206958076 Max Du Veuzit Verisoara Yvette

Bună ziua, Acest mesaj se adresează tuturor celor care iau cărţile postate de alţii şi le repostează la ei în conturi ca şi cum ar fi ale lor. Oameni buni, mişcaţi-vă fundurile leneşe şi scanaţi şi voi ceva, de preferat alte cărţi decât cele deja existente. Dacă tot doriţi să postaţi ceva, în conturile proprii, ajutând în acest fel la îmbogăţirea colecţiei de cărţi în limba română de pe scribd, faceţi-o cu cap, postând cărţi care nu au fost deja, fix în aceeaşi formă, oricare ar fi ea. E penibil să postaţi cărţi pentru care alte persoane au pierdut timp, scanâdu-le. Zicea cineva, cu nonşalanţa, ca explicaţie, că scribd nu permite download-ul pentru cei care nu fac upload. Ok atunci de ce nu postaţi documente simple: un word sau orice alte rahaturi fără folos, dar făcute de voi? Răspunsul e acelaşi mereu: Nesimţirea e la ea acasă pe aici, iar buna creştere şi respectul, chestii elementare pe care le înveţi în familie până la 7 ani, lipsesc cu desăvârşire. Respectaţi munca mea şi în acest fel vă veţi respecta pe voi! A c e st m esaj v a în so ţi to a te c ă rţile p o sta te d e m in e de acu m în c o lo ... p o a te tre z e şte ce v a con ştiin ţe, d a că aveţi a şa c e v a . D a că n u ...a tu n c i n u v o i m a i p o s ta n im ic.

Celorlalţi, care chiar doresc să citească, le doresc lectura plăcută! O zi bună, angelica.

M AX DII VEI ZI I

MAX DU VEUZIT

VERI50ARA Y V E T T E T r a d u c e r e : A ngela M ocanu

E D IN T E Il 1994

Bună ziua, Acest mesaj se adresează tuturor celor care iau cărţile postate de alţii şi le repostează la ei în conturi ca şi cum ar fi ale lor. Oameni buni, mişcaţi-vă fundurile leneşe şi scanaţi şi voi ceva, de preferat alte cărţi decât cele deja existente. Dacă tot doriţi să postaţi ceva, în conturile proprii, ajutând în acest fel la îmbogăţirea colecţiei de cărţi în limba română de pe scribd, faceţi-o cu cap, postând cărţi care nu au fost deja, fix în aceeaşi formă, oricare ar fi ea. E penibil să postaţi cărţi pentru care alte persoane au pierdut timp, scanâdu-le. Zicea cineva, cu nonşalanţa, ca explicaţie, că scribd nu permite download-ul pentru cei care nu fac upload. Ok atunci de ce nu postaţi documente simple: un word sau orice alte rahaturi fără folos, dar făcute de voi? Răspunsul e acelaşi mereu: Nesimţirea e la ea acasă pe aici, iar buna creştere şi respectul, chestii elementare pe care le înveţi în familie până la 7 ani, lipsesc cu desăvârşire. Respectaţi munca mea şi în acest fel vă veţi respecta pe voi! A c e st m esaj v a în so ţi to a te c ă rţile p o sta te d e m in e de acu m î n c o l o . p o a te tre z e şte ce v a con ştiin ţe, d a că aveţi a şa ceva. D a că n u ...a tu n c i n u v o i m a i p o s ta n im ic.

Celorlalţi, care chiar doresc să citească, le doresc lectura plăcută! O zi bună, angelica.

UNU

„Mă întrebi, dragă prietene, cum de m-am hotărît să mă însor şi te miri că eu, duşmanul declarat al căsătoriei, zurbagiul ale cărui nebunii au alim entat a tîta vreme cronicile de scandal pariziene, pot face o femeie fericită. JMu te îndoi. Draga mea Y vette este cea mai fericită dintre femei, deoarece o ador şi îi sînt credincios pe de-a-ntregul. . . chiar aşa, cre­ dincios. Poate că ţi se pare imposibil ca după doi ani de căsătorie s-o iubesc la ffcl ca în prim a zi şi ea să , fie stăpîna absolută a gîndurilor mele. Atunci ascultă ! O să încerc să-ţi povestesc istoria căsătoriei mele. E puţin cam lungă, dar poate că te va distra în deşerturile africane, unde bunul simţ sau poate lipsa de judecată te-au dus, pentru a studia cine ştie ce plante rare. Sînt sigur că vei citi cu interes din ce în ce mai viu aceste rînduii, care, de la bun început, te fac s-o cunoşti pe adorabila contesină care e soţia mea şi, cine ştie, poate Iţi vor trezi şi dorinţa să te întorci cît mai repede în b ătrîna noastră F ranţă, care, tre­ buie să-mi dai dreptate, face mai m ult decît toate Africile din lume. Deci, să încep : E ra luna m ai. . . luna iubirii şi a nebuniilor, iar eu vlăguit şi stors de viaţa dezordonată pe care o duceam, m-am h o tărît să merg să mă odihnesc, sau 5

m ai bine zis să m ă refac, la marchiza de Yersin, m ătuşa din partea mamei, care locuieşte într-una din cele mai frumoase proprietăţi din Touraine. M ătuşa m-a prim it cii lacrimi de bucurie. Am fost întotdeauna preferatul ei şi atunci cînd m-a văzut, frînt de oboseala drum ului, ca şi din alte motive, pe ta re cu siguranţă le bănuieşti, m-a prim it cu bra­ ţele deschise. , Cu toate acestea, primele cuvinte au fost de re­ proş : — E posibil, dragul meu, ca a tîta tim p s-o uiţi pe bătrxna ta m ătuşă? — N-am uitat-o, din moment ce mă aflu aici, scum pa mea naşă. . — Aşa mai merge ! însă, bagă de seamă, că nu te voi lăsa să pleci a tît de repede. Timpul este fru­ mos, o să avem o societate veselă şi sînt sigură că nu te vei plictisi, numai să nu faci vreo prostie. — Mătuşico — am protestat — m-am făcut bă­ iat serios. Zîmbi eu indulgenţă. — Vezi tu, eram a tît de puţin obişnuită să aud aşa ceva. . . — Numai că acum e lucru sigur, îţi garantez. Am douăzeci şi nouă de ani şi cred că mi-a venit m intea la cap. — Cu cine crezi că vorbeşti? — exclamăvea, ridicîndu-şi ochii spre cer. — Nimeni nu doreşte mai m ult deeît mine, d a r . . . Reticenţa ei mă duru. — Văd că ai o părere proastă despre mine şi că m ă judeci cu m ultă asprime. Mă consideri un m are păcătos, nu-i aşa? — Nici gînd ! N-am de gînd să te amărăsc acum, la sosire. O să mai vorbim noi despre asta, altă dată. — De ce? — am exclamat, îngrozit de perspec­ tivă. — Potoleşte-te, n-am de gînd să te cert. — în cazul acesta, răsuflu uşurat. 6

Timp de opt zile am trăit in cea mai deplină şi dulce lene. N-aş fi crezut vreodată că poţi simţi o plăcere a tît de m are cind nu faci nimic ! Cu toate acestea, peste cîtva tim p m ă simţeam sătul pînă peste cap de cîmp, de n atură şi de serile liniştite petrecute la gura sobei! Parisul pe care-1 bîrfim şi-l dispreţuim cind sîntem acolo, dar căruia îi- simţim lipsa cînd sîntem departe, îmi era indispensabil şi tînjeam după el. M ătuşa mi-a înţeles starea de spirit şi a încercat să facă ceva pentru mine, dar fără succes. — Te-ai plictisit de bătrîna ta m ătu şă! — mă întreabă într-o după amiază în care, aşezat lîngă ea, trăgeam , cu permisiunea ei, dintr-o excelentă ţigară de foi. — Nu e chiar aşa, draga mea naşă — am încer­ cat eu să fiu amabil. Cînd sînt cu tine, nu m ă plicti­ sesc niciodată. D ar, cum e şi normal, nu putem fi mereu împreună, cînd răm în singur, ceasurile mi se p ar nesfîrşite. — A sta pentru că n-ai un rost în viaţă. Ar trebui să faci ceva folositor. — Te pomeneşti că să m uncesc! — am excla­ m at stupefiat. — Mie, — Nu ştiu, ta tă — răspunse, cu dulceaţă în glas. — Nu ştii ? — Nu. Ideile îmi zboară atît de repede, încît •după cinci m inute nu-mi mai amintesc de ele. îndulcise uşoara obrăznicie din cuvinte cu un zîm bet a tît de drăgălaş încît ta tă l ei, dezarm at, dădu din u m e ri: — E şti o diavoliţă ! Vai de cel care se va însura cu tin e ! ' — Cerul îl va răsplăti, tă tic u le . . . Şi, pe urm ă cum am de gînd să-mi aleg un bărbat care să semene -cu tine, vei vedea ce bine o să fie. — Prefăcuto ! Şi întorcîndu-se spre mine : — E şti tăcut, vere ! Sînt sigur că în sinea durnita le îmi reproşezi indulgenţa faţă de Y vette ! — Dim potrivă, vă dau dreptate ! Fiica dumnea­ voastră este o vrăjitoare şi aşa se cade, ca ta tă l ei să fie prim ul fermecat de vrăjile ei. — Oare lista celor v răjiţi are onoarea de a se m îndri cu numele dum itale? — mă întrebă Y vette cu un surîs maliţios. — Cu siguranţă, dragă verişoară ! Sînt chiar în fru n tea e i ! — Nu s-ar zice ! — şopti ea. Mă făcui că nu aud, iar de Kervec, ocupat să-mi •arate priveliştea care se desfăşura sub ochii noştrii nu cred că-1 auzise. O apucarăm pe un drumeag îngust, cunoscut sub numele de cărarea paznicilor. Şerpuia pe după stîncii iar de sus se deschideau zările largi. în depărtare, pe albastrul mării, străluceau insulele de lîngă Saint-Malo, iar în stînga nenum ărate castele şi vile smălţuiau ici-colo, cu pete albe, verdeaţa litoralului. Caii mergeau încet. Legănaţi de pasul lor regulat, tăceam , copleşiţi de o adîncă adm iraţie, care, fără 77

voie, domină şi emoţionează atunci cînd în fa ţa ochilor n atu ra se înfăţişează în to ată m ăreţia ei. P în ă şi Y vette tăcea, iar eşarfa cu care îşi strînsese pletele, pentru a se feri de furia vintului, nu reuşea să-i ascundă expresia* gravă a feţei. — Femeie sau copil, înger sau diavol, ce eşti tu în realitate, m icuţă Y vette? Şi care este motivul acestei subite transform ări ? Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile, se întoarse spre mine şi surise. Apoi, arătînd cu braţul spre nesfîrşitul mării, zise ; — Acolo e Grand Bey, unde Chateaubriand a vru t să-şi doarmă somnul de veci. . . Yis de mizan­ trop sau fantezie de poet, spune lumeţi. Dar, cît de bine îl înţeleg ! Dacă puţin hui pasă de locul unde voi fi înm orm întată, în schimb, cît de m ult aş vrea să trăiesc pe o insulă pustie, doar cu un tovarăş credincios care să nu m ă certe şi să-mi ierte năzdră­ văniile ! De Kervec dădu drum ul unui hohot sonor. — Ia te uită la fata asta ! ! ! îşi perm ite să viseze insule pustii şi tovarăşi credincioşi ! B raţul Yvettei coborî încet. O uşoară ridicare a sprîncenelor arăta dispreţul pe care, i-1 trezise ob­ servaţia. Cu toate acestea, în pupilele negre, care tim p de cîteva clipe m ă priviră, citeam că-mi mul­ ţum eşte pentru că nu împărtăşesc părerea tatălui ei. Plim barea se term ină vesel şi cînd ne-am întors la castel, am avut satisfacţia să-i găsim jje toţi scu­ laţi, complet refăcuţi după oboseala din ajun.

78

OPT

în tr-o după amiază, pe cînd încercam să vedem cum o să ne petrecem restul zilei, părerile erau îm părţite. Unii, cei mai numeroşi, ar fi vrut să meargă la Oazino, unde avea loc un concert şi apoi să facă o baie, care să-i pună pe picioare. Alţii, în num ăr mai mic, lăudau virtuţiile pescu­ itului cu undiţa la Prem ur de Saint-Briac, într-un loc lîngă izvoare, unde, în anumite perioade ale anului, mişună păstrăvii. Y vette făcea p arte dintre ultimii. D upă fel de fel de discuţii, fu luată hotărîrea ca fiecare să-şi aleagă grupul în care îi face mai m ultă plăcere. E u ezitam între unii şi alţii, dar Y vette veni şi m ă scoase din încurcătură. — Vino cu mine — îmi spuse — ştiu un loc ex­ celent, plin de peşte. Să vezi ce partidă de pescuit o să fa c e m ! Plecarăm cu maşina. îfe urm a o camionetă cu un servitor şi o colecţie com pletă de undiţe, plase şi scaune portabile pentru doam ne. Ajunşi la malul rîului, ne luarăm ustensilele şi fiecare o porni care încotro. Cîteva doamne şi mai m ulţi tineri răm aseră în g rup şi, văzînd cît de tare se distrau, aveam certitu­ 79

dinea că rezultatul pescuitului lor va fi aproape nul. — Mergem? întrebă Yvette. — E departe? — m ă interesai, deoarece nu mă încînta perspectiva de a fi singur cu e a ; conversa­ ţiile de acest fel mi se părea periculoase, nu atît pen­ tru ea, cît pentru mine, deoarece, nu m ai eram în stare să rezist plăcerii de a face curte unei femei ti­ nere şi frumoase. — Nu ! — răspunse. Vreo cincizeci de m etri mai încolo, aproape de lagunele de la Grochais. Şi, de parcă mi-ar fi priceput ezitarea, adăugă : — Dacă, vrei să rămîi, n-ai decît. E u merg mai încolo ! Dacă nu dai de peşte aici, vino după mine. Plecă însoţită de guvernantă, cîinele ei de pază, care o urm a ca o umbră. — Dacă aş fi ştiut — îmi ziceam — că miss K a tt vine şi ea, aş fi însoţit-o. Dar, la urm a urmelor, poate că e m ai bine aşa. Aruncai undiţa şi începui să observ micul colac de p lu tă care dansa pe apă. D upă un sfert de oră, căscam de disperare. — H otărît, pescuitul nu e pasiunea mea — îmi zisei. Din stînga se auzeau hohotele zgomotoase ale tovarăşilor mei. Mă dusei şi eu lîngă ei şi aproape o oră uitai de undiţă şi chiar de Yvette. Dar, deodată, gîndindu-mă că d răguţa mea verişoară mă aşteaptă, începui să am remuşcâri. îm i părăsii prietenii şi m ă îndreptai spre locul pe care mi-1’ indicase. O găsii instalată lîngă un stu­ făriş, la um bra unei sălcii. în coşul de papură de lîngă ea se zbateau trei sau patru p ă s tră v i; la cîţiva paşi, englezoaica întinsă pe iarbă, sforăia cît o ţineau plămînii. Mă aşezai alături de Yvette. — Felicitările mele! O să iasă o ciorbă giozavă de peşte ! — Mai rău e că nu se face ciorbă de p ă s tr ă v i! — îmi spuse, zîmbind. D ar B etty, bucătăreasa noastră CO.

