 5.2.2.Tratarea spaţiilor verzi aferente dotărilor social-culturale, locuinţelor, industriilor, zonelor de nocivitate 5.2.3. Spaţiile verzi aferente căilor de circulaţie urbane şi rutiere 5.2.4. Spaţiile verzi cu profil specializat 6. Principii generale de proiectare a peisajelor 6.1. Principii funcţionale 6.2. Principii estetice-compoziţionale 6.3. Principii ecologice 6.4. Principii tehnice 6.5. Principii economice 6.6. Principii cultural-istorice 7. Noţiuni de bază şi principii de compoziţie în parcuri şi grădini 7.1. Noţiuni de bază 7.2. Principii de compoziţie în parcuri şi grădini 8. Elementele componente ale amenajărilor peisagistice şi modul lor de tratare 8.1. Terenul 8.1.1. Cadrul general 8.1.2. Mărimea şi forma terenului 8.1.3. Relieful terenului 8.1.4. Condiţiile hidro-geologice şi edafice ale terenului 8.2. Rocile 8.3. Apele 8.3.1. Importanţa compoziţională a apelor 8.3.2. Crearea artificială a pieselor de apă 8.4. Vegetaţia 8.4.1. Vegetaţia lemnoasă 8.4.1.1. Calităţile peisagistice ale vegetaţiei lemnoase 8.4.1.2. Caracterele biologice şi ecologice ale speciilor lemnoase 8.4.1.3. Gruparea arborilor şi arbuştilor în amenajările peisagistice 8.4.2. Vegetaţia erbacee 8.4.2.1. Plantele floricole 8.4.2.2. Alte plante erbacee decorative 8.4.2.3. Gazonul 8.4.3. Distribuţia spaţială a vegetaţiei în construirea peisajelor 8.5. Circulaţia 8.5.1. Importanţa funcţională 8.5.2. Sistematizarea circulaţiei în parcuri şi grădini 8.5.3. Importanţa compoziţională a aleilor şi integrarea lor în peisajul parcurilor şi grădinilor 8.5.4. Aspecte ale construcţiei aleilor 8.6. Construcţii decorative şi funcţionale 8.6.1. Terasele 8.6.2. Scările 8.6.3. Zidurile de sprijin 8.6.4. Bazinele 8.6.5. Pergolele şi colonadele 2

8.6.6. Jardinierele 8.6.7. Adăposturile de grădină 8.6.8. Podurile 8.6.9. Împrejmuirile 8.7. Mobilierul de parc şi de grădină 8.8. Vasele de grădină 8.9. Piesele de artă plastică 8.10. Echipamente pentru jocuri şi sport 8.11. Accesorii 8.12. Instalaţiile tehnico-edilitare (utilităţi) 8.12.1. Alimentarea cu apă 8.12.2. Evacuarea apelor pluviale şi a celor uzate 8.12.3. Drenajul 8.12.4. Instalaţia electrică 9. Metodologia proiectării peisagistice. Succesiunea şi conţinutul fazelor de proiectare 9.1. Studiul de prefezabilitate 9.2. Studiul de fezabilitate 9.3. Proiectul tehnic şi caietele de sarcini Bibliografie Anexă – Liste tematice cuprinzând specii ornamentale lemnoase şi erbacee

3

1. INTRODUCERE 1.1. ARHITECTURA PEISAJULUI – O ARTĂ ŞI O ŞTIINŢĂ APLICATIVĂ INTERDISCIPLINARĂ Din vechi timpuri oamenii au supus şi modelat natura înconjurătoare, la început pentru a-şi asigura cele necesare vieţii şi pentru a-şi crea un microclimat mai favorabil în preajma locuinţelor. La diferite popoare, preţuirea elementelor naturii, a pământului, apei şi îndeosebi a vegetaţiei, ajungând până la credinţa în caracterul lor sacru, a condus în antichitate la crearea de grădini legate de cultul religios. Pe lângă palate şi casele bogate au apărut şi s-au dezvoltat grădinile laice, cu scop estetic şi de desfătare; aceste locuri privilegiate erau cultivate cu plante ornamentale, dar şi utilitare, oferind plăcere prin umbră, răcoare, privelişti plăcute, parfumul florilor, clipocitul sau scânteierea apei în canale, fântâni sau bazine, cântecul păsărelelor, foşnetul vântului în frunzişul copacilor. Tradiţia îndelungată în crearea grădinilor a dat naştere unei adevărate arte, practicată de grădinari şi apoi de desenatori speciali. Această artă a evoluat în decursul veacurilor, folosind în esenţă aceleaşi mijloace de compunere a grădinilor: elemente naturale şi elemente construite, fie supuse unei discipline geometrice fie, din contră, aranjate după unele modele oferite de natură, investite sau nu cu anumite simbolistici. Arhitectura grădinilor a devenit o artă aplicativă, cu reguli proprii şi maniere stilistice diferite, teoretizate de diferiţi creatori şi concretizate în numeroasele grădini şi parcuri realizate pretutindeni în lume până în zilele noastre. Dar ce este arhitectura peisageră sau, mai corect, arhitectura peisajului? Această formulare a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea şi aparţine arhitectului american F.L. Olmsted (care a proiectat Central Park din New York, alte parcuri şi 4

sisteme de parcuri din SUA din acea perioadă), promotor al primei mişcări protecţioniste a patrimoniului natural. Îngemănarea celor doi termeni – arhitectură şi peisaj – exprimă obiectul şi mijloacele acestei ştiinţe: organizarea şi construirea după anumite principii şi tehnici a spaţiilor exterioare prin asocierea elementelor naturale de peisaj (teren, roci, ape, vegetaţie) cu elementele artificiale (circulaţii, construcţii decorative şi utilitare, mobilier ş.a.) în vederea îndeplinirii anumitor funcţiuni ale acestor spaţii. Arhitectura peisajului – ştiinţa şi arta de a proiecta şi amenaja peisajul – îşi are rădăcinile în arhitectura grădinilor, însă faţă de aceasta are o sferă de cuprindere mult mai largă, impusă de necesităţile vieţii contemporane, diferite de cele ale perioadelor istorice precedente: realizarea de amenajări adaptate unor noi cerinţe sociale (pentru publicul larg) şi de protecţie a mediului. Câmpul său de acţiune se extinde de la cadrul urban la cel rural şi regional, de la grădina privată la vaste arii de recreare publică, de la integrarea naturii în localităţi la amenajările în peisajul natural. Arhitectura peisajului este o ştiinţă şi o profesie complexă, domeniu de interferenţă a multor specialităţi. Ea utilizează deopotrivă cunoştinţe artistice, tehnice, ştiinţifice. Formarea arhitecţilor peisagişti cuprinde aspecte de cultură artistică (istoria arhitecturii şi artelor vizuale, estetică), o anumită pregătire pentru conceperea şi reprezentarea elementelor de compunere a peisajului (geometrie descriptivă şi perspectivă, desen, compoziţie, design), studiul disciplinelor de bază: teoria arhitecturii peisajului, istoria artei grădinilor, proiectarea peisajelor, construirea (execuţia), îngrijirea şi restaurarea peisajelor; la acestea se asociază însuşirea aspectelor fundamentale ale unor ştiinţe ale mediului (geografie fizică, climatologie, pedologie, ecologie, botanică, dendrologie). Profilarea în specialitate include şi asimilarea cunoştinţelor furnizate de o serie de alte discipline adaptate la specificul profesiei: topografie, construcţii, arhitectură, urbanism, amenajarea teritoriului, îmbunătăţiri funciare, horticultură, silvicultură, protecţia plantelor, mecanizare. 5

Arhitectura peisajului având implicaţii social-economice, formarea specialiştilor peisagişti cuprinde şi o pregătire corespunzătoare în sociologie, economie, legislaţie specifică, management, marketing. Această paletă largă de cunoştinţe este necesară întrucât în proiectarea şi amenajarea peisajelor se lucrează cu natura, cu elemente dinamice în continuă transformare, care influenţează mediul şi sunt influenţate de acesta, se compun şi se construiesc spaţii exterioare pentru oameni, în strânse raporturi cu modul de viaţă al acestora, cu activitatea economică şi socială, cu tradiţiile culturale. 1.2. IMPORTANŢA ARHITECTURII PEISAJULUI În prezent, în cele mai multe ţări, ajunse la un nivel de industrializare, tehnicizare şi urbanizare fără precedent, conservarea şi crearea zonelor verzi reprezintă un mijloc important de protecţie a omului şi a mediului său de viaţă. Pădurile şi spaţiile libere plantate au un esenţial rol ecologic: ele produc oxigenul necesar vieţii, reduc poluarea fizică, chimică şi microbiană a atmosferei, crează un microclimat favorabil, oferă adăpost păsărilor şi altor vieţuitoare şi după caz, protejează flora, solul, apele, ameliorează şi valorifică terenurile degradate etc. Având directă legătură cu asigurarea echilibrului ecologic al mediului, arhitectura peisajului se preocupă de conservarea şi dezvoltarea peisajelor şi a valorilor lor asociate, pentru beneficiul generaţiilor actuale şi a celor viitoare. Ea se implică în organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor, în planificarea integrării activităţilor umane în peisajul natural şi în cel cultivat, în dimensionarea şi distribuţia în oraşe şi în teritoriu a diferitelor categorii de spaţii verzi şi organizarea generală a peisajelor pentru anumite funcţiuni (planificarea peisajului), în refacerea şi valorificarea peisagistică a unor terenuri degradate industrial şi abandonate.

6

Peisajele contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului şi prin funcţiile lor sociale: ele realizează cadrul şi mediul favorabil pentru recrearea publică sau privată în aer liber, înfrumuseţează localităţile, locul de viaţă şi de muncă, unele dintre ele au importanţă culturală (grădini - muzeu, grădini expoziţionale, grădini istorice) sau ştiinţifică (grădini botanice, rozarii, rezervaţii, parcuri naţionale ş. a.). Activităţile din sfera arhitecturii peisagere determină direcţii de specializare a profesiei în: proiectare – planificare (birouri şi institute de proiectare), execuţie (antreprize

de

amenajări

peisagistice),

managementul

peisajelor

amenajate

(administrare, întreţinere, reabilitare). În aceste domenii lucrează personal cu toate gradele de calificare: specialişti diplomaţi ai facultăţilor de profil, proiectanţi şi tehnicieni cu pregătire medie, maiştri grădinari, muncitori. Interdisciplinaritatea realizării amenajărilor peisagistice antrenează şi personal profilat în domeniile conexe: arhitectură, construcţii, instalaţii, horticultură, economie şi contabilitate ş.a. Înfiinţarea parcurilor, grădinilor, a tuturor categoriilor de zone verzi, dar şi intervenţiile în peisajul natural sunt un element dinamizator pentru dezvoltarea unor sectoare productive şi de cercetare aplicativă: producţia de material vegetal (pepiniere, gazoniere, baze floricole), producţia de echipamente şi utilaje pentru lucrările peisagistice, crearea şi producerea de materiale de construcţii, mobilier şi accesorii specifice, inovarea tehnologiilor pentru realizarea diferitelor lucrări şi componente ale peisajelor de toate categoriile ş.a. Dată fiind recunoaşterea importanţei arhitecturii peisagere, în foarte multe ţări funcţionează organizaţii profesionale şi instituţii specializate. La nivel european activează Federaţia Europeană pentru Arhitectura peisajului (E.F.L.A.) afiliată Federaţiei Internaţionale pentru Arhitectura peisajului (I.F.L.A. - organism de categoria A al U.N.E.S.C.O.); ambele au ca scop stimularea dezvoltării profesiei şi promovarea studiilor şi cercetării şi a schimburilor de informaţii tehnice, cunoaşterea problemelor importante şi a realizărilor, consultări privind directivele legate de 7

mediul natural şi cel creat de om, promovarea în ţările afiliate a unui învăţământ adecvat standardului stabilit de aceste organizaţii. În ultimele decenii ale secolului XX atenţia organismelor internaţionale privind protejarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural, amenajarea teritoriului şi cooperarea transfrontalieră în aceste domenii a promovat o serie de acte juridice importante, printre care: Convenţia privind protejarea patrimoniului mondial cultural şi natural (Paris, noiembrie 1972), Convenţia privind conservarea naturii sălbatice şi a mediului natural al Europei (Berna, septembrie 1979), Convenţia – cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale (Madrid, mai 1980), Convenţia privind diversitatea biologică (Rio, iunie 1992), Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu (Aarhus, iunie 1998). În anul 2000, statele Consiliului Europei, preocupate să ajungă la o dezvoltare durabilă, bazată pe un echilibru armonios între necesităţile sociale, economie şi mediu, luând în cosideraţie faptul că peisajul este o componentă importantă a interesului general pe plan ecologic, ambiental, social, cultural şi economic, au luat iniţiativa elaborării Convenţiei europene referitoare la peisaj. Aceasta are ca obiectiv promovarea protejării, gestionării şi amenajării peisajelor şi organizarea cooperării europene în acest domeniu, ca o recunoaştere a faptului că diversitatea şi calitatea peisajelor europene constituie o sursă comună, contribuind la prosperarea fiinţei umane şi consolidarea identităţii europene. Procesul de semnare a convenţiei s-a deschis la Florenţa în octombrie 2000, toate statele europene fiind invitate să adere la acest program. România s-a numărat printre primele semnatare, urmând ca prin ratificarea de către Parlament, prevederile Convenţiei să devină obligatorii pentru ţara noastră. Ele se referă la strategiile şi măsurile de protejare, gestionare şi amenajare a peisajelor din întregul teritoriu: spaţiile naturale, rurale, urbane şi periurbane, spaţiile terestre, apele interne şi maritime, incluzând atât peisajele obişnuite cât şi cele degradate. 8

În următorii ani România va trebui să pună în aplicare politicile de peisaj, pentru care, Convenţia prevede în Articolul 6 - Măsuri speciale - aspecte importante, între care se înscriu: sensibilizarea societăţii civile, a organizaţiilor private şi a autorităţilor publice în ceea ce priveşte valoarea peisajului şi necesitatea protecţiei lui, formarea de specialişti în domeniul protejării, gestionării şi amenajării peisajului care să activeze atât în sectorul public cât şi în cel privat şi educarea copiilor şi tineretului prin includerea în programele de învăţământ şcolar şi universitar a unor discipline în care să se abordeze valorile legate de peisaj şi probleme referitoare la protejarea, gestionarea şi amenajarea sa. În acest context, al ultimelor orientări şi previziuni de creştere în ţara noastră a interesului public şi privat şi al factorilor decizionali pentru peisaj, cartea de faţă, “Arhitectură peisageră” este o contribuţie la literatura din acest domeniu, orientată mai ales către problematica peisajelor din habitatul uman.

9

2. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ÎN ARHITECTURA GRĂDINILOR Arta grădinilor, produs al civilizaţiilor succesive, îşi pierde originea în negura veacurilor. Ea a evoluat în decursul timpului în funcţie de dezvoltarea social-istorică a popoarelor, particularităţile naţionale, tradiţia şi cultura popoarelor, condiţiile mediului natural geografic. Creaţii ale omului activ, dornic să modeleze natura şi să se înconjoare cu frumuseţile ei, orânduite în anumite relaţii de armonie, grădinile s-au dezvoltat pe baza unor concepţii care, de la origini până în prezent, au evoluat şi au involuat, au fost regăsite, s-au îmbogăţit, au interferat, s-au transmis de la un popor la altul, dintr-o zonă geografică în alta, dintr-o epocă în alta. În lunga istorie parcursă, s-au conturat modalităţi diferite de compoziţie, s-au creat stiluri şi şcoli, ca şi în celelalte arte, s-au deschis noi drumuri, în concordanţă cu noile aspiraţii şi cerinţe. Urmând în linii mari această evoluţie, cu etapele ei principale, se poate valorifica creativ moştenirea trecutului, preluând principii şi modalităţi de construire a peisajului valabile şi astăzi şi integrându-le, cu alte coordonate, în concepţia grădinilor prezentului şi viitorului. 2.1. GRĂDINILE ANTICHITĂŢII Antichitatea, prin mărturiile altor arte şi ale vechilor scrieri, ne-a transmis informaţii asupra începuturilor artei grădinilor. Texte istorice, picturi murale, basoreliefuri, mozaicuri şi vestigii ale străvechilor construcţii aduse la lumină de săpăturile arheologice, atestă apariţia şi dezvoltarea grădinilor mai întâi pe continentul asiatic, apoi în Egipt şi mai târziu în sudul Europei. 10

Primele civilizaţii superioare, formate în regiunile unde s-a practicat mai întâi agricultura – văile fertile ale fluviilor Tigru, Eufrat, Nil, Indus şi Fluviul Galben - au dat naştere şi primelor grădini. Numeroasele incursiuni războinice ale popoarelor antice, urmate de dominaţii succesive în noi teritorii, au dus la asimilarea şi vehicularea unor elemente ale civilizaţiei şi culturii de la un popor la altul. Şi în arta grădinilor, sortimentele de plante şi modul de organizare relevă astfel de interferenţe. Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind constituite din plante cu rol alimentar; ulterior, ele au dobândit caracter religios, de slăvire a divinităţilor sau de mediaţie. Pe măsura dezvoltării concepţiilor şi a tehnicilor de amenajare şi prin lărgirea sortimentului de plante cultivate, grădinile laice s-au înmulţit şi au devenit ornamentale şi recreative, evoluând de la cele cu caracter închis şi acces limitat spre cele cu caracter public, apărute în civilizaţiile democratice ale Greciei şi Romei. 2.1.1. GRĂDINILE ORIENTULUI ANTIC

În ţările orientului mijlociu, cele mai vechi civilizaţii, constituite în Mesopotamia şi în Egipt încă din mileniul al IV-lea î.e.n. şi apoi în Persia, începând din mileniul al III-lea, şi-au datorat prosperitatea agriculturii. În aceste zone cu climat cald şi veri toride, învecinate cu întinse deşerturi, apariţia grădinilor a fost condiţionată de extinderea irigaţiilor şi stimulată de dezvoltarea arhitecturii (crearea de palate, temple, locuinţe bogate). Se presupune că primele grădini au fost manifestări destul de naive ale cultului naturii (Gromort, G.,1934). Oazele şi livezile de palmieri, furnizând dorita umbră şi puţină răcoare, au constituit imboldul pentru crearea de grădini pe lângă edificiile importante, laice şi religioase.

11

Preţuirea multiplelor binefaceri ale apei şi copacilor s-a asociat cu cu ideea frumosului şi încântării. Astfel, la popoarele antice ale Orientului mijlociu, grădina devine sinonim cu paradisul terestru, loc privilegiat oferind plăcere prin verdeaţa şi umbra frunzişului şi răcoarea apei curgând în canale şi alimentând bazinele. Grădinile din Mesopotamia Între fluviile Tigru şi Eufrat (pe teritoriul de astăzi al Irakului), în timpul dominaţiilor succesive ale sumerienilor, babilonienilor (akkadienilor) şi asirienilor, care populau aceste locuri, s-au constituit mari proprietăţi funciare - domenii ale regelui, ale templelor şi ale aristocraţiei de înalţi funcţionari ai statului. Grădinăritul şi pomicutura deţineau un loc important în economia agricolă. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vînturilor şi arşiţei se plantau în jur sălcii, creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecţie (O.Drâmba, 1984). Livezile de palmieri abundau, curmalul fiind “copacul sfânt”, cu multiple utilizări. Anticii vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădină veşnic înfloritoare, ceea ce poate explica apariţia mitului “grădinii raiului” (“grădina Edenului”) tocmai în aceste ţinuturi (edin în sumeriană = stepă). Informaţii scrise amintesc de “grădinile sacre” (edenuri) pe lângă temple, pe terasele unor turnuri cu etaje (zigurat) în oraşele Ur (mileniul al III-lea) şi Assur (mileniul al II-lea î.e.n.). O frescă descoperită la Mari, existentă la Luvru, înfăţişează o ceremonie rituală într-o astfel de “grădină sacră”. Monumentalele construcţii ale palatelor şi templelor, în majoritate clădite din cărămidă nearsă (piatra era rară), cuprindeau în incinte frumoase grădini, subordonate arhitecturii. În secolul al VIII-lea î.e.n., regele Sargon al II-lea fondează fastuoasa capitală a imperiului asirian, Khorsabad, cu grandiosul său palat şi dispune, conform unei inscripţii, crearea unui parc regal la poalele muntelui Musri; aici el a dorit să reunească toate esenţele aromatice şi toate speciile din ţara hitiţilor (Asia Mică). Menţionate în inscripţiile regale, în tratatele de magie şi în reţetele medicale asiriene, 12

astfel de specii se pare că au fost cedri, chiparoşi, diferiţi arbori fructiferi, platani, sălcii, plopi, abanos, buxus, mirt ş.a. Faima grădinilor suspendate din Babilon (secolul al VI-lea î.e.n.), contând printre cele şapte minuni ale lumii antice, s-a păstrat de-a lungul veacurilor (fig.1).

Fig.1. Aspect ipotetic al Grădinilor suspendate din Babilon, după Loxton, 1991 Confruntarea informaţiilor furnizate de istoricii antici cu cele mai recente dezvăluiri arheologice (1949) a permis reconstituirea planurilor acestor grădini (Marguerite Charageat, 1962) (fig. 2). Incluse în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, ele erau de fapt realizate pe o construcţie masivă, în terase succesive, descrescând ca dimensiuni şi atingând înălţimea totală de 22 m. Sprijinite pe două laturi de zidurile de incintă, etajarea era vizibilă dominant dinspre palat; întregul ansamblu era susţinut de coloane masive, 13

care alcătuiau la baza edificiului 14 săli boltite, răcoroase, de o parte şi de alta ale unui culoar de asemenea boltit.

A

B

C

Fig.2. Reconstituirea Grădinilor suspendate ale Babilonului, după V. Sonea şi al., 1979

A – Secţiune prin terase plantate: a – cărămizi nearse; b- bitum; c- cărămidă sfărâmată; d- dale; B – Planul grădinilor: 1 – prima terasă; 2- a doua terasă; 3 – a treia terasă; 4 – a patra terasă; a- puţuri; b- parapetul palatului; c- intrările în sălile subterane; d- pasaj între curtea tronului şi grădini; C – Secţiune nord-sud: a- cărămizi nearse; b- puţ cu cărămizi arse; cpământ vegetal; d- cărămidă sfărâmată; e- culoar separator; f- parapet

Terasele, pavate cu lespezi din piatră de mari dimensiuni (material rar şi costisitor), izolate cu un strat de bitum şi mai multe rânduri de cărămidă nearsă, pentru a împiedica infiltrarea apei în fundaţii, susţineau pământul fertil aşezat în 14

grosimi descrescânde, de la 2 m pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă, având la bază un strat de drenaj din cioburi de ceramică.Ingeniozităţii construcţiei îi corespundea şi soluţia tehnică a irigării: apa era ridicată la înălţime cu o instalaţie cu lanţuri continue, prin trei puţuri încastrate în construcţie şi legate de un canal alimentat din Eufrat. Apa, dirijată printr-un sistem de rigole, jgheaburi, bazine, puţuri judicios repartizate, a permis crearea unor plantaţii etajate, alcătuite din curmali, la adăpostul cărora erau plantaţi plopi sau pini (pe terasa inferioară), arbuşti diferiţi şi flori. Nu este de mirare că decorul luxuriant, depăşind zidurile de incintă, a fascinat într-atât călătorii ajunşi aici după străbaterea ţinuturilor aride, încât a fost considerat, una din "minunile" create de oamenii acelor timpuri. Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului (Furlani, G., citat de Drâmba, O., 1984). Este firesc deci, ca aceste influenţe să se regăsească şi în crearea grădinilor. Grădinile Egiptului antic În mileniul al III-lea î.e.n., pe câmpiile mănoase ale Nilului, străbătute de canale de irigaţii, erau cultivate legume, vii, plantaţii de smochini, curmali, rodii, sicomori (o specie de Ficus), cocotieri. Domeniile agricole ale marilor proprietari (nobili, înalţi demnitari), cuprindeau şi grădini de plăcere. Reprezentările desenate ale acestora, găsite în necropole din epoca Regatului Mediu (mileniul II î.e.n.), indică modul lor de compoziţie. Grădinile locuinţelor, reprezentate ca o prelungire naturală a clădirii, erau de formă regulată şi înconjurate de ziduri; desenul geometric era dominat de o piesă de apă - un bazin rectangular alungit sau în formă de T, populat cu peşti coloraţi şi

15

decorat cu lotuşi. Mărginit de un taluz, bazinul apare încadrat de rânduri de arbori (fig.3).

Fig.3. Grădină egipteană, după Magnilio Calcagno, A., 1991 Mici pavilioane sau chioşcuri cu coloane elegante erau amplasate cu vederea spre bazin. Uneori în grădinile mai mari sunt reprezentate pergole cu viţă şi compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje. Plantaţiile, în funcţie de epocă, concepute ordonat, respectând cel mai adesea o anumită alternanţă, fie din contră, dispuse liber în cadrul rândurilor (Marguerite Charageat, 1962) - relevă refinamentul propriu artei egiptene. De la forme mai simple şi dimensiuni mai restrânse, grădinile au evoluat spre forme mai decorative, ocupând suprefeţe mai întinse. Arta grădinilor în timpul marilor faraoni (Regatul Nou - sec. XVII - XI î.e.n.) se îmbogăţeşte graţie contactelor cu Mesopotamia (în urma expansiunii până la Eufrat). Introducerea de noi specii de plante, aduse din alte ţinuturi, lărgeşte sortimentul vegetal. În grădina botanică a lui Tuthmosis al III-lea, creşteau alături 16

de tradiţionalii sicomori şi curmali, rodii, roşcovi, sălcii pletoase, tamarix, acacii, maci, mentă etc., întîlnite şi în catalogul de specii întocmit pentru această grădină şi reprezentate din dispoziţia faraonului în basoreliefurile uneia din încăperile templului de la Karnak. În timpul dinastiei a XIX-a (Ramses I, Ramses II - sec. XIV - XIII î. e. n.) se dezvoltă grădinile templelor regale funerare şi divine, care aveau ca piesă importantă un canal de apă terminat printr-un bazin cu dimensiuni permiţând navigaţia cu ambarcaţiuni uşoare. În interiorul palatelor, sub influenţa orientală, în urma expansiunii războinice până în Mesopotamia, apar luxoase grădini patio, decorate cu bazine de apă, pavilioane, voliere cu pelicani; pătratele de verdeaţă erau irigate prin intermediul unor mici canale. Dominaţiile străine care s-au succedat în istoria Egiptului începând din secolul al VI - lea î.e.n. - perşii, grecii (Alexandru cel Mare fondează noul Egipt - elenistic), apoi romanii - au adus elemente noi în arta grădinilor şi au îmbogăţit sortimentul ornamental. Grădinile Persiei antice Persia antică, situată în podişul iranian, de la Tigru până la Indus, a asimilat şi, la rândul ei, a transmis experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi forme originale ale culturii şi civilizaţiei (Drâmba, O., 1984). Deşi popoarele iraniene s-au afirmat social şi cultural încă din mileniul al III - lea î.e.n., istoria grădinilor persane este legată mai ales de crearea marilor palate ale puternicului imperiu care s-a format în secolul al VI - lea î.e.n. În aceste locuri, unde deşertul ocupă mari suprafeţe, grădinile erau numite "paradis", ceea ce evocă aceeaşi atitudine de preţuire a elementelor naturii, cu precădere a apei şi a vegetaţiei, ca şi la popoarele mesopotamiene.

17

La Persepolis, oraşul regal, palatele aparţinând regilor care s-au succedat, Cirus, Cambise, Darius, Xerxes, Artaxerxes, erau însoţite de astfel de grădini. După descrierea de către Xenophon a "paradisului" palatului lui Cirus la Sardes, rezultă că aceste grădini erau geometrice, adăpostind o vegetaţie bogată şi variată, cu numeroase specii fructifere şi ornamentale, care beneficiau de prezenţa apei în canale de irigaţii. Paradisul era întregit de un parc de vânătoare populat cu animale şi păsări şi având numeroase pavilioane. Urmând tradiţia asiriană, animalele sălbatice erau capturate şi repuse imediat în libertate – sport periculos ce contribuia la prestigiul prinţului (Marguerite Charageat, 1962). Informaţii deosebit de preţioase, figurative, le furnizează celebrele şi vechile covoare persane cu decoruri de grădină ţesute din mătase şi fir de aur şi ornate cu perle şi rubine, comandate de regele Khosrou II (sec.VI e.n.). Ele înfăţişează grădinile înconjurate de ziduri şi având o compoziţie geometrică simplă, bazată pe intersecţia a două axe principale constituite din canale însoţite de alei, în centru fiind situată o construcţie (pavilion, mausoleu sau fântână). Cele patru braţe ale canalului, figurând interpretarea asiatică a universului cu cele patru fluvii orientate către punctele cardinale, erau construite la nivel mai înalt decât terenul, asigurând irigarea plantaţiilor prin inundare. Platani, ulmi, chiparoşi, arbuşti decorativi - laur, mirt, trandafiri - specii fructifere - portocali, lămâi, rodii, piersici - diferite flori aranjate în mici partere, formau un decor exuberant, animat de jeturi filiforme de apă ridicânduse din canale. La extremităţile perspectivelor sau în centrul compoziţiei erau amplasate chioşcuri cu vederea orientată în lungul canalelor de apă. Această concepţie datează încă de la începutul perioadei sasanide (235 e.n.). Arta persană a grădinilor a influenţat grădinile din celelalte ţări ale Orientului mijlociu şi din Grecia antică (atât prin cuceririle persane până în Mediterana, cât şi mai târziu, prin supunerea Persiei de către Alexandru cel Mare). Persanilor le revine meritul de a fi transmis numeroase specii asiatice, chiar din Extremul Orient, până în

18

occident. În urma căderii imperiului persan, prin cucerirea arabă şi includerea în imperiul islamic (sec. VII e.n.), grădinile iraniene devin grădini islamice. 2.1.2. GRĂDINILE GRECIEI ŞI ROMEI ANTICE

Înflorirea civilizaţiei antice în sudul Europei s-a datorat contribuţiei succesive a Greciei şi Romei, care prin filosofia şi creaţiile lor au influenţat profund lumea antică şi au transmis peste veacuri Europei moştenirea culturii greco - romane. Această epocă de glorie a antichităţii şi-a pus amprenta şi în arta grădinilor. Grădinile din Grecia antică Ca şi la alte popoare, grădinile grecilor au avut la început ca scop cultivarea pomilor roditori, a viţei de vie şi a legumelor. Apariţia grădinilor decorative este legată de cultul religios: pe lângă temple, ele au devenit loc de desfăşurare a ceremoniilor de slăvire a zeilor. Despre modul lor de alcătuire nu există dovezi sigure: decorul mirific al grădinilor evocate de Homer în Odiseea, aminteşte grădinile persane, ceea ce indică influenţa orientală în acea epocă. Cert este că au existat grădini funerare sau divine, păduri sacre închinate zeităţilor (Demeter, Dionisos, Apolon). Speciile lemnoase rituale, ca smochinul, alunul se întâlneau alături de chiparoşi, platani, laur, măslini, plopi, ulmi ş. a. Templele închinate diferitelor divinităţi, erau situate în peisaje naturale de o remarcabilă frumuseţe, subordonarea operei arhitectonice faţă de natură relevând respectul creatorilor greci faţă de trăsăturile ambientului. Marile temple posedau bogate şi vestite grădini cu arbori şi arbuşti sacri (stejarul era asociat cultului lui Zeus, laurul - lui Apolon, măslinul - Atenei, mirtul - Afroditei), dar şi cu livezi şi vii.

19

În epoca clasică (sec. V - IV î.e.n.) s-au creat şi grădini pe lângă palate, gimnazii, academii. De dimensiuni relativ restrânse, aceste grădini aveau, se pare, un traseu mai puţin riguros faţă de cel al grădinilor din Persia şi Egipt. Ele cuprindeau elemente de o mare valoare artistică - pergole, porticuri, fântâni, statui - alcătuind un cadru estetic întregit de vegetaţie. Regimul democratic al acestei epoci a adus societăţii umane primele grădini destinate publicului. În afara Atenei, se aflau locurile de plimbare şi recreaţie, parcurile şi piscinele gimnaziilor şi palestrelor (ansambluri de clădiri destinate exerciţiilor fizice şi sporturilor). Spre sfârşitul sec. al IV-lea î.e.n. în aceste grădini şiau întemeiat şcolile Platon şi Aristotel. Vechi scrieri arată că Academia platonică îşi desfăşura activitatea în grădinile lui Academos, plantate cu sălcioară, tisă, plopi cu frunze argintii, ulmi şi platani (Dagmar Vişoiu, 2001). Lângă Olimpia, localitate din Pelopones unde se desfăşurau jocurile olimpice, plantaţiile de pe lângă temple furnizau şi ramurile pentru împletirea coroanelor acordate învingătorilor olimpici. În oraşe vegetaţia era puţină şi de aceea foarte preţioasă; piaţa publică a oraşului, numită Agora - loc de desfăşurare a adunărilor populare şi întrunirilor politice -, era un loc privilegiat, unde erau cultivaţi arbori. În secolul al V-lea, Agora Atenei a fost plantată cu platani; pentru asigurarea apei de udare s-au construit canale, iar locuitorii care posedau fântâni trebuiau să dea spaţiului public prisosul de apă, după cum reiese din “Legile “ lui Platon. În epoca elenistică au apărut mici grădini ale locuinţelor, incluse în construcţie (amintind grădinile patio) şi decorate cu fântâni arteziene, mici canale şi statui de nimfe, aspecte relevate de săpăturile arheologice la Pompei. Pământul Greciei continentale nu era propice pentru dezvoltarea grădinilor mari; astfel de grădini, cuprinzând întinse vii şi livezi, au existat în alte teritorii ale imperiului creat de Alexandru cel Mare - în Sicilia, în Asia Mică, în Egipt. Se pare că unele dintre acestea aveau şi zone decorative, amenajate ca peisaje mai naturale, 20

cuprinzând şi mici temple şi sculpturi, care nu mai înfăţişau zei, ci abordau teme mitologice cu animale. În grădinile locuinţelor bogate, curţile interioare, înconjurate de peristil, erau mai mari; aici, ornamentele de artă plastică şi arhitecturale se îmbinau armonios cu vegetaţia. Pe lângă esenţele sempervirescente (chiparoşi, mirt, laur, buxus ş.a.), se cultivau trandafiri şi numeroase specii de flori, utilizate şi pentru decorarea interioarelor. Din epoca alexandrină se cunoaşte împletirea în ghirlande a ramurilor arbuştilor (“ghirlandomania alexandrină”); tot de atunci datează introducerea în grădină a unor inovaţii hidraulice, care vor fi redescoperite abia în sec. XVI - XVIII e.n., de exemplu, orga hidraulică. Grădinile romane Informaţiile privind grădinile Romei antice sunt mai numeroase. Izvoarele scrise şi unele vestigii arheologice atestă faptul că amenajarea grădinilor a luat avânt îndeosebi în timpul imperiului roman, fiind influenţată de arta şi concepţiile popoarelor supuse. Atât pe teritoriul Italiei cât şi în provinciile romane, arta grădinilor s-a aflat sub incidenţa preponderentă a elenismului. Grădinile s-au creat pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare. Concepţiile în arta grădinilor romane sunt rezultatul împletirii simbolismului religios, gândirii filozofice şi literare, artelor plastice şi arhitecturii. Asimilând arta greacă, romanii au dat mai multă importanţă naturii. Acest lucru reiese din scrierile timpului (Pliniu cel Tânăr, Ovidiu) şi din vestigiile arheologice care atestă alegerea amplasamentului unor mari vile în situri naturale de o mare frumuseţe, în zone colinare, beneficiind de privelişti deosebite. Romanii au acordat multă atenţie grădinilor locuinţelor. Villa romană este un termen ce definea întraga amenajare a unei proprietăţi: locuinţa, grădinile, anexele. 21

În vilele mai mici urbane (Pompei, Roma) s-a preluat şi s-a amplificat tipul elen de grădină, inclusă în clădire şi înconjurată de o galerie de coloane (peristil). Decorul vegetal era subordonat aranjamentului geometric al construcţiilor ornamentale: canale şi bazin ornamental sau fântână cu joc de apă, pergole şi coloane, vase, statui. Borduri tunse din buxus, rozmarin sau mirt alcătuiau desene în jurul peristilului sau bazinului, trandafiri, flori, busuioc, lotus aduceau culoare şi farmec acestor compoziţii. În Roma antică erau renumite vilele cu grădini ale lui Cicero, Lucullus, Sallustius, Mecena şi ale altor nobili. Marile vile, mai ales cele suburbane, au amplificat grădinile care, din “hortus conclusus” (grădină închisă), au devenit uneori adevărate parcuri, cuprinzând diferite construcţii şi amenajări: piscine, terenuri de jocuri, pavilion de odihnă etc. Caracterizate prin trasee geometrice, însă nu riguros simetrice, făcând legătura între mai multe pavilioane, grădinile erau decorate de asemenea cu porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni. Amplasarea vilelor pe pantelor colinelor, în locuri unde beneficiau de vederi panoramice, a determinat amenajarea terenului în terase şi adoptarea de compoziţii mai libere, în armonie cu peisajul natural, în parte şi sub influenţa picturii greceşti de peisaje. Astfel de exemple sunt: vila din Toscana a lui Pliniu cel tânăr (descrisă de el însuşi) (fig.4), “Casa de Aur” a împăratului Nero (Roma), dar mai ales vila împăratului Hadrian amenajată pe colina de la Tivoli, lângă Roma, cea mai vastă şi mai bogată dintre vilele imperiale. Reconstituirea acesteia din urmă (fig.5) pe baza vestigiilor păstrate până în zilele noastre (Foto color 1), indică originalitatea şi supleţea sistematizării generale: mai multe sectoare arhitecturale cu organizare simetrică, subordonată unei axe de compoziţie generată de câte un edificiu (palat, templu, bibliotecă, teatru ş.a) sau de o construcţie decorativă (colonadă, bazin sau canal de mari dimensiuni), erau corelate între ele prin zone tratate liber, natural, cu grupări şi mase de arbori şi arbuşti, 22

alcătuind un ansamblu unitar, adaptat formelor reliefului şi priveliştilor naturale dominante (Gromort, G., 1934).

Fig.4. Reconstituirea planului vilei din Toscana a lui Pilniu cel tânăr, după Gromort, 1934

Fig.5. Reconstituirea planului Vilei împăratului Hadrian, după Moore, Ch. şi al., 2000 23

Cadrul vegetal al grădinilor romane cuprindea stejari cu frunze persistente, pini, chiparoşi, tei, platani, lauri, smochini, duzi, azalee, tisă, buxus, acant, mulţi trandafiri şi diferite specii de flori, foarte îndrăgite de romani. Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuştilor în diferite forme (“topiaria” ), artă care va domina mai târziu grădinile medievale şi apoi va cunoaşte o tradiţie aproape neîntreruptă. Pe lângă numeroasele grădini cu caracter privat, au apărut şi grădini publice. Primul parc public, i s-a datorat lui Pompeius, apoi Caesar, Augustus au amenajat şi ei grădini pentru folosinţa largă a poporului. În cuprinsul acestora erau incluse teatre, mai târziu şi terme (băi publice). Modelul grădinilor romane a fost adoptat şi în teritoriile Europei occidentale anexate imperiului, dar acele amenajări nu au rezistat vicistitudinilor istoriei. Elementele şi concepţiile noi în compoziţia grădinilor, introduse de greci şi dezvoltate apoi de romani, au influenţat profund, peste veacuri, arta grădinilor în epoca Renaşterii europene. Aceste trăsături definitorii sunt: organizarea generală subordonată arhitecturii, tranziţia armonioasă şi gradată de la edificii spre grădină prin colonade, porticuri, pergole, introducerea în grădină a elementelor plastice (statui, vasce, coloane), integrarea armonioasă a vegetaţiei în ansamblul arhitectural şi a acestuia în cadrul natural. 2.2. ARTA GRĂDINILOR ÎN EVUL MEDIU (sec. V - XI) 2.2.1. GRĂDINILE BIZANTINE

În timp ce în Europa occidentală invaziile barbare dezagregau civilizaţia antică, Europa sud-estică, nordul Africii şi Asia Mică, constituite în imperiul bizantin, au continuat să se dezvolte în tradiţiile clasice greco-romane, pe care s-au grefat elemente orientale. 24

În Constantinopol, noua capitală, s-a păstrat interesul pentru grădini, acestea însoţind fastuoasele palate imperiale, dar şi locuinţele aristocraţiei. Descrierile literare din diferite epoci, prezintă în mare alcătuirea unor astfel de grădini. De formă pătrată, înconjurate de un zid de marmură, cuprindeau o vegetaţie exuberantă, bazine înconjurate de statui, puţuri rotunde cu coloane de piatră colorată şi marmură, sculpturi decorative animate de amenajări hidraulice. Grădinile imperiale etalau un fast deosebit, manifestare a puterii suveranului. Decorul lor s-a artificializat, prin folosirea oglinzilor, a arborilor auriţi, a automatelor hidraulice, sub influenţa luxului etalat de grădinile califilor. Astfel se pare că se prezenta şi grădina din Constantinopol a împăratului Theophil, concepută pentru a încânta deopotrivă vederea, auzul şi mirosul, pentru a stârni surpriza şi admiraţia vizitatorului – caracteristici împrumutate de la grădinile orientale. 2.2.2. GRĂDINILE MEDIEVALE ALE EUROPEI OCCIDENTALE

Decăderea Europei occidentale, urmată de intrarea popoarelor germanice din perioada migraţiilor în noua comunitate europeană a acelor timpuri, schimbarea modului de viaţă în epoca feudală, au dus la un regres evident în amenajarea grădinilor. În interiorul cetăţilor şi castelelor fortificate terenul disponibil pentru grădini era foarte limitat şi folosit mai ales în scopuri utilitare. Tradiţia cultivării plantelor s-a păstrat îndeosebi pe lângă mânăstiri. Grădinile monahale cuprindeau, în compartimente geometrice distincte, legume şi pomi fructiferi, plante medicinale şi aromatice şi câteva specii de flori. Deşi, începând din secolul al X-lea horticultura a făcut progrese rapide ca urmare a cruciadelor, care au contribuit la îmbogăţirea sortimentului ornamental cu noi specii aduse din Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze), organizarea grădinilor a rămas tributară schemelor utilitare. 25

Preocupările unor călugări dominicani de a elabora lucrări scrise despre agricultură, au contribuit la răspândirea cunoştinţelor tehnice şi a celor referitoare la modul de aranjare a grădinilor, stimulând şi interesul pentru crearea acestora. Astfel, Pietro de Crescenzi, în preajma anului 1300, a prezentat modelul programatic al grădinii medievale, care a fost urmat timp de peste două secole în occidentul creştin. Schema generală se baza pe compartimentarea în sectoare separate de cultură: grădina cu pomi fructiferi, arbuşti şi plante ornamentale, grădina de legume şi plante medicinale şi grădina de flori cu funcţie exclusiv ornamentală (fig.6). Grădinile locuinţelor medievale, în general de dimensiuni mici, aveau terenul plan şi erau înconjurate de ziduri. Sectorul decorativ era puţin variat, bazat pe o compoziţie geometrică monotonă, din careuri egale, delimitate de alei de aceeaşi lăţime şi decorate cu flori, trandafiri, gazon, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse.

Fig.6. Schema grădinii medievale, după Beretta, R., 1970

26

Adesea arta topiară supraîncărca grădinile. În grădinile mici, lipsa arborilor era suplinită

prin

îmbrăcarea

zidurilor

împrejmuitoare

cu

plante

agăţătoare

sempervirescente, viţă de vie şi trandafiri urcători. În grădinile mai mari, organizate de asemenea geometric, intersecţiile aleilor erau ornamentate cu fântâni sau bazine; uneori erau prezente pergole de lemn acoperite cu viţă, mici pavilioane de lemn; o suprafaţă rezervată arborilor ornamentali (viridariu) era amplasată în partea din spate a terenului. Grădinile nobililor şi cele regale erau mai întinse şi în general compartimentate în curţi geometrice separate prin garduri; ele cuprindeau şi amenajări pentru amuzament (labirint, pavilioane pentru petreceri, menajerie), galerii acoperite cu plante urcătoare înconjurând peluzele rectangulare şi formând promenade care legau diferitele curţi. Renumite erau în Franţa grădinile de la Luvru şi Saint-Pol ale lui Carol al V-lea, realizate în secolul al XIV-lea după programul trasat de Crescenzi. Din punct de vedere al concepţiei peisagistice, cele mai multe grădini medievale ale Europei occidentale se puteau caracteriza ca lipsite de unitatea compoziţională şi viziunea estetică la care ajunseseră grădinile antichităţii grecoromane. Printre unele abateri de la modelul formal medieval se poate menţiona în Franţa marele parc de la Hesdin (940 ha), înfiinţat la sfârşitul secolului al XIII-lea de către Robert II d’Artois, inspirat de grădinile islamice; fastuos şi spectacular, cu numeroase automate hidraulice de grădină, parcul a dăinuit peste 250 de ani, ajungând în secolul al XV-lea un loc de mare prestigiu şi centru politic de întâlnire a diferiţilor diplomaţi din ţările Europei (Marguerite Charageat, 1962). Tot în Evul mediu a apărut un model nou, diferit de schemele lui Crescenzi: parcul “peisager”, cu scene bucolice şi pitoreşti – inovaţie datorată regelui René d’Anjou. La sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, el a creat astfel de parcuri lângă Angers şi în Provence. Noul gen de amenajare a fost adoptat şi în Italia, de către familia Medici, dovezi fiind unele fresce şi picturi din acele timpuri. 27

Se poate conchide că Evul mediu, deşi a fost considerat ca o epocă de regres faţă de antichitatea greco-romană, a însemnat pentru arta grădinilor occidentale o perioadă de acumulări şi de pregătire a evoluţiei profunde a concepţiilor şi modurilor de expresie a acestora în secolele următoare. 2.2.3. GRĂDINILE ISLAMICE

Ca urmare a cuceririlor arabe, impulsionate de noua religie, islamul, începând din secolul al VII-lea e.n. a luat fiinţă un mare imperiu, din Himalaia până în Pirinei, depăşind ca întindere vastul teritoriu al imperiului roman din perioada sa de apogeu. Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor care au intrat sub incidenţa sa. În perioada secolelor VIII – XI, când Europa încă suferea de pe urma invaziilor barbare, cuceritorii arabi, ajunşi în Spania şi Sicilia, au avut un rol recunoscut în Occidentul medieval european, prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului, ştiinţelor, literaturii şi artelor. Asimilând elemente din civilizaţia popoarelor supuse, arabii au preluat în arta grădinilor concepţia amenajării şi tehnica ceramicii din Persia, tehnica irigării şi folosirii apei în scopuri ornamentale din Egipt, cunoştinţele agricole de la romani. Grădinile arabe, la început de influenţă orientală predominant persană, au căpătat apoi un specific propriu. Tendinţa islamicilor către viaţa intimă a imprimat grădinilor lor un caracter închis, familial. Locuinţele mici aveau o singură grădină, iar cele mai mari o suită de grădini, formând curţi interioare (patio) de formă regulată şi amenajate fiecare cu fizionomia sa proprie. Sub influenţa tradiţiei persane şi a religiei mahomedane, grădina era împărţită în patru părţi egale; dacă spaţiul permitea, compartimentarea se realiza prin întretăierea a două canale cu apă. De altfel, apa era nelipsită din compoziţie, fie închisă în bazine fie susurând în vasce sau fântâni arteziene, toate legate între ele prin mici canale de teracotă sau pavate cu marmură. 28

O particularitate a acestor grădini era ornamentaţia bogată, strălucitoare, cu modele geometrice sau în “arabescuri” din ceramică smălţuită, diferit colorată a vascelor, bazinelor, băncilor, zidurilor, pereţilor de fundal, suplinind absenţa sculpturilor, interzise de religia mahomedană. Irigarea, atît de necesară în zonele toride, era asigurată după modelul grădinilor antice orientale, prin adâncirea terenului faţă de nivelul aleilor şi canalelor, permiţînd o inundare periodică a acestuia; diferenţele de nivel erau disimulate cu borduri de buxus sau de mirt, tunse la o înălţime convenabilă. Vegetaţia cuprindea chiparoşi, citrice, buxus, mirt, magnolii, adesea în aranjament liber, independent de forma geometrică a compartimentelor. Mici plante decorau vasele aşezate pe parapete şi pe bordurile bazinelor; utilizarea florilor era limitată. Decorul realizat constituia o ambianţă intimă, plină de farmec şi personalitate. Pe lângă marile palate, grădinile erau mai mari şi etalau gustul califilor pentru decorul feeric, artificializat uneori prin prezenţa unor bazine argintii (strălucire dată de mercur sau de staniu), arbori aurii sau argintii (placaţi cu aramă aurită sau din argint masiv), lăsând să tâşnească jeturi de apă sau purtând păsărele aurii şi argintii, animate hidraulic. Astfel erau vestitele grădini Alkatai de lângă Cairo şi cea de la “Palatul Arborelui”, la Bagdad (Marguerite Carageat, 1962). Şi în celelalte provincii ale imperiului arab, pe teritoriul Africii de nord, mai târziu în Spania, arta grădinilor islamice a dat naştere la frumoase amenajări, dintre care unele, în parte reconstituite, s-au păstrat până în zilele noastre. 2.2.4. GRĂDINILE ARABE DIN SPANIA

În Europa medievală, cu o artă a grădinilor modestă, fără realizări remarcabile, grădinile Spaniei ocupă un loc aparte.

29

Palatele Alhambra şi Generalife (Foto color 2) din Granada şi Alcazar din Sevilla, construite în secolele XIII - XIV e.n., în timpul dominaţiei arabe, uimesc şi astăzi prin frumuseţea grădinilor lor.

Fig.7. Planul grădinilor Palatului Generalife, după Moreux, J.C., 1937 Aceste grădini formează compoziţii de sine stătătoare, pe care vizitatorul le descoperă pe rând. Unele sunt tipice patio (curţi interioare clădirilor); altele, situate în 30

afara palatelor, sunt înconjurate de ziduri şi etalează aranjamente geometrice regulate, însă nu riguros simetrice, ci adaptate formei şi mărimii terenului disponibil sau reliefului modelat în terase plane (fig.7). Ele impresionează fie prin simplitate şi sobrietate plină de eleganţă, fie prin farmecul rezultând din îmbinarea măiestrită a vegetaţiei cu folsirea plină de fantezie a apei, animată de jeturi ţâşnind din fântâni, vasce, canale sau alcătuind oglinzi calme. Decorul personalizează fiecare grădină. Chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur, agave într-o dispunere mai puţin riguroasă, sunt situaţi adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns. Când grădinile sunt mai întinse (Alcazar) este adoptată maniera arabă de divizare a spaţiului în sectoare separate, distincte prin arajament, unde compartimentările cu buxus au modele diferite. Aleile principale au pe mijloc canale cu apă, care reflectă siluetele chiparoşilor şi palmierilor, iar la intersecţii sunt amplasate mici bazine hexagonale sau octogonale. Grădinile patio spaniole, deşi precedate în istorie de formele întâlnite la popoarele orientale, la greci şi la romani, reprezintă o contribuţie a Spaniei medievale la arta modernă a grădinilor.

2.3. GRĂDINILE EXTREMULUI ORIENT Civilizaţia străveche a Chinei şi cea mai puţin veche a Japoniei au urmat alte drumuri în arta grădinilor, după concepţii cu totul specifice, care, deşi s-au revelat foarte târziu occidentului, au avut o anumită contribuţie în evoluţia grădinilor din Europa secolelor XVIII şi XIX, dar şi în formarea unor concepţii ale artei moderne a grădinilor.

31

2.3.1. GRĂDINILE CHINEZEŞTI

În China, arta grădinilor, ca reflectare pregnantă a cultului naturii, s-a dezvoltat din vechime, în strânsă legătură cu religia. Filozofia daoistă (începând din sec. IV î.e.n.) şi mai târziu budismul (începând din sec. I - II e.n.) îndeamnă la reîntoarcerea omului la starea naturală, în comuniune perfectă cu universul, pentru dobândirea liniştii sufletului, a păcii divine şi atingerea perfecţiunii morale şi

în final, a

nemuririi. În consecinţă, religia a impulsionat crearea grădinilor şi găsirea cadrului natural propice vieţii spirituale în raport intim cu elementele naturii. În timpul dinastiei Han (sec. II - I î.e.n.), pe domeniile împăraţilor s-au amenajat grădini de plăcere, imaginate ca paradisuri ale nemuritorilor, în care se regăseau toate creaţiile naturii - munţi, ape, plante şi animale - alcătuind un loc al bucuriilor (plimbare, odihnă, vânătoare). În ambianţa naturală a acelor parcuri antice, împăraţii şi nobilii chinezi practicau exerciţii yoga şi foloseau anumite elixiruri secrete, în speranţa atingerii nemuririi. Grădinile monahale Arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare pe lângă mânăstiri (sec. IV, V e.n), impulsionată de noua religie, budismul. Aşezămintele monahale s-au ales în situri naturale remarcabile prin frumuseţe; acolo s-au creat parcuri naturale, adăugând peisajulului expresiile simbolice ale filozofiei: un motiv al acestor amenajări era "coliba ermitului", un pavilion rezervat meditaţiei, situat pe un mic munte, fie în pădure, fie pe malul unui lac - o expresie a comuniunii filosofului cu natura. În secolele VIII - IX, perioada de apogeu a civilizaţiei chineze (dinastia Tang), parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au ajuns la o mare strălucire. Munţi, lacuri, râuri, ca elemente primordiale ale naturii, făceau parte din peisajul grădinii, realizat cu multă inventivitate. Crearea munţilor şi a maselor stâncoase era legată de concepţia filosofică că acestea reprezintă scheletul pământului, după cum apele erau considerate a fi arterele pământului. În consecinţă, relieful grădinilor era variat 32

natural sau modificat - formând coline, masive stâncoase (simbolizând munţii) şi văi; rocile cu forme bizare şi patinate de vreme, nelipsite în grădinile chineze, alcătuiau tuneluri, grote, cascade, bordau malurile torenţilor (fig.8). Uneori, când izvoarele naturale lipseau, albia pârâului şi cursul de apă erau sugerate cu ajutorul rocilor şi al nisipului.

Fig.8. Grădină chinezească, după Sonea, V. şi al., 1979 Apa, sub formele ei peisagistice întâlnite în natură, constituia un element compoziţional de mare imporatnţă, pus în valoare atât prin alcătuirea măiestrită a reliefului, cât şi prin dispunerea plantaţiilor. Vegetaţia ocupa un rol secundar în compoziţie şi era supusă ideii de simbol al relaţiilor interumane sau ale omului cu natura: prunii, foarte îndrăgiţi în China, erau consideraţi vestitorii renaşterii naturii, pinii simbolizau forţa caracterului, piersicii ornamentali - paradisul, bambusul - prietenia, lotusul - puritatea spirituală şi înălţarea 33

sufletească etc. Dintre flori erau nelipsite crizantemele şi bujorii, dispuşi în grupuri mari. Reunite în acelaşi teritoriu, dar aranjate în spaţiu cu multă ingeniozitate, vizitatorului i se înfăţişau secvenţe de peisaj care trezeau fie impresii de măreţie fie sentimente de veselie şi chiar de groază. Potecile care străbăteau peisajul cu caracter natural aveau un traseu neregulat, care excludea linia dreaptă, dar perfect adaptat funcţiei de conducere de la un punct de interes la altul, pentru descoperirea treptată a priveliştilor sau scenelor "surpriză". Ele nu aveau aparenţa unui desen elaborat, ci se integrau perfect aspectelor şi formelor naturale. În epoca feudală, sub dinastiile Song (sec. X - XIII) şi Ming (sec. XIV - XVII) şi până în timpurile moderne, grădinilor li s-au adăugat diferite elemente constructive ca pavilioane, chioşcuri, pagode, poduri arcuite, galerii de trecere între pavilioane şi chioşcuri, ziduri de împrejmuire cu porţi ornamentale (caracteristice erau cele asemănătoare unor ferestre circulare sau derivate de la cerc, tăiate în zid, prin care se zărea ca într-un tablou, un arbore sau un grup de roci) (Foto color 3). Scrierile, picturile şi gravurile atestă frumuseţea deosebită a grădinilor chinezeşti. Renumele lor a ajuns şi în occident, începând cu Marco Polo (sec. XIII). În arta grădinilor din sec. al XVII-lea, ca urmare a contactelor occidentului cu extremul orient, a apărut influenţa grădinilor italiene şi franceze: unele parcuri imperiale s-au amenajat în parte după modelul acestora (parcul Palatului de Vară -sec. XVIII) (Foto color 4). Deşi în decursul timpului, în China au pătruns elemente ale culturii şi civilizaţiei altor popoare - din India, Persia, lumea islamică şi ulterior din Europa medievală şi renascentistă - arta grădinilor chineze şi-a format şi păstrat până în prezent caracteristici proprii (fig.9), subordonate concepţiei de creare a peisajului după modele oferite de natură. Ea a influenţat arta grădinilor din Japonia şi alte ţări

34

apropiate, iar în Europa a contribuit la crearea stilului peisager al grădinilor engleze (sec.al XVIII-lea).

Fig.9. Grădina Perfectei Străluciri (Yuan Ming Yuan), după Simonds, J.O., 1967 Şi în domeniul horticol, China a constituit sursa a numeroase specii aduse în Europa, îmbogăţind sortimentul ornamental (piersicul, portocalul, caisul, lămâiul, crizantema, camelia, azaleea, bujorul ş. a.). 2.3.2. GRĂDINILE JAPONEZE

Influenţa Chinei a pătruns în Japonia începând din secolul al VII-lea e.n., transmiţându-i şi cultul grădinilor, care a fost asimilat şi apoi personalizat, devenind o artă naţională, cu o inconfundabilă originalitate. 35

În capitalele ţării, Nara şi apoi din secolul VIII, Kyoto, s-au creat primele grădini imperiale, amintind, la scară mai mică, concepţia parcurilor peisagere chinezeşti. Stimulată de religie, mai ales de doctrina zen, o formă a budismului care îndeamnă către simplitate şi dragoste de natură, arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare şi un mare rafinament, relevante fiind îndeosebi grădinile templelor (Foto color 5). În secolele XIV - XVI s-au construit numeroase temple ale sectei Zen şi reşedinţe ale shogunilor, care aveau ca element preponderent peisajul grădinii, clădirile fiind astfel concepute încât păreau a fi o componentă a acestuia (fig.10).

Fig.10. Grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003 Arta grădinilor era guvernată de simbolism filozofic. Folosind toate elementele din natură, ea le supunea anumitor reguli compoziţionale şi sensuri simbolice, legate de mituri străvechi, dintre care unele erau preluate din China.

36

Munţi, coline, un lac cu insule, un pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre rotunjite, nisip, pietriş, arbori şi arbuşti, diferite plante şi flori erau folosite diferenţiat (fig.11) fie pentru reconstituirea unui peisaj complet, la o scară redusă, fie pentru crearea anumitor scene de peisaj: grădină montană, grădină de muşchi, grădină aridă (Foto color 6,7,8). Multe din grădinile japoneze, prin aranjamentul apelor şi rocilor, sugerază peisajul ţării, constituit din insule cu munţi şi oceanul care le înconjoară.

Fig.11. Plan de grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003

37

Fig.12. Vila Imperială Katsura, după Moore., Ch. şi al., 2000 În grădinile mari (fig.12) erau prezente şi elemente construite: poduri, pavilioane, lanterne de piatră (după modelul corean), ansambluri decorative din coloane de lemn. Anumite grădini erau concepute pentru ceremonialul ritual al ceaiului; mai mici şi mai intime, acestea sunt alcătuite din mai multe secţiuni, pe care vizitatorul le parcurge succesiv. Decorul mai sobru şi special constituit pentru a induce starea spirituală pregătitoare ceremoniei cuprinde plante sempervirescente, roci, pietre rituale, garduri şi porţi interioare; în ultima secţiune este amplasat pavilionul tradiţional. Aleile lipsind, erau suplinite prin pasaje din pietre dispuse la distanţe convenabile. Pietrele de păşit, aşezate mai sus decât terenul, pentru a feri de călcare

38

muşchiul verde, reprezintă unul din elementele preluate de arta europeană a grădinilor. Ca şi în China, sub influenţa picturii, au apărut mici grădini aride, desenate de artişti de prestigiu; ele erau destinate contemplării din interiorul clădirii sau de pe verandă (grădini “vizuale”). Dominant alcătuite din material inert, ele sugerau prezenţa apei. O întindere plană de nisip alb desenat cu vălurele, în care erau implantate câteva roci masive, creea iluzia unui lac; cu aceleaşi mijloace, alte grădini aride puteau reda scene de peisaj montan cu pârâiaşe sau chiar animale înotând într-un curs de apă. Păstrându-se această tradiţie, astfel de compoziţii se pot admira şi astăzi în Japonia. Unul dintre cele mai caracteristice exemple îl reprezintă grădinile templului Daisen-in (Foto color 7), dintre care cea mai mică (9 x 4,5 m), este un tablou tridimensional cu peisaj de munte. Arta grădinilor japoneze este guvernată de anumite principii şi reguli; ea a fost practicată în decursul timpului de anumiţi grădinari, desenatori speciali, unii călugări Zen, devenind o meserie artistică. În grădinile japoneze vegetaţia era perfect integrată peisajului; cireşi japonezi, legaţi de cultul religios, pini, ienuperi, arbuşti de ceai, camelii, azalee, bambus (Foto color 9, 10), fac parte din decorul vegetal tradiţional alături de numeroase specii de flori, ferigi, muşchi. În aranjamentul spaţial al grădinilor s-au introdus şi arbuşti modelaţi prin tundere (camelii, azalee, buxus) ale căror forme rotunjite, ovalizate, etajate, combinate în variate compoziţii volumetrice, sugerează elemente inerte ale peisajului (roci, munţi); mase de arbuşti supuse tunderii simbolizează formele valurilor mării sau peisaje colinare. Cultul naturii s-a manifestat şi în crearea grădinilor miniatură, modelate în cutii sau pe paltouri de bronz sau porţelan şi destinate decorării interioarelor. Peisaje miniaturale erau realizate cu pietre, nisip, lut, materiale artificiale pictate, un ochi de apă cu un peştişor roşu, poduleţe, arbori pitici. 39

Grădinile miniaturale au existat cu mult înainte la persani (confecţionate din ceară pictată) şi apoi la grecii antici. Dorinţa de a aduce natura în locuinţe, atât de pregnantă la japonezi, legată şi de simbolismul religios, a determinat dezvoltarea tradiţiei aranjării florilor (expoziţiile Ikebana datează din 1425) şi a culturii arborilor pitici (bonsai). Începând din secolul al XVII-lea crearea grădinilor a devenit o ocupaţie profesională a desenatorilor şi grădinarilor mai ales în noul oraş Yedo (Tokyo), imporatant centru politic şi cultural. Au apărut primele grădini publice (Foto color 11), caracterul general al amenajărilor fiind mai detaşat de semnificaţiile religioase. Abolirea feudalismului în Japonia (1868), urmată de transferarea capitalei imperiale de la Kyoto la Tokyo, a dus la sacrificarea unor vechi grădini pentru construirea unor clădiri administrative, dar în acelaşi timp la crearea altora şi a câtorva parcuri publice. Tradiţia artei japoneze s-a păstrat, grădinile devenind însă mai funcţionale; în peisajul parcurilor a apărut gazonul, introdus din moda occidentală. Farmecul deosebit şi specificul grădinilor japoneze a trezit ecouri în arta grădinilor din Europa, prin apariţia unor grădini sau a unor sectoare de grădină imitând stilul acestora; anumite elemente au fost preluate în arta modernă a grădinilor. 2.4. ARTA GRĂDINILOR ÎN PERIOADA RENAŞTERII ŞI BAROCULUI Renaşterea a reprezentat o perioadă de mare înflorire a culturii şi civilizaţiei europene; fondată în principal pe reluarea idealurilor antichităţii clasice, ea s-a manifestat în toate domeniile - litere, arte, arhitectură, ştiinţe - Leagănul Renaşterii a fost Italia (secolele XV şi XIV), de unde a iradiat apoi în restul Europei. Renaşterea s-a manifestat şi în domeniul artei grădinilor; desprinzându-se treptat de modelele evului mediu (fig.13), grădinile europene au evoluat în direcţia reconsiderării realizărilor civilizaţiei antice greco-romane. 40

Fig.13. Grădină desenată de J. V. de Vries – tranziţie către Renaştere, după Fouquier, M., Duchêne, A., 1914 Această nouă orientare a apărut întâi în regiunea Florenţei (Toscana), promovată de umanişti în cursul secolului al XV-lea, culminând apoi în timpul secolului al XVI-lea. Din Italia, noile concepţii au fost preluate în Franţa, care ulterior şi-a creat propria artă clasică a grădinilor. Maniera italiană ca şi cea franceză au revoluţionat grădinile Europei, creând adevărate mode. 2.4.1. GRĂDINILE ITALIENE ALE RENAŞTERII

Reînvierea tradiţiilor antice greco - romane în arta grădinilor din Italia se datorează activităţii unor literaţi, arhitecţi, artişti şi teoreticieni, transpuse apoi în realizări concrete.

41

Cele dintâi creaţii ale Renaşterii în arta grădinilor (secolul al XV-lea) au apărut în zona Florenţei şi s-au datorat principilor Medici şi unor arhitecţi în serviciul acestora (vilele Medici de la Carregi şi Fiesole). La începutul secolului al XVI-lea, Bramante, prin sistematizarea grădinii Belvedere de la Vatican şi apoi Raffael, prin proiectarea grădinilor de la Villa Madama lângă Roma, au iniţiat principii arhitecturale urmate şi apoi dezvoltate în creaţiile lor de către numeroşi arhitecţi. Reluând tradiţia vilelor romane, relevată de textele istorice şi de vestigiile arheologice, moda vilelor suburbane s-a răspândit în întreaga Italie şi, în consecinţă, arta grădinilor s-a dezvoltat şi s-a desăvârşit, dând naştere la cele mai strălucitoare creaţii ale Renaşterii. Principiile de amenajare ale grădinilor antice - simetria, organizarea arhitecturală a spaţiilor, legătura dintre clădire şi grădină prin elementele decorative construite, prezenţa sculpturilor, utilizarea vegetaţiei tunse, au fost adoptate şi recreate, într-un stil original care caracterizează grădinile italiene. Din epoca Renaşterii secolului XVI-lea se păstrează şi astăzi unele din cele mai frumoase realizări în arta grădinilor: Villa Lante din Bagnaia (arhitect Vignola) (Foto color 12), Villa d'Este la Tivoli (arhitect Pirro Ligorio) (fig.16), Villa Medici în Roma (arhitect Ammannati), grădina palatului Farnese din Caprarola ( arhitect Vignola) ş. a. În toate aceste grădini, cu suprafeţe nu prea mari, delimitate de ziduri, clădirea principală (palatul, vila) participă la ordonarea generală a compoziţiei. Fiind amplasate în cele mai multe cazuri pe terenuri cu relief în pantă sau accidentat, grădinile au fost amenajate în terase succesive (opt la Villa d'Este, cinci la Villa Lante -fig.14 şi 15, două la Villa Medici), cu forme geometrice regulate, susţinute de ziduri ornamentate şi legate prin scări şi rampe.

42

Fig.14. Villa Lante, după Berreta, R., 1960

Fig.15. Villa Lante, plan şi secţiune, după Berreta, R., 1960

43

Sistematizarea etajată este subordonată unei axe principale de perspectivă în sensul descendent al pantei; în lungul axei şi pe terase se desfăşoară partere decorate cu desene din buxus şi forme tunse, bazine cu jocuri de apă, canale, cascade, fântâni, statui, vase ornamentale, balustrade şi parapete ornamentale cu vasce şi statui.

Fig.16. Villa d’Este – Tivoli, după Magnilio Calcagno, A.,1983 Axe secundare de perspectivă sunt dirijate de-a lungul aleilor rectilinii, către alte elemente care captează interesul vizitatorului şi aduc varietate decorului. Statuile şi fântânile, de cele mai multe ori, sunt legate de reprezentarea alegorică a unor mituri antice. Vegetaţia este tratată de asemenea arhitectural, subordonându-se compoziţiei geometrice: arbori plantaţi în linie, ziduri verzi, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti

44

modelaţi în forme geometrice ce alcătuiesc un decor armonios organizat, care încântă prin jocul de volume. Sunt preferate speciile cu frunze persistente, ca pini, chiparoşi, stejari meridionali şi arbuşti care se pot modela prin tundere (tisă, buxus, mirt). Lauri, lămâi, portocali plantaţi în vase, aduc variaţia de culoare în aceste grădini, în care florile par absente. Ele sunt concentrate într-o mică grădină "secretă", în vecinătatea vilei. La Villa d'Este dispunerea vegetaţiei înalte (ziduri verzi, mase aliniate de arbori din care se ridică zvelte siluetele chiparoşilor) dirijează liniile de vedere în perspective înguste, asigurând prin parcurgerea aleilor efectul "surpriză" al descoperirii treptate a detaliilor compoziţiei. Ceea ce încântă în mod deosebit în grădinile italiene ale Renaşterii este bogăţia apelor care murmură continuu, aduc mişcare şi răcoresc atmosfera. De exemplu, la Villa d'Este, ele sunt dirijate pe pante, însoţesc aleile în canale înguste sau cascade cu trepte, alimentează fântânile, formând jeturi şi jerbe de apă de o mare frumuseţe şi varietate, ajung în mari bazine unde alcătuiesc din nou cascade sau ţâşnesc într-o feerie de jeturi, cum este vestita orgă de apă (Foto color 13). În secolul al XVII - lea grădinile renascentiste au evoluat sub influenţa stilului baroc, care apăruse în arhitectură. Principiile esenţiale de creare a grădinilor s-au menţinut, însă în compoziţia arhitecturală, guvernată de echilibru şi simetrie se observă atenuarea schematismului rigid, după criterii ortogonale, caracteristic secolului al XVI-lea. Traseele rectilinii sunt îmbinate cu linii ample, curbe. S-a renunţat la excesiva disciplinare a arborilor lăsându-i să se dezvolte liber, ceea ce a contribuit la o mai bună legătură cu peisajul ambiant. Dimensiunile grădinilor s-au mărit, tinzînd către transformarea în parcuri. S-au multiplicat liniile vizuale, peisajul exterior participând în măsură mai mare la organizarea compoziţiei.

45

Şi în ornamentaţia grădinilor au apărut schimbări, reflectând gustul pentru bogăţia decorului şi pentru efectele pitoreşti şi scenografice specifice epocii barocului. Formele geometrice mai sobre ale decorului vechilor grădini au cedat locul elementelor ornamentale cu contururi mai dulci. Au apărut grotele artificiale, fântânile cu stânci, şi "teatrele de apă" - compoziţii arhitecturale în care se asociază statui, roci şi apă în mişcare (jocuri hidraulice şi muzicale), integrate într-o construcţie decorativă cu nişe (având de obicei şi funcţia de zid de sprijin). Acestei perioade îi aparţin numeroase creaţii, printre care grădinile vilelor Doria Pamphili (Roma), Aldobrandini (Frascatti) (Foto color 14), grădinile Boboli (ale palatului Pitti din Florenţa), Gamberaia (lângă Florenţa - foto color 15), Garzoni

Fig.17. Villa Garzoni, plan, după Berreta, R., 1970 46

(Collodi) (fig.17), Isola Bella (insulă în lacul Maggiore, amenajată în 9 terase) (Foto color 16, 17) şi multe altele, impresionante prin unitatea şi armonia de ansamblu şi prin strălucirea şi varietatea decorului, înnobilat de numeroase opere de artă. 2.4.2. GRĂDINILE ŞI PARCURILE BAROCE FRANCEZE

Influenţa grădinilor italiene s-a manifestat în Franţa prin reînnoirea decorativă şi prin trezirea interesului pentru spiritul antic în arta grădinilor. Primele grădini realizate în Franţa de un arhitect italian, la începutul secolului al XVI-lea la castelele Amboise, Blois şi Gaillon nu au adus ca noutăţi în sistematizarea planurilor decât terasarea terenului (cu diferenţe mici de nivel, întrucât relieful era mai puţin accentuat şi chiar plan, comparativ cu cel al grădinilor italiene), în schimb au îmbogăţit şi diversificat ornamentaţia cu fântâni de marmură, modele noi ale parterelor. Schimbarea concepţiei medievale a grădinilor franceze a fost iniţiată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de artişti francezi, cunoscători ai primelor grădini ale Renaşterii italiene. Până în acea perioadă, domina încă modelul castelelor franceze cu ziduri de fortificaţie şi canal de apă defensiv, grădina fiind situată în incintă. Cu timpul, dispărând fortificaţiile, spaţiul grădinii s-a lărgit, dar în multe cazuri canalele s-au păstrat, atât cu funcţie decorativă cât şi utilitară (pentru drenare), devenind apoi una din trăsăturile specifice parcurilor franceze ale Renaşterii. Săparea canalelor de mari dimensiuni a furnizat pământul necesar pentru construirea de terase, ca poziţii avantajate de observare a parterelor (Marguerite Charageat,1962). Noile tendinţe s-au concretizat în primele mari grădini create în secolul al XVIlea de către Du Cerceau la castelele Verneuil şi Charleval, de la care se păstrează documentaţia grafică şi de către Delorme la castelele Anet şi Chenonceaux.

47

Coeziunea arhitectonică între clădiri şi grădină, sistematizarea compoziţiei în funcţie de un ax dominant reprezentat de o alee centrală, modelarea terenului în terase largi, cu partere decorate cu flori, prezenţa canalelor ca elemente ale compoziţiei sunt câteva trăsături importante care ulterior vor fi dezvoltate. În perioada de început a barocului a apărut tipul de parter cu broderie de buxus, înlocuind desenele geometrice regulate folosite până atunci de maeştrii italieni. Acestă inovaţie, datorată familiei de decoratori de grădini Mollet, a fost introdusă în secolul al XVII-lea în noile amenajări, devenind apoi o trăsătură importantă în ornamentaţia parterelor, adoptată şi în grădinile italiene. Creaţiile importante ale primei jumătăţi a secolului al XVII-lea sunt cele de la castelele Tuileries, Fontainebleau, Saint-Germain şi grădina Luxembourg din Paris. Tratatele de artă a grădinilor care au apărut în această perioadă (Mollet şi Boyceau), formarea de artişti specializaţi, ca şi realizările menţionate, reprezintă progrese de seamă, care au pregătit epoca de mare strălucire a şcolii franceze, a creaţiilor lui Le Nôtre în timpul domniei lui Ludovic al XIV - lea. În perioada barocă, fastul şi strălucirea vieţii de curte au avut drept cadru nu numai palatele somptuoase ci şi grădinile şi parcurile acestora, care au devenit locul de desfăşurare a serbărilor grandioase, menite să impresioneze şi să reflecte măreţia şi puterea monarhului şi ale nobilimii franceze. Artişti de seamă ai vremii – arhitecţi, pictori, sculptori – au fost angajaţi în realizarea scenografică a grădinilor, în crearea de decoruri bogate pentru astfel de serbări în aer liber. Statui, bazine, fântâni, vase de o mare frumuseţe şi valoare artistică, create după teme alegorice, inspirate din mitologia greco-romană, au înnobilat spaţiile ordonate de dispunerea geometrică regulată a plantaţiilor. Figură proeminentă între peisagiştii epocii “regelui soare”, Le Notre a dus la apogeu grădina franceză, printr-o mare ştiinţă şi abilitate de a modela spaţiile şi de a “pune în scenă” perspectivele.

48

Principiile compoziţionale ale lui Le Nôtre reflectă clasicismul antic transformat de geniul său novator într-o concepţie originală ale cărei principale contribuţii sunt: stabilirea unor mari proporţii ale compoziţiei de ansamblu şi ale perspectivei dominante; ordonarea grădinii după norme arhitectonice, în care sunt cuprinse atât modelarea terenului cât şi mari volume vegetale constituite din mase de arbori; realizarea unităţii de ansamblu prin diversitatea şi nu prin identitatea părţilor componente; introducerea de mari suprafeţe plane de apă (bazine, canale) cu funcţie de reflectare a luminii. Le Nôtre a creat parcuri monumentale ca Vaux - le – Vicomte (Foto color 18,19, 20), Versailles (Foto color 21,22,23), Chantilly (fig. 18), Saint - Cloud, Sceaux, a resistematizat grădinile Tuilleriers, Fontainbleau, Saint-Germain–en Laye, amenajări care, cu unele schimbări inerente trecerii timpului, şi-au păstrat frumuseţea până în prezent (de Ganay, E., 1968).

