227471072 Geopolitica Rusiei La Dunare Si Marea Neagra

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE “CAROL I” FACULTATEA DE SECURITATE ŞI APĂRARE DEPARTAMENTUL OPERAŢII ÎNTRUNITE, STUDII STRATEGICE ŞI DE SECURITATE

GEOPOLITICĂ ȘI GEOSTRATEGIE

GEOPOLITICA RUSIEI LA DUNĂRE ȘI MAREA NEAGRĂ

Masterand: AVRAM LORENA

- MAI 2015 -

NECLASIFICAT

BUCUREŞTI

- Pagină albă -

NECLASIFICAT 2 din 20

NECLASIFICAT

1.

Scurt istoric al problematicii în perioada 1812-1878

Marea Neagră, din punct de vedere istoric, a fost locul rivalităţii ruso-turce, încă de pe timpul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a-II-a. Zona bazinului Mării Negre și fluviul Dunărea a constituit dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa şi Asia. Aici au fost mari terminale ale drumurilor antice ce uneau Asia Centrală, India şi China cu Grecia şi Imperiul Roman. Ele au fost continuate ulterior de drumurile medievale care legau litoralul baltic de cel pontic, sau “drumul mătăsii" ce ducea până la Oceanul Pacific.1 Apariţia “crizei orientale” după pacea semnată la Karlowitz (26 ianuarie 1699), a atras cu ea schimbarea ponderii bazinului Mării Negre. Acesta a început să fie revendicat de Rusia care s-a extins treptat către Istambul, încercând să transforme în realitate testamentul ţarului Petru cel Mare (1682 – 1725)2. O etapă importantă a expansiunii Imperiului Ţarist s-a produs în secolul al XIX-lea. Bazinul pontic a redevenit pentru o scurtă perioadă, o bază a schimburilor euro-asiatice, dar Rusia nu a putut beneficia prea mult de pe urma noii situaţii deoarece s-a creat Canalul Suez3, englezii blocând “drumul mătăsii”, iar bazinul pontic s-a împărţit din punct de vedere al stăpânirii politice4. „Chestiunea Mării Negre“, una dintre permanenţele istorice, aşa cum intuia demult Nicolae Iorga, se leagă indisolubil şi de evoluţia principatului Moldova. Decisiva transformare a Europei ca urmare a războaielor Marii Revoluţii Franceze şi a celor napoleoniene au determinat internaţionalizarea chestiunii Mării Negre şi a Strâmtorilor, până atunci relaţionată îndeosebi cu raportul de forţe între cele două mari imperii: cel otoman şi cel rus. Din secolul al XVIII-lea, acest raport devenise parte integrantă şi precumpănitoare a „Problemei Orientale“, a retragerii şi succesiunii Imperiului Otoman, proces în care a fost implicată direct, în prima linie, Moldova. Sunt două momente semnificative pentru istoria românilor şi a Dobrogei. Anul 1812 este cel al semnării păcii de la Bucureşti 5. Atunci, Imperiul Ţarist, cu ajutorul omului politic balcanic Manuc Mîrza Iani a anexat Moldova de Răsărit, al cărui hotar sudic se găsea pe Dunăre. Pasul următor pentru ţari trebuia să fie cucerirea Dobrogei şi înaintarea spre Bosfor. Aceasta era o problemă de geopolitică. Ţarii nu au avut posibilitatea s-o rezolve însă. S-au lovit de rezistenţa factorilor istorici şi demografici care le-au impus un status-quo.

1

Virgil Ciocâltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1998, passim.; Victor Spinei, The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, Brăila, 2003, p. 346-356. 2 Cf. Lidia E. Semenova, Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Romano – Slavica, 5/1962, p. 37; 3 Cf. Hubert Bonin, Suez. Du canal à la finance (1858-1987), Paris, Economica, 1987. 4 Cf. I. Cârţână, I. Seftiuc, România şi problema strâmtorilor, Bucureşti, 1974. 5 Cf. Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii româneşti în context istoric internaţional.1806-1920, Bucureşti, 1993, p. 37-63; Ion Jarcuţchi, Vladmir Mischevca, Pacea de la Bucureşti,Chişinău, 1993. NECLASIFICAT 3 din 20

NECLASIFICAT

Ce de-al doilea moment important a fost cel al anului 1878. Atunci, în cadrul mai larg al încheierii “crizei orientale”, când s-a redefinit geopolitic bazinul pontic, sau unit definitiv, oficial, Dobrogea cu România 6. Puţin înainte de semnarea păcii de la Bucureşti, în anii 1810 – 1811, generalii ruşi Piotr Ivanovici Bagration şi Mihail Ilarionovici Kutuzov, din reşedinţa lor de la Slobozia, au ordonat să fie pustiită Dobrogea Meridională7. Acţiunea sotniilor căzăceşti a reprezentat o adevărată pustiire pentru locuitorii Dobrogei. Se pare că atunci numărul populaţiei regiunii a scăzut de la circa 100.000 de locuitori, la aproximativ 40.0008. Așadar, războiul ruso-otoman din anii 1768-1774 a fost cel care a transformat principatele române Moldova şi Ţara Românească în baze ale acţiunilor militare ţariste în Peninsula Balcanică. Încă din 1773 se constituie o Escadră a Mării Negre având la bază Flotila din Marea Azov. Începând cu 1775 construcţia de nave de război se mută pe şantierele navale de pe râul Don. Prinţul Grigori Potemkin, Guvernator-general al Novorosiisk este personajul central care a contribuit la succesul tuturor acţiunilor întreprinse de Rusia în Marea Neagră, fiind identificat de istorici ca întemeietorul Flotei ruse din Marea Neagră. Succesul tuturor acestor acţiuni, devastatoare pentru Principate şi provinciile limitrofe Dunării de Jos, dar imobilizând la această frontieră importante forţe otomane, a permis flotei ruse, conduse de ofiţeri englezi, să opereze în Arhipelagul grecesc şi în Peloponez, ceea ce constituia o premieră în politica militară rusă, şi să afirme aspiraţiile sale de ieşire la mările calde. Prin tratatul de la Küçük Kaynarca (21 iulie 1774), ce încheiase acest război, Imperiul Rus obţinuse atât dreptul liberei navigaţii în Marea Neagră şi pe Dunăre, cât şi stăpânirea strâmtorii Kerci, în fapt controlul Mării de Azov. Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, e cunoscut faptul că Rusia a început să depună mari eforturi în lupta pentru accesul la mările sudice, reuşind să întemeieze baze permanente în Marea Azov şi Marea Neagră. De la posesiunea pe litoralul Mării Negre a Kinburnului, de la vărsarea Niprului, obţinut la 1774, Rusia acapara până la pacea de la Huşi-Iaşi (1792) întregul litoral nordic al Mării Negre, de la fluviul Kuban la est, la Nistru la apus, anexând, în 1783, şi Crimeea. Crimea este în final anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8 aprilie 1783. Lichidarea Hanatului Crimeii s-a făcut progresiv pentru a elimina ameninţarea pe care tătarii o reprezentau pentru flancul sudic al teritoriului rus. După anexare, prinţul Grigori Potemkin a dus o politică energică de colonizare a noilor teritorii. Un moment istoric pentru marina militară rusă este marcat la 2 mai 1783 ,atunci când în golful Ahtar soseşte o escadră compusă din cinci fregate şi alte opt nave ale Flotilei din Azov aflate sub comanda Vice-amiralului A.Klokaciov. De atunci forţele navale din sudul Rusiei au început să poarte numele de Flota Mării Negre. Puterea de luptă a Flotei Mării Negre a fost pusă la încercare de marina otomană care a vrut să 6