ştie să-l pregătească şi sînt delicioşi. Dar, tu ai prins m ulţi ? — F oarte mulţi. De un ceas m-am lăsat de pes­ cuit ! Zîmbi. — Am văzut. P rietena mea Claire e m ult mai interesantă decît peştii. — Ţi-am spus că am încercat. — Nu m ă îndoiesc. D ar, dacă to t stăm aici, să încercăm să nu pierdem exemplarul acesta superb. Ou un gest rapid scoase din apă peştele şi bătu din palm e entuziasm ată de succes. Am ajuta-o să pună o nouă momeală în cîrlig şi, in tim pul acestei operaţii delicate, inimile noastre se atinseră. A fost ca şi cum aş fi sim ţit un şoc electric. — Y vette ! — strigai luîndu-i mîna m ică şi albă. — Ce ţi s-a în tîm p la t! — mă întreabă liniştită, fără să-şi trag ă mîna. Nu vezi că sperii peştele şi îl alungi ? . . . Şi toate astea numai pentru că îţi face plăcere să-mi pronunţi numele. — P uţin îmi pasă de peşte — exclamai eu înfo­ care. După aceea, mai blînd, continuai: — Yvette, ştii că eşti frumoasă. .. de o mie deori mai frumoasă decît oricare din prietenele tale? — Ş tiu . . . Locotenentul Lenseigne mi-a spus-o de nenum ărate ori. — Cum? A îndrăznit lo co ten e n tu l... ' — Să spună cuvintele pe care le-ai p ro n u n ţa t.. . A îndrăznit, da, domnule ! — term ină ea rîzînd. — D ar dacă îţi face plăcere, pot să-ţi declar că nu sînteţi singurii. — Mai sînt şi alţii? — De ce nu? — adăugă cu un aer superior. — Narson mi-a oferit inima, mîna şi coama lui roşcată, iar bancherul Clergo a venit să-mi depună la picioare formidabila sa grăsime, banii şi prostia, trei calităţi pe care le posedă, în egală m ăsură şi, trebuie să re­ cunoşti, nu e puţin lucru. — Cine ar fi crezut să animalul ă s ta . . . 81 6

c. 387

Sturîse şăgalnic. — De care dintre ei vorbeşti ? — De t o ţ i ! — răspunsei iritat. — Şi cine e pre­ feratul, se poate şti? — în că nu sînt sigură pe care să-l aleg din cei patru. — Care p atru ? — Num ărîndu-te şi pe dum neata, desigur. — Mulţumesc că m-ai inclus ! Dar, din cîte ştiu, nu ţi-am făcut nici o declaraţie! . — Ştiu ! . . . D ar nu ţi se pare că era să mi-o faci acum cîteva clipe? — Atenţie ! — m ă gîndii în sinea mea — Şme­ chera îmi pregăteşte ceva. Să încerc să o evit şi să profit de ocazie pentru a o lăm uri asupra intenţiilor mele. Nu mai dau eu de un asemenea prilej ! Mă privea cu coada ochiului aşteptînd răspunsul şi, în ciuda aerului său şăgalnic, mi se păru că citesc ceva grav şi neliniştit pe faţa ei. — Te-ai înşelat, draga mea verişoară, dacă ai crezut aşa ceva. Din principiu, îmi plac toate fetele în general şi nici una în particular. Şi cum celibatul îmi convine de minune, nu cred să existe vreo tîn ără care să m ă facă să abdic vreodată de la această stare, chiar dacă ar fi, ceea ce e imposibil, m ult mai fru­ moasă decît tine. De aceea evit orice flirt adevărat. P e m ăsură ce vorbeam, surîsul Y vettei dispărea şi pe faţa ei se întipărea o melancolie gravă. — Neobişnuită profesiune de credinţă — m ur­ m ură — la fel de bună ca cea a lui Lenseigne care susţine că e în stare să iubească mai m ulte femei în acelaşi timp., — E şti foarte tînără, Yvette, ca să poţi înţelege anum ite lucruri. Brusc, îşi ridică fruntea cu un gest mîndru şi, pe u n to n h otărît, o b serv ă: — Te-aş ruga, dragă vere, să nu uiţi ca atunci cînd mi te adresezi, să-mi spui domnişoara Y vette. E a treia oară cînd uiţi s-o faci în ultimele zece mi­ nute. Spuneai adineauri, dacă nu m ă înşel, că sînt 82

foarte tîn ără — continuă ea pe un ton liniştit. Dacă odată cu vîrsta va trebui să înţeleg lucruri neplă­ cute, în cazul acesta prefer să rămîn pentru totdea­ una copil. Să cauţi să înţelegi cum de un bărbat de trei zeci de ani poate să judece ca un bătrîn — e vor­ ba de dum neata — iar altul de douăzeci şi opt — de astă d ată e vorba de locotenent — poate proceda de parcă ar avea mai m ulte inimi în p ie p t. . . Uff ! Nu e prea plăcut ! Jig n it că am fost com parat cu un bătrîn schim­ bai vorba adoptînd un ton foarte indulgent. — Ce-ar fi dacă ne-am gîndi la pescuit, domni­ şoară Y vette — zisei, accentuînd pe cuvîntul dom­ nişoară — cred că e unica posibilitate ca să ne înţe­ legem. — Ai dreptate. Schimbă poziţia undiţelor şi se aşeză din nou lîngă mine. Tăcurăm cîteva m inute, destul de stînjeniţi pen­ tru a mai relua discuţia. Pe furiş, îmi examinam tovarăşa, ă cărei frunte se posomora de gînduri grele şi, ai cărei ochi mari şi negri priveau ţin tă la apă. Buzele fine îi erau uşor crispate, iar pieptul, se ridica în mişcări dezordo­ nate, din cauza respiraţiei agitate. Aş fi d at orice ca să ştiu la ce se gîndeşte, mi-ar fi plăcut m ult s-o văd descumpănită, dar educaţia o învăţase să se stăpînească. Şedea ca o stană de piatră şi cred că mi-ar fi fost mai uşor de a intra în comunicaţie cu luna decît să încerc să ghicesc ce idei îi trec prin eăpşorul de copil. — Cred că pentru azi talentele mele de pescar s-au is p ră v it! zise deodată privindu-mâ, cu ochi gîndit ori. — P ă c a t! E u sînt cu ghinionul ! Zîmbi cu o expresie uşor dezamăgită. — De cînd te cunosc, m-am convins că de multe ori eşti pentru mine un geniu al răului. — Ce curios ! Am aceeaşi părere despre dum ­ neata ! 83

— Cu atît mai bine ! exclamă cu o bucurie afec­ ta tă . Cel puţin aşa sîntem c h i t ! . . . D ar mi se pare că sîntem strigaţi. Yrei să fii drăguţ şi s-o trezeşti pe miss K a tt? Mă apropiai de somnoroasă şi o'chem ai. Nici nu se mişcă. Strigai mai tare, dar rezultatul nu fu mai bun. Y vette începu să rîdă. — Sirena unui pachebot n-ar ajunge pentru a o trezi pe miss K a tt cînd doarme ad în c. . . E nevoie de mijloace mai energice. în tim p ce vorbea,, se înclină deasupra guvernan­ tei şi o scutură puternic de braţ. — Mergem, deja, miss — exclamă aceasta, ridicîndu-se deodată. — E u meditam. — „Oho ! — mă gîndii — Cum o fi cînd doarme de-a binelea !” Locotenentul Lenseigne se apropie de verişoara mea şi îi oferi braţul la întoarcere. Mă încruntai. — Vii puţin cam tîrziu, locotenente! — declarai apropiindu-mă. Credeam că ai văzut că duc umbrela domnişoarei de Kervex, aşa că am întîietatea. Tînărul m ă privi obraznic. — în c ă un motiv, conte ! Dum neavoastră duceţi um brela şi e u . . . Nu term ină. Y vette îi tăie elanul. — Nu are rost să vă certaţi, domnilor. Detest să merg la b raţ cu cineva ; de aceea, e inutil să încercaţi să mi-1 oferiţi. — Eepede, doamnelor ! — strigă baronul de Anthieux, care era cel mai vîrstnic din grup şi care, îm preună cu ofiţerul şi cu mine, reprezenta elementul masculin. — Uitaţi-vă ce nori cenuşii acoperă cerul. Eiscăm să fim făcuţi ciuciulete înainte de a ajunge acasă. De fap t cîteva picături de ploaie începură să cadă şi doamnele se văzură nevoite să-şi deschidă um ­ brelele. Rochia Yvettei, dintr-o ţesătură uşoară de in, nu o apăra de vremea rea. 84

— O să te ude p în ă la piele — observai. — N-am ce face ! O să cred că am făcut baie în d upă amiaza asta. — P oţi să te îm bolnăveşti. . . Un guturai se face din nimic ! — Ce vrei ? N-am ce să fac ! I-am întins pelerina de m ătase pe care o purtam mereu cu mine. — Dă-mi voie să ţi-o ofer ! O luă fără fasoane. — Să mi-o prind la gît. Ţine-mi umbrela. Ne oprirăm în tim p ce tovarăşii noştri îşi conti­ nuau drumul. Y vette îşi încheie rochia la poale iar eu îndrăznii s-o a ju t să-şi înfăşoare umerii în acoperămîntu de mătase. Şi dacă aş afirma că nu am prelungit cu bună ştiinţă această operaţie şi că nu am sim ţit o plăcere nespusă s-o fac, ar însemna să m ă fac m ai virtuos decît sînt în re alita te. \ . — Să plecăm ! spuse fa ta cînd terminarăm. — Haide ! Drumul e cunoscut. — D ar miss K a tt nu m ă însoţeşte. . . — Te însoţesc eu ! Nu ajunge ? Se înroşi şi nu răspunse. Cum stînjeneala ei mă distra, slăbii pasul cît p u tu i de mult. — Dacă am merge mai repede — observă peste puţin timp. O să mă certe că am întîrziat. — Cine o să îndrăznească să te certe pentru un m otiv a tît de neînsem nat? — Cine?. .. „Sora P rudenţa” . Aşa o numea pe Clothilde.' — Sora ta Clothilde e a tît de înfiorătoare ? — Mai m ult decît arată. De curînd am înghiţit o predică din cauză că m-am sprijinit de dum neata cînd am descălecat. — Nu se poate ! — B a se poate foarte bine — afirmă cu o uşoară iritare în voce. Din cîte se pare, prostiile mele te obosesc şi te enervează. 85

— Sora ta a afum at aşa ceva? întrebai surprins. — Chiar ea. — Bine, oricum, nu îi mulţumesc. Şi cred că ni­ mic, nici în vorbele, nici în faptele mele nu i-a dat dreptul să afirme aşa c e v a ... dimpotrivă. Ridică spre mine o privire temătoare. — Te rog din suflet nu-i spune nimic. M-ar pe­ depsi fără milă. — Nu te teme. D ar te rog şi eu ceva — adăugai, dindu-i familiar braţul. — Promite-mi că vei fi întot­ deauna aceeaşi faţă de m ine. . . să. Nu fii ca surorile ta le .. . Sînt încîntătoare, e adevărat, d an cum să îţi spun cam afectate şi foarte rezervate. îm i place m ult mai m ult felul tău de a fi, cam dur, dar na­ tural. De d ata aceasta, Y vette se făcu roşie ca macul. Şi, în aceeaşi clipă, intră într-o băltoacă, ceea ce m ă făcu să c o n s ta t: — D upă cum vezi, nu faci bine că alergi. Acum te-ai u d at şi la picioare. Dai1, cum de d ata aceasta părea neajutorată, am întins pasul, gîndindu-mă, în acelaşi tim p, că dră­ guţa mea verişoară roşea acum mai des ca mai înainte. I-am ajuns pe tovarăşi noştri la intrarea în parc. — Felicitări, dragă conte, îmi spuse ironic loco­ tenentul Lenseigne. F ără îndoială, ştii să profiţi de ocazie ! — Ce vrei să spui ? — replicai privindu-1 drept în ochi. Se înroşi puţin. — Glum eam . . . e pur şi simplu o constatare după plim barea neplăcută prjn ploaie. — Idiotule ! zisei printre dinţi. Nu m ai apucă să audă aprecierea, deoarece se duse la baron, fără să-i m ai pese de mine. Y vette se oprise şi m ă examina cu un aer trist. — Regret confidenţele făcute mai devreme — spuse dînd din cap. Nu m-am gîndit că le vei da a tîta im portanţă. 8.6

— Şi, pe deasupra, m ă şi învinuieşte, nu-i aşa? — Nu ! P u r şi simplu constat că azi iei drept ofensă o glumă nevinovată, de care ieri ai fi rîs.... Şi v ă d . .. acum eşti palid şi ai nişte ochi. . . că mi-e frică. îm i place mai m ult să te văd rîzînd şi glu­ m ind, ştii ? — Cînd copiii se amestecă în treburile celor m ari, n-ai ce face, trebuie să te uiţi u rît la ei. Obişnuita expresie poznaşă înveseli din nou faţa Yvettei. — Ce păcat că nu sînt sora d u m ita le ! — Ce id e e ! De ce ? — Ţi-aş fi scos limba, aşa cum ai m erita ! — Sînt vărul tău , e aproape acelaşi lucru. N u-ţi înăbuşi dorinţa numai din motive de rudenie. în ochii ei străluci o lum iniţă jucăuşă, întredes­ chise buzele şi-i văzui limba trandafirie între dinţii albi, dar, cu o stăpînire de moment, nu-şi duse la capăt gestul. — Dă-i înainte, fetiţo ! — exclamă de Kervec, care se apropiase, fără să ne dăm seama. Y vette tresări şi plecă fruntea cu un aer stînjenit, care de fapt ascundea o sinceră dorinţă de a rîde. — Foarte bine, prietene, — continuă castelanul, adresîndu-mi-şe mie. — Nu te fe lic it! Văd că nu ştii să te impui în fa ţa acestei nebunatece! — Fiica dum neavoastră a fost în legitim ă apă­ rare. Vina a fost a mea. Am făcut-o co p il! — Da, d a ! Atunci totul se explică — observă de Kervec rîzînd. — Şi, bagă de seamă, s-ar zice că ai av u t noroc. Y vette putea s-o' ia nlai în serios. Nu adm ite să se facă glume pe seama celor şaptesprezece ani îm pliniţi, după cum ţine să sublinieze cu mîndrie. — E frumoasă şi spirituală, în acelaşi timp — declarai binevoitor. — O ador — îmi m ărturisi ta tă l cu un surîs in­ dulgent. — Copila asta e raza mea de soare. î n tim p ce aprobam ceea ce îmi spunea, m ă gîn­ deam că drăcoasa de Y vette ştia cît de m ult o iubea 87

tatăl său şi abuza, destul de des de această dragoste, tulburînd de m ulte ori liniştea acestui umil serv al ei ! D ar sînt lucruri care se gîndesc şi nu se spun cu roce tare. în tre tim p sosirăm la castel şi toţi ne grăbirăm să mergem în camere pentru a ne schimba hainele.

NorA Sezonul băilor de m are de abia începuse — era la începutul lui iulie — şi, în fiecare dim ineaţă fiicele lui de Kervec şi cîţiva prieteni coborau pe plajă şi se zbenguiau ou plăcere nespusă în apa albastră. Le însoţeam cîte odată, dar ca şimplu sp ectato r; lunile în care locuisem la Saigon îmi lăsaseră, ca am intire, nişte dureri reumatice care nu prea rimau cu elementul lichid şi rece. Prim a d ată cînd o văzui pe Y vette în costum de baie albastru, descoperii că încîntătoai ea mea veri­ şoară avea, în afară de m ulte alte calităţi şi fericirea de a fi extraordinar de bine făcută. Cu toate că în tim pul lungii mele vieţi de pierde-vară am- avut ocazia să văd trupuri m inunate de femeie, îţi măr­ turisesc că am rămas extaziat de formele ei sculp­ turale. Cum nu făceam baie, m ă aşezai pe nisip să citesc, ca să-mi treacă timpul, unul din principalele jurnale de la Paris, d atat din ajun ; ziarele soseau la Dinard de abia noaptea. Y vette şedea lîngă mine cu mîinile la spate. Pe cap, în loc de cască, îşi legase un fel de băsm ăluţă roşie, ale cărei colţuri ridicate spre cer, îi dădeau aerul unui drăcuşor. — Nu faci baie, dragă vere! — Nu, nu fac. — P ă c a t! D ar £e va înlocui Lenseigne. 89

— Cum, mă va în lo cu i! — exclamai, m irat şi fără să înţeleg. în să ea se îndepărtase şi intra hotărîtă în apă. î n aceeaşi clipă pricepui ceea ce îmi spusese. Locotenentul o ţinea de mină şi, cît tim p stătu ră în apă, nu-i dădu drumul. P edantul ăla, care înota cu capul sus, de frică să nti i se strice freza năclăită de briantină, m ă călca pe nervi. Insistenţele sale pe lîngă verişoara mea, felul în care îi sprijinea bustul ca s-o ajute să facă pluta afec­ tarea pe care o punea în toate gesturile, forma în care prelungea orice atingere, totul m ă scotea din fire. Ce e mai rău e că se pare că Y vette se simţea foaţte b in e ; îl stropea cu apă şi, la cel mai mic val, se agăţa de el. Nu mai puteam suporta scena; îm păturind jur­ nalul, plecai de acolo furios pe ei şi pe mine. în tra i la/ Cazino şi pierdui cîteva sute de franci la ruletă. Paguba servea, cel puţin, drept pretext pen­ tru proasta dispoziţie pe care, tim p de cîteva minute, o lasai să răbufnească. Prezenţa Yvettei, în rochie albă, cu pălărioară de pai cu panglică roşie de catifea, m ă scoase din nou din sărite, cu a tît m ai m ult cu cît, m înuţa ei înm ănuşată în alb aruncase pe postavul verde o monedă de cinci franci. — C um ”? Nu cum va joci? zisei printre dinţi. — B a da ! Şi chiar am noroc. De foarte puţine ori pierd ! — F elicită ri! Văd că eşti completă ! Nu-ţi lip­ seşte nimic ! Se u ită la mine surprinsă, uitînd să ia banii pe care crupierul îl împingea spre ea. — Ce ai? Ce s-a mai întîm plat? Nu i-am răspuns şi, părăsii în grabă, sala de joc şi cazinoul şi o pornii pe cîmp. Mergem repede, la întîm plate, fără altă dorinţă decît să-mi istovesc trupul şi nervii. Cînd, după două ore, intrai pe poarta parcului, dădui acolo de Y vette, care părea că m ă aşteaptă. 90