. Fig.18. Parcul Palatului Chantilly, după Pizzoni, F.,1999 49

Caracterizarea stilului baroc al parcurilor franceze Măreţia parcurilor franceze rezultă din tratarea arhitecturală a compoziţiei, desfăşurată pe spaţii vaste. Capul de compoziţie îl constituie palatul, situat în poziţie dominantă. Unitatea de ansamblu se realizează prin ordonarea geometrică a părţilor componente faţă de o axă dominantă centrală, care este perspectiva principală, pornind de regulă de la palat şi dezvoltându-se pe o mare distanţă în profunzimea peisajului creat Perspectivele secundare, perpendiculare pe cea dominantă, devin axe de compoziţie subordonate. Terenul este modelat în terase largi, cu denivelări mici, însoţite de elemente constructive specifice (ziduri de sprijin, rampe, scări, balustrade), racordate cu suprafeţe plane, orizontale şi înclinate pe care sunt realizate compoziţii geometrice. Perspectivele măiestrit conduse şi încadrate urmează direcţiile dominante de modelare a reliefului, întâlnind în zonele orizontale întinse oglinzi de apă, bazine şi canale. În organizarea generală, simetria faţă de axe se realizează atât prin identitatea perfectă a elementelor care compun o anumită “scenă” (de exemplu, marile partere) cât şi prin echilibrarea unor amenajări diferite, când acestea nu sunt cuprinse în acelaşi câmp vizual (de exemplu, “boschetele” parcului), imprimând mai multă variaţie ansamblului. În vecinătatea palatului spaţiile sunt degajate, scoţând în evidenţă impozanţa edificiului şi permiţând o vizibilitate bună asupra grădinilor care se desfăşoară în preajma lui. Acestea sunt constituite din partere bogat decorate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuşti sempervirescenţi modelaţi în forme geometrice, cărora li se asociază piese decorative arhitecturale şi plastice reprezentative pentru arta barocă (fântâni, bazine, statui, vase). Vegetaţia înaltă este supusă concepţiei arhitecturale a parcului. Dispunerea regulată a plantaţiilor arborescente subliniază grandoarea compoziţiei. Spaţiile deschise, cuprinzând partere decorate cu vegetaţie de talie joasă, fac trecerea spre 50

parcul propriu-zis, alcătuit din mari volume vegetale geometrizate. Acestea ecranează vederea asupra sistematizărilor interioare secundare şi lasă cale liberă perspectivei principale şi celor transversale, încadrate cu aliniamente de arbori cu coroanele tunse în forme geometrice sau alcătuind ziduri verzi. Parcul, bine arborizat, este străbătut de alei rectilinii, în reţea geometrică, conducând spre amenajări diferite ca factură: spaţii delimitate de ziduri verzi (“boschetele” parcului ) şi decorate cu spectaculoase fântâni cu jocuri de apă, rocării, frumoase bazine cu grupuri sculpturale, colonade, treiaje, care le conferă eleganţă şi rafinament artistic, reprezentând totodată nota de fantezie şi varietate a acestor compoziţii maiestuos disciplinate. Toate elementele ornamentale, realizate în manieră barocă, sunt de o mare valoare estetică. Faţă de grădinile italiene, ele sunt dispuse mai rar, în acord cu vastitatea spaţiilor, sporind impresia de măreţie şi fast spectacular. 2.4.3. DEZVOLTAREA GRĂDINILOR CLASICE

Şcoala italiană a Renaşterii şi apoi şcoala franceză, cu aportul ei deosebit în sistematizarea arhitecturală a compoziţiei şi în îmbogăţirea decorului (introducerea florilor în ornamentaţia parterelor, a canalelor de mari proporţii şi a oglinzilor de apă ş. a.) au dus la dezvoltarea rapidă a artei grădinilor în întreaga Europă occidentală după jumătatea secolului al XVII-lea. Noile parcuri şi grădini au adoptat la început maniera italiană iar apoi pe cea franceză. O contribuţie însemnată a avut-o apariţia unor tratate asupra principiilor şi normelor grădinii franceze, dintre care cel mai important se datorează lui D'Argenville (începutul sec. al XVIII-lea). Arhitecţi italieni şi francezi (dintre care unii erau elevi şi discipoli ai lui Le Notre) au fost invitaţi să conceapă şi să amenajeze parcuri şi grădini în diferite ţări ale

51

Europei. Creaţiilor lor li s-au adăugat cele ale arhitecţilor autohtoni care au adoptat aceste maniere de compoziţie. Având la bază concepţii comune, cele două tipuri de grădini arhitecturale au generat soluţii adaptative, reunite sub numele de grădini clasice. Realizări mai importante ale secolului al XVIII-lea, admirate şi astăzi, sunt: în Germania - parcurile Wilhelmshöhe (lângă Kassel, model italian), Herrenhausen (lângă Hannovra, renaştere italiană cu influenţă barocă franceză) (Foto color 24), Charllotenburg (Berlin, model francez – foto color 25), Nymphenburg (München, model francez), Sanssouci (Potsdam, renaştere italiană); în Austria - parcul Schönbrunn (Viena, clasic); în Rusia - parcul Petrodvoreţ (lângă Leningrad, model francez – foto color 26); în Anglia - grădinile de la Whitehall (manieră italiană), Saint-James Park şi grădinile Greenwich (model francez), Hampton Court (model italian şi apoi francez – foto color 27,28), parcul Chatsworth (clasic); în Spania grădinile La Granja (lângă Segovia, model francez – foto color 29). În Italia, cu unele excepţii din nordul teritoriului, s-a menţinut tradiţia proprie: cea mai importantă creaţie din sec. al XVIII-lea este parcul Reale din Caserta (lângă Napoli). În secolul al XIX-lea creaţiile în stil clasic au fost puţine. În Anglia, unde se instaurase stilul peisager, s-a semnalat o timidă reîntoarcere la formele derivate ale renascentismului (parcul Shrubland). Arhitecţi francezi au restaurat după iniţiala lor concepţie clasică parcul Vaux le - Vicomte (Franţa) şi grădinile castelului Blenheim (în Anglia, anterior transformate de Brown în manieră peisageră).

52

2.5. GRĂDINILE PEISAGERE 2.5.1. GRĂDINILE ENGLEZE ŞI CREAREA STILULUI PEISAGER

În Anglia, în secolul al XVI-lea dominau grădinile de tip medieval, închise între ziduri, şi abundând de vegetaţie tunsă în diferite forme geometrice sau imitând animale şi chiar oameni (influenţă olandeză). Ulterior, ca şi în alte ţări, aşa cum s-a arătat, în noile grădini a pătruns influenţa italiană, apoi cea franceză. În timp ce arta grădinilor în Europa continua să evolueze sub influenţa stilului francez, secolul al XVIII-lea a marcat o schimbare esenţială în concepţia parcurilor şi grădinilor engleze. În contextul unei largi mişcări culturale care căuta noi forme de exprimare pentru arta noii clase care se ridica la putere, încă din secolul al XVII-lea s-au afirmat noi poziţii, diferite de ale tradiţiei feudale. Sub influenţa literaturii noi, care pleda pentru reîntoarcerea la natură, viziune exprimată mai ales de opera poetică a lui John Milton ("Paradisul pierdut") şi mai târziu a lui Alexander Pope, iar pe continent oglindită de Jean Jaques Rousseau în romanul său "La Nouvelle Heloïse", în arta grădinilor din Anglia a apărut o nouă orientare, de adoptare a formelor libere ale naturii sălbatice. La aceasta a contribuit şi pictura de peisaj (Poussin, Lorrain, Salvator Rosa, Ruysdael), iar mai târziu influenţa grădinilor chineze. O primă încercare de schimbare a aspectului formal al grădinii, impus de tradiţiile medievale şi de modelele Renaşterii şi barocului, a constat în suprimarea tunderii arborilor, mărirea spaţiului prin eliminarea zidurilor de incintă şi înlocuirea lor cu şanţuri, permiţând astfel legarea de peisajul înconjurător. Planurile întocmite de arhitectul englez Bridgeman, care a iniţiat aceste modificări reprezintă o etapă de tranziţie, cu păstrarea axei centrale dominante, dar cu atenuarea regularităţii schemelor clasice: absenţa parterelor, înlocuite cu simple covoare verzi, absenţa canalelor şi, mai târziu, introducerea de poteci neregulat şerpuitoare, cursuri de apă, grupări libere ale vegetaţiei. 53

O desprindere categorică de tradiţia clasică a făcut-o Kent, impulsionat de poetul Pope (care şi-a creat prima mică grădină peisageră pentru locuinţa sa, la Twickenham). Pictor şi arhitect, Kent a creat parcuri inspirat de pictura romantică italiană. Cele mai importante lucrari ale sale au fost parcul Stowe (fig.19) şi parcul Rousham, create iniţial de Bridgeman, transformate într-o concepţie nouă, a peisajului apropiat de natură.

Fig.19. Parcul Stowe, plan din 1774, după Loxton, H., 1991 El a eliminat cea mai mare parte a formelor regulate şi a aranjat terenul în scene romantice cu chioşcuri, grote, ruine, temple, poduri. Unele exagerări, ca 54

plantarea de arbori uscaţi, în dorinţa de a imita mai bine natura (grădinile Kensington) şi abuzul de edicule (mici construcţii) nu-i scad meritul de a fi realizat primele peisaje cu caracter natural, folosind modelarea terenului cu mici coline şi văi, distribuind grupurile şi masele de arbori neregulat, cu efecte pitoreşti, punând în evidenţă resursele peisagistice ale formelor naturale ale arborilor. Calea fiind deschisă, lui Kent i-a urmat Brown, artist de prestigiu, numit "capacitatea Brown", care a perfecţionat compoziţia peisagistică, şi a naturalizat-o prin eliminarea excesului de construcţii decorative. Printre remarcabilele sale contribuţii în dezvoltarea stilului englez se numără completările aduse parcului Stowe (Foto color 30), transformarea peisageră a parcurilor Blenheim şi Chatsworth. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sub influenţa unei lucrări publicate de lordul Chambers, care vizitase China, în unele grădini peisagere engleze a apărut tendinţa de imitare a grădinilor chinezeşti, iniţiată chiar de el însuşi, prin desenele pentru grădinile Kew (Londra). S-a format astfel un tip aparte de grădină, anglochinez, caracterizat prin trasee mai contorsionate, conducând spre scene cu efect de surpriză (arbori bizari, cascade, stânci, grote) şi chiar amenajări cu edicule specifice: pagode, pavilioane chinezeşti (Marguerite Charageat, 1962). Dincolo de aspectele imitabile ale acestor grădini, care ulterior au fost atenuate sau eliminate, se poate spune că învăţămintele artei chinezeşti a grădinilor au îndemnat

pe creatori spre căutarea valenţelor peisagistice ale contrastelor, ale

culorilor, ale jocurilor de umbră şi lumină, spre studierea efectelor optice. O influenţă care a persistat a exercitat-o curentul romantic, care a imprimat grădinilor aspecte pitoreşti, sălbatice şi melancolice inspirate de pictură şi de literatură. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Repton a adus la apogeu grădina peisageră. Pe lângă activitatea sa practică, de realizare a numeroase amenajări, a rămas în istoria artei grădinilor ca un teoretician de seamă al stilului peisager. El a revizuit regulile de compoziţie, acordând o mare atenţie efectelor de perspectivă, exploatării jocurilor de 55

clar-obscur, folosirii apelor şi utilizării diferenţiate a vegetaţiei în funcţie de colorit, aplicând în grădină legile opticii. De asemenea, a evidenţiat importanţa aleilor curbe în perceperea progresivă a peisajului. Concepţia peisagistică a lui Repton a dus la simplificarea traseelor aleilor, la o mai bună coordonare a diferitelor părţi ale parcului şi la o mai mare variaţie a plantaţiilor, conferind grădinilor unitate şi armonie. Interpretarea de către diferiţi peisagişti a programului grădinii peisagere trasat de Repton a generat realizări remarcabile dar şi unele mai puţin reuşite. În secolul al XIX-lea, un alt peisagist englez, Loudon, a publicat postum operele lui Repton, pentru a clarifica şi revigora teoria peisageră. El însuşi a fost susţinătorul noului curent numit “gardenesque”, bazat pe aplicarea la principiile compoziţionale ale grădinii pitoreşti a lui Repton a celor mai avansate cunoştinţe de botanică şi tehnice de grădinărit. În esenţă, efectelor de naturaleţe obţinute conform concepţiilor lui Kent şi Repton prin realizarea de plantaţii asemenea pădurilor, lăsate să crească liber, el opunea ideea peisajului grădinărit, cu arbori şi arbuşti plantaţi la distanţe adecvate puterii lor de creştere. El a arătat importanţa înţelegerii caracteristicilor ambientului pentru a putea imita natura şi necesitatea de a se ajunge la o unitate de expresie şi o echilibrată relaţie între elementele compoziţionale, cu o ordine clară a succesiunii scenelor, ca într-o operă muzicală. Cele două curente peisagere engleze s-au contopit ulterior într-o concepţie generală care stă la baza realizării peisajelor cu caracter natural şi care au influenţat creatorii de grădini în manieră engleză din alte ţări. 2.5.2. TRĂSĂTURILE COMPOZIŢIONALE ALE GRĂDINII PEISAGERE

Rezumând esenţialul, stilul peisager al grădinilor se caracterizează prin compoziţia liberă, în care elementele naturale şi cele construite sunt îmbinate în peisaje cu caracter natural.

56

Grădina peisageră exclude simetria şi echivalenţa, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi compensarea elementelor componente. Impresia generală este aranjamentul pitoresc sau neregularitatea cu aspect natural, reunind adesea în acelaşi teritoriu elemente de peisaj pe care natura le realizează disparat. Soluţia de amenajare se adaptează configuraţiei naturale a terenului: relieful este în linii mari respectat, intervenindu-se numai cu modificări de detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea unor efecte peisagistice pitoreşti - adâncirea văilor, supraînălţarea colinelor, implantarea de roci, crearea de pante line, concavizarea peluzelor (valonamente) etc. Pentru impresia de naturaleţe, introducerea rocilor în compoziţie se face în terenuri cu relief variat, după modelele oferite de natură, prin crearea de mase de roci, grote, cascade. Apele naturale sau create asemenea celor naturale - lacuri, râuri, pâraie, cascade - ocupă un loc important în compoziţie; ele sunt armonizate cu formele reliefului şi cu vegetaţia (Foto color 31, 32). Plantaţiile respectă formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale: mase cu conturul neregulat, pâlcuri, exemplare solitare de arbori şi de arbuşti sunt dispuse cu multă varietate în planuri succesive, echilibrând covoarele întinse ale peluzelor înierbate (fig.20). Vegetaţia arborescentă este astfel ordonată încât crează linii de vedere interesante către diferitele zone ale parcului şi către peisajul exterior. Aleile au un traseu liber, desenat în linii sinuoase, conturând peluze largi. Ele urmează formele reliefului şi sunt astfel amplasate încât nu se suprapun cu liniile de perspectivă, vederile fiind orientate în ariile ocupate de vegetaţie (spre deosebire de stilul clasic, unde desenul aleilor intră în componenţa perspectivei).

57

Fig.20. Parcul Stourhead creat de Henry Hoare în sec. XVIII, după Pizzoni, F., 1999

În grădinile peisagere construcţiile decorative sunt folosite în număr mai mic şi întotdeauna în armonie cu peisajul creat: poduri, chioşcuri, pavilioane rustice, mici temple şi unele monumente evocatoare ale gloriei trecutului antic (Foto color 30, 31), uneori ruine, fântâni, ziduri, scări, împrejmuiri cu caracter rustic ş.a. Acestea se intregrează peisajelor create, fără ostentaţie, completându-le şi imprimându-le anumite trăsături: romantice, pitoreşti, rustice.

58

2.5.3. DEZVOLTAREA GRĂDINILOR PEISAGERE ÎN SECOLELE XVIII ŞI XIX

În dezvoltarea grădinilor Angliei stilul peisager a devenit tradiţional şi concepţia lui Repton s-a extins asupra peisajului rural, imprimându-i un specific aparte (landscape gardening). În secolul al XIX-lea, ca urmare a evoluţiei sociale şi economice, amenajarea grădinilor a depăşit cadrul rezidenţial, intrând în cel urban prin crearea primelor parcuri pentru locuitorii oraşelor. Londra dispunea la jumătatea secolului al XIX-lea de 600 ha de grădini şi parcuri publice, amenajate în stil peisager, dintre care St. James Park, Green Park, Hyde Park şi Kensington Gardens formau în centrul oraşului un lanţ de spaţii verzi cu lungimea de peste 4 km şi Regent's Park, Victoria Park şi Battersea Park erau situate în poziţie periferică. Noua manieră de compoziţie care se impunea în Anglia a fost adoptată şi în Franţa, Germania, Italia, prin transformări ale unor vechi grădini dar şi prin crearea de parcuri şi grădini noi. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea datează în Franţa parcurile Mereville, Ermenonville (fig.21), Malmaison, "Cătunul din Trianon", inclus în domeniul Versailles, create sub influenţa curentului artistic romantic. În secolul al XIX-lea în Franţa s-a format o adevărată şcoală a stilului peisager în arta grădinilor, ai cărei maeştri au fost Barillet - Deschamps, Alphand, André. Ei au început grandiosul program de dotare a Parisului cu parcuri şi grădini, stabilit de Napoleon al III-lea, prin realizarea succesivă a parcurilor Bois de Boulogne, Bois de Vincennes, Monceau (transformare), Buttes-Chaumont (fig.22), Montsouris (fig.23). Arhitectul francez Edouard André a realizat şi proiectul unui parc peisager din Anglia, modern dotat pentru folosinţă publică - Sefton Park din Liverpool (fig.24).

59

Fig.21. Parcul Ermenonville, proiectat de Girardin în sec. XVIII

Fig.22. Parcul Buttes-Chaumont, Paris, după Berreta, R., 1970

60

Tot în stil peisager a fost amenajat parcul "Tête d'or" din Lyon, proiectat de fraţii Bühler. Şcoala peisageră franceză a acestei epoci a exagerat uneori stilizarea desenului aleilor, artificializând într-o anumită măsură compoziţia prin preţiozitatea formelor ovale şi circulare tangente din traseul aleilor. În grădinile peisagere franceze florile au fost încadrate în forme eliptice, uşor proeminente, amplasate în peluze, în apropierea aleilor, modă care de asemenea a imprimat o notă de artificial.

Fig.23. Parcul Montsouris, după Beretta, R., 1970

61

Fig.24. Sefton Park, Liverpool, după Beretta, R., 1970

Stilul peisager a câştigat adepţi şi în alte ţări ale Europei; amenajări integral noi şi foarte multe restructurări ale unor parcuri mai vechi, clasice, au fost proiectate după principiile grădinii engleze. Dintre acestea se pot menţiona în Germania, Grădina engleză din München, parcul public Friederichshain din Berlin, Parcul Wilhelmsbad lângă Frankfurt, grădina peisageră din cadrul

parcului Sanssouci la Potsdam,

restructurări în stil peisager ale parcurilor Nymphenburg (München) şi Wilhelmshöhe (Kassel) etc. În Italia au apărut splendide vile cu parcuri romantice - vila Melzi (la Bellagio), vila Carlotta (la Caddenabio), vila Carraresi (la Frasinelli) - şi transformări peisagere ale unor parcuri - vila Borghese (Roma), arii laterale ale marelui Parc Reggio (Caserta) ş.a. În Rusia s-a realizat cel mai mare parc peisager din Europa (circa 600 ha) -Parcul Pavlovsk, lângă St.Petersburg - şi parcul englez de la Ţarskoe Selo (astăzi Parcul Puşkin). Peste ocean, în Statele Unite ale Americii, secolul al XIX-lea a marcat o împletire a artei grădinilor cu urbanismul. Dotarea marilor oraşe cu parcuri publice şi sisteme de zone verzi a prilejuit manifestarea stilului englez în noile amenajări. 62

Peisagistul Olmsted a realizat numeroase parcuri în concepţie predominant peisageră, printre care Central - Park şi Prospect - Park din New York, Fairmount Park din Philadelphia, South Park din Chicago, Park - System din Boston ş. a. 2.6. STILUL MIXT ÎN ARTA GRĂDINILOR 2.6.1. APARIŢIA STILULUI MIXT ÎN ARTA GRĂDINILOR

Stilul mixt, care reuneşte caracteristicile grădinilor regulate şi a celor peisagere, a apărut ca urmare a cerinţelor epocii, fără a putea fi atribuit unui creator anume. Transformarea peisageră a unor vechi amenajări clasice, cărora nu li s-a putut schimba în totalitate caracterul, a dus la îmbinarea celor două metode de compoziţie în cadrul aceluiaşi parc. Iniţial aceste transformări nu s-au sudat într-o compoziţie unitară, dar au trezit interesul pentru posibilităţile mai variate pe care le oferea o astfel de asociere. Primele amenajări mixte s-au făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Franţa, la Paris: Bagatelle, o creaţie reuşită şi Monceau, un parc neunitar, cu asocierea unor elemente prea variate, care ulterior a şi fost transformat. Către sfârşitul secolului al XIX-lea stilul mixt începe să se impună. Dezvoltarea oraşelor şi, în consecinţă, restrângerea terenurilor disponibile, a făcut necesară adaptarea compoziţiei grădinilor la noua situaţie. Stilul peisager, necesitând spaţii vaste pentru crearea scenelor de peisaj natural, nu mai corespundea suprafeţelor mai mici ale loturilor urbane ale locuinţelor. Pe de altă parte, nici stilul riguros geometric nu mai satisfăcea exigenţele de amenajare a grădinilor şi parcurilor, prea mult timp dominate de acesta. În Franţa au apărut numeroase grădini mixte, amenajate de Vacherot; tot în această perioadă s-a creat parcul Bois Renault din Paris, iar în Germania, parcul Winterhude din Hamburg (unul dintre cele mai reuşite, datorat arhitectului Schumacher) (fig.25). 63

Fig.25. Parcul Winterhude (Hamburg), în stil mixt, după Beretta, R., 1970

64

În Rusia au fost amenajate parcul Petrovsk (Moscova), pădurea Sokolniki, parcuri şi grădini botanice în Crimeea. În Statele Unite, o parte din noile parcuri publice au fost concepute în stil mixt (Sherman Park din Chicago ş.a.). 2.6.2. TRĂSĂTURILE STILULUI MIXT

Stilul mixt, numit şi compozit, se caracterizează prin rezolvarea unor zone ale parcului sau grădinii în stil geometric şi a altora în stil natural, cu tranziţii armonioase între ele, alcătuind un ansamblu unitar. Centrele de compoziţie, intrările, zonele situate în lungul unor axe principale de perspectivă, unele intersecţii importante de alei, spaţiile din vecinătatea clădirilor se amenajează geometric, iar restul ansamblului este conceput în manieră liberă, peisageră. Între zonele cu rezolvări stilistice diferite nu există o diferenţiere netă în toate aspectele compoziţionale; îmbinând unele elemente comune amenajărilor peisagere, sectoarele tratate regulat se leagă firesc şi armonios de cele libere, ordonând compoziţia într-o manieră mai simplă. Astfel, ansamblurile de partere, decorate cu rabate de flori şi bazine geometrice pot fi încadrate de peluze în care vegetaţia arborescentă este dispusă liber: masive cu liziera neregulată, grupuri şi exemplare izolate repartizate în mod echilibrat, dar nesimetric, de o parte şi de alta a parterelor. Un parc mixt poate avea mai multă atractivitate, prin varietatea scenelor de peisaj în care se pot îmbina deopotrivă aspecte ale ordinii estetice geometrice (până la exprimarea caracterului arhitectural) şi aspecte pitoreşti sau romantice; succesiunea zonelor de tranziţie stilistică oferă de asemenea moduri diferite de asociere a elementelor de construire a peisajului. Unitatea compoziţiei se realizează prin modalităţile de organizare spaţială, modelările de relief şi aranjamentul plantaţiilor.

65

Stilul mixt permite o mai mare libertate a soluţiilor; el se adaptează mai bine cerinţelor de amenajare a parcurilor publice multifuncţionale, cuprinzând numeroase dotări şi sistematizări secundare, mai ales în cazul suprafeţelor vaste, cu o mare capacitate de primire a vizitatorilor. 2.7. CONCEPŢII CONTEMPORANE ÎN ARTA GRĂDINILOR La începutul secolului al XX-lea, revoluţia industrială şi dezvoltarea oraşelor au impus crearea de mari parcuri şi grădini cu funcţii igienice şi pentru satisfacerea necesităţilor recreative ale populaţiei. La problemele estetice şi tehnice ale artei grădinilor s-au adăugat şi cele de funcţionalitate, legate de includerea în parcuri a dotărilor cu caracter social. Aceste parcuri au oferit cadrul de manifestare deplină a stilului mixt, care a evoluat, înglobând treptat experienţa dobândită în proiectarea peisajelor. Aspectele noi în crearea plantaţiilor apărute la începutul secolului al XX-lea în Anglia - grădini pe stâncării, alpinarii (rock - garden), grădini pe terenuri umede (bog - garden), grădini sălbatice (wild - garden), inventarea bordurilor de flori perene ca şi mai vechea modă a plantelor exotice au contribuit la diversificarea soluţiilor compoziţionale ale parcurilor şi grădinilor. Influenţa cubismului din arhitectură a adus în grădini noi forme ale traseelor geometrice, bazate pe simetrie sau asimetrie (fig.26). Deşi acestea au condus uneori la scheme forţate, ele au constituit noi paşi în găsirea unor modalităţi originale de expresie a formelor, volumelor şi suprafeţelor grădinii în proiectarea asimetrică. În concepţia grădinilor au apărut teme inspirate de arta picturală abstractă. Relevante sunt grădinile proiectate în Brazilia de Burle Marx (Foto color 33), caracterizate prin desene geometrice sau sinuoase de o inconfundabilă originalitate, în

66

care sunt modelate ariile de circulaţie, oglinzile de apă, peluzele, masele de culoare ale plantelor.

Fig.26. Grădinei vilei Noailles (Franţa) arhitect Guevrekian, 1926, după Pizzoni,F.,1999 Influenţa grădinilor japoneze (Foto color 34) manifestată la început prin preluarea în compoziţie a unor elemente decorative specifice, a devenit ulterior mai profundă şi creativă. Studierea acestei arte atât de rafinate a dus la căutarea unei mai bune corelaţii între arhitectură şi peisaj, la înţelegerea grădinii nu ca un simplu decor, ci ca o relaţie între om şi natură, atent elaborată. Implicarea acestor tendinţe şi influenţe în arta grădinilor s-a realizat în condiţiile păstrării principiilor generale ale acesteia, a valorificării tradiţiei şi experienţei anterioare în proiectarea şi amenajarea peisajelor. 67

Fig.27. Grădină pe terasa Palatului Unesco din Paris (arhitect Noguchi), după Beretta, R., 1970 Caracteristic este faptul că, treptat, grădinile şi parcurile contemporane s-au eliberat de constrângerile de ordin stilistic (Foto color 35, 36, 37, 38), soluţiile au devenit mai suple, mai adecvate diferitelor exigenţe şi necesităţilor practice (fig.27). Problemele tehnice ridicate de execuţie şi de întreţinere, folosirea materialelor noi (beton, piatră artificială, plăci şi module prefabricate ş.a.) constituie alte aspecte care influenţează concepţia grădinilor moderne. Reducerea costurilor de întreţinere implică adoptarea mecanizării, evitarea fărâmiţării peluzelor, simplificarea compoziţiei, reducerea ponderii plantaţiilor modelate prin tundere, restrângerea decorurilor florale costisitoare din plante anuale, creşterea ponderii plantelor perene. Proiectarea urbană şi teritorială au extins domeniul artei grădinilor în toate spaţiile oraşului şi în peisajul exterior. Sfera mai largă a acestor amenajări, reunite 68

sub numele de spaţii verzi, a determinat abordarea unei game foarte vaste de teme, cu numeroase şi variate aspecte specifice. În urbanistica modernă zonele verzi trebuie concepute ca un sistem unitar, nu numai cu funcţii de protecţie a mediului, ci şi cu o importantă funcţie estetică, de realizare a unui peisaj urban armonios. Proiectarea ştiinţifică a ambianţei fizice constituie obiectul unor preocupări orientate spre găsirea relaţiilor optime între dezvoltarea construcţiilor, industrializării, traficului, cu mediul natural, în scopul asigurării desfăşurării vieţii umane într-un cadru care să ofere condiţiile biologice optime, comoditate, reconfortare, frumuseţe, ordine funcţională.

3. GRĂDINILE DIN ROMÂNIA În contextul evoluţiei generale a artei grădinilor care a înregistrat similitudini şi transfer de idei şi de material biologic de la un popor la altul, România s-a aflat în calea unor interferenţe ale occidentului cu orientul. 3.1. GRĂDINILE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA Deşi există unele mărturii ale tradiţiei culturii plantelor ornamentale pe teritoriul ţării noastre încă din epoca dominaţiei romane, informaţii mai precise despre începutul grădinăritului datează din epoca feudală. Ca urmare a evoluţiei social - istorice specifice, Transilvania a înregistrat o dezvoltare mai timpurie a grădinilor. Tranzitul diverselor popoare nomade, stabilirea coloniştilor străini, comerţul, navigaţia au prilejuit îmbogăţirea sortimentului de plante.

69

În cetăţi - formaţiunile urbane feudale - grădinile ocupau suprafeţe mici şi aveau mai ales caracter utilitar. Mici grădini decorative se găseau pe lângă locuinţele boierilor, nobililor, meşteşugarilor înstăriţi şi pe lângă mânăstiri. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, grădinile s-au înmulţit şi s-au dezvoltat. Scrierile vremii semnalează la Alba Iulia o grădină amenajată în terase şi decorată cu flori. Despre grădinile existente în secolul al XVII-lea informaţiile sunt mai numeroase. În Transilvania, principele Gh. Racokzi a dispus plantarea la Alba Iulia a unui parc cu tei şi flori, printre care unele aduse din alte ţări (lalele, narcise). Se remarcă preocupările nobililor pentru amenajarea de parcuri pe lângă reşedinţele de ţară (Ebesfalva, Făgăraş, Sân Petru ş.a.). De asemenea, apar amenajări pe lângă casele orăşenilor. Din documente reiese existenţa unor grădini decorative în Sibiu. Tot din secolul al XVII-lea provin primele ştiri despre grădinile din celelalte teritorii româneşti. În impresiile de călătorie ale lui Paul din Alep, care a străbătut Ţara Românească şi Moldova, sunt descrise grădinile de pe lângă mânăstirile Tismana şi Cozia, grădina cu trandafiri şi flori de pe lângă mitropolia din Târgovişte. La Iaşi, el menţionează grădina palatului domnesc, cu eleşteu, iar pe dealul Galata grădini cu trandafiri, crini, garoafe, iasomie. Din alte informaţii aflăm de existenţa în Bucureşti a grădinii domneşti pe malul drept al Dâmboviţei şi a unor frumoase grădini cu trandafiri şi lalele, amenajate pe malul râului Colentina, unde se construise pentru petrecerile boiereşti şi un mare pavilion. Către sfârşitul secolului al XVII-lea, înflorirea arhitecturii româneşti, construirea a numeroase palate şi case de moşie în Ţara Românească, a dus la crearea de parcuri şi grădini. Palatul domnesc din Bucureşti avea în preajma anului 1700 două grădini. La Curtea Veche, ca şi la palatul Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu dispusese amenajarea grădinilor după moda italiană. 70

În secolul al XVIII-lea, în arhitectura parcurilor noi care au luat fiinţă în Transilvania, pe domeniile unor nobili, s-a impus stilul francez. Astfel au fost realizate parcurile de la Avrig (judeţul Sibiu) al baronului Bruckental (fig.28), Bonţida (judeţul Cluj) al familiei Banffy, Gorneşti (judeţul Mureş) pe lângă castelul familiei Teleky, Albeşti (judeţul Braşov) pe lângă castelul familiei Haller ş.a. Dintre acestea, s-au păstrat în vremurile noastre unele aspecte din concepţia iniţială a parcurilor de la Avrig şi de la Gorneşti.

Fig. 28. Planul Parcului de la Avrig (jud. Sibiu), după Marcus, R., 1958 Paralel cu dezvoltarea parcurilor din jurul conacelor de moşie care a luat un mare avânt în această perioadă, în oraşe exista de asemenea o preocupare mai susţinută pentru grădinile din jurul locuinţelor. 71

Au apărut şi unele amenajări cu caracter public de exemplu în Sibiu, pe lângă poarta Heltau (1738); în aceste mici grădini erau incluse şi pavilioane pentru distracţii (popice, cafenele, chioşcuri de muzică). Tot în Sibiu, către sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a amenajat o promenadă plantată. Influenţa englezească în construcţia parcurilor s-a resimţit şi la noi în ţară. Unele zone ale parcurilor vechi enumerate, au fost transformate în manieră peisageră, la Avrig încă din secolul al XVIII-lea (păstrându-se compoziţia axială, tratată în stil francez), la Bonţida, la începutul secolului al XIX-lea (modificare aproape integrală). De asemenea au fost amenajate şi grădini noi în această concepţie: în Transivania la moşiile din Brâncoveneşti, Corunca, Criş, Vlaha, Târnăveni, în Moldova la Căiuţi şi Comăneşti; în Bucureşti, grădina familiei Dudescu era de asemenea amenajată în manieră englezească. În Ţara Românească, după o stagnare în dezvoltarea grădinilor, datorată frământărilor politice şi exploatării turceşti ce au urmat domniei lui Brâncoveanu, s-a manifestat un reviriment. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureştiul era un adevărat oraş-grădină: 80 % din suprafaţa sa era ocupată de grădini, însă foarte puţine aveau un caracter organizat. Dintre acestea menţionăm: grădina palatului Mavrogheni şi cea de lângă biserica Sf. Elefterie, care avea formă dreptunghiulară, cu rond central şi alei radiale, grădina din zona unde în prezent se află Cercul Militar şi alte grădini, al căror amplasament se poate reconstitui după vechile planuri. 3.2. GRĂDINILE DIN SECOLUL AL XIX-LEA Odată cu dezvoltarea oraşelor, în secolul al XIX-lea s-a impus necesitatea înfiinţării spaţiilor publice pentru plimbare şi agrement. În Transilvania, aşa cum s-a arătat anterior, aceste preocupări s-au manifestat şi concretizat încă din secolul al XVIII-lea. În Cluj, pe locul numit "Dumbrava furnicilor", s-a înfiinţat în 1838 un parc – promenadă (fig.29), cuprinzând dotări 72

pentru distracţia publicului: cafenea, pavilion pentru muzică, bazin de înot, teren de sport. Acestea erau incluse într-o rezolvare peisageră de o parte şi de alta a promenadei rectilinii, plantată cu patru rânduri de arbori ce separau circulaţia pietonilor de cea a trăsurilor.

Fig.29. Planul parcului-promenadă din Cluj (1838), după Marcus, R., 1958 În Ţara Romînească, prima realizare mai importantă a secolului al XIX-lea, ca început al aplicării programului de înnoiri prevăzute de Regulamentul Organic, a fost ansamblul şoselei Kiseleff din Bucureşti (1833-1840). Aceasta a fost prima arteră verde a oraşului, pornind de la “Podul Mogoşoaiei” (Calea Victoriei) spre pădurea Băneasa, pentru ale cărei plantaţii s-au făcut importante eforturi materiale şi umane. Pentru amenajarea de grădini publice au fost chemaţi de la Viena arhitectul peisagist Carl Friederich Meyer şi grădinarul Franz Hörer. Activitatea lor a debutat cu înfiinţarea grădinii Kiseleff (1844) (fig. 30), de o parte şi de alta a primului tronson dinspre oraş al şoselei recent inaugurate, pe o suprafaţă de circa 7 ha.

73

Compoziţia grădinii, în stil peisager, după cum reiese din planul general de amenajare, dovedeşte talentul şi buna pregătire a lui Meyer; el a conceput un peisaj armonios, cu unele modificări de relief (dintre care se menţine şi astăzi o denivelare pozitivă şi mica depresiune a unui fost iaz), alei sinuoase şi grupări pitoreşti ale vegetaţiei.

Fig. 30. Planul Grădinii Kiseleff, conceput de Meyer, după Marcus, R., 1958 Tot Meyer şi Hörer au executat grădini pentru conace la Măgurele, Maia, Filipeştii de Pădure şi ulterior, lucrarea cea mai importantă - grădina Cişmigiu - toate proiectate în stil predominant peisager. Prin crearea grădinii Cişmigiu, bucureştenii au dobândit prima mare amenajare pentru plimbare, odihnă şi agrement, situată în centrul oraşului şi realizată după principiile peisagere la modă în Europa (fig. 31).

74

Fig.31. Planul iniţial al Grădinii Cişmigiu (arh. Meyer), după Marcus, R., 1958

Fig.32. Planul Grădinii Cişmigiu, reamenajată de Rebhun, după Marcus, R., 1958 75

Trăsăturile esenţiale ale peisajului grădinii, imprimate de Meyer (lacul, modelările de relief, linia principală de vedere, devenită ulterior axa cu partere, parte din traseul aleilor, grupări ale vegetaţiei lemnoase), se păstrează şi astăzi, cu inerentele transformări în timp (dintre care cea mai importantă a fost reamenajarea de către arhitectul Rebhun, în primele decenii ale secolului XX) (fig.32). Deşi din proiectul lui Meyer (1850) nu s-a păstrat decât partea scrisă, aceasta, prin descrierea lucrărilor, documentaţia tehnică şi listele de cheltuieli relevă atenţia acordată funcţiilor grădinii, prin alegerea şi amplasarea dotărilor, grija pentru estetica peisajului, dar şi anvergura şi dificultatea problemelor realizării pentru acea vreme (asanarea terenului mlăştinos şi construirea lacului, deplasarea a mari cantităţi de pământ, procurarea arborilor din pădurile din trei judeţe ş.a.). Cişmigiul a câştigat în timp prin dezvoltarea vegetaţiei şi îmbogăţirea peisajului cu noi specii şi elemente decorative, devenind grădina emblematică pentru capitala ţării. În 1860 s-au început lucrările pentru prima grădină botanică din Bucureşti, realizată de grădinarul Ulrich Hoffman, care conducea în acea vreme Direcţia grădinilor publice. Extinderea şi reamenajarea parcului palatului Cotroceni a inclus apoi această grădină. Actuala grădină botanică s-a înfiinţat în 1885 din iniţiativa lui Dimitrie Brândza (fig. 33, foto color 39). Tot în această perioadă s-a realizat în Bucureşti prima formă a grădinii Icoanei. Şi în celelalte oraşe ale ţării grădinile au evoluat şi s-au înmulţit. În Craiova s-a amenajat cu ajutorul unui specialist neamţ grădina logofătului Bibescu (moşie ce cuprindea zone decorative cu alei geometrice, bănci, pavilioane, sere, diferite culturi, vii, livezi, adăposturi pentru animale, moară ş.a.). Ulterior, prin iniţiativa domnitorului Ştirbei, moşia a fost cumpărată (1853) şi înzestrată pentru recrearea populaţiei oraşului. S-au pus astfel bazele parcului Bibescu pe o suprafaţă de 125 ha.

76

Fig.33. Planul Grădinii Botanice din Bucureşti, după Marcus, R., 1958 La Brăila s-au înfiinţat o grădină publică cu traseu peisager şi parcul "La Monument". Vechiul plan al acestui parc, întocmit la sfârşitul secolului al XIX-lea, arată concepţia acestuia în stil mixt, ceea ce dovedeşte adoptarea deja a tendinţelor europene în crearea parcurilor publice. Acest parc, încă frumos în anii ‘70 ai secolului trecut, dar în prezent complet neglijat, se impune a fi restaurat. În Iaşi s-au amenajat grădina Copou (începutul secolului al XIX-lea), care a devenit locul monden de plimbare al ieşenilor, mai ales după îmbunătăţirile aduse în timpul domniei lui Mihail Sturza. Documentele menţionează şi grădina domnească a lui Mihail Sturza, lângă bariera Socolei, ulterior dată în folosinţa publicului. 77

În timpul domniei lui Ghica s-a realizat frumoasa promenadă de pe dealul Copou (1852), cu fâşii plantate late de 50 m şi o îmbinare reuşită a aleilor pietonale şerpuind în mod regulat de o parte şi alta a drumului central al trăsurilor. Desenele proiectului pentru grădina palatului domnesc din Iaşi (1859) înfăţişează o compoziţie interesantă şi avansată pentru acea vreme, cu terase şi scări monumentale către partea joasă a terenului, făcând legătura cu axele compoziţionale rectilinii, care se întretaie în unghi drept; acestora li se subordonează rezolvările peisagere care deţin ponderea în amenajare (lac, grupări libere ale vegetaţiei, alei sinuoase). În aceeaşi perioadă s-au realizat promenade la Braşov (Aleea de sub Tâmpa), Arad, Făgăraş, Mediaş, Dej, Oradea, Haţeg, Ploieşti, Giurgiu şi alte oraşe. În Sibiu s-au început în 1857 lucrările pentru parcurile "Sub arini" şi "Dumbrava". În Timişoara s-au amenajat primul parc al oraşului (1858) – cu denumirea actuală de parcul Tineretului (anterior – “Regina Maria”, “Poporului”), urmat mai târziu de parcul Scudier (1870, în prezent “parcul Central”) şi promenada către Teatrul Naţional. La Simeria s-au pus bazele primului parc dendrologic, pe o suprafaţă de circa 70 ha, pe teritoriul unui parc de moşie, iar la sfârşitul secolului s-a început crearea unui alt parc dendrologic, la Bazoş, lângă Timişoara. 3.3. GRĂDINILE DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA Începutul secolului al XX-lea a marcat o nouă etapă în dezvoltarea artei grădinilor din România, atât prin creaţiile specialiştilor străini invitaţi în ţară cât şi prin contribuţia unor arhitecţi români. Arhitectul peisagist francez Edouard Redont, elev al lui Barillet-Deschamps (Ganay, E.,1949), a proiectat şi realizat în Craiova un mare parc peisager – Parcul 78

Bibescu (ulterior numit “Parcul Poporului”, astăzi - "Parcul Romanescu" – fig. 34) înglobând terenul fostei grădini Bibescu.

Fig.34. Planul Parcului Bibescu, după Marcus, R., 1958 Redont a transformat valea unui mic curs de apă într-o succesiune de lacuri cu nivele diferite, cel mai mare dominând peisajul. Proiectul a inclus în desfăşurarea pieselor de apă insule, cascade, anrocamente artificiale, poduri, dintre care unul suspendat, grupuri pitoreşti de chiparoşi de baltă şi sălcii. Traseele unduitoare aleilor conexează diferitele dotări şi amenajări: glorietă, chioşcuri, castel de apă, case pentru paznici şi grădinari, hipodrom, terenuri de sport ş.a. Armonia compoziţiei, vegetaţia măiestrit îmbinată cu formele blânde ale reliefului şi cu apele, conferă şi astăzi un farmec deosebit acestui parc (Foto color 40, 41). Redont a studiat şi un plan de ansamblu pentru înverzirea Craiovei, care prevedea crearea unui inel de bulevarde plantate, idee realizată parţial. În zona suburbană el a amenajat parcul - pădure de pe malul Jiului, numit mai târziu "Lunca Moflenilor". 79

Chemat pentru proiectarea parcului în care urma să se organizeze Expoziţia internaţională de la Bucureşti din 1906, Redont a realizat o lucrare remarcabilă (în prezent Parcul Carol I, fost Libertăţii) (fig.35).

Fig. 35. Planul Parcului Carol I (1906), după Marcus, R., 1958 Încadrându-se în planul general al expoziţiei întocmit de arhietctul român Şt. Burcuş, acest parc, în suprafaţă de circa 30 ha, a fost conceput în stil mixt cu o tratare frumoasă şi variată, îmbinând armonios rezolvările arhitecturale cu cele pitoreşti şi rustice. Aleea principală de intrare, tratată cu aliniamente de arbori şi partere cu flori era elementul ordonator al compoziţiei, conducând spre un frumos lac, de unde se dezvolta traseul peisager şi farmecul priveliştilor şi al diferitelor amenajări romantice (grotă artificială, pârâu şerpuind printre roci, un turn-ruină, poteci rustice străbătând pantele), aspecte care s-au păstrat şi după dispariţia pavilioanelor expoziţiei (Foto color 42, 43). 80

Tot în Bucureşti, Redont a proiectat în stil peisager grădina Ioanid (fig. 36), într-un cartier de elită (Bd. Dacia).

Fig.36. Grădina Ioanid, Bucureşti, după Marcus, R., 1958 Compoziţii interesante, dintre care unele foarte valoroase, se datorează arhitectului german Fr. Rebhun, venit în ţară în 1910. Stabilindu-se în România, el a făcut noi amenajări şi reamenajări ale unor parcuri şi grădini mai vechi. Rebhun a adus îmbunătăţiri grădinii Cişmigiu, anterior realizată de Meyer în stil predominant peisager. Prin crearea parterelor flancate de aliniamente de tei cu coroanele tunse geometric, devenite axă coordonatoare (Foto color 45), a rondului "roman" şi a grădinii de trandafiri, el a transformat grădina în stil mixt (fig. 32). 81

Îmbogăţirea măiestrită a tuturor elementelor compoziţionale fac şi astăzi din grădina Cişmigiu unul din cele mai valoroase şi frumoase locuri de plimbare şi odihnă ale capitalei. Tot în Bucureşti, Rebhun a reamenajat parcul Kiseleff (extinderea şi modificarea geometrică mai puţin inspirată a vechii grădini peisagere a lui Meyer) şi parcul palatului Cotroceni (plan reuşit, care constituie baza aspectului actual). Colaborarea arhitectului român Octav Doicescu cu Rebhun a dus la realizarea în Bucureşti a parcului Naţional (partea sudică şi estică a actualului parc Herăstrău), ale cărui lucrări datează din 1930 - 1935. În împrejurimile capitalei s-au amenajat de către specialişti români pădurile parc Băneasa şi Snagov. Şi în alte oraşe ale ţării au luat fiinţă noi parcuri şi grădini şi unele, existente, au fost îmbunătăţite: în Buzău - parcul Crângul, proiectat de Rebhun (fig. 37); în Iaşi parcul Expoziţiei şi reamenajarea grădinii Copou (datorată tot lui Rebhun); în Cluj – grădina Botanică (începută în 1923 sub conducerea prof. dr. Al. Borza, de către tehnicienii horticultori Gurtler şi Filip) (fig.38); în Timişoara – parcul Tiselor (fig. 39), parcul Rozelor, Alpinetul, Pădurea verde şi reamenajarea fostului parc Scudier (numele actual – parcul Central); la Sinaia - reamenajarea Parcului castelului Peleş (sub conducerea lui Rebhun); în Râmnicu Vâlcea - parcul Zăvoiul; grădini în Turnu Severin (după proiectul lui Rebhun); Curtea de Argeş (proiectul lui Rebhun); Galaţi; Brăila; Roman; Suceava ş. a.

82

Fig.37. Parcul Crângul din Buzău, după Marcus, R., 1958

Fig.38. Grădina botanică din Cluj, după Marcus, R., 1958

83

Fig.39. Parcul Tiselor din Timişoara (1858), după Marcus, R., 1958 Notă: Datele prezentate în capitolele 3.1. – 3.3 au ca sursă principală lucrarea “Parcuri şi grădini în Romînia” de arh. Rică Marcus (Editura Tehnică, 1958).

3.4. REALIZĂRILE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA În perioada următoare celui de al doilea război mondial crearea parcurilor şi grădinilor a stagnat. Instaurarea noului regim de "democraţie populară", eforturile de refacere a economiei ţării şi trecerea la sistemul planificat au creat noi condiţii pentru dezvoltarea spaţiilor plantate. Într-o primă etapă s-au executat de către sfaturile populare unele lucrări de plantare, fără planuri temeinic studiate, datorită absenţei cadrelor de specialitate.

84

În 1952 printr-o hotărâre a conducerii politice şi guvernamentale s-au stabilit principalele obiective de perspectivă în domeniul dezvoltării spaţiilor verzi: reconstruirea şi amenajarea parcurilor şi grădinilor existente; crearea de noi parcuri, grădini şi scuaruri; sporirea numărului de parcuri şi terenuri pentru educaţie fizică şi sport; plantarea magistralelor, bulevardelor şi străzilor, legarea spaţiilor verzi dintr-o localitate într-un sistem unitar şi continuu, care să servească drept izvor de aer curat, locuri de joacă pentru copii şi de recreare pentru tineret, adulţi şi bătrâni; înfiinţarea grădinilor zoologice şi botanice în cât mai multe oraşe; delimitarea unei centuri de păduri de recreare în jurul principalelor centre populate (Muja, S., 1984). Ca urmare, pentru punerea în aplicare a acestor obiective, s-au înfiinţat colective de arhitecţi şi ingineri horticultori care au proiectat noile amenajări. Prima realizare peisagistică importantă a fost Parcul sportiv "23 August" (70 ha) din Bucureşti (care include actualul Stadion Naţional), înfiinţat pentru Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc în capitala ţării în 1953 (fig.40, foto color 46).

Fig.40. Parcul 23 August (în prezent Parcul Naţional), după Marcus, R., 1958 85

De asemenea s-au creat noi grădini (Giuleşti, Coşbuc, Tolbuhin ş.a.) în diferite cartiere bucureştene, s-a restructurat parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu). O transformare cu efecte negative, de amputare a peisajului vechii amenajări a fost cea a parcului Libertăţii, unde conducerea politică a impus construirea mausoleului. Podulesplanadă, conducând la scara monumentală către mausoleu, a anihilat dominanţa lacului şi armonia compoziţiei romantice realizată de Redont (Foto color 44). Experienţa dobândită în proiectarea şi execuţia spaţiilor verzi s-a materializat şi în alte realizări ale arhitecţilor şi inginerilor români. În Bucureşti a fost reamenajat şi amplificat parcul Herăstrău (Foto color 47, 48, 49) şi s-au reamenajat parcurile Tei şi Libertăţii. De asemenea, s-au înfiinţat grădinile Circului de Stat (Foto color 50) şi a Pieţei Palatului, grădina Floreasca. Cu fiecare an, noi şi frumoase amenajări s-au adăugat celor menţionate, sporind suprafaţa de spaţii verzi ale capitalei: parcul Expoziţiei, parcul Tineretului (fig.41, foto color 51, 52, 53), parcurile noilor cartiere Titan (54, 55, 56), Balta Albă, Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi, numeroase scuaruri. Cele mai multe dintre aceste noi parcuri şi grădini s-au realizat pe baza proiectelor întocmite în cadrul Institutului “Proiect” Bucureşti, de către arhitectul Valentin Donose şi colectivul de arhitecţi de sub conducerea sa. Tot în Bucureşti, deciziile de demolare a unor întregi cartiere, amplele transformări edilitare şi construirea noului centru civic au fost însoţite de implantarea pe harta oraşului a noi teritorii destinate să devină grădini şi parcuri - Piaţa Unirii, Izvor, Văcăreşti şi altele, dintre care numai grădina Unirii are amenajarea încheiată. În toate localităţile ţării, tot pe baza directivelor (până în 1989), s-au realizat diferite categorii funcţionale de spaţii verzi considerate ca o componentă a protecţiei mediului ambiant. Au luat fiinţă noi scuaruri, grădini publice, spaţii verzi ale ansamblurilor de locuinţe, artere plantate, încadrate în noile schiţe de sistematizare; totodată au fost extinse şi refăcute vechile amenajări. 86

Fig.41. Planul Parcului Tineretului din Bucureşti Mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice deţin oraşele Timişoara, ClujNapoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi, Constanţa. Dezvoltarea staţiunilor de odihnă şi tratament, a zonelor turistice şi de agrement, a determinat extinderea spaţiilor verzi şi înfrumuseţarea parcurilor şi a grădinilor vechi din cadrul acestora. Amenajarea a numeroase situri naturale interesante şi păduri pentru agrement, crearea rezervaţiilor şi parcurilor naţionale în diferite zone ale ţării se înscriu ca alte importante realizări ale arhitecţilor şi inginerilor peisagişti din ţara noastră. 87

Se poate spune că strategia în domeniul spaţiilor verzi prefigurată în 1952 a condus în deceniile 6-9 ale secolului XX la rezultate bune în dezvoltarea de noi amenajări şi diversificarea profilurilor acestora. Calitatea bună a concepţiei celor mai importante realizări peisagistice, datorată colectivelor de proiectare specializate din ţară (în primul rând din cadrul Institutului "Proiect" - Bucureşti), nu a fost însă totdeauna urmată de un nivel corespunzător al realizării tehnice. Printre cauze se numără: insuficienţa sau lipsa de performanţă a mijloacelor tehnice folosite, lucrul "în asalt" (impus adesea de nespecialişti, îndeosebi de persoanele cu importante funcţii politice sau de stat), nerespectarea tehnologiilor şi chiar a planurilor de execuţie, reducerea cheltuielilor prin folosirea în mare măsură a muncii “voluntare” (necalificată şi neretribuită) mai ales la lucrările de plantare, calitatea uneori slabă a unor materiale de construcţii şi a finisării ş.a. Aceste neajunsuri se reflectă în situaţia actuală a celor mai multe amenajări peisagsitice, marcate în plus de neglijarea întreţinerii, ca urmare, în principal, a insuficienţei fondurilor alocate. După 1990 s-a înregistrat o stagnare a activităţii de amenajare a spaţiilor verzi şi o avansare a degradării grădinilor şi parcurilor şi a altor spaţii verzi existente. Revirimentul s-a manifestat în primul rând în domeniul privat (grădini ale locuinţelor, ale sediilor de firmă, ale hotelurilor). Se poate prevedea că susţinerea domeniului public de către alocaţiile de la buget se va resimţi în amenajarea şi întreţinerea spaţiilor verzi pe măsura redresării economiei generale. În paralel sunt imperios necesare eforturi susţinute pentru dezvoltarea şi modernizarea bazelor de producţie a materialului săditor, diversificarea sortimentului, calificarea de specialişti de nivel mediu şi superior.

88

4. CONSERVAREA ŞI CREAREA PEISAJELOR , PARTE INTEGRANTĂ A PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

4.1. CONCEPTUL DE PEISAJ Termenul de peisaj are ca sens iniţial cel folosit în pictură, apărut în arta Renaşterii, definind un tablou în care natura, observată de om, este personajul principal. Ulterior, acest termen a fost introdus şi în arta grădinilor, fiind larg utilizat mai ales din perioada creării parcurilor peisagere engleze. În ultimii ani se remarcă o folosire excesivă a termenului, în situaţii foarte diferite, de exemplu, “peisaj mediatic”, “peisaj publicistic”, “peisaj industrial” ş.a., care nu au nimic comun cu accepţiunea lui în domeniul arhitecturii peisajului şi al dezvoltării spaţiale (Marica Solomon, 2002). Conform Convenţiei europene a peisajului (Florenţa, 2000), prin peisaj se înţelege o porţiune de teritoriu aşa cum este percepută de către om şi ale cărui caracteristici rezultă din acţiunea şi interacţiunea factorilor naturali şi / sau umani. Peisajele, fie naturale fie antropogene, sunt foarte diferite; ele prezintă trăsături specifice în funcţie de zona geografică, climă, factorii geologici, hidrologici şi pedologici, vegetaţie, dar şi în funcţie de amenajarea teritoriului, dezvoltarea agriculturii, silviculturii, mineritului, industriilor, urbanismului, transporturilor, turismului şi agrementului. Peisajele care fac obiectul artei grădinilor şi arhitecturii peisajului sunt influenţate de tradiţiile culturale din diferitele zone şi epoci istorice, de evoluţia concepţiilor în celelalte arte vizuale, de dezvoltarea cunoaşterii, a ştiinţei, a mijloacelor tehnice şi a tehnologiilor în execuţia şi întreţinerea amenajărilor peisagistice.

89

Peisajul, sub toate aspectele pe care le îmbracă (natural şi antropic, rural şi urban), în toate modurile în care este utilizat, în toate modurile în care este contemplat, este o componentă importantă a interesului general (Marica Solomon, 2002). Pe plan ecologic, ambiental, social şi cultural, el constituie o resursă care contribuie la calitatea vieţii oamenilor şi care favorizează activitatea economică, de aceea protejarea, amenajarea şi gestionarea lui este foarte importantă pentru dezvoltarea durabilă, bazată pe un echilibru armonios între necesităţile sociale, economie şi mediu. Peisajul natural Zonele în care elementele naturale s-au păstrat nemodificate de intervenţia omului alcătuiesc peisaje naturale. Ele reprezintă un patrimoniu al fiecărei ţări, în care se doreşte conservarea naturii sălbatice, ca o componentă deosebit de importantă a mediului fizic. Considerate din punct de vedere contemplativ, nenumărate tipuri de peisaj pe care le oferă natura posedă calităţi vizuale pe care le asociem cu perfecţiunea, le percepem ca frumoase (Foto color 57). În unele situaţii însă, peisajul natural nu trezeşte admiraţie, emoţie estetică. Analizând cauzele, acestea pot fi: absenţa unor elemente de varietate sau, din contră, prezenţa unor elemente distonante. De exemplu, povârnişurile dezgolite şi bătute de vânturi ale unor dealuri sunt mai puţin frumoase decât dealurile cu pajişti şi neregulat împădurite. Doborâturile de vânt sau incendiile cauzate de furtuni şi descărcările electrice imprimă aspecte neplăcute unui peisaj montan. Zonele de teren nisipos sau sărăturat, cu vegetaţia săracă crează impresii dezolante, la fel cele cu alunecări de teren, văi de râuri degradate de inundaţii sau eroziune. Peisajele naturale, ca atare sunt puţine, ca urmare a intervenţiilor oamenilor prin activităţile de amenajarea teritoriului. Integrarea creaţiilor umane într-un peisaj natural valoros trebuie să se facă în armonie cu acesta, să nu-l altereze, ci să-i dea noi valenţe de frumuseţe (Foto color 90

58). De aceea este firesc şi important ca în deciziile de transformare a unui peisaj natural să fie implicaţi şi specialiştii peisagişti. Peisajul amenajat Modificarea unui peisaj, ca şi crearea unui peisaj nou trebuie să folosească la maximum şi să dezvolte trăsăturile naturale valoroase ale terenului şi ale peisajului existent, eliminând trăsăturile negative şi aspectele nedorite. Un peisaj amenajat poate desăvârşi şi corecta ceea ce a creat natura sau poate reuni în acelaşi teritoriu aspecte vizuale care în natură se întâlnesc în mod disparat. În habitatele umane domină peisajele complet create de om – parcuri şi grădini urbane, spaţii verzi stradale, peisajele rurale ale fermelor, peisajul unei autostrăzi etc. În acestea, proiectarea urmăreşte atât armonia vizuală a elementelor componente cât şi integrarea anumitor funcţiuni, pentru satisfacerea diferitelor deziderate legate de folosinţa teritoriilor respective, în condiţiile construirii unui peisaj de calitate. Situarea diferitelor amenajări în cadrul natural, exterior oraşului, impune corelarea acestora cu trăsăturile peisajului înconjurător şi integrarea aspectelor sale vizuale majore (privelişti sau perspective asupra scenelor de interes observabile din anumite puncte sau zone ale teritoriului de amenajat). Abandonând viziunea exclusiv elitistă a peisajului, Convenţia europeană a peisajului precizează că în prezent trebuie luate în consideraţie de către statele semnatare ale convenţiei atât peisajele remarcabile cât şi cele considerate urâte. O problemă actuală, aşa cum s-a mai arătat, este recuperarea şi refacerea unor peisaje degradate antropic, de exemplu, teritoriile urâţite de haldele de steril, de instalaţiile industriale abandonate, de carierele de piatră părăsite etc (Foto color 59, 60).

91

4.2. IMPORTANŢA CONSERVĂRII ECOSISTEMELOR NATURALE ŞI A PEISAJELOR AMENAJATE În condiţiile contemporane, când mijloacele cu care acţionează omul îi conferă o uriaşă forţă transformatoare, el determină în întreg mediul natural rapide, ample şi profunde schimbări: exploatarea intensă a resurselor naturale, sărăcirea pădurilor, expunerea unor mari suprafeţe de teren la eroziune, poluarea solului şi a apelor freatice prin agricultura intensivă, extinderea poluării fizice şi chimice la scară planetară (mări, oceane, atmosfera înaltă), poluarea radioactivă, reducerea stratului protector de ozon etc. Proporţiile alarmante ale alterării mediului în ţările puternic industrializate, agravarea crizei ecologice, au adus în prim plan problema protecţiei mediului înconjurător, una din cele mai importante şi mai stringente preocupări ale societăţii contemporane, pe toate meridianele planetei. Lumea a devenit tot mai conştientă de consecinţele degradării echilibrului natural al biosferei, care pune în pericol însăşi viaţa omului. Numeroase organisme internaţionale, cele mai multe puse sub autoritatea şi prestigiul ONU, elaborează programe de colaborare privind ocrotirea naturii, organizează manifestări la nivel mondial (conferinţe, simpozioane), instituie fonduri de finanţare pentru crearea unor parcuri naturale şi rezervaţii, fonduri pentru cercetări etc. Pe plan mondial există diverse programe de cooperare care cuprind măsuri de preîntâmpinare a poluării apelor cu caracter internaţional, de protecţie a aerului, a solului, vegetaţiei, faunei etc. În majoritatea ţărilor se adoptă legislaţii şi strategii guvernamentale pentru apărarea şi ameliorarea mediului în contextul creşterii economice; se urmăreşte integrarea armonioasă a criteriilor economice, ecologice şi sociale, în interesul exploatării naturii fără distrugerea ei în acest proces. 92

Deşi cadrul legal există în România (Legea protecţiei mediului - nr. 137 din 1995), nu totdeauna prevederile şi îngrădirile impuse de acesta au fost respectate, fie în mod deliberat fie din neglijenţă, încălcările repercutându-se negativ asupra calităţii mediului ambiant. În politica de protejare a naturii, de menţinere a echilibrului ecologic natural, alături de fundamentale măsuri tehnice şi economice alcătuind strategia dezvoltării, un rol important îl are grija pentru peisajul natural, pentru calitatea funcţională şi estetică a prefacerii lui, pentru conservarea pădurilor şi a spaţiilor verzi. Habitatul uman nu poate fi desprins de problema protecţiei mediului înconjurător. Asigurarea calităţii vieţii în aşezările umane înseamnă nu numai un standard şi un confort propriu civilizaţiei moderne ci şi condiţii naturale favorabile sănătăţii fizice şi psihice a omului. Un mijloc important în realizarea şi menţinerea echilibrului ecologic al ambianţei omului este reintegrarea naturii în oraşe şi a oraşelor în peisajul natural. Sistematizarea urbană şi, la o scară mai largă, sistematizarea teritorială abordează deopotrivă problemele ambientului peisagistic (estetic şi funcţional) şi cele ale ambientului ecologic (fizic, chimic, biologic şi psiho-social) (Muja, S., 1984). O scurtă privire asupra caracteristicilor mediului fizic de viaţă al populaţiei urbane, permite înţelegerea importanţei funcţiilor de protecţie pe care le exercită zonele verzi. Oraşele mari au devenit imense concentrări de volume şi spaţii din beton, zidărie şi asfalt, cu artere de trafic trepidant, cu fabrici şi uzine, alcătuind un mediu artificial în care natura vie este supusă unei permanente agresiuni. Putem spune că omul modern, uitând uneori că aparţine naturii, şi-a artificializat în aşa măsură viaţa încât, în prezent s-a neglijat pe sine, ca fiinţă biologică. În ce constau transformările mediului natural şi ce consecinţe au ele ?

93

Mai ales în oraşele mari, procese de o mare complexitate şi determinate de o multitudine de factori, cauzează importante modificări ale factorilor naturali. Microclimatul urban se caracterizează prin temperaturi mai ridicate, uscăciune atmosferică, reducerea curenţilor de aer naturali. Creşterea temperaturii se datorează atât emisiunilor de căldură în atmosferă, generate mai ales de industrie, cât şi înmagazinării căldurii în timpul zilei de către volumele construite şi ariile de beton şi asfalt. Diferenţele anuale oscilează între 0,5 1,5 °C, dar în sezonul cald pot ajunge până la 10 °C în oraşe faţă de împrejurimi. Stagnarea căldurii prin oprirea vântului de către clădiri, cu atât mai mult cu cât acestea sunt mai înalte şi mai dese, determină şi scăderea umidităţii relative a aerului, favorizând maladiile respiratorii. În acelaşi timp, reducerea ventilaţiei împiedică primenirea aerului. Poluarea reprezintă aspectul cel mai pregnant al alterării mediului, cauzată de civilizaţia modernă. Impurificarea atmosferei oraşelor şi centrelor industriale, răspândindu-se şi în zonele înconjurătoare, uneori la mari distanţe, are consecinţe negative asupra omului şi a celorlalte vieţuitoare. Factorii generatori de poluare sunt termocentralele, industria (chimică, de rafinare şi prelucrare a petrolului, metalurgică, de prelucrare a produselor minerale ş.a.), în mare măsură mijloacele de transport (motoare cu ardere internă), la care se adaugă şi activitatea curentă a populaţiei. Aceste surse emit în atmosferă mari cantităţi de noxe, cu consecinţe negative directe şi indirecte asupra sănătăţii omului şi a celorlalte vieţuitoare. Noxele din atmosferă sunt sub formă de gaze, aerosoli, fum, praf, particule solide. Acestea, prin intermediul aparatului respirator ajung în organism, putând cauza grave tulburări ale funcţiilor vitale, în raport cu natura şi concentraţia poluantului. Foarte toxice sun unele gaze ca hidrocarburile nearse, oxizii de carbon, oxizii de azot, clorul, fluorul, dioxidul de sulf, sulfura de carbon ş.a.; de asemenea pulberile fine, 94

ajungând până la dimensiuni de aerosoli (1 milionime până la 1/5000 mm), conţinând plumb, arsen, cadmiu ş.a. (Garrec, J.-P., 1989). Dar şi substanţele mai puţin toxice, prin prezenţa în atmosferă în mari cantităţi, sunt poluante. Atmosfera încărcată cu impurităţi, care devin nuclee de condensare, formează deasupra oraşului o piramidă de vapori care reţine o parte din razele ultraviolete şi diminuează intensitatea luminii cu până la 20 - 25 %. Condiţiile meteorologice şi relieful influenţează gradul de poluare. Curenţii de aer dispersează noxele, diminuând concentraţia acestora, dar răspândindu-le pe arii mai largi. Precipitaţiile pot accentua efectele nocive prin producerea ploii acide sau, dimpotrivă, pot reduce poluarea aerului prin antrenarea particulelor solide către sol, impurificându-l indirect pe acesta. În mediul urban, creşterea umidităţii atmosferice determină aspecte nefavorabile ca formarea ceţii acide, cu acumularea poluanţilor sub formă de particule solide şi aerosoli. Inversiunea termică poate cauza mai ales în zonele depresionare menţinerea unui plafon de noxe la mică înălţime faţă de sol, creând o atmosferă greu respirabilă. Poluarea atmosferei este mai mare în oraşele industriale situate pe văi (aspect pregnant până în anul 1994, la Reşiţa, Vulcan, Comarnic, Târnăveni) şi în depresiuni. În ţara noastră, poluarea în anumite zone s-a apropiat de limitele critice, ridicând probleme complexe ecologice şi social-economice care au pus imperativ problema retehnologizării şi chiar a închiderii unor linii de producţie şi a unor întreprinderi. Dereglările produse factorilor fizici ai mediului în oraşe cuprind şi poluarea şi degradarea solului, impurificarea apelor naturale. Acumularea substanţelor nocive în sol are loc atât prin preluarea din atmosferă a poluanţilor de către precipitaţii cât şi prin depunerea gravitaţională a acestora, la care se adaugă aportul direct al omului (reziduuri ale produselor petroliere, sare, var nestins, carbid, moloz, deşeuri nedegradabile biologic ş.a.).

95

Dar şi unele acţiuni ca decopertarea terenurilor de stratul fertil, umpluturile cu pământ necorespunzător (frecvente în urma activităţii în construcţii), excesul de îngrăşăminte şi pesticide crează condiţii nefavorabile pentru vegetaţie şi pentru viaţa organismelor din sol. Poluarea solului, provenită din atmosferă, din ape sau prin impurificare directă, determină reducerea capacităţii de ameliorare a calităţii mediului de către vegetaţia pădurilor şi a spaţiilor verzi urbane; de asemenea cauzează poluarea produselor agroalimentare provenite din culturile situate în perimetrul urban şi suburban afectat de poluare. Apele naturale, impurificate prin deversarea reziduurilor industriale şi menajere, se transformă în vectori ai agenţilor poluanţi, cu urmări negative potenţiale pentru om, animale, vegetaţie şi directe pentru sistemele ecologice acvatice. Din vasta problemă a alterării mediului am prezentat îndeosebi aspecte direct legate de habitatul uman, de calitatea condiţiilor de viaţă în oraşe, acestea interferând cu obiectivele creării spaţiilor verzi. Însă viaţa omului este condiţionată de întreg complexul ecologic, de întreaga biosferă, de aceea echilibrul acesteia este decisiv pentru umanitate. 4.3. FUNCŢIILE ZONELOR VERZI Crearea ambianţei naturale a omului se bazează atât pe readucerea naturii în habitatul uman, cât şi pe dezvoltarea şi amenajarea cadrului natural exterior, din afara localităţilor. Diferitele categorii de peisaje amenajate îndeplinesc multiple funcţii; ele îşi exercită acţiunea în acelaşi timp, dar unele prevalează asupra altora, ca urmare a specificului programelor peisajelor în cauză. Aceste funcţii se manifestă atât în sfera ecologică (protecţia şi ameliorarea mediului) cât şi în cele socială, culturală, istorică şi economică. 96

“Pledarea cauzei” privind importanţa amenajărilor peisagistice în prezent şi pentru viitor se bazează pe înţelegerea deplină a principalelor roluri ale amenajărilor peisagistice în ameliorarea calităţii vieţii, ceea ce justifică preocupările şi eforturile financiare şi umane pentru prezervarea şi îmbunătăţirea celor existente şi pentru crearea de noi peisaje, mai performante şi mai adaptate cerinţelor actuale ale societăţii. Aceste roluri sunt: de protecţie şi ameliorare a mediului, recreative, decorative şi utilitare. 4.3.1. FUNCŢIILE DE PROTECŢIE ŞI AMELIORARE A MEDIULUI AMBIANT

Se ştie că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafeţe pe glob, exercită cea mai importantă funcţie de creare şi conservare a mediului de viaţă al uscatului; de aceea prezervarea lor, gospodărirea şi exploatarea raţională, în contextul cerinţelor tot mai mari cărora trebuie să le facă faţă, în prim rând ca resursă economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menţinerea unor echilibre în natură, pentru buna funcţionare a întregii biosfere, condiţie de bază a existenţei în continuare a omului (Doniţă, N. şi colab., 1977). În contextul artificializării crescânde a mediului de viaţă al oamenilor, rolul ecologic al zonelor verzi se situează pe prim plan, decurgând din multiple acţiuni ale acestora, foarte importante pentru habitatul uman, mai ales în zonele care nu beneficiază de apropierea pădurilor extinse pe mari suprafeţe. Funcţiile zonelor verzi care contribuie în mod esenţial la calitatea mediului de viaţă în teritoriul urban şi periurban sunt: ameliorarea microclimatului urban, purificarea atmosferei şi atenuarea poluării fonice.

97

Ameliorarea microclimatului urban În oraşele sărace în zone verzi şi în cele în care distribuţia acestora este deficitară, microclimatul se caracterizează, aşa cum s-a arătat deja, prin regimul termic nefavorabil, uscăciunea atmosferei şi reducerea curenţilor de aer naturali. Vegetaţia lemnoasă din cuprinsul oraşelor moderează temperaturile excesive şi atenuează variaţiile de temperatură diurne şi sezoniere. Prin efectul de umbrire şi prin procesele de evapo-transpiraţie ale maselor de frunziş (pentru un gram de apă evaporată se consumă 600 de calorii), temperatura medie a aerului în zilele de vară este cu 2 - 3,5 °C mai scăzută în preajma pădurilor şi în interiorul spaţiilor libere arborizate faţă de zonele neplantate ale oraşului şi cu 12 - 14 °C mai scăzută decât temperatura construcţiilor şi a ariilor betonate şi asfaltate. În sectoarele umbrite de plantaţiile de arbori, radiaţia calorică înregistrează o scădere de până la 5°C faţă de cele umbrite numai de clădiri. Se apreciază că o fâşie de vegetaţie lemnoasă cu lăţimea de 50 - 100 m poate răcori ambianţa în zilele de vară, cu până la 3,5 °C; dacă se ia în considerare faptul că temperatura coboară cu 0,5 °C la fiecare 100 m de creştere a altitudinii, atunci această răcorire corespunde unei diferenţe de nivel de 700 m (Bernatzky, A., 1966). În timpul nopţii, vegetaţia “absoarbe” radiaţiile termice infraroşii emise de suprafeţele artificiale şi naturale insolate în timpul zilei, astfel că şi procesul de răcorire nocturn este mai pregnant în ariile plantate. O anumită contribuţie la procesul de termoreglare prin evaporaţie îl au apele prezente în peisaj şi solul neacoperit de materiale constructive impermeabile. Iarna, în interiorul şi la adăpostul plantaţiilor temperatura este uşor mai ridicată decât în zonele deschise, ca urmare a reducerii vântului de către arbori. O consecinţă practică este utilizarea maselor vegetale cu o anumită pondere a coniferelor pentru protecţia nord-estică a clădirilor şi a incintelor; densitatea ramurilor speciilor foioase şi frunzişul persistent al răşinoaselor diminuează efectul de răcire al vânturilor aspre

98

de iarnă. Protecţia se resimte pe înălţimi sub sau apropiate de nivelul mediu al plantaţiei. În acelaşi timp cu îmbunătăţirea regimului termic, vegetaţia bogată determină creşterea umidităţii relative a aerului cu 7 - 14 % în parcuri şi păduri, răsfrângânduse şi asupra zonelor învecinate. Plantaţiile urbane, datorită capacităţii lor de umezire a atmosferei prin evapotranspiraţie, au rolul de a compensa reducerea aportului higrometric al apei din precipitaţii, care, căzând pe suprafeţele construite, este în cea mai mare parte evacuată prin canale colectoare închise. Se apreciază că un arbore plantat pe stradă poate evapora 5 m3 apă pe an (Bernatzky, A., 1978). Rezultă că o pondere raţională a plantaţiilor din zonele construite şi o bună dimensionare şi repartiţie teritorială a scuarurilor, parcurilor, grădinilor şi a altor categorii de amenajări peisagistice, prezenţa apelor deschise ornamentale şi utilitare (acumulări de apă) contribuie la realizarea unui nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, îndeosebi în timpul verii. Spaţiile verzi influenţează favorabil microclimatul şi prin stimularea schimburilor de aer. Diferenţa de temperatură dintre zonele verzi şi aglomerările de construcţii sau teritoriile deschise, lipsite de plantaţii, duce în perioadele de calm canicular la formarea unor curenţi de aer ce pot atinge 1 m/s. Această briză urbană, cu sensul dinspre zonele plantate către zona construită în timpul zilei şi invers în timpul nopţii, contribuie la schimbul caloric şi la dispersarea poluării. Totodată zonele arborizate protejează împotriva

vânturilor

puternice,

diminuându-le considerabil viteza. La o distanţă de 30 - 60 m de marginea pădurii viteza vântului scade cu 30 - 60 %, iar la 120 - 200 m atmosfera devine calmă. 99

Protecţia împotriva vântului se întinde pe o distanţă mai mare de 10 - 40 ori decât înălţimea plantaţiilor. Spre deosebire de ecranele construite, care nasc curenţi turbionari, cele vegetale atenuează curenţii prin filtrare în masa de frunziş şi alunecare peste volumele vegetale. Un alt element al microclimatului pe care îl influenţează favorabil zonele verzi este ionizarea atmosferei. Se ştie că raportul dintre ionii pozitivi şi cei negativi condiţionează sănătatea organismului (peste nivelul 1,3:1 se înregistrează stări de nervozitate, oboseală, slăbirea vederii, tulburări respiratorii ş.a.). În atmosfera oraşelor ionii pozitivi se află în cantităţi foarte mari faţă de zona rurală, ca urmare a poluării; ionii pozitivi fiind predominant grei, prin unirea cu nucleele de condensare, sunt atraşi în număr mai mare de scoarţa terestră (potenţial negativ), raportul menţionat putând ajunge de la 1,7:1 la 2:1 în locurile intens poluate. Vegetaţia, cu încărcare electrică negativă, ca şi pământul, reţine ionii pozitivi şi îi respinge pe cei negativi, care astfel realizează o concentraţie mai mare în atmosferă; de asemenea, prin emiterea de electroni sub influenţa luminii cu o anumită lungime de undă, plantele determină îmbogăţirea atmosferei ambiante în ioni negativi. Arborii cu frunze lanceolate şi majoritatea răşinoaselor cu frunze aciculare oferă puncte de descărcare a electricităţii solului (negativă). De acest efect beneficiază şi teritoriile învecinate spaţiilor plantate, ionii negativi fiind transportaţi de curenţii de aer. Cercetările au scos în evidenţă capacitatea multor specii de a genera ioni negativi (stejarul roşu, pinul, salcia, mesteacănul, salcâmul, liliacul, plopul negru, molidul, tuia, cetina de negi ş.a.), iar a altora, în număr mult mai mic, de a diminua proporţia ionilor negativi (stejarul de baltă, teiul cu frunze mari, nucul, cenuşerul). Aceste aspecte trebuie luate în consideraţie la alcătuirea plantaţiilor pentru spaţiile verzi recreative, pentru unităţile de învăţământ şi cele sanitare, întrucât ionii negativi influenţează pozitiv starea psihică, activitatea cardio-vasculară, randamentul intelectual.