La 14 noiembrie 1878 din Brăila principele Carol I a emis decretul de unire a Dobrogei cu România. Ion Bitoleanu, Dobrogea, istoria românilor dintreDunăre şi Mare, Bucureşti, 1979, p. 280. 7 Cf. Kutuzov, Dokumentî, Moscova, 1950-1952: Istoria Romîniei, vol. III, Bucureşti, 1963, p.609 şi urm; Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 641; Louis Roman, Radu ŞtefanVergatti, op. cit., p. 236. 8 Louis Roman, Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 237 NECLASIFICAT 4 din 20

NECLASIFICAT

recupereze Crimea în războiul ruso-turc din 1787-1792. Planurile Porţii Otomane au fost spulberate de victoriile amiralului Fedor F.Uşacov de pe insula Fidonisi (3 iulie 1788), strâmtoarea Kerci (8 iulie 1790), Tendra (28 august 1790) și Capul Kaliakra (31 iulie 1791).Tratatul de pace de la Iaşi din 1792 reconfirma apartenenţa Crimeii la imperiul ţarist. Pe partea de şantiere navale, noul oraş Nikolaev, înfiinţat în 1789, devine principalul centru de construcţii nave din regiunea rusă a Mării Negre. Prin succesivele împărţiri ale regatului Poloniei până la ştergerea acestui stat de pe harta politică a Europei, Rusia ajungea la 1793 să aibă o graniţă comună cu principatul Moldovei pe Nistru, din dreptul Hotinului şi până la limanul Nistrului şi vărsarea fluviului în mare. În negocierile diplomatice ale întregii etape, principatele române Moldova şi Ţara Românească, totdeauna împreună, făcuseră obiectul unor numeroase planuri ruseşti de anexare, mai mult sau mai puţin mascată, prin crearea aşa-numitului „Regat Dacic“, pentru un prinţ din Casa Romanovilor. Ispita împărţirii Poloniei, susţinerea intermitentă, dar eficace, a Imperiului Otoman de către Franţa, ca şi opoziţia Imperiului Romano-German faţă de expansiunea Rusiei în Peninsula Balcanică impuseseră însă Curţii de la Sankt Petersburg amânarea realizării acestor proiecte. Principalul obiectiv al Flotei Mării Negre din secolul al XIX lea era cucerirea strâmtorilor care garantau accesul către Marea Mediterană, un vis neîndeplinit al ţarilor ruşi. Războiul Crimeii (1853-1856) a obligat imperiul ţarist să renunţe la aceste planuri şi în acelaşi timp la marea influenţă pe care o avea în Balcani şi la Gurile Dunării. Otomanii aliaţi cu Franţa, Marea Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să respingă atacurile armatei ţariste şi să ducă la restabilirea echilibrului de putere în sistemul politic european. Eşecul din Războiul Crimeii a reprezentat un punct de cotitură în afacerile interne şi externe ale Rusiei. Intelectualitatea rusă a început să solicite din ce în ce mai intens reformarea guvernului şi a sistemului social promovat de către ţar. Cu toate acestea trebuie menţionată strălucita victorie obţinută de viceamiralul V.A.Nahimov din golful Sinop, atunci când a reuşit distrugerea aproape totală a navelor otomane. O singură navă otomană a reuşit să scape de bombardamentul cu proiectile explozive pus la punct de Nahimov. În aceeaşi perioadă Marea Neagră trecea, aproape în acelaşi ritm cu vechea expansiune otomană, de la „lac turcesc“, cu monopol economic al Porţii, la statutul de condominium ruso-otoman, cu sublinierea evidentei disproporţii între forţa stăpânitorului de pe Neva şi aceea în declin, a celui de la Bosfor. Deşi, treptat, din 1784 şi până la 1802, şi celelalte mari puteri europene – Sfântul Imperiu RomanoGerman, Marea Britanie şi Franţa – obţinuseră dreptul de navigaţie în Marea Neagră, prezenţa navelor militare şi mai cu seamă libera traversare de către acestea a Strâmtorilor rămâneau nesoluţionate. Erupţia Franţei în acest peisaj geopolitic avea să modifice substanţial echilibrul de forţe. Expediţia lui Napoleon Bonaparte pentru cucerirea Egiptului, posesiune a Porţii, a condus la încheierea, pentru prima dată, a unei alianţe ruso-otomane (23 decembrie 1798), la care adera şi Marea Britanie, ameninţată direct de acţiunea franceză. În virtutea Articolului 10 al alianţei, Rusia obţinea dreptul ca navele sale militare să poată traversa Strâmtorile pe toată durata războiului comun împotriva Franţei. Mai mult, flota rusă îşi crea o bază în Marea NECLASIFICAT 5 din 20