Yeni drept la mine. — Azi de dimineaţă ai fost tare im pertinent ou mine, domnule de Parrois. Exclam aţia dum itale a fost mai m ult decît nedelicată şi, cînd ţi-am cerut o explicaţie, te-ai eschivat. Cum vrei să-ţi calific p urtarea ? — Cum doreşti, draga mea verişoară. Dacă nu m-am p u rta t cum trebuie, de vină e prietenia sin­ ceră pe care i-o port tatălui tău şi tuturor celor apro­ piaţi lui. — Doamne, Dumnezeule ! De ce amesteci şi nu­ mele tatei aici? El ştie că joc, din cînd în cînd dar, cum nu abuzez, nu îmi interzice. — Ştie cumva şi de felul scandalos în care te afişezi cu Lenseigne? — Cu locotenentul? Nu mă însoţeşte niciodată. — Decît în mare ! Nu-i aşa ? — Deci ăsta e m o tiv u l! — replică stânjenită. Locotenentul a fost partenerul meu din această dim ineaţă şi, dacă ai fi făcut baie, te-aş fi preferat. — Ia r eu aş fi refuzat, deoarece consider absurdă moda de a invita o femeie în apă, ca şi cum ai in­ vitat-o la dans. E adevărat că femeile serioase nu au adoptat-o şi, chiar distrîndu-se, ştiu să fie demne. Aşa procedează surorile' tale. Y vette îşi înălţă capul într-un gest de vizibilă revoltă. — S înt detul de lum inată la minte şi nu văd ce e rău aici.... cel puţin, în legătură cu dansul. — D a? La dans ai consimţi ca un b ărb at să te strîngă a tît de familiar în braţe, aşa cum făcea Lenseigne ? — Ia r în cep i! — strigă bătînd din picior. Dar ce vezi anormal în felul de a proceda al lui Lenseigne cu mine? — Nimic ! . . . A titudinea sa a fost cliiar norm ală fa ţă de libertăţile pe care i le-ai acordai. Cel puţin, asta e părerea mea şi nu num ai a mea, ci şi a altor doi tineri, care vorbeau în termeni puţin elogioşi despre locotenent. Cu to ate astea, nu aveau aerul de a fi nişte încuiaţi. 91

— Ce exagerare ! — exclamă ridicîndu-şi braţele — Deci vorbeau despre mine? — Vorbeam de lo co ten e n t! . . . N-aş fi admis să se atingă de tine, cît tim p m ă aflam acolo. . . — î n sfîrşit, ai spus o am abilitate. — Vorbesc aşa, pen tru că m ă gîndesc la tatăl tău . T înără nu răspunse. Continuă să m eargă alături de mine, cu capul sus, cu privirea tăioasă, pierdută în zare. L a prînz, conversaţia abordă tem e nautice şi fiecare se lăuda cu actele sale de curaj. — Credeam că ştii să înoţi — zise baronul adresîndu-i-se Yvettei. — Fiica mea înotă ca un peşte — adăugă de K ervec, cu mindrie în voce. — Nu cunosc prin îm­ prejurim i o înotătoare m ai curajoasă decît ea. — A sta-i bună ! . . . Nimeni n-ar fi crezut asta azi dim ineaţă ! în tim p ce baronul făcea această rem arcă, Y vette se u ita la mine. — ,,Ţi-am spus eu” — îi răspunseră ochii mei. Atunci, brusc, d epărtă farfuria şi, izbucnind în lacrim i, se ridică repede şi părăsi încăperea. Toţi se u itară la ea uimiţi. Clothilde şi miss K a tt ieşiră după ea. î n ceea ce. m ă priveşte, îmi pierdusem pofta de m încare şi, de bună seamă, m-aş fi ridicat şi eu de la masă. D upă prim ul m inut de surpriză, în tim p ce to ţi încercau să găsească un m otiv pentru a explica con­ d u ita Yvettei, am tă c u t gînditor, jucîndu-m ă cu .cuţitul. De Kervec îi lăsă pe toţi să-şi spună părerea dar, l-am suprins de m ai m ulte ori uitîndu-se fie la mine, fie la Lensiegne, cu ochi cercetători. Ce-o fi gîndit el? S tarea de agitaţie pe care o simţeam şi nu mi-o puteam stăpîni l-a făcut poate să ghicească o p arte din adevăr. în sfîrşit, vorbi şi astfel căzură toate presupunerile : 92

— Nu e cazul să v ă neliniştiţi, doamnele mele. Y vette, după baia de azi, s-a sim ţit rău şi e destul de nervoasă. Nu văd nici un m otiv de îngrijorare. Nimeni nu îndrăzni să insiste şi cînd Clothilde şi miss K a tt se întoarseră la masă nimeni nu le întrebă nimic.

M-am h o tărît să nu asist în ziua urm ătoare la baia fetelor: D ar, în clipa plecării, de Kervec îmi luă familiar b raţu l şi, conversînd cu mine, m ă tîrî pe plajă. Cînd ajunserăm acolo, îmi dădu un teanc de jurnale şi îmi spuse : — A şteaptă-m ă aici, prietene. Trebuie să vor­ besc cu unul din adm inistratorii mei, d ar n-am să întârzii mai m ult de un sfert de oră. Mă aşezai pe nisip, h o tărît să nu-mi ridic ochii de pe jurnal. Totuşi, la puţin tim p, Y vette veni să se aşeze lîngă mine, iar miss K a tt se aşeză şi ea, ceva mai încolo. B una miss K a tt, cum ştia ea să-şi facă cît m ai p u ţin sim ţită prezenţa ! Rămăsei im pasibil. . , Niciodată, cel puţin aparent, nu m ă interesase atît de m ult vreun ziar. — Ai term inat de citit, domnule de P arrois? — m ă întrebă Y vette cu voce trem urătoare. Am venit să-ţi fac puţină companie. — E şti foarte am abilă, dragă verişoară. D ar nu faci baie azi? — N u... — De ce? — P en tru că m-am d istrat prea m ult i e r i ! — Faci aluzie la observaţiile pe care mi-am per­ mis să ţi-le fac? — Da, şi mai ales la faptul că te-am necăjit. Spunînd acestea, îşi şterse o lacrim ă care îi tre­ m ura la colţul genelor. 93

— Ce s-a întîm plat, dragă verişoară? Te mai gîndeşti la asta? — exclamai, mişcat de um ilinţa şi blîndeţea din vocea ei. Ridicîndu-mi ochii spre figura ei delicată, îmi dădui seama de neobişnuita gravitate întipărită pe ea. E ra palidă, cu fa ţa crispată, cu ochii încercănaţi şi se citea a tîta am ărăciune în expresia obosită a buzelor sale încît m ă emoţionai. D eodată îmi dădui seama cît de nefericită era din cauza proastei mele dispoziţii din ajun. P înă atunci nu m ă gîndisem niciodată că fetişcana aceasta veselă şi gălăgioasă ar putea da a tîta im portanţă unui reproş pe care, de altfel, nici nu ştiu dacă îl m erita. î n im punătorul castel pirjolit de soare, unde bucuria părea să se fi instalat pen tru totdea­ una, Y vette apărea ca o copilă fericită, dispusă în orice clipă să îm partă tu tu ro r zîmbetele şi graţia atenţiilor sale. Yăzînd drăcuşorul acesta lipsit de voie bună, cu ochi trişti, cu buze de pe care dispăruse zîmbetul şi cu mersul de cîine b ătu t, mi s-a părut că am comis un sacrilegiu. Ia r cînd îmi dădui seama că această fa tă încîntă­ to are interpretase în mod tragic absurdele mele re­ flecţii şi că era adînc răn ită de ele, am ărăciunea mea nu cunoscu margini. Mă simţii cuprins de remuşcări. Aveam impresia că s-a stins, în mod inutil, o rază strălucitoare, care lum ina to t cerul. . . pentru unica plăcere de a-1 lăsa cufundat în beznă. Mă aplecai spre ea şi, îndulcindu-mi vocea şi dîndu-i inflexiuni de prieteneasca indulgenţă, îi zi­ sei : — D u-te repede, pune-ţi costumul de baie şi distrează-te, dragă verişoară. . , Kîzi, fii veselă ! . . . î ţ i prom it că nu te mai cert dacă Lenseigne va glumi cu tine. Clătină capul. — Prefer să răm în aici, numai să nu mă cerţi niciodată. — P o t eu, oare, să prom it aşa ceva? 94

— De ce nu ? E aşa de trist cînd ne certăm . . . O privii înflăcărat. E ra a tît de drăguţă în căinţa sa, încît îmi păru rău că am necăjit-o. î i luai mîna mică cu care se juca în nisip. — Chiar aşa, dragă verişoară ? E şti a tît de nefe­ ricită atunci cînd ne certăm ? — Cum să nu fiu ! Prim ul meu impuls e să te scot din sărite, dar, după aceea, reproşurile pe care mi le faci m ă întristează m ai m ult decît dacă ar veni de la ta tă l meu. Numai Dumnezeu ştie cît încerc să nu te supăr? — N-am să mai fac, îţi promit, Y vette — afirlînai, strîngîndu-i tan dru mîna. — Nici eu — m urm ură ştergîndu-şi altă lacrimă. Atunci, pentru a o distra, îi arătai pe cei care se zbenguiau în valurile albastre. — I a te u ită la doam na aceea grasă care intră în apă. Precis că o să se reverse m area ! D ar tipul Ăla de colo ? E opusul ei ! . . . E a tît de slab, încît cu siguranţă se va duce la fund. Nu ştiam că plutesc şi cozile de m ătură. în ciuda tu tu ro r eforturilor mele, Y vette îşi p ăstra aerul grav. — D acă îmi dai voie, domnule de Parrois — zise deodată — te-aş întreba ceva. întreabă-m ă, fără frică. — Fie ! . . . De ce um bli eu o păpuşă în valiză ? Kămăsei surprins. Nu m ă aşteptam să aud ase­ m enea întrebare. — D acă ţi-aş spune adevărul, te-ai supăra. — E u ? P entru ce? — P en tru că din cauza ta o port cu mine. — Cum adică? Observ că acum te superi mai repede decît mine ! P o ţi să vorbeşti. Cît de docilă a devenit verişoara mea — mă gîndii cu plăcere — O bservaţia e justă. La urm a urm elor e m ult mai bună decît mine, care m ă ener­ vez p en tru cel mai mic lucru. N-aş fi crezut niciodată că aş p u tea fi atît de an tip atic” ! Apoi declarai cu voce tare : — Păpuşa care te intrigă atîta, îţi era destinată. 95

— Mie ! — Da, ţie ! M ătuşa mea ie consideră o f e ti ţ ă .. . înţelegi acum? Mă aşteptam 8-0 aud scoţînd exclamaţii de indig­ nare, d ar n-a fost aşa. — De aceea ai cum părat b răţara aceea la Di­ n ard ? — zise, în sfîrşit, răsucind delicatul inel în ju ru l încheieturii. — E xact. E clar că nu-ţi puteam oferi o păpuşă. Cum ai fi prim it-o? — Eoatfe prost ! îş i sprijini coatele pe genunchi şi îşi aşeză bărbia în căuşul trandafiriu al palm elor: Cîteva clipe ră­ mase gînditoare, privind pierdută în zare. Apoi p ăru că ia o hotărîre şi se întoarse spre mine : — în schimbul m ărturisirii îţi voi face şi eu alta, dar, te rog să-mi prom iţi că o vei prim i cum am prim it-o şi eu pe a dum itale. F ără să rîzi. — î ţ i promit. — Atunci să ştii că sînt m ult mai copil decît par. B răţara mi-a plăcut m ult, foarte m ult, deoarece îmi m ăgulea vanitatea, însă, în sinea mea, n-aş fi apreciat mai puţin păpuşa. Mi-au plăcut întotdeauna păpuşile ! Dacă vrei, poţi să mi-o dai pe cea care-mi era destinată ! — Ce spui ? O viei ? — strigai uimit. — M-ar face foarte fericită ! — A tunci îţi stă la dispoziţie, draga mea veri­ şoară. Dă-mi voie să-ţi spun că m ă uim eşti ! — Nu trebuie, ţi-am spus că sînt foarte copilă­ roasă. — P en tru ce o vrei ? Cred că nu pentru a te juca cu ea ! — O va înlocui pe Ju liette, pe care anul trecut i-am dat-o unei mici bolnave nevoiaşe; avea opt ani, b iata de ea şi nu se jucase pînă atunci decît cu momîi îngrozitoare, din zdrenţe.'.. Mi-a părut tare rău că a treb u it să mă despart de draga m ea Juilette. Am fost a tît de necăjită ! D ar m icuţa era atît de fericită, încît mi-a m icşorat durerea ! Numai că, după aceea, a trebuit să pun într-un dnlţip leagănul 96

frumos unde obişnuiam să-mi culc păpuşa ! Cînd îl văd gol îmi face rău ! O să-l Scot din dulap, o să-l aranjez din nou şi-şi r a lua vechiul loc, îm preună cu noua lui stăpînă. Sim plitatea Y vettei m ă lăsă descumpănit. Cu două zile înainte o auzisem cum rîd ead e adm iratori, iar acum îmi vorbea de păpuşi, de parcă ar fi fost vorba de fiinţe în carne şi oase ! Şi, ce e mai curios, e că blîndeţea melancolică cu care îmi vorbea de leagănul gol, m ă mişcă. în sfîrşit, îşi dădu seama de aerul meu uim it şi dădu din umeri. — E absurd să-ţi răpesc tim pul cu asemenea co­ pilării, nu-i aşa? Abuzez de răbdarea dum itale. — De loc, draga mea. Povestea ta m-a interesat mult. Am ajuns la concluzia că, pe zi ce trece, te cunosc mai puţin. Ca studiu psihologic eşti deosebit de interesantă. Surîse uşor, cu o expresie tristă, care m ă mişcă. — îm i e team ă că n-o să m ă înţelegi niciodată cum tre b u ie . . . nicio dată. . . Din păcate ! în această clipă, Clothilde se apropie de noi şi nu putui afla ce înseamnă acel „din păcate” . Şi mai cred că nici ea nu m i-ar fi explicat. . . — T ata a întîrziat mai. m ult decît credea — îmi explică Clothilde — A telefonat la castel pentru a-şi cere scuze că nu poate veni aici, aşa cum promi­ sese . . . dar nu e vina lui. Nu o lăsai să termine. — P en tru Dumnezeu ! N-are nici o im portanţă. Şi, după cum vezi, Y vette a sta t cu mine. Clothilde se uită la sora ei. — D raga mea, ce cum inte ai d e v e n it! Acum cî­ teva luni n-ai fi stat locului a tîta tim p. D u-te să vezi dacă m am a e gata. Y vette se îndepărtă însoţită, bineînţeles de miss K a tt. Sora m ai mare o urm ărea cu privirea. — Cred, vere, că de m ulte ori ai considerat-o pe Y vette p lic tisito a re ... D a r dacă ai şti ce calităţi se ascund sub această aparenţă u şu ra tică. . . 97 7 -

cd. 387

— Ş tiu . . . ÎT-a fost nevoie de m ult tim p ca să-mi dau seama cît e de bună, iar Y vette nu va găsi niciodată pe cineva care să-i fie a tît de credincios cum îi sînt e,u. Am p ro n u n ţat aceste cuvinte cu un asemenea entuziasm, încît Clothilde îmi m ulţum i, cu o privire em oţionată de prietenie.