100

Purificarea atmosferei de către zonele verzi Reducerea poluării atmosferei constituie, aşa cum s-a arătat, o problemă dificil de rezolvat, fiind necesare în primul rând măsuri complexe care vizează tehnologiile industriale şi procedeele tehnice pentru limitarea emanării de poluanţi. Un rol important în asanarea atmosferei îl au zonele verzi, prin acţiuni de epurare fizică, chimică şi bacteriologică. Epurarea fizică Masele de verdeaţă epurează atmosfera îndeosebi prin reţinerea prafului şi pulberilor. Impurităţile în suspensie, întâlnind filtrele de vegetaţie se depun în principal pe frunziş. Cercetări minuţioase au constatat că o peluză de iarbă reţine de 3 - 6 ori mai mult praf decât o suprafaţă nudă, iar un arbore matur reţine de 10 ori mai multe impurităţi decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe sol. Depunerea gravitaţională este înlesnită de încetinirea curenţilor de aer la nivelul maselor de frunze; la aceasta se adaugă fixarea electro-statistică a pulberilor. Frunzele acumulează de asemenea, prin aderenţă, funingine, gudroane şi uleiuri din aerosolii poluanţi. Spălarea frunzişului de către precipitaţii sau ploi artificiale şi reînnoirea anuală a aparatului foliar (la speciile cu frunze caduce) asigură menţinerea funcţiei acestuia de reţinere a impurităţilor. Capacitatea de epurare fizică depinde de specie şi este mai mare la arborii şi arbuştii foioşi cu suprafaţă foliară mare şi cu frunze păroase şi nervuri proeminente (ulm, tei, castan ornamental ş.a.). Pe lângă filtrarea mecanică a suspensiilor rezultate din poluarea curentă, plantaţiile masive şi pădurile pot reţine şi particulele radioactive, reducând radioactivitatea atmosferei cu 30 - 60 % faţă de locurile lipsite de vegetaţie. Această acţiune are o deosebită însemnătate pentru ocrotirea sănătăţii şi vieţii, ştiindu-se că iradierea cu 600 doze produce la om o mortalitate de 100 %, în timp ce scăderea la 1/3 101

a sarcinii de radiaţie reduce rata de mortalitate la aproape 50 %, iar diminuarea la 2/3 o apropie de zero (Bernatzky A., 1978). Epurarea chimică exercitată de masele vegetale este deosebit de importantă, în primul rând prin consumarea CO2 şi menţinerea echilibrului oxigenului în atmosferă. Principalele surse de oxigen ale planetei noastre sunt plantele verzi terestre şi planctonul oceanelor. În procesul asimilaţiei clorofiliene, la lumina solară frunzele absorb bioxidul de carbon efectuând sinteze biologice şi elimină oxigen şi ozon. Bilanţul zi-noapte fiind în favoarea producţiei de oxigen, pădurile şi spaţiile verzi reprezintă principalele rezervoare de aer curat. Un hectar de pădure produce în medie 10 t de oxigen pe an şi consumă 14 t CO2 pe an (Bernatzky A., 1978). Acest aport este vital, dacă se ia în consideraţie consumul uriaş al oxigenului de către industrie, automobile, avioane şi alte mijloace de combustie, însoţit de creşterea puternică a cantităţilor de CO2 în atmosferă. Luând în consideraţie numai necesarul de oxigen pentru fiinţa umană, se apreciază că o suprafaţă foliară de 25 mp. acoperă nevoia zilnică pentru o persoană. În atmosfera terestră se înregistrează o creştere continuă a concentraţiei de gaz carbonic într-un ritm care se intensifică atât ca urmare a majorării emanaţiilor cât şi prin diminuarea consumului biologic al acestuia, cauzată de defrişarea pădurilor şi poluarea oceanelor. De la un conţinut de 322 ppm în 1972 (CNST), s-au înregistrat 334 ppm în 1980, 346 ppm în 1986 cu previziunea de 379 ppm în anul 2000 (Bernatzky A., 1978). La nivel local, în zilele calme şi călduroase în preajma unităţilor industriale şi pe arterele intens circulate, concentraţia CO2 atinge valori mai mari, concomitent resimţindu-se insuficienţa oxigenului. În aceste condiţii, se impune cu necesitate protejarea vegetaţiei de orice fel, dar mai ales a pădurilor şi spaţiilor verzi, şi crearea de noi suprafeţe plantate, suficient de întinse şi bine arborizate.

102

Vegetaţia are de asemenea capacitatea de a fixa prin metabolizare şi alte gaze nocive din atmosferă. Date certe s-au obţinut privind anhidrida sulfuroasă în concentraţii subletale. Se estimează că aerul poluat cu 0,1 mg SO2/mc poate fi complet epurat dacă traversează lent (25 km/oră) un hectar de pădure de fag, efect care nu este neglijabil pentru ameliorarea calităţii atmosferei. Cercetările efectuate în zona combinatului siderurgic de la Reşiţa au arătat că în plin sezon de vegetaţie, concentraţia de SO2 sub coronamentul pădurii a fost cu 28- 48% mai mică faţă de concentraţia din timpul iernii, evidenţiind astfel un eficient proces de epurare a atmosferei (Dumitriu-Tătăranu, 1980). Este necesar să se cunoască faptul că vegetaţia, purificând aerul prin mecanismele arătate, suferă la rândul ei din cauza poluanţilor atmosferei. În oraşe, poluarea continuă, în general la concentraţii sub pragul de toxicitate pentru plante, determină debilitarea arborilor şi arbuştilor prin reducerea capacităţii de fotosinteză şi sensibilizarea la alţi factori de stres (secetă, agresiunea bolilor şi dăunătorilor etc.), diminuarea longevităţii. Acţiunea antipoluantă a plantelor are anumite limite; în cazul unei impurificări excesive fizice şi chimice, se manifestă fenomene de fitotoxicitate, apariţia de uscături şi chiar pieirea, fapt constatat în vecinătatea întreprinderilor industriale care au avut emanaţii nocive (Copşa Mică). Simptomele de fitotoxicitate sunt vizibile îndeosebi la frunze: modificări de culoare şi textură, arsuri, necroze. În mediul urban, s-a semnalat pentru prima dată la Los Angeles în 1943, polurea fotochimică (un amestec de ozon şi compuşi cu azot formaţi prin reacţii fotochimice complexe, în care participă hidrocarburile din gazele de eşapament); în condiţiile unei insolaţii puternice şi a unei temperaturi de peste 20°C, această poluare determină apariţia de reflexe metalice, argintii sau bronz pe faţa inferioară a frunzelor şi pete punctiforme de decolorare pe faţa superioară a frunzelor, care indică degradarea ţesuturilor şi a funcţiei de asimilaţie clorofiliană (Garrec, J.-P., 1989). După studiile serviciilor de protecţia mediului din Canada (1981), principala 103

sursă a compuşilor fitotoxici (oxidanţi, hidrocarburi, plumb) sunt vehiculele automobile, deţinând o cotă de 39 %. Diminuarea poluării cu ajutorul vegetaţiei se bazează în prim rând pe efectul de masă al plantaţiilor întinse şi diversificate (monocultura este vulnerabilă), din specii mai rezistente la diferitele noxe. Aceste filtre biologice nu sunt însă întotdeauna eficiente; este necesară în paralel reducerea emisiunilor de poluanţi în mediul ambiant. Aspectelor economice care au determinat în ultimii ani închiderea unor mari unităţi industriale li se adaugă şi motivaţiile de natură ecologică, în cazul celor care erau puternic perturbatoare ale mediului; din aceleaşi raţiuni, alte unităţi funcţionează numai cu anumite secţii mai puţin poluante sau şi-au retehnologizat procesul de producţie. De asemenea, în industria de automobile se profilează obligativitatea echipării cu motoare respectând anumite norme ecologice. În traficul urban se instituie reglementări de trasee şi perioade de folosire a vehiculelor poluante. Şi în alte domenii se iau măsuri specifice de reducere a poluării fizice şi chimice a atmosferei, care susţin aportul vegetaţiei în realizarea unui mediu mai sănătos. Epurarea bacteriologică a aerului de către zonele verzi este de asemenea rezultatul acţiunii maselor de frunze. Prin aceleaşi mecanisme de captare ca pentru praf, frunzele reţin microorganismele asupra cărora se exercită acţiunea sterilizatoare a radiaţiilor ultraviolete şi a ozonului degajat de plante, îndeosebi de conifere. La acestea se adaugă puterea bactericidă a substanţelor volatile fitoncide eliminate de frunzele şi florile multor plante. Specii de arbori ca mesteacănul, stejarul, teiul, pinul ş.a. anihilează bacilii dizenteriei, difteriei, tuberculozei. S-a constatat că în parcuri concentraţia de germeni se reduce progresiv de la periferie către centru, graţie acţiunii benefice a plantaţiilor. Măsurătorile efectuate în marile aglomerări comparativ cu interiorul parcurilor scot mai mult în evidenţă influenţa pozitivă a vegetaţiei privind purificarea microbiană.

104

Atenuarea poluării fonice de către plantaţiile din amenajările peisagistice Activităţile cotidiene din localităţi generează diferite nivele de poluare sonoră; un fond de zgomote continue, întretăiate de zgomote stridente datorate transportului, lucrului în întreprinderile industriale, construcţii, drumuri etc. asaltează permanent sensibilitatea oamenilor, accentuând diferitele stări de stres. Zgomotele cele mai frecvente în mediul urban au o intensitate cuprinsă între 40 şi 80 decibeli. Masele dense de frunziş ale arborilor şi arbuştilor interceptează energia fonică a surselor de zgomot şi o atenuează, în măsura în care plantaţiile sunt suficient de compacte şi largi. Din rezultatele unor cercetări, se apreciază că o perdea densă de vegetaţie lemnoasă, cu lăţimea de 200-250 m, poate absorbi în mare parte zgomotele unei autostrăzi, reducându-le cu 35-45 decibeli, ceea ce echivalează cu o depărtare de 2 km faţă de aceasta ( Cook, D.I. şi Van Harerbeke, D.F., 1971 ). În oraşe, plantaţiile stradale, adesea numai din şiruri de arbori, nu au nici un efect de protecţie, iar plantaţiile rare dintre blocuri şi scuarurile cu suprafaţă restrânsă reduc zgomotele numai cu 4-5 decibeli – efect aproape nesesizabil. În parcuri însă, plantaţiile dese, perimetrale, oferă pentru vizitatori o protecţie antifonică evidentă mai ales în timpul sezonului de vegetaţie. Combinarea acestui efect cu cel al modelărilor de relief şi al altor obstacole nepenetrante se pot obţine rezultate remarcabile de reducere a zgomotelor. Soluţii bazate pe astfel de asocieri sunt folosite în protecţia localităţilor sau caselor din apropierea căilor de circulaţie importante (autostrăzi, şosele ş.a.), unde zgomotele pornesc de la nivelul solului. Undele sonore propagându-se centrifug, sunt interceptate de coline plantate sau de ziduri plantate, cu o construcţie specială. Spaţiul atmosferic, perceptibil imediat de către oameni prin microclimat, calitatea aerului respirabil, nivelul zgomotelor, este numai o componentă a mediului de viaţă atât al fiinţei umane cât şi al regnului animal şi vegetal. Funcţiile ecologice exercitate de către vegetaţia zonelor verzi includ şi alte acţiuni: Protejarea şi ameliorarea solului 105

Plantaţiile masive de arbori şi arbuşti, prin intermediul sistemelor radiculare favorizează autocurăţirea solului: ele preiau prin absorbţie unele substanţe străine (poluanţi) şi diminuează excesul unor elemente, contribuind la echilibrarea capacităţii de fertilitate. Vegetaţia este un factor pedogenetic: prin resturile vegetale de la suprafaţa solului (litiera) şi din sol (rădăcini moarte), descompuse de microorganisme, solul se regenerează şi devine mai fertil. Din acest considerent, îndepărtarea frunzelor căzute din ariile ocupate de masive este o practică antiecologică. În amenajările de spaţii verzi pe terenuri relativ sărace, cu timpul, calitatea solului din ariile plantate se ameliorează, la aceasta contribuind şi unele lucrări ca afânarea, adăugarea unui strat superficial de protecţie (mulcire) din materiale vegetale ş.a. Uneori plantele pot modifica în sens negativ unele caracteristici ale solului, de exemplu, acidifierea solurilor sărace de către conifere. Pe lângă aportul de materie organică, vegetaţia contribuie, tot prin aparatul radicular, la creşterea porozităţii solului şi implicit la capacitatea lui de filtrare şi sedimentare, la activarea vieţii microorganismelor care fac biodegradarea materiei organice şi ameliorează fertilitatea solului, la îmbunătăţirea capacităţii de retenţie hidrică a terenului. În amenajările peisagistice cu terenuri în pantă, vegetaţia permite fixarea solului, prevenirea eroziunii şi a alunecărilor, în acest scop fiind folosite specii de arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine ramificat şi profund, de asemenea specii drajonante. Favorizarea diversităţii biologice Componentele vegetale ale amenajărilor peisagistice sunt foarte variate, de la cele lemnoase la cele erbacee, reunind o gamă foarte bogată de plante, atât autohtone cât şi exotice, mai ales în parcuri şi grădini. Însuşirile biologice şi cerinţele lor ecologice condiţionează relaţiile dintre ele. Diversitatea biologică conduce atât la 106

competiţie cât şi la favorizare reciprocă, în funcţie de specii, de densităţile de plantare, de însuşirile mediului fizic. Este bine ca modelul pădurilor să fie preluat şi adaptat în stabilirea asocierilor dintre diferitele specii lemnoase în plantaţiile masive. Acestea pot realiza o coeziune mai bună şi perenitatea peisajului; ele exploatează în comun resursele mediului şi în acelaşi timp sunt mai rezistente la agresiunea unor factori biotici (boli, dăunători) comparativ cu plantaţiile puţin sau de loc diversificate (specie unică). Crearea peisajelor în interiorul localităţilor asigură adăpost şi condiţii de viaţă pentru o multitudine de păsări şi alte diferite animale vertebrate (arici, veveriţe, cârtiţe, broaşte, peşti, şopârle ş.a.) şi nevertebrate (insecte, viermi ş.a.), microorganisme. Toate reprezentantele biosferei formează o lume vie care convieţuieşte şi se intercondiţionează. Întrucât în peisajele antropice nu se poate realiza autoreglarea specifică ecosistemelor naturale, se impune supravegherea şi intervenţia omului pentru reglarea relaţiilor dintre diferitele grupe de specii aflate în competiţie pentru factorii ecologici vitali (după caz - hrană, lumină, apă): combaterea caracterului invadant al unor specii vegetale, rărirea plantaţiilor, îndepărtarea buruienilor, combaterea insectelor şi microorganismelor dăunătoare plantelor, limitarea creşterii unor populaţii de animale etc. 4.3.2. FUNCŢIILE SOCIALE ALE AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE

Crearea unor ambianţe psiho-relaxante Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai bine oxigenat, ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuro-psihice. Mai ales în parcuri şi grădini, unde vizitatorul pătrunde în mod deliberat pentru a se relaxa, dar şi în natura mai puţin cizelată, peisajele exercită multiple influenţe 107

care se insinuează în sistemul neuro-vegetativ prin toate mijloacele de percepţie, independent de voinţa subiectului. Privite chiar prin fereastră, scenele de peisaj liniştit, arborii, arbuştii, peluzele gazonate au efect benefic, calmant, trezesc senzaţia de pace. Plantele sunt reperele noastre care indică succesiunea sezonelor: admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane. În peisaj ne bucură şi păsările cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii atraşi de flori, veveriţele agile şi sprintene. Vegetaţia, prin subtile mijloace - armonia culorilor şi formelor, parfumurile suave, foşnetul frunzişului, graţia fragilă sau trăinicia falnică, viaţa pulsând în fiecare frunză, floare, mlădiţă dar şi efectul invizibil al câmpului bioenergetic al plantelor acţionează asupra sensibilităţii oamenilor, influenţându-le pozitiv tonusul psihic. În păduri, în parcuri şi grădini, în funcţie de starea psihică şi de caracterul scenei observate, fiinţa umană este predispusă spre calm, reverie, vivacitate, tonifiere, receptivitate, bună dispoziţie. Astfel, expresivitatea plastică a coroanelor poate declanşa stări psihoemoţionale variate: siluetele elansate ale arborilor stimulează spre dinamism şi optimism, cele rotunjite imprimă calm şi relaxare; formele pletoase îndeamnă spre visare, iar copacii puternici, falnici sugerează durabilitate, siguranţă. Tot aşa, culorile, prin variaţie şi tonuri, acţionează asupra dispoziţiei psihice. Cele vii, puternice – roşu, portocaliu – irită când sunt dominante, dar înviorează când sunt dispuse ca accente cromatice; verdele predominant al vegetaţiei este liniştitor; nuanţele calde ale florilor (roz, galben-auriu, crem, lila), îmbinările armonioase ale acestora, potenţate de prezenţa albului, a albastrului-pal predispun la bună dispoziţie, calm.

108

Însăşi compoziţia peisagistică, prin caracterul său, prin stilul geometrizat sau liber, prin amploarea sau intimitatea cadrului vizual, se impune pregnant percepţiei noastre. O compoziţie geometrică arhitecturală poate trezi sentimente de admiraţie, de elan, sugerând, în acelaşi timp, ordine şi echilibru. Grandoarea, măreţia unei astfel de compoziţii poate fi, în funcţie de starea subiectului, stimulativă sau, din contră, inhibitoare, creând o senzaţie de copleşire, de dominare. Chiar la o scară mai mică, uneori schemele geometrice prea rigide şi repetiţia aceloraşi elemente pot conduce la monotonie şi plictiseală. Amenajările libere sunt mai relaxante: armonia reliefului, prezenţa apelor în forme apropiate peisajului natural, grupările variate ale vegetaţiei, farmecul priveliştilor – sunt elemente de atracţie şi de influenţare pozitivă a disponibilităţii psihice. Din aceste numeroase considerente, amenajarea spaţiilor libere plantate este indispensabilă locuitorilor oraşelor, ca mijloace de ocrotire a sănătăţii fizice şi psihice, de creare a ambianţei naturale, menită să contracareze mediul artificial, tehnicizat, cu multiplele şi variatele lui aspecte nefavorabile fiinţei umane. Funcţia recreativă a amenajărilor peisagistice Se ştie că sănătatea omului este influenţată nu numai de echilibrul mediului ci şi de compensarea efortului fizic şi intelectual al muncii şi a solicitării nervoase prin activităţi recreative. Pentru acestea s-au dezvoltat variate forme de recreare puse la dispoziţia publicului prin unităţi specializate şi organisme din sferele culturii şi artei, sportului, divertismentului, turismului, domeniului public ş.a. În alegerea formelor de relaxare intervin timpul liber disponibil, nivelul de trai, vârsta, preocupările şi înclinaţiile oamenilor.

109

Recrearea în natură este tot mai mult adoptată, reprezentând în acelaşi timp o evadare din obişnuit şi o modalitate de a profita direct de acţiunile binefăcătoare ale factorilor naturali. Pentru locuitorii oraşelor, opţiunea recreării în aer liber este condiţionată de timpul de deplasare necesar, de facilitatea deplasării, de organizarea şi dotarea peisajelor amenajate, de ambianţa naturală a acestora etc. Timpul liber zilnic fiind în general limitat, populaţiei îi stau la dispoziţie mai ales spaţiile verzi intravilane: scuaruri, grădini, parcuri, baze sportive. Din unele studii sociologice, rezultă că ponderea familiilor care profită zilnic sau de mai multe ori pe săptămână de parcurile publice este de până la 25%, din care aproape jumătate locuiesc în apropiere (2 – 15 minute de mers pe jos), iar durata vizitei este cuprinsă între trei sferturi de oră şi două ore. Categoriile de vizitatori care beneficiază mai des de parcuri în timpul săptămânii sunt tinerii, pensionarii şi copiii. La sfârşitul săptămânii, frecventarea amenajărilor peisagistice se intensifică, atât în cadrul urban cât şi în cel suburban (păduri-parc, zone de agrement), înregistrând mai ales în zilele calde un adevărat exod către natură. Durata de recreare la sfârşitul săptămânii este mai lungă, îndeosebi în zonele de agrement. Amenajările cu posibilităţi de cazare sau camping pot asigura petrecerea în natură timp de mai multe zile. Din considerentele expuse mai sus, proiectarea urbană şi cea teritorială trebuie să răspundă imperativelor sociale de echipare a localităţilor şi a zonelor limitrofe cu diferite categorii de amenajări peisagistice recreative, scop în care se elaborează strategii, norme şi criterii adecvate. Forma de recreare în aer liber poate fi solitară sau colectivă, pasivă (plimbare, odihnă, contemplarea peisajului, vizionări de spectacole, lectură) sau activă (sport, jocuri active, jogging, drumeţie, grădinărit ş.a.). În funcţie de mărimea teritoriului

110

amenajat, programul grădinii, parcului sau zonei de agrement poate satisface numai unele sau toate aceste posibilităţi, prin dotările şi amenajările specifice. Dotările pentru recrearea în cadrul spaţiilor verzi

publice sunt: teatre şi

cinematografe în aer liber, pavilioane de expoziţii, terenuri de sport şi de joc, spaţii de joacă pentru copii, amenajări pentru sporturile şi agrementul nautic, restaurante, instalaţii distractive, chioşcuri de parc ş.a. Toate acestea, amplasate într-un cadru peisagistic bogat în vegetaţie şi armonios organizat, astfel încât formele de recreare să nu genereze conflicte funcţionale (de exemplu, agitaţie şi zgomot pentru cei ce optează pentru calm şi relaxare pasivă), contribuie la refacerea energiei şi tonusului psihic necesar activităţilor cotidiene. 4.3.3. FUNCŢIA ESTETICĂ A AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE

Crearea ambianţei naturale a omului modern este o problemă deosebit de complexă, care nu se dispensează de estetică. În localităţi, sunt constituite în mod special spaţii libere care, pe lângă alte funcţii, au menirea de a înfrumuseţa şi armoniza diferitele componente ale cadrului construit; plantaţiile, peluzele de iarbă, decoraţiunile florale, bazinele, fântânile, arta monumentală ş.a. alcătuiesc peisaje integrate structurilor urbane. Ele pun în valoare arhitectura construcţiilor, conferă varietate ansamblurilor compuse din elemente asemănătoare, imprimă “personalitate “ oraşelor, cartierelor, străzilor. Parcurile, grădinile şi alte amenajări peisagistice rezultate în urma unui proces creativ artistic, după anumite principii şi criterii, sunt compoziţii estetice. Dacă contemplarea peisajului natural armonios sau a podoabelor lumii vegetale – flori, arbori, arbuşti, ierburi – produce încântare, plăcere, admiraţie necondiţionată, în aprecierea unei creaţii de arhitectură peisageră intervin criterii aplicabile unei opere

111

de artă; este însă o artă accesibilă, uşor de înţeles şi apropiată tuturor, pentru că foloseşte elementele naturale, care exercită o atracţie spontană. În amenajările peisagistice, trama organizării generale, funcţionalitatea bună a diferitelor sectoare, comoditatea şi accesibilitatea rezultând dintr-un plan bine conceput sunt strâns corelate cu realizarea unui cadru estetic plăcut, care se exprimă prin maniera compoziţională, prin limbajul grupărilor spaţial-volumetrice, al formelor şi culorilor şi prin însăşi frumuseţea florei cultivate. Şi în afara localităţilor, intervenţiile în peisaje, urmărind diferite scopuri (ecologice, turistice, economice etc.) se fac nu numai cu grija protecţiei mediului ambiant ci şi cu aceea a ameliorării sau păstrării calităţii estetice a peisajelor transformate. 4.3.4. FUNCŢIILE UTILITARE ALE UNOR ZONE VERZI

Anumite categorii de amenajări au ca scop protecţia unor obiective speciale, a resurselor hidrologice şi a terenurilor. În zonele industriale se prevăd plantaţii speciale cu funcţia de diminuare a propagării nocivităţilor către teritoriile învecinate; constituite din specii rezistente la poluare, ele se amplasează în principal pe direcţia vânturilor dominante. Unele întreprinderi industriale alimentare, cele ale industriei farmaceutice pentru prepararea serurilor, vaccinurilor şi antibioticelor, staţiile industriale de producere a miceliului de ciuperci comestibile necesită amenajarea de zone verzi pentru protecţia proceselor de producţie şi evitarea contaminărilor cu germeni microbieni pe cale atmosferică. De asemenea, bazinele deschise de apă (acumulările) din surse de suprafaţă şi instalaţiile centrale de aprovizionare cu apă potabilă trebuie să dispună de perdele de protecţie sanitară. 112

Pe traseele drumurilor şi şoselelor, în zonele de rambleu şi de văi abrupte, prin plantaţii se asigură consolidarea terenurilor şi în acelaşi timp securitatea traficului (barieră fizică, jalonarea traseului, protecţie împotriva vântului în anumite sectoare etc.). În lungul autostrăzilor, uneori se dispun perdele anti-far separând sensurile de circulaţie, iar în vecinătatea localităţilor se amplasează perdele antifonice din vegetaţie deasă, multietajată. Prin amenajarea de de zone verzi se poate realiza îmbunătăţirea şi valorificarea unor terenuri neproductive sau neconstruibile; plantaţiile de arbori şi arbuşti sunt utilizate pentru fixarea alunecărilor de teren şi a solurilor nisipoase instabile, pentru asanarea terenurilor mlăştinoase, alegându-se speciile adecvate acestor folosinţe. Unele terenuri degradate antropic, ca cele pe care s-au depozitat reziduuri (de exemplu, haldele de steril sau depozitele vechi de deşeuri menajere), pot fi transformate în terenuri utile şi salubre prin “înverzire”, cu anumite măsuri speciale, menite să asigure condiţii pentru vegetaţie. În prezent, în lume dar şi în ţara noastră, a apărut problema dezafectării şi părăsirii unor întreprinderi industrale care ocupă suprafeţe importante de teren, urâţite de “peisajul” arid şi dezolant al halelor şi instalaţiilor tehnologice în degradare. Astfel de situaţii au generat în unele ţări diferite proiecte de redare în folosinţă a teritoriilor în cauză, fie prin schimbarea destinaţiei construcţiilor pentru alte profile economice fie prin “ecologizarea” spaţiilor; în acest din urmă caz sunt implicate şi amenajările peisagistice, menite să aducă elemente ale naturii vii în aceste situri moarte şi să atenueze impactul vizual al aglomerărilor de conducte şi al construcţiilor industriale, permiţând în acelaşi timp şi integrarea anumitor folosinţe specifice spaţiilor verzi. Acestor aspecte menţionate li se poate adăuga latura utilitară a unor zone verzi ca furnizoare de materii prime vegetale pentru industria farmaceutică, cosmetică şi alimentară (situate în teritorii nepoluate) şi pentru industria lemnului (numai pădurile de agrement, supuse unui anumit regim de tăieri, strict controlat de autorităţile 113

forestiere). Funcţii utilitare specializate au întreprinderile de producerea materialului săditor şi a seminţelor (pepinierele de arbori şi arbuşti şi anumite baze de producţie floricolă), absolut necesare pentru înfiinţarea şi întreţinerea spaţiilor verzi.

114

5. REPARTIŢIA, DIMENSIONAREA, PROFILAREA ŞI ORGANIZAREA SPAŢIILOR VERZI

5.1. SPAŢIILE VERZI ÎN SISTEMATIZAREA TERITORIULUI ŞI LOCALITĂŢILOR Cunoscându-se rolul multilateral al spaţiilor libere plantate în construirea ambianţei fizice a omului şi cerinţele societăţii moderne faţă de acestea, s-a conturat necesitatea adoptării unei anumite strategii privind integrarea lor în sistematizarea teritoriului şi localităţilor. Soluţiile de sistematizare urbană tind să asigure o judicioasă repartiţie teritorială a amenajărilor peisagistice, o dimensionare, o profilare şi o structurare corespunzătoare a acestora, în interdependenţă cu dezvoltarea oraşelor. Alături de obiective ca limitarea perimetrului construibil, realizarea unei densităţi optime a clădirilor, organizarea zonelor funcţionale urbane (zona de locuit, zona de industrii şi depozite, zona politico-administrativă, dotări orăşeneşti şi de cartier, reţele stradale etc.), proiectarea urbană are în vedere rezervarea unor suprafeţe în scopul amenajării de spaţii plantate. În planurile de organizare fizică globală (oraş şi teritoriu) se urmăreşte crearea unui “sistem verde” capabil să asigure protecţia multiplă a mediului, recrearea şi odihna populaţiei. 5.1.1. SISTEMUL DE SPAŢII VERZI

Reprezintă totalitatea formaţiunilor de spaţii verzi urbane şi periurbane, cu relaţii de interdependenţă, tinzând să constituie un ansamblu complex şi unitar. 115

Pentru a alcătui un sistem, este necesar ca spaţiile libere plantate să facă parte din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului, iar cele mai importante dintre ele – parcurile, grădinile, scuarurile – să fie repartizate echilibrat şi să se lege atât între ele cât şi cu masivele plantate din teritoriul periurban (Muja, S., 1984). În cadrul sistemului trebuie să se asigure dimensionarea adecvată a spaţiilor verzi în raport cu funcţiunile atribuite şi cu mărimea şi caracteristicile zonelor pe care le servesc. Sistemele de spaţii verzi se pot constitui în modalităţi diferite, în funcţie de condiţiile topografice şi climatice, structura urbanistică şi trama stradală. Mai frecvent se întâlnesc trei categorii de sisteme verzi: în pete, în fâşii şi mixt. Sistemul în pete - rezultă din răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de spaţii verzi în teritoriul urban, în funcţie de disponibilităţile de teren. Elementul de legătură îl constituie plantaţiile stradale. Acest sistem este frecvent întâlnit în oraşe, mai ales în cele cu reţea stradală neregulată şi cu relief variat. Este adoptat şi în oraşele mici, unde alcătuirea este mai simplă: o grădină sau un parc, câteva scuaruri şi bulevarde plantate. Sistemul în fâşii – reuneşte toate spaţiile libere plantate într-o reţea continuă, care poate avea dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică, longitudinală, transversală sau longitudinal-transversală în funcţie de structura stradală a oraşului. Acest sistem, bazat pe continuitatea spaţiilor verzi, are o bună eficienţă în exercitarea funcţiilor de ameliorare a microclimatului şi de diminuare a poluării atmosferei, dar este mai puţin favorabil pentru îndeplinirea complexă a funcţiei recreative, aspect care necesită suprafeţe mari şi mai compacte. Sistemul mixt – rezultă din combinarea celorlalte două sisteme; este cel mai frecvent întâlnit, adaptându-se mai bine restructurării localităţilor şi asigurând o mai bună funcţionalitate de ansamblu.

116

Experienţa marilor oraşe ale lumii (Moscova – fig. 42, Oslo, Stuttgart ş.a.) arată că distribuţia cea mai favorabilă este reunirea unităţilor mari de spaţii verzi (parcuri, grădini) prin fâşii de 200 – 500m lărgime, care traversează oraşul şi fac legătura cu o zonă de centură, alcătuită din parcuri şi păduri suburbane (Soulier, L., 1977).

Fig.42. Sistemul verde al oraşului Moscova, după Soulier, L., 1977 La crearea oraşelor noi, aplicarea principiilor moderne ale urbanismului permite conceperea şi realizarea unui sistem eficient de zone plantate, integrat structurii urbane (cum a fost, de exemplu, cazul oraşului Brasilia). 117

În oraşele vechi, aglomerate, deficitare în parcuri şi grădini, creşterea suprafeţelor de spaţii verzi se realizează mai ales în noile cartiere care se dezvoltă către periferie. 5.1.2. TIPURILE DE SPAŢII VERZI

Sistemul de spaţii verzi al unui oraş este alcătuit din diferite categorii de amenajări, cu amplasamente şi mărimi variate şi destinate îndeplinirii anumitor funcţii. Există, de asemenea, zone verzi independente de sistemul verde urban, situate la distanţe mai mari faţă de localităţi şi care au funcţii speciale: plantaţiile căilor rutiere şi feroviare, unele amenajări turistice ş.a. Spaţiile verzi din interiorul localităţilor cuprind: parcuri, grădini, scuaruri, fâşii verzi şi aliniamente stradale de arbori, plantaţii în jurul unor dotări publice, plantaţiile din ansamblurile de locuinţe, amenajările peisagistice din incintele instituţiilor, întreprinderilor, unităţilor social-culturale, expoziţiilor, grădinilor zoologice, plantaţiile aferente cimitirelor, bazele de producţie floricolă şi arboricolă şi alte plantaţii. Unele amenajări, restrânse ca suprafaţă, au caracter temporar, fiind realizate în scop de salubrizare şi înfrumuseţare, ca etapă de tranziţie pe terenuri virane, după demolarea unor edificii. În cazul staţiunilor turistice şi balneo-climaterice spaţiile verzi cuprind toate zonele plantate situate în interiorul perimetrului acestora. Spaţiile verzi din exteriorul localităţilor cuprind: zone de agrement (păduriparc, păduri de agrement, ştranduri ş.a.), plantaţii de-a lungul căilor de transport rutier şi feroviar, plantaţii de protecţie (a apelor, solului, localităţilor, staţiunilor balneo-

118

climaterice etc.) şi unele spaţii verzi menţionate în categoria anterioară, dacă sunt situate în afara localităţilor (pepiniere, spaţii verzi ale unor staţiuni de cercetare ş,a.). În raport cu accesibilitatea populaţiei, amenajările peisagistice pot fi: - publice (de folosinţă generală, cu acces nelimitat) - de exemplu, parcurile, grădinile şi scuarurile publice, spaţiile verzi stradale etc.; - cu acces limitat – de exemplu, parcurile şi bazele sportive, amenajările peisagistice din incintele instituţiilor, întreprinderilor, hotelurilor şi restaurantelor, grădinile botanice şi zoologice, spaţiile verzi de pe lângă complexele de locuit, grădinile locuinţelor individuale ş.a. Unele dintre acestea au caracter privat. Amenajările publice sunt administrate de primării, iar cele cu acces limitat, de către persoanele juridice sau fizice cărora le sunt atribuite spre folosire sau sunt administrate de către proprietari. După funcţii, spaţiile verzi sunt profilate diferit : - amenajări peisagistice

recreative: scuaruri, grădini şi parcuri publice,

păduri-parc, păduri de agrement, spaţiile verzi pentru copii şi tineret etc.; - spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, grădini şi parcuri dendrologice, rozarii, parcuri expoziţionale, parcuri şi grădini zoologice, amenajările din cimitire şi de pe lângă crematoriile umane; - spaţii verzi de înfrumuseţare: pe lângă instituţii administrative, culturale, de învăţământ, de cercetare ş.a., pe lângă întreprinderi, pe lângă locuinţe, unele spaţii verzi stradale etc.; - spaţii verzi de protecţie şi utilitare: plantaţiile căilor de comunicaţie, plantaţii de protecţie aferente cursurilor şi acumulărilor deschise de apă, plantaţii de consolidare a unor terenuri, perdele de protecţie, pepiniere, bazele de producţie floricolă pentru plantele de exterior, gazoniere.

119

5.1.3. DIMENSIONAREA SPAŢIILOR VERZI

Suprafaţa totală şi pe categorii a spaţiilor libere plantate depinde de mărimea localităţii (suprafaţă şi număr de locuitori), de dezvoltarea urbană şi industrială, de tipurile de clădiri predominante, de condiţiile climatice. Soluţiile de sistematizare adoptate trebuie să ţină cont de realizarea unor indicatori globali orientativi (norme de spaţii libere plantate pentru un locuitor) la nivelul întregii localităţi. Normele sunt mai mari în oraşele de câmpie, în climat cu veri călduroase şi pe teritorii lipsite sau sărace în păduri naturale, de asemenea în oraşele mari, caracterizate prin densitate mare a populaţiei şi dezvoltare industrială. În ţara noastră, indicii globali orientativi pentru spaţiile verzi din perimetrul construibil al localităţilor variază între 9 şi 26 mp. pe locuitor (tabelul 1). Normele de spaţii verzi pe categorii de mărime a localităţilor Tabelul 1 Habitatul

Numărul de locuitori

Indici de spaţiu verde mp./ locuitor

Localităţi rurale Oraşe

5.000 – 10.000

5–7

10.000 – 20.000

8 - 10

sub 20.000

9 – 13

20.000 – 50.000

12 – 16

50.000 – 100.000

14 – 20

peste 100.000

17 – 26

În localităţile rurale cu perspectiva de a deveni oraşe, suprafeţele de spaţii libere plantate se vor dezvolta în centrul civic, pe lângă dotările social-culturale, pe lângă şcoli şi noile construcţii de locuinţe.

120

În ansamblul sistemului verde urban spaţiile publice au un rol foarte important, atât de recreare cât şi de protecţie, de aceea dimensionarea lor ar trebui să respecte anumite norme, defalcate din indicele global (tabelul 2). Norme orientative pentru unele spaţii verzi publice din interiorul oraşelor Tabelul 2 Categoriile de spaţii verzi Mărimea oraşului

Parcuri, grădini, scuaruri

Fâşii plantate

(număr de locuitori)

% din suprafaţa oraşului

mp / locuitor

mp / locuitor

sub 20.000

9 - 10

6 -10

2

20.000 – 50.000

10 - 12

7 - 11

3

50.000 – 100.000

11 - 14

8 - 12

3

peste 100.000

12 - 15

8 - 16

5

În cadrul procentelor rezervate din suprafaţa oraşului, ponderea trebuie să revină unităţilor mari peisagistice (parcuri şi grădini). Pentru spaţiile verzi publice din exteriorul oraşelor se prevăd norme mai mari (M.E.F.M.C., 1980 - tabelul 3) Norme orientative pentru spaţiile verzi din exteriorul oraşelor Tabelul 3 Mărimea oraşului

Pădure de agrement

Lăţimea maximă a inelului de

(nr. de locuitori)

ha / 1.000 locuitori

păduri (km)

sub 20.000

15

15

20.000 – 100.000

17

25

peste 100.000

20

40

Mun. Bucureşti

30

50

121

5.2. ORGANIZAREA, STRUCTURAREA ŞI DOTAREA AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE Atât în stabilirea programului de ansamblu pentru sistemul verde urban cât şi a programelor fiecărei categorii de amenajări peisagistice, proiectarea urmăreşte îndeplinirea cât mai bună a funcţiilor acestora. 5.2.1. PROGRAME SPECIFICE DE ARHITECTURA PEISAJULUI

Spaţiile verzi profilate pentru recreare – scuarurile, grădinile, parcurile, pădurile-parc, zonele de agrement – au o tratare specifică, în care se exprimă în modul cel mai larg principiile compoziţionale ale arhitecturii peisajului. În organizarea generală şi a părţilor componente a acestora, se urmăreşte realizarea unui ansamblu peisagistic armonios, în care sunt integrate dotările şi amenajările pentru activităţile recreative, alese şi amplasate după anumite criterii şi condiţii. Scuarul Scuarurile sunt grădini cu suprafaţă restrânsă, de până la 3 ha, foarte frecvent întâlnite în cuprinsul oraşelor. Ele pot fi situate între străzi, în cartierele de locuinţe, în pieţele publice ale oraşului, în vecinătatea unor aşezăminte culturale (teatre, cinematografe, case de cultură), a unor instituţii administrative cu caracter public, în preajma gărilor, autogărilor, staţiilor de metrou. Scuarul are funcţia de a asigura odihna de scurtă durată a vizitatorilor, de a facilita circulaţia pietonilor de la o stradă la alta printr-un cadru plantat şi uneori de a oferi copiilor de vârstă mică un loc de joacă. Unele scuaruri au un important rol estetic-arhitectural, de punere în valoare a unor edificii sau zone urbane. Numărul şi mărimea scuarurilor într-un oraş depind de mărimea acestuia, apreciindu-se că pentru un locuitor este necesară o normă medie de 1,5-4 mp. de 122

scuar (din defalcarea indicelui mediu global al suprafeţei de spaţii verzi pentru un locuitor). În general scuarurile sunt amenajate cu alei, peluze de iarbă, plantaţii de arbori şi arbuşti, decoraţiuni florale, uneori fântâni arteziene sau bazine ornamentale, statui ş.a., alcătuind compoziţii simetrice sau libere, care trebuie să se integreze armonios cadrului arhitectural învecinat (fig.43).

Fig.43. Scuar în Timişoara, după Marcus, R., 1958 Ca dotări pentru odihnă, sunt nelipsite băncile; adesea este prevăzut şi mobilier fix pentru jocuri statice (table, şah ş.a.). În cartierele mai liniştite, în scuar se poate rezerva o suprafaţă de joacă pentru copiii de vârstă mică. Traseul aleilor, ocupând circa 15-20 % din întreaga suprafaţă, trebuie să permită traversarea scuarului după direcţiile dominante de circulaţie pietonală impuse de obiectivele de interes din apropiere.

123

Plantaţiile se concep astfel încât să ofere zone de umbră şi de însorire, adăpost contra curenţilor de aer şi, în măsura posibilităţilor, protecţie faţă de vecinătatea străzilor cu trafic important. Scuarurile din faţa edificiilor culturale au o tratare specială, cu un caracter decorativ mai deosebit, menită să scoată în evidenţă arhitectura şi importanţa clădirii respective. Mai frecvent, se adoptă soluţii compoziţionale geometrice regulate, uneori chiar

arhitecturale;

aici,

în

plantaţiile

ornamentale

ponderea

plantelor

sempervirescente este mai mare. În ţara noastră, ca şi în majoritatea ţărilor europene, scuarul are caracter public; în Marea Britanie există şi scuaruri cu acces limitat, în folosinţa exclusivă a locuitorilor contribuabili ai unei anumite zone. Grădina (publică) Amenajare peisagistică cu suprafaţa de 3 – 20 ha, grădina asigură odihna şi recrearea zilnică a locuitorilor din zona limitrofă, pe o rază de 1 – 1,5 km; cuprinde importante arii plantate cu arbori şi arbuşti (30 – 60 % din suprafaţă), contribuind astfel, în măsură mai mare decât scuarurile, la ameliorarea atmosferei şi a climatului urban. Întrucât depărtarea de locuinţă este un factor limitativ în frecventarea de către public a parcurilor şi grădinilor, în cadrul oraşelor mari grădinile se amplasează la nivel de cartier şi complex de locuit. În oraşele mici, grădina publică îndeplineşte rolul de parc. Grădina cuprinde alei şi spaţii de odihnă, locuri de joacă pentru copii, unele construcţii cu scopuri utilitare şi de agrement (chioşc, adăpost de ploaie, WC public, uneori restaurant sau cafenea ş.a.), eventual un mic lac (de exemplu, în Grădina Cişmigiu), locuri pentru jocuri statice pentru adulţi ş.a., în funcţie de mărimea terenului. De cele mai multe ori compoziţia peisagistică este rezolvată în stil mixt.

124

Parcul Este cea mai mare formaţiune peisagistică urbană destinată recreării populaţiei, depăşind 20 ha. Mărimea parcurilor publice se corelează cu mărimea zonei pe care o deservesc şi cu densitatea locuitorilor. Se consideră că la 30.000 locuitori este necesar un parc sau o grădină mare de cartier, norma pe locuitor fiind de 4 - 11 mp. (mai mare în oraşele mari). În realitate parcurile sunt vizitate frecvent numai de 15 – 20 % din locuitori, de aceea se apreciază că unui vizitator îi revin în medie 20 – 50 mp. de parc.

Fig. 44. Parc public Parcurile se caracterizează prin vegetaţia bogată, cuprinzând plantaţii întinse de arbori şi arbuşti, vaste spaţii gazonate, parcursuri lungi de plimbare. Adesea parcul are 125

un microrelief variat şi include un lac, aspecte care îi sporesc atractivitatea şi frumuseţea (fig.44). Prin dotările sale, parcul oferă atât posibilitatea plimbării şi repausului în aer curat, într-un cadru peisagistic amplu şi variat, cât şi exercitarea diferitelor activităţi compensatoare din sfera odihnei active (sport, jocuri în aer liber, agrement) sau a unor activităţi cu caracter cultural (spectacole, expoziţii în aer liber sau în pavilioane ş.a.). O funcţie recreativă complexă poate fi asigurată de parcurile mari, cu suprafeţe de peste 30 ha (fig.45). Ele cuprind terenuri de joacă şi jocuri sportive pentru copii, terenuri de sport, amenajări nautice pentru agrement şi sport, teatru, cinematograf şi săli de lectură în aer liber, pavilioane pentru muzică ocazională, expoziţii, dotări pentru distracţie, restaurante etc. Parcurile mari, fiind destinate pentru recrearea unui număr mare de persoane şi incluzând obiective cu mare afluenţă de public, se amplasează şi se proiectează ţinându-se cont de anumite principii. Astfel, dacă teritoriul urban permite mai multe opţiuni pentru amplasarea unui parc, se va avea în vedere situarea într-o zonă de mare densitate a populaţiei, deficitară în spaţii verzi publice; de asemenea se va estima raza de influenţă şi beneficiul pentru ameliorarea calităţii mediului urban. Ca exemplu, în Bucureşti noile parcuri au fost realizate în marile cartiere nou construite, micşorând deficitul de spaţii verzi din sud, est şi vest (fig.46). La proiectarea unui parc se ia în consideraţie un coeficient de aglomerare maximă de 300 vizitatori / ha pentru zona de odihnă activă şi de 160 vizitatori / ha pentru zona de recreare pasivă. Numărul de intrări şi amplasarea lor se corelează cu principalele zone exterioare interesate (complexe de locuit şi cartiere de vile), cu structura stradală învecinată (intersecţii, artere de mare circulaţie, pieţe publice) şi cu capacitatea proiectată a parcului.

126

Fig. 45. Parcul Killesberg (50 ha- anul 1939), Stuttgart, după Mattern,H., 1960 127

Fig.46. Amplasarea principalelor parcuri în Bucureşti, după Negruţiu, Filolftea, 1979 În organizarea interioară a parcurilor este necesară sectorizarea funcţională, pentru ca diferitele activităţi recreative să nu se contrarieze. De aceea obiectivele care presupun o mare aglomerare a publicului – teatru, cinematograf, zonă de parc de distracţii – se amplasează periferic, având prevăzute alei de acces corespunzător dimensionate şi eventual parcaje exterioare, la limita parcului. Dotările şi amenajările generatoare de agitaţie şi zgomot (zonele de distracţie, restaurantele ş.a.) se situează în locuri uşor accesibile, însă la distanţă convenabilă de sectoarele liniştite ale parcului, rezervate plimbării şi odihnei. Pentru terenurile de sport se aleg locuri plane, situate de preferinţă tot perimetral, în apropierea unei artere de circulaţie. Pentru fiecare parc este necesar un sector administrativ-gospodăresc (sere, răsadniţe, teren de culturi ornamentale, construcţii diferite); acesta se amplasează fie în incinta parcului, separat de zona publică, fie în afara lui, în imediată apropiere. 128

Structura parcului se concepe astfel încât să asigure o repartiţie teritorială echilibrată a diferitelor elemente componente. În ansamblu, se apreciază ca bune următoarele ponderi din suprafaţa totală : - 66 – 77 % suprafeţe plantate şi gazonate - 10 – 12 % alei - 5 – 10 % piese de apă - 5 – 8 % terenuri de sport - 3 - 4 % construcţii. Zonele destinate activităţilor culturale şi distractive nu trebuie să depăşească 20% din teritoriu, cea mai mare parte a parcului fiind ocupată de spaţiul verde propriu-zis. În parcurile mari creşte ponderea pieselor de apă, un lac putând deţine până la maxim 30 % din suprafaţa totală. Pădurea-parc Situată de obicei în afara perimetrului oraşului, pădurea-parc reprezintă un masiv forestier de peste 100 ha, existent în raza de folosinţă a oraşului şi amenajat pentru recreare. Transformarea pădurii se face cu intervenţii minime asupra cadrului natural, astfel încât amplasarea diferitelor dotări să nu comporte defrişări importante. În cadrul unei păduri-parc se prevede o reţea de drumuri rustice şi alei de plimbare, nedepăşind 4 % din suprafaţă. Se impune ca parcajele şi căile rutiere de acces să fie situate la limita masivului forestier. Pentru evitarea degradării pădurii, funcţia recreativă trebuie stabilită la o capacitate de primire de 30 – 60 vizitatori / ha. Amenajările pot cuprinde adăposturi de ploaie, fântâni sau cişmele pentru apă potabilă, toalete, sector zoologic, eventual şi sector botanic, terenuri de sport, locuri de joacă pentru copii, amenajări nautice (dacă există un lac), teren de camping ş.a. Ariile de joc şi sport se prevăd în spaţiile degajate, nearborizate, putând deţine până la 5 % din suprafaţa totală.

129

În cadrul pădurilor-parc de mare întindere se pot include şi alte amenajări tabără de vară pentru copii şi tineret, centru sportiv pentru cantonament, hotel, restaurant - în măsura în care permite vegetaţia forestieră (la liziera pădurii, în zonele mai dispers arborizate sau nearborizate). Exemple de păduri-parc sunt Băneasa şi Snagov pentru Bucureşti, Dumbrava la Sibiu, Pădurea Verde la Timişoara, Hoia la Cluj, Varte-Stejăriş la Braşov ş.a. Zona de agrement se constituie în afara oraşului, cuprinzând păduri de recreare (păduri de agrement) şi locuri de agrement în situri naturale frumoase, pe malurile unor ape (lac, râu), în apropierea unor locuri de interes istoric sau în teritorii cu funcţii turistice şi balneare (fig.47).

Fig.47. Zonă de agrement lângă Amesterdam, după Beretta, R., 1970

130

Pădurea de recreare Depăşind în suprafaţă pădurea-parc, face parte din fondul forestier de interes social. Utilizarea în scop recreativ, se face în condiţiile păstrării neschimbate a structurii şi compoziţiei pădurii, printr-un regim de gospodărire silvică menită să asigure permanenţa vegetaţiei forestiere. În acelaşi timp se impune moderarea exploatării turistice, pentru a nu i se altera frumuseţea peisagistică şi integritatea. Ca o consecinţă a principiilor menţionate, pe teritoriul pădurii de recreare se adoptă o anumită zonare (Filofteia Negruţiu, 1980): - o zonă de primire şi de odihnă, amenajată pe o suprafaţă mică, în mod asemănător pădurii-parc, cu un anumit grad de prelucrare şi de artificializare; - zona pentru plimbare reprezintă

75 – 80 % din suprafaţă, pe care se

păstrează caracterul natural al pădurii; - o zonă de regenerare a arboretelor pe circa 5 % din suprafaţă, unde accesul publicului este interzis. Pădurile de recreare cuprind drumuri forestiere (3 % din suprafaţă), parcaje, poteci pentru plimbare, piste de călărie, cu parcursuri bine studiate şi semnalizate. Ca echipare pentru recreare sunt prevăzute mai ales în zona de primire locuri de campare, locuri pentru dejun în aer liber, amenajări pentru jocuri sportive (tenis de masă, tir cu arcul ş.a.), locuri de joacă pentru copii, eventual amenajări pentru canotaj, pescuit. Elementele constructive simple, ca refugii, adăposturi, mici cabane cu dotări rustice minime, mobilier rustic (bănci, scaune din butuci, mese), sursele de apă potabilă (izvor, fântână) şi unele amenajări gospodăreşti (vatră pentru foc, groapă pentru deşeuri menajere bio-degradabile ş.a.) se amplasează cât mai convenabil pentru a permite o bună şi agreabilă folosire. Strandurile fac parte din unele zone de agrement, fiind amenajate pe maluri de cursuri naturale de apă sau de lacuri; ele sunt organizate pentru plajă şi practicarea înotului, dar şi pentru alte activităţi (agrement, jocuri sportive, alimentaţie publică).

131

În cuprinsul zonelor de agrement se are în vedere valorificarea maximă a valenţelor peisagistice ale cadrului natural, armonizarea amenajărilor cu condiţiile şi fizionomia sitului, uneori înfrumuseţarea acestuia, dezvoltarea peisajului. Totodată se va urmări ca amplasamentele unor dotări şi modul de rezolvare şi exploatare a acestora să restrângă la maxim impactul negativ asupra mediului. Amenajările peisagistice din zonele turistice Spaţiile verzi din staţiunile de odihnă şi tratament se amenajează pe aceleaşi principii ca şi spaţiile verzi urbane, având însă o pondere mai mare de ansamblu. Vilele, hotelurile, stabilimentele balneare etc. sunt cuprinse în cadrul unor vaste arii plantate, amenajate pentru plimbare, odihnă, exerciţii fizice, sport, agrement. Plantaţiile pot fi nou create sau rezultă din sistematizarea şi completarea vegetaţiei existente (pădure, dumbravă). Unităţile de cazare, restaurantele, complexele de sănătate deţin în acest cadru peisagistic general şi amenajări în administraţie proprie, cu acces limitat. Campingurile iau o mare extindere în cuprinsul zonelor de interes turistic, ca urmare a intensificării traficului auto. Amenajate în apropierea localităţilor, într-un cadru natural plăcut, cu elemente de interes pentru diferite activităţi (pădure, lac, înălţimi stâncoase, circuite turistice ş.a.), terenurile de camping se amplasează de preferinţă pe un sol uscat, nisipos, în locuri adăpostite de vânt şi de sursele de zgomot şi poluare. În funcţie de mărime, campingurile pot cuprinde: pavilion de primire, dotări pentru cazare (căsuţe, corturi fixe), punct alimentar, grup sanitar, bucătărie în aer liber, terenuri de joc şi de sport pentru copii şi adulţi. Camparea este fie liberă în cuprinsul terenului dispers arborizat, fie se organizează pe unităţi de 100-150 mp. (pentru un cort, un autoturism şi mobilier de camping sau alte variante), care se separă cu vegetaţie arbustivă. Pentru rulote se prevede o zonă aparte, eventual cu facilităţi de conectare la curentul electric.

132

Numărul aleilor carosabile este limitat la strictul necesar, de multe ori la o singură alee, în circuit. La intrare se prevede un parcaj. Plantaţia este predominant alcătuită din pâlcuri de arbori şi arbuşti din vegetaţia spontană, asigurând o diseminare a zonelor de însorire şi de umbră şi din garduri vii netunse, pentru compartimentarea şi îngrădirea terenului. În vecinătatea pavilionului de recepţie şi la intrare se pot planta flori şi exemplare de arbori şi arbuşti ornamentali, preferabil specii autohtone adecvate condiţiilor zonei. Spaţiile verzi din localităţile rurale În cadrul localităţilor rurale, proprietăţile individuale deţin ponderea zonelor plantate, care au însă un caracter predominant utilitar-economic. Spaţiile verzi de folosinţă generală sunt mai restrânse ca suprafaţă şi mai simple ca alcătuire. În comunele mari, grădina publică şi unul sau câteva mici scuaruri reprezintă numai 5–10% din suprafaţa totală a teritoriului plantat al localităţii; amenajările de pe lângă clădirile obşteşti ocupă 3 – 5 %, plantaţiile de pe străzi 2 – 4%, iar perdelele de protecţie circa 5%. Grădina publică (de obicei unică) are cel mult 3 – 5 ha, din care 70 – 75% sunt ocupate cu plantaţii de arbori şi arbuşti, gazon şi flori, 10 – 15% cu alei, iar restul suprafeţei este afectat pentru unele dotări (teren de sport, loc de joacă pentru copii). În plantaţii predomină speciile locale, rezistente, adaptate şi care nu necesită îngrijiri speciale. Florile, de asemenea autohtone, sunt adevărate podoabe ale curţilor şi ale străzilor principale, mai ales în satele şi comunele străbătute de şoselele naţionale.

133

5.2.2. TRATAREA SPAŢIILOR VERZI AFERENTE DOTĂRILOR SOCIAL-CULTURALE, LOCUINŢELOR, INDUSTRIILOR, ZONELOR DE NOCIVITATE

Spaţiile verzi de pe lângă instituţiile administrative şi culturale Aceste amenajări, contribuind la estetica urbană, sunt constituite din plantaţii decorative care se armonizează cu volumele arhitecturale: peluze de gazon, rabate de flori şi trandafiri, aliniamente, grupări libere sau simetrice de arbori şi arbuşti ornamentali. Acestea se asociază uneori cu elemente decorative construite sau de artă plastică: bazine, fântâni, corpuri de iluminat, statui, vase, jardiniere.

Fig.48. Spaţiu pietonal pe lângă o instituţie culturală, după Beretta, R., 1970

134

Astfel de amenajări decorative pot fi restrânse, pe suprafeţe înguste, adiacente clădirilor sau pot fi mai mari, incluzând şi elemente de circulaţie pietonală; pot fi situate atât în zona publică, cât şi în incinte împrejmuite, având acces limitat. În cadrul urban, pe lângă instituţiile administrative şi culturale sunt adesea situate spaţii pietonale cu o tratare estetică deosebită, constituind centre de interes pentru viaţa civică (fig. 48). Spaţiile verzi ale instituţiilor de învăţământ şi de cercetare Se organizează în jurul clădirilor şi terenurilor cu diferite destinaţii (terenuri de recreaţie, de jocuri sportive, plantaţii sistematice, culturi experimentale etc.) şi de-a lungul aleilor pietonale şi carosabile. Plantaţiile sunt folosite pentru încadrarea estetică a clădirilor, compartimentarea funcţională a terenului, pentru izolare fonică şi vizuală, pentru protecţie împotriva vântului, prafului, insolaţiei etc. În prejma intrării principale şi în zona de primire se realizează aspecte decorative mai deosebite, cu peluze de gazon, flori sau trandafiri, garduri vii, plante cu frunze persistente. În dispunerea vegetaţiei înalte se are în vedere punerea în valoare a arhitecturii clădirilor şi realizarea unor culoare vizuale suficient de largi către faţadele monumentale. În cadrul unor instituţii care dispun de suprafaţă mare de teren (de exemplu Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară şi Universitatea Politehnică din Bucureşti), spaţiile plantate pot deţine uneori până la 40 – 50 %, contribuind substanţial la sistemul verde urban. Spaţiile verzi de pe lângă instituţii sanitare şi curative Pentru asigurarea condiţiilor prielnice de refacere a sănătăţii şi de recuperare a forţei de muncă a multor categorii de bolnavi, spitalele şi sanatoriile trebuie să dispună de un mediu exterior mai curat, pe care îl pot furniza spaţiile verzi din incintă, 135

grădina sau parcul instituţiei respective. Se consideră necesară o normă de 70 mp./ bolnav pentru spitalele urbane şi de 150 mp./ bolnav pentru instituţiile curative din afara centrelor populate. Amenajările cuprind spaţii pentru plimbare şi odihnă şi, după caz, terenuri pentru recuperare fizică, solariu, umbrar, chioşc. Plantaţiile, prin distribuţia şi alcătuirea lor, sunt menite să separe aceste amenajări de sursele de stres (alei carosabile, parcaje interioare, străzi adiacente, vecinătăţi indezirabile) şi să ofere protecţie împotriva curenţilor de aer, să asigure zone diferenţiate ca grad de însorire, să atenueze zgomotul exterior. Parcurile sportive În cuprinsul parcurilor destinate activităţilor sportive, spaţiile verzi deţin numai circa 30 % din suprafaţa totală. Sistematizarea generală depinde de amenajările şi construcţiile incluse: stadion, terenuri pentru diferite discipline sportive, săli de sport, piscină în aer liber şi acoperită, grupuri sanitare, vestiare, clădiri administrative etc. Intrările şi reţeaua de circulaţie interioară trebuie bine dimensionate, pentru a satisface perioadele de maximă aglomeraţie, generate de competiţiile de mare interes. Plantaţiile sunt subordonate organizării funcţionate a parcului, având rol de separaţie şi de creare a unor volume vegetale care echilibrează suprafeţele deschise ale terenurilor de sport. Se utilizează plantaţii de aliniament, perdele şi ecrane verzi de separaţie vizuală, garduri vii de diferite înălţimi, amenajări decorative (la intrări şi în vecinătatea construcţiilor importante). Natura şi dispunerea plantaţiilor nu trebuie să incomodeze activitatea pe terenuri. Se evită umbrirea suprafeţelor de joc şi căderea de frunze şi fructe. De asemenea, se ţine cont de afluenţa mare a publicului în zile de competiţii; pe traseul

136

de acces şi evacuare se vor planta specii robuste, iar gazonul din aceste zone se va alcătui din ierburi rezistente la călcare. Spaţiile verzi pentru copii şi tineret Sunt amenajări de diferite mărimi, de la ariile de joc de pe lângă locuinţe, până la parcuri special create. Terenurile de joacă din cadrul ansamblurilor de locuinţe şi din cuprinsul parcurilor şi grădinilor se amenajează pe categorii de vârstă. Pentru copiii preşcolari se prevăd unităţi minime de 400 mp., dotate cu un bac de nisip şi diferite aparate pentru joc (leagăne, leagăne rotative pe pivot, balansoare, spaliere, tobogane, piramide de butuci pentru căţărat etc.), servind la joaca simultană a 30 – 40 de copii. În amplasarea acestora (poziţie, distanţe) se va ţine cont de cinematica diferitelor aparate astfel încât să se evite accidentarea copiilor. Pentru copiii de 7 – 10 ani sunt necesare unităţi de circa 1000 mp., spaţiu convenabil pentru 40 – 50 de copii, cuprinzând teren înierbat pentru jocuri sportive, aparate pentru joc adecvate vârstei, aparate de gimnastică. Pentru copiii de 11 – 15 ani se prevăd spaţii mai mari – unităţi de circa 3500 mp. – care se amenajează pentru jocurile cu mingea (baschet, volei, fotbal ş.a.). Terenurile rezervate copiilor se amplasează la distanţe şi în poziţii convenabile faţă de locuinţe, pentru a nu deranja prin zgomot, iar în parcuri se dispun mai departe de zonele dorit liniştite. Şi în incintele instituţiilor de educaţie şi învăţământ se amenajează terenuri pentru recreaţie şi jocuri în aer liber, însoţite de plantaţii de separaţie, de umbrire, de protecţie. Pentru creşe şi cămine este indicată o normă de 20 – 25 mp. pentru un copil, iar în şcoli, 5 mp. de plantaţii şi 1,5 mp. de teren sportiv pentru un elev. Grădinile şi parcurile speciale pentru copii trebuie create într-o manieră care să suscite şi să menţină interesul tinerilor vizitatori. Acestea cuprind dotări foarte 137

variate: echipamente pentru joc (similare celor menţionate mai sus), piste pentru patine cu rotile, triciclete, biciclete, carturi ş.a., bazine pentru înot, patinoar, mini-golf, terenuri de sport, săli pentru jocuri mecanice, instalaţii electrice sau mecanice tipice parcurilor de distracţii, dotări pentru activităţi instructiv-educative (săli de lucru, săli de expoziţie şi de reuniuni, bibliotecă, mici grădini botanice şi zoologice ş.a.). În parcurile speciale pentru copii, cifrele orientative pentru ocuparea terenului sunt: plantaţii 50%, locuri de joacă şi jocuri sportive 20 %, spaţii rezervate pentru învăţământ 5 %, spaţii pentru studiul ştiinţelor naturii 5 %, alei 8 %, ape 4 %. Plantaţiile, pe lângă funcţiile cunoscute, au unele particularităţi: ele trebuie să creeze o ambianţă de bună dispoziţie (o mai mare varietate coloristică în anumite zone şi, din contră, un fond vegetal mai neutru pentru panourile şi construcţiile viu colorate, arbuşti tunşi amintind forme de animale, labirinturi din garduri vii etc.), sortimentul vegetal nu trebuie să includă specii cu organe aeriene toxice (oţetar roşu, salcâm galben, tisă ş.a.); se evită folosirea în gardurile vii de împrejmuire a terenurilor de joacă atât a speciilor cu ghimpi cât şi a celor cu slabă rezistenţă mecanică (de exemplu, buxus). Terenurile de joacă pot fi înierbate, cu încadrări din plantaţii cu caracter liber (mase de arbuşti şi grupuri de arbori) sau, mai adesea, sunt organizate pe arii bine conturate, aşternute cu pietriş sau cu nisip şi delimitate prin garduri vii tunse sau libere. Reţeaua de alei se limitează la strictul necesar, copiii preferând ariile de joc şi zonele cu instalaţii de distracţie. Intrările se proiectează cu asigurare şi vizibilitate bună, pentru evitarea accidentelor la ieşirea copiilor în stradă. Spaţiile verzi aferente ansamblurilor de locuinţe Cartierele de blocuri au importante suprafeţe de spaţii verzi, care, în mod normal, fac obiectul proiectării specializate şi sunt amenajate de către administraţia locală (Foto color 61). 138

Este de dorit ca prin planurile de sistematizare a zonelor construite să se rezerve fâşii suficient de largi pentru interpunerea de plantaţii între arterele intens circulate şi blocurile de locuinţe. Spaţiile verzi din ansamblurile de locuinţe sunt organizate în conformitate cu principiile esteticii urbane. Mai ales zonele de faţadă, adiacente arterelor de circulaţie impun o tratare care să se armonizeze cu plantaţiile stradale şi care să exprime unitatea în varietate. Alegerea speciilor şi modul lor de grupare trebuie să evite monotonia unor tronsoane prea lungi, identice ca tratare, păstrându-se totuşi un element unificator, de exemplu, aliniamentul de arbori sau gardul viu. Terenul liber de construcţii dintre blocuri cuprinde suprafeţe plantate şi înierbate, arii de joacă (eventual şi de jocuri sportive), mici spaţii de odihnă, alei pietonale. Amplasarea plantaţiilor se face în corelaţie cu poziţia, orientarea şi înălţimea clădirilor, luându-se în considerare nu numai criterii estetice, ci şi funcţionale. Astfel, prin poziţionarea şi structura plantaţiilor se urmăreşte diminuarea curenţilor puternici de aer dintre aliniamentele de blocuri, protejarea împotriva insolaţiei excesive, mascarea anumitor construcţii auxiliare, separarea şi împrejmuirea terenurilor de joacă, crearea de obstacole fizice în scopul respectării traseelor de circulaţie pietonală (garduri vii, eventual dublând garduri scunde metalice) ş.a. Grădinile locuinţelor individuale Acestea constituie o categorie aparte de amenajări peisagistice pe suprafeţe mici, de la 40–50 mp. până la 400 – 600 mp., având caracterul unor spaţii închise, delimitate de împrejmuiri (fig.49,50).

139

Fig. 49. Grădină particulară, după Nourry, J.-P., 1971 a – perspectivă; b – plan

140

Fig. 50. Grădină particulară, după Nourry, J.-P., 1971 Grădina poate fi situată diferit, în raport cu poziţia clădirii în parcela respectivă. Grădinile de faţadă, atunci când au garduri joase sau penetrante vizual, pot contribui la estetica urbană. Mai adesea aceste grădini sunt fâşii destul de înguste, de aceea se alege în general o vegetaţie ornamentală de talie mică (arbuşti, trandafiri, flori) şi unul sau mai multe elemente de verticalitate care nu incomodează prin umbră excesivă sau dezvoltare prea mare. O grădină de faţadă care beneficiază de o distanţă mai mare între casă şi gard permite şi adoptarea unei soluţii de ecranare vizuală dinspre stradă (gard viu înalt, perdea de arbuşti înalţi ş.a.) Grădinile situate în spatele clădirilor de cele mai multe ori oferă intimitate şi adăpost împotriva privirilor indiscrete (fig.51). Ele servesc ca loc de odihnă şi de 141

exercitare a pasiunii pentru grădinărit. În funcţie

de

mărime

şi

de

dorinţele

beneficiarilor, grădina poate cuprinde o platformă pentru mobilierul de grădină (Foto color 62), eventual umbrită de o pergolă, arie gazonată, flori, arbuşti, arbori ornamentali, bazin sau piscină, chioşc de grădină, mici parcele de cultură pentru diferite

plante,

unele

amenajări

gospodăreşti (magazie, mini-seră, curte şi cuşcă pentru câine ) ş.a. În grădinile mici, cadrul vegetal se realizează

preponderent

cu

plante

arbustive; pentru a suplini absenţa arborilor se

utilizează

plante

agăţătoare

care

înverzesc şi înfloresc zidurile şi gardurile. Aranjamentul general al grădinilor locuinţelor individuale poate fi liber sau geometric asimetric; uneori se adoptă simetria, în cazul grădinilor de faţadă, când intrarea în clădire este situată central.

Fig.51. Plan de grădină particulară pe un teren îngust şi lung, după Pasquier, H., 1957

142

În clădirile multietajate, lipsa unei grădini poate fi suplinită prin amenajarea de terase- grădină. Acestea pot fi realizate în principal în două modalităţi. Cea mai simplă constă în cultivarea plantelor ornamentale în vase, bacuri şi jardiniere mobile, al căror design, mărimi şi mod de aranjare permit crearea unei ambianţe vegetale cu varietate volumetrică şi coloristică (Foto color 63). O altă modalitate este prevederea terasei cu un sistem constructiv special (etanşarea planşeelor şi evacuarea apei în exces), care permite încastrarea unui strat de sol şi realizarea astfel a unor suprafeţe gazonate, decorate cu flori şi mici arbuşti. Şi în aceste amenajări, plantele urcătoare deţin un loc important în înverzirea pe verticală, susţinute de pergole uşoare sau dirijate pe ziduri şi pe panouri de treiaje. În prezent arhitecţii proiectează clădiri moderne al căror acoperiş cuprinde o grădină unică sau o serie de grădini, contribuind astfel la zona verde a oraşului (Foto color 64, 65, 66, 67). 5.2.3. SPAŢIILE VERZI AFERENTE CĂILOR DE CIRCULAŢIE URBANE ŞI RUTIERE

Căile de circulaţie publică din oraşe sunt de cele mai multe ori însoţite de plantaţii de diferite categorii, de la simple aliniamente de arbori, până la fâşii verzi cu lăţimi diferite, având rol ecologic şi, în acelaşi timp, estetic-arhitectural. În condiţiile intensificării traficului suprateran urban, resistematizarea arterelor de circulaţie şi crearea altora noi, în cartierele nou construite, trebuie să prevadă integrarea de spaţii plantate, în funcţie de caracterul şi importanţa străzilor. Se apreciză că oraşele de câmpie trebuie să aibă cel puţin 60 % din străzi plantate, cifra fiind mai mică în cazul oraşelor din zona de dealuri înalte şi de munte (circa 40 % din străzi). Plantaţiile de aliniament din oraşe au roluri multiple: crearea de efecte arhitecturale în asociere cu aliniamentele de edificii ale străzii, reducerea poluării 143

atmosferice, ameliorarea microclimatului local (mai ales prin umbrirea de către arbori a trotuarelor şi parţial a carosabilului, dar şi prin procesul de evapo-transpiraţie al maselor de frunze); la acestea se adaugă importanţa funcţională a plantaţiilor, de separare a căilor pentru pietoni şi a clădirilor de traficul stradal, de compartimentare transversală a arterelor mari de circulaţie (separarea sensurilor sau a diferitelor categorii de vehicule). Tipul de plantaţii de aliniament depinde de lăţimea şi structurarea străzii, intensitatea circulaţiei vehiculelor, intensitatea traficului pietonal, cadrul arhitectural al străzii, numărul de etaje al clădirilor, orientarea străzii faţă de punctele cardinale (străzile cu dispoziţia N – S sunt foarte însorite), instalaţiile şi construcţiile subterane. Se folosesc următoarele categorii de plantaţii de aliniament : - aliniament dintr-un singur rând de arbori (cel mai des întâlnit); - aliniamente multiple (cu 2 – 4 şiruri de arbori, mai frecvent 2); - aliniament mixt de arbori şi gard viu; - aliniament de gard viu. Plantaţiile de aliniament pot fi dispuse în mod diferit: pe ambele laturi ale străzii sau unilateral (când trotuarele sunt asimetrice sau strada este mai îngustă, pe străzile cu orientare E-V, numai pe latura însorită); pe laturi (unul sau două şiruri de arbori însoţind fiecare trotuar) şi pe fâşii de subîmpărţire a arterei de circulaţie (aliniament dublu sau multiplu situat central sau două aliniamente simple separând trei căi de circulaţie). Liniile de arbori din cuprinsul unei străzi sunt alcătuite de regulă din aceeaşi specie. Pe arterele lungi se admite schimbarea speciei la modificarea direcţiei sau după intersecţia cu altă stradă, iar pe arterele largi, cu mai multe căi, în aliniamentele centrale se poate planta o specie diferită faţă de cele laterale. Totuşi, din motive estetice, este preferabilă tratarea unitară sau folosirea de specii asemănătoare ca habitus, talie, forma frunzelor, debut al înfrunzirii, comportament ecologic.

144

În cadrul aliniamentelor se păstrează distanţe egale între arbori; fac excepţie situaţiile obligate (intrări carosabile, intersecţii de străzi, curbe), unde intervalele se măresc pentru a se asigura vizibilitatea. Distanţa recomandabilă faţă de o intersecţie importantă este de 25 m. Distanţele de plantare între arbori pe rând sunt de 5 – 12 m, în funcţie de puterea de creştere şi lărgimea coroanei; mai frecvent, pentru exemplarele situate în arii individuale încastrate în trotuare, distanţele sunt de 7 - 8 m (arbori de mărimea II). Distanţa faţă de clădiri este de minim 6 m, iar faţă de carosabil, minim 1 m. Pentru arborii plantaţi pe un rând sunt necesare fâşii de pământ cu lăţimea de cel puţin 1,5-2 m sau spaţii individuale de minim 2 mp. În cazul aliniamentelor duble de arbori, fâşiile de sol trebuie să fie de minim 3,5 m, situaţie în care cele două şiruri se plantează decalat iar distanţele pe rând se măresc; distribuţia simetrică a rândurilor paralele necesită un interval de minim 4 m între ele (fig.52). În proiectarea de către urbanişti a arterelor de circulaţie moderne, tendinţa este de a se asigura plantaţiilor stradale spaţii care să satisfacă mai bine necesităţile de dezvoltare ale arborilor şi să reducă impactul cu vecinătatea imediată a carosabilului (generatoare de răniri ale trunchiului şi ramurilor inferioare şi de poluare a solului cu substanţele de deszăpezire). În Italia, Ministerul Lucrărilor publice a emis în 1966 “instrucţiuni pentru protejarea patrimoniului de arbori în raport cu siguranţa circulaţiei stradale”, indicând distanţele minime, distincte pe categorii de mărime a arborilor şi de importanţă a arterelor de circulaţie. Pentru cele urbane de mare trafic, se specifică distanţele minime faţă de carosabil de 1,5m în cazul arborilor mici, 2m pentru cei cu dezvoltare medie şi 5m pentru cei mai puternici (Bovo, G. şi colab., 1998).

145

Fig.52. Tipuri de plantaţii de aliniament şi distanţe de plantare 146

Pentru un aliniament de gard viu, este necesară o fâşie de pământ cu lăţimea de 0,75 – 1,5 m, în funcţie de alcătuirea plantaţiei (un rând sau două de arbuşti). La proiectarea şi realizarea plantaţiilor de aliniament pe străzi se ţine cont şi de distanţele minime faţă de instalaţiile subterane; ultimele recomandări pentru arbori (Italia, 1998), sunt 4 m faţă de conductele de apă şi canalizare, 3 m faţă de conductele de gaz de joasă presiune, 2 m faţă de conductele de gaz de înaltă presiune şi cablurile electrice îngropate (pentru cablurile electrice şi telefonice intubate nu se prevăd distanţe obligatorii). De asemenea se ia în considerare şi poziţia diferitelor elemente ale instalaţiilor aeriene (stâlpi, cabluri). Pentru arbuşti distanţa faţă de instalaţiile subterane este de 1,5 m. Aliniamentele stradale din vegetaţie lemnoasă sunt însoţite sau nu de vegetaţie erbacee. Fâşiile şi suprafeţele individuale de sol pot fi bordate cu gazon sau /şi cu flori de sezon. În situaţia unui trafic pietonal foarte intens, arborilor plantaţi în spaţii individuale li se prevede o protecţie specială împotriva tasării solului (implicit a sistemului radicular) - cu grătare sau alte modalităţi. Speciile de arbori pentru aliniamente stradale se aleg dintre foioase, după anumite criterii; acestea trebuie să aibă talie medie, port regulat, trunchi drept şi coronamentul la cel puţin 2,5 m înălţime, sistemul radicular dezvoltat în profunzime (şi nu trasant sau drajonant, deoarece ridică pavajul sau asfaltul), înfrunzire de lungă durată, perioadă scurtă de cădere a frunzelor; se evită speciile ale căror flori şi fructe murdăresc prea mult strada sau incomodează pietonii. Pe lângă aceste cerinţe, se impune alegerea de specii caracterizate printr-o bună adaptare la climatul zonei şi rezistenţă biologică în mediul urban, unde se poate suprapune acţiunea diferiţilor factori de stres: secetă, radiaţia calorică a asfaltului, poluarea atmosferei şi a solului, boli şi dăunători etc. Fâşiile plantate în lungul arterelor de circulaţie Străzile mai importante pot avea fâşii verzi dispuse fie axial, despărţind sensurile carosabilului, fie lateral, având incluse trotuarele. 147

Pe arterele de mare trafic, este indicat ca fâşiile axiale să se proiecteze cu o lăţime de 7 sau de 14 m, permiţând ulterior lărgirea la nevoie a carosabilului cu cel puţin un culoar pe sens (3,5m). Plantaţia axială poate fi alcătuită în diferite moduri: aliniamente continue de arbori sau secvenţe de aliniamente alternând cu spaţii decorate cu rabate de trandafiri; aliniamente mixte de arbori şi garduri vii; compoziţii geometrice simetrice sau asimetrice din arbuşti, garduri vii, trandafiri, mai rar şi flori. În funcţie de necesităţile perspectivei, fâşia axială poate fi amenajată numai cu plante de talie mică pe fond de gazon. În cazul unor fâşii laterale mai largi ale arterei de circulaţie, trotuarele devin alei pietonale, încadrate de plantaţii, care pot fi alcătuite nu numai din aliniamente de arbori ci şi din grupuri de arbuşti, garduri vii şi chiar perdele de vegetaţie lemnoasă (de exemplu, Şoseaua Kiseleff în zona Muzeului Satului din Bucureşti). Fâşiile plantate ale căilor urbane de circulaţie deţin un rol important în sistemul verde al oraşului, fiind menite să facă legătura între scuaruri, grădini, parcuri şi alte categorii de spaţii verzi, în scopul unei mai bune funcţionalităţi în protecţia mediului. Plantaţiile căilor de circulaţie exterioare localităţilor Şoselele şi autostrăzile sunt însoţite de plantaţii cu rol de ghidare şi protecţie, al căror mod de tratare trebuie corelat cu caracteristicile traseului: topografie, orientare faţă de punctele cardinale, condiţii climatice, vecinătăţi imediate, restricţii de circulaţie, amenajări pentru parcare şi popas, poduri ş.a. Plantaţiile rutiere se dispun la cel puţin 4,5 m faţă de carosabil, respectiv 3 m de platforma drumului - distanţă impusă de siguranţa circulaţiei. Ele pot fi organizate diferit, în funcţie de categoria de drum (şosea naţională, şosea judeţeană, autostradă), cu variaţii de-a lungul parcursului, impuse de schimbarea caracteristicilor traseului:

148

- aliniamente bilaterale din arbori la intervale de 10 – 15 m, întrerupte în dreptul parcărilor laterale şi în zonele premergătoare intersecţiilor, podurilor şi trecerilor la nivel peste calea ferată; - grupuri libere de arbori şi arbuşti cu fizionomie diferită, care se succed de-a lungul parcursului la distanţe mai mari; această soluţie suprimă monotonia şi ritmicitatea zonelor umbrite şi însorite, supărătoare pentru conducătorii auto pe unele tronsoane ale şoselelor (mai ales pe cele cu orientare SE-NV); - şiruri de arbori în perdea (cu intervale mici pe rând, de circa 2 m) - se pot prevedea uneori, pe distanţe limitate, fie pentru mascarea anumitor zone, fie pentru o mai bună protecţie împotriva vântului şi depunerilor de zăpadă; - perdele de protecţie; - plantaţii de consolidare a taluzurilor. Plantaţiile autostrăzilor pot fi dispuse atât lateral (pe zone limitate) cât şi central, separând sensurile circulaţiei. În general nu se plantează aliniamente de arbori, acestea generând monotonie şi diminuarea atenţiei persoanelor aflate la volan. În sectoarele mai expuse vântului, în zonele laterale afectate benzinăriilor, parcărilor, unităţilor de alimentaţie publică, se prevăd perdele de protecţie din arbori şi arbuşti, de asemenea în vecinătatea localităţilor, pentru reducerea zgomotul traficului. O soluţie adoptată pe autostrăzile europene este modelarea în cotă pozitivă a terenului adiacent, sub formă de colină alungită (asemănătoare unui dig de pământ), plantată cu arbori şi multă vegetaţie arbustivă, deasă şi suficient de înaltă, pentru o mai bună protecţie antifonică. În zonele în care terenul din proximitatea localităţilor nu permite rezolvările menţionate, se amplasează ecrane antifonice constructive, dintre care fac parte şi zidurile plantate; acestea pot fi realizate în diferite moduri care permit îmbrăcarea cu plante (erbacee perene, liane, subarbuşti ş.a., cu rezistenţă bună în condiţiile date).