NECLASIFICAT

Adriatică, ocupând Corfu, iar ţarul Pavel I viza şi insula Malta, ceea ce provoca însă, imediat, divergenţe cu Anglia. Participarea Rusiei la coaliţiile antifranceze a fost totodată un prilej ca acţiunea ei în bazinul pontic să se desfăşoare nestânjenit. Războiul împotriva Imperiului Otoman declanşat în 1806 a fost unul dintre aceste prilejuri. Însă superioritatea militară napoleoniană, dovedită în 1806-1807, a împiedicat Rusia să continue ofensiva în Peninsula Balcanică, trupele ruse rămânând doar să ocupe Principatele Române. Pentru Napoleon I, atât Marea Neagră cu Strâmtorile, cât şi Dunărea aveau o valoare strategică europeană primordială. Eşecul alianţei sale cu ţarul Alexandru I s-a datorat tocmai fundamentalei rezerve a împăratului francezilor de a le ceda Rusiei. Pentru Franţa, stăpânirea de către ruşi a Strâmtorilor reprezenta o directă ameninţare a Mediteranei franceze. Alianţa ruso-franceză, ca şi extinderea balcanică a Imperiului napoleonian prin ocuparea fostelor provincii iliriene austriece (1809) au determinat Poarta Otomană să încheie un tratat de alianţă cu Marea Britanie. Prin articolul 11 al acestuia, Poarta se angaja ca în vreme de pace să închidă Strâmtorile oricăror nave de război, Anglia fiind garantă acestui angajament. Era un prim pas spre internaţionalizarea statutului Strâmtorilor şi implicit al Mării Negre. În acelaşi timp însă interesele majore ale Angliei în Mediterana orientală, închizând în acelaşi timp Franţei expansiunea în această zonă, au lăsat Rusiei mâna liberă în Marea Neagră. Iminenţa invaziei armatei napoleoniene în anul 1812 a diminuat drastic manevrele Rusiei, silită în cele din urmă să renunţe la marile planuri anexioniste. După cum au dovedit cercetările franceze mai noi, ale doamnei Chantal LemercierQuelquejay, deşi Napoleon a avertizat Sublima Poartă de proxima declanşare a războiului cu Rusia, ceea ce ar fi dat Stambulului posibilitatea unei revanşe, Divanul otoman, a preferat să negocieze pacea. Încheiat de generalul Kutuzov la Bucureşti, la 28 mai 1812, tratatul de pace stipula anexarea la Imperiul Rus a Moldovei dintre râul Prut şi fluviul Nistru. Impunerea în 1813 a numelui „Basarabia“ și având un statut autonom, reflecta concepţiile şi aprehensiunile ţarului Alexandru I şi ale intimului său consilier, contele Ioannis de Capodistria. Deşi prin anexarea unei părţi a principatului Moldovei, Rusia devenea riverană la Dunărea maritimă, chiar a doua zi după semnarea păcii de la Bucureşti, Curtea de la Sankt Petersburg a socotit tratatul inacceptabil în raport cu planurile ruseşti de extindere pe litoralul vestic al Mării Negre. Conştient de acestea, cancelarul austriac, prinţul Metternich, a încercat, prin includerea în actele finale ale Congresului de la Viena a inviolabilităţii posesiunilor Imperiului Otoman, să creeze o contrapondere europeană Rusiei. În pofida eforturilor cancelarului, poziţia intransigentă, de forţă a ţarului, ca şi abilitatea lui Capodistria au împiedicat adoptarea unei asemenea prevederi care ar fi blocat, în termeni de drept internaţional, expansiunea rusă pe frontiera Prutului. Totuşi, Congresul de Pace de la Viena din 1815, prin proclamarea principiului de drept public al libertăţii navigaţiei fluviilor care străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele 9, scotea Dunărea maritimă de sub condominiumul, evident asimetric, ruso-otoman. Pentru o reluare a politicii sud-est europene a Rusiei, contele Capodistria, sperând totodată în 9

E. Carathéodory, Du droit international concernant les grandes cours d’eau, Leipzig, 1861, p. 106 ş.u. NECLASIFICAT 6 din 20

NECLASIFICAT

eliberarea poporului grec, a pregătit în secret marea insurecţie a acestuia. Legat de Sfânta Alianţă şi somat de Metternich, Alexandru I a fost silit să dezavueze mişcarea grecească şi pe cea românească, izbucnite la 1821. Succesorul său, Nicolae I, obţinând şi acordul englez pentru a interveni în Principatele Române şi pentru a smulge în comun Porţii o autonomie pentru greci, a impus Imperiului Otoman convenţia de la Akkerman/Cetatea Albă, din 7 octombrie 1826. Prin aceasta alegerea principilor români s-ar fi făcut numai cu asentimentul puterii suzerane – Imperiul Otoman – şi al Rusiei, iar prefacerea organizării interne a Moldovei şi Ţării Româneşti s-ar fi efectuat în spirit rusesc. Totodată, prin alegerea ca guvernator al grecilor eliberaţi a contelui Capodistria ţarul a sperat stabilirea dominaţiei sale şi în sudul Peninsulei Balcanice. Eşecul ambelor proiecte a provocat declanşarea în aprilie 1828 a unui nou război ruso-otoman, prefaţat de ocuparea Principatelor Române şi, lucru extrem de semnificativ pentru concepţia politică rusească, de suprimarea statutului autonom al Basarabiei şi transformarea sa într-o gubernie obişnuită a imperiului ţarilor. Astfel se confirmă conexiunea între statutul Moldovei şi situaţia geopolitică a Mării Negre şi Dunării de Jos. Pacea de la Adrianopol marcând apogeul extinderii teritoriale ruse pe ţărmul vestic al Mării Negre, prin dominarea gurilor Dunării – a trebuit să prevadă, sub presiunea internaţională, libera navigaţie a navelor comerciale sub orice pavilion prin Strâmtori şi în bazinul pontic (art. 7). În pofida piedicilor puse de prezenţa militară rusă în Delta Dunării, dezvoltarea fără precedent a comerţului Mării Negre a fost una dintre cauzele esenţiale ale transformării capitaliste a Principatelor Moldova şi Ţara Românească10.Păstrarea Imperiului Otoman, de preferat Perioada post-Adrianopole 1829 a fost socotită o etapă de declanşare accentuată a modernizării societăţii româneşti, expresia predominantă fiind lichidarea monopolului otoman în comerţul exterior al Principatelor Române şi creşterea spectaculoasă a comerţului occidental în Marea Neagră şi la gurile Dunării. Aşadar, modernizarea românească a fost amorsată şi s-a desfăşurat două decenii în condiţiile în care Rusia a fost un factor decisiv în zona Mării Negre şi la gurile Dunării. De la tratatul din 1829 şi până la cel de la Paris (1856) competiţia ce s-a opus unei Rusii anexioniste un Occident îngrijorat de prăbuşirea echilibrului european a fost fundalul favorizant al declanşării procesului de creare a României moderne şi de rupere a ei de vechiul regim. Este totodată interesant de precizat că Pacea de la Adrianopol a prilejuit Cabinetului de la Sankt Petersburg o serioasă analiză a situaţiei geopolitice a Mării Negre. Rusia a trebuit să accepte că, momentan, păstrarea Imperiului Otoman era mai avantajoasă decât deschiderea chestiunii împărţirii acestuia, imposibil de tranşat de Rusia singură şi în beneficiul său exclusiv, fără intervenţia celorlalte mari puteri 11. Constatarea nu a împiedicat Cabinetul de la Sankt Petersburg să adopte o politică pragmatică şi să profite de orice împrejurare pentru ca evidenta dominaţie rusă în Marea Neagră şi la Dunărea de Jos să fie extinsă şi asupra Strâmtorilor. Prilejul s-a ivit mai repede decât s-ar fi crezut, criza egipteană – ameninţarea ofensivei lui Ibrahim paşa în Anatolia – obligând în cele din urmă Poarta să solicite 10

Ştefan Zeletin, Burghezia română Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1991 F. Martens, Etude historique sur la politique russe, în Revue de droit international et de législation comparée, IX, 1877, p. 69-71 NECLASIFICAT 7 din 20 11