ZECE

î n seara aceea eram cu toţi la Cazinoul din Dinard. O m ulţim e elegantă şi zgomotoasă um plea saloa­ nele şi înconjura mesele de joc. Mă aflam acolo îm preună cu contele de Haumecourt şi cu Rene Frecholle, fiul industriaşului. Ghinionul mă urm ărea. Schimbasem deja trei bancnote de o mie de franci, iar norocul se încăpăţîna să nu-mi surîdă. Cînd am term inat şi ultim ul m ărunţiş, mi-am luat din nou portm oneul cu gîndul de a mai scoate o bac notă de o mie. î n clipa aceea, o m înă fină, înm ănuşată în alb, mi se aşeză pe braţ. — Domnule de Parrois, vino repede ! Repede, te rog ! Vino cu mine. E ra Y vette care apăruse alături de mine. Şi cu acel com portam ent tiranic care îi e carac­ teristic atunci cînd doreşte să obţină ceva, îmi făcu semn să o urmez. — A scultă — îi răspunsei cu voce scăzută — dacă nu eşti foarte grăbită, lasă-mă să-mi mai încerc norocul încă odată. Nu se poate ca ghinionul, care m ă urm ăreşte de o jum ătate de oră să nu m ă pără­ sească. N-o să-mi m eargă prost chiar to a tă noaptea. — Im p o sib il! — se încăpăţînă ea — E foarte ur­ gent. — Ce s-a în tîm p lat! 99

I

— î ţ i spun pe urm ă. Destul de indispus, fără p utinţă de scăpare, pără­ sii salonul de joc. , Cu pas vioi Y vette m ă făcu să traversez saloanele şi ne îndreptarăm spre faleză. Mergea în fa ţa mea a tît de h o tărîtă şi de bătăioasă încît, fără să vreau, m ă simţii neliniştit. Oare s-o fi întîm plat ceva grav? — Ce e Y vette, ce s-a întîm plat? — Yino repede, fu singurul răspuns- pe care îl prim ii. Ieşirăm. Lumina electrică inunda terasa cu stră­ lucirea sa de oţel. Ici şi colo se zăreau grupuri mici. D ar se pare că şi aceştia erau prea numeroşi pentru Y vette, care, coborînd scara largă ajunse în strada, pe care o trav ersă fără să rostească vreun cuvînt. Yăzînd că se în dreaptă spre plajă, începui să protestez : — Stai, Y vette, unde mă duci? Ce vrei să-mi spui ? Nu pot să merg pe nisip cu pantofi de lac ! Crede-mă, mi-e greu să merg ! ' — P ă c a t ! exclamă. Am u ita t să cer părerea pantofilor dacă vor sau nu să calce pe nisip; Nu cum­ va picioarele îţi conduc creionul domnule de Parrois ? Ce poţi răspunde la o astfel de observaţie pros­ tească ! — P en tru ce m ă duci pe plajă? S-a întîm plat vreun necaz cuiva apropiat? — Haide, vino — repetă, de d ata asta în glumă — să ştii că e ceva u rg e n t: — Aşteaptă-jnă, Y vette ! Nimic nu m ă supără m ai m ult decît să urmez pe cineva orbeşte, ca un c ă ţe l! — Dă-mi braţul, dacă vrei. O să te sprijin eu deoarece, dă-mi voie să-ţi spun, pari un răţoi cînd mergi pe nisip. î i îndeplinii rugăm intea şi, îţi m ărturisesc, con­ tactu l cu b raţul acela catifelat, gol pînă la um ăr, mă tu lb u ra peste măsură. 100

Merserăm astfel în tăcere cîteva m inute. Un fel de am orţeală încîntătoare ne încetinea paşii, pe mă­ sură ce strîngeam mai ta re braţul însoţitoarei mele. în sfîrşit, pentru a ieşi din dulcea beţie care pu­ sese stăpînire pe mine, întrebai : — Unde mergem, Y vette ? — Aici. A răta spre malul m ării pe care valurile care se rostogoleau blînd o împodobeau cu dantele de spumă. — De ce? — Ca să-ţi arăt ceva, foarte frumos. Mai făcurăm cîţiva paşi în tăcere. Cunoşti plaja de la D inard care, noaptea, în tim pul refluxului pare că se prelungeşte la nesfîrş i t . .. ştii cît de fin este nisipul şi cum se afundă picioarele în el, făcîndu-te să înaintezi cu paşi mici. închipuie-ţi-o acum pe Y vette, in rochie de bal şi pe acest umil serv al tău , in frac, plimbîndu-se sub lum ina argintie a lumii, m îngîiaţi de briza uşoară ! . . . Două um bre : eterna pereche. . . EL si EA ! Mai avea vreo im portanţă faptul că mergeam la b ra ţ cu o tîn ără de şaptesprezece ani? îm i dădeam seama de situaţie şi m ă simţeam uşor stînjenit la gîndul că de Kervec ar putea fi contrariat dacă ar şti că îi însoţesc fata într-o plimbare a tît de neobiş­ nuită. Valurile mureau la picioarele noastre şi, undele, împinse de fluxul care urca, sărutaţi nisipul. — Uf ! exclamă Y vette răsuflînd uşurată, oprindu-se lîngă algele care separau nisipul ud de cel uscat — bine că am reuşit să te iau de la jocul ăla blestem at ! N-a fost deloc uşor ! — Cum? — strigai supărat. Ca să-mi spui asta m-ai tîrît pînă aici? — Nu. Nu pentru asta. U ită-te ! Contemplă şi adm iră ! Cu un gest exagerat deschise braţele şi-mi arătă luna. — Apune !. Ai fi v ru t să piezi spectacolul acesta? Mînia puse stăpînire pe mine. 101

— Cred că n-ai fost a tît de im pertinentă să mă iei de la joc numai ca să-mi arăţi astrul nopţii ! — B a chiar de asta ! Mi-a trebuit m ultă diplo­ m aţie ca să te salvez de la ruină. Nu te-ai fi oprit piuă nu pierdeai t o t ! Clătina trist capul de parcă ar fi deplîns ruina completă a unui jucător term inat. Num ai că mila ei era foarte neplăcută. — Şi ce-ţi pasă ţie? Y vette, cred că depăşeşti m ăsura ! — N-ai decît să te înfurii cît v r e i! D ar recunoaşte că am fost generoasă. E şti singur cu o fa tă frumoasă şi bună, deloc periculoasă, contemplînd-o pe Diana în to a tă splendoarea ei. — Asta-i bună ! strigai furios. Diana n-are decît să se ducă învîrtindu-se ! — Ce erezie ! — D acă-ţi place a tît de m ult să visezi cu ochii la lună, n-ai decît să rămîi. E u mă întorc la joc. — Te-ai u ita t bine? Vezi că luna se scaldă înainte de a apune ? . . . î n realitatea sînt doi a ş tr i : unul în apă, celălalt pe cer ! F a ta asta, cînd voia să fie antipatică, reuşea cu adevărat. Nici m ăcar nu i-am răspuns ! Mă — întorsei, ho­ tă rît să merg din nou la joc, fără a m ă oferi să o conduc. D ar, pe cînd m ă îndepărtam , vocea ei mă o p r i: — Cred că marchiza de Versin va fi m ulţum ită de intervenţia mea. De cînd eşti aici ai pierdut cîteva mii de franci şi, din cîte ştiu, m ătuşa dum itale e dezolată de neglijenţa pe care o m anifeşti în ma­ terie de b a n i. . . Iiăm ăsei pironit pe loc. Constatarea Y vettei avu efectul unei palme zdravene. Cum de a îndrăznit ea, care e a tît de bine edu­ cată, cu to ate că uneori e cam obraznică, să spună aşa ceva? — Iartă-m ă, Y vette — zisei iritat, întorcîndu-m ă spre ea — dar asta nu e treaba ta. Sînt anum ite 102

cuvinte pe care nu îţi place să le auzi. Cine ţi-a dat voie să-mi faci asemenea observaţii? D u ritatea mea păru că o descumpăneşte. — Nimeni — răspunse cu mai puţină siguranţă. Credeam că sim patia pe care ţi-o port îmi poate p erm ite. . . — N-are ce căuta aici sim patia ta. Cine ţi-a vorbit despre relaţiile mele cu m ătuşa m ea? în treb a rea fu pusă pe un ton aspru. — N u lua tonul ăsta sever pentru a-mi vorbi — îmi zise cu blîndeţe. U ită-te la mine şi vezi cît sînt de nefericită. Te rog, zîmbeşte-mi. Dacă nu, am să cred că e foarte greu pentru o fetişcană stîngace şi prost crescută să poarte de grijă unui b ăiat mare. — Să poarte de grijă ! zisei în culmea mirării. Nu cumva m ătuşa m e a ... — Nu, nu ! Cum poate să-ţi treacă prin cap aşa ceva ? M ătuşa e încîntătoare şi pentru ea nu însemn nimic. Sînt un copil căruia nu trebuie să-i dai aten ­ ţ i e .. . D ar asta nu înseamnă că şi fără ea nu ştiu m ulte .lucruri ! ' Uimirea nu m ă lăsă să vorbesc. Ce era cu toată povestea asta? De ce era amestecat numele mar­ chizei de Yersin şi ce lucruri spunea Y vette că ştie, pe care m ătuşa mea nu le povestise nimănui ? Eram preocupat şi situaţia era de n atură să mă îngri­ joreze. — Vrei să-mi spui, Y vette, care sînt lucrurile astea a tît de interesante? îm i dădu braţul liniştită şi se rezemă de mine în­ frigurată : — Să mergem puţin, v re i? . . . Sînt îngheţată. . . — Trebuie să-ţi fie frig cu rochia asta subţire ! — Sînt obişnuită cu tem peratura de aici, deoa­ rece a tît vara cît şi iarna stau la Dinard. Totuşi, să nu rămînem pe loc ! — H ai să facem cîţiva p a şi. . . D ar trebuie să-mi s p u i... — Dacă vrei, am putea merge pm ă la far. Intr-o noapte a tît de frumoasă e m inunat să ne plimbăm, singuri, pe plaja pustie, scăldată de m area nesfîr103

şită. P utem u ita că la cîţiva paşi de noi e un oraş cu civilizaţia şi prejudecăţile lu i.. . — Ajunge ! exclamai, întrerupînd-o nerăbdător .Ai de gînd să continui' m ultă vreme pe tonul ăsta poe­ tic? — Chiar nu-ţi place ? Am îndoi. . . singuri. . . scăldaţi de lumina lunii, care în curînd va apune, lăsîndu-ne învăluiţi în um bra care dă frîu liber în­ drăznelii . . . | O astfel de frază pe buzele ei m ă lăsă fără grai. Instinctiv, neîncrederea mea de bărbat educat şi, mai ales, de b ărb at care nu vrea să cadă în cine ştie ce capană, m ă făcură să mă îndepărtez de ea. — Nu ştiu ce idei ai în seara asta, Y vette — ex­ clamai, lăsîndu-i braţul. Ştiu doar că prin atitudi­ nea ta îmi strici reputaţia de bărbat corect şi res­ pectabil . . . Şi cum nu vrei să-mi răspunzi, renunţ şi nu mai prelungesc această discuţie. .. Noapte b u n ă .. . mă întorc la C azino... Izbucni în rîs. — Ce înţelept eşti în noaptea asta. Cum o să-mi spui cît ai pierdut ? D u-te, du-te, dragul meu domn ! Bancherul te aşteaptă să vii cu b a n ii! E u ştiu să m ă întorc şi singură. Tonul pe care vorbea era a tît de ironic, încît n-avui curaj să p lec. . . să o las să se întoarcă sin­ gură pentru a-mi depune banii în mîna bancherului! Vicleana ştia să-şi aleagă cuvintele pentru a mă u m ili! Oare puteam sjo las eu pe plaja pustie şi să m ă întorc la joc? Cu mîinile la spate, începui să păşesc nervos alături de ea. începu atunci să fredoneze, ca şi cînd n-ar fi d at nici o im portanţă mîniei mele. E u am fost cel care am întrerupt această ceartă tăcută. — Haide, Y vette — zisei din nou — Spune-mi cine ţi-a vorbit de m ine? — N im eni! — Cu toate acestea am fost şi alaltăieri la Cazi­ n o . . . şi am jucat îm preună cu alţi oaspeţi ai ta tă ­ 104

lui t ă u . . . Nu mi-ai făcut atunci nici un fel de ob­ servaţie. — P en tru că atunci nici măcar nu-mi trecea prin cap ce atracţie exercită jocul asupra dumitale. — O să-mi spui altă d ată ce vrei să spui cu atrac­ ţia asta. Deocamdată aş vrea să ştiu num ai cine ţi-a vorbit de atracţia m ea? P ărinţii tăi? — în nici un -caz ! Te stimează prea m ult ! — Asta înseamnă că sînt şi alte persoane care nu mă stimează a tît? — Nu da cuvintelor mele alt înţeles. — în orice caz, Y vette, cineva ţi-a vorbit de mine. — Nu mi-a vorbit nimerii. Pur şi simplu am auzit. E cu to tu l altceva. — Te rog să-mi spui'ce ai auzit. Nu sîntem npi prieteni? Nu m erit oare să fii sinceră cu mine? N u m ă lăsă să continui. — Sîntem, într-adevăr prieteni buni ? E şti sigur ? — în ceea ce m ă priveşte, simt pentru tine o sin­ ceră simpatie. — Şi eu îl simpatizez la nebunie pe regele Angliei. Replica fu atît de rapidă, încît izbucnii în rîs şi, apropiindu-m ă de e i, îi dădui din nou braţul. — Sînt sigur, că afecţiunea mea pentru tine o depăşeşte pe cea pe care o ai pentru M ajestatea Sa B ritanică. . . — Tot ce se poate ! Nu m-am gîndit niciodată să-mi măsor sentim entele pe care mi le trezeşte acest suveran. Aşa, că e foarte probabil să ai drep­ ta te . . . — în cazul acesta — insistai — pentru că am ajuns la concluzia că sîntem preteni buni, spune-mi ce-ai auzit despre mine. Ochii ei mari m ă fixară plini de indulgenţă. — Linişteşte-te ! N-a fost ceva grav şi nu tre­ buia să-ţi spun nimic ! — Chiar şi aşa, spune-mi. Pe buze îi apăru un surîs uşor. — Cît e de nebună biata omenire ! . . . Cum ne ajunge la urechi că se vorbeşte de noi, n-avem linişte 105

pînă nu ştim ce se sp une. . . .chiar dacă nu e în avan­ ta ju l n o s tru ! — Cred că nu sînt singurul care are slăbiciunea de a şti ce părere au ceilalţi despre el. E un defect caracteristic m uritorilor de rînd ! — Bieţii de n o i! Ce tris t e ! — Y vette, nu ocoli problema ! — N-are nici o im portanţă ! P ur şi simplu e vorba de o discuţie între două din musafirele n o astre. . . Cucoanele a ste a . .. Bîrfe de fem ei. . . nici prin cap nu le-a trecu t că mezina familiei şedea comod insta­ lată într-un hamac între ramurile bătrînului castan. S-au aşezat şi ele pe bancă de Ungă copac. Aşa, că fără să vreau, am auzit discuţia. — Trebuia să le' spui că eşti acolo. — La început nu mi-a trecut prin c a p . .. După aceea, cînd ţi-am auzit numele, m-a interesat şi am ascultat ! — Au vorbit de m ătuşa m ea? — Au v o rb it. . . Spuneau că te iubeşte fo arte. m ult şi că îşi lasă to ată av erea. . . — Şi ce-au mai zis? — N-au mai zis nimic. — Adineauri ziceai că jo c . . . şi mai ziceai c ă . . . m ătuşa mea ar dori să fiu mai înţelept ! — Aşa e ! Şi mai spuneau că ea ar vrea foarte m ult să te vadă în su ra t. . . Nu reuşii să-mi stăpînesc un gest de nem ulţu­ mire şi neliniştit în tre b a i: — Şi vorbăreţele astea două n-au d at nici un num e ? — Cred că nu. întorsese faţa şi privea cu atenţie în dreapta, ca şi cum în întuneric ar fi fost ceva care i-a atras aten ţia şi îmi răspundea cu jum ătăţi de cuvinte. — Y vette, vorbeşte mai clar ! E şti sigură că nu au d a t nici un num e? îşi păstră aceeaşi atitudine distată. Totuşi zise : — De ce insişti? E xistă vreun nume care să fie d a t? 106