149

Un rol important îl au plantaţiile anti-far de pe mijlocul unor autostrăzi, alcătuite din gard viu sau aliniament dublu de arbuşti înalţi, bine ramificaţi şi rezistenţi la factorii de stres.

5.2.4. SPAŢIILE VERZI CU PROFIL SPECIALIZAT

Grădinile botanice şi parcurile dendrologice Reprezintă vaste colecţii de plante, înfiinţate în scopul cunoaşterii şi studierii florei autohtone şi a globului terestru – fiind în acelaşi timp, laboratoare vii pentru aclimatizarea şi introducerea în cultură a noi specii originare din alte zone geografice. Pe lângă destinaţia ştiinţifică, ele au şi rol instructiv-educativ; totodată servesc şi ca spaţii pentru plimbare şi odihnă (cu acces limitat). În grădinile botanice cu suficientă întindere, ca şi în parcurile dendrologice, organizarea generală rezultă din îmbinarea criteriilor ştiinţifice cu cele peisagistice; dispunerea speciilor nu se mai face după clasificarea sistematică pe familii botanice, ci în funcţie de zonarea geografică şi ecologică, fiind puse în evidenţă asociaţiile vegetale. Modul de prezentare a florei influenţează delimitarea diferită a zonelor, modelarea reliefului, crearea de piese de apă, gruparea componentelor vegetaţiei. Tratarea în acelaşi timp peisagistică a ansamblului, permite realizarea unei compoziţii armonioase şi atractive. Prezenţa unei ape şi a unui relief variat, înlesneşte crearea prin diferite artificii a unor ambianţe care sugerează medii naturale diverse (regiune montană, pădure, luncă, mlaştină ş.a.), şi chiar scene de peisaj specifice anumitor ţări (de exemplu, Japonia). Grădinile botanice şi unele parcuri dendrologice au şi sector ornamental, situat fie la intrare fie în preajma clădirii principale, unde sunt reunite specii, varietăţi şi forme horticole cu caracteristici decorative ce sunt puse în valoare prin modalităţi specifice artei grădinilor.

150

În ţara noastră, dintre cele mai importante exemple se pot cita grădinile botanice din Cluj, Iaşi, Bucureşti, Craiova, parcul dendrologic din Simeria şi grădina dendrologică de la Macea (lângă Arad). Grădinile de trandafiri Rozariile sunt amenajări peisagistice în care trandafirii constituie elementul dominant al compoziţiei. Ele pot fi concepute ca grădini de sine stătătoare (de exemplu, în unele ţări, rozarii pentru concursuri naţionale şi internaţionale) sau, de cele mai multe ori, ca parte componentă a unui parc sau a unei grădini botanice (Foto color 49, 68). Rozariile mari, cu caracter ştiinţific şi de promovare a noilor creaţii, sunt compartimentate în sectoare: colecţie botanică (specii ale genului Rosa), colecţia propriu-zisă de soiuri din diverse ţări, plantaţii pentru concurs, plantaţii pentru experimentări etc. Maniera tradiţională de compoziţie este geometrică, arhitecturală, dar se pot adopta şi rezolvări moderne. Indiferent de modul general de tratare, rozariile se amenajează astfel încât să permită prezentarea diferitelor specii şi grupe de soiuri, în funcţie de forma de creştere naturală sau condusă (trandafiri târâtori, tufe, semiurcători, urcători, cu trunchi şi coroană erectă sau pletoasă) şi în diferite modalităţi de folosire peisagistică (rabate, grupuri, aliniamente, exemplare solitare, pentru decorarea stâlpilor şi pergolelor etc). În compoziţie pot fi introduse diferite elemente ornamentale: vase, statui, pergole, bazine şi fântâni, iar în grădinile denivelate, scări, rampe, terase. Crearea unor diferenţe pozitive de nivel avantajează vizitatorii pentru cuprinderea vizuală mai largă a aranjamentului şi a paletei coloristice a trandafirilor. Prezentarea trandafirilor se face într-un ansamblu peisagistic din care nu lipsesc arborii şi arbuştii, cu care se realizează fundaluri şi încadrări, evitându-se umbrirea plantaţiilor de roze; garduri vii şi borduri tunse din Buxus pot delimita parcelele sau soiurile; exemplare solitare sau grupuri de conifere şi arbuşti sempervirescenţi 151

contribuie la diversificarea volumetriei şi în acelaşi timp aduc culoare în perioada sezonului rece. Grădinile şi parcurile zoologice. În unele localităţi care dispun de prezenţa unei zone verzi bine arborizate înglobate în limitele construite ale oraşului (parc mare), se pot amenaja grădini zoologice pe suprafeţe mai mici, sub forma unor colecţii de animale mai ales din fauna regională. Grădinile zoologice mari, care reunesc animale din diversele regiuni ale globului necesită terenuri mari, amenajări şi construcţii speciale, de aceea sunt preferabil situate în zona suburbană, fiind avantajoasă amplasarea în cuprinsul unui masiv forestier şi în apropierea unei ape. Dacă în grădinile restrânse cele mai multe animale au regim de cuşcă, în parcurile zoologice ele sunt expuse şi crescute în regim de semi-libertate, fiind grupate după criterii ecologice (habitat, regiune climatică). Concepţia generală şi amenajările peisagistice au ca scop crearea unor ambianţe care să amintească unele trăsături ale zonelor din care provin animalele. Se impun modelări de relief, crearea de cursuri de apă, iazuri, plantaţii adecvate redării mediului ecologic natural al diferitelor grupe de animale. Suprafaţa sectoarelor se corelează cu numărul şi talia animalelor, iar separarea lor se face prin plantaţii şi garduri mascate; pentru separarea de alei se prevăd fie şanţuri adânci şi largi, având incluse gardurile de protecţie, fie garduri de plasă. Adăposturile şi refugiile necesare animalelor se maschează cu ajutorul vegetaţiei. Întrucât grădinile şi parcurile zoologice constituie obiective de mare interes pentru public, mai ales în zilele libere, traseul şi dimensionarea aleilor se proiectează astfel încât să se evite strangulările de trafic şi aglomeraţia în ariile de mare solicitare a vizitatorilor.

152

Parcurile pentru expoziţii Amenajările destinate expoziţiilor şi târgurilor de mărfuri se înfiinţează în zona periferică a oraşului. Terenul cuprinde pavilioane de expoziţie, arii de prezentare a exponatelor în aer liber, diferite dotări utilitare, comerciale şi de alimentaţie publică, construcţii sanitare, circulaţii etc. Proiectarea spaţiului verde se face în concordanţă cu caracterul şi arhitectura pavilioanelor. Aleile de intrare sunt rezolvate în general cu partere decorate într-o manieră simplă, iar plantaţiile sunt în cea mai mare parte omogene, alcătuite din specii asemănătoare ca port şi colorit. În măsura posibilităţilor se prevăd spaţii largi, gazonate. Parcurile şi grădinile expoziţionale pentru horticultura ornamentală, existente în unele ţări, posibil şi în România în viitor, sunt special concepute pentru a prezenta sortimentul ornamental şi variate posibilităţi de amenajare peisagistică (Foto color 69). Concepţia generală este asemănătoare cu a parcului public, dar se acordă o pondere mai mare suprafeţelor florale, atât în diferite aranjamente peisagistice, cât şi sub formă de sectoare de colecţii de soiuri pentru anumite specii, care pot constitui expoziţii sezonale (de irişi, de crizanteme, de dalii etc.). De asemenea, vegetaţia lemnoasă cuprinde o mare varietate de specii şi cultivaruri; caracterelor naturale ale plantelor li se adaugă modul diferit de conducere în forme artistice. În dispunerea speciilor de arbori şi arbuşti se realizează acorduri sezonale cu speciile floricole. O caracteristică aparte a acestor amenajări este faptul că periodic tipurile de decoraţiuni florale se schimbă, aranjamentele şi sortimentele se reînnoiesc, pentru a se menţine interesul publicului. Spaţiile verzi din cimitire Amenajările peisagistice ale cimitirelor alcătuiesc unui cadru sobru şi sistematic organizat, al cărui centru compoziţional îl constituie construcţia principală 153

(capela, biserica sau monumentul memorial). Zona de intrare, frecvent rezolvată cu una sau mai multe alei rectilinii paralele, cuprinde plantaţii dispuse regulat: aliniamente de arbori şi garduri vii din plante sempervirescente, forme arbustive modelate tundere. Alte alei pot fi de asemenea flancate de arbori sau de arbuşti coniferi. Vegetaţia lemnoasă diseminată între parcele, în funcţie de disponibilităţile de spaţiu, cuprinde mai ales arbuşti. Criza de teren determină adesea limitarea zonelor cu vegetaţie în favoarea locurilor de veci. Acestea pot fi însoţite de trandafiri, borduri tunse, mici arbori pletoşi, tufe de Buxus, dar mai ales sunt decorate cu plante erbacee perene specifice.

154

6. PRINCIPII GENERALE DE PROIECTARE A PEISAJELOR

Scopul fundamental al arhitecturii peisagere este crearea de spaţii organizate ale ambianţei fizice naturale, care să permită o integrare armonioasă a activităţilor umane. Conform concepţiei arhitectului peisagist american J.O. Simonds (1967), peisajele trebuie proiectate în viziunea îmbunătăţirii relaţiilor între om şi oraş, între om şi circulaţie, între om şi om, între om şi natură. Putem completa ideile de mai sus cu necesitatea considerării acestor relaţii în perspectiva dezvoltării continue economico-sociale a societăţii, ca factor obiectiv al evoluţiei civilizaţiei. Cerinţele multiple faţă de amenajările peisagistice impun proiectarea acestora prin abordarea concomitentă a unor principii funcţionale, estetice – compoziţionale, ecologice, tehnice, economice si cultural – istorice. Diversitatea programelor ridică probleme peisagistice diferite, în raport cu temele acestor programe. De la proiectarea sistemului de spaţii verzi până la proiectarea unităţilor de spaţiu verde este necesară rezolvarea fiecarei probleme, făcând parte dintr-un concept total, unitar.

6.1. PRINCIPII FUNCŢIONALE

Atât proiectele de ansamblu cât şi cele pe obiective au ca scop în primul rând crearea unor peisaje care să răspundă bine funcţiunilor atribuite. O condiţie necesară este stabilirea folosinţelor adecvate, compatibilitatea funcţiunilor proiectate cu trăsăturile sitului (ale terenului propriu-zis şi ale ambianţei acestuia). De exemplu, amenajarea unui parc destinat relaxării şi odihnei nu 155

este compatibilă cu vecinătatea unei uzine generatoare de zgomot şi poluare; într-o asemenea zonă este indicată relizarea unor plantaţii de protecţie. Sau: un teren îngust, situat între străzi de mare trafic poate fi destinat amenajării de spaţii verzi cu funcţii estetice şi de ameliorare a microclimatului urban, dar nu pentru loc de joacă pentru copii. Sistematizarea fiecărui spaţiu verde trebuie să satisfacă dezideratele funcţionale ale programului şi să asigure concordanţa organizării cu funcţiile prin aranjamentul raţional al părţilor componente, alegerea şi dispunerea logică a dotărilor. De exemplu, în proiectarea spaţiilor verzi stradale, aşa cum s-a mai arătat, se au în vedere o serie de cerinţe, depinzând de importanţa străzii: - protejarea circulaţiei pietonale de cea carosabilă; - fluenţa fluxului pietonal şi a celui carosabil; - accesul bun în imobile şi curţi, la trecerile de pietoni şi la staţiile mijloacelor de transport în comun; - subdivizarea traficurilor (pietoni, piste ciclabile, mai multe piste carosabile). Acestor funcţii, care derivă mai ales din aspectele constructive ale străzii, li se adaugă cele revenind direct vegetaţiei: funcţii ecologice (ameliorarea microclimatului local şi diminuarea poluării atmosferei), dar şi funcţia estetică, de armonizare a arhitecturii diferite a clădirilor, de creare a unor efecte arhitecturale prin volumetria plantaţiilor ş.a. O bună abordare a programului de proiectare este conceperea ansamblului străzii – clădiri, circulaţie, mobilier stradal, corpuri de iluminat, plantaţii, peluze – ca un peisaj urban unitar. Luându-se în consideraţie şi natura traficului, caracterul şi înălţimea dominantă a clădirilor dar şi construcţia subterană, se stabileşte sistematizarea tranversală a străzii şi lăţimea componentelor sale, inclusiv a ariilor verzi propriu-zise. Soluţia 156

peisagistică se bazează pe alegerea şi poziţionarea tipurilor de plantaţii, stabilirea înălţimilor şi formelor, dispunerea în plan, aranjamentul spaţiilor deschise (peluze, arii de circulaţie şi staţionare a pietonilor) - toate pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor programului. Detalierea compoziţiei perfectează soluţia de ansamblu prin alegerea materialelor adecvate, a formelor, dimensiunilor şi culorilor acestora şi prin relevarea amănuntelor aranjării în plan. În programele specifice de arhitectura peisajului, îndeosebi în parcurile şi grădinile publice, funcţiunile sunt mult mai complexe, de aceea se impune ca sistematizarea organizării generale să permită convenabilitatea diferitelor folosinţe (dotări, activităţi variate) fără a genera conflicte între ele; de aici - necesitatea sectorizării funcţionale. Activităţile care implică agitaţie şi zgomot (locuri de joacă, terenuri de sport, instalaţii de distracţie etc.) sunt constituite în zone separate de cele destinate relaxării calme. Rezolvarea adecvată a funcţiei recreative se realizează prin alegerea şi amplasarea convenabilă a dotărilor, accesibilitatea bună şi fluenţa circulaţiei, dimensionarea spaţiilor, crearea ambianţei necesare (de la cadrul intim până la cel mai larg, potrivit colectivităţilor mari). Concordanţa organizării cu funcţiile, aşa cum arată O. J. Simonds (1967), trebuie elaborată în raport cu trăirea umană, în scopul realizării unui maximum de relaţii armonioase, în acord cu cerinţele şi aşteptările oamenilor, pentru ca amenajările peisagistice să le ofere plăcere, confort, relaxare, dar şi frumuseţe şi un mediu biologic favorabil.

157

6.2. PRINCIPII ESTETICE – COMPOZIŢIONALE

Crearea amenajărilor peisagistice se bazează pe o serie de principii estetice – compoziţionale, care de la începutul proiectării se corelează strâns cu cele funcţionale. Aspectele vizuale, de altfel, sunt cele care reţin mai întâi atenţia şi a căror percepţie se îmbină cu folosinţele directe şi indirecte ale fiecărui spaţiu amenajat. Atât în cadrul urban, dominat de construcţii, cât şi în programele specifice de arhitectura peisajului (parcuri, grădini ş.a.), proiectarea peisagistică are în vedere crearea unor ambianţe care să exprime frumuseţe, ordine, caracteristici fizice plăcute. Acestea se relizează prin: stabilirea unor proporţii armonioase în plan şi în spaţiu ale principalelor componente, subordonarea importanţei unor spaţii, suprafeţe şi volume faţă de altele, modul general de organizare simetrică sau asimetrică, geometrică sau liberă şi concordanţa stilistică a elementelor de construire a peisajului, armonia şi contrastul formelor, volumelor şi culorilor, rezolvarea interesantă a detaliilor, toate conducând la o calitate esenţială - unitatea compoziţională. Principiile de compoziţie se utilizează diferenţiat în funcţie de programele de proiectare. Cadrul cel mai complex şi mai larg de aplicare îl constituie parcurile şi grădinile. Prezentarea acestor principii enumerate mai sus se face în capitolul 7.

6.3. PRINCIPII ECOLOGICE

Proiectarea ambianţei naturale a omului este în mod firesc o proiectare ecologică: se adresează vieţii şi operează cu elemente naturale, dintre care, cele mai importante posedă viaţă - plantele. 158

Proiectantul şi amenajistul peisagist în mod necesar respectă şi aplică o serie de principii ecologice dintre care cele mai importante sunt: conservarea mediului ambiant, protejarea şi ameliorarea peisajelor existente, asigurarea condiţiilor naturale adecvate creării noilor peisaje. În amenajarea zonelor cu potenţial peisagistic mare, proiectarea are în vedere păstrarea trăsăturilor naturale importante, menţinerea zonelor de interes şi de valoare ale peisajului existent nu numai în scopul valorificării compoziţionale, ci şi pentru importanţa ecologică a acestora. Astfel, în pădurile-parc fondul vegetal existent constituie elementul peisagistic de bază, care se păstrează pe cât posibil nealterat şi căruia prin organizare şi dotări i se adaugă funcţiile dorite, respectându-se rolul său principal, ecologic. Proiectantul ambianţei naturale trebuie să cunoască bine natura şi să adopte soluţiile sale exercitând controlul asupra ei, însă în armonie cu ea (Simonds, J.O., 1967). Microrelieful, solul, subsolul, apele, condiţiile climatice, tipul şi importanţa vegetaţiei existente sunt factori majori în proiectarea amenajărilor peisagistice. În foarte multe situaţii aceşti factori sunt luaţi în consideraţie pentru alegerea amplasamentului unor categorii de spaţii verzi, în stabilirea anumitor funcţii ale acestora (de exemplu, agrement, camping, ştrand etc.). Trăsăturile naturale, în funcţie de caz (prezenţa unui lac, a unor depresiuni, coline, a unei zone puternic arborizate ş.a.), condiţionează organizarea interioară, modelarea reliefului terenului, poziţionarea plantaţiilor, alegerea sortimentului vegetal. Cunoaşterea comportamentului ecologic al plantelor permite o abordare ştiinţifică a alcătuirii peisajului vegetal. Se are în vedere nu numai satisfacerea cerinţelor vitale ale plantelor dar şi relaţiile lor reciproce, ritmul de creştere, transformarea în timp a vegetaţiei lemnoase, longevitatea ei. 159

În amenajările nou create, efectul peisagistic şi exercitarea funcţiilor de protecţie ale plantaţiilor se dezvoltă în timp, de aceea proiectarea trebuie să asigure din start condiţiile pentru realizarea potenţialului biologic al plantelor.

6.4. PRINCIPII TEHNICE

Proiectarea peisagistică ridică o serie de probleme tehnice specifice, ale căror rezolvări trebuie să fie adecvate compoziţiei (vizual şi funcţional) şi în acelaşi timp să fie corecte din punct de vedere ecologic. Acest principiu se are în vedere atât în apectele majore ale concepţiei peisajului cât şi în cele de detaliu. Astfel, modelarea reliefului, crearea lacurilor, bararea sau devierea unui curs de apă reclamă soluţii tehnice (pentru stabilizarea pantelor, consolidarea malurilor, impermeabilizarea albiei unui lac, asigurarea debitului de curgere a apei etc.) compatibile cu caracterul peisajului şi cu condiţiile naturale. Aceste aspecte se întrepătrund cu cele vizuale. De exemplu, amenajarea unui lac pe un teren în pantă apare ca nefirească pentru un parc; valorificarea peisagistică a luciului de apă nu poate fi decât incompletă, vizibilitatea fiind ecranată dinspre baza pantei către digul necesar în aval; chiar dacă lucrările de rezistenţă nu sunt vizibile (taluz înierbat), prezenţa îndiguirii este mai puţin estetică. Pe un astfel de mal nu se poate prevedea vegetaţia specifică, nefiind posibilă crearea condiţiilor edafice; de altfel, rădăcinile plantelor lemnoase ar putea afecta integritatea digului (cazul lacului Morii din Bucureşti, din imediata vecinătate a parcului Crângaşi, ca şi al altor lacuri cu funcţie de acumulări de apă). Tot aşa, într-un parc nu este indicată consolidarea pantelor prin benzi betonate; este de dorit realizarea unor pante stabile, cu strat fertil de pământ, care să permită 160

îmbrăcarea cu vegetaţie (soluţii tehnice: şanţuri de priză pentru pământ, specii fixatoare de sol, gazonarea cu jet hidraulic ş.a.). În proiectarea componentelor circulaţiei din parcuri (alei, drumuri, scări, poduri) se adoptă soluţii tehnice care satisfac din punct de vedere al siguranţei şi confortului deplasării (materiale de acoperire, pante, dimensiuni ale treptelor, balustrade, ziduri de sprijin etc.), dar care în acelaşi timp, sunt estetice şi se armonizează cu celelalte elemente ale peisajului. Un alt exemplu îl consituie instalaţiile tehnice; ele se realizează astfel încât să nu deranjeze vizual, să nu incomodeze fizic, să nu fie surse de zgomot în zone dorit mai calme (în parcuri, staţiile de pompare a apei în fântânile arteziene sau a apei de irigare ş.a.). O implicaţie ecologică a instalaţiilor subterane este influenţa asupra sistemului radicular al arborilor şi arbuştilor, cu precădere prin limitarea volumului edafic, dar şi prin prejudiciile cauzate de unele defecţiuni; rădăcinile, la rândul lor, pot deteriora canalizarea apelor pluviale şi a celor uzate. De aceea poziţia şi adâncimea conductelor se stabileşte în corelaţie cu planul de plantare sau invers, în situaţii obligate, alegerea şi amplasarea vegetaţiei se adaptează în funcţie de reţelele subterane.

6.5. PRINCIPII ECONOMICE

Aspectele funcţionale, estetice, ecologice, tehnice ale unui program se îmbină cu cele economice. Chiar de la început, prin modul de abordare al proiectării peisagistice se are în vedere valorificarea maximă a posibilităţilor oferite de teren şi adaptarea funcţiunilor şi stabilirea dotărilor în raport cu acestea, aspecte care se întrepătrund cu organizarea compoziţională şi cu rezolvările tehnice.

161

O compoziţie arhitecturală, chiar dacă răspunde bine anumitor funcţii, este adesea costisitoare, necesitând o modelare riguroasă a terenului, construcţii ornamentale mai numeroase, realizate din materiale adecvate şi cu finisaje superioare, vegetaţie condusă în forme geometrice etc. Soluţiile peisagistice, în foarte multe cazuri, sunt alese în funcţie de posibilităţile financiare ale beneficiarului; limitarea fondurilor determină alegerea de variante mai puţin costisitoare pentru diferitele aspecte ale proiectării. Astfel, în parcuri, pentru reducerea cheltuielilor pentru lucrările de terasament, în frecvente cazuri modelarea reliefului respectă în mare parte configuraţia iniţială a terenului; alegerea poziţiei unui lac este, din acest punct de vedere, mai avantajoasă pe o zonă cu concavităţi existente; de asemenea un lac nu este recomandat să se amplaseze pe un teren nisipos, lucrările de impermeabilizare fiind scumpe; din contră, amenajarea terenurilor de sport este mai indicată pe zonele plane orizontale, bine drenate. În proiectarea tuturor componentelor peisajului se pot alege soluţii de diminuare a cheltuielilor. Judicioasa dimensionare a aleilor şi a dotărilor, introducerea în peisaj a construcţiilor decorative în număr mai mic, folosirea de materiale mai puţin costisitoare (de exemplu, pentru plantaţii, o pondere mai mare a puieţilor tineri şi a foioaselor fără balot de pământ) – sunt numai câteva din aspectele care pot duce la un cost de realizare mai scăzut. În proiectare interesează de asemenea economicitatea exploatării spaţiilor verzi, reducerea cheltuielilor de întreţinere: realizarea de peluze ample, unde se poate introduce mecanizarea, folosirea decorurilor florale mai simple, cu o pondere mai mare a plantelor perene, limitarea modelării prin tundere a vegetaţiei etc.

162

Pricipiul economiei trebuie însă echilbrat cu dezideratul realizării unor compoziţii frumoase, care să valorifice superior fondurile de investiţie alocate de benificiar.

6.6 PRINCIPII CULTURAL - ISTORICE

În siturile cu importanţă istorică, fie că sunt de mult recunoscute, fie sunt recent descoperite şi introduse în patrimoniul naţional (şi universal) de cultură şi civilizaţie, realizarea ambianţei peisagistice trebuie să respecte şi să conserve aceste valori (de exemplu ansambluri arheologice, cetăţi medievale, incintele unor palate ş.a.). Acest deziderat implică atât abordarea compoziţională cât şi soluţii tehnice adecvate. Astfel în proiectarea plantaţiilor se va avea în vedere nu numai încadrarea armonioasă a construcţiilor, realizarea de accente volumetrice, deschiderea de perspective şi vederi către anumite elemente arhitecturale, dar şi evoluţia în timp a arborilor, îndeosebi, şi a efectelor fizice ale acestora. Se va evita amplasarea arborilor mari în apropierea imediată a clădirilor şi în vecinătatea fundaţiilor ruinelor zidurilor şi construcţiilor subterane istorice. Circulaţia proiectată, schimbările de nivel ale terenului vor avea în vedere şi conservarea arborilor venerabili din astfel de situri, prin prevederea unor măsuri specifice. În ceea ce priveşte parcurile şi grădinile cu valoare istorică, cum sunt Grădina Cişmigiu din Bucureşti, grădina palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia, Parcul Romanescu (Bibescu) din Craiova ş.a., este imperios necesar ca acestora să li se păstreze concepţia şi caracterul în care au fost realizate. În acest scop se impune existenţa unor documentaţii şi planuri care să fie puse la dispoziţia primăriilor, a administratorilor direcţi şi a proiectanţilor, în scopul respectării acestor valori peisagistice istorice. Orice intervenţie importantă, cum ar fi lucrările de restaurare, noi 163

plantări, unele corecturi aduse vegetaţiei, defrişări, ca şi introducerea de noi funcţiuni / dotări, trebuie să se facă în acord cu planurile în cauză şi numai în urma deciziei organelor abilitate, pe baza consultării cu specialişti recunoscuţi în arhitectura peisageră. Trebuie menţionat că în cadrul Comisiei Naţionale pentru Protecţia Monumentelor şi Siturilor Istorice există subcomisia Parcuri şi Grădini Istorice, care are atribuţii în acest domeniu. Aşa cum se ştie, ca şi în arhitectură, modernismul şi inovaţia se manifestă în variate aspecte şi în proiectarea şi amenajarea peisajelor noi. Însă caracterul specific al unui sit, exprimând anumite tradiţii de cultură şi civilizaţie, cum ar fi, de exemplu, o zonă rurală maramureşeană sau o piaţă urbană cu clădiri medievale, implică tratări peisagistice care să respecte şi să se armonizeze cu trăsăturile definitorii ale acestora. Este interesant de constatat că omul modern doreşte să-şi pună amprenta asupra unor situri istorice exprimând puternic concepţiile şi atributele anumitor epoci de civilizaţie; mai mult sau mai puţin controversate, au apărut mai ales în peisajul urban astfel de intervenţii, fie pentru introducerea unor noi funcţiuni fie din dorinţa schimbării. Este suficient să amintim la noi în ţară bine cunoscuta piaţă a primăriei din Braşov şi un alt exemplu în Franţa, la Paris: prezenţa piramidei de sticlă din piaţa Palatului Luvru (ca rezolvare a accesului principal la muzeu) şi mai noua decorare a pieţei arcului de triumf Carrousel, însoţită de modificări moderniste în plantaţiile grădinii Tuileries, din zona imediat învecinată.

164

7. NOŢIUNI DE BAZĂ ŞI PRINCIPII DE COMPOZIŢIE ÎN ARHITECTURA GRĂDINILOR

În arhitectura grădinilor se lucrează cu toate dimensiunile spaţiului, construindu-se peisaje care sunt percepute atât prin privirea de la distanţă, cât mai ales prin parcurgerea şi implicarea vizitatorilor în interiorul lor. Ca şi în arhitectura constucţiilor, în grădini se creează, se organizează şi se modelează spaţii prin intermediul formelor şi volumelor, folosindu-se efecte de perspectivă, de contrast şi armonie, de culoare, de umbră şi lumină. Arhitectura grădinilor utilizează însă un element principal care îşi modifică în timp aspectul – vegetaţia – iar spaţiile pe care le crează nu sunt fizic riguros închise şi nu au volumetria stabilă (datorită creşterii plantelor). 7.1. NOŢIUNI DE BAZĂ Pentru înţelegerea compoziţiilor de arhitectură a grădinilor este necesară explicarea unor noţiuni fundamentale privind peisajele şi construirea lor. Aspectele vizuale cele mai importante în perceperea peisajului natural sau amenajat sunt priveliştile şi perspectivele. Exemplificările se referă mai ales la peisajele parcurilor şi grădinilor. Priveliştea este o scenă a peisajului observată dintr-un punct avantajos. Ea poate fi panoramică sau un fragment dintr-o panoramă şi poate fi văzută din variate poziţii: din faţă, oblic, circular sau lateral. De exemplu, o privelişte panoramică este vederea amplă asupra unui peisaj cu lac care poate fi admirat de pe o colină; tot privelişti, dar mai puţin cuprinzătoare, sunt 165

imaginile parţiale care se observă din anumite poziţii intermediare şi prin parcurgerea conturului lacului (fig.53).

Fig.53. Modularea unei privelişti (panoramică, fragmentată, filtrată prin vegetaţie), după Simons, J.O.,1967 Perspectiva este o privelişte limitată, o porţiune încadrată a unei privelişti, îndreptată spre un element sau spre o trăsătură dominantă. Folosind exemplul anterior, o perspectivă este imaginea de la distanţă, printr-un culoar vizual creat de-a lungul peluzelor, orientat în pantă către lac şi încadrat de plantaţii care obligă privirea în sensul dorit. O perspectivă este alcătuită din: punct de observaţie, punct terminus (obiect sau scenă care trebuie văzută) şi câmp intermediar. Pentru orienterea dominantă a vederii, perspectiva se încadrează în plan vertical, inferior şi superior. Planurile verticale pot fi naturale (trunchiuri de arbori şi mase de frunziş) sau construite (ziduri, coloane etc.). În succesiune spaţială, încadrările verticale pot alcătui primul plan, planurile de mijloc, ultimul plan (fig.54, 55). 166

Fig.54. Perspectivă încadrată de arbori columnari având ca punct terminus un monument

Fig.55. Perspectivă cu încadrare geometrică orientată către o scenă a peisajului exterior 167

Planurile inferioare aparţin terenului şi pot fi orizontale, înclinate, terasate, ocupate cu iarbă, lucii de apă, suprafeţe de circulaţie (pavate, dalate, asfaltate etc.). Planurile superioare pot fi reprezentate de bolţile de frunziş ale arborilor, uneori elemente construite (pergolă –foto color 68, poartă etc.) sau lipsesc (spaţiu descoperit – cerul).Cele trei elemente ale perspectivei trebuie să constituie o unitate. Dacă unul din ele există în teren şi se menţine, celelalte se vor proiecta în concordanţă cu el (Simonds, J.O., 1967). Perspectiva poate fi proiectată cu sens direct şi invers; se impune însă ca imaginea creată să fie diferită, prin cel puţin unul din elemente - cel terminal. Astfel, un exemplu clasic este perspectiva principală a parcului de la Versailles, care are ca punct principal de observaţie terasa superioară a palatului, situată la nivelul corpului central al palatului; privirea este atrasă spre o frumoasă fântână, străbate apoi în lungul unui parter de gazon în pantă (“marele covor verde”) încadrat de plantaţii geometrizate, către un element dominant, un mare bazin cu grup sculptural (“bazinul lui Apolo”), situat la începutul axei mari a marelui canal. Privită din acest loc în sens invers, perspectiva oferă o altă imagine, a terenului în pantă crescândă şi a fântânii Latonei către fundalul alcătuit de palat (Foto color 22,23). Un exemplu din ţara noastră este perspectiva din parcul Carol (Bucureşti), care în sens direct are ca punct terminus colina cu mauzoleul, iar în sens invers coloana de apă a unei frumoase fântâni situată în piaţa din faţa intrării în parc (Fântâna zodiacului, proiectată de arhitectul Octav Doicescu). Elementul terminal, vizibil integral sau parţial, poate fi punct focal pentru mai multe perspective. În funcţie de organizarea compoziţională, perspectiva poate fi arhitecturală (sau construită), cu toate elementele sale geometrizate – aşa cum s-a exemplificat în grădinile de la Versailles – dar poate avea rezolvări mai puţin riguroase, până la 168

perspectiva cu caracter natural, când elementele componente au aparenţa peisajului natural (Foto color 70). Un exemplu de perspectivă naturală: culoarul vizual poate fi alcătuit din masive cu contur uşor neregulat, dispuse decalat dar pe aceeaşi traiectorie şi încadrând o pajişte alungită; prin acest culoar privirea este condusă spre un spaţiu degajat în care domină un arbore solitar, remarcabil prin siluetă şi masivitate. Perspectivele sunt considerate statice când, dintr-un punct fix, sunt văzute în totalitatea lor. Mai adesea însă perspectiva se percepe treptat, prin deplasarea privitorului spre punctul terminal prin stârnirea interesului către descoperirea detaliilor intermediare ale compoziţiei şi prin atracţia elementului terminal. Vederea în perspectivă se caracterizează prin anumite efecte optice. Unul dintre acestea este scurtarea aparentă a distanţelor, care depinde nu numai de depărtarea la care se află privitorul ci şi de unghiul lui vizual în plan vertical (vederea descendetă, ascendentă sau de pe acelaşi nivel cu al desfăşurării longitudinale a elementelor perspectivei). Totodată acest efect este însoţit de micşorarea aparentă a obiectelor situate la distanţă şi de deformarea figurilor (de exemplu, observarea unui parter dreptunghiular ca un trapez scurtat, a unui bazin circular ca unul de forma unei elipse cu axa mică pe linia de vedere etc.) (fig.56). De aceea pentru proiectarea unei perspective este necesar să se asigure o profunzime mare a vederii (distanţe cât mai lungi) iar elementele de încadrare să confere spaţiilor un raport satisfăcător al lungimii faţă de lăţime. De asemenea, anumite elemente situate pe planul inferior trebuie să aibă o dispunere pe lungime: de exemplu, în cazul compoziţiilor geometrice, parterele şi bazinele rectangulare, modelele geometrice din ornamentaţia îmbrăcăminţilor aleilor ş.a. vor fi proiectate cu dominanţa lungimilor pe direcţia perspectivei.

169

Fig.56. Deformarea optică a unui parter în funcţie de unghiul de observare

În tratarea perspectivelor arhitecturale se poate recurge la anumite artificii de proiectare pentru alungirea distanţelor aparente (pe terenurile cu profunzime insuficientă) sau pentru scurtarea lor (când lungimea axei este prea mare), în raport cu punctul principal de observare. Exemplul grădinilor arhitecturale este edificator: aici, aleile au un rol important în astfel de rezolvări “trompe-l’oeil”. Astfel, pentru efectul de alungire a unei perspective organizate cu partere, la începutul axei se amplasează un parter sau o secvenţă de partere la dimensiuni şi proporţii adecvate spaţiului, succedate apoi către fundal de partere mai înguste; aleile rectilinii laterale, la rândul lor, pot fi de asemenea mai înguste (fig.57).

170

Fig.57. Artificii de alungire (a) şi scurtare (b) optică a perspectivei, după Landenne, A., 1997 Pentru efectul de scurtare, se procedează invers: în fundal partere mai late şi în prim plan mai înguste. Schimbarea dimensiunilor parterelor şi devierea traiectoriei aleilor mai aproape de ax poate să coincidă cu o modificare de cotă sau se face la acelaşi nivel. Efectul este amplificat de plantaţiile de aliniament însoţitoare. În mod similar, pentru o perspectivă naturală, îngustarea culoarului vizual către fundal prin apropierea treptată a maselor vegetale creează impresia unei pofunzimi mai mari a vederii. La acest efect participă şi alegerea taliei mai mici, a unui colorit mai deschis şi a texturii mai fine a speciilor din planurile îndepărtate. Când se introduce un obiect în câmpul perspectivei, acesta va fi dimensionat în raport cu distanţa de observare şi mărimea spaţiului în care este amplasat; dacă obiectul este existent (arbore, monument ş.a.), în construirea perspectivei se ţine cont de respectarea anumitor distanţe care condiţionează perceperea lui.

171

Câmpul de vedere binoculară, cu capul imobil, este de 54° pe orizontală şi 37° pe verticală, din care 10° sub planul orizontal al vederii şi 27° deasupra, de aceea observarea unui obiect în întregime obligă îndepărtarea privitorului la o distanţă aproximativ egală cu cea mai mare dimensiune orizontală sau cu dublul înălţimii obiectului. Pentru observarea unui obiect interesant (obelisc, grup statuar, fântână ş.a.) ca parte a unui ansamblu, distanţa trebuie să crească, atingând de trei ori înălţimea lui; situarea mai îndepărtată, determină o pierdere a dominaţiei vizuale a obiectului, de aceea, dacă el devine punct terminus al unei perspective, este necesară crearea unui culoar de orientare a privirii, alcătuit din planuri verticale de încadrare. În peisajul urban, un exemplu pozitiv este statuia aviatorilor situată în axul Bulevardului Aviatorilor din Bucureşti, care este perceptibilă ca un element dominant în perspectiva creată de aliniamentele de arbori. Nu acelaşi lucru se poate spune despre obiectul de artă plastică din centrul Pieţei de Gaulle, subdimensionat şi nereprezentativ atât ca punct focal al unor perspective importante create de marile bulevarde ce converg în piaţă cât şi faţă de proporţiile spaţiului pieţii.

7.2. PRINCIPII DE COMPOZIŢIE ÎN PARCURI ŞI GRĂDINI

Parcurile şi grădinile sunt creaţii peisagistice unitare, care prin mijloace proprii exprimă un scop, îndeplinesc anumite funcţii şi au un conţinut artistic de sine stătător. Integrarea elementelor naturale şi a celor construite într-un complex de spaţii, forme şi volume armonioase menite să asigure relaţii optime pentru om, ca beneficiar al grădinilor, trebuie să urmeze anumite principii de compoziţie.

172

Fără cunoaşterea acestora, poate rezulta o înşiruire fără legătură a diferitelor posibilităţi stilistice sau o etalare de efect a materialului vegetal, care trezeşte interesul privitorului, dar care nu se ridică la nivelul unei creaţii estetice. Unul din principiile de bază este unitatea compoziţională - crearea unui ansamblu unitar bine exprimat, organizat într-un echilibru armonios, în care unele elemente sunt subordonate altora într-o înlănţuire logică. Unitatea este dată în primul rând de dominaţia unui element principal – capul de compoziţie sau centrul compoziţional – faţă de care se dezvoltă sistematizarea întregii compoziţii, prin subordonarea gradată a tuturor elementelor constitutive. Un asfel de element poate fi o perspectivă majoră naturală sau construită (de exemplu, esplanada din parcul Carol din Bucureşti, perspectiva principală de la Versailles), o clădire principală, o construcţie decorativă, o intrare principală ş.a. Centrul compoziţional trebuie să se impună în planul de ansamblu prin importanţa şi situaţia sa (denumirea de “centru” nu este definită de geometrie ci de concentrarea interesului pentru zona respectivă). În parcurile de mare întindere unitatea ansamblului se realizează prin intermediul unui centru compoziţional principal şi a mai multor centre secundare subordonate. De exemplu, în parcul Herăstrău din Bucureşti, elementul dominant principal este perspectiva majoră cuprinzând suita de partere pe linia intrării principale de la Piaţa De Gaulle; compoziţii subordonate, având fiecare un element unificator sunt zona expoflorei, insula trandafirilor, zona nordică organizată în corelaţie cu o altă intrare importantă, zona intrării din Piaţa Presei. În scuaruri, în grădinile mici, centrul compoziţional este unic şi poate fi reprezentat de un element ornamental – sculptură, bazin sau fântână cu jocuri de apă, un aranjament decorativ din vegetaţie. Grădinile mici ale locuinţelor adesea nu au un centru compoziţional bine definit, totuşi un arbust mai deosebit, un mic arbore sau un

173

grup de trandafiri poate îndeplini acest rol în spaţiul afectat vegetaţiei; de asemenea, elementul dominant poate fi peluza de gazon. La unitatea compoziţiei contribuie şi alte aspecte: - concordanţa de stil a elementelor de construire a peisajului (de exemplu, în amenajările rustice nu se introduc statui clasice; într-o zonă cu organizare geometrică de partere şi bazine simetrice este nepotrivită amplasarea unei rocării de tip peisager ş.a.) - prezenţa unui element unificator al secvenţelor de peisaj care, după caz, poate fi un lait–motiv al formelor, o culoare dominantă, materialul de construcţie utilizat, o specie arborescentă dominantă sau o textură a frunzişului dominantă etc. Repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor conduce la ordine şi unitate, şi anume - unitatea în diversitate. Repetarea elementelor identice, proprii mai ales amenajărilor clasice constituie unitatea în unifornitate. Scara compoziţională este un alt principiu important prin care se stabileşte amploarea unei compoziţii. Spaţiile proiectate sunt de obicei considerate numai în raport cu omul sau cu funcţiunile omului (O. J. Simonds, 1967). De aceea alegerea anumitor dimensiuni ale amenajărilor peisagistice şi ale elementelor componente ale acestora se face în concordanţă cu caracterul folosinţei (publică, limitată, familială) şi cu funcţiile atribuite (odihnă, agrement, sport ş.a.). Parcurile publice destinate frecventării de către masele de oameni necesită un cadru vast, cu zone concepute la o scară mare, în care dimensiunile impun – alei largi, peluze vaste, piese de arhitectură în concordanţă cu mărimea zonei pe care o definesc, mase mari de arbori şi arbuşti etc. În teritoriul parcurilor sunt cuprinse zone cu rezolvări la o scară mai mică, subordonare care asigură unitatea compoziţiei. 174

Grădinile locuinţelor individuale, majoritatea scuarurilor, părţile din parc cărora vrem să le conferim un caracter primitor şi liniştit se concep la o scară apropiată de măsura omului. Lărgimea aleilor de pietoni, treptele scărilor, băncile, elementele decorative se proiectează de dimensiuni normale pentru un număr mic de utilizatori. Proporţiile compoziţiei exprimă corelarea armonioasă a dimensiunilor suprafeţelor şi volumelor în ansamblul peisagistic. Aprecierea relaţiilor optime dimensionale, a proporţiilor, are ca sursă analiza creaţiilor de valoare în domeniile arhitecturii, sculpturii, picturii, artei grădinilor şi a unor peisaje naturale armonioase. Anumite raporturi de măsură plac mai mult decât altele, conducând la efecte de echilibru, armonie şi contrast. Încercările de încadrare în relaţii matematice a celor mai frumoase proporţii au condus din vechime la stabilirea unor elemente regulatoare pentru creaţiile de arhitectură şi pictură. Astfel, “numărul de aur” sau “proporţia de aur” a fost considerată 1: 1,618. În acest raport al laturilor, de exemplu, un dreptunghi era apreciat ca cel mai plăcut vederii. Printre artiştii Renaşterii, Leonardo da Vinci, probabil inspirat de gândirea arhitectului roman Vitruviu (sec.I î.Hr.), a întocmit propriul său sistem, pornind de la proporţiile unui corp uman frumos conformat. El a aplicat raporturile clasice astfel determinate în toate creaţiile sale artistice şi inginereşti. Din aceste încercări de elaborare a unei geometrii a frumuseţii, care să conducă la efecte estetice sigure, s-au inspirat şi marii maeştri ai arhitecturii grădinilor. Proporţiile se concep mai întâi la scara ansamblurilor, în structurarea părţilor acestuia şi ulterior în cadrul fiecărei părţi.

175

În parcul de la Versailles, Le Notre a conceput dimensiuni îndrăzneţe, neobişnuite până atunci, ale diverselor elemente ale peisajului în scopul ca părţile, ca şi ansamblul, să aibă proporţii bune. Principiul proporţiilor armonioase, folosit în mod raţional de arhitecţi, mai ales în grădinile arhitecturale, a fost aplicat, la început intuitiv, în compoziţiile libere, peisagere, fără căutarea unor relaţii matematice. Totuşi, se constată că în orice amenajare peisagistică valoroasă există raporturi bune între mărimile părţilor şi elementelor constitutive, acesta fiind unul dintre mijloacele de realizare a armoniei compoziţiei. Proiectanţii ambianţei fizice de azi sunt încă preocupaţi de găsirea modulului sau sistemului modular aplicabil în activitatea lor. Concepţia grădinilor medievale europene demonstrează faptul că relaţia de egalitate a părţilor componente generează monotonie. Cu excepţia cazului când se doreşte imprimarea unui caracter de monotonie, în organizarea compoziţiei unei grădini se realizează anumite raporturi între spaţii, unele subordonându-se altora ca mărime şi importanţă; de asemenea se stabilesc anumite echilibre armonioase între volumele vegetale, între acestea şi peluze, între peluze şi circulaţii, între zonele umbrite şi cele însorite etc. Stabilirea proporţiilor se face în acord cu scara de realizare a compoziţiei. Asfel, într-un scuar mic nu se poate încadra o fântână monumentală, ci una ale cărei dimensiuni se acordă cu cele ale spaţiului. Într-un parc, la proiectarea unei intersecţii de alei sub formă de piaţă, mărimea elementelor de încadrare şi a elementelor decorative interioare se aleg proporţional cu cea a spaţiului creat, ţinându-se cont de distanţele de percepţie vizuală: vederea în întregime a unui obiect, plasat central sau la marginea pieţei, necesită o îndepărtare a observatorului de două ori mai mare decât înălţimea obiectului. 176

Proporţiile planului trebuie corelate cu efectele vederii în perspectivă, care scurtează optic distanţele şi deformează figurile. Încă din secolul al XVII-lea Claude Mollet aprecia că aleile rectilinii de 300 m. lungime trebuie să aibă o lăţime de 8 m., deoarece perspectiva aparent le îngustează. În parcul Versailles, în scopul menţinerii proporţiilor vizuale armonioase, “marele covor verde”, situat în axul perspectivei principale, a fost supradimensionat în lungime deoarece, fiind văzut în panta uşor descendentă a terenului, el apare mult scurtat, asemenea unui parter dreptunghiular. Armonia şi contrastul – reprezintă un principiu comun tuturor artelor, care exprimă relaţiile de asemănare şi de diferenţiere între elementele compoziţiei. Armonia în amenajările peisagistice decurge din asocierea unor forme asemănătoare (ale spaţiilor, suprafeţelor, volumelor, siluetelor vegetale), materiale cu texturi asemănătoare, culori apropiate. Armonia se poate realiza în toate aspectele vizuale ale proiectării: armonia peisajului creat cu cel în care se încadrează, armonia formelor de relief şi ale apelor, a acestora cu plantaţiile, armonia în cadrul diferitelor elemente ale vegetaţiei, armonia traseelor aleilor etc. Calitatea armoniei se pierde cu cât asemănările tind spre identitate, care devine supărătoare şi monotonă. Aspectele care deosebesc elementele care se alătură potenţează armonia. Diferenţierile elementelor sunt percepute simultan cu asemănările, echilibrul dintre ele având un rol important estetic. Contrastul se asociază întodeauna cu armonia; el este atractiv când caracteristicile diferite sunt complementare (încadrarea cu pereţi vegetali înalţi a suprafeţei orizontale a unui şir de partere, combinarea unei pete de flori roşii pe fondul verde al unei peluze ş.a.) (Foto color 71, 72).

177

Contrastul poate deveni conflict când diferenţele sunt foarte puternice şi inestetice (discordanţă de stil, de textură, culoare, formă), generând neplăcere, tensiune. Asocierea simultană a mai multor caracteristici evident contrastante şi aglomerarea contrastelor agresează percepţia vizuală şi crează o impresie de haos, distruge unitatea ansamblului. Proiectantul peisagist, în căutarea armoniei, foloseşte în mod echilibrat contrastul pentru accentuarea anumitor calităţi ale peisajului, cu grija păstrării dominanţei unuia dintre elementele contrastante. Astfel, într-un peisaj cu forme blânde de relief, care se armonizează cu mase vegetale cu profil uşor ondulat, relativ omogen, intoducerea de grupuri de arbori cu siluete columnare reprezintă un contrast plăcut, care accentuează fondul dominant al formelor calme. Dacă cele două aspecte contrastante au putere egală, efectul vizual se anihilează. În alcătuirea plantaţiilor armonia şi contrastul îşi găsesc cadrul cel mai larg de utilizare. Impresia vizuală plăcută a acestora se realizează atunci când anumite caracteristici estetice care diferă evident sunt asociate cu armonia altora. De exemplu, se pot asocia arbori şi arbuşti cu colorit contrastant, dar asemănători prin habitus şi mărimea frunzelor sau invers: se combină specii cu culori apropiate, armonioase, care au însă siluete şi texturi ale frunzişului contrastante. Este de reţinut însă că efectele de armonie trebuie să prevaleze asupra contrastelor; de asemenea repetiţia aceloraşi tipuri de contraste în anumite cazuri poate deveni supărătoare. Echilibrul vizual Elementele unui peisaj natural sau amenajat nu sunt percepute de privirea omului disparat, ca obiecte în spaţiu, ci ele impresionează prin relaţiile lor în câmpul vizual.

178

Echilibrul optic este fundamental pentru o compoziţie reuşită în toate artele. El presupune două aspecte: ca elementele compoziţiei să aibă energie sau forţă vizuală şi ca poziţia lor relativă să fie apreciată în raport cu un punct sau o axă optică, care au calitatea de a atrage sau ordona elementele din vecinătate. Cea mai simplă expresie a echilibrului este simetria bilaterală în care aranjamentul de o parte şi de alta a unei axe este identic (Foto color 26, 28, 45). În natură însă, rareori peisajul este echilibrat simetric; imaginile vizuale se caracterizează printr-un echilibru asimetric sau “ascuns” (O. J. Simonds, 1975) (Foto color 32, 48). Într-o compoziţie asimetrică stabilitatea vizuală se relizează prin echilibrarea energiilor vizuale ale unor elemente diferite în raport cu axa optică (fig. 58) sau punctul de referinţă (Foto color 38, 55).

Fig.58. Echilibrul vizual într-o grădină mică 179

De exemplu, un singur arbore puternic poate echilibra poziţia unui grup de arbori mai mici; o construcţie în peisaj poate echilibra o proeminenţă a terenului, o colină artificială arborizată poate fi introdusă ca element de contrabalansare a unui deal existent ş.a. (Foto color 9). Accentuarea Amplificarea energiei vizuale a unor elemente ale peisajului se face în scopul sporirii calităţii estetice a compoziţiei. Astfel, efectul optic al unei forme pozitive de teren poate fi accentuat prin plantarea cu arbori (fig.59) şi/sau amplasarea unor construcţii. Marcarea intrării principale într-un parc prin amplasarea de porţi ornamentale, fântână cu jocuri de apă sau plantaţii deosebite, vizibile de la distanţă, subliniază importanţa zonei şi atrage atenţia asupra altor elemente care însoţesc aleile de intrare: aranjamente florale, aliniamente de arbori, bănci ş.a.

Fig.59. Armonie şi contrast, accentuare 180

Centrul compoziţional este de asemenea însoţit de elemente de accentuare: bazine, decoraţiuni florale care pot amplifica rolul estetic al unor construcţii ornamentale, combinaţii vegetale mai deosebite (Foto color 24). În plantaţii, introducerea unui element contrastant de culoare, de formă sau talie accentuează, scoate mai bine în evidenţă caracteristica dominantă cantitativ (specia majoritară). Astfel, reiese clar că accentuarea se întrepătrunde cu armonia, contrastul, echilibrul, aducând varietate, ordine şi caracteristici fizice care plac, încântă. În mod deliberat, pentru a crea senzaţii opuse, se pot crea secvenţe de peisaj haotice, în care se exprimă energii vizuale care se contrariază, generează o anumită tensiune (de exemplu, pentru unele sectoare ale parcurilor de distracţii gen “Disney Land”). Caracterul conferit de maniera de compoziţie Organizarea compoziţională a parcurilor şi grădinilor se poate realiza pe baza unui plan simetric sau din contră, asimetric, în funcţie de aspectul dorit al ansamblului, corelat cu necesităţi funcţionale. Simetria, ordonând riguros compoziţia, poate conferi amenajării un caracter monomental, majestuos, când scara şi proporţiile sunt adecvate. Aplicată în grădini încă din antichitate, simetria a devenit o caracteristică definitorie a grădinilor Renaşterii şi barocului, fiind prezentă mult timp în concepţia parcurilor ulterior create; ea rămâne în continuare o tratare compoziţională ce îşi găseşte şi astăzi aplicabilitate.

181

Fig.60. Axe longitudinale şi transversale în grădinile simetrice

În grădinile arhitecturale părţile de o regularitate strictă sunt îmbinate de acorduri geometrice, în care liniile axiale au o deosebită importanţă: tratarea perspectivelor cu alei care delimitează o succesiune de partere, alei cu aliniamente de arbori ş.a. (fig.60). Într-un plan simetric, axele de compoziţie ordonează riguros peisajul; o axă importantă, desfăşurată pe o distanţă mare, generează o perspectivă dominantă şi direcţionarea puternică a mişcării către un element terminal (care trebuie să aibă 182

atractivitate şi suficientă energie vizuală). În lungul axei, dispunerea ritmică a elementelor însoţitoare contribuie la caracterul dinamic al spaţiului creat. Proiectarea simetrică este interesantă numai dacă există posibilitatea perceperii ei ca o unitate, prin observarea în câmpul vizual a ordonării părţilor componente şi a motivelor decorative faţă de axa optică. Planul simetric prea larg sau prea întins nu satisface acest deziderat. Din acest motiv, în parcurile clasice, s-a adoptat sectorizarea compoziţiei prin plantaţii care conturează anumite secvenţe ale planului simetric (parcurile Versailles, Herrenhausen ş.a.). Simetria poate fi concepută şi în raport cu un punct central, cu dezvoltarea compoziţiei radial şi concentric.

Ordinea şi logica împărţirii trebuie să fie evidente şi susţinute de o perfectă echilibrare a elementelor (fig.61). Ritmul regulat al obiectelor şi intervalelor este o caracteristică a dispoziţiei simetrice, controlată de subîmpărţirea schemei în plan. Stilul clasic, ca atare, este puţin folosit astăzi. Însă strălucitele exemple ale grădinilor italiene şi ale marilor parcuri baroce rămân mărturie a măiestriei şi inteligenţei cu care creatorii lor au manevrat elementele de compunere a peisajului, supunându-le schemelor simetrice şi tratării arhitecturale.

183

Compoziţia simetrică se poate adopta în prezent în variate situaţii, mai ales pe terenuri plane, fie ca amenajare unitară (unele scuaruri, amenajări de corelare a unor clădiri cu alură şi poziţie simetrică), fie ca sectoare incluse într-o compoziţie mai amplă (parcuri). Şi în circumstanţele unei scări mai mici, simetria exprimă direct claritate, echilibru, unitate, putându-le imprima compoziţiei grădinii.

Fig.61. Simetrie radială

Simetria poate fi tratată într-o manieră care să nu ducă la monotonie; de asemenea ea nu trebuie să contravină folosinţelor incluse, forţându-le în sheme rigide, de dragul geometriei. Compoziţia asimetrică este mai subtilă şi mai reconfortantă, fiind mai variată şi mai flexibilă. Ea poate fi organizată geometric sau liber, unitatea rezultând din echilibrul şi compensarea elementelor componente (faţă de o axă optică). O compoziţie geometrică asimetrică exprimă o anumită idee artistică prin asocierea formelor suprafeţelor (circulaţii, peluze, oglinzi de apă) şi volumelor 184

(terase, scări, plantaţii, construcţii decorative ş.a.) în relaţii rafinate de armonie, contrast, ritmuri variate (fig. 62).

Fig.62. Sector de grădină geometrică asimetrică O asfel de manieră compoziţională, bine aplicată, sugerează în acelaşi timp ordine şi varietate; ea permite rezolvări moderne foarte interesante în situaţii diferite de mărime, formă şi relief ale terenului. Planul geometric asimetric este mai uşor adaptabil modului de concepţie şi de dispoziţie a ansamblurilor construite în prezent. El poate accentua calităţile plastice ale construcţiilor şi peisajului, de aceea este mult folosit în spaţiile urbane (pieţe şi străzi pietonale, spaţiile exterioare aferente diferitelor edificii publice sau private, blocurilor de locuinţe etc.). Compoziţiile geometrice asimetrice pot fi de asemenea moduri de rezolvare pentru scuaruri sau pentru anumite sectoare din cadrul unui parc.

185

În toate aceste cazuri nu trebuie neglijată unitatea ansamblului, prin existenţa unui element dominant, unificator, altfel geometria asimetrică poate să dea o impresie de confuzie. Compoziţiile libere, neregulate, imprimă amenajărilor fie un caracter mai natural, fie calităţi plastice deosebite ale peisajului (având la bază anumite idei artistice inspirate de stilul peisager). Stilul peisager al parcurilor engleze a generat principii compoziţionale care au rămas şi astăzi valabile în construirea peisajelor cu trăsături apropiate de ale celor naturale. Abordarea modernă a acestor principii reprezintă un câmp de manifestare a creativităţii peisagiştilor contemporani care au realizat parcuri şi grădini caracterizate prin originalitatea mijloacelor de expresie, în acord cu cele din arhitectura construcţiilor. Compoziţiile libere, organizate şi modelate în armonie cu situl, permit o mare varietate în aranjamentul elementelor componente, fie în tratări mai apropiate de stilul peisager fie în viziuni mai moderne. Configuraţia reliefului cu aspect mai natural sau cu ondulări artistic elaborate, formele sinuoase naturale sau stilizate ale apelor, traseele general şerpuitoare ale circulaţiei modelându-se după formele reliefului, grupările libere ale vegetaţiei, punerea în valoare a calităţilor peisagistice ale componentelor vegetaţiei, asimetria şi neregularitatea spaţiilor sunt numai câteva din aspectele care personalizează compoziţiile libere. Aleile permit o mare varietate a unghiurilor vizuale, o percepţie completă a obiectelor şi scenelor peisajului prin deplasarea privitorului către şi în jurul acestora. În acest fel se exclude monotonia, priveliştile şi perspectivele succedându-se liber, dirijate prin ample spaţii sau prin străpungeri între masele neregulate de arbori şi arbuşti.

186

În amenajările libere se poate reliza maximum de armonie vizuală, concomitent cu corelarea optimă a folosinţei cu situl, flexibilitatea planului pentru introducerea diferitelor funcţii. În astfel de compoziţii, în funcţie de mijloacele de expresie folosite, se pot conferi peisajului caractere diferite: pitoresc, rustic, elegant – rafinat, majestuos ş.a. În prezent, în parcuri şi grădini şi mai ales în amenajările peisagistice vaste, cu funcţii complexe, se adoptă stilul mixt, prin asocierea în acelaşi teritoriu, într-o compoziţie unitară, a manierelor geometrice şi libere de tratare a peisajului. Astfel de tratări permit o bună adaptabilitate a planului la cerinţele funcţionale şi în acelaşi timp, prin diversitatea peisajelor, oferă vizitatorilor impresii şi trăiri variate. Diferitele sistematizări interioare, cu rezolvări şi caractere diferite, trebuie însă reunite într-o organizare compoziţională de ansamblu bine studiată. Regularitatea schemelor geometrice simetrice, modelarea arhitecturală a spaţiilor se aleg mai ales pentru zonele intrărilor principale ale parcurilor, pentru axele şi centrele de compoziţie. Printr-o tranziţie gradată, schemele geometrice cedează locul celor libere, în care sunt modelate celelalte zone, care, de regulă, deţin ponderea teritorială. Se trece astfel de la caracterul ordonat, disciplinat, uneori monumental, cu perspective de mare forţă, spre peisaje mai puţin constrânse de aranjamentul de plan, cu libertatea mişcării şi în care tratarea elementelor de compoziţie pot reda mai bine armonia dorită a omului cu natura. Indiferent de stilul adoptat – geometric simetric, asimetric, peisager, mixt, mai tradiţional sau mai modern - în rezolvarea generală proiectantul trebuie să anticipeze relaţiile vizuale între formele şi spaţiile care alcătuiesc ansamblul, răspunzând bine, în acelaşi timp, relaţiilor funcţionale. Compoziţiile peisagistice trebuie să aibă ordine, dar nu o ordine riguros închistată de o geometrie căutată şi plictisitoare, ci o ordine funcţională atrăgătoare, care să permită apariţia efectelor de varietate, interes, surpriză, farmec întâmplător. 187

Originalitatea compoziţiei În crearea unui parc sau a unei grădini se pot adopta, aşa cum s-a mai arătat, maniere diferite de compoziţie, pornind de la acelaşi program al proiectării. Fie că sunt simetrice, fie asimetrice, rezolvările reuşite conferă amenajărilor personalitate. Vor fi apreciate acele variante care exprimă caracterul interesant şi original al realizării (Foto color 11, 33, 37, 38). Două creaţii în situri similare, în care s-au aplicat aceleaşi reguli de compoziţie sunt diferite prin claritatea, eleganţa sau supleţea desenului, prin volumetria creată, folosirea abilă a luminii şi culorii şi prin alegerea vegetaţiei şi a detaliilor decorurilor (dalaje, vase, mobilier, corpuri de iluminat ş.a.). Proiectantul trebuie să ştie să aleagă mijloacele de expresie cele mai adecvate care, prin mânuire cu gust, sensibilitate şi inspiraţie, să conducă la realizarea unei compoziţii originale.

188

8. ELEMENTELE COMPONENTE ALE AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE ŞI MODUL LOR DE TRATARE

Peisajele create de om sunt alcătuite din elemente naturale şi elemente artificiale din ale căror relaţii de asociere rezultă aspectele vizuale şi funcţionale ale terenului amenajat. Dintre elementele naturale unele nu se pot schimba sub intervenţia directă a omului; ele impun anumite aspecte care condiţionează adaptarea soluţiilor de proiectare. Astfel sunt macrorelieful (lanţurile de munţi, dealurile, câmpiile), elementele hidro – geologice (fluviile, râurile şi lacurile mari, marea, pânza de apă freatică, constituţia geologică a terenului), condiţiile de climă, succesiunea anotimpurilor ş.a. Dintre aceste trăsături naturale nemodificabile, unele au valoare direct peisagistică (forme majore ale terenului, apele), iar celelalte sunt condiţii determinante pentru natura peisajului şi pentru modul de amenajare. Un element natural cu rol particular este lumina astrală - în primul rând a soarelui, dar şi a lunii. Ea reprezintă un factor compoziţional pe care pictorii, arhitecţii şi peisagiştii, îl folosesc în creaţiile lor. În toate artele vizuale, observarea în plină lumină, în penumbră şi în umbră a diferitelor părţi ale compoziţiei influenţează perceperea spaţiilor şi volumelor. În grădini ca şi în mediul natural, orientarea locului faţă de punctele cardinale, latitudinea geografică, anotimpurile, timpul diurn, condiţiile atmosferice (norii, ceaţa) determină calităţi diferite ale luminii în care sunt percepute peisajele. Intensitatea şi unghiul de incidenţă al razelor solare generează efecte diferite de lumină şi umbre, 189

datorate componentelor tridimensionale ale peisajului (relief, roci, vegetaţie, construcţii), dar şi reflecţiei, scânteierii suprafeţelor de apă calme şi a apelor în mişcare sau a zăpezii. Lumina este un factor care imprimă varietate compoziţiilor peisagere. Aceeaşi scenă de peisaj, văzută în decursul unei zile din acelaşi loc, creează impresii diferite dimineaţa, în lumina difuză a zorilor, în “aburul” ceţei care estompează siluetele, în soarele puternic al amiezii de vară, în lumina blândă a amurgului şi înserării şi apoi sub razele argintii ale lunii. Lumina reglează perceperea culorilor şi deopotrivă a naturii, texturii şi volumetriei componentelor peisajului. Unele spaţii ale peisajelor sunt întunecate, altele luminoase şi între ele există zone de penumbră, care primesc numai o parte din sursa de lumină (Foto color 73). În funcţie de variatele aspecte generate de incidenţa şi intensitatea luminii sunt luate în consideraţie orientarea şi organizarea perspectivelor (de exemplu, un culoar vizual umbrit şi o zonă de fundal luminată sporesc senzaţia optică de adâncime a terenului, de îndepărtare). Orientarea faţă de punctele cardinale are importanţă în alegerea amplasamentului clădirilor (mai ales pe un lot mic), în poziţionarea şi orientarea unor dotări şi amenajări (Foto color 74) care necesită fie însorire continuă (terenurile de sport) fie numai dimineaţa sau numai dupăamiaza, sau care pot beneficia în plus de privelişti sub lumina lunii. În consecinţă, se stabilesc poziţia şi densitatea plantaţiilor, talia şi habitusul arborilor, ca generatori de umbră. Tot în funcţie de lumină şi de cerinţele plantelor faţă de acest factor se alege sortimentul vegetal adecvat. Elementele naturale care se pot modifica şi supune interesului proiectării sunt: microrelieful, cursurile de apă, mlaştinile, stâncile, solul (modificabil în anumite limite), vegetaţia. Cele mai importante vor fi tratate mai detaliat în acest capitol.

190

Trăsăturile naturale existente, proprii terenului, pot fi exploatate, modelate, completate sau corectate în scopul modificării sau creării unui peisaj. Dintre elementele naturale, cel mai plastic şi mai manevrabil este vegetaţia, nelipsită în alcătuirea spaţiilor verzi. Alături de componentele naturale, amenajările peisagistice cuprind şi elemente artificiale, construite, funcţionale şi ornamentale: alei şi drumuri, pavilioane cu diferite destinaţii, terenuri de joacă şi sport, instalaţii, fântâni, bazine, pergole etc. Principalele elemente materiale pe care le mânuieşte proiectantul peisagist în mod diferenţiat, în funcţie de programul proiectării şi caracteristicile teritoriului sunt: - terenul - rocile - apele - vegetaţia - căile de circulaţie - construcţiile şi obiectele decorative - construcţiile şi amenajările utilitare - mobilierul de exterior - instalaţiile şi echipamentele tehnico – edilitare. În programele specifice de arhitectură peisageră (parcuri, grădini ş.a.) proiectantul operează cu întregul complex de elemente enumerate şi cu condiţiile şi relaţiile pe care acestea le impun sau le creează. Proiectarea de ansamblu urmăreşte reunirea lor într-un tot unitar şi armonios căruia i se subordonează proiectarea fiecărui component în parte.

191

8.1. TERENUL 8.1.1. CADRUL GENERAL

În arhitectura peisajelor se foloseşte termenul de sit prin care este definit terenul şi ambianţa acestuia, cu toate aspectele complexe ca rezultat al condiţiilor naturale (climă, relief, sol, subsol, ape, vegetaţie etc.) şi al condiţiilor create de om (construcţii, instalaţii, poluare fizico – chimică şi fonică, circulaţie rutieră, feroviară, aeriană etc.). Aşa cum s-a arătat anterior, în proiectarea spaţiilor verzi este necesară armonizarea funcţiunilor stabilite cu caracteristicile sitului. Cadrul general în care se află terenul destinat amenajării, de exemplu, sit urban, sit rural, sit marin, sit colinar, sit pe malul unui lac, sit între străzi cu mare trafic, sit în apropierea unui mare combinat petrochimic etc., determină situaţii foarte diferite, cu implicaţii directe în proiectarea parcurilor, grădinilor şi a altor categorii de spaţii verzi. Situl rural şi cel natural beneficiază de spaţii ale căror limite fizice, de cele mai multe ori, nu împiedică valorificarea scenelor peisajului apropiat sau îndepărtat. Terenul în cadrul urban este în general închis, limitat, nu beneficiază de perspective naturale exterioare. De aceea la amenajarea parcurilor şi grădinilor urbane interesul peisagistic trebuie creat în însăşi compoziţia respectivă. Prezenţa în apropiere a spaţiilor dens construite ale oraşului impune crearea unor relaţii de armonizare şi de integrare funcţională cu acestea. Vecinătăţile condiţionează organizarea interioară a spaţiilor verzi. De exemplu, într-un parc sau într-o grădină, amplasamentul intrărilor se corelează cu stuctura stradală, locurile de joacă pentru copii sunt situate în zonele mai apropiate de locuinţe, o sursă de zgomot (arteră de trafic intens, şcoală ş.a.) sau de poluare reclamă crearea 192

unei plantaţii tampon; soluţiile pentru instalaţiile tehnico–edilitare interioare sunt proiectate în legătură cu cele din reţeaua urbană adiacentă zonei etc. Toate condiţiile generate de amplasamentul terenului trebuie bine cunoscute, în scopul folosirii creative a tuturor trăsăturilor pozitive şi al diminuării sau eliminării aspectelor negative. Terenul în sine, ca element material al spaţiilor verzi, intervine în soluţia de amenajare prin: mărime, formă, relief, condiţii hidro – geologice şi edafice.

8.1.2. MĂRIMEA TERENULUI ŞI FORMA TERENULUI

Mărimea terenului condiţionează tipul amenajării şi scara de realizare a ansamblului peisagistic. Pe terenurile vaste se pot organiza spaţii verzi cu o funcţionalitate complexă, pentru o mare afluenţă a publicului, rezolvate la o scară compoziţională adecvată (fig. 45). Pe terenurile mici se pot reliza numai anumite tipuri de spaţii verzi; soluţiile au în vedere o capacitate de primire restrânsă şi o organizare în concordanţă cu dimensiunile mai reduse ale teritoriului şi cu funcţiile atribuite. Forma terenului. Forma în plan, definită de limitele terenului influenţează asupra compoziţiei mai ales când dimensiunile acestuia (sau cel puţin una) sunt mici. Un exemplu special îl constituie fâşiile verzi stradale. Aici lăţimea mai mare a spaţiului permite soluţii mai variate de proiectare a circulaţiilor, a elementelor decorative, a mobilierului stradal şi a plantaţiilor comparativ cu străzile înguste, unde, de cele mai multe ori complementarele circulaţiilor sunt numai aliniamentele de arbori.

193

În amenajările specifice de arhitectură peisageră terenurile lungi şi înguste necesită tratări diferite faţă de cele largi şi cu profunzime redusă (fig.51). Din punct de vedere al compoziţiei, în raport cu direcţia principală de observare, pentru o grădină mică este avantajoasă o formă a terenului cu lungime mai mare decât lăţimea (fig.63);

Fig.63. Rezolvare pentru o grădină particulară cu teren îngust şi lung corelarea armonioasă a dimensiunilor face posibilă o structurare generală în care liniile principale de vedere să fie orientate pe direcţia celor mai mari dimensiuni (de exemplu lungimea sau diagonala unui dreptunghi).

8.1.3. RELIEFUL TERENULUI

Importanţa compoziţională. Formele de microrelief reprezintă un factor compoziţional de seamă în crearea peisajului parcurilor şi grădinilor. Terenul, prin configuraţia lui, ca suport material al vegetaţiei şi al elementelor construite, este determinant în ordonarea generală a compoziţiei, în orientarea priveliştilor şi a perspectivelor, în realizarea varietăţii spaţiilor şi volumelor.

194

Pe terenul plan orizontal volumetria ansamblului se bazează în general pe vegetaţia lemnoasă. Un teren cu microrelief mai variat oferă mai multe posibilităţi şi efecte peisagistice stabile prin însăşi modelarea lui de la forme arhitecturale până la forme specifice microreliefului natural, în funcţie de caracterul compoziţiei. Acelaşi teren poate cuprinde suprafeţe plane orizontale sau înclinate, concave, convexe, accidentate; combinaţia dintre aceste forme, proporţia şi armonia dintre ele imprimă caracter reliefului. În sistematizarea verticală a terenului nu trebuie să se contravină puternic reliefului natural; se poate dezvolta şi accentua configuraţia iniţială sau se pot crea forme noi necesare pentru echilibrarea volumetrică a compoziţiei. În unele situaţii intervenţiile faţă de relieful iniţial pot fi mai profunde, însă acestea antrenează cheltuieli foarte mari. Tratarea terenurilor cu văi şi coline. Aşa cum s-a menţionat, astfel de terenuri sunt deosebit de valoroase pentru amenajarea parcurilor. La proiectarea microrelifului, concavităţile sau convexităţile pot fi păstrate dar nu trebuie să se piardă din vedere armonia de ansamblu a compoziţiei prin legarea formelor solului între ele fără a se contraria. Se ţine cont de faptul că aspectul general concav favorizează liniile de vedere, pe când convexităţile crează bariere vizuale. Denivelările pot fi modificate (amplificate, atenuate) sau sacrificate în interesul unei linii de vedere sau a configuraţiei generale a terenului pentru care bombamentele sau văile existente ar fi inutile sau supărătoare (fig.64).

195

Fig.64. Scheme de modificare a reliefului, după Simonds, J.O., 1967

De asemenea, se pot crea noi denivelări susţinând efectele peisagistice ale celor existente. În funcţie de scopul urmărit şi de configuraţia iniţială, pe diferite zone terenul se poate nivela în suprafeţe plane orizontale sau în pante regulate, se poate modela în terase susţinute de ziduri de sprijin sau de taluzuri.

196

Prin terasare reliefului i se poate imprima un caracter arhitectural (grădinile clasice, compoziţiile monumentale) sau mai apropiat de pitoresc (zona expoflorei în parcul Herăstrău). De asemenea, relieful poate fi corectat prin valonament – modelări în profile larg concavizate care reunesc armonios formele convexe, plane şi accidentate ale solului (fig.65). Acest mod de tratare, specific parcurilor în stil peisager, a fost preluat şi în unele situaţii ale amenajărilor moderne.

Fig.65. Schema aplicării pe un teren în pantă fie a valonamentului fie a terasării, după Neuray, G., 1973 Se remarcă în prezent tendinţa de utilizare a microreliefului ca mijloc de exprimare a unei idei artistice; de exemplu, un teren înclinat poate fi transformat întro suită de trepte apropiate, gazonate, în care se combină terasarea şi valonarea, formând un ansamblu armonios ce aminteşte configuraţia unui teatru antic; aici 197

semnificaţia culturală se împleteşte cu rolul vizual, peisagistic şi uneori cu rolul funcţional, parte din amfiteatru putând fi completat cu banchete din lemn. Sistematizarea verticală a reliefului este în strânsă relaţie cu orientarea dominantă a perspectivelor. Acestea urmăresc linia generală a teraselor şi pantelor (Versailles, grădinile Renaşterii italiene, parcul Carol şi parcul Herăstrău din Bucureşti etc.), sunt dirijate prin concavizarea şi înclinarea valonamentelor (grădina Circului din Bucureşti, parcul Romanescu din Craiova ş.a., fig.66) sau sunt încadrate de forme colinare ale terenului (parcul Tineretului din Bucureşti). În modelarea de ansamblu a unui teren variat ca relief trebuie să domine formele deschise, general concave, care permit o bună orientare a liniilor de vedere.

Fig.66. Crearea de valonamente pentru orientarea vederilor, după Mattern, H., 1960

198

Uneori, pentru echilibrarea spaţială a formelor terenului se crează coline artificiale, care pot constitui şi poziţii avantajate de observare de la înălţime a unor scene ale peisajului parcului. Situarea colinelor în spaţiu trebuie corelată cu perspectivele principale: se are în vedere în general o amplasare laterală sau în fundal pentru a nu se reduce mărimea aparentă a terenului sau a sectorului observabil. Colinele se realizează mai adesea cu forme în plan neregulat sinuoase, modelate în funcţie de direcţiile principale de observare şi de configuraţia celorlalte elemente prevăzute în proximitate (lac, arii orizontale cu o anumită sistematizare a circulaţiei etc.). Volumetria lor de cele mai multe ori este asimetrică, cu o cotă pozitivă dominantă. În unele compoziţii moderne, coline artificiale, modelate în forme neobişnuite, neplantate (Foto color 37), au rolul de volume sculpturale care mobilează anumite spaţii (noua formă de artă spaţială – “land art”). Anumite viziuni artistice au condus la realizarea de coline geometrizate, corelate cu organizarea planurilor joase (circulaţii, conturul unei piese de apă ş.a.). Un relief variat, cu pante naturale, permite o dispunere etajată a circulaţiei, cotele mai înalte înlesnind o bună vizibilitate către cotele joase. Uneori este necesară corectarea pantelor existente pentru realizarea unui profil armonios, pentru schimbările de înclinare în cazul terasării şi pentru asigurarea stabilităţii terenului. Întreruperile de pantă (mase de roci, ziduri de sprijin, terase) trebuie să se înscrie într-un profil general armonios. Sistematizarea verticală a terenului se studiază cu multă atenţie şi în cazul proiectării unor piese de apă (lacuri, pâraie, căderi de apă) pentru o perfectă adaptare a

199

formelor reliefului: pante line, valonamente, promontorii, rupturi de pantă trebuie să pună în valoare şi să justifice introducerea acestor piese. Tratarea terenurilor orizontale destinate parcurilor şi grădinilor. Acestea, frecvent întâlnite mai ales în localităţi, au mai puţine valenţe peisagistice, de aceea unele denivelări existente trebuie folosite şi amplificate. De asemenea, pe anumite suprafeţe se pot crea denivelări, prin deblee şi ramblee de mici proporţii, corelate cu sistematizarea compoziţiei.