NECLASIFICAT

ajutorul ţarului. Tratatul de la Unkâr Iskelesi (8 iulie 1833) a inaugurat alianţa „intimă“ între cele două puteri, în fapt Imperiul Otoman căzând sub protecţia Rusiei. Un articol separat şi secret al tratatului impunea Porţii, în schimbul sprijinului rus, închiderea strâmtorii Dardanele navelor de război străine, indiferent de motivul invocat de acestea. Astfel, Marea Neagră devenea la 1833 cu adevărat un lac rusesc. Noua situaţie geopolitică având implicaţii evidente asupra întregii Mediterane orientale a fost imediat percepută ca atare de Cabinetul englez. După mărturia de primă însemnătate a istoricului francez François Guizot (1787-1874), la aflarea conţinutului tratatului de la Unkâr Iskelesi, sub şoc, lordul Palmerston, apărător al integrităţii Imperiului Otoman, nu ezita să propună guvernului francez o expediţie navală pentru forţarea Strâmtorilor, pătrunderea în Marea Neagră şi nimicirea flotei ruseşti. Intervenţia austriacă prin prinţul Metternich a detensionat situaţia, Cabinetul de la Sankt Petersburg declarându-şi intenţiile pacifice faţă de Imperiul Otoman. În consecinţă, ca un semn al bunei sale credinţe, ţarul Nicolae I a fost nevoit să ordone evacuarea armatelor de ocupaţie din Principatele Române (aprilie 1834), Poarta putând, cu asentimentul Curţii de la Sankt Petersburg, să numească noii principi. Cârmuirea acestora, între 1834 şi 1848, a fost supusă însă unui înăbuşitor protectorat rusesc. O revigorare a crizei egiptene în 1839-1840 a redeschis şi chestiunea Tratatului de la Unkâr Iskelesi, ducând în cele din urmă la Convenţia Strâmtorilor, încheiată la Londra în 13 iulie 1841. Prin aceasta concertul european al puterilor: Anglia, Franţa, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman, se angaja să respecte inviolabilitatea drepturilor suverane ale sultanului şi declara Strâmtorile închise pe timp de pace navelor de război străine. Valoarea în dreptul internaţional a Convenţiei de la Londra este evidentă: pentru prima dată chestiunea Strâmtorilor era rezolvată de concertul european, limitând drastic posibilităţile de manevră atât ale Cabinetului de la Sankt Petersburg, cât şi ale Porţii. Un acord între cele două privitor la regimul Strâmtorilor şi prin aceasta asupra Mării Negre era astfel imposibil. Nu avea să treacă însă un deceniu şi rolul determinant jucat de armatele ţarului Nicolae I în reprimarea revoluţiilor de la 18481849 din Principatele Române şi din Austria a creat Curţii de la Sankt Petersburg iluzia unei posibile rezolvări imediate şi depline a chestiunii Mării Negre şi Strâmtorilor, chiar a Constantinopolului. Politica imprudentă, de forţă, a Rusiei, în raport cu Imperiul Otoman şi Franţa, a dus la declanşarea noului război oriental în 1853 şi la campania franco-anglo-turcosardă din Crimeea (1854-1856). Un aspect ignorat al acestui război este cel al acţiunii factorilor politici de la Bucureşti şi îndeosebi de la Iaşi, pentru ca, după exemplul Piemontului-Sardiniei, Principatele Române să participe alături de aliaţi la Războiul Crimeei. Obiectivele principale ale acestei participări erau eliberarea Basarabiei, a părţii dintre Prut şi Nistru a Moldovei şi, desigur, obţinerea unui nou statut internaţional al Principatelor, odată cu reglementarea generală a păcii. Artizanul noii orientări politico-militare româneşti a fost principele Moldovei Grigore Alecu Ghica, ai cărui colaboratori apropiaţi au fost Costache Negri, Vasile Alecsandri, Dimitrie Rallet, Alexandru Ioan Cuza, Edouard Grenier, Constantin Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu şi alţii. Chiar dacă o participare militară oficială, de stat, românească în NECLASIFICAT 8 din 20

NECLASIFICAT

Crimeea alături de aliaţi nu a putut fi obţinută – deşi militari români au fost prezenţi la Sevastopol în ambele tabere –, memoriile politice şi informaţiile furnizate diplomaţiei franceze, mai ales la Conferinţele de la Viena şi la Congresul de la Paris, au susţinut refacerea unităţii principatului Moldovei până la Nistru şi cu Delta Dunării. Integritatea Moldovei şi geopolitica Mării Negre Congresul de pace, încheiat prin semnarea la 30 martie 1856 de către plenipotenţiarii Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Sardiniei, Sublimei Porţi, ai Imperiului Habsburgic şi ai Prusiei a tratatului de la Paris, includea Imperiul Otoman în concertul european şi în dreptul public internaţional şi neutraliza Marea Neagră. Atât Rusia, cât şi Imperiul Otoman se angajau să nu construiască sau să păstreze pe ţărmurile acestei mări arsenale militare maritime, flotele lor fiind drastic reduse, până la tonaje şi putere de foc nesemnificative. Dunărea şi gurile sale fiind supuse principiului libertăţii de navigaţie a râurilor care separă sau străbat mai multe state se prevedea constituirea pe doi ani a unei Comisiuni europene a Dunării, formată din delegaţii Franţei, Austriei, Marii Britanii, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Imperiului Otoman menită să planifice şi să execute lucrările necesare navigaţiei în aval pe fluviu, de la Isaccea până la vărsare şi în părţile de mare învecinate, securitatea acestora fiind garantată prin prevederea ca fiecare dintre puterile semnatare să menţină oricând la gurile Dunării două nave militare uşoare-staţionare. O comisie a riveranilor (Austria, Bavaria, Würtemberg, Imperiul Otoman, Serbia, Ţara Românească, Moldova) urma să alcătuiască reglementările de navigaţie şi poliţie fluvială, să asigure navigabilitatea întregului fluviu şi să preia atribuţiile Comisiei europene după încheierea lucrărilor acesteia. Rusia accepta, în schimbul teritoriului din Crimeea cucerit de aliaţi în timpul războiului şi pentru mai buna asigurare a navigaţiei pe Dunăre , rectificarea frontierei în Basarabia, teritoriul cedat fiind înglobat Principatului Moldovei (art. XX, XXI). Pentru evoluţia modernă a poporului român o consecinţă directă a schimbării raportului de forţe în Marea Neagră a fost revenirea ca riveran, după mai bine de trei secole şi jumătate de absenţă, a unui vechi stat al regiunii, Principatul Moldovei, acesta fiind totodată un primul pas pentru reconstrucţia modernă a acestei regiuni europene. Pentru a garanta îndeplinirea prevederilor tratatului şi integritatea Imperiului Otoman, Anglia, Franţa şi Imperiul Habsburgic încheiau, la 15 aprilie 1856, o convenţie secretă prevăzând folosirea forţelor militare terestre şi navale pentru aceste scopuri. Imediat după semnarea Tratatului de pace de la Paris, principele Grigore Ghica şi divanul său domnesc luaseră măsuri, contrare Regulamentului Organic, de înfiinţare a unităţilor militare necesare pentru a fi imediat dizlocate în cele trei ţinuturi basarabene reunite Principatului Moldovei. Totodată, încă înainte de începutul lucrărilor Congresului, diplomaţia franceză şi împăratul Napoleon III insistaseră pe lângă Poarta Otomană pentru crearea statului român unitar. În convorbirile anterioare de la Constantinopol ale ambasadorului francez Edouard Thouvenel cu vechiul diplomat britanic vicontele Stratford of Redcliffe acesta din urmă, aflat şi sub influenţa prietenului său Ion Ghica, susţinuse necesitatea restabilirii frontierei Moldovei pe Nistru, fâşia teritorială a celor trei judeţe părându-i-se a fi o barieră prea NECLASIFICAT 9 din 20