— Nici u n u l! afirmai nervos. Nu mă gîndesc la nim eni. . . dar ar fi foarte neplăcut gă-mi văd nu­ mele am estecat cu al unei fe te . . . oricît de drăguţă ar fi ea. Y vette tăcu prudentă. — N-am dreptate, Y vette? întrebai, pentru a continua discuţia şi, pentru că tăcerea ei m ă irita. — Da, poate ! . . . Personal îmi convine mai m ult să fii burlac, fără nici un fel de obligaţie. . . Mă înclinai spre ea, în glumă şi sim ţind nevoia de a o certa chiar în clipa în care părea că vorbeşte serios, z isei: — Personal ai spus ? Să ştii că îmi place foarte m ult acest „personal” . De d ata această, cu to t întunericul, privirea ei se opri asupra mea. Apoi începu să rîdă. — N -ar trebui să uiţi că ta ta are cinci fete de m ăritat. îngheţai. Expresia ei ironică putea însemna orice şi nu eram sigur că cele două bîrfitoare nu făcuseră aluzie lâ, proiectele mătuşii. Şi cum ideea mă enerva, simţii nevoia să o ne­ căjesc pe cea care auzise confidenţele. — Cum adică, cinci? E u credeam că doar patru. Dădu din umeri. — E vident, cea mică e încă un co p il! replică uşor înţepată. Şi poate că ai dreptate. Un bărbat care nu mai e tîn ăr şi care are a tît de puţină m inte în cap, are nevoie de o femeie echilibrată, al cărei bun sim ţ să compenseze nebuniile lui. F u rîndul meu să m ă sim t ofensat. — Cine te-aude poate să creadă că sînt de vîrsta lui Matusalem ! — Dacă cuvintele nu mai e tînăr te supără, sînt gata să le retrag şi să zic : unui bărbat a tît de tînăr, solubili uşuratic şi frivol se potriveşte o nevastă calmă, plină de bun simţ şi rece. Sau chiar o femeie superioară, dacă se poate. — U n model perfect dd v irtu ţi, nu-i aşa? — Aproape ! 107

— P en tru ca să compenseze toate lipsurile m ele? — Chiar aşa. — E şti foarte amabilă. Dacă ştii pe cineva care întruneşte toate aceste condiţii, te rog să-mi spui. — E u ! £red că e m ai bine să te adresezi doamnei de Yersin. Tresării din nou. Numele m ătuşii apărea iarăşi în discuţie. — Doamnele de care mi-ai vorbit ţi-au sugerat această idee fericită? Totdeauna m ătuşile au cîte o prietenă drăguţă pe care ar vrea s-o vadă m ăritată cu nepotul lor. — Ce idee ai de dorinţele rudei dum itale. — Cu siguranţă că ştii şi numele preferatei? — Oricum al meu nu e — replică cu o uşoară ironie. Poate că e al vreunei prietene ? — A r trebui să ştii mai bine ca mine. E eticenţele, ca şi ironia din vocea ei erau un chin pentru mine. — Y vette, de ce nu eşti sincera? — Sinceritate pentru sinceritate — răspunse. — în ceea ce m ă priveşte, n-am ce confidenţe să-ţi fac. în tim p ce tu ai auzit multe lucruri pe care eu nu le ş tiu . . . — Cu toate astea sînt uşor de ghicit. — De ce îmi pui nerăbdarea la încercare ? Nu vezi cît de necăjit sînt numai la gmdul că numele m eu ar putea fi pus alături de al unei femei ? — N ecăjit, de ce? — P en tru c ă . . . oricare ar fi numele acesta. . . sau stăpîna l u i . .. n-am de gînd să m ă însor. Te rog să m ă c re z i! Din această cauză nu vreau să cunosc nici o tîn ă r ă ... chiar dacă e plină de c a lită ţi! Y v ette se u ită la mine surprinsă. — Vorbeşti serios ? — m ă întrebă, uitîndu-se cu neîncerdere la mine. — F o arte serios. —.P e cuvînt de onoare? — Pe cuvînt de onoare. — Ah !

108

O pornirăm din nou, sprijinindu-se de braţul meu. — în cazul acesta — continuă pe un ton serios — vreau să-ţi cer iertare pentru îndrăzneala m ea. . . Un nume care îmi este într-adevăr drag a fost pro­ n u n ţat de limbile ascuţite de care vorbeam . . . Nu vorbeau de ceva sigur, ci de ceva posibl. . . î ţ i măr­ turisesc că nu-mi trecuse pînă atunci prin cap această posibilitate şi de aceea, m-a pus pe gînduri.. — De ce ? o- întrerupsei. — P oate pentru că îmi place prietenia existentă între dum neata, surorile mele şi m in e ... Poate şi pentru că nu m-am gîndit niciodată la o asemenea posibilitate. . . din acest punct de vedere. . . Ori­ cum ar fi şi adm iţînd că ar fi posibil, m-am gîndit că datoria mea de prietenă e ca, în interesul dumitale, să fiu un fel de terra-nova, deoarece pasiunea pentru joc nu poate decît să-ţi dăuneze ! Cînd în după am iaza asta am văzut ce era să faci, n-am ştiu t cum să te scot din sala de joc. — D e-asta m-ai scos ? — D e -asta. . . Mă ierţi ? îm i întinse mîna cu. un aer de sinceritate. I-o luai şi o ţinui strînsă între ale mele. — Acum spune-mi numele celor două doamne. — A sta nu ! D enunţul e o armă pe care nu o fo­ losesc ! Şi, pe urm ă, doamnele acelea n-au spus nimic rău despre dum neata ! Acelaşi lucru mi l-au spus şi despre baronul de Anthieux, care m -a cerut în căsătorie şi cred că Tissien, marele industriaş care îi face curte uneia din surorile mele nu are re­ p u taţie m ai bună. Nu răspunsei. Cuvintele sale îmi deschideau noi perspective. — De Anthieux vrea să se căsătorească cu tine, Y v ette? — întrebai, m irat că fata asta a tît de tî­ nără era a tît de Solicitată. De Anthieux era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, care se ţinea bine, bogat şi foarte pedant. D ar ideea că el ar aspira la mîna mezinei fami­ liei de K ervec nu îmi făcu nici o plăcere ! . . . E ra ca 109

şi cum ar fi v ru t să p ună m ina pe ceva care îmi apar­ ţinea ! , , Şi cu toate acestea, cu cîteva m inute înainte, cînd îi spusesem Y vettei că nu o consideram fa tă de m ăritat, eram sincer. . . P o ate şi dato rită acestei declaraţii mi-a comu­ nicat Y vette n o u tatea pe un ton, cît se poate de natural. Cred că era radioasă că poate să-mi arate că puştoaica familiei, copila, cum o num ea m ătuşa mea, era lu ată în serios de un pretendent foarte im portant. Cu această ocazie, în sinea mea, îl trimisei pe inoportun la dracu’ ! E ram în stare să-l m ănînc dacă aş fi p u t u t ! — înţelege că nu te poţi căsători cu un asemenea b ărb at — zisei rupînd tăcerea. — De ce ? — întrebă senină. Domnul de Anthieux m erită to ată consideraţia. — D ar e prea b ătrîn pentru tine. — Nu mi se pare ! Şi spunînd asta dădu din umeri cu indiferenţă» — Sînt încă foarte tînără. Mai am tim p. — Ai refuzat ? ' — T ata încă nu i-a d at răspunsul. . . Apoi schimbă brusc to n u l: — Te rog să consideri to t ce ţi-am spus ca o con­ fidenţă personală şi s-o păstrezi ca atare. Tatei nu cred că i-ar face plăcere să afle că am b ă tu t to b a . . . Doar m am a şi Clothilde sînt la c u re n t. . . — Şi ce părere au? — Mama spune că sînt prea tî n ă r ă ; sora Pru­ denţă zice că fac rău dacă refuz propunerea baro­ nului. — Credeam că sora ta mai m are are mai m ult bun sim ţ — zisei m uşcător. Problem a Clothilde îmi deveni deodată foarte clară. D acă pînă atunci ezitasem, deoarece voiam să-i fac plăcere m ătuşii, eram sigur acum că fa ta asta îmi era extrem de antipatică. 110

Şi, feroce, m ă gîndii cu un fel de furie volup­ toasă : „A sta e o fa tă cu care nu m-aş însura niciodată ! Cu to ate că to ţi vorbesc doar de calităţile ei, tre­ buie să fie pedantă, invidioasă şi proastă ! E ridicol să vrei să o căsătoreşti pe Y vette, care e o fată încîntătoare, cu de Anthieux, care are cu optspre­ zece ani mai m ult decît ea !” în tim p ce vorbeam, o luarăm din nou spre Cazino. în capul scării, în lum ina puternică a reflec­ toarelor, de Kervec vorbea cu un bărbat, întors cu spatele spre noi. Yăzîndu-i, Y vette dădu drumul braţului meu. — Linişte ! Uite-1 pe ta ta cu baronul. E ra într-adevăr de A nthieux. Ochii de îndrăgos­ tită sau perspicacitatea o făcuseră pe verişoara mea să-l recunoască im ediat ? Aceasta idee m ă indispuse şi mai m ult, mai ales cînd văzui că Y vette îmi dă drumul la b ra ţ şi înain­ tează spre ei, lăsîndu-m ă în urmă. T atăl o şi întrebă : — Unde ai fost Y vette ? Unde te-ai băgat ? P ri­ etenul nostru voia să danseze cu tine şi te-am căutat peste tot. Văzui frumoasa şi nevinovata privire a verişoarei mele ridicîndu-se spre cei doi b ărb aţi şi apoi, arâtînd în direcţia farului, informă plină de graţie : — Am fost acolo, ta tă . Ştii bine că ai o fa tă săl­ batică şi că ea preferă dunele oricărui salon a u r it. . . E ra a tît de plăcut afară şi înăuntru te înăbuşeai de căldură ! — Vrei să te plimbi în compania m ea ? — în­ treb ă de Anthieux. M ulţumi cu un zîm bet care ar fi ispitit şi pe un sfînt, apoi, dezolată, îşi a ră tă pantofii de antilopă albă : — Picioarele mele nu m ai re z is tă ! •Pantofii ăştia nu sînt făcuţi pentru aşa c e v a ... îm i pare rău că nu pot accepta. 111

Şi continuă să-l vrăjească cu surîsul ei, de parcă era nevoie de atîtea scuze pentru o plimbare refu­ zată ! La rîndul meu, urcai treptele scării. îm i luasem o atitudine foarte naturală, care să m eargă cu înălţim ea mea de un m etru optzeci şi cinci. D ar, cu to t aerul meu neglijent de indiferenţă stu d iată a expresiei, simţii că privirea lui de Kervec se aţintise asupra m ea. . . o privire adîncă, gravă şi melancolică. Şi, cum mi se p ăru că citesc în ochii lui un fel de nelinişte, simţii cum m ă cuprinde uil val de feri­ cire . . . D eodată îmi dădui seama că pot fi un obstacol, poate unicul, în calea proiectelor pe care tatăl le face pentru fiica s a . .. Şi acest sentim ent a fost atît de intens, atît de violent, încît trebuie să plec pleoapele pentru a ascunde bucuria care mi se citea în ochi. Y vette, draga m ea Y v e tte ! De ce neliniştea tatălu i tă u m-a făCut a tît de fericit? î n noaptea aceea n-am priceput. . . Cu toate acestea ridicai îndrăzneţ ochii şi m ă uitai în ochii lui de A nthieux cu un fel de bucurie trium fătoare. Şi în tim p ce tu , Y vette, rapidă şi uşoară fără să-ţi pese de nimic, intrai în Cazino, figura baronu­ lui trăd a o profundă decepţie, iar ta tă l tău, gîndito r şi grav, privea m area îndepărtată. ' Trei bărbaţi, o tăcere, o p rivire. . . Se dezlănţuise o dram ă care atingea trei existenţe.

112

UNSPREZECE

Nu ştiu cum să-ţi descriu sentimentele care, de atunci, puseră stăpînire pe mine. înţelesesem , în sfîrşit, că predilecţia mea pentru Y vette era dragostea adevărată. Dragoste cu atît mai vie, cu cît a fost a tîta vreme ignorată. Mă simţeam fericit şi în acelaşi tim p nefericit. Fericit pentru că iubeam, pentru că întreaga m ea fiinţă vibra p ătrunsă de un sentiment a tît de curat, ca cea care mi-1 trezise în suflet. Nefericit pentru că trebuia să mă căsătoresc şi, cu toate că eram în al şaptelea cer, mai aveam un dinte îm potriva căsătoriei. Eram nefericit şi pentru că verişoara mea mă descumpănea cu firea ei schim­ bătoare. Cu atitudinea ei, cînd uşuratică, cînd me­ lancolică nu reuşeam să o înţeleg, nici să ghicesc care îi sînt sentimentele fa ţă de mine. De douăzeci de ori era să-i declar Y vettei dra­ gostea pe care i-o port, pentru a auzi de pe buzele ei sentinţa, d a t to t de atîtea ori am dat înapoi de team ă să nu m ă respingă. M-ar fi rănit de m oarte în amo­ rul propriu dacă ar fi rîs de dragostea pe care mi-o inspirase. în afaiă de asta, o nouă farsă care, de fapt a fost una din ultimele, m-a făcut şi mai nehotărît în p rivinţa conduitei mele viitoare. Trecuseră cîteva zile de cînd îi dădusem faimoasa păpuşă cînd, într-o dim ineaţă, pe cînd îmi scriam corespondenţa, guvernanta veni şi b ătu la uşă.

un

— Miss a cerut la mine venit la domnul şi rugat să vină la ea. — L a ea? în camera ei? — Nu, nu ! — exclam ă englezoaica ridicînd bra­ ţele într-un gest de oroare. în cabinetul său de stu­ diu. E ra ceva ciudat. Y vette să mă roage să vin în cam era e i ! E ra ceva în neregulă care m ă punea pe g în d u ri. . . Dar, din m om ent ce miss K a tt m ă ruga, nu trebuia să fiu m ai catolic decît papa. De aceea răspunsei englezoaicei că voi veni. D upă cîteva clipe băteam la uşa verişoarei mele, iar inim a bătea şi ea mai re p e d e ... Mi-a deschis chiar ea şi intrai într-o căm ăruţă ta p isa tă eu m ătase a lb a stră ,.a cărei n u an ţă vie se aso rta perfect cu tenul ei. Lîngă fereastă engle­ zoaica răsfoia lin iştită o carte. — Cred că te-a surprins rugăm intea mea — îmi spuse Y vette cu o voce a tît de dulce, încît mi se păru că aud o m uzică cerească. — Ca să fiu sincer, da. —.Aş vrea să ţi-o a ră t pe dom nişoara Lucienne, cum doarm e în leagănul să u . . . Am botezat păpuşa cu numele d u m itale. . . Lucien, Lucienne ! Zîmbii am uzat, dar, în fundul sufletului m işcat de gestul ei. — Uite-o zise ea ducîndu-m ă de m înă lîngă un leagăn mic, capitonat cu m ătase şi acoperit de dan­ tele, în care celebra păpuşă dormea. Vezi de fru­ moasă e? — P o arte frum oasă ! — confirmai am uzat. O lu ă pe domnişoara Lucienne cu cea mai m are grijă în braţe. — E şti m ulţum it? — continuă ea. — Mai m ult decît m ulţum it ! — afirmai, rîzînd sincer de d ata asta, pen tru că îmi vorbea foarte serios. S ăru tă faţa păpuşii şi apoi mi-o întinse. — Sărut-o, te rog ! — S-o săru t? Cred că glumeşti. — Nu glumesc deloc ! 114

îşi apropie faţa de a m ea şi astfel, descoperindu-şi pu ţin gîtul trandafiriu. — Aş prefera s-o sărut pe mamă ! — zisei eu. O lum iniţă ghiduşă îi jucă în ochi şi-mi duse la buze păpuşa. — M ulţumeşte-te cu fiica, n-ai ce face ! Nu vrei Bă-mi faci şi mie o bucurie?