Astfel, suprafeţele orizontale pot fi supuse unor modelări în profile frânte, asemănătoare terasării. Un asemenea modelaj este specific parterelor denivelate clasice (bulingrin) (fig.67, foto color 29). Asemănător sunt concepute parterul intrării principale în parcul Herăstrău, cel din grădina botanică din Bucureşti sau din parcul Universităţii de Ştiinţe Agronomice din Bucureşti. Situarea parterelor în cotă negativă are ca scop accentuarea aparentă a perspectivelor, sublinierea caracterului monumental al unei clădiri sau o mai bună evidenţiere a aranjamentului planului solului (modele din borduri tunse, flori ş.a.).

200

Fig.67. Partere bulingrin în plan şi profil

Astfel de denivelări sunt adaptabile şi în compoziţiile asimetrice. Însoţite de mici taluzuri sau ziduri de sprijin şi scări ele aduc mai multă varietate, nu numai ca privelişte ci şi prin parcurgerea de către pietoni a formelor solului. Denivelările pot fi accentuate vizual prin diferite modalităţi; amplasarea unei oglinzi de apă pe cota inferioară, supraînălţarea rambleului cu plantaţii sau cu elemente constructive (platformă, zid cu jardinieră, pergolă etc.). Suprafeţele orizontale pot fi în unele cazuri modelate în profile uşor valonate sau concave: denivelările create prin deplasarea unor volume reduse de pământ formează uşoare concavităţi şi convexităţi racordate prelung, cu schimbări de cotă nesesizabile şi progresive. 201

Caracteristic zonelor de parc cu rezolvare peisageră, valonamentul pe teren orizontal conferă peluzelor ample sau unui grup de peluze o uşoară formă concavă, pe direcţia liniei principale de perspectivă. Acest modelaj, însoţit de repartizarea vegetaţiei arbustive şi arborescente pe zonele uşor mai înălţate, are un efect optic de alungire a liniilor de vedere şi înlătură monotonia terenurilor plate (de exemplu, unele sectoare din grădina Cişmigiu). Crearea unei impresii de relief mai accentuat este posibilă şi necesară în cazul amenajării unor mici rocării. Colina proiectată pentru implantarea rocilor trebuie însoţită de un debleu care face mai firească prezenţa ei, cu atât mai mult dacă este cuprinsă într-o modelare generală în uşor valonament. Aspecte tehnice de proiectare a reliefului Crearea şi corectarea reliefului se realizează prin deplasări de pământ, la care trebuie să se aibă în vedere pe cât posibil echilibrul între ramblee şi deblee, întrucât lucrările de terasament sunt sunt foarte costisitoare. Pe un teren înclinat stabilirea unei suprafeţe orizontale (platformă, terasă, belvedere) se face conform acestui principiu de echilibru. Dimensiunea cea mai mare a teraselor se dispune paralel cu curbele de nivel. În cazul pantelor puternice se evită construirea teraselor perfect orizontale, atât pentru economie de terasament, cât şi pentru faptul că intervin anumite deformări datorate privirii în perspectivă. Observatorul plasat în vârful pantei, privind terasa orizontală, are senzaţia vizuală a unui plan în contrapantă. Construirea terasei în plan uşor înclinat dă impresia unei suprafeţe orizontale. Înclinările pantelor se vor proiecta în funcţie de unghiul de alunecare al pământului, care variază în raport cu textura acestuia între 30 - 45° (valori mai mici pentru solul argilos, care este mai coeziv şi mai stabil).

202

Înclinările admisibile ale taluzurilor se exprimă prin raportul între înălţimea şi proiecţia taluzului. Ele sunt mai mici în cazul celor în rambleu (1:3, maxim 1:1,5) şi mai mari în cazul taluzurilor în debleu (1:1,5, maxim 1:1). În anumite situaţii obligate, pentru umpluturile pe teren în pantă trebuie proiectate lucrări speciale de consolidare (şanţuri de priză pe curba de nivel, cleionaje, fascine, drenuri, rigole de captare şi evacuare a apelor etc.). Configuraţia iniţială ca şi modelarea propusă se exprimă tehnic prin planşe în plan orizontal şi prin profile longitudinale şi transversale; redarea peisagistică se face prin perspective şi secţiuni. În plan orizontal relieful este materializat pe planul general de amenajare prin curbe de nivel cu echidistanţa de 0,5 m. (pentru relieful proiectat, uneori se folosesc echidistanţe mai mici, până la 0,1 m.); modelarea propusă se suprapune peste curbele reliefului iniţial. De asemenea se reprezintă în proiecţie orizontală terasările, taluzurile şi elementele construite legate de modelare (ziduri, scări, balustrade ş.a.). Pentru o redare cât mai exactă a sistematizării verticale se întocmesc profile longitudinale şi transversale pe direcţiile cele mai importante; acestea se execută, ca şi în alte domenii de proiectare, la o scară mărită pentru înălţimi, cu indicarea tuturor cotelor. O corectă apreciere a relaţiilor dintre formele terenului rezultă din profilele reale, la care se utilizează aceeaşi scară pentru înălţimi ca şi pentru lungimi. Secţiunile folosesc profilele reale ale terenului, vegetaţiei, elementelor construite (fig. 68).

203

Fig.68. Reprezentarea reliefului proiectat - plan, secţiune şi perspectivă

204

În proiectul tehnic se redau detaliat relieful proiectat al terenului şi deplasările de pământ ce trebuie efectuate. În acest scop se întocmeşte un plan de terasamente care cuprine indicaţia zonelor de umplutură şi de săpătură, cotele la schimbările de pantă pentru platforme şi circulaţii, pentru valonamente (punctele joase şi cele înalte). Acest plan se stabileşte în funcţie de o cotă cunoscută care se ia ca reper în teren. În planul de terasamente se indică atât cotele terenului finisat cât şi ale modelării de fond sau “fund de formă” (fără umpluturile necesare pentru diferitele zone care primesc alte materiale deasupra, până la cotele definitive). Acestea din urmă sunt terasamentele secundare pentru încastrarea pământului vegetal şi a elementelor construite (alei, platforme, bazine etc. - fig. 69).

Fig.69. Secţiune reprezentând adâncimile în metri a săpăturilor “fund de formă” pentru încastrări, după Nourry, J.-P., 1971 a. arbori; b. arbuşti mari; c. gard viu; d. flori sau trandafiri; e, g. gazon; f. alee pietonală

205

Calculul deplasărilor de pământ necesare se face prin metoda profilelor sau a caroiajului. Se stabilesc volumele în rambleu şi în debleu, calculându-se apoi transporturile necesare, după distanţele de deplasare şi diferenţele de nivel, după felul manipulării (manual, mecanizat, cu roaba).

8.1.4. CONDIŢIILE HIDRO– GEOLOGICE ŞI EDAFICE ALE TERENULUI

Fie naturale fie modificate de activităţile umane, aceste condiţii determină anumite aspecte ale proiectării spaţiilor verzi. Astfel, nivelul apei freatice şi natura substratului intervin în crearea lacurilor artificiale, în amenajarea terenului pentru anumite folosinţe (sport, construcţii) dar şi în alegerea vegetaţiei ; zonele înmlăştinate şi cele umede, cu aport freatic, pun probleme speciale pentru proiectare şi amenajare. Condiţiile edafice sunt determinante pentru alegerea vegetaţiei, dar şi pentru amplasamentul anumitor dotări sau amenajări interioare din parcuri (de exemplu, pentru terenurile de sport sunt necesare zone bine drenate). Natura factorilor edafici impune uneori măsuri speciale ameliorative (corectarea texturii şi a ph-ului, îmbunătăţirea fertilităţii, drenarea, aportul de pământ vegetal ş.a.).

8.2. ROCILE

Adesea, în zonele montane, rocile formează scene de peisaj deosebit de interesante, care impresionează fie prin masivitatea şi soliditatea blocurilor de piatră fie prin aglomerarea neregulată de mase mai mici, cu aspect sălbatic sau pitoresc. Integrarea rocilor în amenajările peisagistice este posibilă atât prin valorificarea celor eventual prezente în teren cât şi prin crearea de compoziţii artificiale cu roci. 206

Peisajele cu roci Masele stâncoase şi rocile mari existente trebuie exploatate vizual: în compoziţia unui parc ele pot constitui locuri atractive, gen “surpriză”, pe care vizitatorul le descoperă în parcurgerea unui anumit traseu al circulaţiei minore, sau scene în care ele “atrag” linii de perspectivă. Scoaterea în evidenţă a volumetriei, culorii şi texturii pietrei se poate face prin variate modalităţi: degajarea vederilor pe direcţiile cele mai favorabile de observare, în funcţie de incidenţa luminii, uneori decopertarea parţială a pământului în care sunt încastrate rocile, înlăturarea unor roci sau, din contră, completarea sau reamenajarea parţială a ansamblului, defrişarea unor plante însoţitoare, plantarea unor specii arbustive sau arborescente ş.a. Pentru compoziţiile artificiale cu roci cadrul cel mai adecvat este terenul cu relief frământat; mai ales în zonele deluroase şi montane, ele sunt fireşti şi par “ale locului” (Foto color 75). Pentru obţinerea aspectului natural al unei astfel de amenajări sunt necesare, de cele mai multe ori, lucrări de modelare a terenului, amplificarea denivelărilor, crearea de rupturi de pantă. Anrocamentele se realizează cu material de aceeaşi natură: calcare, bazalt, granit ş.a., eventual de provenienţă locală. În funcţie de forma şi mărimea rocilor se alege şi poziţia acestora pe formele reliefului: cele neregulat rotunjite pot fi folosite la baza şi pe coastele pantelor, în râpe; stâncile mai mari şi verticale (cu dominanţa înălţimii) sunt justificate pe culmea unei coline abrupte, însă niciodată în poziţii joase. Blocurile se grupează neregulat, în armonie şi contrast de volume, majoritatea fiind implantate în teren (parţial îngropate). Rocile pot fi introduse în compoziţii şi în alte situaţii, unde configuraţia proiectată a reliefului se acordă cu prezenţa lor: cu ele se pot realiza scene pitoreşti 207

cu grote, izvoare, căderi de apă, albii ale unor pâraie artificiale. Pe un teren înclinat, printre roci verticale sau peste praguri stâncoase poate fi creat şi dirijat un curs de apă care formează cascade sau mici căderi receptate în bazine săpate în pantă, având pereţii mascaţi cu roci de aceeaşi natură; în zona de pantă mică, albia în meandre a pârâului artificial este de asemenea însoţită de grupuri de roci. În toate aceste cazuri se impune o atentă studiere a modelelor oferite de natură şi alegerea unor soluţii care să confere amenajării un aspect firesc. Tot din acest motiv fundaţiile şi consolidările cu beton, necesare pentru asigurarea durabilităţii unor anrocamente, trebuie să fie invizibile. În parcurile şi grădinile contemporane, se pot realiza sectoare de peisaj foarte “construite” în care rocile, ca element natural, se asociază unor compoziţii din beton cu volume foarte precise, arhitecturale, ale căror linii îndrăzneţe contrastează cu formele rotunjite sau colţuroase ale pietrelor (terase, gradenuri, curs de apă pe trepte din beton, bazine sau piscine cu cascade etc). Sub influenţa artei grădinilor japoneze, în amenajările moderne se pot crea unele efecte vizuale deosebite prin folosirea rocilor în situaţii independente de reproducerea sau interpretarea artistică a unei scene de peisaj natural. De exemplu, pentru decorarea unei curţi interioare plane, roci suficient de mari se amplasează pe suprafeţele inerte (pietriş, nisip, dalaj) sau pe gazon, asociate sau nu cu plante. Ele pot însoţi unele elemente construite: bazin, jardinieră, bancă, scară ş.a. Cel mai adesea este exploatat contrastul între imobilitatea şi masivitatea pietrei şi vitalitatea, forma şi culoarea plantelor sau transparenţa şi strălucirea apei calme sau în mişcare. Alpinariile şi rocăriile Rocile pot determina caracterul special al unui tip de grădină, în general de mică întindere – grădina alpină (alpinariu).

208

Mai adesea alpinariile nu sunt de sine stătătoare, ci sunt incluse în parcuri şi în grădini botanice. Ele reproduc la o scară mică peisaje cu roci, care sunt asociate cu o vegetaţie specifică, sugerând o scenă montană dintr-o anumită zonă geografică. Pentru un alpinariu microrelieful este modelat cu coline inegale şi văi, permiţând realizarea de compoziţii etajate, care pot cuprinde eventual şi un izvor sau o cădere mică de apă, continuată cu un pârâiaş (apa poate fi recirculată prin pompare). O atenţie deosebită se acordă armoniei în volumetria ansamblului, alegerii şi poziţionării rocilor. Inegalitatea reliefului este însoţită de cea a maselor stâncoase: în alpinariile mici, cel puţin o piesă sau un grup de roci trebuie să domine compoziţia. Se iau în considerare principiile enunţate mai sus: folosirea pietrei de aceeaşi natură sau înrudită, dispunerea după mărime şi formă pe diferitele cote ale amenajării.

Fig.70. Exemple de folosire a rocilor pe pante: sus – compoziţie cu mici căderi de apă; jos dreapta – încastrarea grupată şi decalată a rocilor, cu spaţii pentru plante; jos stânga – exemplu negativ, cu diseminarea rocilor pe pantă 209

Gruparea rocilor se face după anumite linii directoare, în etajări neregulate, lăsându-se terase înguste şi nişe pentru plantarea vegetaţiei (fig.70). În grădina alpină se prevăd poteci în trepte sau în serpentină pentru accesul pe pante, iar pe cotele joase alei înguste toate realizate din lespezi necioplite; aleile pot fi acoperite şi cu criblură din acelaşi fel de piatră (Foto color 76, 77). În cazul alpinariilor mari, cu diferenţe mari de nivel, în structura colinelor de pământ se prevede o bază solidă de roci care previn alunecarea terenului şi asigură drenarea. Amenajările mai deosebite, cu înălţime mare, accesibilă pe un traseu de potecă “croită” printre roci, necesită uneori chiar structuri din beton armat pe care se construieşte colina. Pentru stabilitatea ansamblului, rocile aparente se încastrează în pământ, puţin în contrapantă, neregulat etajate; diferitele nivele, decalate, se sprijină unele pe altele şi chiar se consolidează cu beton. De asemenea se are în vedere înclinarea în contrapantă a feţei superioare a rocilor care susţin volumele de pământ destinate plantelor, în scopul receptării apei din precipitaţii şi pentru prevenirea eroziunii. Spaţiile şi nişele pentru plantarea vegetaţiei, dispuse în trepte, se umplu cu pământ fertil de textură nisipoasă, aşternut pe un substrat drenant. Grosimea necesară a stratului de pământ este de cel puţin 40 – 50 cm. pentru arbuşti şi 20 – 30 cm. pentru plantele erbacee. Aşa cum s-a arătat mai sus, crearea unei grădini alpine impune un cadru adecvat şi cheltuieli destul de importante. Mai accesibilă este realizarea unor amenajări mai mici şi mai simple cu roci. Rocăriile (stâncăriile) se proiectează şi se amenajează după aceleaşi principii enunţate mai sus.

210

Modelarea terenului constă atât în realizarea unei coline cât şi a altor denivelări mai mici: un mic debleu în faţa movilei şi cel puţin încă o uşoară proeminenţă, ca un ecou al celei dintâi (fig.71).

Fig.71. Secţiune printr-o rocărie

Rocăriile pot fi dominant alcătuite din lespezi de piatră sau pot îmbina şi roci cu volume mai mari, de forme neregulate. Se cere însă o proporţie armonioasă cu mărimea colinei, de aceea rocile foarte mari şi înalte nu-şi au locul într-o astfel de compoziţie de mai mică importanţă; totuşi nici rocile prea mărunte nu sunt indicate. Se evită poziţionarea de pietre cu aspect piramidal, preferându-se cele la care domină dimensiunile orizontale. Şi la aceste amenajări este necesară crearea ambianţei potrivite în concordanţă cu zona climatică: microrelieful general al terenului cu unele diferenţe de nivel, vegetaţia specifică zonei. Astfel, în regiunile de şes vor domina plantele erbacee cărora li se vor asocia unii arbuşti foioşi şi subarbuşti. Introducerea coniferelor este indicată îndeosebi pentru zonele de deal şi de munte.

211

Utilizări complementare ale rocilor În cadrul grădinilor rocile neprelucrate prin tăiere mai pot fi folosite pentru construirea zidurilor de sprijin, a platformelor pentru chioşcuri, a bordurilor bazinelor, realizarea de pavaje (cu lespezi de piatră, piatră de râu) ş.a., contribuind la imprimarea unui caracter rustic al zonei. Tot într-un astfel de cadru, unele roci mari, cu forme naturale adecvate, pot fi transformate în jardiniere prin excavare şi umplere cu pământ.

8.3. APELE

Peisajele naturale din care fac parte marea, lacurile, iazurile, râurile, pâraiele, torenţii sau cascadele prezintă o atractivitate deosebită. Aceasta decurge din marea varietate a priveliştilor pe care le determină apa prin îmbinarea cu formele reliefului, rocile şi vegetaţia.

8.3.1. IMPORTANŢA COMPOZIŢIONALĂ A APELOR

Fiind în acelaşi timp o resursă de neînlocuit pentru viaţă, apa a constituit încă de la începuturile artei grădinilor nu numai o condiţie a existenţei acestora ci şi un factor compoziţional de bază. Adusă în peisajul elaborat al grădinii, apa fie a luat forme şi ipostaze întâlnite în natură, încă din timpul antichităţii chinezeşti, fie a fost modelată în bazine, rigole, canale, fântâni, de la primele grădini mesopotamiene şi persane până în zilele noastre. Oglindirea cerului şi dublarea imaginilor prin reflexie (Foto color 78), animarea compoziţiei prin curgere, cădere sau ţâşnire în jeturi însoţite de jocul luminii şi sunetele specifice, modelarea în forme plastice cu o anumită expresivitate (atât a apei 212

în sine cât şi ale elementelor naturale sau construite însoţitoare) – toate aceste însuşiri peisagistice ale apei justifică interesul constant al introducerii lor în compoziţia parcurilor şi grădinilor. În plus, apele umezesc şi răcoresc atmosfera, creând un microclimat mai plăcut şi mai sănătos. Trăsături aparte au peisajele acvatice, prin flora şi fauna specifică care le însoţesc, contribuind la farmecul şi atractivitatea unor astfel de zone. În cadrul acestui capitol se tratează numai apele de factură naturală în amenajările peisagistice. Prezenţa unui lac, râu, pârâu ş.a. pe teritoriul de amenajat sau ca limită naturală a acestuia conferă sitului o valoare deosebită, fie prin integrarea ca atare în peisajul proiectat, fie prin transformare şi supunerea la anumite deziderate ale proiectării. În funcţie de importanţa şi caracterul piesei de apă existente, întreaga compoziţie sau numai sectoare ale ei se concep astfel încât să se creeze o vedere dominantă şi variate privelişti asupra apei de la diferite distanţe şi înălţimi. În consecinţă se impune modelarea reliefului şi dispunerea vegetaţiei în concordanţă cu orientarea vederilor, proiectarea traseelor de circulaţie către şi în proximitatea piesei de apă, eventual traversarea ei, amplasarea unor obiective pe malul ei sau în poziţii avantajate. Intervenţiile directe asupra piesei de apă existente pot fi: corectarea traseului malurilor, consolidarea acestora, adâncirea, dragarea, eliminarea vegetaţiei acvatice supărătoare. În anumite cazuri se poate schimba caracterul unei ape existente pe teritoriul amenajat; de exemplu, prin barare, un pârâu se transformă în lac. Proiectarea aspectelor vizuale ale apelor, în mod firesc, se îmbină cu a celor funcţionale (exploatarea recreativă şi ca sursă pentru udare).

213

8.3.2. CREAREA ARTIFICIALĂ A PIESELOR DE APĂ

În funcţie de condiţiile de teren (mărime, relief, caracteristici hidro – geologice) şi de posibilităţile materiale de finanţare şi realizare, în programele specifice de arhitectură peisageră se poate include crearea de lacuri, cursuri şi căderi de apă. Acestea pot constitui trăsături puternice ale compoziţiei, cu avantajele menţionate ale apelor naturale. Pentru lucrările de proporţii, proiectantul peisagist trebuie să colaboreze cu specialistul hidrotehnician, în vederea adaptării soluţiei la cerinţele tehnice ale realizării. Apele calme Crearea întinderilor de apă prezintă un interes deosebit mai ales pentru parcuri. Lacurile şi iazurile artificiale constituie o categorie mai frecvent folosită în amenajările peisagistice faţă de cursurile de apă, întrucât adesea au o capacitate de exploatabilitate mai mare şi oferă mai multe posibilităţi recreative. Sursele de apă pentru crearea lor sunt mai numeroase: pânza de apă freatică, izvoare, bararea sau devierea unui curs de apă, apa din conducte (soluţie neeconomică); unele dintre aceste surse pot fi complementare. La proiectarea lacurilor se iau în considerare câteva principii generale: Mărimea unui lac artificial nu trebuie să depăşească

în general 30% din

suprafaţa parcului în care este inclus. Forma lacului. Întrucât forma este un element vizual de primă importanţă, ea se stabileşte cu multă atenţie, în acord cu structurarea compoziţiei. Mai adesea pentru lacurile artificiale se adoptă forme libere, cu contururi sinuoase, racordate uneori cu linii drepte, evitându-se paralelismul malurilor (Foto color 51).

214

Raportul dintre dimensiunile lacului este influenţat de relieful existent şi de sursa de apă disponibilă. Astfel o vale naturală prelungă conduce la desfăşurarea în lungime a lacului. Tot aşa, lacurile provenite din bararea unui curs de apă sunt în general alungite (Foto color 47); configuraţia malurilor trebuie să corespundă curentului de primenire a apei, pentru a nu se formea zone complet stagnante (golfuri prea pronunţate). Crearea lacurilor prin excavare până la pânza freatică permite o mai mare libertate în stabilirea formei. Pe terenurile mai mici ele pot fi neregulat rotunjite, asemenea iazurilor naturale (Foto color 50). Lacurile alungite se pot proiecta cu unele îngustări şi lărgiri inegale, cu grija dominanţei spaţiilor întinse ale apei. În unele locuri îngustarea poate fi maximă, pentru legarea prin poduri a malurilor opuse. Suprafeţele mai mari de apă calmă sunt compatibile atât cu formele aparent naturale cât şi cu cele foarte “desenate”. Anumite concepte artistice recurg la geometrizarea formei, simetrică sau asimetrică a lacurilor. Se pot menţiona aici exemple din perioada clasică. Unul dintre acestea este “lacul elveţienilor” din parcul Versailles, care are aspectul unui vast bazin (de aproape 16 ha.) rectangular, cu extremităţile rotunjite. Tot într-o creaţie a lui Le Notre, parcul Chantilly, lacul din jurul castelului are o formă geometrică asimetrică (decupat însă de o peninsulă desenată simetric).Un exemplu contemporan este cel din parcul Titan, Bucureşti (Foto color 54). Microrelieful malurilor. Stabilirea formei acumulării de apă conduce la o anumită modelare a microreliefului. În regiunile de şes, zona lacului se proiectează în general concavă, cu maluri line, curbele de nivel urmărind în ansamblu forma lacului. În siturile cu relief mai frământat se pot introduce zone de mal mai înalte, promontorii, chiar mal mai abrupt şi stâncos.

215

Crearea insulelor este recomandabilă pentru lacurile suficient de mari. De formă rotunjită sau uşor alungită, insulele mai mici, îmbrăcate în vegetaţie, constituie repere vizuale care pun în valoare suprafaţa întinsă a apei. Insulele mai mari se pot proiecta ca sectoare ale compoziţiei (de exemplu, insula trandafirilor din parcul Herăstrău din Bucureşti, legată de maluri prin două poduri) sau pot conţine amenajări independente (cazul insulelor accesibile numai cu ambarcaţiuni). Amplasarea insulelor în cadrul lacurilor se alege în apropierea malurilor, la distanţe care permit sau nu legarea prin poduri; poziţia lor trebuie să se înscrie armonios în forma lacului, în corelaţie cu direcţiile cele mai avantajoase de percepere a peisajului acestuia. Aspecte tehnice ale proiectării lacurilor Adâncimea albiei lacurilor se stabileşte în funcţie de o serie de criterii: mărime, destinaţie (tipuri de agrement, rezervă de apă), mod de realizare (dintr-un curs de apă sau din pânza freatică), natura subsolului. Majoritatea lacurilor au o adâncime mai mare în zona de mijloc şi în preajma debarcaderelor (depinzând de felul ambarcaţiunilor). Unul dintre lacurile cel mai puţin adânci este cel din grădina Cişmigiu (circa 1 m.). Consolidarea malurilor se impune mai ales în cazul lacurilor mari, unde se pot forma valuri stârnite de vânt sau de ambarcaţiunile rapide. Consolidarea este necesară şi pentru diferitele amenajări de pe mal: ştrand, debarcader, clădiri amplasate la linia apei. Malurile se sprijină cu diferite materiale: pereuri de beton, înclinate sau verticale, piloţi de lemn, uneori brâuri de pietre de râu rigidizate în plasă metalică ş.a. În majoritatea parcurilor, pentru lacurile mari, unde se pot forma valuri induse de vânt şi de ambarcaţiuni cu viteză mare, se utilizează pereuri verticale cu grindă “sparge – val”. Aceasta, fiind elementul vizibil de contur al lacului, trebuie să fie 216

situată la nivelul malului, pentru a se înscrie armonios în profilul terenului. În acelaşi timp se impune ca bordura să aibă un aspect estetic corespunzător, fie că este realizată din beton fie cu piatră aparentă. Când lacul are variaţii de nivel, se preferă pereurile înclinate şi racordarea lină a profilului malurilor. Pentru amenajările de lacuri mai mici, cu caracter natural, dacă este necesară consolidarea limitelor, aceasta se face prin soluţii contructive care permit îmbrăcarea malului cu iarbă sau alte plante, până la nivelul apei. Se adoptă pereurile înclinate şi profile speciale ale bordurii propriu–zise (fig.72).

Fig.72. Consolidarea malurilor pieselor de apă cu caracter natural

217

La toate tipurile de consolidare, nivelul apei trebuie să permită camuflarea pereurilor până la limita de siguranţă. Impermeabilizarea albiei se impune uneori pe terenurile cu substrat nisipos (cu excepţia lacurilor din pânza freatică). Ca metode, se pot menţiona: betonarea (Cişmigiu), placarea cu argilă, iar pentru apele cu întindere mică izolarea cu folii speciale din materiale sintetice. Alte aspecte tehnice ale proiectării lacurilor includ, în funcţie de situaţie, stăvilare, uneori ecluză (în parcul Herăstrău, la limita cu parcul Bordei din Bucureşti ), staţii de pompare. Acestea sunt necesare pentru reglarea nivelului apei. Lacurilor alimentate din râuri li se asigură o scurgere lentă (viteză de primenire de minim 0,3 m/s). Scăderea nivelului apei se impune cel puţin pentru curăţirea albiei; în cazul lacurilor din pânza freatică acest lucru este posibil numai prin pomparea apei în emisari exteriori (canalizare sau curs de apă). Apele curgătoare Amenajarea cursurilor de apă este posibilă numai pe terenurile înclinate sau pe care se creează panta necesară. La realizarea unui pârâu se ţine cont de o serie de principii decurgând din legile fizice cărora li se supune apa în natură. Astfel, traseul albiei se dirijează către cotele joase ale terenului, pe o direcţie generală perpendiculară pe curbele de nivel; sinuozităţile albiei pot fi motivate fie de interpunerea unor obstacole ( de exemplu, implantarea de roci pe mal, care determină devierea cursului ) fie de îndulcirea pantei terenului. În cazul unor debite mai mari, albia se va realiza în forme naturale care sunt determinate de forţa pe care o exercită apa şi de depunerile şi erodările care decurg din acestea. De aceea malurile unui pârâu nu sunt paralele, având lărgiri şi îngustări succesive (fig.73). Profilul malurilor este de asemenea modificat în dreptul 218

sinuozităţilor: malul erodat este mai înalt şi scobit la bază, faţă de malul opus, mai lin şi cu depuneri aluvionare. Pe o pantă mai accentuată, apa poate fi însoţită de roci sau albia este construită din roci, reproducându-se configuraţii naturale de pârâu cu sau fără praguri. Când apa nu provine dintr-o sursă naturală continuă, ci se recirculă prin pompare, se impune adesea impermeabilizarea albiei prin betonare, cu încastrarea de roci sau pietre de râu care maschează patul de beton. Aceasta este în acelaşi timp o metodă de consolidare care previne erodarea traseului apei.

Fig.73. Traseul albiei unui curs de apă

Trebuie menţionat faptul că realizarea unui astfel de curs de apă cu caracter natural implică multă atenţie în alegerea şi aranjarea pietrelor, în armonizarea tuturor elementelor din secvenţele de peisaj străbătute de albie. Se va evita impresia total artificială de brâu de piatră într-o peluză gazonată. În grădini se amenajează mai frecvent cursuri de apă puţin adânci, care, în funcţie de microrelief, pot avea albii mai mult sau mai puţin şerpuitoare. Când panta 219

este mică şi cursul este lent, cu debit redus, albia unui mic pârâu poate fi străbătută de un pasaj de pietre care depăşesc puţin nivelul apei. Se pot folosi în acest scop şi lespezi de piatră cu faţa rugoasă, nealunecătoare, consolidate pe fundul albiei printr-o lucrare de zidărie ascunsă. Este necesar să se asigure o concordanţă între capacitatea albiei create, cât de mică, şi debitul apei : Q= ϕ x v

( Q = debitul în m3 / sec. ; ϕ = secţiunea udată în m2 ; v =

viteza de curgere în m / sec. ). Pentru o viteză de curgere de

0,3-1,2 m/sec este suficientă o pantă

longitudinală de 0,5-1 %. Căderile de apă Când relieful terenului este accidentat, denivelările pe parcursul unui pârâu înlesnesc crearea unor căderi de apă sau cascade. Apa poate fi dirijată printr-o îngustare între roci, rezultând un şuvoi mai tumultos sau poate fi desfăşurată peste un prag mai larg, din roci plane sau din trunchiuri de arbori, căderea având aspectul unei perdele de apă. În natură, forţa apei, dată atât de debit cât şi de înălţimea de cădere, determină la baza cascadei formarea unui bazin; în consecinţă, aici albia artificială se va adânci şi se va consolida cu roci, inclusiv pe maluri. Zgomotul specific căderilor de apă se amplifică dacă pragul este ieşit în afară (având dedesubt un gol). Pe traseul unui pârâu se poate amenaja o suită de căderi de apă, una dintre acestea având însă mai mare importanţă spectaculară. Apa poate fi receptată direct într-un lac sau îşi poate continua cursul sub formă de pârâu. În grădinile mici, unele cascade artificiale se proiectează ca punct de plecare al unui pârâu, ca loc de unde izvorăşte apa. În acest caz este creată sau exploatată o proeminenţă a terenului, pe care se realizează o compoziţie etajată de roci masive. 220

Dintre ele, din punctul cel mai înalt “izvorăşte” apa (conductă mascată, staţie de pompare) căzând pe praguri în unul sau mai multe fire, către un bazin inferior (fig. 74). De aici se formează pârâul care se poate încheia cu un ochi de apă (mic lac), de unde prin repompare apa revine la punctul de plecare prin conducte îngropate . În parcurile cu relief variat, o înălţime a terenului poate fi exploatată pentru realizarea unei scenografii cu roci şi cascade de mare efect: fie căderi de apă de la mare înălţime fie suite de căderi mai mici, receptate într-un lac sau într-un bazin mare (Foto color 79). Modernismul în arhitectura peisajului a generat exemple de cascade artificiale care în mod frecvent sunt independente de reproducerea unei scene naturale. Situate uneori pe terenuri plane, ele înfăţişează o construcţie etajată din blocuri şi trepte tăiate în granit sau chiar executate din beton, combinate cu roci nefasonate, peste care şi printre care apa cade cu efecte spectaculoase într-un bazin inferior, cu sau fără roci.

Fig.74. Scheme de mici cascade artificiale 221

Sistemul hidrotehnic al unei grădini poate combina diferite variante de inserare a apelor, în funcţie de relief şi mărimea terenului. La nivelul unui mare parc, un exemplu magistral al sistemului hidrotehnic este cel creat la începutul secolului al XX-lea de E. Redont în parcul Romanescu din Craiova: captarea apei → lacuri înguste pe firul apei → stăvilar şi cădere mică de apă → lac mare → stăvilar şi cascadă → pârâu cu înşiruire de mici praguri din roci, conducând apa în afara teritoriului parcului.

8.4. VEGETAŢIA Plantele sunt componente esenţiale ale ambianţei naturale; ele constituie materialul viu şi predominant verde, de o infinită diversitate, care îmbracă solul, formele de relief, se asociază cu rocile, apele, elementele construite. Alcătuind suprafeţe şi volume vegetale, ele dau viaţă şi dinamism peisajelor prin variaţia sezonieră şi evoluţia în timp a acestora, datorată în principal modificării dimensiunilor şi habitusului plantelor lemnoase. Pentru proiectantul şi amenajistul peisagist vegetaţia reprezintă elementul cel mai manevrabil prin folosirea diferenţiată a taliilor, formelor, culorilor şi texturii plantelor şi a adaptabilităţii diferitelor specii la variatele condiţii ale mediului, prin multitudinea posibilităţilor de combinare şi grupare a lor în plan şi în spaţiu. Compunerea peisajelor cu vegetaţie se bazează pe efectele dominante ale arborilor şi arbuştilor, cărora li se asociază subarbuştii şi plantele erbacee (anuale, bienale şi perene - flori, ierburi, gazon, plante de apă - utilizate în funcţie de situaţie). Realizarea unui peisaj vegetal armonios, bine închegat şi durabil impune cunoaşterea calităţilor peisagistice ale plantelor şi, în egală măsură, a caracterelor biologice şi a cerinţelor ecologice ale acestora. 222

8.4.1. VEGETAŢIA LEMNOASĂ

În plantaţiile unei amenajări peisagistice, rolul primordial revine arborilor prin dimensiuni şi longevitate; alături de ei, un loc important îl au arbuştii, care de cele mai multe ori completează ansamblul vegetal creat de arbori; subarbuştii participă uneori în componenţa plantaţiilor, fiind utilizaţi în anumite situaţii şi detalii ale amenajărilor. 8.4.1.1. CALITĂŢILE PEISAGISTICE ALE VEGETAŢIEI LEMNOASE

Arborii şi arbuştii se impun în peisaj prin mărime (talie), habitus, frunziş. Acestor aspecte importante care se iau în primul rând în consideraţie pentru alegerea, amplasarea şi gruparea lor în ansamblul peisagistic li se adaugă şi efectele decorative suplimentare ale florilor, fructelor, scoarţei. Talia - reprezintă înălţimea plantelor în etapa de deplină dezvoltare. Arborii fiind elementele cele mai înalte, talia lor intervine decisiv în realizarea volumelor plantaţiei, în gradarea şi echilibrarea spaţială a compoziţiei, în asocierea cu elementele de arhitectură. Sortimentul de arbori are o gamă largă a puterilor de creştere, încadrate peisagistic în trei categorii: talia I, depăşind 25 m înălţime; talia a II-a, între 15 şi 25 m şi talia a III-a, între 7 şi 15m. Această încadrare nu este foarte strictă, întrucât condiţiile de mediu influenţează potenţialul de creştere pe verticală, dar ea permite alegerea speciilor convenabile ca înălţime, care să întrunească şi alte caractere dorite (tabelul 4). Din punct de vedere al taliei, arborii se utilizează diferenţiat, în raport cu scara ansamblului şi proporţia faţă de alte elemente ale compoziţiei.

223

Formele coroanelor şi înălţimile arborilor (exemple) Tabelul 4 Forma coroanei Îngust piramidală

Piramidală

Larg piramidală

Ovoidală

Ovoidal sferică

Talia I Populus nigra ‘Italica’ Picea omorika

Populus alba ‘Piramidalis’ Abies sp. Picea sp. Pseudotsuga menziesii Thuja plicata Pinus strobus Taxodium distichum

Acer pseudoplatanus Fagus sylvatica Fraxinus excelsior Ginkgo biloba Gleditsia triacanthos Liriodendron tulipifera Tilia platyphyllos Acer platanoides Tilia tomentosa

Sferică

Juglans nigra Platanus hybrida Quercus cerris Quercus petraea Quercus robur

Etalată

Populus alba Ulmus glabra

Pendulă

Specii, varietăţi, cultivaruri Talia II Talia III Quercus robur ‘Fastigiata’ Carpinus betulus ‘Fastigiata’ Prunus serrulata ‘Amanogawa’ Robinia pseudoacacia ‘Monophylla Fastigiata’ Sorbus aucuparia ‘Fastigiata’ Juniperus virginiana ‘Fastigiata’ Thuja occidentalis ‘Dampierei’ Thuja occidentalis ‘Fastigiata’ Corylus colurna Chamaecyparis lawsoniana cv. Magnolia acuminata Thuja orientalis Chamaecyparis lawsoniana Thuja occidentalis Aesculus hippocastanum ‘Piramidalis’ Prunus avium Juniperus virginiana Betula pendula Populus tremula Tilia cordata

Magnolia kobus Pyrus communis Taxus baccata

Aesculus x carnea Aesculus hippocastanum Carpinus betulus Robinia pseudacacia ‘Bessoniana’ Castanea sativa Cercis canadensis Magnolia x soulangeana Quercus rubra

Acer campestre Morus alba

Acer negundo Celtis occidentalis Castanea sativa Paulownia tomentosa Sophora japonica Betula pendula ‘Tristis’ Fagus sylvatica ‘Pendula’

Populus simonii Sorbus aria

Acer platanoides ‘Globosum’ Fraxinus ornus Malus pumila Prunus fruticosa ‘Globosa’ Prunus mahaleb Robinia pseudoacacia ‘Umbraculifera’ Albizzia julibrissin Catalpa bignonioides Prunus serrulata Prunus padus Morus alba ‘Pendula’ Prunus avium ‘Pendula’ Prunus serrulata ‘Kiku Shidare Sakura’ Salix babylonica Salix alba ‘Tristis’ Sophora japonica ‘Pendula’ Ulmus glabra ‘Pendula’ Chamaecyparis nootkatensis ‘Pendula’

224

Astfel, în amenajările vaste este necesară introducerea arborilor mari, care potenţează dimensiunile spaţiului: stejar, fag, paltin, platan, ulm de câmp, frasin, tei argintiu, glădiţă, arborele cu lalele (Liriodendron), ginkgo, molid, brad duglas (Pseudotsuga menziesii), pinul de Himalaia (Pinus griffithii) ş.a. În grădinile mici se utilizează arbori de talie mică: arţar globulos, mojdrean (Fraxinus ornus), magnolii, cireşi japonezi, meri ornamentali, catalpă, tui columnare, soiuri de chiparos californian (Chamaecyparis lawsoniana) ş.a. De asemenea, respectând proporţiile, aliniamentele de arbori care însoţesc alei înguste se alcătuiesc din specii de înălţime mai mică etc. Expresivitatea taliei se poate folosi în efectele de perspectivă; prim-planurile plantate cu arbori mari şi fundalurile cu arbori mai mici sugerează distanţa, adâncimea mai mare a peisajului. Utilizarea arborilor mari, falnici, în situaţii în care se evidenţiază bine în compoziţie, dă peisajului un caracter de măreţie şi perenitate. În mod similar, dar la o scară mai redusă, mărimea arbuştilor (tabelul 5) condiţionează de asemenea folosirea lor în diferitele compoziţii. Arbuştii de talie mare (liliac, sânger, soc, salcâm galben, scumpie ş.a.) participă la volumetria plantaţiilor completând şi echilibrând volumele vegetale de arbori, fie în asociere cu aceştia, fie în poziţii separate. În grădinile mici ei pot suplini absenţa sau numărul redus al arborilor. Arbuştii mici şi subarbuştii pot fi utilizaţi în detaliile compoziţiei, uneori în combinaţie cu florile; de asemenea se pot folosi în mase care decorează planurile inferioare, de exemplu arbuştii semitârâtori (Lonicera pileata, Cotoneaster horizontalis, Juniperus horizontalis ş.a.) şi cei târâtori (Cotoneaster dammeri radicans, Juniperus horizontalis `Glauca` ş.a.) şi înlocuitorii de gazon (Euonymus fortunei radicans, Vinca minor, Pachysandra terminalis ş.a.).

225

Formele de creştere şi înălţimile arbuştilor (exemple) Tabelul 5 Forma Târâtoare

Semitârâtoare (prostrată)

Tufă erectă (ovoidală, sferică, etalată)

Columnară (fastigiată) Semipendulă Pendulă Tufă neregulată

Urcătoare

Specia, varietatea Cotoneaster dammeri ‘Radicans’ Euonymus fortunei ‘Radicans’ Juniperus horizontalis ‘Glauca’ Cotoneaster dammeri Juniperus horizontalis ‘Repanda’ Lonicera pileata Juniperus sabina ‘Blue Danube’ Juniperus chinensis ‘Pfitzeriana Aurea’ Juniperus chinensis ‘Hetzii’ Buxus sempervirens ‘Suffruticosa’ Berberis thunbergii ‘Atropurpurea Nana’ Deutzia gracilis Potentilla fruticosa Spiraea bumalda Chamaecyparis pisifera ‘Filifera Nana’ Chaenomeles japonica Hydrangea macrophylla Spiraea salicifolia Symphoricarpos albus Chaenomaecyparis lawsoniana ‘Mimima Glauca’ Chaenomeles lagenaria Forsythia intermedia Pyracantha sp. Picea glauca ‘Conica’ Cornus alba ‘Sibirica’ Cornus florida Cornus sanguinea Cotoneaster bullatus Deutzia scabra Philadelphus coronaries Sorbaria sorbifolia Spiraea vanhouttei Syringa vulgaris Juniperus communis Juniperus communis ‘Compressa’ Juniperus communis ‘Hibernica’ Taxus baccata ‘Fastigiata Aurea’ Forsythia suspensa Buddleia alternifolia Caragana arborescens ‘Pendula’ Salix caprea ‘Pendula’ Salix purpurea ‘Pendula’ Rhus typhina ‘Laciniata’ Clematis montana Clematis tangutica Clematis jackmannii Lonicera heckrotii Campsis radicans Wisteria sinensis

Înălţimea Sub 0.5m

1 – 2m 2 – 3m sub 0.5m

0.5 – 1m

1 – 2m

2 – 3m

3 – 5m

1m 2 - 3m 3 – 5m

1.5 – 2m 2 – 3m 2 – 3m 3 – 5m 5 – 10m

226

Volumul şi forma variată în profil a masivelor şi grupurilor de arbori şi arbuşti rezultă în principal din îmbinarea speciilor cu înălţimi diferite. Aceste câteva exemple sugerează doar multiplele posibilităţi de folosire a taliei arborilor şi arbuştilor ca element plastic de creare a peisajului. Habitusul arborilor şi arbuştilor Dintre toate componentele vegetaţiei, arborii au energia vizuală cea mai mare, impunându-se atât prin talie cât şi prin habitus, fie că sunt dispuşi ca piese separate, fie că sunt grupaţi. Siluetele arborilor, aşa cum le percepem, sunt o rezultantă a modului de creştere a tulpinii principale (trunchi unic sau multiplu, înălţimea şi forma trunchiului), a formei de ansamblu a coroanei şi a caracteristicilor ramificării (dispunere etajată sau alternă a ramurilor principale, unghiul de inserţie al acestora, densitatea ramificării, formele şi direcţiile de creştere ale lăstarilor) (fig.75).

Fig.75. Siluete de arbori (1 diviziune = 10m) 227

În variatele situaţii de amplasare şi asociere a arborilor între ei şi cu alte elemente, siluetele acestora constituie mijloace importante de creare a anumitor efecte vizuale, care pot conferi compoziţiei caracteristici speciale. Expresivitatea peisagistică a formelor de creştere este diferită: siluetele columnare (varietăţile de foioase şi de conifere numite “fastigiata”), siluetele piramidale şi cele ovoidale, la care predomină verticala, sunt forme dinamice; cele globuloase, etalate (mai largi decât înalte), tabulare (turtite) şi pletoase sunt forme statice, sugerând în peisaj calmul şi relaxarea (fig.76).

Fig.76. Utilizarea în plantaţii a diferitelor forme şi înălţimi de creştere a arborilor şi arbuştilor 228

Privite de la o anumită distanţă, ele se pot profila pe covorul de iarbă, pe luciul apelor, pe cer, pe fondul altor plantaţii sau al unor suprafeţe construite (circulaţii, faţade de clădiri ş.a.). Absenţa frunzelor în sezonul rece evidenţiază mai pregnant arhitectura arborilor, creând adesea efecte peisagistice remarcabile (Foto color 80, 81). Mai ales în alcătuirea plantaţiilor care permit observarea siluetelor (grupuri, aliniamente, exemplare situate solitar) dar şi în asociere cu volumele construite se pot realiza armonii şi contraste de forme, anumite efecte arhitecturale şi aspecte distinctive ale compoziţiei. Ca şi înălţimea, habitusul arborilor suferă modificări în timp, fie ca o caracteristică a speciilor (de exemplu, mulţi pini, în tinereţe ovoidali sau piramidali, devin neregulat tabulari) fie ca urmare a condiţiilor de cultură (compactitatea plantaţiilor, diminuarea sau incidenţa unilaterală a luminii, presiunea vântului ş.a.). La proiectarea plantaţiilor trebuie să se anticipeze evoluţia fizionomiei arborilor, aspect care permite atât evitarea unor greşeli (de exemplu, aliniamente de pini), cât mai ales realizarea calităţilor scontate ale peisajului. De o mare varietate, habitusul arbuştilor (tabelul 5) deşi se exprimă cu mai puţină energie faţă de al arborilor, contribuie de asemenea la realizarea caracterului dorit al compoziţiei. În funcţie de concepţia artistică şi unele criterii de ordin funcţional (fixarea terenului, ecranare vizuală ş.a.) proiectantul poate alege forme columnare, piramidale, ovoide, sferice, forme cu creşteri divergente, arcuite şi semipendule, forme neregulate, contorsionate, forme pletoase, forme cu trunchi şi coroană, forme prostrate (semitârâtoare şi târâtoare), arbuşti urcători. Această mare diversitate a formelor de creştere, de înălţimi diferite, oferă variate posibilităţi de asociere a arbuştilor atât între ei cât şi cu arborii, cu plantele floricole sau cu elementele construite. Se pot compune armonii şi contraste, ritmuri (repetiţia aceleiaşi forme sau alternanţă de forme), 229

progresii (asocieri de forme asemănătoare, de mărimi crescânde sau descrescânde) etc. În poziţii izolate, forma de creştere a unui arbust se evidenţiază când acesta este suficient de mare, în raport cu distanţa de observare. Calităţile plastice ale arbuştilor mici, ca piese individuale, sunt folosite mai ales în detaliile compoziţiei, perceptibile din apropiere: în alpinarii, alături de roci, pe malul unui ochi de apă, la baza unei scări, lângă un loc de şedere ş.a. Frunzişul arborilor şi arbuştilor aduce peisajului vegetal în prim rând culoarea, prezentă în tot cursul anului la esenţele sempervirescente şi limitată la sezonul de vegetaţie în cazul esenţelor cu frunze caduce. Coloritul frunzişului (anexa), cu o gamă dominantă a tonalităţilor de verde, cărora li se adaugă nuanţele altor culori (roşu, galben, albăstrui, argintiu) dispuse uniform sau variegat, marmorat, discolor (reversul frunzelor de altă culoare) în funcţie de specie sau varietate, reprezintă o resursă estetică deosebită, pe care proiectantul o poate folosi în crearea efectelor picturale ale peisajului. Pe lângă coloritul de bază al frunzişului, din plin sezon de vegetaţie (Foto color 82), interesează şi culorile tranzitorii – de primăvară şi de toamnă (Foto color 83), iar la unele conifere şi cele de iarnă. Nuanţele roşcate sau roşii-purpurii la înfrunzire (Acer platanoides `Schwedleri`, Malus pumilla `Niedzwetzkiana`, Spiraea bumalda ş.a.), cele de verde-crud (tei, arţari, caprifoi tătăresc, creşterile noi la molid ş.a.) sau verde-intens argintiu sau albăstrui (lăstarii noi la Picea pungens `Argentea`, Abies concolor ş.a.), nuanţele viorii sau brunii ale unor specii de conifere în timpul sezonului rece (Thuja orientalis, Chamaecyparis pisifera `Squarrosa`) aduc în plus varietate peisajului vegetal. Compoziţia spaţial-volumetrică a plantaţiilor de talie mare, completată de vegetaţia arbustivă trebuie concepută şi sub aspect coloristic. Verdele, în mod firesc

230

este dominant, iar frunzişul ”colorat” se utilizează ca accente cromatice sau pentru efecte speciale. În plantaţia unui parc nuanţele maselor de frunziş pot fi utilizate pentru adâncirea aparentă a perspectivelor: situarea în prim plan a esenţelor cu frunziş verde închis şi în fundal a celor verde deschis, cu un plan intermediar de verde-mijlociu sporeşte senzaţia de distanţă. Coloritul frunzişului se ia în consideraţie de asemenea la gruparea speciilor, la asocierea vegetaţiei lemnoase cu elementele constructive şi arhitecturale, care la rândul lor pot fi colorate. De exemplu, faţadele placate cu ceramică albastră-verzuie contrastează plăcut cu un frunziş roşcat sau purpuriu (Prunus cerasifera var. Pissardii sau Berberis vulgaris `Atropurpurea`), după cum faţadele în cărămidă aparentă se asociază mai plăcut cu un frunziş verde care toamna devine galben şi nu roşcat. Masele foliare ale arborilor şi arbuştilor participă în peisaj nu numai prin culoare ci şi prin gradul diferit de compactitate pe care îl adaugă coroanelor. Frunzişul fin, combinat cu ramificarea mai aerată, conferă siluetelor semitransparenţă, efecte de jocuri de lumină şi umbră (mesteacăn, glădiţă, larice, cătina roşie ş.a.); frunzişul dens, însoţit de o ramificare bogată, determină o conturare puternică a siluetelor, o ecranare completă a vederii şi umbre accentuate (castan, tei, stejar, chiparos de California, tuie, buxus ş.a.) Mărimea frunzelor constituie nu numai un caracter ornamental; asociată altor însuşiri peisagistice ea serveşte pentru crearea efectelor de perspectivă menţionate mai sus. Alegând pentru prim-planuri arbori puternici, cu scoarţă întunecată şi frunze mari, verzi-închis iar pentru fundal specii mai puţin viguroase, cu colorit general mai palid şi frunze mici, senzaţia de distanţă sporeşte, adâncind perspectiva.

231

Alte caractere ale frunzelor ca forma, luciul, mişcarea pot fi puse în valoare în anumite situaţii care permit observarea lor: la exemplarele solitare, grupuri şi aliniamente apropierii vederii. Prin toate aceste aspecte, dar mai ales prin reînnoirea anuală şi prin coloritul tranzitoriu de primăvară şi de toamnă, frunzişul constituie un element dinamic al peisajului, care primeşte înfăţişări diferite după prezenţa sau absenţa sau transformările generale ale maselor foliare.

Florile reprezintă la unii arbori şi la foarte numeroşi arbuşti o caracteristică ornamentală importantă, chiar dacă la majoritatea speciilor este de scurtă durată. Unele flori (sau inflorescenţe) impresionează mai ales prin efectul de masă, culoarea lor devenind temporar dominanta siluetei respective, mai ales când apar înaintea înfrunzirii depline (cireşi – foto color 9 - , meri, piersici, arborele de Iudeea, magnolii, forsitie, cununiţă ş.a.); la multe specii florile sunt remarcabile şi prin mărime, formă, modul de

grupare în inflorescenţe, dispunerea

pe ramuri

(magnolie, castan,

Paulownia, trandafiri hibrizi de Thea, Buddleia, hortensii, trâmbiţă ş.a.). Arborii decorativi prin flori (anexa), dar mai ales arbuştii floriferi se folosesc pentru înviorarea compoziţiei vegetale, cu efecte cromatice care ajung să rivalizeze cu cele realizate de speciile floricole. În plus, florile lor atrag prin frumuseţe, gingăşie şi nu rareori prin parfum. De o atenţie privilegiată se bucură trandafirii, cultivaţi special pentru excepţionalele lor calităţi ornamentale, puse în valoare prin variate moduri de introducere în peisaj (Foto color 49, 68), unele dintre acestea fiind comune cu ale plantelor floricole (rabate, platbande, pete). În alcătuirea plantaţiilor este necesar să se cunoască nu numai culoarea florilor speciilor lemnoase ci şi epoca şi durata înfloririi, pentru o asociere armonioasă a speciilor cu înflorire simultană sau pentru eşalonarea în timp a decorului realizat de înflorire. 232

Fructele şi conurile constituie la multe specii lemnoase un caracter decorativ suplimentar (meri decorativi, Koelreuteria, dracile, specii de Rosa, Cotoneaster, Thuja orientalis, tisă etc.) şi uneori chiar principal (scoruş, Celastrus, Symphoricarpos, Callicarpa ş.a.) (anexa). Abundenţa, coloritul, mărimea şi forma fructelor, ca şi epoca de decoraţie maximă se iau în consideraţie la stabilirea planurilor de plantare. De exemplu, în parcuri, speciile care au fructe mici se vor amplasa mai aproape de alei, mai ales dacă culoarea lor îşi pierde efectul prin distanţă; cele cu fructe mari, care eventual persistă şi după căderea frunzelor (catalpă, glădiţă), pot fi situate mai departe de privitori. Scoarţa, cu precădere la unii arbori, contribuie de asemenea la sporirea valorii ornamentale. Mestecenii, platanii, unii plopi, fagii se disting de la distanţă prin coloritul alb sau albicios al trunchiurilor şi ramurilor; acesta se evidenţiază mai pregnant în peisaj când frunzele lipsesc. Tot aşa, lăstarii unor specii se remarcă în sezonul rece, aducând culori mai vii în peisaj: nuanţe de roşu (Cornus alba `Sibirica`,Salix alba `Chermesina`), galben (Cornus solonifera `Flaviramea`, Salix alba `Vitelina`), verde deschis (Kerria japonica, specii de Cytisus) (Foto color 84). Observate de aproape, şi alte aspecte pot suscita interesul descoperirii frumuseţii arborilor şi arbuştilor: luciul, desenele scoarţei, modelele ritidomului, prezenţa şi aspectul spinilor, a suberului aparent etc. O caracteristică peisagistică perceptibilă de la o distanţă variabilă în funcţie de specie este textura - aspectul vizual al ansamblului suprafeţei vegetale a arborilor şi arbuştilor, dată de mărimea şi aspectul frunzelor, modul de inserare al acestora, grosimea ramurilor, aspectul scoarţei. Se apreciază ca specii cu textură fină cele cu frunze mici, simple sau compuse, lăstari subţiri, scoarţă netedă sau cu ritidom subţire, de exemplu, albiţia (Albizzia julibrissin), mesteacănul, cătina roşie (Tamarix sp.), 233

Cotoneaster sp., chiparosul japonez (Chamaecyparis pisifera), laricele, pinul de Himalaia ( Pinus griffithii) ş.a. Exemple de specii cu textură medie sunt frasinul, jugastrul (Acer campestre), carpenul, magnolia, iasomia, Hibiscus, Ginkgo, pinul negru ş.a. Arborii şi arbuştii cu frunze mari, ramuri groase, eventual cu ritidom gros, adânc brăzdat sunt apreciate ca specii cu textură grosieră: catalpa, platanul, stejarul, Viburnum rhitidophyllum, alunul, scumpia (Cotinus) ş.a. Calităţile peisagistice prezentate permit opţiuni variate pentru realizarea peisajului vegetal; aceste opţiuni de ordin decorativ trebuie corelate cu alte însuşiri ale speciilor. 8.4.1.2. CARACTERELE BIOLOGICE ŞI ECOLOGICE ALE SPECIILOR LEMNOASE

Caracterele biologice ale speciilor lemnoase ca rapiditatea de creştere, longevitatea, capacitatea de drajonare, de lăstărire şi de stânjenire a altor specii, toxicitatea organelor aeriene ş.a. sunt aspecte deosebit de importante de care trebuie să se ţină seama la proiectarea şi realizarea plantaţiilor. Ritmul de creştere depinde de specie (anexa) dar este influenţat de condiţiile de mediu (sol, apă, climă, poluare atmosferică). În foarte multe cazuri interesează obţinerea cât mai timpurie a unui peisaj vegetal mai bine exprimat, astfel că se cere introducerea de specii repede crescătoare (plopi, sălcii, arţari, mesteacăn, falsul oţetar, glădiţă, brad duglas, larice, pin de Himalaia, forsitie, sânger, Deutzia, cătină roşie ş.a.). Cele mai multe specii au ritm mediu, iar altele au ritm lent de creştere (stejari, tei, fag, brad, tisă, buxus, toate varietăţile pitice de arbori şi arbuşti), acest caracter fiind uneori dorit (plante pentru rocării, pentru borduri tunse şi garduri vii scunde). Longevitatea este o însuşire naturală a speciilor, de asemenea influenţată de condiţiile de mediu şi de modificările antropice ale acestora, de intervenţiile dorite sau accidentale asupra plantelor. 234

Arbori potenţial foarte longevivi (peste 300 de ani) în condiţii ecologice specifice sunt stejarul, gorunul, ulmul de câmp, plopul alb şi cel negru, castanul bun, arborele cu lalele, pinul silvestru şi cel negru, bradul, molidul, chiparosul de baltă, tisa ş.a. Foarte mulţi arbori pot atinge vârste medii între 150 şi 200 – 300 de ani, iar printre cei cu longevitate mică (50 – 100 de ani) se numără mesteacănul, scoruşul, aninii, plopul tremurător,

salcâmul, salcia albă, falsul oţetar, cireşul de pădure,

corcoduşul, mălinul, magnoliile, cireşii japonezi ş.a. În majoritatea cazurilor, speciile exotice au o durată de viaţă mai mică faţă de potenţialul lor din ţara de origine, rare ori fiind întrunite toate cerinţele lor ecologice. Arbuştii au o durată de viaţă mai mică faţă de arbori, puţine specii depăşind 50 – 60 de ani. Arbuşti cu longevitate de excepţie sunt Buxus şi jneapănul (pinul de munte). Capacitatea de drajonare a unor arbori şi arbuşti (formarea de lăstari crescuţi de pe rădăcini) poate fi mai activă sau mai moderată în funcţie de specie. Această însuşire biologică impune atenţie atât din partea proiectantului peisagist, în ceea ce priveşte amplasarea, asocierea speciilor şi distanţele de plantare cât şi din partea celor care preiau îngrijirea peisajului în cauză. În anumite cazuri drajonarea poate deveni un factor de stânjenire a altor plante din apropiere (plopul alb, plopul tremurător, falsul oţetar, ulmul de câmp, cătina de garduri - Lycium -, liliacul, oţetarul roşu ş.a.), poate cauza deteriorarea trotuarelor, aleilor şi a unor elemente construite - scări, ziduri de sprijin, fundaţii - (plopii, teii). Peisagistul poate folosi capacitatea de drajonare a unor specii în scop util, pentru fixarea pantelor, terenurilor erodate şi a nisipurilor. Caracterul invadant al unor specii poate fi datorat uneori drajonării excesive (de exemplu, cătina de garduri), mai rar marcotării naturale a unor specii ale căror ramuri vin în contact cu solul (Cotoneaster dammeri, liane) şi îndeosebi prolificităţii unor liane ca iedera, curpenul de pădure, Polygonum aubertii, viţele ornamentale (Parthenocissus).

235

Toxicitatea organelor unor specii se are în vedere la alegerea formulelor de plantare în grădinile şcolilor, căminelor pentru copii şi în parcuri, în vecinătatea terenurilor de joacă pentru copii. Astfel, vor fi folosite cu atenţie sau de loc plantele lemnoase care au organe toxice: tisa (frunzele), salcâmul galben (scoarţa, frunzele, fructele), Prunus laurocerassus (inflorescenţele), Daphne mezereum (planta). Comportamentul ecologic al arborilor şi arbuştilor (anexa) trebuie în egală măsură cunoscut (inclusiv rezistenţa la boli şi dăunători şi la poluarea atmosferică), toate condiţionând alegerea şi folosirea corectă în amenajările peisagistice. Cerinţele faţă de climă şi sol sunt factori primordiali în selectarea plantelor pentru constituirea unui peisaj durabil, în care diferitele specii să-şi poată exprima potenţialul peisagistic. Importurile de plante, mai ales din ţări mai calde sau cu climă mai umedă şi ierni blânde, cu o ofertă sortimentală care vizual este foarte tentantă îndeosebi pentru posesorii de grădini private, determină uneori opţiuni inadecvate condiţiilor de mediu ale siturilor respective. Liste orientative pentru alegerea speciilor sunt prezentate în anexe. 8.4.1.3. GRUPAREA ARBORILOR ŞI ARBUŞTILOR ÎN AMENAJĂRILE PEISAGISTICE

Compunerea peisajelor se bazează uneori pe introducerea unui singur arbore sau arbust în cadrul vizual, şi aceasta, fie din lipsă de spaţiu fie din raţiuni estetice sau simbolistice, când elementul vegetal este menit să dea viaţă unui peisaj în cea mai mare parte alcătuit din elemente inerte. Exemple în acest sens le furnizează unele grădini japoneze. Cel mai adesea componentele vegetaţiei lemnoase sunt grupate şi asociate după anumite criterii funcţionale, vizuale-peisagistice, ecologice. 236

În cadrul spaţiilor verzi, arborii şi arbuştii sunt utilizaţi în diferite formaţiuni cantitative, care se evidenţiază ca entităţi compoziţionale în peisajul proiectat: - masive - grupuri - aliniamente - garduri vii - exemplare solitare Masivele sunt plantaţiile cele mai mari care, în funcţie de întindere, compactitate şi mod de alcătuire, se pot constitui ca: - pădure (arboret cu caracter natural, cu densitate şi alcătuire variabilă, ocupând o suprafaţă mare); - perdea (plantaţie deasă, în bandă continuă, delimitată geometric, organizată în rânduri sau cu dispunerea neregulată a exemplarelor ); - masiv de arbori; - masiv din arbori şi arbuşti; - masiv de arbuşti. Pădurea cu funcţii de parc sau pădurea de recreare constituie obiectul proiectării şi amenajării silvice. Plantaţiile tip perdea au în general funcţii de protecţie; ele pot fi întâlnite în cadrul urban, de exemplu, în Bucureşti, fâşiile laterale dens şi neregulat plantate din lungul şoselei Kisselef, protejând de o parte Complexul Sportiv Iolanda Balaş Söter şi de alta Muzeul Satului; de asemenea pot fi utilizate pe lângă întreprinderile industriale şi în afara zonelor locuite, pe lângă pepiniere, sere, terenurile agricole, construcţii zootehnice, căi rutiere etc. Un exemplu de perdea perimetrală de protecţie a pepinierelor constă dintr-o plantaţie din 7 rânduri de arbori şi arbuşti, cu distanţele între rânduri de 1,5 m şi 0,75 m pe rând, totalizând o lăţime de 10,5 m:

237

- rândurile 1 şi 7 din plopi piramidali alternând cu arbuşti şi din 10 în 10 m o specie fructiferă (zarzăr, corcoduş, măr); - rândurile 2, 4, 6 din stejar brumăriu; - rândurile 3 şi 4 din arţar tătăresc, jugastru, paltin, tei. Celelalte categorii de masive se întâlnesc în diferite tipuri de spaţii verzi cu suficientă întindere (zone de protecţie, parcuri, grădini, scuaruri ş.a.). Masivele arborescente Masivele realizate exclusiv din arbori reunesc mai multe specii compatibile, dar pe suprafeţe mai mici pot fi constituite numai dintr-o singură specie. În acest ultim caz se urmăreşte realizarea unor efecte arhitecturale sau coloristice speciale. Însă monocultura se va evita pe suprafeţe mari, fiind monotonă şi în plus mai vulnerabilă din punct de vedere bio-ecologic. Masivele din arbori şi arbuşti, fiind alcătuite din amestec de specii, după modelul la scară mai mică al pădurii naturale, au o mai bună stabilitate şi rezistenţă biologică. În acelaşi timp ele au un efect peisagistic mai variat, de aceea sunt mai frecvent utilizate în parcuri şi alte categorii de spaţii verzi. La proiectarea plantaţiilor masive se au în vedere o serie de aspecte ca: mărimea, forma în plan, configuraţia arhitectonică, componenţa şi densitatea masivelor, corelate cu poziţiile şi funcţiile atribuite în schema generală a amplasării vegetaţiei lemnoase. Mărimea masivelor În spaţiile verzi de mari proporţii masivele arborescente ocupă suprafeţe importante, întâlnindu-se categorii de mărime diferite. Cele mai mari masive sunt cele cu funcţie de protecţie, de exemplu, plantaţia perimetrală a unui parc urban (masiv de centură). În scuaruri şi grădinile mici, în mod proporţional, masivele sunt mai mici; în grădinile foarte mici masivele arborescente lipsesc.

238

Forma în plan a masivelor poate fi geometrică în compoziţiile geometrice simetrice (Foto color 23) şi asimetrice (plantaţii cu efect arhitectural special, perdele de protecţie), însă mai frecvent este neregulată, cu conturul sinuos (fig. 77), modelată în funcţie de necesităţile compoziţionale. Lizierele cu intrânduri şi ieşinduri determină o succesiune de zone luminate şi umbrite, care conferă mai mult relief plantaţiei, chiar dacă componenţa acesteia este omogenă.

a

b

Fig.77. Masive arhitecturale încadrând marele covor verde din perspectiva principală a parcului Versailles (a) şi masive cu formă neregulată (b – plan şi profil) Configuraţia arhitectonică a masivelor se proiectează etajată (cu excepţia masivelor dintr-o singură specie), rezultând din asocierea speciilor cu talii diferite, descrescând în general spre marginea masivului. Profilul masivelor trebuie să fie armonios şi corelat cu direcţiile dominante de privire; de cele mai multe ori se evită forma de dom, cu înălţimea cea mai mare în mijlocul masivului.

239

În masivele mari, heterogene, aranjamentul vertical al speciilor se concepe în variate structuri. Se pot realiza plantaţii din trei etaje de arbori (taliile I, II şi III) puţin întrepătrunse şi mai adesea discontinue (fig. 78).

Fig.78. Structura masivelor de arbori şi arbuşti

a. exemplu de repartiţie a arborilor şi arbuştilor într-un masiv heterogen (plan şi profil); b. amplasarea arbuştilor numai în liziera masivului; c. amplasarea de arbuşti în interiorul unui masiv străbătut de o alee

240

În zonele nordice ale plantaţiilor, arborii cei mai înalţi pot fi amplasaţi la marginea masivului (ca specii dominante şi subdominante), astfel încât umbra proiectată de coroanele lor asupra celorlalte etaje să se reducă la minim (poziţia nordică răspunde cel mai bine acestui deziderat); urmează “în scară” etajele arborilor de talie medie şi mică care se succed cu întreruperi, atât din motive estetice, pentru o mai mare varietate structurală, cât şi pentru a permite condiţii mai bune de lumină pentru etajul sau etajele de arbuşti care formează liziera. Speciile din zona sudică a masivului, beneficiind de însorire, se vor dezvolta mai puternic şi vor produce flori, fructe şi efecte de culoare mai bine evidenţiate. Arbuştii, la rândul lor sunt dispuşi după înălţime, nivelul cel mai jos putând fi realizat din arbuşti semitârâtori sau subarbuşti de covor (Hypericum calycinum). O astfel de structură a plantaţiei, întrucâtva asemănătoare unui amfiteatru descrescând către peluzele înierbate, creează o barieră vizuală şi de reducere a zgomotului, asigură protecţie împotriva curenţilor de aer; ea poate fi adoptată atât pentru masive perimetrale cât şi pentru unele masive din interiorul parcului. Alte plantaţii se proiectează cu două sau trei etaje de arbori, din care speciile mai înalte formează fondul de bază al masivului, iar etajele mai joase, discontinui, se află către marginile masivului, urmate de etajul arbuştilor. Distribuţia cu întreruperi a etajelor de arbori şi ale lizierei de arbuşti conduce la aranjamente verticale variate, astfel că, ocazional, arbori înalţi sau de talie medie pot fi situaţi la marginea masivului şi în unele zone arbuştii se succed arborilor de talie medie sau de talie mare; în aceste aranjamente este importantă alegerea corectă a speciilor în funcţie de cerinţele faţă de lumină şi ceilalţi factori de creştere. Componenţa masivelor trebuie să asigure unitatea în diversitate a plantaţiilor unei amenajări peisagistice. Deşi sunt percepute în ansamblu, în prim rând impunându-se volumetria lor în structurarea peisajului, masivele creează efecte vizuale diferite, după cum sunt alcătuite – omogene, dintr-o singură specie (Foto color 37), sau reunind mai multe specii (fig.79). 241

Componenţa plantaţiilor masive determină nu numai configuraţia lor arhitectonică ci şi variate aspecte de culoare şi textură, care sunt luate în consideraţie atât pentru diversificarea ansamblului cât şi pentru crearea anumitor efecte optice ale unor secvenţe ale peisajului. De exemplu, pe un fond de plantaţie mixtă de foioase se poate evidenţia frumuseţea unui masiv de pin silvestru; într-o zonă de munte, cu masive de molid în amestec cu brad, prezenţa unor mase de mesteceni este de mare efect peisagistic prin contrastul de culoare şi prin diferenţierea netă a siluetelor.

Fig. 79. Masive omogene şi heterogene din arbori Prin distribuţia masivelor cu anumite caracteristici vizuale în câmpul optic al unei perspective, aşa cum s-a mai arătat, se pot alungi sau scurta aparent distanţele: înălţimea mare, textura puternică şi coloritul mai întunecat în planul apropiat privitorului şi invers pentru fundal amplifică profunzimea peisajului.

242

Masivele din arbori şi arbuşti de mai mare întindere se proiectează din câteva specii de arbori cu afinităţi naturale, dintre care una sau două domină cantitativ (în măsură mai mare cu cât amenajarea peisagistică este mai mare) şi din mai multe specii de arbuşti dispuşi în anumite zone ale lizierei masivului (fig.80, foto color 52). În cazul masivelor mixte mari, străbătute de alei, se poate prevedea plantarea de arbuşti (specii de umbră) şi în interiorul masivului, lângă alei (fig.78c). Specia dominantă trebuie să se găsească şi în componenţa masivelor învecinate. Dispunerea speciilor în cadrul masivelor heterogene se face în zone care se întrepătrund, evitându-se aranjarea în mozaic (amestec intim). În masivele foarte mari, în păduri, speciile de amestec pot forma “buchete” (20-100 mp), grupe (100-400 mp) şi pâlcuri (400-500 mp) în masa alcătuită de specia majoritară.

Fig. 80. Componenţa masivelor: sus – masiv mixt de foioase exprimând calmul în compoziţie; jos – masiv mixt de foioase şi conifere (vara şi iarna) prea variat, inducând nelinişte Masivele foarte mici pot fi alcătuite din câteva exemplare din 1-2 specii arborescente şi o masă de arbuşti dintr-un număr redus de specii. Alegerea speciilor pentru masive se face atât după criteriile peisagistice amintite cât şi după cele ecologice (adaptabilitatea la condiţiile de mediu, relaţiile dintre specii) şi funcţionale (plantaţii de protecţie antipoluantă, antierozională, antivânt etc.). 243

Întrucât plantaţiile masive arborescente constituie baza structurării durabile a peisajului, în selectarea speciilor este deosebit de important ca acestea să corespundă condiţiilor staţionale (climă, tip de sol, condiţii hidrologice, poluare). În cadrul unui parc, în componenţa masivelor periferice se aleg specii predominant forestiere. Pentru zona de silvostepă acestea pot fi: arbori de talie mare tei şi paltin ca specii dominante (de semiumbră), ulm, cireş (de lumină); arbori de talie mijlocie - jugastru, carpen (de semiumbră); arbori de talie mică - arţar tătăresc (de semiumbră), măr pădureţ, corcoduş (de lumină) şi dintre arbuşti, corn, păducel, salbă moale, lemn câinesc (specii de semiumbră şi lumină). Un alt exemplu al compoziţiei de arbori poate fi: stejar brumăriu, frasin, ulm (specii înalte, de lumină), tei, paltin, jugastru, carpen (specii înalte şi medii, de semiumbră). Un masiv de mai mică întindere cuprinde un număr mai redus de specii, de exemplu: stejar şi carpen (arbori dominanţi) asociaţi cu jugastru şi cireş, formând două etaje neregulate de talie mare şi medie urmate de un etaj de arbuşti mari din alun, păducel, soc, sânger. Speciilor forestiere li se pot alătura unele specii şi varietăţi ornamentale pentru realizarea de contraste şi accente; ponderea lor creşte în masivele din interiorul parcului. În majoritatea categoriilor de spaţii verzi, în plantaţiile masive predomină esenţele foioase caduce, care au sortiment foarte larg; prezenţa coniferelor şi a foioaselor cu frunziş persistent este necesară mai ales în parcuri, cu o pondere de 2530%, pentru susţinerea decorului în sezonul rece (fig.76). Aici răşinoasele, mai adesea se plantează în masive omogene nu prea mari, cu amplasamente bine alese; dar şi introduse pe lângă speciile foioase, sub formă de pâlcuri situate către marginea masivelor heterogene, aduc mai multă varietate plantaţiilor. Trebuie să se ţină însă cont de rapiditatea de creştere şi de cerinţele lor faţă de lumină (de exemplu, pinii au pretenţii mai ridicate iar molizii, la şes, tolerează semiumbra).

244

Densitatea masivelor din arbori şi arbuşti este variabilă şi rezultă din alegerea distanţelor de plantare, cu o dispunere neregulată a exemplarelor, exceptând unele masive geometrice: pentru arborii de talia I, intervale variabile de 4-8 m; pentru cei de talia a II-a şi a III-a, 2-6 m, iar pentru arbuşti, în funcţie de dezvoltare, 0,7-1,5m. Aceste distanţe permit o bună evoluţie în timp a plantaţiei masive, însă din considerente de obţinere mai rapidă a efectului de masă, de multe ori se recurge la îndesire, ceea ce conduce la necesitatea răririi ulterioare. Masivele de arbuşti au de asemenea mărimi şi forme variate. În anumite situaţii ele ocupă suprafeţe mari; de exemplu, pentru consolidarea pantelor se realizează plantaţii heterogene din specii cu sistem radicular bine dezvoltat sau drajonante (salcâmul pitic – Amorpha, oţetarul roşu – Rhus, cârmâz – Symphoricarpos – ş.a.) şi chiar plantaţii omogene (ienupăr semitârâtor – Juniperus horizontalis).

Fig.81. Masive de arbuşti: a. omogene; b. heterogene; c. repartiţia speciilor dintre care una este dominantă

245

În compoziţiile în stil geometric, masivele de arbuşti se pot proiecta ca mase rectangulare, ovale, rotunde; în acest caz interesează efectele arhitecturale, de aceea alcătuirea masivelor va fi deloc sau puţin variată. Pentru păstrarea unui aspect natural în aranjamentul vegetaţiei din grădini şi parcuri, masivele de arbuşti se modelează în forme sinuoase, neregulat alungite, cu lăţimi maxime nedepăşind 5-8 exemplare de arbuşti. Proiectarea lor se face reluând la scară mai mică principiile menţionate pentru masivele arborescente neregulate: pot fi alcătuite dintr-o singură specie (Foto color 85) când masivul nu este prea mare (de exemplu, în parcuri, o masă de forsitie sau una de oţetar roşu au un efect vizual puternic, mai ales prin culoare); în masivele heterogene se asociază câteva specii dispuse insular, dintre care una trebuie să domine cantitativ; cu cât masivul este mai mare, cu atât numărul exemplarelor din aceeaşi specie este mai important (fig. 81). Speciile se ordonează după talie, habitus şi în plus, după înflorire; alegerea se poate face ţinând cont de eşalonarea înfloritului sau, din contră, pentru a realiza o armonie de culori într-o perioadă determinată. Şi în componenţa masivelor de arbuşti foioşi se pot introduce specii cu frunziş persistent (mahonie, buxus, Prunus laurocerasus ş.a.). Coniferele arbustive se pot asocia mai ales în masive aparte (omogene şi heterogene): plantaţie de ienuperi semitârâtori dintr-o singură specie sau din două specii asociate, diferind ca putere de creştere şi eventual colorit; masă de ienuperi târâtori sau semitârâtori de talie joasă, îmbinată cu arbuşti coniferi erecţi (de exemplu, covor de Juniperus horizontalis `Glauca` combinat cu mici piramide de Chamaecyparis lawsoniana `Minima Aurea`). Grupurile de arbori şi arbuşti sunt formaţiuni peisagistice alcătuite din 2-9 exemplare.

246

Comparativ cu masivele, în cadrul grupurilor distanţele de plantare sunt mai mari (cel puţin cât dezvoltarea maximă pe orizontală a exemplarelor componente), permiţând o evidenţiere mai bună a siluetelor. În compoziţiile geometrice, repartiţia exemplarelor grupului poate fi echilibrată sau simetrică, aspect care se evită în compoziţiile libere. La acestea din urmă amplasarea în plan se va face astfel încât pe nici o direcţie de observare să nu se suprapună mai mult de două exemplare.

Grupurile pot fi omogene, alcătuite dintr-o singură specie sau heterogene, reunind 2-3 specii sau varietăţi diferite (fie numai arbori sau numai arbuşti, fie unul sau mai mulţi arbori din aceeaşi specie grupaţi cu câţiva arbuşti). În componenţa grupurilor heterogene speciile pot fi asociate fie în armonie, fie în contrast de forme, talie şi colorit (fig.82). Combinaţii interesante sunt de exemplu: salcia pletoasă şi plopul piramidal sau chiparosul de baltă; tuile columnare şi cele globuloase; sălcioara mirositoare (argintie) şi corcoduşul roşu; buxus globulos şi yucca etc. În general o prea mare variaţie în cadrul grupului nu este indicată.

247

Fig. 82. Asocieri de plante lemnoase în grupuri heterogene

În ansamblul plantaţiei unei amenajări peisagistice, grupurile omogene şi cele care reunesc specii cu caracteristici apropiate (habitus, frunziş) trebuie să prevaleze asupra grupărilor contrastante deoarece o prea mare diversitate alterează unitatea.