NECLASIFICAT

firavă în calea Rusiei spre Dunăre. Într-o viziune globală, perioada 1768-1856 fiind doar un interval semnificativ , integritatea Moldovei, unitatea naţională românească se leagă indisolubil de situaţia geopolitică a Mării Negre, de securitatea navigaţiei internaţionale pe Dunărea de Jos. Rusia a profitat însă de situația internațională ce s-a creat în urma războiului franco-prusac și prin intermediul Conferinței de la Londra din 1871, se dezice de toate obligațiile Tratatului de la Paris ce se refereau la Dunăre și Marea Neagră. Astfel, Rusia era pregătită de război, în anii 1857-1876, în momentul izbucnirii crizei orientale. În războiul din 1877-1878, Imperiul Otoman este iarăși învins cu sprijinul României și al statelor balcanice. În urma negocierilor de pace de la Stan Stefano, niciunul dintre state nu a fost acceptat, Rusia privind pacea după propriile interese., stârnind nemulțumiri marilor state europene și ale celor din regiune. Astfel, s-a rediscutat tratatul de pace la Berlin, unde Rusia a renunțat la unele avantaje. Obiectivele și aspirațiile Imperiului Rus au fost așadar amânate pentru perioada următoare. 2.

Regiunea Mării Negre – spaţiu de interes geopolitic

În ultimii ani, în special după destrămarea Uniunii Sovietice şi căderea regimurilor politice autoritare din Europa Centrală şi de Sud-Est, la nivel internaţional, realitatea geopolitică a Regiunii extinse a Mării Negre a devenit un subiect din ce în ce mai sensibil., fapt cauzat în mare de apariţia unor problematici noi (ce ţin de politică, de securitate şi de economie) care au modificat semnificaţia geopolitică a bazinului pontic şi au presupus intensificarea eforturilor actorilor strategici internaţionali şi regionali în tentativa de a le soluţiona conform propriilor interese. De multe ori însă, interesele actorilor (statali sau non- statali) au fost (şi sunt în continuare) divergente şi drept urmare au transformat Regiunea extinsă a Mării Negre într-un spaţiu de dispută geopolitică, întreţinut îndeosebi de Federaţia Rusă, SUA şi Uniunea Europeană (UE). În prezent, cuvântul stabilitate (în raport bineînţeles cu istoria recentă zbuciumată) caracterizează situaţia din regiune, însă aceasta este înşelătoare, fiindcă problemele de fond nu au fost rezolvate. De aceea, insistenţa UE şi a noilor săi membri pe aspectul cooperării în detrimentul rivalităţii, trebuie încurajată şi susţinută de toţi actorii internaţionali şi regionali, inclusiv de Moscova. Istoria a fost generoasă cu bazinul pontic. Pe acest spatiu situat între Europa şi Asia, timpul a curs parcă mai repede şi mai intens. De-a lungul a mii de ani, in bazinul Mării Negre numeroase popoare şi-au găsit sălaşul, foarte mulţi comercianţi au descoperit tărâmul prosperităţii, iar diferite formaţiuni politico-statale şi-au disputat interesele, astfel încât acest spaţiu nu a fost niciodată acelaşi, cunoscând permanente mutaţii politice, economice şi etno-culturale. În consecinţă, după cum adesea se întâmplă în asemenea cazuri de evoluţie milenară, trecutul istoric încărcat a dat naştere unui prezent nebulos. NECLASIFICAT 10 din 20

NECLASIFICAT

3.

Dimeniunile conflictului geopolitic de la Marea Neagră

Sfârşitul Războiului Rece a transformat regiunea Mării Negre într-o sumă de state, de ameninţări şi de interese, transformare care, în mod logic, a oferit noi dimensiuni realităţii geopolitice din acest spaţiu. Prăbuşirea Uniunii Sovietice şi căderea regimurilor politice autoritare din Europa Centrală şi de Sud- Est, au înmulţit numărul statelor riverane Mării Negre şi au modificat esenţial mediul politic din zonă. Bulgariei, României şi Turciei li s-au alăturat alte trei state: Federaţia Rusă, Georgia şi Ucraina, toate născute în urma decesului U.R.S.S. De menţionat este că, pe lângă statele riverane, orice referinţă la Marea Neagră nu trebuie să excludă Armenia, Azerbaidjan, Grecia şi Republica Moldova, state care completează cadrul extins al spaţiului pontic. În toate ţările susmenţionate, anul 1990 a produs transformări majore. Unele dintre ele au trecut de la autoritarism la o democraţie incipientă, altele de la subjugare la independenţă, însă această trecere bruscă le-a găsit complet nepregătite şi cu o sumedenie de probleme re/descoperite. Pentru toate statele Regiunii extinse a Mării Negre, cu o mică excepţie, Grecia, anii ’90 au fost tulburi, dominaţi de conflicte armate (Armenia-Azerbaidjan, Federaţia Rusă, Georgia, Republica Moldova), de mişcări identitare (Turcia), de neînţelegeri diplomatice şi de consolidare a democraţiei (Bulgaria şi România). Un adevărat mozaic de state slabe, corupte, aproape de eşec, cu diverse identităţi, aspiraţii şi ritmuri de dezvoltare inegale situate în mijlocul unui triunghi ce se cristaliza din ce în ce mai evident între civilizaţiile rusă, europeană şi islamică. Cu ajutorul eforturilor interne şi a implicaţiilor externe, o bună parte din problemele care riscau să arunce în colaps spaţiul Mării Negre au fost ameliorate, ajungându-se la un fel de stabilitate aparentă. În ciuda faptului că rădăcinile neînţelegerilor nu au fost extirpate, aceste state cu o tradiţională esenţă “euroasiatică”, conform opiniei întemeiate a lui Zbigniew Brzezinski, au ales modelul de dezvoltare occidental în dauna celui oriental (de factură rusească), unicul considerat atractiv pentru elita politică din regiune, iar Occidentul a hotărât să nu le refuze opţiunea. România şi Bulgaria au devenit membre NATO şi UE, Turcia este în proces de aderare la UE (membră NATO din 1952), Georgia şi Ucraina aspiră la NATO şi UE (în aceste state însă există şi factori politici influenţi care se opun unei asemenea aspiraţii), Republica Moldova, dupa recenta schimbare a puterii politice, depune eforturi mai consistente în vederea apropierii de normele europene, iar Azerbaidjan şi Armenia, mânate de considerente economice, sunt interesate de aprofundarea relaţiilor cu UE. De fapt, din cauza acestor transfomări, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit mai sensibilă/seminificativă din punct de vedere geopolitic. 4.