Ce să-ţi mai spun, prietene? Ochii ei negri, bu­ zele roşii şi gîtul său m ă vrăjiseră. Mă aplecai asupra domnişoarei Lucienne şi atin­ sei cu buzele faţa ei rece. Şi în clipa aceea se auzi un hohot general, se deschise uşa mai m ulte fete tinere intrară în cam eră şi m ă înconjurară, b ătînd din palme. — H a, ha, ha ! E şti fantastic, ' domnule de Parrois ! Te-ai îndrăgostit de o păpuşă? Le priveam uşor stînjenit. — A sta a vrut să fie o glum ă? — o întrebai pe Y vette încruntîndu-m ă. Drăcoaica rîdea. — Nu-i o glumă, e un pariu. — Şi pe ce-ţi pus pariul? — P e u n tim bru foarte rar, pe care-1 voiau şi surorile mele. — Deci l-ai cîştigat. — L-am cîştigat. Acum e al meu. Şi, apucîndu-şi cu degetele fusta, îmi făcu zîmbind o reverenţă elegantă. D ato rită dum itale, dragul meu văr. — îm i pare bine, Y vette. Voiam să p ar indiferent dar, în ciuda eforturilor - pe care le făceam, tonul era rece şi aspru. Y v ette m ă privi cu nelinişte în ochi. — Nu cum va eşti supărat? — Ce idee ! Ar fi absurd ! îm i întinse mîna. — Acum, la revedere, domnule de Parrois. Nu mai am nevoie d e . . . Cînd rămăsei singur, îmi dădui seama că acest indicent, a tît de m ărunt în aparenţă, m ă mîhnise foarte adînc. 115

— Y vette nu m ă iubeşte — m ă gîndeam eu amă­ răciune — nu m ă v a iubi niciodată f Dacă ar simţi p en tru mine ceva, n-ar proceda aşa cum procedează. Femeile sînt foarte exigente la acest c a p ito l! Nu adm it ca bărbatul pe care îl iubesc să fie rid icu lizat.. m ai ales în fa ţa altor femei ! B ietul de mine, am ajuns să fiu pentru ea o simplă jucărie care o amuză, o fiinţă slabă din care poţi face ce v r e i ! N urţi mai spun ce sentim ente contradictorii şi ce gînduri sumbre m ă frăm întară tim p de două ore pînă ce, în sfîrşit, ajunsei la trista concluzie că tre­ buie să plec la Paris, s-o u it pe nebunateca Y vette şi s-o iau de la cap cu v iaţa de mai înainte. D ar la prînz de Kervec îmi an u n ţă apropiata sosire a marchizei de Versin. — Mi-a scris că o să sosească la începutul lui august. Ne face o s u rp riz ă ... Observ însă că ştirea nu te bucură prea tare. — î n orice altă situaţie m -ar face nespus de fe­ ricit. Din păcate am prim it în dim ineaţa aceasta o scrisoare de la adm inistratorul meu care m ă cheamă urgent la Paris. De Kervec tresări. O um bră de nelinişte i se aşternu pe faţă şi m ă privi. — Ai de gînd să pleci ? — Nu sînt încă sigur. I-am scris im ediat întrebîndu-1 dacă are într-adevăr nevoie de mine. Dacă e aşa, v a trebui să plec. Castelanul nu mai spuse nici un cuvînt. Coborî ochii în farfurie ; apoi, cînd crezu că nimeni nu bagă de seamă, se u ită pe furiş la Y vette. E a se făcu albă şi înţepeni pe scaun, de parcă ar fi fost îm pietrită, pierdută în gînduri. — Ai să găseşti un mijloc să-ţi rezolvi problemele fără să pleci la Paris, nu-i aşa, domnule de Parrois ? — m ă întrebă, în cele din urmă, cînd ochii ni se întîlniră. — O să fac to t posibilul. . . — M ătuşa nu se v a sim ţi în largul său dacă nu vei fi la Dinard. \ — O s-o consolezi în lipsa mea. ' 116

— Şi mie o să-mi pară rău. Cînd o să-ţi rezolvi problemele te întorci? — N u pj omit niiric. Probabil că prezenţa mea la Paris e necesară, din m om ent ce adm inistratorul insistă să vin . . . Tăcui simţindu-mă tu lb u rat de privirea cercetă­ to are care părea că îmi descoperise minciuna. — O să-mi lipseşti — şopti eu voce mică. — Haide, Y vette, nu fii pisăloagă — zise Clot­ hilde. Dacă domnul de Parrois spune că nu m ai poate rămîne, nu are rost să insistăm. Plecarea lui mă mîlmeşte — răspunse tîn ără cu sinceritate. Domnul de Parrois era cel m ai credin­ cios p artener la dans şi cel mai bun jucător de tenis. — D ar noi? Ne dai de o parte? — protestă Len­ seigne. — Nu v ă dau deoparte — răspunse ea — dar dum neavoastră jucaţi num ai cu Therese şicu Germaine. N u e acelaşi lucru ! — O să joc şi cu tine, dacă vrei. — Nu, nu. Atunci se vor plînge surorile mele ! P refer să se întoarcă domnul de Parrois. Această declaraţie, făcută cu to ată sinceritatea în faţa familiei şi a tu tu ro r oaspeţilor, a fost pentru mine, în starea de spirit în care mă găseam după farsa de dim ineaţă, ca un balsam şi simţii un senti­ m ent de uşurare. Totuşi masa se term ină într-o atm osferă mai p uţin veselă decît începuse. Fiecare părea că se gîndeşte la altceva. De K ervec părea p re o cu p at; soţia sa nu scotea un c u v în t; Clothilde şi miss K a tt m ă priveau cu coada ochiului, mai ales ultim a, care, din cînd în cînd, ofta adînc. Numai locotenentul Lenseigne era radios, dar buna lui dispoziţie nu era îm părtăşită de nimeni. Seara ne duserăm la Saint Bric, unii dintre noi, cei mai m ulţi, cu bicicleta. Alţii — de fap t doam­ nele m ai în vîrstă — în m aşina condusă de Kervec. Bicicliştii, printre care nuVaflam, o luară înainte t ilT

în tim p ce alergam 'pe şosea, aplecat deasupra ghidonului nu schimbai cu Y vette nici un cuvînt, doar cîteva observaţii banale despre frumuseţea peisajului şi despre căldura înăbuşitoare. Cînd ajun­ serăm la o pantă mai abruptă, ne dădurăm jos şi urcarăm cu tricicleta de ghidon. — Vrei să vedem care dintre noi doi ajunge mai repede sus ? — îmi zise Y vette sărind pe bicicletă. Protestai, pentru că mi se părea oboseală zadar­ nică. D ar ea părea Gă nu aude, aşa că trebuie s-o urmez. Cînd ajunserăm în mijlocul drumului, îmi arătă p an ta care cobora şi spuse : — H ai acum să vedem cine ajunge m ai repede jos, vrei? — Haide ! începui să înţeleg. Căuta să vorbească între patru ochi cu mine. într-adevăr, după ce străbăturăm peste un kilo­ m etru, Y vette se opri lîngă o pădurice. — Să stăm aici şi să ne odihnim. Avem destul _ tim p . . . Rezemarăm bicicletele de trunchiul unui copac. — Domnule de Parrois — îmi spuse cu voce schim bată — nu te-am obligat, din capriciu, să faci cursa a s ta . . . Voiam să vorbim . . . — î ţ i s,tau la dispoziţie — răspunsei, aşezîndu-mă pe taluz. Rămase în picioare, în faţa mea, strîngîndu-şi m îinile într-un gest rugător. — F ii sincer. Ştiu că n-ai prim it nici o scrisoare d e dim ineaţă. Deci, explicaţia dum itale nu e decît un p retex t pentru a pleca, nu-i aşa? — D a r . .. protestai. — N u încerca să m ă în şe li! Crezi că nu-m i dau seama că vrei să pleci din cauza glumei mele pros­ teşti ! — Dacă îţi spun c ă . . . — N u mai spune nimic, pentru că m inţi î — ex­ clamă, luîndu-mi mîinile într-un elan irezistibil. Nu-i aşa că asta a fost ? . . . Sînt sigură, sînt sigură ! 118

— Cu toate a s te a . . . — De ce încerci să m ă înşeli ? U ită-te în ochii mei şi spune da, dacă eşti în stare. — N u s î n t ! — spusei rîzînd. Prefer să-ţi m ărturi­ sesc. Plec din cauza ta. — Ştiam e u ! strigă, ascunzîndu-şi fa ţa în mîini. Se dep ărtă de mine, dar, uitîndu-m ă la ea, văzui că plînge. îm i păru rău de sinceritatea m ea şi, în acelaşi tim p, lacrimile ei m ă stînjeneau deoarece dintr-o clipă în alta puteau veni ceilalţi. — H ai, Y vette, fii înţeleaptă. Nu m erit eu să plîngi p en tru mine ! îşi şterse ochii şi se întoarse tre m u rîn d : — S tă în puterile mele să te fac să rămîi la Di­ nard? — De ce să răm în? Nu pot sta aici o v eşn icie... într-o zi to t trebuie să p le c ... — O să te m ai întorci ? — î ţ i prom it că la anul. — La a n u l! — repetă îngrozită, ca şi cum anul viitor a r fi fost o eternitate. —Ţi se pare că e m ult ? — Mai bine nu te-aş fi cunoscut n ic io d a tă ! îşi muşcă buzele, de .parcă i-ar fi p ăru t rău de cuvintele acestea şi, apucînd bicicleta, încălecă şi o pom i. Cu o m înă sigură o oprii şi o ţinui nemişcată. — Spune-mi, Y vette, de ce ai fi v ru t să nu m ă fi cunoscut niciodată? E zită şi-şi întoarse ochii. — P en tru c ă . . . pentru că n-aş vrea să fiu cauza plecării dum itale. Am fi p u tu t să ne despărţim ca doi prieteni, dar aşa, între noi, va exista întotdeauna o anum ită rezervă. — Ce rezervă? — P en tru dum neata nu voi fi decît o fetişcană in suportabilă. . . iar eu, m ă voi gîndi că n-ai v ru t să m ă înţelegi. Ai dreptate. P le a c ă ! Ce im portanţă are dacă pleci m ai devreme sau mai tîrziu ! Totuna este ! Vorbea cu ciudă şi tristeţe. 119

— Iată-i şi pe tovarăşii noştri — adăugă încercînd să zîmbească — Să mergem cu ei. Cînd n-o să m ai fii aici, am să am destul tim p să m ă gîndesc la lucruri triste. F ără . să-i răspund şi destul de m işcat îmi luai bicicleta. Cîteva clipe mai tîrziu, auzeam hohotele Y v ettei de parcă nu s-ar fi întîm plat nimic.

1 2 0

DOISPREZECE

— A venit un băiat. Vrea să vorbească cu dom­ nişoara Y vette — anunţă servitoarea intrînd în sa­ lon. F ata se ridică, lăsă broderia pe un scaun şi cu pae apăsat ieşi din încăpere. După cîteva clipe se întoarse şi-i spuse mamei sale : — îm i dai voie să merg în seara asta la Saint-Enogat? A m urit nevasta lui Jacquos Morand. — Du-te, fetiţo. . . S-o iei şi pe miss K a tt. — î ţ i mulţumesc, mămico. Am să încerc să mă întorc la cină. — Ar fi bine. Ştii că m ulţi dintre oaspeţii noştri ne părăsesc în seara asta, aşa că cina o să fie mai devreme. Nu întîrzia, ta ta s-ar supăra. F ata îşi sărută mania înainte de a pleca. Trecînd pe lîngă mine, îmi zîmbi. — Distrează-te, vere. Dealtfel trebuie să vină Claire Devaire şi n-o să-mi simţi lipsa. Şi, strecurîndu-m i în palm ă o hîrtiuţă, ieşi în fugă. Clothilde observase gestul surorii, aşa că nu-şi mai lua ochii de la m îna mea, pe care o ţineam strînsă. Eu, foarte intrigat de hîrtiuţă misterioasă, nu ştiam ce atitudine să iau. Din fericire, m ama o chemă pe Clothilde şi profi­ tai de ocazie pentru a pune bine ceea ce eu conside­ ram a fi biletul Yvettei. 121'

Eram nerăbdător să-l pot citi. Baronul, însă, ca un duh rău, veni la mine şi începu să-mi spună o poveste lungă, bună de adormit copiii, cu nişte atacuri în timpul nopţii, care, de cîteva zile îi te­ rorizau pe locuitorii din Dinard şi din împrejurimi. A tunci nu-i dădui nici o atenţie. D ar, cînd se făcu noapte, începui să m ă gîndesc, fără să vreau, la asta. Povestirea dură peste o oră, tim p în care muream de nerăbdare. în sfîrşit, m ă lăsă, pentru a merge să vorbească cu locotenentul, iar eu nu ştiui cum să scap m ai repede. Mă ascunsei după un leandru, scosei din buzunar preţiosul bilet şi îl deschisei. începură să zboare minuscule bucăţele de culoare trandafirie. Le adunai cu grijă şi văzui că era un tim bru rupt. Descoperirea m ă lăsă fără grai. La început m ă în treb ai ce putea să însemne asta. D ar, pe hîrtia albă în care fuseseră înfăşurate, cîteva cuvinte aş­ tern u te în grabă cu creionul de Y vette m ă lăm uriră : ,,L-am dorit a tît de m ult şi acum îl blestem ” . Tmi veni im ediat în m inte scena de dim ineaţă, d in salonaşul albastru al Y vettei, în care se vorbise de o păpuşă, de un pariu şi de un tim bru. Mă cuprinse o emoţie vie. — Draga mea ! Draga mea Y vette, cît de m ult doreşte să nu plec ! Şi, schimbător ca to ţi îndrăgostiţii îmi dădui seama că n-am nici m ai mică dorinţă de a pleca. — Nu, n-am să plec, Y vette, draga m e a ! Te iubesc ! Te iubesc ca un nebun şi vreau să fii soţia m ea! îm b ă ta t de ideea aceasta, sărutai fierbinte hîr­ tia pe care scrisese Y vette. Cred că eram tare caraghios, dar p uţin îmi ţă s a . Tim p de o oră străbătui parcul în lung şi în lat;. Poate că îţi va părea prostească purtarea verişoarei mele, care şi-a vărsat mînia pe micul pătrăţel d e hîrtie, învinovăţindu-1 de un lucru de care numai 122

ea era vinovată ! Mie mi s-a părut felul ei de a pro­ ceda pur şi simplu ferm ecător ! Aşezai în portmoneu, ca pe un obiect preţios, frag­ m entele de tim bru „pe care le-a dorit a tît de m ult, şi acum le blestem a” , pentru ca să-mi amintesc cît de necăjit fusesem. Clopotul care anunţa cina mă făcu să m ă întorc la castel. Vestibulul era plin de cutii şi de valize ale călă­ torilor care plecau în noaptea aceasta. E ra de abia ş a p te ; Y vette încă nu se întorsese şi a treb u it să ne aşezăm la masă fără ea. Masa fu rapidă, dar plină de atenţii fa ţă de cei care plecau. în tim p ce-mi savuram şampania, m ă gîndeam, plin de fericire că, cel puţin în viitorul apiopiat, nu voi încerca tristeţea despărţirilor. D ato rită prevederii mele, nu spusesem cînd am de gînd să plec, aşa că puteam rămîne cît doresc. Şi, de altfel, chiar asta voiam să anunţ în ziua urm ă­ toare. în tre tim p se făcuse ora opt şi Y vette nu se întorsese încă. De mai m ulte ori văzui privirea neliniştită a lui de Kervec, alunecînd, prin geamurile deschise, pe pîlcul de pini din depărtare, ale căror vîrfuri se încărcau încet-încet de umbre. Cînd ne ridicarăm de la masă şi doamnele urcară în camerele lor pentru a se pregăti de plecare mă apropiai de tatăl Y vettei pentru a vorbi cu el. Chiar atunci, un servitor îi înmînase, pe o tavă de argint o scrisoare pe care un băiat tocmai o adu­ sese. De K ervec o citi şi se încruntă. — Y vette face m ereu p ro stii! Ce zăpăcită ! — zise supărat. — I s-a întîm plat ceva neplăcut? — întrebai destul de neliniştit de ieşirea lui. — Nu i s-a întîm plat n im ic ! D ar asta nu în­ seamnă că nu sînt supărat. Uite ce e : Y vette e protectoarea unei familii care trăieşte în cea mai 123

cru n tă sărăcie. Stăpîna casei a m urit azi de dimi­ n eaţă şi ea s-a dus im ediat să le ducă ajutoare şi să-i îm bărbăţeze. Pe deasupra a mai promis că o să fie naşa copilului mic, care are doar 15 zile. D ar ăsta n u e un m otiv ca să m ă anunţe că se va întoarce doar la noapte, tîrziu. Tăcu, reflectînd cîteva secunde, apoi co n tin u ă: — Sînt neliniştit că to ate maşinile pe care le am trebuie să transporte musafirii şi bagajele lor. Mi-a răm as num ai şareta, dar noaptea nu e prudent să fie folosită. îm i veni în m inte faimoasa poveste pe care ba­ ronul mi-o spusese. — Mi se pare că şoselele nu sînt prea sigure de cîteva zile încoace. — A treb u it să ordon m ăsuri represive. Y-am mai spus că domnul de Kervec era guver­ n ato r la Dinard. — Mai rău e că n-are cine s-o i a .. . Eu nu pot. Trebuie' să merg cu oaspeţii. Surorile ei nu sînt obiş­ n u ite să b ată străzile la o oră a tît de în a in ta tă . . . Răm în servitorii. . . Şoferii şi vizitiii au treabă. Sin­ gurul liber e grădinarul, dar nu ştiu dacă prezintă suficientă garan ţie. . . Dacă aş fi fost acasă, nu aş fi lăsat-o să plece. Acum nu mai e nimic de făcut, decît să încercăm să remediem situaţia. — Miss K a tt o însoţeşte ? — Da. Dar ce poate să facă ea ? — Dacă pot să fiu de vreun folos, cu cea mai m are plăcere — m ă oferii după o uşoară ezitare de team ă ca intervenţia mea să nu i se pară nelalocul ei. D im potrivă fu, prim ită d in -to ată inima. — Chiar voiam să te rog ! Yrei să fii bun şi să-l însoţeşti pe servitorul care se duce s-o aducă? El va conduce şareta şi îţi v a arăta drumul. — Cu cea mai m are plăcere. Castelanul îmi strînse mîna. — î ţ i mulţumesc. O să-i spun să înhame caii. Cînd vrei, p u teţi pleca. — Chiar acum, dacă doriţi. 124

— Cu cît mai repede, cu a tît mai bine — aprobă el. Să ajungă cît mai' repede acasă !

