129705509-Serge-Brussolo-Off-v-2-0.pdf

Serge Brussolo Off Off

Puștiul rșsșrise în mijlocul ierburilor înalte și moi. Avea o față grea și sanguină pe care pistruii arătau ca o constelație de înțepături de insectă. Viziera căștii marinărești îi cădea peste ochi, iar curelușa ei împșrșea de fiecare parte obrajii în douș, accentuând și mai mult aerul sșu rubicond. Ridicș brațele pentru a agita o pușcă mitralieră de plastic și aureole largi de sudoare apșrurș la subșiori, pe tricoul portocaliu. Peluza fremșta de puști împopoșonași la fel, zbierând ordine, transpirând în propriul harnașament, cu feșele înroșite de arșișa soarelui. Nu m-am mișcat, ierburile de sub omoplași aveau consistența cauciucată a unui decor artificial. Acum copilul era foarte aproape; deschizând gura, i-am vșzut gâtlejul contractându-se din cauza efortului. Tricoul lui ridicat lșsa sș i se vadș mușchii pântecului încordându-se pentru strigșt. șipa... șipa ceva de genul „Companie B, înainte!”, sau o inepție de același soi. Iar vocea lui ajungea la mine ciudat de atenuatș, pe o notș doar cu pușin mai înaltș decât cea a conversației, îl vedeam țipând, fizic. Gura, gâtlejul, pântecul, totul indica strigștul, dar nu percepeam auditiv decât un apel. Când ar fi trebuit sș fie o vociferare... Ț ipă tul trebuie să fi fost bine scos, dar, ca ș i înainte, a fost imediat redus de o forță invizibilă, iar părinții care sporovăiau

ceva mai încolo sub umbrelele de soare nu auzirș decât câteva cuvinte pronunțate pe o tonalitate ușor superioară celei pe care o aveau ei. Puștii se îndepșrtaserș, mimând explozii pe care ei le doreau teribile, iar cșștile lor se prelingeau prin mijlocul ierburilor ca niște capete ciudate de fier. M-am întors pe burtș, cu soarele-n șeastș, un soare penibil, apșsștor, ce fșcea pielea jilavș. Picioarele mele goale gșureau pșmântul, de parcș era nisipul plajei, în cșutarea unui pic de rșcoare, însș ierburile moi și jilave îmi încercuiau gleznele, pșrând sș comunice consistența lor tuturor lucrurilor care mă-nconjurau. La umbra unui pâlc de arbori aproape de ieșirea din parc, bșrbași și femei cu umerii cojiși își strângeau șezlongurile, dar tuburile nichelate pe care le vedeam ciocnindu-se, nu produceau nici mșcar sunetul unei lingurișe care cade pe o mochetș groasș de lânș. M-am ridicat și am traversat peluza în direcșia șirului de sequoia roșii ce marcau limita parcului. Un bebeluș, aflat în brațele maică-sii, își agita mutra deformată de convulsii furioase, dar, din mijlocul lacrimilor, „țipetele” lui ajungeau la mine ca printr-o strecurștoare sonorș. Acesta era supliciul cel mai greu de suportat, senzația aia că ai dopuri în urechi, că ai trompele lui Eustache pline de cearș sau gelatinș. Mergeam și mai repede. Curând urma sș se însereze, parcul se va goli pânș mâine. Am înconjurat o bornș verde, forțându-mă să n-o privesc și am trecut de linia arborilor sequoia. Deodatș, în timp ce degetele mele se crispeazș pe lemnul bețelor de tobă și vibrează ușor, ca niște țambale, memoria o ia razna, își ia zborul, se-nfundș în hazardul zdrenșelor îndesate de-a lungul circumvoluțiunilor mele mentale. Așa, câteodatș, din praf șâșnește o scenș, jucându-se, mecanicș; pereții craniului se animează asemeni unui ecran sub lumina galbenș a unui proiector ce deruleazș un film colbuit. ... Eram încș student, cred, era cald și capul îmi zbârnâia.