Re/descoperirea unor ameninţări NECLASIFICAT 11 din 20

NECLASIFICAT

Totodată, într-un sistem internaţional multipolar au fost re/descoperite şi scoase în evidenţă multe probleme înghetate sau inexistente pe vremea când Uniunea Sovietică avea o influenţă majoră în acest spaţiu. Problemele redescoperite au fost cele interetnice. Stalin a avut ideea de a încurca lucrurile şi a gândit să facă câteva mişcări considerate protective nu numai pentru epoca sa, dar şi pentru cele care vor urma. Strămutările populaţiilor dintrun loc în altul, modificările graniţelor republicilor sovietice, menite să asigure stabilitatea U.R.S.S.- ului, au dus la implozia acestuia, la conflicte militare (între Armenia şi Azerbaidjan) şi la neînţelegeri ce tindeau să escaladeze în lupte armate (între Ucraina si Federatia Rusa). Şi, de parcă opera lui Stalin nu era îndeajuns, Federaţia Rusă şi-a catapultat cadrele externe formate pe timpul Uniunii Sovietice în zone sensibile din punct de vedere istoric şi etnic ale republicilor ex- sovietice, acestea autoproclamând acolo republici independente, însă nerecunoscute la nivel internaţional. Din aceasta cauză, Georgia (cu Abhazia, Adjaria şi Osetia de Sud) şi Republica Moldova (cu Transnistria) s-au trezit în astfel de conflicte, menite să distrugă stabilitatea statală şi să menţină dependenţa acestor state de Federaţia Rusă, un alt stat care s-a luptat cu secesionismul. Constituind un amalgam de republici şi regiuni diverse din punct de vedere identitar, Federaţia Rusă s-a trezit cu intenţia Ceceniei, o mică republică caucaziană islamică, de a părăsi federaţia. Puterea centrală a reacţionat prompt, mai ales că pericolul unor mişcări asemănătoare în zonă era imens şi în urma a două războaie cecene a recâştigat se pare influenţă, însă viitorul este incert. În cele din urmă, Turcia s-a văzut nevoită să faca faţă rebelilor kurzi. Un conflict care nici astăzi nu şi-a găsit soluţionarea. Astfel, Regiunea extinsă a Mării Negre s-a transformat într-un cadru de conflicte interetnice şi geopolitice permanente, ce presupune frontiere nesigure şi state slabe, precum şi numeroase ameninţări la adresa securităţii europene şi chiar internaţionale, cauzate fiind de traficul ilicit (armament şi persoane) de armament şi de proliferarea crimei organizate transnaţionale. Alte ameninţări au apărut însă odată cu modificarea sistemului internaţional. La adresa securităţii occidentale şi mondiale au fost identificaţi noi factori perturbatori, teroriştii islamici şi statele orientale care-i susţin, iar Marea Neagră a devenit un centru strategic esenţial pentru acţiunile din acele zone, în vederea combaterii terorismului şi democratizării lor. 5.

Competiţia comercială energetic

Şi, ca o adevărată cireaşă de pe tort, conflictul geopolitic de la Marea Neagră nu ar avea nici un farmec dacă nu ar exista dimensiunea economică, capabilă să susţină o competiţie intensă comercială şi diplomatică. Regiunea Maării Negre s-a evidenţiat în ultimii ani ca un nod comercial important, asta datorită faptului că se află în apropierea bazinulului Caspic, extrem de bogat în combustibili. Drept urmare, în vederea menţinerii securităţii energetic, Federaţia Rusă, SUA, UE şi statele regionale NECLASIFICAT 12 din 20

NECLASIFICAT

au demarat o competiţie comercială şi diplomatică deosebită în jurul stabilirii traseelor hidrocarburilor. Federaţia Rusă, în calitate de important producător de petrol şi gaze din regiune (şi din lume), şi de principalul furnizor de gaze al ţărilor UE, este direct interesată în jocul energetic din bazinul Mării Negre. Pentru Moscova, “arma energetică” reprezintă unicul mijloc de a ţine sub presiune Europa şi nu şi-ar permite să-l piardă. În schimb, UE este exasperată în vederea asigurării securităţii energetice şi depune eforturi multiple în acest sens. Exasperarea europeană este cauzată de faptul că Rusia a dovedit în dese rânduri că nu este un partener de încredere, fiindcă în disputele cu vecinii (Ucraina şi Belarus) a apelat la măsuri dure sinonime stopării livrării de gaz. O nouă raţiune impune UE: diversificarea accesului la resursele energetice, iar bazinul Caspic reprezintă o soluţie viabilă în acest context. În efortul său, este susţinută de SUA, care, după ce a reuşit asigurarea securităţii energetice a Israelului prin conducta Baku- Tblisi- Ceyhan, acum susţine proiectul gazoductului Nabucco pentru a reduce din potenţialul de ameninţare rus la adresa UE. Proiect care la momentul de faţă este ameninţat serios de o contraofertă rusească, South Stream, ce vizează transportarea gazului direct din Federaţia Rusă prin Marea Neagră spre Bulgaria şi cu ramificaţii în Italia şi Austria. În acest conflict de interese energetice, cu profunde valenţe diplomatice şi politice, în care Federaţia Rusă nu concepe să-şi piardă supremaţia, UE, cu ajutorul SUA însă cu nenumărate ezitări, vrea să devină mai puţin dependenţa de gazul rusesc, Turcia, România şi Bulgaria se simt actori regionali importanţi, iar Georgia şi Azerbaidjanul vor să dea oarecum o palmă Rusiei, Ucraina pare a fi lăsată în afara tuturor proiectelor. Un lucru însă este cert, că în ciuda tuturor intereselor private toţi actorii implicaţi în regiune trebuie să joace ca parteneri şi nu ca rivali cum s-a intamplat până acum. 6.

Jucătorii strategici la Dunăre şi Marea Neagră şi interesele de securitate

Federaţia Rusă este un jucător strategic relevant în cadrul Regiunii extinse a Mării Negre. În esenţă, Federaţia Rusă este un actor previzibil, cu o poziţionare distinctă în raport cu statele şi problemele din regiune. Conform tradiţiei diplomatice, îşi prezervă dreptul de influenţă în zona Caucazului, Balcanilor şi a Mării Negre. Pentru ea, aceste zone sunt importante în vederea asigurării securităţii şi lupta pentru menţinerea statu-quo-ului actual. De aceea orice iniţiativă din zona străină Rusiei este rău percepută şi reacţionează pe măsură: cu întreruperi de gaz, cu propunerea unor proiecte alternative, cu menţinerea unor situaţii geopolitice complicate (în cazul Georgiei şi Republicii Moldova) sau cu tentativă de a împiedica apropierea NATO şi UE de graniţele sale. SUA este interesată de zona Mării Negre mai ales din punct de vedere geostrategic. Poziţionarea sa în această regiune s-a nuanţat mai ales după 11 septembrie 2001. Declarând război împotriva terorismului, Regiunea extinsă a Mării Negre a constituit imediat un pivot către statele din Orient care încurajează acest NECLASIFICAT 13 din 20