248

Astfel, asocierea corcoduşului roşu cu alte foioase cu frunziş verde neutru va fi mai folosită decât, de exemplu, combinaţia lui cu arţarul american auriu şi cel variegat sau cu sălcioara mirositoare (argintie). La gruparea răşinoaselor, foarte bine se acordă speciile de molid (Picea), brad (Abies), duglas (Pseudotsuga), Tsuga, tisă (Taxus) - toate cu frunze aciculare - sau cele de tuie (Thuja), chiparos (Chamaecyparis), ienupăr (Juniperus), caracterizate prin frunze solzoase. Având un element asemănător - aspectul frunzişului - ele pot alcătui atât combinaţii în analogie cât şi în contrast de siluete. Tot după acelaşi criteriu, se asociază armonios speciile cu frunze penat compuse - salcâm (Robinia), salcâm japonez (Sophora), frasin (Fraxinus) - de asemenea cele cu frunziş mare - paltini (Acer pseudoplatanus, Acer platanoides), platan (Platanus hybrida), ulm (Ulmus glabra) ş.a. Când sunt situate în plan apropiat, alăturarea răşinoaselor cu foioasele trebuie să evite contrastul prea mare între fineţea frunzişului acicular şi aspectul maselor foliare cu limbul mare. De exemplu, lângă un grup de pin de Himalaia (Pinus excelsa) sau de molid argintiu (Picea pungens argentea) se poate situa un exemplar de albiţie (Albizzia julibrissin), rezultând un contrast de siluete, dar cu un anumit acord al fineţei frunzişului; în acelaşi exemplu, înlocuind albiţia cu o catalpă, efectul este mai puţin agreabil. În componenţa grupurilor de răşinoase nu se vor asocia speciile cu frunze persistente cu cele cu frunze caduce (larice – Larix -, chiparos de baltă – Taxodium -, Ginkgo), deoarece alăturarea lor ar putea crea în timpul iernii impresia unor exemplare uscate. Alcătuirea grupurilor se va corela cu poziţia şi rolul lor peisagistic, cu vecinătatea altor elemente (situarea izolată în peluză sau în apropierea masivelor, proximitatea clădirilor, a construcţiilor decorative, a apelor etc.). De exemplu, un pâlc de mesteceni, în anumite circumstanţe (de exemplu pe un fond de plantaţie de culoare mai închisă sau profilaţi pe o peluză de gazon) poate crea 249

o impresie peisagistică mai puternică decât o asociere contrastantă de mesteacăn şi molid. Grupurile de arbori din apropierea unui masiv pot fi alcătuite din speciile aparţinând masivului, sugerând o detaşare naturală a părţilor din întreg, specifică amenajărilor în stil peisager. După componenţă, grupurile pot exprima în peisaj forţă (arborii puternici), dinamism (asocierea de siluete piramidale sau columnare), lirism (siluete pendule, siluete semitransparente), vivacitate (siluete variate şi colorit viu), ordine şi echilibru (grupuri omogene cu exemplare echidistante, în formaţii pare - de exemplu, marcând colţurile unei intersecţii în unghi drept). Trebuie menţionat ca un aspect negativ actuala tendinţă a multor antreprenori dar şi a posesorilor de grădini de a aglomera în acelaşi cadru vizual grupări foarte contrastante de arbori şi arbuşti cu o mare diversitate de talii, forme, colorit, cu prea multe conifere, rezultând mai degrabă o expoziţie horticolă decât un peisaj echilibrat şi armonios. Aliniamentele sunt plantaţii regulate, în linie, alcătuite din arbori sau din arbuşti, de regulă dintr-o singură specie şi cu exemplare de aceeaşi formă şi înălţime. În anumite situaţii, fie din considerente estetice fie funcţionale, se pot realiza aliniamente mixte: - arbori alternând pe rând cu arbuşti toleranţi de semiumbră; - linie de arbori dublată de aliniament de arbuşti; - arbori alternând pe rând cu secvenţe de gard viu; - linie de arbori asociată cu o linie paralelă de gard viu. Silueta, talia şi ritmul de succesiune a componentelor unui aliniament conduc la anumite efecte arhitecturale importante, care sunt folosite în compoziţiile sau sectoarele cu rezolvare geometrică ale parcurilor şi grădinilor şi în alcătuirea plantaţiilor stradale. 250

În parcuri, aliniamentele de arbori sunt concepute în funcţie de importanţa aleilor, de lărgimea dorită a culoarului vizual pe care îl creează, de proporţia necesară între planurile orizontale şi cele verticale, de efectul de umbrire scontat. Arborii pot fi dispuşi în şiruri simple bilaterale, care pot ajunge cu timpul să-şi reunească coroanele deasupra aleii (exceptând siluetele fastigiate şi cazul aleilor foarte largi). Uneori se utilizează aliniamente duble în scopul sublinierii unor axe compoziţionale (fig. 83).

Fig.83. Aliniamente duble de arbori: a. distribuţie simetrică perfectă; b. distribuţie intercalată

Aleile de intrare structurate cu mai multe căi paralele pot fi însoţite de o plantaţie cu şiruri multiple, în care unele aliniamente simple sau duble de arbori separă firele de circulaţie (Foto color 86, 87). O dispoziţie asemănătoare se poate adopta şi pe unele artere importante de circulaţie urbană (bulevardul Unirii, bulevardul Aviatorilor, şoseaua Kisselef din Bucureşti). 251

Aliniamentele multiple sunt de regulă alcătuite unitar, dintr-o singură specie. Mai rar se întâlnesc asocieri cu volumetrie diferită, de exemplu două şiruri centrale din siluete fastigiate şi două laterale din siluete globuloase (plopi piramidali şi tei sau stejari piramidali şi stejari roşii). Situarea într-un ax compoziţional a unui şir de partere poate determina plantarea unilaterală a aleilor însoţitoare, pe liniile extreme, rezultând o lărgire a câmpului vizual faţă de plantarea bilaterală a fiecărei alei. Această soluţie se adoptă şi pentru o luminozitate mai bună la nivelul parterelor, mai ales când orientarea axului este E-V. În acelaşi timp, gradul de însorire a aleilor paralele este diferit, oferind vizitatorilor posibilitatea opţiunii. Alegerea speciilor pentru aliniament este condiţionată de multiple cerinţe: estetice - arhitecturale, bio-ecologice şi funcţionale. În general, atât arborii cât şi arbuştii trebuie să aibă forme naturale regulate sau care, în anumite situaţii (în parcuri) să se preteze la modelarea geometrică prin tundere (tei, jugastru, carpen piramidal, tisă, buxus ş.a.). În aliniamentele de arbori de pe străzi şi şosele se utilizează în exclusivitate esenţe foioase care corespund cerinţelor şi condiţiilor impuse acestui gen de plantaţii (capitolul 5.2.3.). În parcuri şi grădini, gama speciilor folosibile este mai largă, cuprinzând preponderent tot foioase - specii decorative prin habitus şi frunziş (arţari, fagi, stejari roşii, platan, frasini, tei, carpen piramidal, castan comestibil, alun turcesc, Liquidambar styraciflua ş.a.) dar şi unele specii apreciate pentru înflorire şi fructificare (castani ornamentali, Magnolia kobus, scoruşi - Sorbus aria şi aucuparia -, Malus floribunda ş.a.); numai în anumite situaţii, şi pe zone restrânse se utilizează şi răşinoasele de talie mare cu habitus natural regulat (brad duglas, molid argintiu, molid). Nu sunt indicaţi pinii, care chiar dacă în tinereţe au un port regulat, cu timpul siluetele lor se modifică, trunchiurile şi coroanele devin neregulate.

252

Pentru aliniamentele de arbuşti se respectă criterii asemănătoare; se aleg specii cu portul erect şi frumos echilibrat, suportând ajustarea formei prin tăieri: Berberis sp., Ligustrum ovalifolium, Spiraea sp., Deutzia gracilis, Hibiscus, trandafiri tufe sau cu coroană ş.a. În zonele unde se doreşte permanenţa verdelui vegetaţiei (în parcuri şi grădini, în spaţiile verzi adiacente dotărilor social-culturale) se aleg specii şi varietăţi cu frunze persistente, care întrunesc şi celelalte calităţi necesare (buxus, tisă modelată prin tundere, tuie globuloasă ş.a.). Distanţele de plantare în aliniament variază în funcţie de puterea de creştere (înălţime şi diametru) şi efectul ritmic dorit: pentru arbori 4-8 m în parcuri şi 5-10 m pe străzi. Pe şosele distanţele sunt mai mari, 2/3 din înălţimea maximă a arborilor. Distanţele de plantare pentru aliniamentele de arbuşti sunt mai frecvent de 25m. În aliniamentele mixte de arbori şi arbuşti sau arbori şi secvenţe de gard viu este necesară o distanţă minimă de 1,5 m faţă de trunchiul arborilor; în funcţie de lărgimea coroanelor, eventual se măreşte intervalul dintre arbori (fig.84, 85).

Fig.84. Aliniamente mixte de arbori şi arbuşti: a. pe acelaşi rând – profil longitudinal

şi transversal; b. pe acelaşi rand – profil longitudinal şi transversal; c. pe rânduri distincte – plan orizontal şi profil transversal

253

Fig.85. Aliniamente mixte de arbori şi gard viu: a. pe acelaşi rând – profil longitudinal şi transversal; b. pe acelaşi rand – profil longitudinal şi transversal; c. pe rânduri distincte – plan orizontal şi profil transversal Distanţe minime de plantare faţă de construcţii şi instalaţii Tabelul 6 Elementele străzii

Distanţe minime până la trunchiul arborilor şi arbuştilor (m) Arbori

Arbuşti

2 (3)

1,5

2

1,5

2 (4)

1,5

Clădiri de partea ferestrelor

6

1,5

Clădiri de partea pereţilor fără ferestre

5

1,5

Împrejmuiri pline, cu înălţimea peste 2m

2

1

Împrejmuiri de grădină, cu grilaje şi pline, cu înălţimea până la 2m

1

0,5

1 (1,5)

1

0,75

0,5-2

1

0,5-1

Construcţii subterane Conducte de gaze, termoficare Cabluri electrice Alimentare cu apă, canalizare Clădiri, garduri, drumuri

Borduri ale carosabilului Borduri ale trotoarelor şi aleilor de parc Piloni şi stâlpi fără instalaţii subterane de cabluri electrice

* Între paranteze sunt indicate distanţele din normele italiene (Bovo, G. şi al., 1998)

254

În proiectarea şi realizarea unor aliniamente de arbori sau de arbuşti se ţine cont şi de distanţele limită faţă de elementele constructive supra şi subterane, valabile şi pentru alte categorii de plantaţii (tabel 6). Distanţele faţă de instalaţiile electrice aeriene sunt 0,5-2m de la coroanele arborilor până la cabluri pe verticală şi 5m în lateral. Gardurile vii sunt plantaţii de mare densitate, alcătuite din 1-3 rânduri de puieţi de arbori sau de arbuşti, cu creştere liberă sau modelată prin tundere. Ele pot face parte din componenţa plantaţiilor majorităţii spaţiilor verzi, îndeplinind roluri diferite. În parcuri şi grădini, gardurile vii pot înlocui sau însoţi o împrejmuire constructivă, pot delimita zone cu funcţii diferite (de exemplu: locurile de joacă pentru copii, spaţiile pentru jocuri statice, o grădină-restaurant etc.), pot asigura adăpost pentru bănci, pot masca sau separa vizual anumite sectoare etc. Adesea gardurile vii tunse constituie piese artistice deosebite: elemente de arhitectură vegetală (zidurile verzi din amenajările clasice), ansambluri decorative în cadrul parterelor, realizate prin desenul şi modelarea unor specii cu frunze persistente, însoţite sau nu de plante floricole (Foto color 88). Istoria arhitecturii grădinilor evidenţiază folosirea artei “topiaria” începând din epoca romană până în prezent, fără întrerupere. Parterele cu “broderii” de buxus prezente în unele parcuri clasice (de exemplu Herrenhausen din Hanovra, Versailles, Vaux-le-Vicomte - foto color 20) sunt relevante pentru această artă adusă la perfecţiune. Gardurile vii deţin de asemenea un loc important în spaţiile verzi stradale şi în plantaţiile ansamblurilor de locuinţe; ele servesc pentru subîmpărţire, pentru delimitare, pentru ghidarea circulaţiei pietonale şi auto, pentru protecţie etc.

255

Fig.86. Utilizări ale gardurilor vii: a. dublarea unor garduri construite (zid şi plasă de

sârmă); b. împrejmuirea unei amenajări (scuar); c. împejmuirea unui loc de joacă; d. protejarea unui spaţiu pentru bănci; e. modele decorative în cadrul parterelor

În funcţie de caracteristicile speciilor componente (puterea de creştere şi răspunsul la tăieri), gardurile vii pot fi conduse ca: - borduri până la 0,4 m înălţime, de obicei tunse, realizate din arbuşti pitici sau din subarbuşti prin plantare pe 1-2 rânduri cu intervale de 15 cm între plante; - garduri vii propriu-zise - libere sau tunse, cu înălţime de 0,5-2 m, în funcţie de speciile alese, alcătuite din 1-2 (mai rar 3) rânduri, cu distanţe de plantare de 0,3 m pentru arbuşti şi 0,5 m pentru puieţii de arbori;

256

- ziduri verzi - mai frecvent tunse, cu înălţimi de 3-9 m, realizate din specii arborescente plantate la 0,8-1,5 m. Acestea sunt în prezent rar folosite în amenajările noi. Alegerea speciilor pentru gardurile vii se face în funcţie de rolurile atribuite acestora (decorare, împrejmuire, apărare), aspectul dorit (înălţime, formă, culoare, prezenţa florilor, persistenţa frunzişului ş.a.), capacitatea de lăstărire şi gradul de menţinere în forma dată, comportamentul ecologic (anexa). O atenţie specială trebuie acordată gardurilor vii asociate cu sau apropiate de arbori (condiţii deficitare de lumină şi concurenţa rădăcinilor pentru apă, nutrienţi şi spaţiu de creştere): se vor alege specii de foioase mai rustice, tolerante ale semiumbrei (Buxus, Ligustrum vulgare, Lonicera tatarica, Spiraea vanhouttei, corn, sânger, carpen ş.a.), în nici un caz specii de Thuja, care se degarnisesc destul de repede. Exemplarele solitare de arbori şi arbuşti evidenţiază pregnant calităţile peisagistice ale diferitelor specii, de aceea, alegerea lor se va face cu multă atenţie, în concordanţă cu poziţia lor şi efectele vizuale urmărite (Foto color 89). Pentru compoziţiile arhitecturale se preferă formele regulate de creştere, chiar modelate prin tundere. În cele mai multe categorii de amenajări peisagistice, se utilizează pentru amplasare izolată atât arbori şi arbuşti cu siluete naturale regulate cât şi neregulate (mesteacăn, glădiţă, salcie, soforă, Koelreuteria, albiţie, arţar japonez, oţetar roşu, alun contorsionat, Pyracantha ş.a.). Exemplarele cu caractere speciale decorative, care se observă din apropiere, trebuie puse în valoare prin amplasarea lor lângă alei sau lângă locurile de şedere. Situarea arborilor sau arbuştilor solitari în apropierea construcţiilor de grădină, a clădirilor, a altor componente ale vegetaţiei (masive, garduri vii, decoraţiuni florale) ş.a. impune aprecierea corectă a relaţiilor de contrast sau armonie cu acestea prin habitusul, talia şi coloritul general al plantelor.

257

Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a exemplarelor solitare, îndeosebi a arborilor, care vor avea creşteri mai mari, beneficiind de mai mult spaţiu vital; în consecinţă, se vor amplasa la distanţe adecvate faţă de clădiri, bazine, masive de arbori, stabilindu-se poziţii care nu vor deranja nici liniile de vedere, perspectivele. Arbuştii urcători deţin un loc aparte în vegetaţia amenajărilor peisagistice. Ei servesc pentru alcătuirea unor decoruri verticale condiţionate de existenţa mijloacelor de susţinere care pot fi: arbori, suporturi special construite (pergole, treiaje ş.a.), ziduri, garduri, umbrare, chioşcuri (Foto color 49, 68). Alegerea speciilor se face în funcţie de caracterul decorativ (frunziş, flori), capacitatea de acoperire a suprafeţelor şi de creştere în înălţime, eventual caracterul lor invadant asupra vegetaţiei lemnoase din apropiere, comportamentul ecologic. Se va exclude plantarea în parcuri şi grădini a curpenului de pădure, care deşi este decorativ, poate fi considerat un duşman de temut al celorlalte plante lemnoase, prin marea capacitate de înmulţire naturală seminală şi vegetativă şi rapiditatea cu care se întinde şi “sufocă” arborii şi arbuştii din apropiere. Foarte apreciaţi sunt arbuştii urcători floriferi, care aduc culoare şi frumuseţe aparte suporturilor de care se prind, de exemplu, clematitele (Clematis), glicina (Wisteria), trâmbiţa (Campsis), caprifoiul (Lonicera caprifolium, L. heckrotii ş.a.), trandafirii urcători. Trebuie menţionate şi lianele care îmbracă zidurile şi gardurile în frunziş permanent verde (iedera - Hedera, mâna Maicii Domnului - Lonicera japonica) sau cele ale căror frunze, înainte de cădere, se colorează în tonuri de roşu (viţa ornamentală - Parthenocissus). Specii pomicole. În vegetaţia lemnoasă a grădinilor sunt adesea folosiţi pomi fructiferi (meri, peri, cireşi, pruni, nuci ş.a.) care se pot introduce în compoziţie ca piese izolate sau de grup; decorând prin aceleaşi caractere vizuale ca arborii (talie, habitus, frunziş, flori), ei furnizează în plus fructele dorite (fig.87).

258

Unii pomi fructiferi de vigoare mijlocie (meri, peri) pot fi conduşi în forme artistice cu coroane palisate sau în culturi intensive sub formă de garduri fructifere.

Fig.87. Coroane artistice de pomi fructiferi, după Popescu, M. şi al., 1982

De asemenea speciile pomicole pot alcătui o livadă “peisageră” cu solul înierbat, neregulat plantată cu pomi şi arbuşti fructiferi şi prevăzută sau nu cu poteci de circulaţie, bănci, adăpost de grădină. În grădinile particulare în mod frecvent este folosită şi viţa de vie palisată pe pergole şi bolţi, oferind umbră şi locuri plăcute de şedere, eventual formând ecrane de mascare a unor vederi. De asemenea, în funcţie de terenul disponibil, viţa de vie poate forma în grădini parcele de producţie.

259

Fig.88. Modalităţi de conducere a viţei de vie în scop ornamental, după Dejeu, L., Georgescu, M., 2003

8.4.2. VEGETAŢIA ERBACEE

Sensibilitatea oamenilor faţă de frumuseţea plantelor întâlnite în natură, a făcut ca din cele mai vechi timpuri să fie cultivate în grădină, alături de plantele medicinale şi aromatice, nenumărate specii de flori şi diferite ierburi. Acestora li s-a adăugat mai târziu covorul verde al pajiştilor, care a legat între ele diferitele componente ale peisajului grădinii. În prezent, graţie permanentei preocupări a amelioratorilor de a îmbogăţi sortimentul de plante de exterior, există o mare varietate de posibilităţi de alegere şi folosire a acestora, în funcţie de diverse considerente şi criterii. Vegetaţia erbacee specifică amenajărilor peisagistice cuprinde plantele floricole de grădină (cărora li se pot adăuga unele legume decorative, plante medicinale şi aromatice), gramineele ornamentale, ferigile, plantele de apă, gazonul; utilizate în mod diferenţiat în amenajarea peisajelor, ele constituie complementarele cadrului creat de arbori şi arbuşti. 260

În majoritatea categoriilor de spaţii verzi, vegetaţia erbacee este reprezentată numai de plantele floricole şi gazon. 8.4.2.1. PLANTELE FLORICOLE

Florile, atât de îndrăgite pentru frumuseţea lor aparte, ne bucură, ne sensibilizează şi cel mai adesea ne îndeamnă să ne apropiem pentru a le admira şi a le simţi parfumul. Graţia şi delicateţea unora, robusteţea şi semeţia altora, minunata alcătuire a petalelor sau a florilor în inflorescenţe reliefează cea mai importantă însuşire a lor, culoarea. În prim rând prin această însuşire, plantele floricole constituie din punct de vedere peisagistic un element vizual de mare atractivitate şi varietate, care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează parcurile şi grădinile printr-o inegalabilă paletă coloristică şi multiple posibilităţi de design al suprafeţelor de culoare. Proiectarea aranjamentelor florale specifice amenajărilor exterioare se bazează pe cunoaşterea şi folosirea calităţilor peisagistice esenţiale ale speciilor (talia plantei, coloritul şi aspectul florilor, frunzişul, habitusul plantei) dar şi a altor aspecte, cum sunt perioada şi durata de înflorire, capacitatea de acoperire a solului, durata şi particularităţile ciclului biologic, comportamentul ecologic (a se vedea anexa). Talia plantelor floricole, foarte variată, este un caracter de specie sau de soi: sortimentul oferă posibilităţi de selectare de la plantele cele mai scunde, care cresc aproape alipite de sol (de exemplu, speciile perene Phlox setacea şi Phlox subulata) până la cele mai înalte, ajungând la 2 metri (nalba de grădină – Althea rosea). Înălţimea plantelor floricole este un criteriu de alegere a speciilor pentru anumite tipuri de decoraţiuni florale. De exemplu, pentru arabescuri – desene în volute pe fond de gazon - se pretează specii şi soiuri de talie mică şi uniformă (begonii, crăiţe pitice ş.a.); pentru grupuri sunt indicate plante înalte şi suficient de voluminoase (bujori, nalbă de grădină, Solidago ş.a.). 261

De asemenea înălţimea plantelor intervine în asocierea speciilor pentru realizarea diferitelor compoziţii florale mixte. Astfel, pentru un rabat din flori anuale dintr-o combinaţie de două specii de talii diferite, una din multiplele soluţii poate fi conturarea cu o bordură din plante mai scunde, de exemplu, pufuleţi (Ageratum), lobelie (Lobelia) sau crăiţe pitice (Tagetes), a unei specii dominante de talie mai înaltă, ca, respectiv, salvie, gura leului sau cana (Canna). În cuprinsul aceleiaşi compoziţii florale, se pot alterna ritmic sau neregulat specii de înălţimi diferite, cu grija amplasării celor mai scunde în faţa celor mai înalte. Frumuseţea unei borduri mixte din diferite specii perene şi anuale rezultă nu numai din asocierile de culori ale florilor ci şi din această alternanţă a taliilor, care conferă varietate volumetrică ansamblului. Talia plantelor se alege şi în funcţie de poziţia stabilită a aranjamentelor florale în cadrul amenajării: pentru vederile libere sunt indicate speciile cu creştere mai joasă; când sunt situate în planuri mai îndepărtate, pe un fond de gazon sau de plantaţii arbustive sau aranjate lângă garduri, ziduri, se preferă taliile mai înalte. Culoarea este cea mai importantă calitate peisagistică a florilor în funcţie de care se aleg, se amplasează şi se asociază speciile. Culorile atrag privirea, înviorează şi înfrumuseţează anumite zone ale peisajelor; îmbinările lor măiestrite şi asocierile cu culorile altor elemente ale peisajului înrudesc această artă cu pictura. Gama cromatică a florilor este deosebit de variată, cuprinzând: - culorile fundamentale sau simple: roşu, galben, albastru; - culorile compuse sau binare, din combinarea celor fundamentale câte două: - violet = albastru + roşu - verde = albastru + galben - portocaliu = galben + roşu ;

262

- tonalităţi ale culorilor (intensităţi, de la deschis către închis); - nuanţe, rezultând din amestecul culorilor cu intensităţi diferite: bleu-verzui, roz-portocaliu, roşu-coral, alb-gălbui, roz-violaceu, galben-verzui etc. La acestea se adaugă culoarea albă, rezultanta combinaţiei tuturor culorilor spectrului. Coloritul florilor şi inflorescenţelor poate fi unic sau poate reuni mai multe culori, nuanţe sau tonalităţi dispuse în mod diferit (în cercuri concentrice, în degradé, în bordura petalelor sau florilor etc.). Sortimentul foarte variat al plantelor floricole de grădină cuprinde toată această gamă cromatică care permite selectarea speciilor şi soiurilor în funcţie şi de alte considerente pe lângă opţiunea de culoare. Asocierea florilor în funcţie de culoare în cadrul grădinilor se face după criterii estetice proprii tuturor artelor vizuale. Astfel se pot realiza: - combinaţii în contrast, asociind culori simple între ele sau alăturând culorile simple şi complementarele lor (culorile compuse din celelalte două culori simple): roşu-verde, violet-galben, portocaliu-albastru. Dintre multiplele posibilităţi de asociere, iată câteva exemple: pentru decorul de vară – salvie (Salvia splendens - flori roşii) şi lobelie (Lobelia erinus - flori albastre); crăiţe (Tagetes patula - flori galbene) şi verbine (Verbena venosa – flori violacei); dalii roşii şi galbene (Dahlia hybrida) şi pufuleţi cu flori albastre (Ageratum mexicanum); pentru decorul de primăvară – pansele albastre şi galbene (Viola wittrockiana) şi Silene rosea (flori roz-ciclamen); - combinaţii în armonie, fie alăturând tonalităţi apropiate ale aceleiaşi culori, fie îmbinând nuanţele intermediare care fac legătura între culorile fundamentale (de exemplu, galben pai, galben intens, portocaliu; roz, violaceu pal, roşu vişiniu) (Foto color 90). Exemple de armonie cromatică:

263

- pentru sezonul de vară: Cleome spinosa (talie circa 1m, flori roz) pe un fond de petunii roz închis şi roz violet; Rudbeckia hirta - soi portocaliu în asociaţie cu gălbenele (Calendula officinalis) şi dalii albe; - pentru sezonul de primăvară – combinaţii de pansele albe, nu-mă-uita bleu şi roz (Myosotis alpestris) cu lalele roz-violacei (Tulipa gesneriana). Interpunerea culorii albe (neutră), permite o legătură între culori care nu se acordă (de exemplu, roşu aprins şi violet). Utilizând florile albe şi cele deschis colorate alăturate celor cu nuanţe vii, puternice, se poate realiza o compoziţie florală multicoloră cu efecte simultane de contrast şi armonie. În toate asocierile policrome este necesară o culoare dominantă (ca arie); aceasta poate fi fondul principal în care sau alături de care se dispun alte flori diferit colorate. De exemplu, unei mase de crăiţe galbene i se asociază arii mai mici de Salvia farinacea (flori albastre-violacei) şi gura leului roşii-portocalii (Antirrhinum majus). Alegerea culorilor pentru decoraţiunile florale se face şi în funcţie de distanţa de la care sunt privite. Culorile şi nuanţele cele mai vii şi cele mai deschise, utilizate în mase monocrome sau în asociere de 2-3 nuanţe puternic contrastante, se văd bine de departe; culorile “reci” (albastru, indigo, violet) se estompează sau devin şterse privite de la distanţă; chiar situate în apropiere, ele trebuie susţinute şi înviorate prin alăturarea culorilor deschise (alb, crem, galben pal, argintiu, cenuşiu ş.a.). O asociere interesantă, mai aparte, poate fi realizată prin întrepătrunderea în desen a florilor mov închis de vanilie (Heliotropium peruvianum) cu frunzişul argintiu de Cineraria maritima şi begonii roz (Begonia semperflorens). Combinaţiile policrome (Foto color 91) se vor situa în apropierea privitorului întrucât distanţa estompează diferenţele dintre culori, cu atât mai mult cu cât ele ocupă arii mai mici.

264

Coloritul aranjamentelor florale se alege şi în corelaţie cu celelalte elemente ale cadrului învecinat: gazon, frunzişul arborilor şi arbuştilor, piatră, nisip, beton ş.a., stabilindu-se relaţii de armonie sau de contrast. Pentru realizarea unor efecte puternice şi sobre sunt indicate decoraţiunile monocrome; culoarea cea mai folosită este roşu, complementar cu verdele general al vegetaţiei. Fondul de culoare al frunzişului vegetaţiei lemnoase necesită acorduri armonioase cu florile situate în apropiere: astfel, coniferele albăstrui se asociază bine cu tonuri de portocaliu şi roz închis; frunzişul purpuriu închis pune în valoare florile galben deschis; frunzişul verde întunecat se acordă cu florile roz, galbene, portocalii. Frunzişul plantelor floricole are adesea o importanţă decorativă aparte prin coloritul bine evidenţiat mai ales la speciile de mozaic – Coleus, Iresine, Alternanthera, Gnaphalium ş.a. - dar şi la alte specii preponderent decorative prin flori - soiuri de Begonia, de Canna indica. De asemenea frunzele decorează prin formă, mărime şi mod de dispunere. Ca exemple se pot aminti nemţişorii pereni (Delphinium), cu frunze mari, profund divizate; crinii de toamnă (Hosta), ale căror frunze mari, cu nervaţiunea arcuită, sunt verzi simple sau cu bordură alb-crem; speciile de plante “grase”- Sedum, Sempervivum, Echeveria având o gamă mare de forme, mărimi şi culori ale frunzelor etc. Habitusul, deşi pe plan secundar faţă de celelalte caractere peisagistice ale speciilor floricole de grădină, oferă alte posibilităţi de diversificare a aranjamentelor. Speciile repente, acoperitoare de sol, pot forma frumoase covoare de frunziş sau înflorite (de exemplu, Acaena buchanani, cu foarte mici frunze argintii-cenuşii şi Gypsophilla repens, cu flori mici albe-rozii). Speciile erecte îşi evidenţiază forma de creştere numai dacă este suficient de diferenţiată pentru a nu se contopi în masa de exemplare, de exemplu, frunze erecte şi 265

liniare la stânjenei (Iris), rozete de frunze mari la crinii de toamnă (Hosta), tufe mari, rotunjite la bujori (Paeonia), siluete zvelte şi înguste la nalba de grădină (Althaea) ş.a. Speciile urcătoare iau în general forma suportului, decorându-l cu masa de frunze şi flori; dintre acestea sunt adesea preferate zorelele (Ipomoea) şi călţunaşii urcători (soiuri de Tropaeolum). Habitusul unor specii poate fi apreciat ca diferit în perioada de înflorire faţă de timpul când lipsesc florile, de exemplu la stânjenei (Iris), nemţişorii pereni (Delphinium), crinii de vară (Hemerocallis) ş.a. Succesiunea sezonală a plantelor floricole Epocile şi duratele de înflorire ale diferitelor specii de flori constituie un criteriu important de alegere a acestora pentru decorarea spaţiilor exterioare. Unele specii au o perioadă scurtă de înflorire; la altele intervalul se poate extinde graţie existenţei în sortiment a soiurilor mai timpurii şi mai tardive (de exemplu la lalele); un număr destul de mare de specii se disting prin durata mare de ornamentare (salvie, crăiţe, begonii ş.a.). În aranjamentele florale de exterior se urmăreşte foarte adesea continuitatea înfloririi pe acelaşi amplasament, care se realizează prin succesiunea diferitelor specii în funcţie de ciclul lor biologic şi aplicarea anumitor tehnici de cultură. Totodată eşalonarea decorului floral se poate obţine pe amplasamente diferite fie în cuprinsul aceleiaşi suprafeţe rezervate florilor fie în cadrul altor aranjamente, astfel încât grădina sau sectorul de grădină să aibă o perioadă cât mai lungă podoaba florilor. Succesiunea sezonală cuprinde: - specii cu înflorire de primăvară: plante cu bulbi (ghiocei, narcise, lalele, zambile, Crocus, viorele ş.a.), alte diferite plante perene (Bergenia, Aubrietia, Cerastium tomentosum, Iberis sempervirens, garofiţe, maci ş.a.), plante bienale ( numă-uita, părăluţe, pansele, Silene ş.a.);

266

- specii cu înflorire de vară: plante perene (margarete, nemţişori, Geum, Rudbeckia, Centranthus, Phlox ş.a.), plante perene cultivate ca anuale (dalii, Canna indica), plante bienale (nalba de grădină, degeţei) sau cultivate ca bienale (Dianthus barbatus), plante anuale (begonii, gălbenele, gura leului, Gazania, petunii, floarea de piatră, Lobelia, regina nopţii ş.a.); - specii cu înflorire de toamnă: plante perene (Aster sp., tufănele şi unele specii de vară care îşi pot continua înflorirea – Coreopsis lanceolata, Anemone japonica, Gaillardia lanceolata, Helenium autumnale), plante anuale cu înflorire prelungită din vară (salvie, begonii, crăiţe, verbine, Chrysanthemum carinatum, Coreopsis tinctoria ş.a.), plante bienale produse timpuriu, vara (pansele). Decoraţiunile florale bazate pe eşalonarea pe aceeaşi suprafaţă a perioadelor de înflorire de-a lungul sezonului de vegetaţie conduce la aplicarea anumitor scheme de succesiune tehnologică a speciilor: - compoziţii de primăvară: plante bienale sau plante bienale asociate cu flori bulboase (lalele cu nu-mă-uita sau cu pansele); flori bulboase cultivate ca anuale (cu scoaterea bulbilor); după terminarea înfloririi (luna mai) decorul se înlocuieşte cu: - compoziţii de vară din plante anuale; după acestea urmează : - compoziţii de toamnă (tufănele) sau de toamnă-primăvară cu plante bienale (dintre care unele înfloresc sporadic încă din septembrie) sau plante bienale în asociere cu flori bulboase (cu înflorirea în primăvară).

Tipuri de decoraţiuni florale pentru amenajările peisagistice Pe lângă marea varietate pe care o oferă însuşirile ornamentale ale speciilor de flori, dispunerea lor în diferite moduri de decorare şi asocierea cu alte componente ale peisajului reprezintă o resursă de creativitate artistică care conduce cel mai adesea la efecte vizuale ce întregesc valoarea ansamblului sau a anumitor scene ale acestuia.

267

Contemplarea peisajelor în care sunt prezente florile, măiestrit aranjate şi amplasate, trezeşte plăcere, admiraţie, emoţii estetice. Cel mai adesea aranjamentele florale se situează în peluze, pe fond de gazon, fiind conturate în diferite forme.

Fig.89. Decoraţiuni florale din plante anuale sau bienale: a. platbandă cu desene din specii de mozaic; b. rabate pătrate; c. ronduri; d. arabesc şi platbandă în cadrul unui parter Rabatele au forme geometrice regulate (dreptunghiulare, pătrate, rotunde, eliptice etc. - foto color 92) sau, uneori, geometrice neregulate sau asimetrice (fig. 89, 90). Un rabat sub formă de fâşie îngustă şi lungă poartă numele de platbandă florală (Foto color 93), iar cel rotund este denumit rond.

268

Rabatele pot fi alcătuite din una sau mai multe specii, mai frecvent anuale sau bienale. Diferitele specii sau soiuri se combină fie într-un desen geometric regulat fie într-un desen liber, stilizat, înscris în forma generală a rabatului. Uneori rabatele sunt conturate cu borduri de gard viu tuns (întâlnite în compoziţiile geometrice simetrice sau asimetrice); în acest caz florile trebuie să depăşească înălţimea bordurii de arbuşti. Mozaicurile sunt aranjamente cu forme regulate, alcătuite din specii tipice de mozaic, preponderent decorative prin frunze (Coleus, Gnaphalium, Alternanthera, Iresine, Santolina ş.a.) asociate sau nu cu soiuri de talie mică şi uniformă ale unor specii decorative atât prin frunze cât şi prin flori (Begonia) sau cu plante suculente (Sempervivum, Echeveria) (fig.90).

Fig.90. Decoraţiuni florale: a. aranjamente în rabate pentru flori anuale sau bienale; b. mozaicuri florale sub formă de platbandă

269

Acestea se dispun în desene geometrice (Foto color 94) sau formează un tablou tematic (covor cu motive naţionale, emblemă, ceas de flori, compoziţie artistică abstractă). Înălţimea plantelor tipice de mozaic se menţine egală prin tundere, pentru o bună etalare a desenului, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Arabescurile sunt decoraţiuni florale în combinaţii de linii curbe, conturând pe fondul gazonului desene dantelate, alcătuite din specii de talie joasă, viu colorate (de exemplu, soiuri diferite de Begonia semperflorens, roz, roşii, albe). Uneori volutele de flori sunt însoţite de borduri tunse din buxus de talie mică (Buxus sempervirens ‘Suffruticosa’) (Foto color 27, 95). Petele florale au mărimi variabile şi forme diferite, rotunjit-arcuite sau cu contur sinuos neregulat; ele sunt realizate dintr-o singură specie sau, atunci când sunt mai mari, din câteva specii, una fiind dominantă. Covoarele florale au întindere şi lărgime mare (peste 3m) fiind modelate de cele mai multe ori cu contururi ondulate. În limitele acestora speciile diferite ocupă arii de forme şi mărimi diferite, în combinaţii de desene libere neregulate sau respectând o anumită succesiune ritmică a formelor şi culorilor. Reunesc flori cu talie apropiată (mică până la mijlocie) şi cu aceeaşi perioadă de ornamentare. De exemplu, covoare de primăvară se pot realiza din specii bulboase (lalele şi zambile; lalele şi Muscari etc.), din plante bienale şi bulboase (pansele, nu-mă-uita şi lalele) sau numai din flori bienale. Când florile sunt reunite pe suprafeţe mari se mai utilizează termenul de masiv floral (include şi plante de talie mare). Bordurile florale mărginesc unele alei, unele construcţii decorative (bazine, socluri de statui), garduri vii şi chiar zone ale unor masive de arbuşti. Ele pot fi amenajate ca fâşii regulate şi înguste de subliniere a unui element geometric. Când rezolvarea stilistică a zonei este peisageră, bordurile florale sunt proiectate ca fâşii cu lăţimi inegale (0,5-2m), cu limita dinspre covorul de iarbă în linie neregulat ondulată (fig.91d). 270

Fig.91. Decoraţiuni florale: a. pată mixtă de flori anuale sau bienale; b. pată omogenă de flori perene; c. pată de trandafiri; d. borduri mixte (rectilinii şi neregulată)

Bordurile pot fi constituite din flori anuale, bienale sau perene ale căror talii trebuie să fie în concordanţă cu rolul atribuit. De exemplu, o bordură florală în jurul unui bazin geometric se va proiecta din plante de talie mică. Atunci când se urmăreşte regularitatea compoziţiei, se alege fie o bordură omogenă (specie sau soi unic) fie o combinaţie de soiuri ale aceleiaşi specii sau din specii diferite, dispuse în linii paralele, eventual etajate (dacă nu au aceeaşi talie) sau în alternanţă regulată. Pentru bordurile compuse numai din plante perene (Foto color 91, 96) este necesară o atentă elaborare a schemelor de plantare în funcţie de însuşirile decorative 271

ale diverselor specii (culoarea florilor, înălţimea, aspectul frunzişului) dar şi de epocile şi duratele de înflorire; de asemenea trebuie să se ţină cont de faptul că unele specii de primăvară au ciclul de vegetaţie scurt, lăsând aparent un gol în compoziţie (ghioceii, narcisele, lalelele, Crocus, Muscari). Bordurile mixte, alcătuite din toate categoriile de plante floricole de parc, sunt mai decorative decât precedentele, oferind

mai largi posibilităţi

de asociere a

speciilor cu înflorire simultană şi o mai bună eşalonare a celor cu perioade diferite de înflorire de-a lungul întregului sezon de vegetaţie. Florile se dispun fie în arii neregulate care se întrepătrund fie în mici suprafeţe geometrice inegale (fig.91d), asigurându-se variaţia de talie şi de colorit şi suplinirea sau mascarea celor care “dispar” din decor. Poziţia acestora se va alege de preferinţă în plan secund, astfel încât în faţa lor să fie dispuse alte flori, anuale, mai înalte, care să ascundă locul aparent gol. Eventual, pe aceste suprafeţe se pot aşeza plante în ghivece, de exemplu, muşcate. Pentru speciile bulboase este aplicabilă şi o altă soluţie, care însă reclamă multă atenţie, mai ales pe parcursul culturii - plantarea de flori anuale cu mică dezvoltare printre plantele bulboase a căror perioadă de vegetaţie se încheie. Grupurile reprezintă o formă de utilizare pentru speciile floricole voluminoase (bujori, nalba de grădină, Doronicum, Aster de talie mare ş.a.), prin asocierea a 2-5 exemplare. Tot aceste specii, în grădinile mici, se pot planta ca exemplare solitare. Aranjamentele florale de grădină se aleg în concordanţă cu maniera compoziţională adoptată în amenajarea respectivă. De exemplu, rabatele şi bordurile geometrice regulate, mozaicurile, arabescurile se întâlnesc în compoziţiile geometrice simetrice iar rabatele cu geometrie liberă în cele asimetrice; petele, covoarele, bordurile mixte sunt decoraţiuni florale utilizate de obicei în compoziţiile libere. Alte modalităţi de introducere a florilor în ornamentaţia spaţiilor exterioare, sunt cultivarea în jardiniere, vase şi bacuri (pe lângă ariile de staţionare, în pieţele pietonale, pe terase etc.) şi îmbrăcarea de suporturi verticale (speciile urcătoare).

272

8.4.2.2. ALTE PLANTE ERBACEE DECORATIVE

Vegetaţia erbacee cuprinde alte nenumărate specii de plante cu calităţi ornamentale şi adaptări ecologice apreciate pentru anumite utilizări în grădini şi parcuri.

Gramineele ornamentale Unele specii de graminee perene de talie mare se pot folosi ca plante solitare sau uneori combinate cu plante de talie mai mică, creând aspecte interesante prin abundenţa şi eleganţa frunzişului liniar şi a spicelor sau paniculelor. Astfel sunt Cortaderia

argentea

(iarba

de

Pampas),

Miscanthus

sinensis,

Pennisetum

alopecuroides (Foto color 97). În anumite aranjamente se pot introduce şi alte ierburi ornamentale de talie mai mică: Festuca glauca, Stipa pennata ş.a. Ele îşi pot găsi locuri privilegiate în poziţii însorite, lângă unele construcţii (bazin rustic, zid de sprijin, scară ş.a), pe malul unei ape, în peluza de gazon, în rocării etc., în funcţie de caracterele decorative şi cerinţele lor ecologice.

Ferigile Plante foarte decorative prin frunziş, ferigile fac parte uneori din sortimentul vegetal al parcurilor şi grădinilor, fiind indicate pentru zonele umbrite şi umede: Scolopendrium vulgare, Polypodium vulgare, Dryopteris filix-mas. Sunt utilizate mai ales sub formă de grupuri, în cadrul masivelor, la umbra copacilor, pe lângă văile pâraielor, pe malurile umbrite ale lacurilor. Ele creează efecte interesante prin talie, habitus şi forma deosebită a frunzelor, atât singure cât şi în asociere cu alte specii erbacee adaptate la condiţii de mediu similare (Foto color 98).

273

Plante aromatice, medicinale şi legumicole decorative Cultivarea plantelor cu proprietăţi de remedii naturale şi a celor aromatice are o veche tradiţie încă din antichitate. Ele au fost reunite în sectoare speciale în grădinile mânăstirilor medievale, modelul acestora devenind apoi o temă prezentă în parcurile rezidenţiale, grădinile botanice, grădinile locuinţelor (Foto color 99). Frumuseţea florilor şi frunzişului, aromele particulare, utilizările farmaceutice şi condimentare fac ca “grădinile de ierburi” să fie şi astăzi foarte apreciate. Aranjamentul tradiţional geometric sau dispunerea într-o manieră mai modernă grupează specii perene ca: salvia (Salvia officinalis), cimbrişor (Thymus sp.), pelin (Artemisia absinthium), coada şoricelului (Achillea sp.), sovârv (Origanum), mentă (Mentha sp.), fenicul (Foeniculum sp.), coriandru (Coriandrum), Melissa, Cimicifuga ş.a. alături de unele specii anuale: busuioc (Ocimum), rezedă (Reseda odorata) ş.a. De cele mai multe ori micile parcele sunt conturate cu borduri din subarbuşti cu frunze odorante: levănţică (Lavandula), Santolina chamaecyparissus, care suportă tunderea. Tot în mici sectoare distincte ale grădinilor sau fără o dispunere specială pot fi cultivate unele plante legumicole cu caractere ornamentale. Dintre acestea, unele specii perene formează tufe voluminoase cu frunze mari, frumoase: reventul (Rheum rabarbarum) şi anghinarea (Cynara scolymus – decorativă şi prin inflorescenţele caracteristice cu flori albastre), iar altele de talie mai mică decorează asemenea speciilor floricole, de exemplu, ceapa de tuns (Allium scoenoprasum) care are tufe de frunze fine, tubulare şi numeroase inflorescenţe mici sferice de culoare roz. Tot astfel, unele specii cultivate anual, ca soiurile de varză ornamentală (Brassica oleracea var. acephala) este folosită şi în rabate, ornamentând prin culorile insolite ale frunzelor centrale. Decorative prin frunze sunt şi alte specii anuale: mangoldul (Beta vulgaris ‘Flavescens’), pătrunjelul creţ (Petroselinum sativum), iar prin fructe: tărtăcuţele (Cucurbita pepo), tomatele şi ardeii ornamentali.

274

Arta grădinilor oferă un exemplu strălucit al folosirii plantelor legumicole în aranjament decorativ – parcul castelului Villandry din Franţa (în manieră renascentistă) (Foto color 100). În loturile locuinţelor legumele şi plantele condimentare sunt cultivate de obicei într-un sector distinct (grădină utilitară -foto color 101), separat de grădina ornamentală prin arbuşti decorativi sau specii pomicole conduse cu coroane artistice palisate, arbuşti fructiferi. Plantele acvatice Atractivitatea şi farmecul peisajelor lacustre se datorează nu numai oglinzilor de apă şi malurilor unduitoare ascunse din loc în loc de pâlcuri de sălcii, ci şi prezenţei vegetaţiei acvatice: mase de stuf şi trestii ridicându-şi tulpinile zvelte deasupra apei, insule de frunze plutitoare presărate cu florile de o rară frumuseţe ale nuferilor, ierburi şi flori care îmbracă terenul umed – toate animate de nenumărate vieţuitoare specifice apelor. În mod firesc, crearea peisajelor a împrumutat de la cele naturale aspecte ale îmbinării apelor cu vegetaţia caracteristică acestora, selectându-se plantele potrivite introducerii lor în compoziţie (Foto color 102). Lacurile, iazurile şi în unele cazuri bazinele de apă pot fi decorate cu nuferi (Nymphaea, Nuphar), stânjenei de baltă (Iris kaempferi şi Iris pseudacorus) iar malurile umede ale lacurilor, râurilor şi pâraielor pot fi plantate cu specii ca Lythrum salicaria (răchitan), Juncus effusus (pipirig), Caltha palustris (calcea calului), Mentha aquatica (mentă de apă), Trollius europaeus (bulbuci), Myosotis palustris (nu-măuita), Phalaris arundinacea (iarbă albă), specii de Primula ş.a. Ele ornamentează prin formele deosebite ale frunzelor, prin habitus, prin alcătuirea şi culorile diverse ale florilor şi inflorescenţelor. Alegerea speciilor se face nu numai în funcţie de însuşirile decorative ci şi de cerinţele lor diferite faţă de factorul apă (fig. 92). Pentru malurile umede şi cu strat subţire de apă (5-10 cm – zona A din fig. 92) sunt indicate specii ca: Iris kaempferi, 275

Menyanthes trifoliata, Caltha palustris, Myosotis palustris, Ranunculus lingua, Lythrum salicaria.

Fig.92. Secţiune printr-un bazin compartimentat pentru plante de apă, după Brison, H., Collin, D.,1959 Pentru plantele de apă propriu-zise o condiţie importantă este nivelul apei (sau adâncimea de creştere a părţii submerse). De exemplu, pentru Alisma plantago, Acorus calamus, Iris pseudacorus şi Butomus umbellatus este indicată o adâncime a apei de 15-25 cm (zona B din fig. 92), pentru nuferi (Nuphar luteum, Nymphaea alba) 50-60cm şi pentru săgeata apei (Sagitaria sagitifolia) o adâncime de 30-60 cm (zona C din fig. 92). Aceste adâncimi se realizează în cazul bazinelor fie prin modul de construcţie al acestora, fie prin folosirea de bacuri submerse în care sunt cultivate speciile acvatice (fig.93). Uneori se adoptă limitarea spaţiului de cultură cu roci sau cultivarea în strat de sol aşezat pe fundul înclinat al bazinului (fig.94). În general, cu excepţia lacurilor mari, nu este indicat să se folosească specii ca papura, trestia, stuful care au o mare putere invadantă.

276

Fig.93. Bazine etajate cu mici căderi de apă; în cel inferior sunt dispuse bacuri submerse

Fig.94. Bazine amenajate pentru plantele de apă Suprafeţele ocupate de plantele acvatice sunt interesante şi plăcute vederii dacă luciul liber al apei este dominant. Plantele flotante, ca şi cele cu creşteri erecte, ieşind semeţe deasupra apei, formează accente care, prin contrast, pun în valoare oglinda fluidă. Pe malurile umede, speciile perene iubitoare de umiditate vor fi de asemenea dispuse în zone discontinue, bine alese. 277

8.4.2.3. GAZONUL

Peluzele înierbate reprezintă una din principalele frumuseţi ale amenajărilor exterioare. Covoarele verzi leagă între ele toate componentele peisajului creat: volume şi forme vegetale, piese de apă, circulaţii, construcţii decorative şi utilitare ş.a.

În parcuri şi grădini, spaţiile deschise înierbate, fie ele plane, orizontale sau înclinate, concave sau valonate, permit străbaterea liberă a privirii; în acelaşi timp ele scot în evidenţă atât masele de arbori şi arbuşti care le încadrează cât şi siluetele izolate sau grupurile situate în aceste spaţii. Măreţia sau pitorescul unui arbore sunt adesea potenţate de peluza gazonată pe care se profilează. Totodată covoarele de iarbă deţin valenţe picturale: verdele lor pune în valoare coloritul diferenţiat al vegetaţiei lemnoase variind cu sezonul, intensifică prin contrast cromatica veselă a florilor. Îmbinarea culorilor şi nuanţelor se face, aşa cum s-a mai arătat, ţinând cont de acest fond verde, care constituie un element unificator al grădinii. Şi nu în ultimul rând încântă însăşi frumuseţea ierbii, fină şi mătăsoasă sau viguroasă şi densă, tunsă scurt sau unduind în bătaia vântului, simplă sau smălţată cu flori. Deşi iniţial termenul “gazon” se referea la peluzele cu iarbă fină, foarte îngrijită, în prezent această denumire se referă la diferite tipuri de arii înierbate având funcţii diferite: -

gazon decorativ (în partere, peluzele grădinilor decorative ş.a. - foto color

19, 20, 31, 103); -

gazon pentru agrement (sport, jocuri, odihnă pe iarbă, plajă ş.a. – foto color

-

gazon pentru terenurile de sport;

-

pajişti (în zonele de agrement);

53);

278

-

gazon utilitar (de consolidare a taluzurilor, pantelor, malurilor apelor, de

“înverzire” a unor terenuri degradate etc.) Compoziţia gazonului. Diferitele tipuri de gazon sunt realizate din specii de ierburi perene, exclusiv sau predominant din graminee, ale căror însuşiri biologice şi ecologice permit asigurarea aspectului dorit al suprafeţelor verzi şi comportamentul adecvat variatelor condiţii de mediu şi cerinţelor de exploatare. De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii, cu precădere din genurile Festuca, Poa, Agrostis, Lolium, la care uneori se asociază şi alte graminee (Phleum, Deschampsia, Cynosurus ş.a.) sau unele specii de ierburi din alte familii (Trifolium, Arenaria, Achillea). În prezent producătorii de seminţe de gazon oferă amestecuri standard de specii şi soiuri pentru diferite folosinţe, condiţii de sol, climă şi grad de însorire, de exemplu: Gazon de agrement pentru soluri cu textura mijlocie 35% Lolium perenne `Bellatrix` 30% Festuca rubra rubra `Agio` 15% Festuca rubra trichophylla `Estica` 15% Poa pratensis `Geronimo` 5% Agrostis tenuis `Highland` Gazon de agrement pentru soluri grele 40% Lolium perenne `Master` 25% Festuca rubra rubra `Agio` 15% Poa pratensis `Geronimo` 10% Festuca rubra commutata `Ludivine` 10% Poa trivialis `Dasas`

279

Gazon de agrement pentru umbră 20% Poa nemoralis 30% Festuca rubra commutata `Enjoy` 15% Festuca rubra trichophylla `Dawson` 20% Festuca rubra trichophylla `Bastide` 15% Poa trivialis `Dasas`

Aspecte tehnice În funcţie de condiţiile de teren proiectanţii şi antreprenorii trebuie să aibă în vedere modalităţile diferite de realizare a gazonului (prin semănat manual sau/şi mecanizat pe terenuri cu panta până la 30%, prin semănat cu proiecţie hidraulică pe pante foarte puternice şi prin placarea cu brazde de iarbă, pentru înverzire rapidă şi pentru pante medii peste 30%), întrucât implică probleme tehnice şi costuri diferite de amenajare. Lipsa sau insuficienţa stratului de sol fertil impune măsuri de remediere: aport de pământ vegetal pentru a se realiza o grosime minimă de sol bun de 25 cm, fertilizarea solului existent, corecţii de textură şi pH. Uneori, pe terenurile impermeabile, argiloase se impune prevederea unei instalaţii de drenaj.

8.4.2.4. PLANTELE ÎNLOCUITOARE ALE GAZONULUI

În parcuri şi grădini, în ariile umbrite de arbori, gazonul nu dă rezultate satisfăcătoare, chiar folosindu-se ierburi mai adaptate la deficitul de lumină. Mai ales de-a lungul aleilor umbrite se pot realiza covoare verzi din unele specii de subarbuşti şi arbuşti târâtori, majoritatea cu frunze persistente sau semipersistente: Vinca minor, Vinca major (ambele, în condiţii de umbră nu prea deasă, fac flori albastre), Pachysandra terminalis, Epimedium sulphureum, Euonymus fortunei var. radicans, Hedera helix (iedera, în absenţa suportului vertical, devine târâtoare dar întâlnind trunchiuri de arbori se urcă). 280

8.4.3. DISTRIBUŢIA SPAŢIALĂ A VEGETAŢIEI ÎN CONSTRUIREA PEISAJELOR

În organizarea generală a diferitelor amenajări peisagistice vegetaţia este o componentă a peisajului global, fiind unitar asociată cu celelalte elemente de construire a ansamblului (relief, roci, ape, circulaţii, construcţii ş.a.). Dintre componentele vegetaţiei, rolul cel mai important îl au diferitele tipuri de plantaţii de arbori şi arbuşti prin modul de dispunere, ponderea teritorială, întindere, forme şi volumetrie. Aceste aspecte ale proiectării plantaţiilor se corelează cu o serie de factori ca: organizarea generală şi modul de soluţionare a diferitelor folosinţe (dotări şi amenajări care răspund funcţiunilor programului), maniera stilistică adoptată, microrelieful, piesele de apă. De asemenea se ţine cont şi de unii factori exteriori: vecinătăţile, caracteristicile peisajului înconjurător, sursele de poluare. Alţi factori condiţionanţi în construirea peisajului vegetal sunt cei de mediu, care pot influenţa alegerea şi dispunerea anumitor tipuri de plantaţii (de exemplu, de umbrire, de reducere a vântului dominant, de fixare a nisipurilor, a pantelor instabile, de ameliorare a solului etc). Aranjamentul spaţial al plantaţiilor de arbori şi arbuşti În programele specifice de arhitectură peisageră – parcuri şi grădini construirea peisajului se bazează pe volumele vegetale de diferite proporţii şi înălţimi care sunt folosite pentru crearea şi modularea spaţiilor. Aceste aspecte se anticipează în faza de proiectare şi se apreciază prin efectele realizate de plantaţiile mature, când peisajul poate atinge caracteristici bine exprimate (fig.95). Terenul – spaţiul total – se compartimentează cu ajutorul plantaţiilor în spaţii de forme şi mărimi diferite. Se creează astfel sectoare de peisaj care sunt percepute succesiv şi gradat de către vizitatori în deplasarea către ele şi prin ele.

281

Fig.95. Rolul vegetaţiei în compunerea spaţiului, după Robinson, N., 1992 282

Modelând şi poziţionând plantaţiile se separă spaţiile organizate pentru anumite funcţii (terenuri de sport, zone pentru odihnă, locuri de joacă, expoziţie florală în aer liber, rozariu etc.), se protejează fonic unele dotări (amenajări pentru spectacole în aer liber, pentru lectură sau jocuri statice), se maschează unele aspecte fără importanţă peisagistică (zona gospodărească, construcţii sanitare ş.a.) şi vederile exterioare indezirabile. În unele cazuri, plantaţiile periferice ale parcurilor constituie masive de centură care delimitează teritoriul, îl separă de zonele adiacente (de exemplu, de o arteră de mare trafic) sau, din contră, îl leagă de vecinătăţi (mai ales în situri naturale, când plantaţia trebuie să se armonizeze şi să se racordeze vegetaţiei învecinate). Masivele de centură au un important rol antifonic, de reducere a poluării atmosferice şi a vântului. Funcţionalitatea repartiţiei teritoriale a plantaţiilor din cuprinsul unui parc se împleteşte organic cu rolul în compoziţia vizuală, de creare a peisajului. Prin amplasarea maselor vegetale suficient de înalte şi dense se ecranează privirea pe unele direcţii, se încadrează şi se orientează privirea către anumite aspecte care sunt mai bine puse în valoare (piesă de apă, clădire, construcţie decorativă, parter ş.a.). Tipuri de spaţii definite de vegetaţia lemnoasă. Plantaţiile masive şi gardurile vii înalte pot determina spaţii închise sau semiînchise (statice), care concentrează interesul în interior şi beneficiază de protecţia vegetaţiei (de exemplu, locurile de odihnă, locurile pentru jocurile statice ş.a.) (fig.96). Cu aceleaşi mijloace se pot construi spaţii mai înguste şi lungi (dinamice), care invită la mişcare (de exemplu, încadrarea unei alei cu masive sau aliniamente). Înălţimea, densitatea şi gradul de continuitate al plantaţiilor determină diferite grade de îngrădire (fig.97) şi penetrabilitate pentru privire (fig. 98).

283

Fig.96. Spaţii statice (a) şi dinamice (b), după Robinson, N., 1992

Fig.97. Încadrările spaţiilor şi efectul lor, după Robinson, N., 1992

284

Fig.98. Categorii de spaţii după penetrabilitatea îngrădirii În organizarea generală a plantaţiilor se realizează spaţii alungite, de lărgimi diferite, prin care vederea este puternic direcţionată (perspective) (Foto color 23, 45) sau zone deschise prin care privirea poate străbate liber, în multiple direcţii (peluze largi, cu plante de talie joasă) (Foto color 30, 58); acestora li se alătură alte zone cu vizibilitate limitată, îngrădite de masive sau incluse în acestea (de exemplu, spaţiul creat de un luminiş într-un masiv). Ordonarea diferitelor spaţii are o deosebită importanţă, tranziţia de la o secvenţă la alta trebuind să satisfacă atât funcţiile cât şi interesul peisagistic. Ea depinde de poziţia spaţiilor şi corelaţia lor cu circulaţia. Spaţiile definite de plantaţii pot fi organizate în maniere diferite (Robinson, N., 1992): 285

- dispunere în progresie liniară, asociate cu o singură cale de circulaţie care le străbate pe rând sau din care se desprind accese laterale pentru fiecare spaţiu (fig. 99); traiectoria generală poate fi dreaptă, în unghi, curbă sau neregulată. În funcţie de stilul adoptat şi rolurile atribuite, spaţiile înşiruite pot fi de aceeaşi formă şi mărime sau, mai adesea, sunt diferite. Tratarea spaţiilor extreme ale înlănţuirii – ca început şi sfârşit al secvenţei – trebuie să fie mai deosebită. Acest gen de organizare este foarte potrivită pentru accederea la un loc sau o clădire importantă.

Fig.99. Exemplu de corelare a spaţiilor statice şi dinamice, după Robinson, N., 1992 - organizarea spaţială grupată: fiecare spaţiu este corelat cu cele din apropiere. Spaţiile pot fi ordonate simetric, dar mai frecvent şi mai funcţional, ele sunt proiectate de mărimi diferite şi cu importanţă diferită, unul fiind dominant. Conexarea se realizează printr-o reţea de alei care trebuie să asigure în prim rând accesul în spaţiile principale şi apoi în cele intermediare şi secundare. Subordonarea mărimii spaţiilor contribuie la realizarea unităţii compoziţionale. - includerea unor spaţii în altele mai mari; un spaţiu interior poate fi închis sau parţial închis; după cum este împrejmuirea sa, poate fi situat central sau asimetric. Un exemplu poate fi un teren de joacă pentru copii, înconjurat cu plantaţii înalte, în interiorul căruia este amplasat un spaţiu destinat copiilor de vârstă mică, la rândul lui înconjurat de un gard viu. 286

În proiectarea plantaţiilor se ţine cont de faptul că ele sunt văzute atât din interiorul spaţiilor pe care le încadrează cât şi din afară. Ele pot fi compacte sau mai rarefiate, pot fi constituite ca bariere vizuale complete sau pot permite diferite grade de penetrabilitate a privirii. Astfel, masivele rarefiate şi aliniamentele de arbori maturi, cu coroana largă, prezintă aspecte vizuale diferite după locul din care sunt privite: spaţiul de sub bolta de frunziş, perceput din interior, apare închis în plan superior, dar permite conexarea cu spaţiul complet degajat adiacent. Plantaţiile care încadrează o perspectivă importantă, având funcţia de direcţionare vizuală către un punct terminus, puternic percepută de privitorul situat în axul perspectivei, lasă posibilitatea vizitatorului care se deplasează lateral să observe progresiv câmpul perspectivei pe sub coroanele arborilor. Aceleaşi plantaţii, observate de la distanţă, apar ca obstacole vizuale.

Sistematizarea plantaţiilor în construirea peisajului. Aspectul peisajului existent în teren şi în afara acestuia este luat în consideraţie pentru integrarea în compoziţie a vederilor interesante şi a tuturor elementelor cu valoare peisagistică, un rol important revenind sistematizării plantaţiilor (fig.100). Alegerea, modelarea şi dispunerea diferitelor categorii de plantaţii este strâns legată de modul de tratare a compoziţiei de ansamblu şi a fiecărui element important de construire a peisajului. Sistematizarea plantaţiilor are caracteristici diferite în funcţie de stilul de compoziţie (vezi capitolul 2.). Tratarea arhitecturală în grădinile şi parcurile clasice se bazează pe ordonarea geometrică simetrică de masive arborescente şi arbustive cu volumetrie geometrică regulată, aliniamente regulate, ziduri verzi şi garduri vii. Aceste plantaţii, dintre care

287

unele sunt modelate prin tundere, formează spaţii geometrice în acord cu schema geometrică a aleilor şi modelarea regulată a reliefului.

Fig.100. Exemple de încadrare cu plantaţii a unor vederi, după Baumann, A.,1953 : a. culoar vizual; b. privelişte existentă; c. plantaţii proiectate, legate de peisajul exterior;

d. plantaţii fără legare cu peisajul exterior

Spaţiile deschise sunt cel mai adesea organizate cu partere (peluze geometrice de gazon, ornate sau nu cu flori, aranjamente de garduri vii tunse, aliniamente de arbuşti tunşi, bazine ş.a.); tot parterele predomină în alcătuirea perspectivelor principale, încadrate fiind de vegetaţie înaltă. Tratarea liberă, mai naturală a compoziţiei se reflectă în utilizarea de mase neregulate de arbori şi arbuşti, de mărimi diferite şi cu volumetrie variată, grupuri şi exemplare solitare. În distribuţia generală a plantaţiilor se realizează spaţii neregulate, de la larg deschise până la închise, fie determinând privelişti şi perspective ample (mari peluze 288

gazonate şi cu vegetaţie scundă, suprafeţe de apă) fie limitând vederile şi asigurând protecţie şi intimitate. Aici elementul ordonator este mai puţin vizibil şi constă în ierarhizarea mărimii şi a modului de tratare a spaţiilor. În construirea peisajului, microrelieful determină aspecte variate ale amplasării şi sistematizării verticale a vegetaţiei. Masivele de arbori înalţi situate în teren orizontal pot fi folosite pentru echilibrarea unei coline. Volumetria plantaţiilor poate amplifica sau atenua formele de relief pozitive (fig.59). Plantarea de masive de arbori sau de arbuşti pe o colină accentuează vizual diferenţa de nivel şi invers, când plantarea se face la baza pantei. Vegetaţia care însoţeşte pantele se dispune astfel încât, pentru privitorul de la înălţime, să ascundă şi să dezvăluie pe rând priveliştea spre cotele joase. Întreruperile plantaţiilor pe pante permit nu numai orientarea privirii în sens descendent ci şi observarea de jos în sus, zonele înierbate înclinate evidenţiind plăcut modelajul reliefului. Impresia vizuală a unor astfel de spaţii este dinamică. Acelaşi principiu al dezvăluirii şi ascunderii se are în vedere pentru plantarea zonelor adiacente apelor (Foto color 53). În anumite zone vizibilitatea asupra unui lac se lasă mai larg deschisă, în altele priveliştea este ascunsă sau fragmentată. Chiar pentru vizitatorul care se deplasează pe aleea de centură a unui lac este interesantă discontinuitatea vederii, prin interpunerea de pâlcuri de sălcii, chiparoşi de baltă, exemplare de arbuşti (fig.53). Unitatea şi armonia peisajului decurge şi din echilibrarea volumelor vegetale între ele şi a acestora cu spaţiile în care se află sau pe care le definesc. Masele vegetale mari şi înalte, încadrând pe o latură o zonă cu deschidere amplă, pot fi echilibrate vizual, de cealaltă parte, cu masive arbustive sau cu grupuri de arbori.

289

În dispoziţia spaţială a vegetaţiei lemnoase din parcuri, masivele arborescente sunt piesele cele mai importante, cărora li se alătură grupurile şi exemplarele solitare. Acestea din urmă pot asigura continuitatea vizuală a plantaţiilor, pot crea efecte de echilibru spaţial, pot accentua importanţa unui spaţiu. Grupurile şi exemplarele izolate se pot amplasa în variate poziţii: cu rol de punct focal pentru mai multe linii de vedere (de exemplu, în centrul unui spaţiu, care poate fi o piaţă la o intersecţie de alei) sau ca punct terminus în axul unei perspective. In aranjamentele libere, mai adesea ele se dispun asimetric şi foarte rar central în cadrul unui spaţiu, aspectele vizuale fiind diferite în funcţie de direcţiile de observare. Se evită echivalenţa grupurilor în cadrul vizual (un grup de trei nu va fi echilibrat de unul similar, ci de un solitar sau de un grup mai numeros); de asemenea se evită repetiţia aceloraşi formaţii şi combinaţii de specii. Grupurile şi exemplarele solitare se pot situa în peluze, mai aproape sau mai departe de alei, uneori însoţesc ariile de staţionare. Ele reprezintă în acelaşi timp elemente de echilibrare a poziţiei altor plantaţii şi accente în spaţiu atunci când calităţile lor peisagistice atrag atenţia. Grupurile mici şi solitarii îşi evidenţiază expresivitatea plastică (siluete, culoare, textură) când sunt amplasate suficient de detaşat în cadrul spaţiului (de exemplu, o peluză dominată de un arbore Ginkgo sau un grup de 3 Ginkgo). Dar şi în apropierea şi pe fondul unui masiv, dacă acesta este neutru şi relativ uniform, o specie deosebită poate fi pusă în valoare prin contrast (de exemplu unul sau mai mulţi răşinoşi lângă un masiv de foioşi). Când nu se doreşte o relaţie de contrast cu masivul ci, din contră, o mai mare naturaleţe a plantaţiei, grupuri şi exemplare solitare din aceleaşi specii cu ale masivului se amplasează mai aproape de acesta (principiul răspândirii “pumnului de nisip”). O altă utilizare a grupurilor şi a exemplarelor solitare este asocierea cu volumele construite (pavilioane, chioşcuri, clădiri cu diferite funcţii ş.a.): ele pot fi 290

proiectate ca un complement al arhitecturii acestora, realizându-se atât efecte de armonie cât şi de contrast, mai ales prin talie şi habitus (fig.59, 101).

Fig.101. Exemplu de asociere a arborilor cu volume de arhitectură Poziţia arborilor mari în raport cu o clădire

se stabileşte în funcţie de

unghiurile de vedere avantajoase din şi spre acestea; din acest motiv nu se situează pe direcţia principală de vedere, ci în general lateral. Plantaţiile de mai mică înălţime – mase de arbuşti, garduri vii, aliniamente, grupuri şi arbuşti izolaţi – constituie aspecte vizuale subordonate celor realizate de vegetaţia înaltă. În repartiţia lor teritorială se aplică în linii mari aceleaşi criterii, dar la o scară mai redusă, atât pe orizontală cât şi pe verticală. Printr-o amplasare şi dimensionare corespunzătoare, plantaţiile compacte de arbuşti pot avea diferite utilizări: delimitarea şi subîmpărţirea anumitor arii, ghidarea

291

circulaţiei, adăpostirea băncilor, camuflarea unor aspecte inestetice ş.a. Arbuştii înalţi participă în mai mare măsură la organizarea spaţială a compoziţiei, aşa cum s-a arătat. Plantaţiile scunde, fiind situate mai aproape de nivelul solului, au mai ales rol decorativ, prin aranjamentul formelor în plan, prin variaţia înălţimilor şi coloritului. Un loc aparte îl au trandafirii, a căror utilizare depinde de talie, habitus şi modul de înflorire. Trandafirii de peisaj, cu creştere viguroasă şi erectă, se amplasează în grupuri şi solitari, asemenea altor arbuşti mari. Ei “mobilează” anumite spaţii. Trandafirii erecţi de talie mică şi cu înflorire repetată (remontanţi - grupele Floribunda, Polyantha hybrida şi Thea hybrida) se aranjează în mase care pot fi geometrice (platbande, rabate) sau cu forme “libere” a căror situare în compoziţia peisagistică se aseamănă cu cea a decoraţiunilor florale (Foto color 104). Trandafirii cu trunchi pot forma aliniamente, se pot dispune solitar, iar cei urcători pot fi dirijaţi în diferite volume verticale prin palisarea pe suporturi speciale (de exemplu, formând coloane înflorite) sau, asemenea altor arbuşti urcători, pot ornamenta pergolele, arcadele, treiajele etc (Foto color 49, 68). În zonele de staţionare sau în care viteza de deplasare a vizitatorilor este încetinită (prin concentrarea elementelor de interes), plantaţiile ornamentale sunt proiectate pentru a reţine mai mult atenţia prin detalii, realizându-se armonii şi contraste de textură, colorit, forme ale frunzelor, florilor sau fructelor. Mase de plante acoperitoare de sol din arbuşti târâtori şi semitârâtori sau din subarbuşti pot fi amplasate la marginea peluzelor, în lungul unor alei sau în cuprinsul ariilor de staţionare, însoţite sau nu de accente volumetrice prin introducerea de plante izolate mai înalte, cu habitus sau frunziş deosebit. Exemple: masiv de Hypericum calycinum punctat de tufe de Yucca; covor de Juniperus horizontalis 'Glauca' cu exemplare de Chamaecyparis lawsoniana 'Minima Aurea' sau de Picea Glauca 'Conica'. Astfel de plantaţii scunde pot fi amplasate ca prim plan al peluzelor de gazon sau pot face trecerea spre mase arbustive mai înalte. Suprafeţele cu plante joase pot 292

constitui covoare sub arbori izolaţi sau în lungul aleilor umbrite de coroane. În unele cazuri sunt tratate ca modele introduse în suprafaţa gazonată (sau chiar construită), înlănţuite în anumite acorduri ritmice (de exemplu, prin repetarea formei în jurul unor spaţii identice pentru bănci). Aranjamentul în plan al decoraţiunilor florale Amenajările florale nu se diseminează în tot cuprinsul unei compoziţii peisagistice. Ele sunt elemente de subliniere a importanţei sau caracterului anumitor zone, impunându-se prin formele de ansamblu ale aranjamentelor şi mai ales prin colorit şi modul de dispunere a suprafeţelor de culoare. Amplasarea lor se face în locuri bine alese: la intrări, în lungul aleilor principale de intrare, în preajma locurilor de staţionare, lângă clădiri cu o anumită importanţă. Decoraţiunile florale pot fi asociate altor elemente ornamentale, bazine, fântâni, statui, vase, borduri constructive, ziduri de sprijin, împrejmuiri decorative, jardiniere. În funcţie de structurarea fiecărei zone, diferitele aranjamente florale pot fi situate în gazon, la marginea peluzelor, uneori lângă şi pe fondul unor plantaţii arbustive (masiv, grup sau gard viu) sau pot fi încastrate în arii de circulaţie. Una din cele mai întâlnite utilizări este în cadrul parterelor, unde adesea sunt combinate cu garduri vii tunse. 8.5. CIRCULAŢIA Peisajele pot fi privite de la distanţă, percepţia lor fiind mai ales contemplativă, dar mai adesea sunt explorate complex, prin parcurgerea diferitelor zone ale acestora; spre deosebire de peisajele naturale, cele amenajate pentru folosinţa directă a oamenilor trebuie să permită accesibilitatea şi deplasarea pedestră şi cu diferite mijloace (biciclete, auto ş.a.) în interiorul amenajării.

293

8.5.1. IMPORTANŢA FUNCŢIONALĂ

Parcurile şi grădinile cuprind în mod necesar trasee de circulaţie care răspund în prim rând unor cerinţe funcţionale : - asigură accesul vizitatorilor prin puncte bine alese, în raport cu circulaţia exterioară şi cu solicitările generate de zonele limitrofe (de exemplu, densitatea mare de locuitori a unui ansamblu de locuinţe din imediata vecinătate); - conduc spre diferitele zone organizate pentru anumite funcţiuni; - conexează obiectivele incluse şi toate părţile amenajării; - asigură fluenţa traficului şi confortul deplasării (inclusiv utilizarea în condiţii meteorologice nefavorabile). Aspectele funcţionale se realizează prin proiectarea corespunzătoare a densităţii reţelei de circulaţie, prin subordonarea importanţei aleilor, direcţionarea firească, alegerea dimensiunilor şi îmbrăcăminţilor adecvate, înclinările longitudinală şi transversală în funcţie de microrelieful terenului. 8.5.2. SISTEMATIZAREA CIRCULAŢIEI ÎN PARCURI ŞI GRĂDINI

Circulaţia în cuprinsul parcurilor şi grădinilor este sistematizată în funcţie de : - structura stradală exterioară, care determină poziţia intrărilor şi uneori direcţiile dominante de circulaţie interioară (în cazul scuarurilor); - organizarea interioară: centrul sau centrele compoziţionale, amplasamentul clădirilor şi amenajărilor cu diferite destinaţii condiţionează proiectarea aleilor care trebuie să asigure o accesibilitate firească, o bună legătură între acestea şi diferitele sectoare ale parcului; - stilul de compoziţie ales. Amenajarea geometrică regulată a unor sectoare sau a întregului ansamblu se deosebeşte net de amenajările libere în ceea ce priveşte 294

sistematizarea şi traseul aleilor. În primul caz terenul este compartimentat de alei predominant rectilinii, care sunt specifice organizării arhitecturale a spaţiilor; în compoziţiile libere, în general aleile sunt sinuoase şi fragmentează mai puţin terenul; - relieful terenului. În funcţie de necesităţile compoziţiei, aleile pot ocoli înălţimile, văile sau, din contră, se modelează după acestea, urmărind configuraţia solului. O înălţime care domină priveliştea impune accesul la ea, pentru a constitui un punct avantajat de observaţie. Traseul aleilor urmează linia de minimă pantă, străbătând oblic curbele de nivel. O pantă mai pronunţată impune un traseu şerpuit dea curmezişul ei (în serpentine), intercalarea de trepte (scări, gradenuri); - prezenţa apelor peisagere. Un lac reclamă trasee de alei care conduc către acest element de mare atracţie, îl înconjoară ( în măsura în care acest lucru este posibil) apropiindu-se şi depărtându-se uşor de maluri, permit accesul la întinderea de apă (pentru debarcadere, traversarea cu poduri). Apele curgătoare sunt de asemenea însoţite cel puţin pe o parte de căi de circulaţie (alee, potecă), mai adesea neregulat şerpuitoare, în funcţie de configuraţia şi relieful malurilor. Amenajările pe malurile unei ape canalizate (de exemplu, râul Bega, în Timişoara) pot avea promenade rectilinii. Cascadele de orice fel impun accederea la poziţii de unde pot fi admirat atât ansamblul tabloului pe care îl creează, cât şi de aproape, pentru observarea detaliilor şi perceperea senzorială a efectelor căderii apei. - mărimea terenului. În parcurile vaste, reţeaua de circulaţie este întinsă, de aceea sistematizarea aleilor trebuie să permită o bună orientare a vizitatorilor, atât după lărgimea lor cât şi după direcţionarea în corelaţie cu formele naturale ale terenului şi obiectivele construite. În raport cu suprafaţa totală a amenajării aleile nu trebuie să depăşească 1020%, în funcţie de necesităţi.

295

În grădinile mici, aleile sunt mai puţin numeroase şi mai înguste. Cele mai mici amenajări - grădinile familiale - au uneori circulaţia limitată la simple poteci, în favoarea spaţiului ocupat de vegetaţie. În cuprinsul parcurilor mari, reţeaua de circulaţie cuprinde : - intrări, alei pietonale, poteci, spaţii de odihnă, pieţe, alei carosabile, alei mixte (pentru pietoni şi vehicule), parcaje. În grădini şi parcurile mici aleile carosabile lipsesc, funcţia lor fiind preluată ocazional de cele pietonale (fig.41). Intrările sunt amplasate la intersecţii de străzi sau în puncte vizibile. Cele principale sunt însoţite de elemente de subliniere: un spaţiu degajat retras din fluxul de circulaţie al trotuarului străzii, elemente decorative construite (bazine, fântâni arteziene, oglinzi de apă, porţi ornamentale ş.a.) şi plantaţii ornamentale. Dimensionarea intrărilor se proiectează în raport cu importanţa acestora. Cele principale trebuie să fie largi şi să permită crearea unei perspective în interiorul terenului. În frecvente cazuri intrările sunt rezolvate geometric, cu partere decorate cu flori, încadrate de plantaţii ornamentale. Aleile din parcuri şi grădini sunt sistematizate astfel: - ca poziţie în schema generală: - alei de acces sau de intrare - alei intermediare - alei de centură - ca importanţă a traficului: - alei principale - alei secundare - alei de detaliu (cele mai înguste) Lăţimile aleilor se proiectează în funcţie de mărimea amenajării şi intensitatea traficului, păstrându-se subordonarea de mai sus.