Se înnegurase de-a binelea cînd bătui la uşa coli­ bei mizerabile prin ai cărei pereţi coşcoviţi, şuiera vîntul lugubru. Mi-a deschis miss K a tt. Cînd in trai simţii o senzaţie de frig şi o ghiară de fier îmi strîngea gîtul. Casa avea o singură încăpere şi num ai dispoziţia mobilelor arăta la ce servea. î n p artea cea mai lum inată stăteau un b ărb at şi o femeie în vîrstă, copleşiţi de durere. Pe o masă lungă, rezem ată de perete, fusese im­ provizat, cu ajutorul unei saltele, un fel de catafalc, împodobit numai cu un cearceaf alb ca laptele. Defuncta, care părea să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani, se odihnea acolo, cu capul rezem at de două perne şi cu mîinile,’ în jurul cărora erau înfă­ şurate nişte m ătănii de lemn, încrucişate pe piept. Poziţia era atît de naturală, încît fără să vreau m ă înfiorai. î n ochii săi închişi, p e figura de marm oră, în ati­ tudinea de femeie care se roagă, era ceva majestuos şi în acelaşi timp, sinistru. B ărbatul aşezat lîngă m oartă îşi sprijinise coatele de genunchi. Adormise, pe jum ătate căzut, de pe vechea bancă de lemn aşezată lîngă v atră. Celălalt colţ al camerei era cufundat în întuneric. D ar cîtă linişte şi pace respirau acolo ! Culorile sale luminoase şi proaspete m ă făcură să-mi amintesc interioarele pictate de m arii m aeştri ai Şcolii Fla­ mande. Miss K a tt încerca să dezbrace şi să culce trei copii între şase şi zece ani care, cu părul încîlcit, cu buzele strînse şi privirile speriate, păreau nişte mici sălbatici. Aşezată pe un scaun lîngă ei, Y vette legăna şi strîngea la piept un copil rotofei şi trandafiriu. 125

>

Cît de serioasă era verişoara mea ! în ochii ei m ari şi întunecaţi se citea mai m ult decît melanco­ lie, se citea tristeţe. Copilă încîntătoare, căreia totul îi surîdea şi care nu se sfia să iasă din mediul aurit în care-şi ducea v iaţa de fată bogată şi fericită pentru a-i îmbărbăta, şi a-i aju ta pe cei sărmani şi nefericiţi ! Mă apropiai. — Tatăl tău este foarte nelinişţit de lipsa ta d e acasă şi te roagă să te întorci cît poţi de repede. — Te-a rugat să vii să mă iei şi să m ă duci acasă? — M-a rugat. Am venit cu şareta, cu un servitor— î ţ i m ulţum esc. .. Ce bun ai fost că ai venit a ic i. .. Nu e prea v e s e l! Rămăsei lîngă ea, tăcut, aşteptînd să se hotă­ rască să plece. Miss K a tt îi culca pe micuţi în paturile supra­ puse, care păreau nişte dulapuri m ari, fără uşi, sau cabine de vapor. Y vette făcea acelaşi lucru. Cu m ultă grijă, pen­ tru a nu scula copilaşul pe care îl ţin ea în braţe, se ridică. — Pătucul nu e făcut — şopti, uitîndu-se stînjenită la mine. E zită, dar pînă la urm ă îndrăzni. — Ţine-1, re rog, o clipă, pînă fac patul. După ce îl culc putem p le c a ... Doamne! Ţine-1 bine, să. nu-ţi scape ! . . . Nici chiar aşa, că îl înăbuşi. . . a şa . . . acum e bine. Şi era a tît de bine, încît rămăsei în picioare, fără să îndrăznesc să m ă mişc, nici m ăcar să respir, de team ă să nu fac rău păpuşii vii de cincisprezece zile. Y vette are întotdeauna idei năstruşnice, iar una din ele a fost să mă facă doică. D upă cinci m inute, care mi se părură veacuri,. Y vette m ă eliberă de p o v ară'şi, luînd copilul, îl băgă într-un dulap, în partea de jos. — N-aveai unde să-l pui ? — întrebai, înclinîndu-m ă spre ea. Să nu cumva să-l mănînee şobolanii f.

126

Eidică ochii şi m ă privi surprinsă. — N-am auzit niciodată să se fi întîm plat aşa c e v a . . . în regiunea asta, de obicei, leagănele sînt în, p artea de jos a d u lapului. . . Văd că nu cunoşti obiceiurile din B retania ! Şi continuă liniştită să aranjeze copilul, în timp ce eu m ă gîndeam la cuvintele sale. Cuvinte care, de altfel, nu mă familiarizează complet cu obiceiurile din Bretania, deoarece făcui ochii m ari cînd văzui că închide aproape de to t cele două canaturi ale d u la p u lu i! — Ciudat fel de a culca su g arii! zisei în sinea mea. Dacă domnii de la Academia de Medicină ar vedea, ce m utră ar mai face, ei, care pretind că aerul e indispensabil vieţii. în clipa aceea intră o femeie. Y vette schimbă cu e a ' cîteva cuvinte cu voce «căzută, apoi îşi puse pălăria şi se pregăti de plecare. Scosei din portm oneu o bancnotă de o sută de * franci. — Dă-mi voie să contribui şi eu la opera ta de • caritate. Protejaţii tăi trebuie să aibă mare nevoie de b a n i! îm i mulţumi cu o privire plină de recunoştinţă. Peste zece minute părăsirăm cocioaba, însoţiţi de binecuvîntările locatarilor ei. — Domnul conte vrea să conducă? — întrebă servitorul în clipa în care o înveleam pe Y vette în blana groasă pe care prudenta Clothilde mi-o dase la plecare. — N u nu vreau. E noapte afară şi eu nu ştiu bine drumul. Condu t u . .. E u merg în spate. — Urcă în faţă, miss K a tt — îi spuse Y vette en­ glezoaicei. Merg alături de vărul meu. Guvernanta ascultă fără să crîcnească şi, puţin după aceea, şareta alerga uşor printre umbrele nop­ ţii. Yîntul sufla dinspre mare şi, cu toate că m antoul era gros, Y vette trem ura. — Ţi-e frig? — o întrebai. Şi, în acelaşi tim p, îi ridicai gluga. 117

— P u ţin . . . şi cred că e şi ceva nervos. Ziua de astăzi n-a fost o zi obişnuită. N-am văzut niciodată pînă acum un m ort şi dacă ai şti ce sentim ente am în cercat cînd am văzut a tîta lume plîngînd ! îşi puse capul pe um ărul meu şi, cu to t întuneri­ cul, o văzui cum se face palidă atunci cînd îşi aduce am inte. — De ce te-ai dus la nefeiiciţii'ăştia, draga meaY v ette ? P uteai să-i ajuţi fără să te duci acolo ! — M-am dus p entiu că aveau nevoie de mine în această zi tristă. Dacă ai şti ce nefericiţi s î n t ! Tatăl a rămas singur cu b ătrîna bolnavă şi cu p atra copi­ l a ş i . . . N-am văzut niciodată un bărbat plîngînd atît şi durerea lui îmi sfîşia in im a .. . Ai plîns vreo­ d a tă , domnule de Pairois? — De mai m ulte o r i . .. cînd mi-am pierdut m am a, sau atunci cînd eram mic şi m ă pedepsea. Zîmbi. Cu felul schim bător al copiilor m ă întrebă, m ai p uţin tristă : — Te pedepseau de m ulte ori cînd erai mic? — De multe ori. Eram dat n a ib ii! I-am dat m ult de lucru bietei mame, care a rămas văduvă foarte tîn ără şi s-a consacrat în întregime educaţiei mele. — în cazul acesta, de ce eşti a tît de sever cu alţii ? — E u, sever? — Da, cu mine ! P entru cel mai mic lucru mă c e iţi. . . Şi sînt sigură că, în ciuda faptului că ai fost foarte bun cu mine în seaia asta, în fundul sufletului eşti furios pe mine. — Furios pe tin e ! E u ! Ce prostie ! fiă ştii că n-ai avut niciodată un prieten atît de devotat ca m ine. ' — Dacă e aşa, atunci nu pleci ! îmi spuse cu voce lugătoare împreunîndu-şi mîinile ca pc-nini rugă­ ciune şi lidicînd spre mine o privire a tît de sfîşietoare, încît ar fi îm bunat si un tigiu. îm i trecui braţul prin spatele ei şi îndiăznii să-i crfprind talia. Nu se- supără sau poate că, din cauza hainei, nu-şi dădu seama. 128

— Doreşti a tît de m ult să răm în? întrebai pier­ dut. — Mai şi întrebi, Doamne ! Mai şi în tr e b i! Exclam aţia ei m ă răvăşi. — Draga mea Y v ette — îi şoptii cu voce scă­ zută, deoarece servitorul putea să mă audă. E ade­ v ă ra t că ţii un pic la mine ? îşi ascunse faţa pe um ărul meu şi încet, încetişor, încît de abia o auzii, spuse : — Ştii că ţ i n .. . Dacă te încăpăţînezi să pleci, nu ştiu ce am să mă fac. O st linsei mai tare, îmi sprijinii obrazul pe fruntea ei şi o ţinui strîns lip ită de mine, fără să îndrăznesc să vorbesc, de team ă să nu mi se risipească fericirea. Nici m ăcar n-am îndrăznit să-i spun că o iubesc sau s-o întreb dacă m ă iubeşte. în clipa aceea nu mă îndoiam. Simţeam că amîndoi încercam aceleaşi senti­ m ente curate, iar dacă aş fi vorbit, însemna să tră ­ dez încrederea lui de Kervec. Şareta intrase pe aleea principală a parcului, iar um bra castanilor bătrîni făcea şi mai greu întuneri­ cul nopţii. Lumina strălucitoare a lămpilor puter­ nice de pe terasa castelului ajungea pînă la noi prin­ tre ram uri, într-un decor fantastic. — Spune-mi, spuse deodată Y vette ridicînd capul, mai vrei să pleci ? îi trem ura vocea. — N u . .. am să ră m în . . . pentru tin e . . . — Nu ştiu cum să îţi mulţumesc ! Eidică spre mine privirea luminoasă, iar în ochii noştri era atîta iubire, încît ne subjugă voinţele şi-mi adormi scrupulele. — Y v e tte ! — Lucien ! Mîinile noastre se uniră. Mă aplecai şi-i căutai buzele, care nu m ă respinseră. O sărutare curată pecetlui m ărturisirea.

12» 9 -

c.

TREISPREZECE

— Ai m erita să te cert pentru ce ai f ă c u t! îi spuse pe un ton sever domnul de Kervec T v e tte i, în tim p ce aceasta, palidă şi tulburată, se aşeza cu guvernanta la masă. în c ă odată ochii ei m ari îi întîlniră pe ai mei. — N-am v ru t să te supăr, tăticule. Mi-ai spus de atîtea ori că fiu m ilo a să... iar Jacques Morand e a tît de n efericit! — Are şi mila limitele e i . .. şi pentru ca să fii miloasă n-ai nevoie să-i nelinişteşti pe ai tăi. M -ai speriat. N u puteam să vin după tine şi dacă v ăru l tă u nu s-ar fi oferit să te adlică, nu ştiu ce aş fi fă c u t. — D a ta viitoare am să plec mai d e v re m e ... îţi prom it — şopti, refuzînd unul după altul to ate felu­ rile de mîncare care i se aduceau. — Miss T v ette nu m ănîncă ? — întrebă . engle­ zoaica făcînd să dispară o enormă bucată de p a te u . — N-am chef — răspunse tînără dînd la o parte farfuria. — Te doare ceva, fetiţo 1 — întrebă de Kerveo speriat. Doamne ! Ce palidă e ş t i ! Şi, luîndu-i mîinile între ale sale, regreta că o certase. — N u te speria, t a t ă . .. Sînt nervoasă şi obosită. Mîine m ă voi simţi bine. Dacă îmi dai voie, îi spun noapte bună mamei şi apoi merg la culcare. Se ridică şi întinse fruntea pentru a-şi lua rămaa bun. 130

— Noapte bună, miss K att. Cu ochii în păm înt, inii întinse m îna mică şi cum, eu o ţinui mai m ult decît era nevoie, m ă privi ruşi­ n a tă şi roşie ca un mac. D upă ce plecă, coborîi în parc. Simţeam nevoia să fiu singur pentru a retrăi clipele m inunate pie care le petrecusem alături de Y vette în şaretă, la um bra castanilor bătrîni de pe alee. — Mă iubeşte ! şopteam. Mă «iubeşte ! Mîine voi vorbi cu tatăl ei şi peste puţin timp va fi soţia mea. Soţia mea ! Două cuvinte care spuneau t o t u l ! îm i prom iteau ani siguri de dragoste şi de fericire ! S-a zis cu uşuraticul, cu necredinciosul! Nu mai eram decît un b ărb at de treizeci de ani, plin de viaţă şi de speranţă, încîntat de căsătoria pe care celălalt din mine o ura şi dispreţuind vanitatea prostească pe care celălalt o cultiva. Gîndindu-mă bine, m ă hotărîi să vorbesc cu de Kervec numai peste opt zile. M archiza de Yersin trebuie să sosească şi se că­ dea să fie ea prim a care să-mi cunoască intenţiile. O să fie, desigur foarte m ulţum ită cînd va afla că neastîm păratul ei nepot s-a hotărît, în sfîrşit, s-o apuce pe calea cea bună, pe care n-o mai considera o nenorocire ! Nu ştiu .dacă îţi mai am inteşti de dis­ cuţia pe care am avut-o cu m ătuşa şi pe care ţi-am relatat-o la începutul povestirii mele. Cît de fericită va fi cînd va vorbi cu ta tă l Yvettei. Aşa că era mai bine să aştept. Ziua urm ătoare voi vorbi cu Y vette. După tot ce se întîmplase între noi nu mai avem dreptul să dau înapoi.