NECLASIFICAT

fenomen. Totodată, SUA a fost interesată de soluţionarea problematicilor regionale cu potenţial destructiv. În acest sens SUA a reuşit treptat să infiltreze NATO în regiune, să asigure securitatea energetică a Israelului, să-şi instaleze baze militare în România şi Bulgaria, să ofere un stimul proceselor democratice din zonă, iar pentru viitor mizează pe cartea independenţei energetice a Europei. Iniţial, UE nu a avut motive temeinice să se orienteze către problemele din spaţiul pontic: contrabanda, traficul ilicit, democraţii neconsolidate, frontiere nesigure. Însă ultima extindere, cu Bulgaria şi România, a plasat-o în miezul acestor probleme, care prin esenţa lor reprezentau un factor real de ameninţare la adresa securităţii europene. În plus, resursele energetice ale bazinului Caspic şi experienţele neplăcute cu Federaţia Rusă (crizele gazelor) i-a determinat pe oficialii de la Bruxelles să recurgă la ideea diversificării reţelelor de alimentare cu gaze. Adepta unor mijloace specifice liberalismului instituţional, UE a recurs la aprofundarea cooperării cu şi între statele Regiunii extinse a Mării Negre şi promovării valorilor şi normelor europene. Mai concret, Bruxelles- ul a lărgit Politica Europeană de Vecinătate şi a lansat două proiecte menite să contribuie la securitatea şi consolidarea cooperării regionale: Sinergia Mării Negre şi Parteneriatul Estic. O altă acţiune importantă a UE a fost şi este în continuare monitorizarea şi securizarea graniţelor din proximitatea sa. Misiunea EUBAM, de la frontiera moldoveanoucraineană a reprezentat un real succes în combaterea crimei organizate şi traficului ilicit. Per ansamlu, implicarea UE în Regiunea extinsă a Mării Negre are efecte pozitive, însă chestiunea securităţii energetice europene încă nu a fost rezolvată. Drept dovadă, proiectul gazoductului Nabucco a început greu şi rămâne de domeniul viitorului. 7.

Jucătorii regionali la Dunăre şi Marea Neagră şi consolidarea cooperării

Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Turcia, Ucraina (luate în ordine alfabetică) şi ţările caucaziene în mai mare sau mai mică măsură sunt actorii regionali din zona extinsă a Mării Negre. Interesele acestor state sunt diverse: menţinerea securităţii (Georgia şi Ucraina), întărirea poziţiei economice (Azerbaidjan şi Turcia) sau afirmarea poziţiei la nivel euro- atlantic (Bulgaria şi România). Cu toate acestea statele din Regiunea extinsă a Mării Negre converg spre un interes comun şi anume întărirea cooperării inter- regionale, destinată să asigure stabilitatea, securitatea şi prosperitatea zonei. Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) a constituit primul cadru de cooperare în bazinul pontic. Organizaţia însă şi-a dovedit rapid ineficienţa din cauza factorului rus. În cadrul OCEMN, Federaţia Rusă are o pondere semnificativă şi foloseşte adeseori instrumentul consensului pentru a bruia luarea unor decizii. Numeroasele propuneri de a reforma organizaţia sau de a stabili proiecte clare care să consolideze cooperarea la Marea Neagră, inclusiv româneşti, nu au putut trece peste acceptul Moscovei. Totuşi, în ultimul timp, statele membre OCEMN au reuşit să ia două decizii importante în vederea creării unui spaţiu pontic NECLASIFICAT 14 din 20

NECLASIFICAT

integrator: autostrada inelară şi magistrala Mării Negre. În afara proiectelor convenite în cadrul OCEMN, UE propune asistenţă financiară pentru dezvoltarea “coridoarelor maritime”. O discuţie pe acest subiect va avea loc în cadrul unei conferinţe la Constanţa şi se aşteaptă ca unele state riverane Mării Negre să devină mai interesate de iniţiativă europeană. Ţinând cont de un trecut istoric turbulent şi de un prezent geopolitic pe măsură, discuţiile şi proiectele integratoare comune sunt binevenite. Acestea pot pune cu adevărat bazele unui spaţiu stabil în Regiunea extinsă a Mării Negre, iar Moscova când va renunţa la a spune “nu” va avea un rol determinant în acest sens. 8.

Rolul marinei militare ruse din Marea Neagră în actualul context internaţional

În perioada Războiului Rece, Flota Mării Negre avea ca principală funcţie contracararea Flotei a VI a SUA, influenţând mediul politic şi militar din Marea Mediterană. Sarcina cheie atribuită flotei era de a apăra ţărmul ucrainean de un eventual atac şi de a sprijini trupele din districtul militar Odessa. După dezmembrarea URSS-ului ,Flota Mării Negre şi-a pierdut atribuţiile operaţionale şi strategice. Se pune în discuţie în ce măsură mai este eficientă menţinerea unei flote numeroase în Marea Neagra ,atâta timp cât influenţa în Marea Mediterana este foarte mică.În cazul unui conflict în Marea Neagra ,SUA şi aliaţii NATO îşi pot folosi forţele navale dispuse în Mediterana de Est,iar Rusia nu poate opri eficient pătrunderea lor în Marea Neagră. Singura problemă pentru Rusia în Marea Neagră ar fi submarinele turceşti. Acest aspect ar determina Rusia să-şi îmbunătăţească tehnica de lupta antisubmarin. Turcia este şi ea interesată să-şi întărească securitatea liniilor de comunicaţii în Marea Neagra. Oricum turcii nu au nici o intenţie să se amestece în liniile de comunicaţii controlate de Rusia în Marea Neagră, din simplul fapt că deţin controlul strâmtorilor. Turcia este mai mult interesată de întărirea prezenţei sale militare în Marea Egee ,acolo unde Grecia este văzută în continuare ca o ameninţare pentru interesele turceşti din această regiune. Principalul obiectiv al turcilor este să întărească securitatea zonei lor insulare din Marea Egee. Luând în considerare interesele geostrategice ,militare şi politice ale Rusiei în regiune , viitorul rol al flotei sale din Marea Neagră va fi legat de exercitarea controlului politic şi militar asupra Caucazului şi participarea la reglementarea conflictelor locale din această regiune. O altă sarcină imperativă pentru flota rusă este menţinerea dominaţiei militare pentru a deţine controlul absolut al liniilor de comunicaţii din Marea Neagră şi a contracara statele NATO din afara Mării Negre . Nu în ultimul rând ,Rusia trebuie să păstreze controlul militar asupra Crimeii pentru a putea sincroniza politica internă şi externă a Ucrainei cu directivele stabilite de Moscova.Pentru a menţine balanţa de putere în Marea Neagră în favoarea sa , Rusia trebuie să includă Ucraina într-o uniune militară. Printre celelalte strategii care NECLASIFICAT 15 din 20

NECLASIFICAT

figurează pe agenda rusă este şi îmbunătăţirea capabilităţii militare ale flotei din Marea Neagră prin echiparea cu arme nucleare tactice şi dezvoltarea capacităţii de luptă a flotei prin construirea de nave de război uşoare şi foarte mobile care să transporte lansatoarele de rachete. Totodată sistemul de apărare trebuie să aibă în vedere pe lângă componenta de trupe de uscat şi componenta de susţinere aeriană. Construcţia de portavioane noi este o prioritate pentru Rusia în viitorul apropiat.Menţinerea şi consolidarea prezenţei militare ruse în statele CSI este o altă strategie care consolidează sistemul de apărare al Rusiei în Marea Neagra. Faptul că acordul de închiriere a bazei navale de la Sevastopol a fost prelungit de parlamentul Ucrainei până în 2047 , arată intenţia clară a Rusiei de a-şi menţine şi consolida prezenţa militară şi influenţa politică în Ucraina. Superioritatea militară a Rusiei în Marea Neagră se bazează pe deoparte pe amplasamentele militare din Crimea şi pe de cealaltă parte pe cele de pe coasta Caucazului. Nu este deloc întâmplătoare în acest sens declaraţia amiralului Kravcenko care declara că după restructurare,Flota Mării Negre are două componente:grupul din vest cu baza la Sevastopol şi grupul de est pe coasta Caucazului. Declanşarea Războiul din Georgia în 2008 a urmărit întocmai consolidarea prezenţei militare ruse pe coasta Caucazului şi anume Abhazia. 9.