296

Aleile de acces sau de intrare fac legătura între intrări şi reţeaua interioară de circulaţie. Ele pot fi rectilinii sau uneori curbe, conducând către un punct de interes al compoziţiei. Lărgimea lor se proiectează în funcţie de importanţa intrării şi mărimea grădinii. În parcurile şi grădinile publice se asigură o lăţime minimă de 5 m. În cazul unei circulaţii pietonale intense aleile principale de intrare pot avea lărgimi care depăşesc 10 m (Parcul Tineretului din Bucureşti) sau se pot structura cu mai multe căi paralele, de exemplu : - două alei echivalente încadrând un parter sau un ansamblu de partere; - trei alei separate prin aliniamente de arbori; dintre acestea, aleea mediană este mai largă, cele laterale fiindu-i subordonate (intrarea în Parcul Herăstrău dinspre Arcul de Triumf). Uneori intrările cu alei multiple sunt configurate divergent, asemănător unui trident, cea din mijloc fiind principală. Un exemplu este intrarea în parcul Stadionului Naţional “Lia Manoliu” din strada Maior Coravu din Bucureşti. Aleile intermediare alcătuiesc ponderea circulaţiei într-un parc. Lăţimea lor variază în general între 3 şi 6 m, după importanţa traficului atribuit (alei principale şi secundare); acestora li se alătură şi cele mai înguste alei, de detaliu, a căror lăţime minimă este de 1- 1,20 m. Aleile de centură formează un traseu perimetral, cu funcţia de a extinde parcursurile de plimbare şi de a reuni integral sau parţial accesele către interiorul parcului. În general este de dorit proiectarea unei circulaţii de centură căreia să i se asigure continuitatea (circuit complet în parcul Romanescu din Craiova). În unele parcuri întinse, configuraţia terenului şi a apelor, caracterul zonelor limitrofe nu permit totdeauna realizarea unui inel periferic continuu al aleilor (Parcul Herăstrău din Bucuraşti).

297

Pe terenurile mici, aleea perimetrală a grădinii poate constitui traseul principal de circulaţie, asigurând parcursul cel mai lung şi cuprinderea în câmpul vizual a celor mai mari dimensiuni ale terenului. În trama generală a circulaţiei unui parc trebuie să se realizeze o bună structurare a categoriilor de alei, o direcţionare şi dimensionare corespunzătoare funcţionalităţii şi bunei orientări în teritoriu a vizitatorilor. Ca forme ale traseului, aleile, fie principale, secundare sau de detaliu pot fi rectilinii, curbe centrate sau sinuoase, asamblate în funcţie de maniera compoziţională adoptată şi de conexiunile necesare. Aleile rectilinii au în general laturile paralele. Ele pot defini compoziţii geometrice, pot conexa pe direcţia cea mai scurtă şi mai fluentă diferite obiective din cuprinsul amenajării. Aleile curbe centrate pot fi sectoare de cerc sau cercuri complete, asamblânduse fie cu alei rectilinii fie cu alei sinuoase. Uneori pot fi concentrice, organizate într-o reţea de circulaţie cu structura radial-concentrică. Aleile sinuoase au traseul în curbe prelungi, ale căror inflexiuni se asociază cu unele elemente care motivează schimbările de direcţie: configuraţia terenului (microrelieful), prezenţa unor obstacole naturale sau create (vegetaţie, unele elemente constructive). Pe aceeaşi traiectorie, aleile sinuoase sunt mai lungi decât cele rectilinii. În funcţie de necesităţile traficului pietonal ele se pot lărgi şi îngusta progresiv; lărgirile corespund cu schimbările de direcţie sau cu zonele de staţionare pe bănci. În proiectarea traseului aleilor sinuoase se evită curbele şi contracurbele repetate; acestea sunt necesare numai pe terenurile în pantă accentuată. Un traseu prea contorsionat nu permite o bună fluenţă a circulaţiei şi în acelaşi timp generează o stare de tensiune vizuală. Uneori un astfel de parcurs poate fi adoptat în mod deliberat, de exemplu în unele sectoare ale parcurilor de distracţii, pentru efectele " surpriză ". Intersecţiile aleilor trebuie să se facă sub unghiuri care nu incomodează traficul (se evită unghiurile prea ascuţite). 298

Fiind zone de aglomerare şi interferenţă a circulaţiilor, intersecţiile se lărgesc corespunzător prin tăierea unghiurilor cu linii curbe de racord, care asigură o tranziţie bună de pe o alee pe alta. Numai în anumite sectoare de compoziţie geometrică, în care din motive vizuale jocul liniilor şi unghiurilor suprafeţelor necesită păstrarea ca atare, nu se recurge la racorduri curbe. Totuşi astfel de unghiuri sunt greu de menţinut, existând tendinţa firească a pietonilor de schimbare progresivă a direcţiei de mers şi deci de tăiere a acestora. Soluţia este introducerea de obstacole vegetale (garduri vii) sau constructive (metalice), integrate compoziţiei. În zonele de interferenţă a aleilor se proiectează adesea insule de deviere a traficului, care pot fi circulare sau cu forme derivând de la triunghi sau alte forme mai aerodinamice, care asigură o fluenţă satisfăcătoare. Pieţele din parcuri şi grădini au funcţia de spaţii pietonale, constituind puncte de interes la intersecţia mai multor alei: locuri de întâlnire şi staţionare, având sau nu un motiv central ornamental (bazin, fântână, statuie, aranjament floral). O piaţă mare, către care sunt direcţionate alei principale poate funcţiona ca centru compoziţional, cu o tratare corespunzătoare. Mai adesea astfel de pieţe au forme geometrice. Raporturile dimensionale între lărgimea pieţei şi un element dominant amplasat central se stabilesc proporţional cu importanţa zonei, lărgimea şi numărul aleilor care acced în piaţă, importanţa dorită a elementului central (înălţime, lărgime), luându-se în consideraţie distanţele de percepere vizuală (aşa cum s-a mai arătat, cel puţin de două ori înălţimea obiectului, pentru a fi observat în întregime). Intersecţiile rezolvate ca pieţe pot avea şi forme asimetrice geometrice sau libere; cele de mai mică amploare pot fi organizate numai cu bănci, ale căror poziţii permit observarea unor sectoare de peisaj. Potecile sunt căile pietonale cele mai înguste (0,5 - 0,7 m) şi mai pitoreşti, care străbat anumite sectoare ale amenajării, conducând spre unele detalii ale compoziţiei 299

sau elemente de mai mică importanţă, plasate în poziţii mai retrase. Traiectoriile potecilor pot fi de asemenea rectilinii, curbe centrate şi foarte adesea, neregulat sinuoase. În amenajările clasice, potecile sunt utilizate pentru subîmpărţirea anumitor partere, alcătuind desene ornamentale ce decupează covoarele de gazon ornate sau nu cu flori, borduri de buxus, bazine. Spaţiile de odihnă Făcând parte din ariile de circulaţie, acestea trebuie totuşi ferite de fluxul pietonal direct. Ele pot fi rezervate chiar pe traseul aleilor, prin crearea la anumite intervale a unor intrânduri laterale geometrice, pentru amplasarea de bănci individuale sau în mici grupuri. Pe aleile sinuoase acestea se pot proiecta ca lărgiri sau "buzunare", înscriindu-se armonios în linia curbă. Spaţiile de staţionare se pot rezolva şi ca arii detaşate de aleea propriu-zisă, prin intercalarea de fâşii verzi de separaţie, cu plantaţii joase, decorative. Mai ferite de zgomot şi de animaţia circulaţiei sunt spaţiile amenajate în poziţii mai retrase, accesul fiind asigurat de alei de detaliu sau poteci. Acestea pot alcătui ambianţe agreabile şi reconfortante de unde se pot deschide privelişti către zonele apropiate sau, din contră, vederile se limitează, conferind spaţiului mai multă izolare. Aleile carosabile, necesare pentru uz gospodăresc şi pentru servirea anumitor obiective din cadrul parcurilor, trebuie să aibă trasee scurte şi dacă este posibil, separate de aleile pietonale. Lăţimea minimă este de 6 m pentru sens dublu. Circulaţia de serviciu poate utiliza şi unele alei pentru pietoni, având în vedere frecvenţa redusă a autovehiculelor (inclusiv a mijloacelor de întreţinere a spaţiilor verzi). Parcajele interioare, necesare în anumite cazuri în parcuri, se situează cât mai aproape de limitele terenului.

300

Afluenţa de vizitatori care foloseşte mijloace proprii de deplasare impune proiectarea de parcaje în imediata vecinătate a parcului. Parcaje mari necesită mai ales parcurile de distracţii şi pădurile-parc. 8.5.3. IMPORTANŢA COMPOZIŢIONALĂ A ALEILOR ŞI INTEGRAREA LOR ÎN PEISAJUL PARCURILOR ŞI GRĂDINILOR

Rolul funcţional al aleilor se împleteşte în mod organic cu importanţa compoziţională a acestora. Parcurile şi grădinile, fiind alcătuite dintr-o serie de spaţii şi scene de peisaj, implică mişcarea, prin care imaginile în succesiune se contopesc într-o percepţie vizuală gradată. Dispoziţia unui plan este rareori văzută dintr-un punct fix ci mai adesea este percepută dintr-un număr infinit de puncte de observaţie. De exemplu, o perspectivă importantă este privită frontal în axul său principal, numai pentru scurt timp, când pietonii se opresc din plimbare sau se odihnesc pe bănci amplasate special în punctul principal de observaţie; percepţia completă a perspectivei are loc prin parcurgerea aleilor care o traversează, o încadrează sau o subliniază, în funcţie de structurarea zonei. În amenajările simetrice, aleile au un rol compoziţional important, trama lor participând direct la evidenţierea caracterului formal al peisajului. Organizarea geometrică a suprafeţelor rezultă din desenul aleilor: ele delimitează parterele, pot alcătui axe puternice (alei rectilinii lungi, cu şiruri de partere). Compoziţiile pot fi integral realizate cu o structură geometrică regulată a aleilor sau cuprind anumite sectoare organizate în această manieră: în zonele de intrare, în pieţele interioare sau în faţa clădirilor. Dimensiunile parterelor şi lărgimea aleilor se corelează proporţional şi depind de importanţa zonei pe care o definesc. 301

Adâncimea şi lărgimea perspectivei poate fi rezolvată cu grupaje de partere simetrice faţă de o alee centrală sau cu partere dispuse în axul perspectivei, încadrate de alei laterale. Echilibrarea compoziţiei se realizează mai interesant când varietatea se îmbină cu simetria. În mod frecvent, în parcurile clasice o suită de partere dispuse în acelaşi ax este alcătuită din elemente echivalente, sub formă de dreptunghiuri alungite, care creează un anumit ritm al succesiunii regulate. De multe ori este mai interesantă asocierea de partere inegale în lungime, care se repetă într-o anumită ordine (dreptunghi alternând cu pătrate). De exemplu, pentru o suită scurtă, ordinea poate fi: două dreptunghiuri având intercalat un pătrat sau invers, două pătrate având la mijloc un dreptunghi. O axă puternică, determinată de o alee lungă rectilinie sau de două alei paralele, este obositoare şi adesea monotonă, de aceea uneori se recurge la expansiuni laterale suprafeţe adiacente lărgite, organizate cu arii de staţionare, fâşii verzi, partere, bazine ş.a. O astfel de tratare, însoţită de plantaţii de direcţionare a vederii în sens axial, permite extinderea şi restrângerea succesivă a câmpului vizual lateral, fără a anihila interesul către obiectivul final (Foto color 19). Compoziţiile geometrice regulate se pot baza şi pe o structură de alei circulare centrate. Important în acest caz este asigurarea dominanţei centrului, ca element ordonator al aleilor concentrice şi al celor care acced în zonă, traiectoria normală a acestora fiind radială. Aleile rectilinii pot defini şi compoziţii geometrice asimetrice. Aici traseele de circulaţie sunt adesea mai puţin precise, fiind întrerupte de schimbări de unghiuri sau de intercalarea diferitelor suprafeţe geometrice. Când este necesară direcţionarea clară a parcursului principal se proiectează o traiectorie continuă sau având întreruperi puţin importante, faţă de care se dispun asimetric suprafeţe inegale, determinate de alte alei.

302

În parcurile şi grădinile amenajate liber (mai aproape de stilul peisager), aleile nu se impun vizual în aceeaşi măsură ca în compoziţiile geometrice: traseul lor sinuos este parţial disimulat cu ajutorul vegetaţiei, iar perspectivele nu coincid niciodată cu aleile. Aici importanţa peisagistică a aleilor nu este mai mică dar este mai subtilă. Parcurgerea lor, urmând curbele şi contracurbele, determină vizitatorului o schimbare succesivă a unghiurilor şi distanţelor de vedere, o variaţie a perceperii spaţiilor şi priveliştilor în funcţie de acestea. În general, pe parcursul aleilor sinuoase privirea nu trebuie să cuprindă mai mult de două schimbări de direcţie succesive; restul traseului este camuflat de mase de arbuşti sau arbori, eventual de forme de relief pozitive. În trama generală a circulaţiei, aleile sinuoase divizează terenul în suprafeţe inegale şi asimetrice, conducând de la un obiectiv la altul, de la un spaţiu la altul, parcurgând formele de relief sau ocolindu-le. Anumite sectoare delimitate de alei pot avea dimensiuni mai mici, intrând în câmpul vizual, astfel că aranjamentul formei suprafeţelor, liniile fluide de alei pot fi plăcut percepute. Direcţionarea şi viteza circulaţiei este controlată de alura sinuozităţilor, lărgimea aleilor, modelarea microreliefului, aranjamentul vegetaţiei adiacente, formele spaţiale determinate de vegetaţie, amplasarea construcţiilor. În parcurile moderne, circulaţia îmbină structurile geometrice de alei cu traseele sinuoase; acestea din urmă domină în suprafaţa terenului, fiind mai uşor adaptabile poziţiei diferitelor dotări şi amenajări. Indiferent de maniera compoziţională, aleile trebuie să asigure tranziţia plăcută şi agreabilă fizic şi vizual şi rezolvarea satisfăcătoare a conexiunilor necesare între punctele de interes.

303

8.5.4. ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI ALEILOR

Îmbrăcăminţile aleilor Viteza traficului pietonal este influenţată nu numai de direcţia şi lărgimea aleilor ci şi de textura lor. Aleile aşternute cu pietriş sau dale sugerează şi determină o plimbare mai lentă, suscitând interes pentru planul solului, pentru detaliile de compoziţie (vegetaţie mică, aranjamente florale în combinaţii de forme şi culoare). Asfaltul şi betonul permit o circulaţie mai rapidă şi mai confortabilă, în timpul căreia aspectele vizuale de ansamblu primează asupra detaliilor. Îmbrăcăminţile aleilor pot contribui la estetica şi atractivitatea anumitor zone în cadrul parcurilor. Spaţiile largi de circulaţie cu îmbrăcăminte asfaltică au un colorit destul de mohorât, de aceea pentru atenuarea acestei impresii, se recurge la intercalarea de pavaje decorative, desene geometrice sau libere din marmură sau bazalt şlefuit, încastrate la nivel. Foarte decorative sunt dalajele: ele pot fi executate din lespezi naturale de piatră, dale cioplite, dale din beton, uneori rondele de lemn, cărămizi (Foto color 105, 106, 107, 108). Aspectul suprafeţelor, modul divers de aranjare, combinaţiile cu alte materiale (de exemplu, pietre rotunjite şi mici de râu, piatră cubică pentru pavaje, pietriş), îmbinarea rosturilor compactă sau cu gazon, constituie nenumărate soluţii care sporesc frumuseţea traseului aleii. Dalajele de beton, foarte frecvent folosite în prezent, fiind mai ieftine şi mai uşor de procurat, pot fi realizate în variate moduri atât ca formă (pătrate, dreptunghiulare, hexagonale, circulare), cât şi ca textură şi colorit (Foto color 109). Suprafaţa pe care se calcă poate fi netedă, rugoasă, cu pietriş mare, aparent, cu model imprimat, de culoarea cimentului sau colorate diferit (verzi, roşii, grena, cărămizii 304

ş.a.). Alegerea materialului trebuie să concorde cu aspectul sau caracterul zonei de parc, cu materialele folosite şi pentru alte construcţii funcţionale sau decorative (scări, ziduri de sprijin, împrejmuiri, pavilioane, umbrare etc.). Pavajele decorative se utilizează pentru anumite sectoare ale pieţelor pietonale, ale locurilor de odihnă, pentru spaţiile ornamentate cu jocuri de apă tâşnind direct din pavaj ş.a. Ele sunt realizate fie din piatră tăiată fie din pietre mici de râu, sortate pe dimensiuni şi culori, asamblate în anumite modele şi combinaţii. Pavajele din piatră cubică, obişnuită, cele din mici module de diferite forme din beton, compacte sau alveolate (care permit încastrarea de pământ şi cultivarea gazonului) (fig.110), unele pavaje din piatră de râu, sunt în general indicate pentru aleile carosabile. Totuşi, în grădinile particulare, modulele prefabricate se folosesc în prezent şi pentru aleile înguste, fiind mai uşor de procurat şi de montat, fără ca aceasta să fie soluţia ideală din punct de vedere estetic. Un material natural folosit mai ales în grădinile particulare este lemnul (rezistent şi tratat pentru o mai bună durabilitate). Anumite spaţii de circulaţie (alei, platforme) sunt din scânduri montate pe schelet metalic, pe pat din beton ş.a. Potecile pot fi realizate simplu, din pământ bătut, acoperit cu nisip sau pietriş (Foto color 77). Foarte decorative sunt cele construite din dale, încastrate în gazon, la nivelul solului; dalele sunt fie aşezate pe un singur rând, la mici intervale (Foto color 103), fie dispuse uşor decalat, alternativ la stânga şi la dreapta (aşa numitul "pas japonez") (Foto color 62); intervalele trebuie să asigure distanţa medie a unui pas între centrele dalelor (0,65 m). Aleile şi ariile carosabile din parcuri sunt de regulă asfaltate şi uneori betonate, pavate sau acoperite cu macadam. Structura de rezistenţă a aleilor se proiectează corespunzător cu importanţa lor şi natura traficului (pietonal, carosabil, mixt).

305

Nivelmentul aleilor Comoditatea deplasării pe alei este de asemenea influenţată de înclinarea terenului şi de practicabilitatea traseelor după precipitaţii. Trebuie făcută menţiunea specială că ponderea traseului trebuie să permită şi persoanelor cu deficienţe motorii şi adulţilor care plimbă copii în cărucioare să acceadă în diferitele zone ale amenajării. Din aceste motive pantele longitudinale şi cele transversale ale aleilor se proiectează cu anumite înclinări, în funcţie de relieful terenului şi tipul de îmbrăcăminte, poziţia în rambleu sau în debleu etc. Pe terenurile relativ plane, scurgerea apelor pluviale se poate realiza fără pantă transversală dacă profilului longitudinal i se asigură o pantă de 0,5 - 1 %. Pe terenurile denivelate, pantele longitudinale maxime admisibile ale aleilor pietonale sunt : - 5 % în cazul îmbrăcăminţilor de asfalt, beton, dale ; - 10 % pentru aleile pavate ; - 15 % pentru aleile balastate. În cazul aleilor carosabile din parcuri limita pantei longitudinale este de 7 %. Înclinarea aleilor se poate reduce prin străbaterea oblică a curbelor de nivel şi chiar prin serpentine. În acest caz, în zonele de curbură, aleile schimbându-şi direcţia, se proiectează lărgiri corespunzătoare şi modificări de înclinare transversală. Reducerea pantelor longitudinale ale aleilor pietonale se poate face în plus prin folosirea gradenurilor: trepte de-a lungul aleii, la intervale mai mari, calculate astfel încât să asigure o cadenţă bună a paşilor, prin urcarea sau coborârea alternativă cu piciorul stâng şi cel drept (număr impar de paşi x 0,6 m). Între trepte, prin înălţimea de 10 - 15 cm a acestora, panta trebuie să se reducă la maxim 6%. Treptele pot fi din zidărie, piatră sau lemn dur, în funcţie de îmbrăcămintea aleii. Accesul pe pante sau străbaterea unor diferenţe de nivel necesită adesea introducerea de scări pe traseul aleilor (cap. 8.6.1.). 306

Pantele transversale ale aleilor, necesare pentru evacuarea apelor pluviale, se stabilesc în funcţie de panta longitudinală, tipul constructiv al aleii, poziţia în rambleu sau debleu. Pe terenurile orizontale, aleile înguste se proiectează cu pantă transversală unică, iar aleile mai late de 2,5 m, cu pantă transversală în două versante (cu bombament central). Aleile de pe terenurile înclinate se realizează cu pantă transversală unică; aceasta este orientată spre aval, dacă înclinarea terenului este mică şi în contrapantă, cu şanţ de scurgere în amonte, când înclinarea terenului este mare. Valorile pantelor transversale pentru diferite tipuri de alei variază astfel : - 1-2 % pentru alei asfaltate, betonate, dalate ; - 2-3 % pentru alei pavate ; - 3-5 % pentru alei cu balast. Valorile mai mari se stabilesc pentru pante longitudinale mici (sub 3 %), iar valorile mai mici (minim 1-3 %) pentru pante longitudinale mai mari, care uşurează evacuarea apelor. Proiectarea profilului transversal al aleilor se corelează cu modelarea terenului, urmărindu-se o perfectă racordare cu nivelul peluzelor.

8.6. CONSTRUCŢIILE DECORATIVE ŞI FUNCŢIONALE Parcurile şi grădinile cuprind elemente constructive specifice care completează peisajul sau care răspund anumitor necesităţi funcţionale. Unele construcţii decorative pot constitui elemente importante de focalizare sau orientare a perspectivelor (bazine, fântâni arteziene, pergole). Altele au în prim rând un rol funcţional, dar trebuie să fie în acelaşi timp frumoase şi să se înscrie armonios în peisaj (scări, ziduri de sprijin ş.a.). Mărimile, formele în plan şi în elevaţie, materialele utilizate pentru construcţiile de parc se aleg în concordanţă cu importanţa şi caracteristicile zonelor în care sunt amplasate (scara, proporţiile, maniera stilistică, folosinţa). 307

8.6.1. TERASELE

Pe terenurile care beneficiază de diferenţe de nivel se pot proiecta terasebelvederi dominând perspectiva sau priveliştea asupra unui lac, asupra compoziţiei peisagistice de pe cotele mai joase. Frecvent întâlnite în parcurile şi grădinile clasice (Foto color 120, 126), având rezolvări stilistice adecvate, terasele îşi găsesc locul şi în amenajări contemporane, cu o tratare modernă. Ele pot fi însoţite de balustrade, ziduri de sprijin, scări şi ornamente arhitecturale sau de artă plastică; uneori, când diferenţa de nivel nu este prea mare, terasele sunt amenajate ca platforme consolidate de taluzuri. 8.6.2. SCĂRILE

Când panta terenului este puternică şi aleea nu se poate trata în plan înclinat (depăşind limitele menţionate anterior) scările apar ca elemente necesare, funcţionale. Scările de grădină se diferenţiază de cele ale clădirilor, deoarece trebuie să se integreze fără a întrerupe sau contraveni liniei generale de profil a terenului; de asemenea trebuie să fie comode, să corespundă ritmului de mers al pietonului şi să asigure siguranţa folosirii (să nu fie alunecoase şi prea abrupte). Pe pantele slabe, gradenurile rezolvă o deplasare fără eforturi (cap. 8.5), însă pe pantele mai mari este necesară proiectarea de scări ale căror trepte sunt dimensionate pentru a preveni oboseala urcării. Înălţimea de 0,10-0,15 m şi lărgimea de 0,45-0,35 m, corespund mărimii medii a pasului unui adult ( se utilizează formula 2H + L = 0,65 - 0,7 m). Cea mai frecvent folosită dimensionare este 0,12 m (H) cu 0,4 m (L). Când terenul nu este prea înclinat, scara se poate înscrie perpendicular pe curbele de nivel, încastrată în profilul terenului. Dacă înclinarea sa nu coincide cu cea a solului, se prevăd ziduleţe laterale înclinate sau modelate cu paliere succesive (în trepte).

308

Formele scărilor sunt variate: pe lângă cele simple (drepte), în parcuri se întâlnesc scări cu acces pe mai multe laturi, scări semicirculare (ambele categorii permit alegerea mai multor direcţii de plecare la piciorul scării), scări în unghi (de exemplu, pentru accesul pe o terasă) (fig.102).

Fig.102. Modele de scări Uneori terasa poate fi mărginită de o scară vastă care poate suplini un taluz sau zidurile de sprijin. Terenurile prea accidentate, cu pante lungi, impun tratarea scărilor mai variată, pentru a se evita aspectul monoton al unei suite prea lungi de trepte şi pentru reducerea oboselii generate de diferenţa de nivel. Treptele se grupează în suite impare 309

(până la maxim 11 sau 13) între care se intercalează paliere uşor înclinate în sensul pantei şi a căror lungime corespunde unui multiplu de 65 cm + o lăţime de treaptă (pentru alternanţa paşilor la urcarea primei trepte ale fiecărei serii). De asemenea traseul scării se adaptează configuraţiei terenului mai abrupt, prin schimbări de unghiuri în dreptul palierelor. Pe un teren în pantă accentuată, traseul aleilor nu se proiectează pe linia de maximă înclinare, ci oblic faţă de curbele de nivel (Foto color 111); de aceea în zona scării este necesară o modelare corespunzătoare a microreliefului, pentru ca ea să se înscrie armonios în profilul terenului. Materiale de construcţie a scărilor Materialele aparente utilizate în construcţia scărilor se aleg în funcţie de aspectul ornamental dorit, de rezolvarea altor elemente din proximitate (cu care trebuie să se acorde) şi de rezistenţa cerută. Treptele pot fi: dintr-un singur bloc de piatră tăiată (Foto color 112); din placaj de piatră pe contra-treaptă de beton (treapta iese în afară cu 1-3 cm); din lespezi de piatră consolidate cu beton (Foto color 113); din lemn (mai rar, în grădini rustice) fasonat în traverse sau rotund (Foto color 114); din beton finisat în diferite moduri sau placat cu dale din beton (Foto color 115). Suprafaţa treptelor trebuie să fie suficient de rugoasă, iar pentru scurgerea apei, să aibă o uşoară înclinare în sensul pantei. La scările executate din dale, contra-treapta superioară se sprijină pe treapta situată sub ea. Dacă necesită ziduri laterale, acestea se construiesc cu sprijin pe trepte, mărind astfel rezistenţa ansamblului. 8.6.3. ZIDURILE DE SPRIJIN

În parcuri şi grădini zidurile de sprijin utilizate pentru separarea suprafeţelor denivelate şi pentru susţinerea pământului instabil, au de asemenea şi rol decorativ.

310

Arhitectura zidurilor, ca şi cea a scărilor, se proiectează în acord cu stilul şi caracterul zonei în care se includ: clasic, rustic, modern. În general zidurile regulate, cu aparenţa puternic construită şi finisaje superioare, ornamentate cu basoreliefuri, statui şi fântâni în nişe ş.a. (Foto color 14, 17), altădată mult folosite în parcurile clasice, sunt mai puţin utilizate în prezent. În parcurile şi grădinile actuale sunt preferate zidurile de sprijin din piatră naturală: lespezi (pietre plate) suprapuse, blocuri tăiate, piatră neregulată care pot fi asamblate în modele cu efecte decorative foarte diferite (Foto color 112). În aceste cazuri, mortarul sau betonul utilizat pentru soliditatea ansamblului poate fi complet invizibil sau aparent numai la rosturi, în funcţie de aspectul dorit. Din motive estetice sunt mai indicate zidurile cu aparenţă integrală din piatră naturală. Pentru economia de material natural, în unele situaţii se folosesc ziduri din beton brut sau striat, în care se încastrează aparent pietre plate aşezate orizontal, în şiruri paralele distanţate sau grupuri neregulate de pietre sau bolovani; coronamentul se realizează din dale. Un aspect particular îl realizează zidurile înflorite construite mai adesea din piatră (integral sau doar aparentă), cu nişe pentru pământ vegetal (conexate cu volumul de pământ susţinut), în care se plantează diferite specii de rocărie (fig. 103). Gama plantelor poate asigura o paletă coloristică interesantă şi eşalonarea aspectului decorativ dat de înflorire. La proiectarea zidurilor se au în vedere câteva reguli: - fundaţia trebuie să fie mai puternică, cu lăţimea egală cu o treime din înălţimea zidului; - profilul zidului, pentru a asigura o rezistenţă mai mare, cu economie la lucrarea de zidărie, se realizează îngustat spre partea superioară şi înclinat (faţa vizibilă sau cea invizibilă); îngustarea se poate proiecta şi în trepte pe latura invizibilă; 311

- zidurile care susţin terenuri umede se prevăd cu barbacane (deschideri înguste pentru eliminarea excesului de apă) şi grilă pentru oprirea animalelor mici.

Fig.103. Ziduri înflorite

8.6.4. BAZINELE

Prezenţa apei în forme construite este posibilă şi în cele mai mici grădini. Bazinele sunt elemente de mare atractivitate, în care apa poate fi statică, animată de jeturi, fântâni arteziene sau căderi de apă, poate fi asociată cu plante acvatice decorative şi cu peşti ornamentali. Uneori se combină cu diferite elemente arhitecturale şi plastice (vasce, statui), roci, instalaţii de iluminat. Dimensiunile, forma, aspectul arhitectural şi materialele aparente ale construcţiei bazinelor se proiectează în raport cu mărimea grădinii sau a spaţiului în care se încadrează, stilul amenajării, prezenţa altor construcţii de parc etc. În spaţiile vaste se pot folosi oglinzile de apă - bazine de mari dimensiuni, cu funcţie reflectorizantă a peisajului înconjurător sau a anumitor elemente arhitecturale (clădiri, statui, coloane ş.a.) (Foto color 1, 15).

312

O compoziţie aparte în grădinile clasice sunt aşa-numitele „partere de apă”, cu bazine ornamentale combinate cu spaţii cultivate, decorate cu desene de buxus, gazon şi eventual flori (Foto color 116). În grădinile mici, familiale, un mic bazin poate constitui un motiv decorativ şi în acelaşi timp o modalitate de preîncălzire a apei provenite din foraj sau de stocare a apei de ploaie (pentru speciile calcifuge). Caracteristicile constructive ale bazinelor ornamentale Formele bazinelor sunt variate: cele regulate (pătrate, dreptunghiulare, circulare, hexagonale, uneori stelate) sunt utilizate mai adesea în zone amenajate geometric: la intrarea principală într-un parc, în pieţele interioare, la intersecţia axelor principale de vedere sau de circulaţie, în denivelarea negativă a parterelor bulingrin, în faţa unei clădiri căreia îi subliniază arhitectura, în centrul unei grădini patio etc (Foto color 15, 18). Bazinele circulare se potrivesc şi în compoziţiile libere iar cele rectangulare se folosesc şi în amenajările geometrice asimetrice (Foto color 36, 117). Formele libere de bazine, fie rezultând din combinaţia de linii frânte şi curbe (Foto color 118), fie având contururi sinuoase, necesită multă exigenţă în acordul cu caracterul zonei în care se introduc. Forma aleasă trebuie să apară logică şi perfect integrată elementelor planului şi modelării reliefului. Astfel de bazine se pot folosi: ca element de interes principal pentru o grădină neregulată sau pentru o zonă a acesteia; la marginea unui spaţiu de odihnă, eventual în denivelare subliniată printr-un zid rustic ornat cu plante, la baza unei rocării ş.a. Poziţia în cotă negativă a bazinelor permite o mai bună observare şi accentuarea aparentă a diferenţei de nivel. Bordurile definesc forma bazinului şi pun în valoare apa. Ele pot fi bine evidenţiate prin înălţime (în general mică: 15-40 cm), lăţime şi modul de prelucrare şi ornamentare (fig. 104): - clasic - din marmură sau piatră, elegant şi fin tăiată (sau doar placate cu aceste materiale); - rustic - din lespezi de piatră, din cărămidă ; 313

- modern - din beton, cu finisări estetice.

Fig. 104. Borduri de bazin Adesea bazinele rustice se proiectează cu bordurile la nivel cu gazonul sau cu suprafaţa de circulaţie; o soluţie mult agreată este conturarea bazinului cu dale de piatră. Pentru naturalizarea compoziţiei se poate chiar suprima bordura, adoptându-se un profil special al feţei superioare a pereţilor bazinului care permite mascarea cu brazde de iarbă. Bazinele decorative au în general adâncimi mici, nedepăşind 40 – 50 cm. Bazinele în care se introduc peşti ornamentali, trebuie să fie mai adânci şi să aibă pereţii înclinaţi, pentru ca iarna apa să nu îngheţe în totalitate şi gheaţa de suprafaţă să se poată dilata. Bazinele decorate cu plante acvatice se proiectează în mod special. Ele au de asemenea pereţii înclinaţi şi modalităţi de construcţie care permit introducerea pământului de cultură şi realizarea de adâncimi diferite în funcţie de cerinţele plantelor (Foto color 118 ): - compartimentări submerse, cu nivele diferite (fig. 92); 314

- înclinarea fundului bazinului în pantă 20 %, pe care pământul vegetal, aşternut în strat uniform, asigură adâncimi progresive (fig. 94); - imersia unor bacuri pentru plante. Pământul necesar fixării şi nutriţiei plantelor se acoperă cu nisip şi pietriş fin, pentru ca apa să se menţină curată. Bazinele cu jocuri de apă Special concepute pentru spectacolul pe care în creează apa în mişcare, ele pot cuprinde jeturi fine, verticale sau oblice, dispuse în linie, în cerc sau în evantai, jeturi puternice şi tumultoase, combinaţii de diferite forme şi puteri ale jeturilor. Bazinele cu jocuri de apă sunt realizate în mod diferit. Unele au sistemul de distribuţie a jeturilor mascat de bordura bazinului şi de nivelul apei, astfel că la oprirea jocurilor de apă preiau funcţia unor bazine obişnuite, reflectorizante. Altă categorie sunt bazinele care asociază jeturile de apă cu unele elemente sculpturale şi arhitecturale. Mult folosite în grădinile clasice, ele impresionează prin bogăţia decorului creat de statui (Foto color 22, 119), basoreliefuri, vasce ş.a. şi prin măiestrita îmbinare cu arhitectura fluidă a jeturilor (Foto color 120). În prezent, astfel de bazine se realizează în forme moderne în care elementele decorative sunt structuri arhitecturale sau de artă plastică din piatră (Foto color 121), beton sau metal. Jocurile de apă implică instalaţii hidraulice destul de costisitoare care pun apa în mişcare : - reţea de ţevi cu ajutaje speciale care determină prin tipul lor forma jetului de apă; puterea şi mărimea jeturilor este asigurată de presiunea apei; - vidanj de prea plin; - pompă aspirantă – refulantă, care recirculă apa. Când se proiectează un bazin cu jet central vertical, înălţimea acestuia se stabileşte egală sau mai mică decât diametrul sau axa mică a bazinului (pentru ca apa să recadă în bazin chiar pe timp vântos). 315

Anumite bazine rustice sau cu arhitectură mai pretenţioasă sunt concepute în trepte, apa ornamentând prin cădere de pe un nivel pe altul (cu recirculare prin sistemul de pompare). Un tip particular de bazine sunt fântânile cu apă descendentă; acestea pot fi de dimensiuni mai mici, situate ca piese de sine stătătoare sau alipite de un zid. Ele pot lăsa apa să curgă dintr-o ţeavă vizibilă sau camuflată de un element ornamental (de exemplu, un şipot ieşind din gura unui cap de leu, ca basorelief al peretelui fântânii). Curgerea apei poate fi modelată şi în perdea subţire, asemenea unei mici cascade. Rustice sau mai rafinate, fântânile, ca toate elementele decorative, trebuie să se armonizeze cu caracterul grădinii. Unele pot fi special concepute pentru apă potabilă. 8.6.5. PERGOLELE ŞI COLONADELE

Pergolele sunt construcţii decorative sub formă de perechi de stâlpi sau coloane reunite în partea superioară prin elemente uşoare de legătură; prin aliniere în şiruri regulate ele alcătuiesc galerii sau bolţi deasupra unor alei sau arii de staţionare. Pergolele servesc ca suport pentru plantele urcătoare, realizând un decor vertical şi în acelaşi timp, un anumit grad de umbrire. Uneori se folosesc pergole unilaterale (cu un singur rând de stâlpi), de exemplu, mărginind o terasă, un spaţiu de şedere (Foto color 122). Ele pot face tranziţia între o clădire şi grădină, pot adăposti un spaţiu de odihnă, pot amplifica importanţa arhitecturală a unei terase belvedere, pot fi elemente de bază ale unui sector de compoziţie geometrică (de exemplu, insula trandafirilor din parcul Herăstrău din Bucureşti – foto color 49) ş.a. Alegerea poziţiei pergolelor se face în concordanţă cu orientarea liniilor de perspectivă: lateral, încadrând o vedere principală sau în fundal. De asemenea din spaţiul acoperit al pergolei trebuie să se deschidă privelişti asupra scenelor peisajului apropiat sau mai îndepărtat. 316

Se folosesc diferite tipuri de pergole, în acord cu rezolvarea stilistică a zonei: - pergole rustice din lemn rotund nefasonat, cu diametrul de 10 – 15 cm; - pergole din lemn fasonat. Exemplu de pergolă uşoară pentru o alee îngustă: stâlpi cu secţiunea de 10/12 cm şi înălţimea de 2,20 – 2,60 m, distanţaţi la 1,40 – 1,80 m (deschiderea pergolei, în funcţie de lărgimea aleii); ei susţin grinzi de legătură cu secţiunea de 8/10 cm. Grinzile depăşesc în mod egal stâlpii de o parte şi alta a pergolei cu 25 cm. Distanţa longitudinală dintre stâlpi este de 2 – 2,5 m. Pentru deschideri mai mari ale pergolelor, se folosesc grosimi mai mari atât pentru stâlpi, cât şi pentru şarpanta orizontală. - pergole cu stâlpi construiţi din: coloane de piatră tăiată artistic; zidărie din piatră cioplită rectangular sau placată cu piatră cioplită; zidărie de cărămidă. Stâlpii, cu înălţimea minimă de 2,20 m au secţiunea rotundă, pătrată sau dreptunghiulară. Grosimea lor este în funcţie de materialele folosite, evitându-se stâlpii prea masivi. Deschiderea maximă este de 3 m, iar intervalele dintre pergole sunt de 2,5-3 m. Şarpanta este din lemn fasonat. Pentru alei mai largi se pot utiliza pergole incomplete, lipsite de grinzile transversale. Stâlpii componenţi (în general construiţi), susţinând sau nu elemente din grinzi scurte, pot fi reuniţi longitudinal prin lanţuri decorative (de exemplu, în insula trandafirilor din parcul Herăstrău din Bucureşti) sau printr-un zid bazal. Au roluri asemănătoare cu pergolele în ceea ce priveşte ornamentarea cu plante urcătoare, mai puţin umbrirea. În raport cu deschiderea mai mare a aleii, coloanele pot fi mai înalte decât ale unei pergole tip galerie. În multe grădini se preferă pergolele din lemn, pentru că se încadrează mai natural în peisaj şi convin unor spaţii relativ mai mici, unde stâlpii construiţi au o aparenţă greoaie. Pentru o mai mare durabilitate, stâlpii de lemn se montează în beton, prin interpunerea unui element metalic care distanţează puţin baza faţă de sol sau pavaj, evitându-se astfel stagnarea apei din precipitaţii.

317

Un tip aparte de pergolă îl constituie galeriile arcuite din metal, care, servind ca suport plantelor urcătoare realizează un spaţiu umbrit şi în acelaşi timp aerat. Pergolele se dispun mai adesea în sectoare cu rezolvare geometrică, aranjate în linie dreaptă, în unghi (mai adesea de 90°) sau în arc de cerc, în funcţie de locul şi rolul lor în compoziţie. Colonadele, specifice stilului arhitectural, sunt ansambluri decorative din coloane clasice (mai rar moderne), dispuse în unul sau mai multe şiruri, uneori reunite printr-un postament comun. Ele pot contura un spaţiu geometric, pot constitui un fundal sau o încadrare pentru un monument, grup statuar, oglindă de apă, flacără veşnică etc., conferind compoziţiei un aspect arhitectural deosebit. 8.6.6. JARDINIERELE

Jardinierele pentru amenajările peisagistice decorează spaţii de circulaţie, terase, scări, ziduri ş.a. aducând elementelor construite viaţa şi coloritul plantelor. Încastrate în construcţii sau mobilând anumite spaţii, prin mărime şi formă ele participă la volumetria arhitecturală. Jardinierele sunt construite ca bazine în care se introduce pământ fertil, având la bază orificii sau ţevi scurte pentru scurgerea apei în exces. Cele cu suprafaţă mare, înglobate în construcţii, necesită o înclinare uşoară a fundului către un colector de scurgere. Uneori formele construite sunt false jardiniere: fundul bazinului lipseşte, astfel că se realizează contactul direct cu solul (în avantajul culturii plantelor mari) (Foto color 105). În general au forme geometrice simetrice sau asimetrice, dimensiuni şi adâncimi diferite; sunt realizate din beton aparent, brut sau cu diferite finisări sau pot fi placate cu piatră, marmură, ceramică.

318

Adâncimile necesare sunt 30 cm pentru flori, 40-60 cm pentru arbuşti şi cel puţin 80 cm pentru arbori (cu lărgimi corespunzătoare realizării unui volum edafic suficient). Jardinierele situate pe suprafeţe deschise, plane, permit aranjamente interesante, realizarea de volume în jocuri geometrice simetrice sau asimetrice: aliniere în şiruri, grupare de jardiniere cu înălţimi diferite, etajare prin suprapunere parţială etc. Soluţii ingenioase pot transforma o piaţă într-o vastă jardinieră, alcătuind o mică grădină (Foto color 123). Jardinierele mai mici, mobile, pot fi realizate şi ca module (rectangulare, hexagonale, circulare), care se asociază în mod diferit; ele permit schimbări în aranjamentul spaţiului respectiv pentru variaţia decorului. Proiectantul concepe ansamblul jardiniere-plante, îmbinarea formelor construite cu anumite talii, forme de creştere şi culori ale florilor, arbuştilor şi chiar ale unor arbori. În parcuri, pot fi prevăzute anumite arii, limitate ca întindere, destinate divertismentului prin exerciţii de creativitate în mobilarea cu plante a unui spaţiu pietonal; pe suprafeţe dure şi netede se dispun jardiniere cu arbuşti şi plante floricole şi containere cu arbori, dotate cu sistem de rulare, ale căror poziţii pot fi schimbate de către vizitatori. Acestora li se pot asocia şi module pentru şedere. 8.6.7. ADĂPOSTURILE DE GRĂDINĂ

Chioşcurile şi alte construcţii uşoare, cu acoperiş pe schelet de lemn sau de metal, oferă adăpost împotriva soarelui sau ploii, constituind în acelaşi timp locuri de staţionare de unde se poate admira grădina. Chioşcurile tradiţionale din parcurile şi grădinile publice pot adăposti temporar diferite activităţi distractive (concerte de fanfară, jocuri statice etc.); acestea

319

se amplasează în pieţele interioare sau în alte zone mai circulate. Adăposturile situate mai izolat şi protejate de către vegetaţie, constituie refugii pentru odihnă, lectură ş.a. Aspectul chioşcurilor şi pavilioanelor se concepe în concordanţă de stil cu grădina: rustic, clasic, modern. Preferate sunt construcţiile de lemn, cu acoperiş din şindrilă, ţiglă sau olane brune. Nu sunt excluse elementele de zidărie în astfel de construcţii, cu condiţia să nu le imprime un aspect greoi. Adăposturile pot fi complet deschise (Foto color 124) sau au o parte plină (Foto color 125), care reduce sau opreşte vizibilitatea sau vântul pe acea direcţie: grilaj din şipci de lemn (treiaj), panouri din lemn sau sticlă, zid. Partea deschisă a adăpostului este bine să fie orientată spre soare. În amenajările actuale, mai ales în cele din sfera turismului, în parcurile expoziţionale, dar şi în grădinile particulare sunt utilizate şi adăposturi cu acoperiş din pânză (asemănătoare unor corturi) sau copertine din diferite materiale opace sau semitransparente. 8.6.8. PODURILE

Necesare pentru traversarea unei văi sau a unei ape, podurile din parcuri şi grădini sunt cu precădere pietonale. Înălţimea şi lungimea unui pod depind de configuraţia reliefului, de distanţa necesară faţă de nivelul apei (mai ales în cazul circulaţiei cu ambarcaţiuni) iar lăţimea este direct corelată cu cea a aleii care conduce către el. Podurile cel mai adesea sunt rectilinii şi se realizează în variate forme: orizontale sau arcuite (Foto color 48), cu sau fără trepte, susţinute pe piloni, sprijinite doar la nivelul malurilor sau suspendate (de exemplu podul din Parcul Poporului din Craiova).

320

Natura materialelor utilizate influenţează fizionomia construcţiei. Un pod din piatră are o aparenţă mai masivă, care poate fi însă plăcută privirii prin combinaţia de linii drepte şi arcuite, prin armonia proporţiilor şi prin modelarea balustradelor şi a pilonilor. Podurile de lemn se integrează bine în peisajele rustice sau naturalizate. Ele pot particulariza anumite peisaje. De exemplu, în grădinile japoneze sunt tipice podurile de lemn graţios arcuite (Foto color 10). În prezent, soluţiile tehnice şi materialele moderne permit construirea de poduri frumoase şi rezistente, fără încărcarea excesivă a structurii. Betonul şi metalul trebuie însă să aibă finisări adecvate (textură, culoare), iar designul balustradelor să reflecte bunul gust. Punţile sunt poduri înguste, lipsite de balustrade sau cu balustrade uşoare, din lemn sau frânghie groasă; ele pot traversa o vale îngustă şi puţin adâncă, cu sau fără apă, sau un bazin (Foto color 98). Puntea poate fi din lemn masiv, din scânduri aşezate transversal pe un schelet metalic puţin sau de loc vizibil, sau dintr-un arc de beton. În grădinile japoneze, trecerea peste un mic fir de apă se poate face pe o lespede alungită din piatră dură sau pe o punte de lemn cu traseu în zig-zag. În construirea peisajului se au în vedere atât înscrierea armonioasă a podurilor în compoziţie, cât şi priveliştile care se înfăţişează de pe acestea.

8.6.9. ÎMPREJMUIRILE

În frecvente cazuri amenajările peisagistice sunt împrejmuite cu garduri. Uneori acestea doar marchează estetic limitele terenului, fără să fie o barieră fizică importantă: de exemplu, unele scuaruri sunt mărginite de ziduri scunde (30 - 40 cm) dublate sau nu de garduri vii. Grădinile şi parcurile au împrejmuiri de protecţie mai înalte. Gardurile dinspre stradă trebuie să fie estetice sau cel puţin simple şi discrete (plasă de sârmă, vopsită neutru, în verde). 321

Se folosesc diferite tipuri de garduri: ziduri pline (în cazul unor amenajări private sau cu acces limitat), ziduri de diferite înălţimi cu grilaje metalice de diferite modele. Dacă se impune necesitatea unor porţi de intrare (pentru restricţionarea accesului în parc), acestea sunt de regulă metalice, mai simple sau cu diferite ornamente, glisante sau cu două canaturi acoperind lărgimea aleii de intrare. În unele cazuri gardurile construite sunt asociate cu garduri vii: acestea fie le dublează, fie le înlocuiesc pe anumite tronsoane (mai ales la intrările principale, unde se pot obţine efecte estetice mai interesante prin combinarea de volume verzi, geometrizate). Pentru grădinile rustice sunt indicate gardurile din lemn sau nuiele, ale căror modele se pot inspira din tradiţia rurală. * *

*

Alte construcţii funcţionale concepute în proiectul iniţial de amenajare sau adăugate ulterior, trebuie să aibă o estetică adecvată cadrului în care se introduc, chiar dacă unele au poziţii mai retrase sau sunt parţial mascate: debarcadere, toalete, cabine de portar, case de bilete, rezervoare de apă, magazii, chioşcuri comerciale etc. Toate obiectivele construite, cu deosebire cele importante - clădiri cu diferite funcţii (restaurant, teatru în aer liber, pavilion expoziţional etc.) sunt proiectate după criterii care au în vedere şi aspectele vizuale ale integrării în peisaj.

8.7. MOBILIERUL DE PARC ŞI GRĂDINĂ În majoritatea amenajărilor peisagistice sunt nelipsite băncile şi scaunele de parc. Ele se amplasează de-a lungul aleilor, în pieţele interioare ale parcurilor, în spaţiile special amenajate şi în anumite puncte de observare avantajată a 322

perspectivelor şi priveliştilor. Ele se dispun atât în poziţii însorite cât şi la umbră, de cele mai multe ori având în spate o protecţie (gard viu, masiv de arbuşti, zid). De regulă, în grădinile publice cea mai mare parte a mobilierului pentru odihnă este amplasat în poziţii fixe şi chiar fixat prin încastrarea picioarelor în pământ sau în alee; tot aşa, scaunele şi mesele pentru jocuri statice (şah, table ş.a.). Pe terase, în chioşcuri, în grădinile familiale şi în cele din domeniul turismului se foloseşte şi mobilier deplasabil (mese, scaune, fotolii, balansoare din metal, răchită, lemn, material plastic). Tipurile de mobilier sunt variate. Spaţiile în aer liber se pot mobila cu taburete şi bănci fără spătar, bănci obişnuite cu spătar, bănci duble cu spătar unic, bănci în consolă pe un zid, bănci cu acoperiş, bănci drepte sau în arc de cerc (fig. 105) (în jurul unui copac, într-un spaţiu de odihnă circular sau într-un chioşc) etc. Băncile şi scaunele de parc trebuie să fie comode şi frumoase, din materiale care asigură un anumit confort termic, atât vara cât şi în perioadele reci ale anului.

Fig.105. Bancă circulară Dintre categoriile de mobilier utilizarea cea mai largă o au băncile şi scaunele din schelet metalic cu blaturi sau bare de lemn. În funcţie de caracterul grădinii se folosesc diferite alte tipuri: bănci elegante, integral din piatră sau marmură (Foto color 126), cu forme şi ornamente specifice stilului clasic; bănci din lemn (Foto color 127), 323

bănci, banchete, scaune şi taburete cu schelet sau postament din beton pe care sunt prinse bare sau scânduri de lemn (fig.106); bănci rustice de lemn, butuci; trunchiuri despicate pe lung şi aşezate pe butuci etc. Foarte modern este mobilierul din module de beton cu finisări estetice, care permit asamblarea în mai multe variante.

Fig.106. Tipuri de bănci Ca şi celelalte elemente construite, mobilierul trebuie să se acorde cu alte componente ale ambianţei (îmbrăcăminţile aleilor, zidurile de sprijin, bazinele etc.) şi cu maniera compoziţională. Forma, materialele, gradul de finisare, culoarea - toate pot contribui la armonia ansamblului sau din contră, pot s-o strice. Culorile naturale ale pietrei şi lemnului, verdele neutru, albul sunt preferabile, fiind exclusă stridenţa în alegerea coloritului mobilierului de bază al parcurilor şi grădinilor.

324

8.8. VASELE DE GRĂDINĂ Ca obiecte decorative, vasele pentru exterior sunt de mărimi diferite, însă suficient de importante pentru a fi observate. Ele pot avea forme largi şi joase, rotunjite sau ovale, cu ornamentaţii sau simple, aşezate pe postamente de înălţimi diferite sau direct pe suprafaţa pe care o decorează; pot fi plantate cu flori sau nu. Materialele tradiţionale sunt ceramica arsă, piatra, marmura, alese în concordanţă cu caracterul amenajării (Foto color 99, 126). În prezent se folosesc şi vasele din beton poros, modelate în diferite forme, simple sau placate cu ceramică. Vasele pot fi dispuse pe treptele sau balustradele unei scări, pe bordura unui bazin, în aranjamentul unui parter ş.a. Se pot menţiona şi vasele "vii", astăzi demodate, realizate din schelet metalic cu plasă, susţinând un anumit volum de pământ care permite îmbrăcarea completă cu plante de mozaic, aranjate în diferite modele. 8.9. PIESELE DE ARTĂ PLASTICĂ Statuile, panourile cu basoreliefuri, monumentele, obiectele de artă plastică în metal ş.a. înnobilează adesea parcurile, grădinile, pieţele publice. Stilul lor de realizare, de la clasic până la modern, adesea este în concordanţă cu caracterul ansamblului din care fac parte. Mărimea şi forma diferitelor piese de artă plastică influenţează modul lor de amplasare: central, într-un spaţiu degajat, lateral, în fundal (în raport cu direcţia dominantă de vedere). Are o deosebită importanţă corelarea dimensiunilor cu cele ale spaţiului pe care îl decorează şi cu distanţa de observare (de exemplu un monument important necesită un cadru larg şi permite direcţionarea unor perspective mai lungi).

325

Unele piese de artă plastică sunt concepute pentru a fi privite de jur-împrejur, altele numai din faţă şi lateral (basoreliefuri, unele statui). În acest din urmă caz, amplasarea lor se face pe un fundal vegetal (arbori şi arbuşti).

8.10. ECHIPAMENTE PENTRU JOCURI ŞI SPORT În spaţiile verzi cu funcţii recreative, amenajarea locurilor de joacă pentru copii implică dotarea cu diferite obiecte şi instalaţii specifice, alese în funcţie de grupele de vârstă:

- bac de nisip: dimensionat în raport cu mărimea spaţiului, are forma unui bazin cu borduri joase sau, preferabil la nivel, pentru evitarea accidentelor; - leagăne-cumpănă, de diferite mărimi şi înălţimi; - leagăne cu mişcare pendulară, cu unul sau mai multe scaune simple sau duble, uneori încorporate într-un obiect atractiv (bărcuţă, mic avion etc.); - leagăne - carusel (rotative) cu scaune simple sau duble; 326

- leagăn cu scaune pe punte cu balans orizontal; - leagăn "pom" cu punte circulară atârnată de un ax în jurul căruia rotaţia este liberă, apropiindu-se şi depărtându-se de ax; - tobogane; - bazine de mică adâncime (20-30 cm , pentru mersul prin apă, jucării flotante); - construcţii pentru căţărat: "munte" din trunchiuri de lemn de diferite înălţimi, alăturate şi dispuse etajat; similar din module de beton; - instalaţii din bare metalice pentru căţărat, atârnat, târât etc.; - piste pentru patine cu rotile, biciclete ş.a.; - panouri de beton pentru desenat cu cretă; - mici construcţii - adăpost (colibă, cabană) . Toate aceste dotări trebuie să aibă finisare bună, culori atractive dar nu stridente, să fie rezistente la folosire şi la intemperii, să se întreţină uşor, să prezinte securitate în exploatare. Dispunerea lor în spaţiu se face în poziţii şi la distanţe care previn accidentele ce pot fi generate de cinematica diferitelor instalaţii. Adolescenţii, tinerii şi adulţii pot beneficia de asemenea de diferite dotări destinate recreării active. Pentru practicarea unor jocuri sportive neorganizate se prevăd în spaţiul verde mese de tenis (fixe, construite), stâlpi pentru instalarea fileelor (volei, badminton) şi coşurilor de baschet; piste pentru aruncarea bilelor, ţinte pentru jocul cu arcul ş.a. Terenurile de sport (tenis, volei, baschet, handbal) se amenajează şi se dotează conform regulilor fiecărei discipline sportive. Pentru folosinţă publică adesea se prevăd terenuri de sport multifuncţionale (fotbal şi handbal de amatori ş.a.) cu dimensiunile de 20 x 40 m sau 25 x 50 m, terenuri de minigolf (cu instalaţiile specifice), ziduri pentru tenis (în arii împrejmuite sau nu), platforme pentru sport care iarna pot fi transformate în patinoare etc. Numărul şi varietatea echipamentelor este mai mare în spaţiile verzi recreative ale staţiunilor de odihnă, în amenajările pentru turism. 327

8.11. ACCESORII Treiajele sunt panouri tip grilă asamblate din şipci înguste de lemn sau bare subţiri de metal încrucişate, lăsând spaţii libere, pătrate sau rombice, mai mici sau mai mari. Treiajele se vopsesc în verde sau alb, uneori brun deschis. Se folosesc pentru decorarea zidurilor inestetice (fig.107), prin aranjare în diferite modele şi prin îmbrăcarea cu plante urcătoare, cărora le servesc drept suport. Montarea se face la 5 10 cm distanţă de zid. Treiajele pot constitui paravane semipenetrante pentru chioşcuri, separeuri în grădinile restaurant, mici garduri de delimitare a unor amenajări incluse în parcuri etc.

Fig.107. Treiaje desenând modele pe ziduri 328

În grădinile clasice treiajele au avut o largă întrebuinţare pentru realizarea unor construcţii decorative şi pentru delimitarea "sălilor de verdeaţă". Coşurile de gunoi. Obiecte foarte utile pentru păstrarea curăţeniei, acestea nu trebuie să facă notă discordantă cu frumuseţea dorită a grădinilor şi a spaţiilor urbane. Fie că sunt cutii metalice basculante, montate pe stâlpi încastraţi în beton sau sunt recipiente de metal sau beton cu coşuri detaşabile, este recomandabil să aibă un design plăcut şi culori care le fac observabile dar nu stridente. Se amplasează pe tot cuprinsul traseelor de alei şi al ariilor de staţionare, în poziţii care nu contravin perceperii unor amenajări sau elemente ornamentale. Panourile indicatoare necesare pentru orientarea vizitatorilor, cele de expunere a planului grădinii, tăbliţele cu anunţuri restrictive etc. se supun de asemenea criteriilor estetice. Poziţia lor se alege astfel încât să fie vizibile, dar să nu deranjeze observarea anumitor aspecte ale compoziţiei. În ambianţa parcurilor şi grădinilor se exclud panourile publicitare. 8.12. INSTALAŢIILE TEHNICO-EDILITARE (utilităţi) Problemele tehnice ale echipării cu instalaţii edilitare sunt de competenţa compartimentului de specialitate respectiv, însă proiectantul peisagist trebuie să cunoască aspectele care condiţionează soluţiile de amenajare şi să colaboreze interactiv cu proiectantul constructor pentru găsirea rezolvărilor adecvate. 8.12.1. ALIMENTAREA CU APĂ

În amenajările peisagistice, în funcţie de caz se prevăd instalaţii de udare, de folosire a apei în scopuri ornamentale (bazine, fântâni) şi pentru apă potabilă.

329

Instalaţia de udare Pentru irigarea parcurilor şi grădinilor se utilizează sursele posibile: lac, râu, captare de izvoare, apă de profunzime şi reţeaua de alimentare cu apă a localităţii. Necesarul de apă pentru vegetaţie, calculat la nivelul consumului de vară, poate fi acoperit dintr-o singură sursă sau din surse complementare. Calitatea apei de udare condiţionează viaţa plantelor: temperatură apropiată de a mediului, oxigenare, conţinut mic de săruri minerale, îndeosebi de calcar, absenţa substanţelor poluante. Apa izvoarelor şi cea din foraj este prea rece şi puţin aerată, de aceea necesită stocarea temporară în bazine deschise; uneori are un exces de calcar. Apa lacurilor şi râurilor este mai caldă şi mai bogată în substanţe organice, mai bine oxigenată cea curgătoare, săracă în oxigen cea stătătoare; apa din aceste surse are adesea particule în suspensie sau alge. Din aceste motive, înainte de pomparea în instalaţia de udare este necesară decantarea în bazinul de recepţie. Se pot adopta diferite sisteme de irigare: - Captarea apei din diferite surse prin pompare într-un rezervor situat la înălţime şi distribuirea gravitaţională. Rezervorul, de capacitate mare (corelată cu debitul necesar), este încorporat într-o construcţie de tip turn, a cărui arhitectonică se va înscrie armonios în peisaj. Poziţia acestuia se alege pe o cotă mai ridicată a terenului. - Construirea de staţii de pompare cu hidrofor, care asigură captarea apei din surse naturale şi distribuirea ei sub presiune. Staţiile de pompare (inclusiv rezervoarele de recepţie) pot fi sub nivelul solului sau exterioare, caz în care se prevede o construcţie care adăposteşte instalaţiile, vizual compatibilă cu zona în cauză. - Branşarea la conductele de alimentare cu apă a localităţii; după necesităţi se poate intercala staţie cu hidrofor. Irigarea cu apă potabilă nu este economică însă, uneori, este unica posibilitate (calitate necorespunzătoare a apei din alte surse).

330

Reţeaua de udare cuprinde conducte îngropate, racorduri, vane de oprire şi de golire, guri de udare (hidranţi) cu robinet individual. Adâncimea de îngropare a conductelor este de 0,8 – 1 m pentru a fi protejate de îngheţ; în cazul golirii instalaţiei este suficientă o adâncime de 30 -35 cm. Traseul conductelor se stabileşte în corelaţie cu planul de amenajare şi planul de plantare, astfel încât să satisfacă necesităţile de udare a tuturor zonelor şi în acelaşi timp să nu incomodeze plantaţiile şi să permită eventuale intervenţii pentru reparare (să nu treacă pe sub construcţii). În general traseul principal se stabileşte în lungul aleilor, condiţionând distanţele de plantare şi felul plantelor situate deasupra sau în apropierea conductelor. Hidranţii se amplasează în poziţii şi la distanţe care asigură udarea întregii suprafeţe: se recomandă 40 m pentru zonele cu plantaţii florale (rază de acţiune 20 m) şi până la 100 m pentru peluzele mari de iarbă. Sistemul de udare trebuie să permită atât irigarea prin aspersiune, cât şi cu furtunul ( absolut necesar pentru arbori şi arbuşti). Ele trebuie să asigure un anumit debit şi o anumită presiune a apei. În stabilirea debitului se iau în consideraţie o serie de factori: - necesităţile de udare ale diferitelor componente ale vegetaţiei (peluze,flori, arbori, arbuşti), corelate cu tipul de sol şi climatul; - necesarul de apă pentru igienizare (suprafeţe de circulaţie, bazine ş.a.); - modalitatea de udare a spaţiului verde: pe sectoare în succesiune sau în acelaşi timp. Presiunea necesară depinde de lungimea liniei de udare, de funcţionarea simultană a mai multor echipamente de udare şi de tipul de aspersoare; acestea funcţionează în general la o presiune de peste 2 atm. De aceea, în cazul alimentării din reţeaua urbană se impune adesea să se prevadă hidrofor. În medie se apreciază un necesar de 1000 l/oră/ar, cu o presiune de 3 - 4 atm.

331

În sistem obişnuit, aspersoarele se instalează pe furtunuri conectate la hidranţi, fiind montate pe diferite suporturi deplasabile, cu înălţimi diferite (mai mari pentru plantele înalte). Pentru peluzele de gazon şi pentru decoraţiunile florale de talie mică se poate prevedea instalaţie fixă cu aspersoare escamotabile (instalate în interiorul unor cutii cu capacul la nivelul solului, ele se ridică sub presiunea apei şi revin în locaşul lor la oprirea apei; nu deranjează maşinile de cosit iarba). Proiectantul peisagist trebuie să ţină cont de cerinţele instalării unui astfel de sistem, care impune anumite distanţe între conducte şi între aspersoare, pentru ca ariile de udare să acopere întreaga suprafaţă. În consecinţă, este preferabil ca peluzele să fie libere de arbori sau arbuşti. Se utilizează alte diferite tipuri de aspersoare: difuzoare, rotative cu udare în cerc complet sau pe sector de cerc (pentru colţuri), aspersoare rotative cu avansare automată, aspersoare oscilante ş.a. Irigarea poate fi integral automatizată, însă investiţia fiind foarte costisitoare este în prezent folosită în grădini mai mici, private. În cazul instalării ulterioare, pe un teren deja amenajat şi plantat, instalatorul trebuie să ţină cont de poziţia arborilor şi arbuştilor şi de eficienţa udării, având în vedere obstacolele vegetale. Pentru economia de apă, în zonele secetoase, mai ales pe taluzuri plantate cu arbori şi arbuşti se prevăd instalaţii de irigare prin picurare. Alimentarea bazinelor, fântânilor, cascadelor necesită o apă limpede şi curată, atât pentru aspectul estetic cât şi pentru buna funcţionare a pompelor şi ajutajelor. Sursa cea mai utilizată este reţeaua de apă potabilă; consumul nu este mare, întrucât apa se păstrează în bazine şi după caz, este recirculată prin pompare. În unele amenajări care beneficiază de diferenţe mari de nivel, fântânile arteziene sunt alimentate gravitaţional din bazine situate pe cota cea mai înaltă a terenului; bazinul este fie închis, alimentat continuu prin pompare, fie un canal deschis, alimentat natural de un pârâu sau un izvor. În acest din urmă caz fântânile pot 332

funcţiona neîntrerupt (grădinile Alhambra şi Generalife din Granada - Spania, parcul din Annevoie - Belgia ş.a.). Alimentarea cu apă potabilă se realizează prin sistemul urban sau din sursă locală, folosindu-se apa subterană, de adâncime mai mare, a cărei calitate corespunde normelor în vigoare. Fântânile de apă potabilă se amplasează pe marginea aleilor, în pieţe, la intersecţii. Se utilizează mai ales cişmele cu jet mic, vertical dar şi fântâni cu apă descendentă. Aşa cum s-a arătat anterior, acestea din urmă pot fi totodată construcţii ornamentale deosebite. Sistemul constructiv este fie cu curgere continuă, fie numai la folosire, prin acţionarea unui robinet; apa excedentară este dirijată în reţeaua de canalizare. Traseul conductelor se va stabili pe baza planului de amenajare, pentru a se respecta anumite reguli (distanţele faţă de plantaţii, poziţionarea faţă de alei etc.).

8.12.2. EVACUAREA APELOR PLUVIALE ŞI A CELOR UZATE

Suprafeţele impermeabile ale căilor de circulaţie necesită evacuarea apei din precipitaţii, pentru ca acestea să-şi păstreze practicabilitatea. Aşa cum s-a arătat un rol important îl are stabilirea corectă a pantelor longitudinale şi transversale ale aleilor. Solul gazonat sau plantat poate prelua o parte din apa în exces, însă sunt situaţii când acest lucru nu este suficient (alei şi arii largi de circulaţie) sau este neconvenabil (teren în pantă mai accentuată, pe care scurgerile pot determina eroziune). Sistemul de canalizare a apelor pluviale poate fi deschis, cu rigole pe marginea aleilor (unilaterale sau bilaterale) sau în axul aleii, cu modelarea corespunzătoare a pantelor transversale. Rigolele, superficiale sau mai adânci (corelaţie pozitivă cu panta terenului) sunt dirijate către un canal colector; de aici apa este deversată fie într-un lac sau râu din teritoriul amenajat sau în afara acestuia, fie în canalizarea oraşului. Evacuarea apei de pe ariile largi de circulaţie (pieţe) se 333

realizează prin uşoare pante ale suprafeţelor cu orientare către una sau mai multe guri de absorbţie (canal). Mai frecvent, evacuarea apelor pluviale combină sistemul deschis, cu rigole, cu canalizarea subterană (adâncimea de îngropare, în general 50 cm). Aceasta cuprinde o serie de guri de absorbţie pentru apele de suprafaţă (cămin cu grilă şi bazin de decantare), o reţea de conducte etanşe, cu o pantă minimă de 23%, pe traseul cărora se construiesc cămine de vizitare; toate conductele sunt legate de un canal colector şi acesta, la rândul lui este racordat fie la canalizarea de ape uzate, fie la un puţ sau un emisar natural. Canalizarea îngropată este necesară şi pentru golirea instalaţiilor de udare, a bazinelor, fântânilor şi a altor dotări care folosesc apa. Ca şi pentru alimentarea cu apă, proiectantul peisagist trebuie să colaboreze cu cel de specialitatea instalaţii;

preluarea proiectării peisagistice pe un teren deja

“construit” impune anumite restricţii în stabilirea planului de plantare. 8.12.3. DRENAJUL

Pe terenurile umede, cu substrat de argilă, evacuarea apei în exces din interiorul solului se face cu ajutorul sistemului de drenaj. Drenurile, de diferite tipuri (şanţuri umplute cu pietre, fascine, tuburi de ceramică sau plastic perforate, conducte de ciment poros ş.a.), formează o reţea subterană care colectează apa din teren şi o evacuează într-un emisar natural sau întrun puţ absorbant, forat până la stratul permeabil al subsolului. Adâncimea de îngropare diferă cu natura solului, în medie fiind de 1 m. Drenurile se dispun pe direcţia pantei maxime a terenului la distanţe în general cuprinse între 5 şi 10 m (sub 5 m pentru anumite terenuri de sport), asigurându-se o înclinare minimă de 3 % şi mărirea progresivă a calibrului (8 -30 cm) pe măsura

334

apropierii de deversor. Lungimea unei linii de drenuri este în medie de 50 - 60 m, dar poate ajunge la 200 m. Pe lângă drenajul general al terenurilor, în anumite situaţii se impune instalarea unor drenuri locale pentru arbori: exemplare situate în teren umed, arbori pentru plantaţii stradale de aliniament, arbori existenţi în zona cărora s-a modificat nivelul terenului. 8.12.4. INSTALAŢIA ELECTRICĂ

Asigurarea luminii artificiale şi funcţionarea diferitelor aparate (pompe, cositori electrice, aparate electrice pentru tăierea gardurilor vii) impune conectarea la reţeaua generală de alimentare cu energie electrică. Iluminatul are în prim rând un rol funcţional: înlesneşte vizitarea parcurilor şi în orele când lumina naturală este insuficientă; în plus conferă un anumit grad de securitate pentru vizitatori şi pentru unele dotări. În amenajările peisagistice, iluminatul are şi un rol decorativ, de punere în valoare a unor aspecte ale compoziţiei prin reliefare pe fondul de penumbră sau de întunecare al altora. Proiectarea luminii pe unele clădiri, construcţii decorative, jocuri de apă, decoraţiuni florale, arbori cu frunzişul de culoare deschisă ş.a., produce efecte estetice deosebite. În unele cazuri se recurge la combinaţii de diferite culori ale luminii, de exemplu, pentru unele fântâni arteziene (reflectoare submerse). Înseşi corpurile de iluminat, prin formă, înălţime şi mod de aranjare a globurilor sunt tratate ca obiecte decorative; în plus dispunerea lor poate crea imagini nocturne foarte atractive: aliniamente de surse luminoase la acelaşi nivel, cu efecte de perspectivă; cercuri de lumini, etajări sau dispersie de lumini. De-a lungul aleilor şi în pieţe se prevăd corpuri de iluminat înalte, care asigură o lumină difuză. Cele scunde, pentru a nu fi deranjante, fie orientează lumina în jos, strălucirea becului fiind ascunsă de un abajur, fie au globuri translucide sau becuri de 335

mic voltaj. Pentru iluminarea florilor se utilizează becuri cu incandescenţă care nu denaturează culorile, sursa luminoasă fiind amplasată la 30 - 40 cm deasupra masei de flori, de obicei montată pe o tijă subţire. Proiectarea instalaţiei electrice este de competenţa specialiştilor. Cablurile electrice sunt îngropate; traseul lor de preferinţă se alege pe cel al aleilor, niciodată sub plantaţii masive sau sub construcţii. Distanţa minimă de arbori este de 2 m.

336

9. METODOLOGIA PROIECTARII PEISAGISTICE Proiectarea peisagistică este un proces complex de cercetare şi analiză, de creaţie estetică şi tehnică, de planificare şi calculare tehnico - economică. Pentru obiectivele de interes public, proiectarea se face în instituţii sau birouri de proiectare, conform unei metodologii şi unor norme privind conţinutul cadru al proiectelor, în baza Hotărârii Guvernului din 9.09.1996, publicată în Monitorul Oficial al României din 26.09.1996. 9.1. SUCCESIUNEA ŞI CONŢINUTUL FAZELOR DE PROIECTARE Studiile şi lucrările pe care le implică proiectarea unui spaţiu verde se desfăşoară, ca şi în alte domenii de proiectare, în mai multe etape succesive, în care se întocmesc : - studiul de prefezabilitate - studiul de fezabilitate - proiectul tehnic şi caietele de sarcini Acestea sunt obligatorii pentru investiţiile publice. 9.1.1. STUDIUL DE PREFEZABILITATE

Studiul de prefezabilitate reprezintă documentaţia tehnico-economică prin care investitorul fundamentează necesitatea şi oportunitatea realizării spaţiului verde respectiv. În această etapă are o deosebită importanţă stabilirea programului: alegerea şi definirea tipului de spaţiu verde şi a destinaţiei acestuia, în funcţie de cerinţele colectivităţii sau ale beneficiarului şi în corelaţie cu caracteristicile generale ale 337

terenului şi ale amplasamentului acestuia. Pornind de la identificarea necesităţilor, se apreciază natura şi cantitatea dotărilor şi amenajărilor necesare, mărimea sau capacitatea acestora. Evaluările de cost care se efectuează conduc la estimarea mărimii investiţiei; în acest scop se recurge la norme, studii, reglementări şi la analiza unor realizări similare. Învestitorul, în funcţie de disponibilităţi, menţine, reduce sau măreşte suma şi, în consecinţă, stabileşte nivelul de dotare şi echipare a viitoarei amenajări Studiul de prefezabilitate se elaborează de către investitor (dacă are competenţa necesară) sau de către o unitate de proiectare, pe bază de contract de prestare de servicii pentru realizarea investiţiei. Documentaţia trebuie să cuprindă: A. Piese scrise : a. Date generale: denumirea obiectivului; autorul studiului de prefezabilitate; investitorul; ordonatorul principal de credite; amplasamentul terenului; tema de proiectare, cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei. b. Evaluări: valoarea estimativă a investiţiei; cheltuieli pentru proiectarea studiului de prefezabilitate; cheltuieli pentru proiectarea studiului de fezabilitate; cheltuieli pentru obţinerea avizelor legale necesare în primele două etape ale proiectării; cheltuieli pentru organizarea licitaţiei (instrucţiuni pentru ofertanţi, publicitate etc.). c. Date tehnice privind investiţia şi principalele cerinţe: suprafaţa şi situaţia juridică a terenului; caracteristicile principale ale terenului; dotările şi principalele lor caracteristici; utilităţile şi modul de asigurare a acestora (apă, canal etc.). d. Finanţarea investiţiei (modul de asigurare). B. Piesele desenate: a. Plan de amplasare în zonă (1:25000 - 1:5000) b. Plan general (1:5000 - 1:1000; pentru terenurile mici 1:500).

338

Studiul de prefezabilitate, aprobat de investitor, în forma finală, cu piesele menţionate mai sus, devine bază pentru următoarea etapă, studiul de fezabilitate. Acesta este atribuit de către investitor unui proiectant (instituţie sau birou de proiectare) prin licitaţie publică, în urma selectării mai multor oferte. Criteriile principale sunt: competenţa profesională, costul proiectării şi termenele pentru lucrările de proiectare. Licitaţia se supune regulamentului aprobat prin H.G. 727/ 1993. 9.1.2. STUDIUL DE FEZABILITATE

Studiul de fezabilitate, ca primă etapă a proiectării propriu-zise, reprezintă o lucrare alcătuită din piese scrise şi desenate care redau soluţionarea de principiu a programului din punct de vedere peisagistic, tehnic şi economic. Elaborarea studiului de fezabilitate debutează cu analiza complexă a terenului şi a ambianţei acestuia, în scopul armonizării soluţiilor de amenajare cu caracteristicile sitului şi cu funcţiile principale ale spaţiului verde, stabilite de studiul de prefezabilitate. Cercetarea terenului şi culegerea tuturor informaţiilor şi datelor utile proiectării se desfăşoară după o anumită schemă logică. Prin examinare directă şi prin confruntare cu planul general de situaţie şi cu planul de sistematizare a zonei, se analizează amplasamentul, implicaţiile urbanistice sau de dezvoltare teritorială, aspectele sociale din zona de influenţă (categoriile de utilizatori şi numărul estimat al acestora, activităţile care induc anumite direcţii de traversare a terenului). Trebuie bine cunoscută componenţa şi structura zonei limitrofe, relaţiile optime şi aspectele determinante asupra compoziţiei viitorului spaţiu verde. Se culeg date privind folosinţele anterioare ale terenului şi influenţa lor în fizionomia şi caracteristicile acestuia.