E ceasul zece şi Y vette încă nu s-a t r e z i t! — mă gîndeam în timp ce răsfoiam pentru a zecea oară ziarul în speranţa de a-mi omorî tim pul. Mă gîndeam cu voce tare şi nu-mi dădeam seama. — Deci tim pul ţi se pare că trece foarte greu cînd nu m ă v e z i! şopti o voce dulce lîngă mine. 131

Mă întorsei brusc. E ra Y vette. — E rai aici şi nu spuneai nimic, iubita mea ! — Te observ de cinci minute şi rezultatele sînt foarte interesante. — Mă sp e rii! . . . Care sînt aceste rezultate ! — în prim ul rînd, în tim p ce citeai erai foarte nerăbdător, iar politica nu părea să te pasioneze. . . — Vai de mine ! N — A poi. . . Dar, fiindcă veni vorba, cîţi ani ai ? — Douăzeci şi nouă de ani. De ce? — Douăzeci şi nouă ? Nu eşti prea tîn ăr ! . . . Ştii că ai fire de păr alb ? — Yai de mine ! De două ori vai de mine ! — Ai albit din cauza necazurilor ? — N u ş t i u ... D ar să ştii că m ă îngrozeşti! Am a tît de m ult păr alb? — M u lt! — răspunse cu convingere — Am nu­ m ărat cel puţin cinci fire. — Atunci respir u ş u ra t. . . Firele negre sînt mai m ulte. începu să rîdă iar rîsul ei, ca un clopoţel de argint mă fermeca. — E şti încîntătoare în dim ineaţa asta, draga mea p rieten ă şi, dacă ai fi bună, în loc să stai a tît de departe de mine, ai veni să te aşezi aproape de mine, pe divanul ăsta şi am vorbi ca doi prieteni apropiaţi. Scutură capul şmechereşte. — Imposibil. Clothilde mă aşteaptă ca s-o ajut să pregătească încăperile pentru m ătuşa ta. Tata a prim it o telegram ă în care îl anunţă că soseşte m îine dimineaţă. — Credeam că vine abia săptăm îna viitoare. — Se pare că s-a răzgîndit. Poate că i-o fi dor de tin e .. . D ar te las acu m . . . uite că m ă caută miss K a t t . .. Distrează-te, dragă vere, politica e a tît de in teresantă ! Şi o rupse la fugă. *

*

*

N-am mai citit nimic. Ştirea sosirii mătuşii m ă bucura m ult. Mă şi gîndeam cum îi voi spune ee pro132

iecte matrimoniale am. Voiam să-i fac o surpriză şi s-o oblig să scoată ţipete de uimire cînd va afla că alegerea mea a căzut pe puştoaica fără importanţă, cum o considerase ! în ziua urm ătoare, lă ora nouă, Clothilde, Y vette şi eu ne-am dus la gară ca s-o aşteptăm pe marchiză. De K ervec n-a p u tu t să ne însoţească, fiind reţinut de o şedinţă la prim ărie. După primele efuziuni ale sosirii, luarăm loc în docar. — Ce bine arăţi, dragul meu Lucien — observă m ătuşa. Constat cu plăcere că aerul de D inard îţi prieşte mai m ult decît cel de la P a ris . . . — cumva Parisul îţi făcea rău, dragă vere? — întrebă maliţioasă Y vette. în orice caz, regretai tare m ult Parisul cînd ai venit aici. — Nici nu-i de m irare ! Erai a tît de antipatică cu mine pe atunci. Marchiza începu să rîdă. — Văd că fetiţa asta nu s-a schim bat d e lo c .. . T ot nebunatecă şi drăcoasă. — Mult mai puţin, doam n^ — răspunse Yvetţe roşind deodată. Domnul de Parrois m-a transform at. — Protestez ! Dim potrivă, ea a făcut din mine ce-a v ru t. Să spună şi Clothilde. — Nu pot să judec o problemă a tît de impor-, ta n tă — răspunse sora cea mare. P ot însă să vă spun că domnul de Parrois a avut foarte m ultă răbdare cu ea, iar Y vette s-a schim bat şi e a . . . Mama sus­ ţine că acum se poartă aproape ca o doamnă. După cum vedeţi e un mare progres ! Marchiza ne ascultă cu indulgenţă, dar observai că se u ita la Clothilde cu o expresie m ult mai bine­ voitoare decît se u ita la Y vette. Y vette, chiar dacă avea părul artistic aranjat şi un perm anent impecabil, chiar dacă p u rta fuste lungi şi se comporta aproape ca o doamnă, va rămîne mereu p en tru m ătuşa mea o fetişcană căreia nu m erită să-i dai prea m ultă atenţie. Cînd sosirăm la castel i se făcu o prim ire căldu­ roasă. Mătuşa mea a fost a tît de frumos prim ită în133

J

cît, tim p de mai bine de o jum ătate de oră nu reuşii să schimb nici o vorbă cu ea. Ploua cu întrebări, din. toate părţile, despre sănătatea ei, despre călătorie, erau am intiţi prietenii comuni. D ar, cum toate au un sfîrşit, madame de Kervec socoti că a sosit tim pul să o conducă pe marchiză în camerele care îi erau destinate, pentru ca să se poată odihni puţin după oboseala călătoriei.

Prînzul a fost vesel, iar rîsul tim id al Yvettei, cînd se u ita la m ătuşa mea, mă distra foarte tare. — S-ar zică că m archiza te intimidează — obser­ vai. — Aşa e. Oarecum. P oţi să-mi spui de ce, atunci cînd vorbeştecum ine,foloseşteuntonindulgent, uşor de zeflemea? — P entru că, vede în tine pe copila năzbîtioasă de a ltă dată. — D ar chiar aşa de necoaptă par? — C îteodată.. . Mai ales la în cep u t. . . Acum nu ! — Tot e bine ! Nu suport să mă considere copil f . încercă să rîdă, dar dezamăgirea era prea mare. O um bră de melancolie i se citea în priviri şi, fără să vreau, aproape îmi urii m ătuşa pentru că îmi su­ părase iubita. Totuşi, cînd ne risipirăm prin parc, văzui cu plăceie cum marchiza îi ia braţul Y vettei şi se îndepăr­ tează conversînd. P u ţin îmi pasă ce îmi spuneau, num ai să se înţe­ leagă. Dar, dacă aş fi ştiut despre ce vorbesc, le-aş fi în treru p t şi aş fi împiedicat-o pe m ătuşa mea să o întristeze a tît de m ult pe Yvette. Cînd se întoarseră verişoara mea era foarte pa­ lidă şi cu greu se stăpînea să nu plîngă. La puţin tim p o văzui pe Y v ette pe o alee solitară şi avui in­ tu iţia că se izolase pentru a lăsa lacrimile să curgă în voie. Voiam să ştiu ce s-a întîm plat, aşa că, îndată ce putui, îl lăsai pe baron, cu care vorbeam şi m ă dusei să o caut. 134

P en tru a nu trezi bănuieli, o luai pe aleea opusă şi apoi, prin ocoluri succesive, ajunsei în locul par­ fum at de caprifoi, unde speram să o întîlnesc. într-adevăr, dădui de ea, dar în ce hal era ! Stătea pe o bancă rustică, îşi acoperise gura cu batista şi hohotea nefericită. Alergai la ea şi o luai în braţe. — Y vette, adorata mea, de ce plîngi? Cine te-a necăjit? Spune-mi, nu-m i ascunde nimic, ştii cît te iu b e sc ! î i acopeream mîinile cu sărutări, îi mîngîiam faţa. I-aş fi sorbit lacrimile dacă aş fi pu tu t, dar ea plîngea şi mai deznădăjduită ! — Din cauza ta p lîn g . . . plîng din cauza ta ! — spuse, în cele din urm ă, printre sughiţuri. — Din cauza mea ! Doamne ! Mi-aş da viaţa să nu ai n ecazu ri! Durerea te face să-ţi pierzi capul, Y v e tte . . . Spune-mi că nu sînt eu vinovatul, că nu din cauza mea eşti necăjită ! — Ba da ! Ba da ! — se încăpăţînă ea. Ai fost rău şi crud ! De ce nu mi-ai spus că o iubeşti pe Clot­ hilde şi că vrei să te însori cu ea ? — E u să m ă însor cu Clothilde? Cine ţi-a spus aşa ceva? — Mătuşa ta. — Cum putea m ătuşa mea să spună aşa c e v a ! strigai furios şi pornit pe venerabila mea rudă. Nu i-am spus niciodată că o iubesc pe sora ta şi îţi jur că nu m-am gîndit vreodată să mă însor cu ea. Apoi continuai mai încet. De-aia plîngeai? Nu voiai să-ţi fiu cum nat? — Nu, nu ! Nu vreau ! Aş m uri de necaz !. .. î ţi ascunse faţa în palme. îi înconjurai bustul cu braţele ţinînd-o strîns la pieptul m eu îi ş o p ti: — D ar dacă ţi-aş ruga să mă accepţi ca soţ? — Deci mă iu b e ş ti! strigă plină de bucurie. Cu to ate că ai ju rat că nu te însori, vrei să fii bărbatul meu ? — Eram nebun cînd spuneam asemenea lucruri. Nebun, pentru că şi atunci te iubeam de m ult tim p, draga mea Y vette. D ar tu ? 135

— Cred că m-am îndrăgostit de tine din prim a zi. De cînd te-am văzut am căutat să te gîndeşti numai la mine ! Eram a tît de geloasă cînd erai cu altă fată. N u ş tia m .. . nu înţelegeam . .. De abiâ în ziua în care te-ai supărat că ţi-am um blat în valiză mi-am d at seama cît de m ult te iubesc. . . D ar dacă erai îndrăgostită de mine de a tîta vreme, de co nu mi-ai spus? — N-aveam încredere în tine. Vedeam că eşti cochetă şi mi-era team ă să nu mă respingi. — Nu era nici un pericol — şopti roşind pînă în vîrful urechilor. Şi, rezemîndu-se de pieptul meu, începu să plîngă din n o u . . . de d ata aceasta erau lacrimi de bucurie. Cît tim p şezurăm unul lîngă altul? N-aş putea să-ţi apun. Cred că trecuse mai m ult de o oră cînd m archiza de Versin apăru la uşa chioşcului. — Văzîndu-ne, făcu ochii mari de m irare: — Dumnezeule! Ce văd? Lucien, eşti nebun! Y vette, fetiţo, nu e frumos ! E ra sufocată ! — Dragul meu nepot, te-ai în ş e la t! E u vorbeam d e Clothilde. — Mi-ai propus-o pe Clothilde, însă eu am ales-o pe Y vette. P? ea o iubesc şi te rog s-o iubeşti şi pe ea, aşa cum m-ai iubit pe mine. t în acelaşi timp, o împingeam pe logodnica mea în braţele sale şi, în ciuda amarei decepţii pe care o trăise, marchiza o strînse m atern în braţe. — Vom fi foarte bune prietene, doamnă ! promise Y vette sărutînd-o şi îmbrăţişînd-o tandru. — Vom fi, fetiţa mea dragă, vom fi. Dar, Dum­ nezeule, nu mă aşteptam la asemenea nebunie din partea nepotului meu ! Nu mai face ochii ăştia, deş­ tep tu le — adăugă pe un ton antipatic. N-ai să-mi închizi gura şi am să spun toată viaţa ce prositi faci. Asta nu înseamnă că nu o voi primi cu nespusă bu­ curie pe nepoata pe care mi-a trimis-o Dumnezeu. M ititica, nu e răspunzătoare de prostiile tale ! — Dim potrivă, doamnă, şopti logodnica m ea, roşie ca sfecla şi fîsticită. Poate că am şi eu o parte 136

de vină. Dacă Lucien e vinovat atunci sînt şi cu, pen­ tru că îl iubesc şi a fost poate şi din vina mea că m-a preferat pe mine. O privii cu un aer trium fător pe m ătuşa mea, a cărei stînjeneală era vizibilă. — Nepotul meu îţi place a tît de m ult încît m ăr­ turiseşti că ţi-a furat inim a?. . . Dar cum i-ai dat-o pe a ta în schimb, să încercăm să aranjăm lucrurile pe m ăsura dorinţelor voastre. . . Ar trebui să fie de acord şi 'tatăl tău, pentru că, draga mea, nu eşti de«ît o copiliţă !• — T ăticu’ o să consimtă., sînt sigură. Mama s-ar p u tea să ezite şi să nu vrea să mă m ărit înaintea surorilor mele. — O s-o convingem n o i ! Asta mai lipsea ! Să refuze ce accept eu ! Excelenta mea m ătuşă fusese cucerită pe deplin de eauza noastră şi se întoarse îm preună eu noi la ceilalţi invitaţi. De Kervec, care ne căuta, ne întî-lni la mijlocul drumului. — Te văd radioasă, dragă prietenă ! Ce s-a în­ tîm p lat ? — S-a întîm plat că am dat de nebunii ăştia doi în al şaptelea cer. .. şi pa să vorbesc mai p'e înţeles, derbedeul de nepot al meu şi-a luat libertatea să se îndrăgostească de fiica dumitale. Mai grav însă e că şi ea îl iubeşte . Văd însă că nu eşti prea scanda­ lizat de veste, prietene ! — Pe cuvînt că nu sînt ! răspunse rîzînd excelen­ tu l bărbat. Am priceput de mult. — C u m p lit! P înă şi ta tă l era complice ! B ucuria o întinerea pe maerhiză. De m ultă vreme n-o mai auzisem rîzînd cu atîta plăcere. — S-o pornim acum s-o cucerim pe madame■ de K e rv e c ! exclamă jucîndu-se cu lornionul. Aici e treaba cea mai delicată ! Mai p uţin exaltat decît m ătuşa mea, dar la fel de m ulţum it ca şi ea, castelanul ne examina, cu o pri­ vire emoţionată. Cum ne simţeam amîndoi puţin cam jenaţi de francheţea şi, de dezinvoltura cu care marchiza 137

\

aran ja căsătoria noastră, baronul se îndreptă spre noi, ne luă mîinile în m îna sa şi spuse cu o voce ce trem u ra de emoţie. — Iubiţi-vă, fără griji, dragii mei şi lăsaţi în grija mea şi a marchizei fericirea voastră. Fii fericită, draga mea Y vette, alături de cel pe care l-ai ales. P este cîteva luni, cînd vei pleca de aici, zilele mi se vor părea mai lungi şi m ai triste, dar, la gîndul că eşti fericită alături de un soţ care te iubeşte, voi fi m ulţum it. Mie nu-mi spuse nimic, dar, din felul în care îmi strînse mîna şi din ochi, ghicii că, fără cuvinte, m ă ru g a : ,,8-o iubeşti m ereu şi s-o faci fe ric ită ! E atît de cin stită şi de curată !” Asta îmi spuneau ochii lui şi înţelesei a tît de bine, încît, adînc mişcat, îmi ju r a i: Da, te voi iubi mereu, mica mea logodnică adorată ! î ţ i ju r ! Şi poţi avea to ată încrederea, pen­ tru că un de Parrois ştie să-şi ţin ă c u v în tu l!”

N-a fost foarte greu să obţinem consimţămîntul doamnei de Kervec. Peste şase săptăm îni eram feri­ citul soţ al Yvettei. Marchiza a şi u ita t ceea ce num ea nebunia mea. îm i adoră soţia şi le spune tuturor că ea a fost au­ toarea căsătoriei mele cu o domnişoară de familie. S înt tatăl unui încîntător băieţel de nouă luni pe care m ătuşa l-a botezat împreună cu domnul de Kervec. Mătuşa se încăpăţînează să susţină că mi­ cuţul seamănă cu e a ; şi cu toate că sînt convinB că e p ortretul viu al Y vettei, nu vreau să o contrazic. Nu aş vrea să term in această lungă scrisoare, fără a-ţi vorbi de Paul le Quereu. Frum oasa Th^rese s-a h o tărît să-i dea un răspuns afirm ativ şi sînt trei luni de cînd au plecat la Napoli să-şi petreacă lima de miere. Şi se pare că mai e o noutate. Din cîte am auzit, Clothilde se v a înhăm a'şi ea în jugul m atri­ monial. 138

Cît despre locotenentul Lensiegne, după ce a fost puţin ofensat că Y vette m-a preferat pe mine, s-a consolat, învîrtindu-se mereu pe lîngă Claire Devaire. Num ai să aibă (grijă ! Să nu se joace prea m ult Cu focul că poate să se ardă ! „Aici se term ină povestea căsătoriei mele. După •cum vezi, nu e banală şi cineva cu m ai m ult talent d ecît mine ar putea să facă din ea un roman inte­ resant. în ce mă priveşte, sînt m ulţum it să pot să-l tră­ iesc zi de zi şi că pot să-i mulţumesc Domnului care m i-a a ju ta t ca, din aventură în aventură, să ajung la însurătoare. Poate că rîndurile astea te vor face să te întorci în F ran ţa şi să-ţi cauţi un suflet pereche ! Orice s-ar spune, căsătoria e to t ce poate fi mai bun pentru un bărbat !”