Politica externă rusă în regiunea Mării Negre după colapsul URSS

După dezmembrarea URSS , politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-a restructurat trecând de-a lungul anilor de istorie postsovietică prin 4 faze: faza iniţială(1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate care în perioada sovietică fuseseră îngheţate .Apare un nou status-quo post-sovietic; faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în Cecenia(1995-2002); faza de refacere(2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru strategia sa regândită. În septembrie 2003, Preşedintele V.Putin definea regiune Azov-Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceea conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de trasport din Marea Neagră; faza strategiei regionale active(august 2008-prezent) care a debutat odată cu operaţiunea militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud. Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic în care interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere,singura care permite supravieţuirea statului într-un mediu internaţional anarhic. NECLASIFICAT 16 din 20

NECLASIFICAT

În viziunea geostrategică rusă , regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict regional chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei strategii , Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagre, din motive legate de istorie,poziţie geografică,economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un lidership în comun cu Turcia. Cu toate acestea , Occidentul percepe Rusia ca pe o putere exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări din Marea Neagră. Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuţie securitatea energetică şi expansiunea pieţelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante:regionalizarea şi globalizarea. Cu alte cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau dimpotrivă o altă arenă de competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia şi de Occident. Din perspectiva securităţii regionale , Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quo-ului în regiunea Mării Negre. Cu toate acestea,pentru a-şi apăra interesele, Rusia încurajează mişcările separatiste din zonă.Pentru a-şi demonstra bunele intenţii, Moscova a luat parte la exerciţiile militare organizate în comun cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră. Aşa a fost cazul în exerciţiile militare Black Sea Harmony şi Active Endeavour. Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor încălcând astfel Convenţia de la Montreaux semnată în 1936 şi în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră.O altă preocupare pemtru Rusia este disputa sa cu Ucraina în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care nesoluţionată poate duce la blocarea traficului navelor ruseşti din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijoratoare pentru lideri ruşi este şi expansiunea bazelor militare americane din România şi Bulgaria,vazută ca o încălcare din partea SUA a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa. Rusia este conştientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru NATO din Marea Neagră, percepând NATO ,Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă status quo-ul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener ,având în vedere că turci vor să păstreze status-quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008 , Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre ,crescându-şi astfel importanţa în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic în special în sectorul energiei unde se pot negocia soluţii de comun acord care în acest fel pot ajuta Turcia să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei. NECLASIFICAT 17 din 20

NECLASIFICAT

Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre. 10.

Rusia şi viitoarele provocări în regiunea Mării Negre.

Remodernizarea flotei ruse a Mării Negre şi intervenţiile politico-militare din regiune au creat o nouă oportunitate la Kremlin pentru reafirmarea influenţei strategice aflate în opoziţie cu interesele americane din zonă. Recentele evenimente geopolitice din Ucraina şi regiunea Caucazului au reafirmat importanţa geostrategică a Mării Negre pentru Rusia şi au revitalizat eforturile conducerii de la Moscova de a transforma flota Mării Negre dintr-una inactivă într-una capabilă să execute o arie largă de operaţiuni maritime. Deficitele în bugetul apărării şi alte priorităţi strategice sunt obstacolele pe care Rusia le întâmpină în timpul acestui proces de reanimare a flotei ruse din Marea Neagră Ţinând cont de aceste aspecte, abordarea Rusiei este una duală pentru a putea creşte într-un timp scurt operaţionalitatea flotei. În primul rând sunt împrumutate echipamente militare de la celelalte flote ale Marinei militare ruse. Flota Mării Negre a fost îmbunăţită cu dotările primite de la Flota Mării Baltice.În al doilea rând se recurge şi la cumpărarea de nave de război străine care să ajute la suplinirea necesarului de dotări militare pe care şantierele navale ruse nu le pot produce într-un timp rapid. Cazul achiziţionării din Franţa a navelor amfibii de asalt Mistral confirmă această tendinţă .Se pare că Franţa este principala furnizoare de tehnologii militare noi către Federaţia Rusă. În acelaşi timp Kremlinul şi-a crescut semnificativ implicarea politică şi militară în statele vecine căutând să încheie relaţii diplomatice mai strânse. Toţi aceşti paşi întreprinşi îmbunătăţesc forţa navală rusă din Marea Neagră şi crează condiţiile restabilirii sferei istorice de influenţă în statele controlate înainte de sovietici. Rusia ar putea fi mai bine poziţionată atunci când vine vorba de ameninţarea interesele vitale ale SUA din zonă ,aşa cum este cazul rutelor de aprovizionare cu energie care tranzitează Marea Neagră, dar şi stabilitatea regimurilor politice din statele cu orientare pro-occidentală. În ceea ce priveşte politica Rusiei, aceasta s-a folosit dealungul timpului de exporturile de gaz ca principal mijloc de proiectare a influenţei economice şi politice în Europa .Cazul Ucrainei este cel mai grăitor în acest sens. SUA şi aliaţii săi europenii sunt nevoiţi în aceste condiţii să-şi sporească prezenţa militară în zonă ,ajungându-se la un joc de sumă nulă.

NECLASIFICAT 18 din 20

NECLASIFICAT

BIBLIOGRAFIE 1. Bușe, Dorel, Geopolitica Rusiei la Dunăre și Marea Neagră în perioada 1812-1878, Editura UNAp, București, 2012; 2. Cârţână, I., Seftiuc, I., România şi problema strâmtorilor, Bucureşti, 1974; 3. Eminescu, Mihai, Basarabia, Sibiu, Editura Mileniul Trei, 1990; 4. Semenova, Lidia E., Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea, 1962; 5. Zeletin, Ştefan, Burghezia română Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1991 6. Pavlëiìuk, Oleksandr, Klympush-Tsintsadze, Ivanna, The Black Sea Region: Cooperation and Security Building ,Armonk(New York), Ed. M.E. Sharpe, 2004,. 7. Revista Geopolitica, nr.6, Editura Top Form, București, 2004. 8. http://eng.mil.ru/en/structure/forces/navy/associations/structure/forces/type/ navy/black_sea/history.htm 9. http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memospdf/pepm_041.pdf 10.http://www.iss.europa.eu/fr/publications/detail-page/article/russian-policyin-the-eastern-mediterranean-and-the-implications-for-eu-external-action/ NECLASIFICAT 19 din 20

NECLASIFICAT

11.http://www.usni.org/magazines/proceedings/2011-02/russias-black-seathreat

NECLASIFICAT 20 din 20