339

Documentaţia se sistematizează pentru a permite uşurinţa consultării datelor culese. Topografia terenului. Se analizează şi se completează planul topografic, studiindu-se cu atenţie relieful terenului (aspectul general şi detaliile). De asemenea, se cercetează elementele existente pe teren (vegetaţie, apa, elemente decorative, drumuri, construcţii, instalaţii) şi posibilităţile de menţinere şi integrare a acestora în noua compoziţie. Luând în considerare multiplele aspecte legate de topografia terenului, proiectantul are posibilitatea să aprecieze potenţialul peisagistic şi funcţional al sitului şi să stabilească în principiu: poziţiile de unde sunt avantajate perspectivele, necesităţile sau posibilităţile de modelare a reliefului, locurile cele mai indicate pentru amplasarea centrelor compoziţionale, zonele cele mai potrivite pentru construcţii, terenuri de sport, terenuri de joacă pentru copii, punctele cele mai logice pentru intrare etc. Condiţiile naturale. Se analizează factorii esenţiali care influenţează soluţiile de amenajare a terenului. Condiţiile hidrologice şi hidro-geologice. Apele naturale existente, nivelul freatic, compoziţia fizico-chimică şi bacteriologică a apelor, regimul hidro-geologic al terenului (zonele inundabile, nedrenate sau mlăştinoase), constituţia geologică a terenului etc., reprezintă factori importanţi pentru soluţionarea unor probleme de proiectare ca: amenajarea lacurilor artificiale sau corectarea pieselor de apă naturale, amenajarea unor compoziţii specifice acvatice, folosirea apelor naturale pentru udatul plantaţiilor, stabilirea unor măsuri de ameliorare a terenului (desecare, drenaj ş.a.). Condiţiile de climat ale zonei. Temperatura medie anuală, temperaturile extreme, regimul de precipitaţii, direcţia şi intensitatea vânturilor dominante, umiditatea aerului şi calitatea atmosferei (gradul de poluare) sunt determinante atât în organizarea compoziţiei (alegerea unor dotări şi amplasarea acestora, distribuirea plantaţiilor ş.a.) cât şi pentru stabilirea sortimentului vegetal şi a anumitor aspecte 340

tehnice (materiale de construcţie, adâncimea de îngropare a instalaţiilor de udare şi apă potabilă ş.a.). Se cercetează de asemenea factorii microclimatici în cuprinsul terenului: părţile expuse curenţilor şi vânturilor sau afectate de îngheţuri, zonele adăpostite, pantele însorite, care se încălzesc mai repede, terenurile care rămân mai mult timp sub zăpadă.

Şi

aceste

aspecte

influenţează

asupra

alegerii

sortimentului

şi

amplasamentului vegetaţiei şi chiar pentru situarea unor dotări sau amenajări. Deosebit de importantă este cunoaşterea condiţiilor de sol ale terenului: grosimea stratului fertil, tipul de sol, textura, pH-ul, salinitatea sau alcalinitatea, prezenţa unor eventuale depozite de materii organice în curs de descompunere (gunoaie), gradul de eroziune etc. Pe terenurile mari este necesară o cartare a solurilor, cu indicarea măsurilor de ameliorare. Diferenţierea factorilor pedologici în cuprinsul viitoarei amenajări trebuie luată în consideraţie la alegerea şi amplasarea speciilor de plante. Condiţii sanitare. Se cercetează eventuale emanaţii nocive, natura poluanţilor, sursa, distanţa, gradul de influenţă; surse de anofelism etc. Aspecte sociale. Pentru ca spaţiile verzi publice să răspundă necesităţilor reale ale beneficiarilor, este necesar ca documentaţia proiectului să cuprindă şi informaţii privind numărul de locuitori din zona limitrofă, categoriile de vârstă care urmează să frecventeze mai mult spaţiul verde, accesibilitatea terenului (străzi, drumuri şi starea lor), mijloacele de transport. Aceste aspecte intervin în dimensionarea şi structura reţelei de circulaţie interioare, natura şi capacitatea dotărilor, asigurarea parcajelor (pentru spaţiile publice cu rază mare de folosinţă). Pentru amenajările cu caracter privat, sunt necesare de asemenea estimări privind numărul utilizatorilor pe categorii de vârstă, eventual cerinţe speciale legate de starea de sănătate a acestora (persoane cu handicap motor ş.a.), preferinţele în modul de relaxare în grădină, numărul de autovehicule etc.

341

Aspecte istorice şi culturale. Pentru programele de amenajări peisagistice în siturile istorice şi în cele cu un anumit specific al tradiţiilor de civilizaţie şi cultură, documentaţia trebuie să cuprindă informaţii privind aceste aspecte, în vederea integrării armonioase şi respectării valorilor istorice şi culturale. Condiţii tehnico-economice. Pentru asigurarea unui cost mai scăzut al amenajării, se întreprind cercetări privind posibilităţile de racordare la instalaţiile tehnico-edilitare din apropierea terenului, se studiază posibilitatea unor rezolvări tehnice şi economice (în modelarea reliefului, crearea pieselor de apă ş.a.), folosirea resurselor locale etc. Analiza documentaţiei scrise, examinarea repetată a terenului şi a planurilor de bază, permit demararea proiectării prin elaborarea conceptului de plan. În figurile 108, 109, 110, 111 se prezintă modele ale schiţelor de analiză şi de elaborare a conceptului de plan pentru campusul unui colegiu, întocmite de arhitectul peisagist american John Ormsbee Simonds, 1967. Aplicând principiile generale de proiectare peisagistică prezentate în capitolul 6, se studiază compoziţia de ansamblu pentru tema dată.

342

Fig.108. Planul topografic

343

Fig. 109. Diagrama analizei sitului

344

Fig.110. Diagrama relaţiei construcţiei-sit

345

Fig. 111. Variantă a diagramei construcţie-sit 346

În primele faze se concep scheme generale de organizare: amplasarea pe planul de situaţie a zonelor pentru componentele majore. De exemplu, pentru un parc sau o grădină se studiază dispunerea în teren a lacului, a dotărilor şi amenajărilor cu anumite funcţiuni, a acceselor (intrări) principale, a perspectivelor importante, a centrului compoziţional principal. În fazele următoare se elaborează scheme de circulaţie şi se delimitează diferitele zone, încadrându-le într-o tratare compoziţională adecvată funcţiunilor şi caracterului dorit sau propus al peisajului (arhitectural, peisager ş.a.): se studiază formele în plan şi volumetria de ansamblu (piese de apă, arii de circulaţie, microrelief, plantaţii ş.a.). Se propun elemente decorative majore (bazine, fântâni cu jocuri de apă, partere cu plantaţii decorative ş.a.). Rezolvarea funcţională şi estetică a programului se bazează pe cunoaşterea şi împletirea principiilor de compoziţie prezentate în capitolul 7.2. cu principiile generale de proiectare. Ţinând seama de adâncirea specializării, proiectarea spaţiilor verzi este o lucrare colectivă, implicând numeroase specialităţi. Concepţia generală a amenajării este elaborată de o persoană sau de un colectiv restrâns şi apoi este dată spre studiu proiectanţilor în diferite specialităţi (drumuri şi sistematizare verticală, hidrotehnică, construcţii, instalaţii ş.a.). În urma soluţiilor de principiu furnizate de aceştia, conceptul de plan, iniţial sub formă de schiţe, bruioane, se materializează în planul general de amenajare. Acesta redă soluţia de ansamblu pentru tema în cauză În cazul parcurilor şi grădinilor planul cuprinde rezolvările pentru modelarea terenului, piesele de apă, amplasarea obiectivelor (clădiri şi terenuri cu diferite folosinţe), reţeaua de circulaţie, amplasamentul vegetaţiei lemnoase (masive, grupuri, aliniamente, garduri vii) elementele principale de decoraţie (constructive, uneori şi vegetale). În această etapă a proiectării se pot întocmi două sau trei variante de rezolvare, fiecare cu piesele scrise şi desenate, necesare. 347

Studiul de fezabilitate cuprinde următoarele piese: A. Piesele scrise a. Date generale: - denumirea obiectivului de investiţii, proiectantul, ordonatorul principal de credite, investitorul; - amplasamentul (judeţ, localitate, strada); - tema, cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei avute în vedere la aprobarea studiului de prefezabilitate; - descrierea terenului şi a cadrului general, prezentarea condiţiilor naturale, a aspectelor sociale (eventual şi istorice), tehnice şi economice cu implicaţii în realizarea investiţiei. b. Memoriu general (expunerea şi justificarea soluţiilor generale propuse) şi memorii tehnice pe specialităţi (sistematizare verticală, drumuri, construcţii, instalaţii, spaţii verzi). c. Date privind forţa de muncă ocupată după realizarea investiţiei: total personal, din care, personal de execuţie; locuri de muncă nou create. d. Devizul general al investiţiei e. Principalii indicatori tehnico-economici: valoarea totală a investiţiei, eşalonarea pe ani, durata de realizare a investiţiei (luni). f. Finanţarea investiţiei (indicarea sumelor pe surse de finanţare) g. Avize şi acorduri, conform legislaţiei în vigoare: avizul ordonatorului principal de credite, certificat de urbanism, avize pentru asigurarea utilităţilor (energie electrică, apă, canal ş.a.), pentru protecţia mediului şi a apelor, alte avize de specialitate, conform dispoziţiilor legale. B. Piesele desenate a. Plan de amplasare în zonă (1: 5000)

348

b. Plan general de amenajare, la o scară convenabilă prezentării explicite a soluţiei: 1: 500 pentru suprafeţe până la 10 ha, 1: 1000 pentru suprafeţe între 10 - 50 ha şi 1: 2000 pentru suprafeţe depăşind 50 ha. c. Planuri şi secţiuni pentru sistematizarea verticală, construcţii, vegetaţie. d. Perspective. Studiul de fezabilitate este supus pentru examinare şi aprobare unei comisii tehnice de specialitate şi investitorului (persoanei juridice achizitoare); în cazul mai multor variante, se alege una, cu sau fără modificări. Lucrarea definitivă, în care au fost stabilite elementele şi soluţiile principale şi au fost obţinute toate avizele, acordurile şi aprobările pentru execuţie conform prevederilor legale (Legea finanţelor publice nr. 72/ 1996) constituie baza deschiderii finanţării. 9.1.3. PROIECTUL TEHNIC ŞI CAIETELE DE SARCINI

În această etapă a proiectării se întocmeşte documentaţia scrisă şi desenată pentru care se eliberează autorizaţia de construire şi pe baza căreia se deschide licitaţia pentru execuţia lucrării. Proiectul tehnic se elaborează pe baza studiului de fezabilitate aprobat şi trebuie să prezinte clar şi complet datele tehnice, tehnologice şi economice privind execuţia lucrării, astfel încât: - investitorul să dispună de informaţii complete privind viitoarea amenajare; - candidaţii la licitaţia pentru preluarea în execuţie a lucrării să poată elabora pe baza lui ofertele şi detaliile de execuţie în conformitate cu prevederile proiectului, propunând materiale şi soluţii tehnologice care conduc la o anumită ofertă de cost.

349

Conţinutul proiectului tehnic este următorul: A. Piese scrise a. Descrierea lucrărilor - Prezentarea sitului ( amplasamentul şi caracterizarea terenului ) - Modul de prezentare al proiectului pe volume, broşuri, capitole - Memoriile tehnice pe specialităţi (drumuri, terasamente, construcţii, instalaţii, spaţii verzi ş.a.) - Organizarea de şantier: descriere sumară, demolări, devieri de reţele etc.; căile de acces provizorii, sursele de apă şi energie electrică pentru organizarea de şantier şi definitive, protejarea materialelor din şantier şi a lucrărilor, curăţenia în şantier, serviciile sanitare - Programul de execuţie a lucrărilor, grafice de lucru, programul de recepţie - Trasarea lucrărilor - Măsurarea lucrărilor - Relaţiile între contractant (ofertant), consultant şi investitor (persoana juridică achizitoare) b. Caietele de sarcini Se elaborează de către proiectant pe baza planşelor şi se grupează în broşuri distincte, pe specialităţi, pentru fiecare lucrare în parte. Caietele de sarcini prezintă dezvoltat elementele figurate în planşe, cu informaţii şi precizări complementare acestora. Se descriu modul de realizare a lucrărilor, ordinea de execuţie, natura şi caracteristicile materialelor necesare. Împreună cu planşele, caietele de sarcini trebuie astfel concepute încât pe baza lor să se poată determina: cantităţile de lucrări, costurile lucrărilor, forţa de muncă, materialele şi dotarea necesară execuţiei. Elaborarea lor se face pe baza planşelor şi a breviarelor de calcul, de către ingineri specialişti, pentru fiecare categorie de lucrare. Forma de prezentare trebuie să fie clară, concisă şi sistematizată. 350

c. Listele cu cantităţile de lucrări În acest capitol sunt incluse: - centralizatorul obiectelor (elementelor ) componente ale amenajării; - centralizatorul categoriilor de lucrări pentru fiecare obiect; - listele cu cantităţile de lucrări comasate pe capitole de lucrări (antemăsurători); - structura articolelor comasate pe capitole de lucrări; - listele cu cantităţile de utilaje şi echipamente tehnologice pentru execuţie; - specificaţiile tehnice. d. Graficul general de realizare a investiţiei publice B. Piesele desenate cuprind: a.. Planuri generale: - planurile de amplasare a reperelor de nivelment şi planimetrice; - planurile topografice principale; - planul general de amenajare, care trebuie să redea amplasarea elementelor componente şi modelarea reliefului. Se indică cote de nivel, distanţe de amplasare, orientări, coordonate, axe, repere de nivelment şi planimetrice, cotele şi distanţele pentru drumuri, alei pietonale, platforme; - planurile principale privind sistematizarea verticală a terenului, inclusiv înscrierea pe acestea a volumelor de terasamente, săpături-umpluturi, depozite de pământ, volumul pământului transportat (excedent şi deficit), lucrările privind stratul vegetal precum şi precizări privind utilajele şi echipamentele de lucru, alte date tehnice. - planurile principale privind construcţiile subterane (amplasare, dimensiuni, secţiuni, profile longitudinale); - planuri de amplasare a reperelor fixe şi mobile de trasare. b. Planşele principale ale obiectelor (elementelor componente) se grupează în volume sau broşuri pentru fiecare specialitate distinctă. Este indicat ca fiecare obiect 351

suprateran sau subteran (lac, colină-belvedere, circulaţii, piese de arhitectură, instalaţii, mobilier de parc, echipamente şi amenajări pentru joacă şi jocuri sportive, obiecte decorative, plantaţii, peluze şi decoraţiuni florale etc.) să aibă o denumire şi un simbol (cod). Planşele trebuie să redea după caz, planul individual de amplasare pentru fiecare obiect, planurile de arhitectură (plan orizontal, secţiuni şi detalii importante, cu precizarea cotelor, dimensiunilor, distanţelor, ariilor, materialelor şi finisajelor acestora), planuri privind structura de rezistenţă a unor obiecte, planurile instalaţiilor pentru unele obiecte (amplasare, scheme principale, secţiuni, detalii cu indicarea de cote, dimensiuni, materiale, izolaţii necesare, parametri principali ai instalaţiilor), planurile de dotare a unor obiecte cu mobilier, inventar gospodăresc, paza contra incendiilor, protecţia muncii etc. cu indicarea caracteristicilor. Planurile de plantare trebuie să redea exact componenţa diferitelor categorii de plantaţii, numărul exemplarelor, distanţele de plantare, lungimea gardurilor vii cu specificarea numărului de rânduri etc. (Foto color 128). Ca şi studiul de fezabilitate, proiectul tehnic pentru o investiţie complexă se elaborează de către proiectantul peisagist în colaborare cu proiectanţii de diferite specialităţi, în funcţie de natura dotărilor şi amenajărilor incluse în viitoarea amenajare peisagistică. Proiectul tehnic pentru o investiţie publică se verifică de către specialişti atestaţi de Ministerul lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, conform regulamentului aprobat prin HG. Nr. 925/ 1995, se avizează şi se aprobă de investitor, potrivit reglementărilor emise de Ministerul finanţelor. Proiectele pentru investiţiile private se contractează direct cu proiectantul sau cu antreprenorul care poate asigura atât proiectarea cât şi execuţia; şi în această situaţie se poate apela la mai mulţi ofertanţi, alegerea fiind în general determinată de reputaţia proiectantului şi costul proiectării.

352

În elaborarea proiectului se foloseşte o metodologie asemănătoare cu cea prezentată mai sus, însă consultarea repetată a beneficiarului (investitorului), simplifică procedurile, mai ales pentru investiţiile mici (de exemplu grădinile pentru locuinţe).

353

BIBLIOGRAFIE • Barret, J. şi al – Terrasses jardins. Syros Alternatives, 1988 • Baumann, A. – Neues Planen und Gestalten. Aachen, 1953 • Bazin, G. – Jardins, la recherche du Paradis perdu. Editions du ChêneHachette Livre, 1999 • Beretta, R. – Composizione e construzione dei giardini. Edagricole, Bologna, 1970 • Bernatzky, A. – Von der mittelalterlichen Statbefestigung zu den Wallgrünflüchen von heute. Satzer, Berlin, 1960 • Bernatzky, A. – Klima wirkungen von Grünflachën und ihre Beziehungen zur Städteplanung. Rev. Anthos, nr. 1, 1966 • Bernatzky, A. – Tree ecology and preservation in Developments in agricultural and menaged – forest ecology. Elsevier Scientific Publishing Company, 1980 • Bovo, G., Miglieta P., Peano, O., Vanzo, A.– Manuale per tecnici del verde urbano. Torino, 1998 • Brison, H., Collin, D. – Jardins d’Agrément. Ed. J.B. Baillière et Fils, Paris, 1959 • Charageat Marguerite – L’art des jardins. Vendôme, France, 1962 • Chiţulescu, G., Chiţulescu, Tr. – Şapte monumente celebre ale antichităţii. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969 • Chiusoli, Al. – Progettare giardini. Edizioni Agricole, Bologna, 1991 • le Dantec, J.-P. – Le sauvage et le régulier. Art des jardins et paysagisme en France au XXE siècle. Groupe Moniteur, Editions du Moniteur, Paris, 2002 • Dejeu, L., Georgescu, Magdalena – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Ed. Ceres, 2003 • Drimba, O. – Istoria culturii şi civilizaţiei. vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, România, 1984 • Dumitriu – Tătăranu, I. şi al. – Stabilirea capacităţii filtrante a pădurii faţă de noxele din atmosferă şi măsuri de gospodărire a pădurii afectate. I.C.A.S, Bucureşti, 1980 • Enge, T.O., Schröer, C.F. – L’arhitecture des jardins en Europe. Ed. Taschen, Germania, 1990 • Fouquier, M., Duchêne, A. – Des divers styles de Jardins. Ed. Emile Paul, Paris, 1914 • de Ganay, E. – Jardins de France. Ed. Larousse, Paris, 1949 • Garrec, J.P. – Pollution atmosférique et milieu urban. Les effets sur les arbres. Rev. Forest Française, XLI – no sp.,1989 354

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Giurgiu, V. – Conservarea pădurilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1978 Giurgiu, V. – Pădurea şi viitorul. Ed. Ceres, Bucureşti, 1982 Gromort, G. – L’art des Jardins. Ed. Vincent, Fréal & Cie, Paris, 1934 Heron, Marianne - Gardens of Ireland., Gill and Macmillan Ltd., Ireland 1999 Hobhouse, Penelope – Garden designs. Henry and Co., New York, 1997 Holden, R. – Landscape design. Laurence King, London, 1996 Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultura ornamentală. Ed. Ceres, Bucureşti, 1998 Iliescu, Ana-Felicia, Costea, Gabriela, Dumitraşcu, Monica – Îndrumător pentru iniţierea în proiectarea peisagistică. AMC, USAMV, Bucureşti, 2001 Jenkins, Mary Zuazua – America’s Public Gardens. National geographic Society, USA, 1998 Kingsbury, N. - The New Perennial Garden. Frances Lincoln Limited, London, 1996 Kluckert, E. – European Garden Design. Könemann, Köln, 2000 Landenne, A. – Initiation à la composition des projets. I.S.I., Gembloux, Belgique, 1997 Loewer, P. – Ornamental grasses. Meredith Books, Des Moines, Iowa, 1995 Loxton, H. – The Garden. David Bateman Ltd., London, 1991 Marcus , R. – Parcuri şi grădini din România. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1958 Magnilio Calcagno, Annalisa - Architettura del Paesagio. Evoluzione storica, Ed. Calderini, 1983 Mattern, H. – Gärten und Gartenlandschften. Verlag Gerd Hatje, Stuttgart,1960 Moore, Ch., Mitchell, W., Turnbull, W. – The Poetics of Gardens. MIT Press, USA, 2000 Moreux, J.C. – Jardins d’Espagne. Jardins-L’Architecture d’aujourd’hui, Franta, 1937 Muja, S. – Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi a localităţiilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1984 Muja, S. – Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării mediului înconjurator. Ed. Ceres, Bucureşti, 1994 Neuray, G. – Architecture des Parcs et Jardins. Les Presses Agronomiques de Gembloux, 1973 Nitschke, G. – Le jardin japonais. Taschen, Italy, 2003 Nourry, J.-P. – Art et technique des jardins. Ed. Baillière et Fils, Paris, 1971 Negruţiu, Filofteia – Spaţii verzi. EDP, Bucureşti, 1980 Pizzoni, F. – The Garden. Aurum Press, London, 1999 Popescu, M. şi colab. – Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1982 Preda, M., Palade, L. – Arhitectura peisageră. Ed. Ceres, Bucureşti, 1973 355

• Plucknett, Jenny – The Small Garden. Abbeydale Press, UK, 2002 • Robinson, N. – The planting design handbook. Ed. Gower, England, 1992 • Rovenţa, I. – Plante floricole perene de parcuri şi grădini. Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 1968 • Schaewen, von D., Valéry, Marie- Françoise - Gardens in France. Taschen Verlag, Köln, 1977 • Simonds J., O. – Arhitectura peisajului. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1967 • Simonini, G.L. – Giardini italiani. Ed. Idealibri S.p.A, Milano, 1991 • Solomon, Marica – Peisajul – instrument al calităţii dezvoltării spaţiale. Arhitext design, nr.5, 2002 • Sonea, V., Palade, L., Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultură ornamentală şi arhitectura peisajului. EDP, Bucuresti, 1979 • Sonea, V., Pavel, Afrodita, Ailincăi, Natalia, Şelaru, Elena – Floricultură. EDP, Bucureşti, 1979 • Soulier, L. – Espaces verts et urbanisme. Centre de recherche d’urbanisme, Paris, 1977 • Stevens, D. – Designing your ideal garden. Frances Lincoln Ltd., London, 2001 • Tanguy, Fréderique et M. – La composition des espaces verts et le choix des végétaux. Ed. J.B. Baillière, Paris, 1981 • Torsten, O.E., Schröer, C.F. – Architecture des Jardins en Europe. Taschen, Köln, 1990 • Vişoiu, Dagmar – Istoria grădinilor şi parcurilor. Ed. Mirton, Timişoara, 2001 • Webster, R – Feng Shui pentru grădină. Ed. Vox, Bucureşti, 2000 • Willery, D., Garbe, P. – Un jardin pas comme les autres. Larousse, Bordas, 1997 *** Encyclopédie des Jardins. Librairie Larousse, Paris, 1957 *** Monitorul oficial al României – Normele metodologice privind conţinutul cadru al proiectelor – pe faze de proiectare, septembrie 1996 *** Plants for water gardens. Dempsey Parr, Bath, UK, 1999 ***Giardini: Il nuovo Grand Tour. Grandi Giardini Italiani, 1999

356

ANEXĂ LISTE TEMATICE CUPRINZÂND SPECII ORNAMENTALE LEMNOASE ŞI ERBACEE I. PLANTE LEMNOASE 1. ARBORI ŞI ARBUŞTI PENTRU DIFERITE CONDIŢII DE MEDIU DIN ROMÂNIA

SPECII TERMOFILE

Foioase Albizzia julibrissin Buddleia davidii Calycanthus floridus Carpinus orientalis Castanea sativa Cercis siliquastrum Cotinus coggygria Euonymus japonicus Hydrangea macrophylla Hypericum patulum Hypericum ‘Hidcote’ Ilex crenata Magnolia stellata Ostrya carpinifolia

Prunus tenella Paulownia tomentosa Prunus laurocerasus Quercus pubescens Rhododendron sp. Rosea thea hybrida (soiuri) Ruscus aculeatus Salix babylonica Conifere Abies cephalonica Cedrus atlantica Cryptomeria japonica Cupressus sempervirens Sequoiadendron giganteum SPECII SUBTERMOFILE

Foioase Amorpha fruticosa Catalpa bignonioides Corylus colurna Cytisus scoparius Fraxinus ornus Gleditsia triacanthos Ilex aquifolium Koelreuteria paniculata Ligustrum ovalifolium Liriodendron tulipifera Lonicera pileata Lonicera nitida Magnolia kobus Prunus triloba

Pyracantha crenatoserrata Robinia hispida Robinia pseudacacia Salix matsudana ‘Tortuosa’ Sophora japonica Syringa vulgaris Tamarix tetrandra Wisteria sinensis Conifere Calocedrus decurrens Juniperus virginiana Pinus griffithii Taxodium distichum Thuja orientalis Thuja plicata 357

SPECII REZISTENTE LA GER

Foioase Acer pseudoplatanus Betula sp. Calluna vulgaris Cornus alba Cornus stolonifera Crataegus monogyna Fagus sylvatica Fraxinus excelsior Laburnum sp. Philadelphus coronarius Prunus spinosa Populus tremula Quercus robur Salix sp. Spiraea sp. Sorbus aria Sorbus aucuparia

Sorbus intremedia Tilia cordata Tamarix sp. Viburnum opulus Conifere Abies nordmaniana Chamaecyparis nootkatensis Juniperus communis Juniperus x media Larix decidua Picea abies Pinus cembra Pinus mugo Pinus nigra Pinus sylvestris Thuja occidentalis Tsuga canadensis

SPECII HELIOFILE

Foioase Acer saccharinum Aesculus sp. Albizzia julibrissin Alnus glutinosa Betula pendula Campsis radicans Catalpa bignonioides Cercis siliquastrum Cytisus sp. Cotinus coggygria Elaeagnus sp Exochorda racemosa Genista sp. Gleditsia triacanthos Gymnocladus dioicus Hibiscus syriacus Koelreuteria paniculata Kolkwitzia amabilis Liriodendron tulipifera Malus sp. Paeonia suffruticosa

Paulownia tomentosa Perovskia atriciplifolia Platanus hybrida Populus nigra Pyrus salicifolia Robinia sp. Sophora japonica Sorbus aria Spartium junceum Syringa vulgaris Tamarix sp. Tilia tomentosa Wisteria sinensis Conifere Cryptomeria japonica Ginkgo biloba Larix decidua Pinus sp. Thuja sp. Cultivaruri aurii de conifere

358

SPECII TOLERANTE FAŢĂ DE UMBRĂ ŞI SEMIUMBRĂ

Foioase Acer campestre Acer tataricum Aesculus hippocastanum Berberis julianae Buxus sempervirens Calycanthus floridus Carpinus betulus Chaenomeles sp. Corylus avellana Euonymus sp. Fagus sylvatica Hedera helix Hydrangea sp. Ilex aquifolium Kerria japonica ‘Pleniflora’ Ligustrum sp. Lonicera sp.

Mahonia aquifolium Pachysandra terminalis Parthenocissus sp. Prunus laurocerasus Prunus padus Rhododendron sp. Ribes sp. Symphoricarpos sp. Viburnum sp. Vinca sp. Conifere Abies alba Juniperus x media ‘Pfitzeriana’ Juniperus horizontalis Picea orientalis Taxus baccata Tsuga canadensis

SPECII TOLERANTE ALE TERENURILOR UMEDE

Foioase Acer negundo Acer saccharinum Alnus glutinosa Betula pubescens Carpinus betulus Euonymus europaeus Euonymus fortunei Fraxinus excelsior Hydrangea sp. Ilex aquifolium Kerria japonica

Liquidambar styraciflua Prunus padus Potentilla fruticosa Populus sp. Rhamnus frangula Rhododendron sp. Salix sp. Sambucus sp. Tamarix ramosissima Viburnum opulus Conifere Taxodium distichum SPECII XEROFITE (REZISTENTE LA SECETĂ)

Foioase Acer campestre Acer ginnala Acer tatarica Ailanthus altissima Betula pendula

Berberis sp. Buddleia alternifolia Caragana arborescens Carpinus orientalis Cercis siliquastrum Colutea arborescens 359

Cotinus coggygria Cotoneaster sp. Cytisus sp. Elaeagnus angustifolia Fraxinus ornus Genista sp. Gleditsia Hibiscus sp. Hippophae rhamnoides Hypericum sp. Ilex crenata Kerria japonica Koelreuteria paniculata Laburnum anagyroides Lonicera sp. Lycium barbarum Physocarpus opulifolius

Prunus mahaleb Prunus serotina Prunus spinosa Prunus tenella Potentilla sp. Populus alba Populus tremula Quercus pubescens Robinia sp. Rosa pimpinellifolia Symphoricarpos sp. Tamarix sp. Conifere Juniperus sp. Picea pungens Pinus sp. SPECII PENTRU SOLURI NISIPOASE

Foioase Acer campestre Acer ginnala Ailanthus altissima Amorpha fruticosa Berberis thunbergii Betula pendula Caragana arborescens Colutea arborescens Cornus mas Cotinus coggygria Cytissus sp. Elaeagnus angustifolia Gleditsia triacanthos Hippophae rhamnoides Kerria japonica Kolkwitzia amabilis Laburnum anagyroides Lonicera xylosteum Lycium halimifolium Philadelphus sp. Physocarpus opulifolius Platanus hybrida

Populus sp. Potentilla fruticosa Robinia pseudacacia Sophora japonica Sorbaria sorbifolia Sorbus aucuparia Salix alba Spiraea arguta Spiraea japonica Symphoricarpos sp. Tamarix sp. Ulmus carpinifolia Viburnum lantana Vinca minor Conifere Abies concolor Chamaecyparis lawsoniana Juniperus sp. Picea sp. Pinus sp. Thuja occidentalis Tsuga canadensis

SPECII PENTRU SOLURI PIETROASE Foioase Acer campestre

Betula pendula Buddleia sp. 360

Catalpa bignonioides Chaenomeles sp. Cercis siliquastrum Clematis alpina Colutea arborescens Crataegus monogyna Cytisus sp. Elaeagnus angustifolia Hippophae rhamnoides Koelreuteria paniculata Perovskia atriciplifolia Populus tremula Prunus avium Prunus mahaleb Pyracantha sp. Ribes alpinum

Robinia pseudacacia Rosa canina Rosa rubiginosa Rosa rugosa Tamarix parviflora Viburnum lantana Conifere Ginkgo biloba Juniperus sp. Larix sp. Picea omorika Picea pungens Pinus cembra Pinus mugo Pinus sylvestris

SPECII PENTRU SOLURI ARGILOASE Foioase Acer platanoides Acer saccharinum Aesculus sp. Alnus glutinosa Berberis sp. Betula sp. Carpinus sp. Chaenomeles sp. Colutea sp. Cornus sp. Corylus sp. Cotinus coggygria Corylus avellana Cotoneaster sp. Crataegus sp. Deutzia sp. Euonymus europaeus Fagus sylvatica Forsythia sp. Fraxinus sp. Genista sp. Hibiscus syriacus Hypericum sp. Ilex sp. Laburnum anagyroides Ligustrum vulgare Liquidambar styraciflua

Liriodendron tulipifera Lonicera sp. Mahonia sp. Magnolia kobus Malus sp. Parthenocissus sp. Philadelphus sp. Platanus sp. Populus nigra ‘Italica’ Potentilla sp. Prunus sp. Pyracantha sp. Rhus typhina Ribes sp. Rosa sp. Quercus cerris Quercus frainetto Salix sp. Sambucus nigra Sorbus sp. Spiraea sp. Symphoricarpos sp. Syringa vulgaris Tilia sp. Ulmus laevis Viburnum sp. Weigela florida Wisteria sinensis 361

Conifere Abies nordmaniana Juniperus sp. Larix sp. Pinus cembra Pinus nigra

Taxodium sp. Taxus sp. Thuja sp. Tsuga canadensis

SPECII PENTRU SOLURI ACIDE (*CALCIFUGE) Foioase Acer palmatum Amelanchier sp. Aronia sp. Berberis thunbergii Betula pendula* Betula nana Callicarpa bodinieri Calluna vulgaris* Calycanthus floridus Carpinus orientalis Castanea sativa* Cornus alba Cornus florida Cornus stolonifera Cotoneaster dammeri Cotoneaster franchetii Cytisus scoparius Daphne mezereum Erica carnea Exochorda racemosa Fagus sylvatica Genista tinctoria Hippophae rhamnoides Hydrangea macrophylla Ilex sp. Magnolia sp. Physocarpus opulifolius Populus canescens

Populus tremula Potentilla sp. Prunus spinosa Quercus petraea Rhamnus frangula Rhododendron sp.* Robinia pseudacacia* Salix caprea Salix purpurea Sambucus racemosa* Sorbaria sp. Spiraea x vanhouttei Symphoricarpos sp. Vaccinium sp.* Viburnum opulus Viburnum rhytidophyllum Conifere Abies nobilis Cryptomeria japonica Juniperus chinensis ‘Pfitzeriana’ Juniperus communis Larix sp. Picea abies Pinus cembra Pinus mugo Pinus sylvestris Pseudotsuga menziesii Taxodium distichum

SPECII CALCIFILE

Foioase Acer sp. Aesculus sp. Ailanthus altissima Berberis sp.

Buddleja davidii Buxus sempervirens Caragana arborescens Carpinus betulus Catalpa bignonioides 362

Ceanothus sp. Celtis sp. Cercis siliquastrum Colutea sp. Cornus mas şi cv. Corylus colurna Cotoneaster horizontalis Crataegus laevigata Cytisus nigricans Deutzia sp. Elaeagnus angustifolia Euonymus sp. Forsythia sp. Fraxinus ornus Hibiscus syriacus Hypericum sp. Juglans sp. Kerria japonica Ligustrum sp. Lonicera sp. Mahonia aquifolium Morus sp. Philadelphus sp. Populus alba Populus nigra ‘Italica’ Potentilla sp. Prunus serrulata

Quercus cerris Quercus pubescens Rhus typhina Rosa sp. Sambucus sp. Sophora japonica Sorbus sp. Spartium junceum Spiraea japonica Symphoricarpos sp. Syringa sp. Vinca sp. Weigela florida Yucca sp. Conifere Abies pinsapo Chamaecyparis lawsoniana Juniperus communis Juniperus x media Pinus mugo Pinus nigra Pseudotsuga menziesii glauca Taxus baccata Thuja occidentalis Thuja plicata Thujopsis dolabrata

SPECII MODERAT TOLERANTE FAŢĂ DE SALINITATEA SOLULUI Amorpha fruticosa Caragana arborescens Elaeagnus angustifolia Gleditsia triacanthos Hippophae rhamnoides Koelreuteria paniculata Lycium sp.

Paliurus spina-christi Populus alba Rhus typhina Symphoricarpos albus Tamarix tetrandra Ulmus pumilla pinnato-ramosa

SPECII PENTRU LITORAL Foioase Acer pseudoplatanus Acer monspessulanum Ailanthus altissima Carpinus betulus Castanea sativa

Colutea sp. Cotoneaster sp. Crataegus sp. Cytisus sp. Euonymus fortunei Euonymus japonicus 363

Fraxinus angustifolia Fraxinus excelsior Halimodendron halodendron Hydrangea macrophylla Ilex aquifolium Lavandula spica Lonicera pileata Lycium barbarum Populus alba Populus tremula Prunus avium Prunus cerasifera Prunus spinosa Pyracantha sp. Quercus cerris Quercus rubra Quercus pedunculiflora Rosa sp. Salix sp.

Sambucus racemosa Sorbus aria Spartium junceum Spiraea sp. Tamarix sp. Ulmus glabra Ulmus pumilla pinnato-ramosa Viburnum sp. Yucca filamentosa Conifere Cupressocyparis leylandii Juniperus sp. Pinus mugo Pinus nigra Pinus sylvestris Pseudotsuga menziesii Taxus baccata Thuja plicata

SPECII PENTRU ZONE INDUSTRIALE Arbori foioşi Acer campestre Aesculus hippocastanum Ailanthus altissima Alnus sp. Amelanchier sp. Betula pendula Carpinus betulus Catalpa bignonioides Crataegus sp. Fagus sylvatica Fraxinus excelsior Gleditsia triacanthos Juglans sp. Liriodendron tulipifera Magnolia denudata Magnolia kobus Magnolia x soulangeana Malus sp. Morus nigra Platanus hybrida Populus sp. Prunus avium Prunus cerasifera Prunus padus Pyrus sp

Rhus typhina Robinia pseudacacia Salix alba Sophora japonica Sorbus aria Sorbus aucuparia Tilia x euchlora Tilia platyphyllos Arbuşti Berberis sp. Buddleia davidii Buxus sempervirens Chaenomeles sp. Colutea arborescens Cornus alba Cornus mas Cotoneaster sp. Crataegus sp. Cytisus Daphne mezereum Deutzia sp. Elaeagnus angustifolia Euonymus fortunei Euonymus japonicus Forsythia sp. Genista sp. 364

Hedera helix Hibiscus syriacus Hydrangea macrophylla Hypericum sp. Ilex aquifolium Kerria japonica Laburnum anagyroides Ligustrum ovalifolium Lonicera pileata Lycium barbarum Mahonia aquifolium Philadelphus Prunus laurocerasus Pyracantha sp. Rhus typhina Ribes sp. Rosa Salix Sambucus nigra Sorbaria sp. Spatium junceum Spiraea sp. Staphylea sp. Symphoricarpos sp. Syringa vulgaris

Tamarix tetrandra Viburnum opulus Weigela florida Conifere Abies concolor Abies nordmanniana Chamaecyparis lawsoniana Chamaecyparis nootkatensis Ginkgo biloba Juniperus horizontalis Juniperus sabina Juniperus virginiana Larix decidua Picea glauca Picea omorika Picea pungens Pinus mugo Pinus nigra Pinus sylvestris Taxodium distichum Taxus baccata Thuja occidentalis Torreya californica Tsuga canadensis

2. VITEZA DE CREŞTERE A ARBORILOR ŞI ARBUŞTILOR SPECII CU CREŞTERE LENTĂ Foioase Betula pendula ‘Tristis’ Buxus sempervirens Carpinus betulus Fagus sylvatica Ilex aquifolium Liquidambar styraciflua Magnolia sp. Mahonia aquifolium

Quercus robur Sophora japonica ‘Pendula’ Conifere Abies alba Chamaecyparis lawsoniana ‘Alumii’ Picea pungens Taxus baccata Taxodium distichum

SPECII CU CREŞTERE RAPIDĂ Foioase Acer negundo Acer platanoides Ailanthus altissima Betula pendula

Buddleia sp Catalpa bignonioides Deutzia scabra Forsythia sp. Fraxinus excelsior 365

Gleditsia triacanthos Laburnum anagyroides Lonicera fragrantissima Physocarpus opulifolius Populus sp. Robinia pseudacacia Salix alba

Spiraea sp. Tamarix tetrandra Conifere Cupressocyparis x leylandii Larix decidua Pinus strobus Pseudotsuga menziesii

3. CARACTERISTICI ORNAMENTALE ALE ARBORILOR ŞI ARBUŞTILOR CULOAREA FLORILOR SPECII CU FLORI ALBE, ALBE-GĂLBUI

Arbori Aesculus hippocastanum (V) Catalpa bignonioides (VI-VII) Crataegus monogyna (V-VI) Fraxinus ornus (V-VI) Malus baccata (V) Magnolia stellata (III-IV) Magnolia kobus (IV) Prunus avium ‘Plena’ (IV-V) Prunus mahaleb (V) Prunus padus (IV-V) Prunus persica’Alba-plena’ (IV-V) Robinia pseudacacia (VI) Sorbus aucuparia (V) Sophora japonica (VII-VIII) Arbuşti Amelanchier laevis (IV-V) Cornus sanguinea (V) Cornus florida (V) Cotoneaster sp. (V-VI) Cytisus praecox (V-VI) Deutzia scabra, D. gracilis (V-VII)

Exochorda racemosa (V) Hydrangea macrophylla (VII-VIII) Ligustrum vulgare (VII) Lonicera caprifolium (V-VI) Lonicera xylosteum (V-VI) Pachysandra terminalis (IV) Philadelphus coronarius (VI-VII) Prunus laurocerasus (V) Prunus spinosa (IV) Prunus tenella (IV-V) Polygonum aubertii (IX-X) Pyracantha sp. (V-VI) Physocarpus opulifolius (VI) Rosa sp. (VI-X) Sambucus sp. (V-VI) Spiraea arguta (IV-V) Spiraea prunifolia (IV) Spiraea x vanhouttei (V-VI) Sorbaria sorbifolia (VI-VII) Staphyllea sp. (V) Syringa vulgaris (V-VI) Viburnum opulus (V-VI)

SPECII CU FLORI GALBENE Arbori Acer platanoides (IV) Gleditsia triachanthos (VII) Koelreuteria paniculata (VII-VIII)

Liriodendron tulipifera (V) Tilia sp. (VI-VII) Arbuşti Berberis sp. (V-VI) 366

Caragana arborescens (V) Colutea arborescens (V-VI) Cornus mas (II-III) Cotinus coggygria (VI) Cytisus scoparius (V-VI) Corylus avellana (II) Elaeagnus angustifolia (V-VI) Forsythia x intermedia (III-IV) Forsythia suspensa (IV-V)

Genista sp. (V-VIII) Hypericum sp. (VII-X) Kerria japonica (V-VII) Laburnum anagyroides (V-VI) Lonicera japonica (VI-VII) Mahonia aquifolium (IV) Potentilla fruticosa (V-X) Ribes aureum (IV-V) Spartium junceum (V-VI) SPECII CU FLORI ROŞII

Arbori Acer rubrum (III-IV) Albizzia julibrissin var. rosea (VII-VIII) Aesculus x carnea ‘Briotii’ (V) Magnolia x soulangeana ‘Lennei’ (IV-V) Malus pumilla ‘Niedzwetkyana’ (V) Malus purpurea (V) Malus floribunda (V) Prunus persica ‘Russel’s Red’ (IV-V) Arbuşti Chaenomeles japonica (IV)

Chaenomeles lagenaria (IV) Campsis radicans (VII) Clematis ‘Ville de Lyon’ (V-VI) Hibiscus syriacus ‘Duc de Brabant’ (VII-IX) Hydrangea sp. (VII-VIII) Rosa sp. (VI-X) Ribes sanguineum ‘King Edward VII’ (IV-V) Spiraea bumalda (VII) Spiraea japonica ‘Anthony Waterer’ (VII) Weigela florida ‘Bristol Ruby’(V-VI)

SPECII CU FLORI GRENA Akebia quinata (VI) Calycanthus floridus (VI-VII)

Arbuşti Amorpha fruticosa (VI)

SPECII CU FLORI ROZ Arbori Aesculus x carnea (V) Albizzia julibrissin (VII-VIII) Cercis canadensis (V) Cercis siliquastrum (V) Crataegus oxyacantha ‘Paul’s Scarlet’ (V-VI) Malus sp. (V) Magnolia x soulangeana (IV-V) Prunus amygdalus ‘Rosea Plena’ (IV-V) Prunus persica ‘Clara Meyer’ (IV-V) Prunus serrulata ‘Kanzan’ (IV-V) Prunus subhirtella (IV-V) Robinia hispida (V-VI) Arbuşti Calluna vulgaris (VI-VII)

Daphne mezereum (II) Deutzia rosea (VI) Kolkwitzia amabilis (VI) Lonicera korolkowii (VI) Lonicera tatarica (V-VI) Prunus serrulata ‘Amanogawa’ (IV) Prunus triloba (III-IV) Prunus tenella (IV) Rhododendron sp. (IV-V) Rosa sp. (VI-X) Spiraea billiardii (VI-VII) Spiraea japonica (VI-VII) Spiraea salicifolia (VI-VII) Tamarix pentandra (VI-VIII) Tamarix tetrandra (IV-V) 367

Weigela florida (VI-VII)

SPECII CU FLORI MOV, VIOLET, ALBASTRE Arbori Paulownia tomentosa (V) Arbuşti Buddleia alternifolia (VI) Buddleia davidii (VI-IX) Clematis jackmanni (VI-VII) Hibiscus syriacus (VI-IX) Hydrangea macrophylla ‘Bluewave’ (VIIVIII)

Perovskia atriplicifolia (VII-VIII) Syringa josikaea (V) Syringa vulgaris (V-VI) Vitex agnus-castus (VI-VII) Vinca major (V-VIII) Vinca minor (V-VIII) Wisteria sinensis (V)

COLORITUL FRUNZIŞULUI SPECII CU FRUNZIŞ VARIEGAT Arbori foioşi Acer negundo ‘Aureo-variegatum’ Acer platanoides ‘Drummondi’ Fagus sylvatica ‘Roseomarginata’ Fraxinus excelsior ‘Argenteovariegata’ Liriodendron tulipifera ‘Aureomarginatum’ Sophora japonica ‘Variegata’ Ulmus carpinifolia ‘Variegata’ Arbuşti foioşi Buxus sempervirens ‘Aureo-variegata’ Cornus alba ‘Spaethii’, ‘Elegantissima’ Cornus mas ‘Variegata’ Elaeagnus pungens ‘Maculata’ Euonymus gracilis ‘Emerald’n Gold’

Euonymus japonicus ‘Albomarginata’ Euonymus japonicus ‘Aureomarginata’ Hedera helix ‘Aureovariegata’ Ilex aquifolium ‘Albomarginata’ Ilex aquifolium ‘Golden King’ Ilex crenata ‘Aureovariegata’ Ligustrum ovalifolium ‘Aureum’ Ligustrum ovalifolium ‘Argenteomarginata’ Conifere Chamaecyparis pisifera ‘Filifera Aurea’ Chamaecyparis pisifera ‘Plumosa aurea’ Ginkgo biloba ‘Variegata’ Thuja occidentalis ‘Albospica’ Thuja occidentalis ‘Aureospica’ Thuja plicata ‘Zebrina’

SPECII CU FRUNZIŞ ROŞU Arbori foioşi Acer platanoides ‘Crimson King’ Acer palmatum ‘Atropurpureum’ Fagus sylvatica ‘Atropunicea’ Prunus cerasifera ‘Pisardii’ Prunus cerasifera ‘Nigra’

Arbuşti foioşi Berberis vulgaris ‘Atropurpurea’ Berberis thunbergii ‘Atropurpurea’ Corylus maxima ‘Purpurea’ Cotinus coggygria ‘Rubrifolius’

368

SPECII CU FRUNZIŞ ALBĂSTRUI Arbuşti foioşi Lonicera korolkowii Salix purpurea ‘Gracilis’ Conifere Chamaecyparis lawsoniana ‘Allumii’ Chamaecyparis lawsoniana ‘Ellwoodii’ Chamaecyparis lawsoniana ‘Minima glauca’ Chamaecyparis pisifera ‘Boulevard’

Juniperus horizontalis ‘Glauca’ Juniperus x media ‘Pfizeriana Glauca’ Juniperus scopulorum ‘Sky Rocket’ Juniperus squamata ‘Blue Carpet’ Juniperus squamata ‘Meyeri’ Juniperus virginiana ‘Glauca’ Picea pungens Pseudotsuga menziesii var. glauca

SPECII CU FRUNZIŞ ALBĂSTRUI-CENUŞIU Conifere Abies concolor Chamaecyparis lawsoniana ‘Fletcheri’

Juniperus communis ‘Hibernica’ Juniperus x media ‘Hetzii’ Juniperus virginiana ‘Burkii’

SPECII CU FRUNZE ARGINTII Arbuşti foioşi Elaeagnus angustifolia Hippophae rhamnoides Pyrus elaeagrifolia

Conifere Abies concolor ‘Candicans’ Picea pungens ‘Argentea’ Picea pungens ‘Kosteri’ SPECII CU FRUNZIŞ GALBEN-AURIU

Foioase Acer negundo ‘Auratum’ Gleditsia triacanthos ‘Sunburst’ Ligustrum ovalifolium ‘Aureum’ Robinia pseudacacia ‘Frisia’ Quercus robur ‘Concordia’ Ulmus carpinifolia ‘Wredei’ Conifere Chamaecyparis lawsoniana ‘Stewartii’ Chamaecyparis lawsoniana ‘Minima Aurea’

Chamaecyparis pisifera ‘Filifera Aurea’ Juniperus communis ‘Depressa Aurea’ Juniperus x media ‘Old Gold’ Juniperus chinensis ‘Pfitzeriana Aurea’ Juniperus chinensis ‘Plumosa Aurea’ Taxus baccata ‘Fastigiata Aurea’ Taxus baccata ‘Standishii’ Thuja occidentalis ‘Rheingold’ Thuja orientalis ‘Aurea’

SPECII CU FRUNZIŞ GALBEN-AURIU TOAMNA, UNELE ŞI CU NUANŢE ROŞIETICE Arbori foioşi Acer negundo Acer saccharinum Acer platanoides Acer pseudoplatanus Betula pendula Castanea sativa

Celtis occidentalis Fraxinus excelsior Fraxinus americana Gleditsia triacanthos Juglans nigra Liriodendron tulipifera Morus alba 369

Populus alba Conifere

Ginkgo biloba Larix decidua

SPECII CU FRUNZIŞ ROŞU TOAMNA- UNELE SPECII ŞI CU NUANŢE PORTOCALII Arbori foioşi Acer ginnala Amelanchier laevis Liquidambar styraciflua Prunus avium Prunus serrulata Quercus rubra Quercus coccinea Arbuşti foioşi Berberis julianae Berberis thunbergii

Cotinus coggygria Cornus sanguinea Cotoneaster sp. Euonymus europaeus Mahonia aquifolium Parrotia persica Parthenocissus tricuspidata Parthenocissus quinquefolia Rhus typhina Viburnum opulus Conifere Taxodium distichum SPECII CU FRUCTE DECORATIVE

Arbori foioşi Acer tataricum (roşu) Ailanthus altissima (roşcat) Aesculus hippocastanum Castanea sativa Catalpa bignonioides Cercis siliquastrum Fraxinus ornus Koelreuteria paniculata Maclura aurantiaca (galben) Magnolia kobus (roşu) Malus sp. (galben→roşu) Platanus x acerifolia Sorbus aucuparia (roşu) Arbuşti foioşi Berberis sp. Callicarpa bodinieri (mov) Cornus alba (alb) Cornus florida (roşu) Cornus mas (roşu) Cornus sanguinea (negru)

Cornus stolonifera (alb) Cotoneaster sp. (roşu, negru) Cotinus coggygria Crataegus sp. (roşu) Daphne mezereum (roşu) Euonymus europaeus (roşu-oranj) Hippophae rhamnoides (portocaliu) Ilex aquifolium (roşu) Mahonia aquifolium (albastru) Polygonum aubertii (alb) Physocarpus opulifolius (roşcat) Pyracantha sp. (galben, oranj, roşu) Rhus typhina (roşu) Rosa multiflora (roşu) Rosa rugosa (roşu) Sambucus racemosa (roşu) Symphoricarpos sp. (roşu) Viburnum opulus (roşu) Conifere Juniperus virginiana (albăstrui) Taxus baccata(roşu)

SPECII CU LĂSTARI DECORATIVI PRIN CULOARE

Arbori foioşi

Acer negundo var. violaceum Tilia platyphyllos ‘Aurea’ 370

Tilia platyphyllos ‘Rubra’ Salix alba var. vitellina Arbuşti foioşi Cornus alba ‘Sibirica’ Cornus sanguinea Cornus sanguinea ‘Flaviramea’

Cornus stolonifera Cytisus sp. Genista sp. Kerria japonica Spartium junceum

SPECII CU SCOARŢĂ DECORATIVĂ PRIN CULOARE Arbori foioşi Betula pendula Betula utilis Fagus sylvatica Platanus hybrida

Populus alba ‘Nivea’ Populus nigra var. thevestina Conifere Pinus sylvestris

SPECII FOIOASE CU FRUNZE PERSISTENTE ŞI SEMIPERSISTENTE(*) Arbuşti Berberis buxifolia ‘Nana’ Berberis julianae* Berberis stenophylla Berberis verruculosa Buxus sempervirens Cotoneaster dammeri Cotoneaster microphyllus Euonymus fortunei Euonymus fortunei radicans* Euonymus japonicus Hedera helix

Ilex aquifolium Lonicera pileata* Mahonia aquifolium* Prunus laurocerasus Pyracantha coccinea* Viburnum x burkwoodii Viburnum rhytidophyllum Subarbuşti Calluna vulgaris Pachysandra terminalis Vinca minor Yucca filamentosa SPECII CU FLORI PARFUMATE

Arbori foioşi Cladrastis lutea Crataegus monogyna Gleditsia triacanthos Magnolia denudata Magnolia kobus Magnolia stellata Magnolia soulangeana Prunus cerasifera Robinia pseudacacia Tilia sp. Arbuşti Buddleia sp.

Buxus sempervirens Elaeagnus angustifolia Ligustrum sp. Lonicera fragantissima Lonicera japonica Paeonia x lemoinei Philadelphus coronarius Ptelea trifoliata Ribes aureum Rosa sp. Spartium junceum Syringa sp. Wisteria sinensis

371

SPECII CU FRUNZIŞ AROMAT Arbori foioşi Cercidiphyllum japonicum Populus balsamifera Juglans sp. Liquidambar stryciflua Phellodendron amurense Salix pentandra Arbuşti foioşi Cotinus coggygria Lavandula angustifolia

Perovskia atriciplifolia Conifere Majoritatea, dar în special: Chamaecyparis sp. Juniperus sp. Pseudotsuga menziesii Thuja sp.

II. PLANTE FLORICOLE SPECII FLORICOLE PERENE 1. GRUPARE DUPĂ TALIE Acaena buchananii Adonis vernalis Ajuga reptans Alyssum saxatile Arabis alpina Aubrieta deltoidea Bergenia crassifolia Campanula carpatica Cerastium tomentosum

Achillea millefolium Alchemilla mollis Aster amellus Astilbe chinensis Bergenia cordifolia Brunnera macrophylla Campanula glomerata Catananche coerulea Gaillardia lanceolata Geranium sanguineum Geum coccineum

Acanthus spinosus Achillea millefolium

până la 30 cm Dianthus plumarius Gentiana sp. Helleborus purpurascens Phlox subulata Primula sp. Sedum sp. Sempervivum sp. Veronica prostrata Viola sp. 30 - 60 cm Gypsophyla paniculata Hosta sp. Iberis sempervirens Lavandula angustifolia Lychnis calcedonica Papaver orientale Salvia nemorosa Santolina chamaecyparissus Stachys lannata Veronica spicata

60 -100 cm Aconitum napellus Anemone japonica 372

Aquilegia hybrida Aster sp. Campanula persicifolia Centaurea sp. Centranthus ruber Delphinium grandiflorum

Acanthus mollis Achillea filipendula Anchusa azurea Aruncus sylvestris Aster novae-angliae

Dicentra spectabilis Echinacea purpurea Hemerocallis sp. Kniphophia hybrida Lupinus polyphyllus Rudbeckia lanceolata peste 100 cm Delphinium cultorum Helenium autumnale Monarda dydima Solidago canadensis Veronica longifolia

2. GRUPARE DUPĂ CULOAREA FLORILOR ŞI TIMPUL ÎNFLORIRII Flori albe Înflorire de primăvară Anemone silvestris Anemone nemorosa Arabis alpina Bellis perennis Convalaria majalis Fritillaria imperialis Galanthus nivalis Helleborus niger Hyacinthus campestris

Iberis sempervirens Iris germanica Iris pumila Narcissus poeticus Paeonia lactiflora Phlox divaricata Primula auricula Tulipa

Înflorire de vară Aquilegia coerulea Astilbe arendsi Astilbe chinensis Achillea ptarmica Chrysantemum leucanthemum Campanula medium Campanula carpatica Dahlia variabilis Dianthus plumarius Gladiolus hibridus Gypsophilla paniculata Host plantaginea Iris florentina Iberis sempervirens

Lupinus polyphyllus Lilium candidum Lilium regale Lychnis chalcedonica Muscari botryoides Malva moschata Malva mauritanica Oenothera speciosa Papaver alpinum Phlox paniculata Physostegia virginiana Saponaria officinalis Veronica latifolia

373

Înflorire de toamnă Aster californica Actaea alba Achillea ptarmica Colchicum album

Dahlia variabilis Hosta plantaginea

Flori galbene Înflorire de primăvară Alyssum saxatile Crocus vernus Hyacinthus orientalis Iris germanica Iris pumilla Narcissus poeticus

Primula acaulis Primula auricula Primula elatior Primula officinalis Tulipa sp.

Înflorire de vară Achillea filipendulina Althaea Canna indica Coreopsis grandiflora Dahlia variabilis Gaillardia lanceolata Geum coccineum Helenium autumnale

Hemerocallis flava Hemerocallis fulva Oenothera missouriensis Oenothera tetragona Rudbeckia sp. Sedum aizoon Solidago canadensis Trollius europaeus

Înflorire de toamnă Dahlia variabilis Gaillardia hybrida

Helenium autumnale Rudbeckia speciosa

Flori roz Înflorire de primăvară Aster alpinus Bellis perenis Bergenia crassifolia Crocus vernus Dicentra spectabilis Fritillaria imperialis

Helleborus orientalis Hyacinthus Iris kaempferi Paeonia officinalis Paeonia lactiflora Phlox subulata

Înflorire de vară Achillea millefolium Althaea rosea Aquilegia vulgaris Astilbe chinensis

Campanula medium Chrysanthemum roseum Dianthus plumarius Digitalis purpurea 374

Geranium grandiflorum Phlox paniculata Physostegia virginiana Înflorire de toamnă Anemone japonica Geranium cinereum

Sedum spectabile

Sedum spectabile

Flori roşii Înflorire de primăvară Aubrieta deltoidea Bellis perenis Fritillaria imperialis Helleborus purpurescens

Paeonia tenuifolia Phlox divaricata Primula acaulis Tulipa

Înflorire de vară Achillea millefolium Adonis vernalis Althea rosea Aster novae angliae Astilbe arendsii Canna indica Centranthus ruber Dahlia variabilis Digitalis purpurea

Echinacea purpurea Geranium sanguineum Lilium tygrinum Lupinus polyphyllus Lychnis chalcedonia Papaver orientale Phlox paniculata

Înflorire de toamnă Anemone japonica Canna indica Dianthus deltoides Dianthus plumarius

Echinacea purpurea Geranium sanguineum Senecio elegans

Flori albastre- violet Înflorire de primăvară Anemone pulsatilla Aubrieta deltoidea Aquilegia hybrida Brunnera macrophylla Crocus vernus Gentiana Hyacinthus Iris germanica

Iris pumila Iris sibirica Muscari botryoides Phlox kaempferi Phlox divaricata Scilla sibirica Viola tricolor Viola odorata 375

Vinca minor Înflorire de vară Aconitum napellus Anemone japonica Aquilegia vulgaris Aster amellus Aster alpinum Astilbe arendsi Aubrieta Campanula Colchicum autumnale Crocus vernus Delphinium cultorum Înflorire de toamnă Aster alpinus Aster arendsi Aster novae-angliae Aster novi-belgii

Erigeron speciosus Lavandula angustifolia Lupinus polyphyllus Phlox paniculata Salvia nemorosa Scabiosa caucasica Tradescantia virginiana Viola altaica Viola odorata Veronica longifolia Veronica spicata

Dahlia variabilis Digitalis purpurea Phlox paniculata

SPECII FLORICOLE ANUALE ŞI BIENALE (*) 1. GRUPARE DUPĂ TALIE Ageratum mexicanum Antirrhinum majus Begonia semperflorens Bellis perennis * Callistephus chinensis Celosia cristata Centaurea cyanus Convolvulus Chrysantemum parthenium Dianthus Dianthus barbatus * Gazania Godetia Gomphrena globosa Helichrysum Iberis

Anchusa capensis *

până la 30 cm Impatiens balsamina Lobelia erinus Lobularia maritima Myosotis alpestris* Nigella damascena Penstemon Petunia hybrida Phlox drummondi Portulaca grandiflora Reseda Silene rosea* Tagetes patula Tagetes tenuifolia Verbena x hybrida Viola wittrokiana*

30 - 60 cm Antirrhinum 376

Arctotis grandis Aster Calendula officinalis Campanula medium* Cheiranthus cheiri * Clarkia elegans Cosmos bipinnatus Delphinium ajacis Dimorphoteca Escholtzia californica Heliotropium peruvianum Impatiens sp.

Amaranthus Callistephus Campanula medium * Chrysanthemum carinatum Cleome spinosa Cosmos bipinnatus Delphinium ajacis Digitalis purpurea *

Matthiola incana Mirabilis jalapa Nicotiana affinis Petunia Salvia splandens Salvia farinacea Senecio bicolor Tagetes erecta Tropaeolum Zinnia elegans Zinnia haageana

60 - 100 cm Helianthus annuus Lavatera trimestris Malope trifida Mirabilis jalapa Nicotiana affinis Rudbeckia hirta Zinnia elegans

peste 100 cm Althaea * Chrysanthemum sp. Cleome Cosmos Digitalis purpurea* Helichrysum Ricinus

Urcătoare Ipomaea Lathyrus Phaseolus Tropaeolum

2. GRUPARE DUPĂ CULOAREA FLORILOR Flori albe Althaea Antirrhinum majus Arctotis grandis Begonia semperflorens Bellis perennis * Callistephus chinensis Cheiranthus cheiri * Cosmos bipinatus Delphinium ajacis Gypsophila

Heliotropium Lavatera Lobularia maritima Lupinus Matthiola incana Nicotiana alata Petunia hybrida Portulaca grandiflora Pyrethrum Verbena x hybrida 377

Viola x wittrockiana * Flori galbene Althaea rosea* Antirrhinum majus Calendula officinalis Cheiranthus cheiri * Chrysanthemum Escholtzia

Gaillardia Gazania Limonium Rudbeckia Tagetes Zinnia

Flori roz Althaea rosea Alyssum maritimum Antirrhinum majus Begonia semperflorens Bellis perennis * Centaurea Clarkia Cosmos bipinatus Dianthus

Helichrysum Impatiens balsamina Lathyrus odoratus Matthiola incana Papaver Phlox drummondii Petunia hybrida Pelargonium zonale Verbena hybrida

Flori roşii Althaea rosea Amaranthus caudatus Antirrhinum majus Begonia semperflorens Celosia cristata Cosmos bipinatus Dianthus Digitalis purpurea *

Helichrysum Impatiens balsamina Mirabilis jalapa Pelargonium zonale Penstemon barbatus Salvia splendens Verbena hybrida Zinnia elegans

Flori albastre- violet Ageratum houstonianum Anchusa Aster Bellis perennis * Callistephus chinensis Campanula medium * Centaurea cyanus Cosmos bipinnatus Delphinium ajacis

Heliotropium Ipomaea Lathyrus odoratus Limonium Myosotis alpestris * Petunia hybrida Phlox drummondii Verbena x hybrida Viola x wittrockiana *

SPECII FLORICOLE PENTRU DIFERITE CONDIŢII DE MEDIU SPECII PENTRU TERENURI UMEDE 378

- de talie mică (30 cm ) Lysimachia nummularia Poligonum affine Primula rosea

Ajuga reptans Astilbe simplicifolia Iris sibirica Myosotis palustris

Acorus gramineus Astilbe sp. Bergenia cordifolia Carex stricta Gentiana asclepiadea Iris kaempferi

Eupatorium purpureum Euphorbia palustris Gunnera manicata Iris ochroleuca

- de talie mijlocie Lythrum salicaria Luzula sylvatica Physostegia virginiana Tradescantia virginiana Trollius europaeus

- de talie mare ( peste 0,75 - 1,5 m ) Phalaris arundinacea Rheum palmatum Fritillaria meleagris Osmunda regalis SPECII PENTRU SOLURI NISIPOASE Euphorbia myrsinites Oenothera biennis Sedum spectabile Tropaeolum majus

Anemone japonica Armeria maritima Aubrieta deltoidea Cheiranthus cheiri Digitalis purpurea

SPECII FLORICOLE PENTRU SOLURI CALCAROASE

Arabis caucasica Campanula carpatica Cheiranthus cheiri Escholtzia californica Gypsophila paniculata

Lobularia maritima Lupinus hartwegii Myosotis alpestris Potentila atrosanguinea SPECII DE SEMIUMBRÃ ŞI UMBRĂ

Anuale Ageratum mexicanum Begonia semperflorens Chrysanthemum carinatum Cleome pungens Delphinium ajacis

Godetia grandiflora Heliotropium peruvianum Impatiens balsamina Mathiola incana Sanvitalia procumbens

Bienale Cheiranthus cheiri

Digitalis purpurea 379

Myosotis alpestris Oenothera biennis

Viola x wittrockiana

Perene Ajuga reptans Aquilegia x hybrida Aster dumosus Astilbe x arendsii Astilbe chinensis Bergenia cordifolia Centranthus ruber

Dicentra spectabilis Hosta sp. Linum flavum Physostegia virginiana Primula auricula Viola odorata

III. PLANTE PENTRU FOLOSINŢE SPECIALE 1. SPECII PENTRU GARDURI VII SPECII DE FOIOASE CADUCE 0,40m Berberis thunbergii’Atropurpurea Nana’ Cotoneaster adpressus Deutzia gracilis

Berberis thunbergii Berberis thunbergii ‘Atropurpurea’ Berberis verruculosa Berberis wilsoniae Chaenomeles japonica Deutzia rosea Ligustrum vulgare ‘Lodense’

Potentilla fruticosa ‘Hersii’ Spiraea albiflora Spiraea japonica ‘Little Princess’

0,40-1m Potentilla fruticosa Rosa nitida Salix purpurea ‘Nana’ Spiraea bumalda ‘Anthony Waterer’ Symphoricarpos sp.

1-2m Acer campestre Acer ginnala Carpinus betulus Chaenomeles lagenaria Cornus mas Cornus sanguinea Cotoneaster bullatus Cotoneaster dielsianus Deutzia scabra Forsythia intermedia ‘Spectabilis’ Ligustrum ovalifolium

Ligustrum vulgare Lonicera tatarica Lonicera xylosteum Philadelphus coronarius Physocarpus opulifolius Ribes sanguineum ‘ Atrorubens’ Rosa rubiginosa Rosa rugosa Rosa spinosissima Spiraea arguta Spiraea vanhouttei 380

Symphoricarpos sp. Peste 2m Ligustrum vulgaris Lonicera tatarica Lonicera xylosteum Malus sargentii Philadelphus coronarius Prunus cerasifera Prunus spinosa Syringa vulgaris Viburnum opulus

Acer campestre Acer ginnala Carpinus betulus Cornus mas Cornus sanguinea Corylus avellana Fagus sylvatica Forsythia intermedia Hippophae rhamnoides Ligustrum ovalifolium

SPECII PERSISTENTE ŞI SEMIPERSISTENTE PENTRU GARDURI VII 0,40m Lavandula angustifolia Santolina chamaecyparissus

Berberis buxifolia ‘Nana’ Buxus sempervirens ‘Suffruticosa’ Lonicera pileata

0,40-1m Taxus baccata

Buxus sempervirens Mahonia sp. Euonymus japonicus

1-2m Prunus laurocerasus Chamaecyparis lawsoniana ‘Alumii’ Taxus baccata Thuja occidentalis Thuja occidentalis ‘Fastigiata’ Thuja plicata

Berberis julianae Berberis gagnepainii Buxus sempervirens arborescens Ilex aquifolium Ligustrum vulgare ‘Atrovirens’ Pyracantha sp.

Ligustrum vulgare ‘Atrovirens’ Chamaecyparis lawsoniana ‘Alumii’ Cupressocyparis leylandii Picea abies Pseudotsuga menziesii caesia

Peste 2m Taxus baccata Thuja occidentalis Thuja occidentalis ‘Fastigiata’ Thuja plicata

GARDURI LIBERE ÎNFLORITE Chaenomeles japonica Chaenomeles lagenaria Cotoneasterdielsianus Cotoneaster franchetii

Cotoneaster multiflorus Deutzia sp. Forsythia intermedia Hibiscus syriacus 381

Malus sargentii Philadelphus coronarius Potentilla fruticosa Prunus padus

Pyracantha sp. Spiraea sp. Syringa sp.

SPECII PENTRU GARDURI VII IMPENETRABILE (cu spini) Berberis julianae Berberis thunbergii Chaenomeles sp. Crataegus monogyna Elaeagnus angustifolia Gleditsia triacanthos Hippophae rhamnoides

Malus sargentii Prunus spinosa Pyracantha sp. Rhamnus cathartica Robinia pseudacacia Rosa canina Rosa rubiginosa 2. SPECII PENTRU PERDELE DE PROTECŢIE

Arbori foioşi Acer campestre Acer tataricum Carpinus betulus Crataegus monogyna Populus sp. Prunus cerasifera Prunus mahaleb Prunus serotina Robinia pseudacacia Arbuşti foioşi Amorpha fruticosa Caragana arborescens Cornus mas Cornus sanguinea Corylus avellana

Elaeagnus angustifolia Euonymus europaeus Hippophae rhamnoides Ligustrum vulgare Lonicera tatarica Lonicera xylosteum Prunus spinosa Rhamnus catharticus Rhamnus frangula Rosa canina Sambucus nigra Symphoricarpos sp. Conifere Pinus nigra Pinus sylvestris

3. PLANTE FLORICOLE PENTRU MOZAICURI Alternanthera amoena Coleus blumei Echeveria secunda Gnaphalium lanatum Iresine lindenii

Pyrethrum partenifolium Senecio bicolor Santolina chamaecyparissus Sedum spurium

4. SPECII PENTRU ROCĂRII

382

Specii floricole Anuale Aster Cheiranthus cheiri* Eschochltzia californica Iberis

Lobularia maritima Phlox drummondii Viola

Perene Acaena buchananii Aconitum tauricum Achillea millefolium Adonis vernalis Ajuga reptans Alyssum repens Arabis alpina Armeria alpina Aubrietia Aster alpinus Aquilegia alpina Biscutella laevigata Campanula carpatica Campanula cochlearifolia Cerastium tomentosum Carlina acaulis Dryas octopetala Dianthus glacialis ssp. gelidus Dianthus deltoides Dianthus petraeus Euphorbia cyparissias Gentiana sp.

Helianthemum Iberis sempervirens Leontopodium alpinum Lisimachia numularia Lithospermum Sagina subulata Saxifraga aizoon Sedum acre, Sedum rosea Sempervivum tectorum Phlox subulata Primula Pulsatilla alpina Thymus sp. Allium Colchicum Crocus Galanthus Narcissus Ornithogalum Scilla bifolia Tulipa

Specii lemnoase Chamaecyparis lawsoniana ‘Elwoodii’ Chamaecyparis pisifera ‘Boulevard’ Cryptomeria japonica ‘Globosa’ Juniperus communis ‘Repandens’ Picea abies ‘Nidiformis’ Pinus mugo Pinus mugo ‘Mughus’ Taxus baccata ‘Repandens’

Calluna vulgaris Daphne mezereum Erica sp. Ribes nigrum Ribes aureum Salix retusa Salix reticulata Genista sp.

5. PLANTE ACVATICE ŞI DE MALURI UMEDE Acorus calamus Alisma plantago-aquatica Butomus umbellatus

Caltha palustris Iris kaempferi Iris pseudacorus 383

Juncus effusus Lythrum salicaria Mentha aquatica Menyanthes trifoliata Myosotis palustris Nymphaea alba Nuphar luteum

Phalaris arundinacea Ranunculus lingua Sagitaria sagittifolia Trollius europaeus Typha minima

6. SPECII LEMNOASE ŞI ERBACEE UTILIZATE CA ÎNLOCUITORI DE GAZON Epimedium x rubrum Epimedium x versicolor 'Sulphureum' Euonymus fortunei var.radicans Hedera helix Hypericum calycinum Pachysandra terminalis Vinca minor Vinca major Acaena buchananii

Ajuga reptans Azorella trifurcata Cerastium tomentosum Galium odoratum Glechoma hederacea Lamium maculatum 'Album' Lithospermum diffusum Lithospermum purpureo-caeruleum Veronica filiformis

384

BIBLIOGRAFIE • Barret, J. şi al – Terrasses jardins. Syros Alternatives, 1988 • Baumann, A. – Neues Planen und Gestalten. Aachen, 1953 • Bazin, G. – Jardins, la recherche du Paradis perdu. Editions du ChêneHachette Livre, 1999 • Beretta, R. – Composizione e construzione dei giardini. Edagricole, Bologna, 1970 • Bernatzky, A. – Von der mittelalterlichen Statbefestigung zu den Wallgrünflüchen von heute. Satzer, Berlin, 1960 • Bernatzky, A. – Klima wirkungen von Grünflachën und ihre Beziehungen zur Städteplanung. Rev. Anthos, nr. 1, 1966 • Bernatzky, A. – Tree ecology and preservation in Developments in agricultural and menaged – forest ecology. Elsevier Scientific Publishing Company, 1980 • Bovo, G., Miglieta P., Peano, O., Vanzo, A.– Manuale per tecnici del verde urbano. Torino, 1998 • Brison, H., Collin, D. – Jardins d’Agrément. Ed. J.B. Baillière et Fils, Paris, 1959 • Charageat Marguerite – L’art des jardins. Vendôme, France, 1962 • Chiţulescu, G., Chiţulescu, Tr. – Şapte monumente celebre ale antichităţii. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969 • Chiusoli, Al. – Progettare giardini. Edizioni Agricole, Bologna, 1991 • le Dantec, J.-P. – Le sauvage et le régulier. Art des jardins et paysagisme en France au XXE siècle. Groupe Moniteur, Editions du Moniteur, Paris, 2002 • Dejeu, L., Georgescu, Magdalena – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Ed. Ceres, 2003 • Drimba, O. – Istoria culturii şi civilizaţiei. vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, România, 1984 • Dumitriu – Tătăranu, I. şi al. – Stabilirea capacităţii filtrante a pădurii faţă de noxele din atmosferă şi măsuri de gospodărire a pădurii afectate. I.C.A.S, Bucureşti, 1980 • Enge, T.O., Schröer, C.F. – L’arhitecture des jardins en Europe. Ed. Taschen, Germania, 1990 • Fouquier, M., Duchêne, A. – Des divers styles de Jardins. Ed. Emile Paul, Paris, 1914 • de Ganay, E. – Jardins de France. Ed. Larousse, Paris, 1949 • Garrec, J.P. – Pollution atmosférique et milieu urban. Les effets sur les arbres. Rev. Forest Française, XLI – no sp.,1989 1

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Giurgiu, V. – Conservarea pădurilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1978 Giurgiu, V. – Pădurea şi viitorul. Ed. Ceres, Bucureşti, 1982 Gromort, G. – L’art des Jardins. Ed. Vincent, Fréal & Cie, Paris, 1934 Heron, Marianne - Gardens of Ireland., Gill and Macmillan Ltd., Ireland 1999 Hobhouse, Penelope – Garden designs. Henry and Co., New York, 1997 Holden, R. – Landscape design. Laurence King, London, 1996 Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultura ornamentală. Ed. Ceres, Bucureşti, 1998 Iliescu, Ana-Felicia, Costea, Gabriela, Dumitraşcu, Monica – Îndrumător pentru iniţierea în proiectarea peisagistică. AMC, USAMV, Bucureşti, 2001 Jenkins, Mary Zuazua – America’s Public Gardens. National geographic Society, USA, 1998 Kingsbury, N. - The New Perennial Garden. Frances Lincoln Limited, London, 1996 Kluckert, E. – European Garden Design. Könemann, Köln, 2000 Landenne, A. – Initiation à la composition des projets. I.S.I., Gembloux, Belgique, 1997 Loewer, P. – Ornamental grasses. Meredith Books, Des Moines, Iowa, 1995 Loxton, H. – The Garden. David Bateman Ltd., London, 1991 Marcus , R. – Parcuri şi grădini din România. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1958 Magnilio Calcagno, Annalisa - Architettura del Paesagio. Evoluzione storica, Ed. Calderini, 1983 Mattern, H. – Gärten und Gartenlandschften. Verlag Gerd Hatje, Stuttgart,1960 Moore, Ch., Mitchell, W., Turnbull, W. – The Poetics of Gardens. MIT Press, USA, 2000 Moreux, J.C. – Jardins d’Espagne. Jardins-L’Architecture d’aujourd’hui, Franta, 1937 Muja, S. – Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi a localităţiilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1984 Muja, S. – Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării mediului înconjurator. Ed. Ceres, Bucureşti, 1994 Neuray, G. – Architecture des Parcs et Jardins. Les Presses Agronomiques de Gembloux, 1973 Nitschke, G. – Le jardin japonais. Taschen, Italy, 2003 Nourry, J.-P. – Art et technique des jardins. Ed. Baillière et Fils, Paris, 1971 Negruţiu, Filofteia – Spaţii verzi. EDP, Bucureşti, 1980 Pizzoni, F. – The Garden. Aurum Press, London, 1999 Popescu, M. şi colab. – Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1982 Preda, M., Palade, L. – Arhitectura peisageră. Ed. Ceres, Bucureşti, 1973 2

• Plucknett, Jenny – The Small Garden. Abbeydale Press, UK, 2002 • Robinson, N. – The planting design handbook. Ed. Gower, England, 1992 • Rovenţa, I. – Plante floricole perene de parcuri şi grădini. Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 1968 • Schaewen, von D., Valéry, Marie- Françoise - Gardens in France. Taschen Verlag, Köln, 1977 • Simonds J., O. – Arhitectura peisajului. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1967 • Simonini, G.L. – Giardini italiani. Ed. Idealibri S.p.A, Milano, 1991 • Solomon, Marica – Peisajul – instrument al calităţii dezvoltării spaţiale. Arhitext design, nr.5, 2002 • Sonea, V., Palade, L., Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultură ornamentală şi arhitectura peisajului. EDP, Bucuresti, 1979 • Sonea, V., Pavel, Afrodita, Ailincăi, Natalia, Şelaru, Elena – Floricultură. EDP, Bucureşti, 1979 • Soulier, L. – Espaces verts et urbanisme. Centre de recherche d’urbanisme, Paris, 1977 • Stevens, D. – Designing your ideal garden. Frances Lincoln Ltd., London, 2001 • Tanguy, Fréderique et M. – La composition des espaces verts et le choix des végétaux. Ed. J.B. Baillière, Paris, 1981 • Torsten, O.E., Schröer, C.F. – Architecture des Jardins en Europe. Taschen, Köln, 1990 • Vişoiu, Dagmar – Istoria grădinilor şi parcurilor. Ed. Mirton, Timişoara, 2001 • Webster, R – Feng Shui pentru grădină. Ed. Vox, Bucureşti, 2000 • Willery, D., Garbe, P. – Un jardin pas comme les autres. Larousse, Bordas, 1997 *** Encyclopédie des Jardins. Librairie Larousse, Paris, 1957 *** Monitorul oficial al României – Normele metodologice privind conţinutul cadru al proiectelor – pe faze de proiectare, septembrie 1996 *** Plants for water gardens. Dempsey Parr, Bath, UK, 1999 ***Giardini: Il nuovo Grand Tour. Grandi Giardini Italiani, 1999

3