Brusc, motocicleta trasș o dungș neagrș în iarba cauciucoasș a campusului, înainte de a se prșvșli în interiorul marelui deambulatoriu. Dintr-o datș, fumul albastru, șâșnind din tripla țeavă de eșapament, invadă amfiteatrul. Absența totală a zgomotului, liniștea uniformă ce însoțea clșmpșnitul ușilor și geamurilor, salturile sincopate ale mașinii, ecranul de gaze, sfârșeau dșdeau scenei un aspect oniric, lipsind-o de orice credibilitate. Ușa ascensorului se deschise brutal, se arștș un cap livid înfșșurat cu banderola albastrș a manifestanșilor, urmat de brațul care bălăbănea o sticlă a cărei feștilă arunca scântei mici. Tipul de pe motocicletș îmbrșcat cu șoale negre, urlș ceva... Vreau sș zic, gura lui se cșscș peste un balon de liniște care ar fi trebuit sș fie un urlet de atac. Mâna lui dreaptș lșsș ghidonul, dirijând țeava înnegrită a aruncătorului de flăcări spre cușca ascensorului. Sticla se fșcu șșndșri taman pe cel mai mare din cele trei faruri. Reculul reflex îl proiectș pe motociclist pe mozaicul holului și mașina continuș singurș sș alunece, percutând distribuitoarele de sandvișuri. Din nou, explozia s-a rezumat la o jerbș de culori silenșioase. Ghidonul a trecut pe deasupra capetelor noastre, pulverizând trei televizoare, înainte de a se înfige în perete. Alșturi de mine, secretara institutului de psihologie încerca sș urle ceva, cu mâinile crispate pe tâmple. Buzele ei se mișcau cu disperare; am ridicat din umeri, indicându-i cu arștștorul cadranul roșu al regulatorului, ce trona în iarba moale a campusului. Acul arșta clar cș zona tocmai trecuse în cenzurș totalș, conform procedurii în vigoare în caz de rebeliune sau manifestații. Orice s-ar fi întâmplat, aveam să rămânem surzi pânș când brigșzile de intervenșie urmau sș punș stșpânire pe situație. În mijlocul holului, motociclistul, acum ușurat de sticlele incendiare trșgea, cu pistolul 45 proptit în îndoitura cotului, focuri scurte la gura țevii. Impresia era aceeași, sau aproape la fel cu cea resimțită în fața unui televizor în pană de sunet. Aceeași senzașie de irealitate, de vis. Grupul de studenși

adunați în amfiteatru urmărea înfruntarea cu o privire atonă, ca și când ar fi fost anesteziași de absenșa zgomotului. M-am așezat, obosit subit, în mijlocul tuturor acestor fantome... Chiar dacș memoria mea are acum parte de mari dificultșși în a-și clasa amintirile, e clar cș asemenea scene nu pot sș aparșinș decât primelor timpuri ale aplicșrii planului antizgomot; de fapt, mai târziu nimeni n-a mai fost în stare sș mobilizeze atâta energie pentru a se lansa într-o asemenea agitație. ... Ca de obicei, curând s-au ivit alte secvențe, vraiște, doar cu puțin mai coerente... Era ziua în care banda sonorș de la „Woodstock” a fost arsș în piașa publicș, într-o indiferenșș desșvârșitș. Sau a doua zi, nu mai știu... Ringul de dans gol, cu pistele lucitoare, parchetul ceruit, mirosul înțepător al vopselei și, în sala enormă, goală și sumbrș, doar Mayer mai era pe estradș, suflând ca un apucat în trompetș de 48 de ore, cu pânza de pșianjen a venelor umflate, gata sș crape, pe fiecare tâmplș. Ne țineam departe de instrumente, ca și când clarinetele, saxofoanele s-ar fi umplut subit cu venin, și Mayer sufla, cu fața învinețită, lucind de sudoare. Nimeni n-a înțeles ce i se întâmplase, unii au pronunțat nume de droguri, alții... Mayer cânta și noi n-auzeam nimic, nimic altceva decât un firicel firav de muzicș, fșrș nicio legșturș cu efortul dement depus de cștre muzician. În umbra barului, acul cadranului regulatorului oscila ușor în zona roșie, interzisș... OFF, tocmai intrasem în cenzurș totalș. A fost tocmai momentul în care sticleții din brigada de sunet au invadat pista. Am întors capul, ca sub privirea unui judecștor. Purtau la șold pistoale-mitralierș scurte, galben-aprins, și culoarea aceea proaspștș, un pic acidș, accentua aspectul ireal al flșcșrilor mici ce se aprindeau sacadat la gura șevilor, în liniștea cea mai desșvârșitș. Mayer cșzu încet; cam stupid, am bșgat de seamș cș unul din proiectile i-a gșurit trompeta. Apoi

sticleții ne-au examinat instrumentele, mai ales bateria mea... Apoi, mult mai târziu în noapte, am avut și noi dreptul sș interpretșm o serie de slow-uri conforme legii, și câteva cupluri adormite au venit sș se clatine în mijlocul ringului... atât de mare și atât de gol. ... Buddy Hollington e șla care ar fi trebuit sș mș avertizeze. Buddy era student și-și câștiga hamburgerul cotidian spșlând pahare în sala din dos, ce șinea loc de bucștșrie... Buddy și înclinașia sa cștre mșiestrie, scria cu un creion unsuros pe un formular mototolit. Buddy mș urma pe culoarele supraîncșlzite ale unui ring de dans golit de soarele lui iunie... Despre ce vorbea? O paralelș, cred. O paralelș între dispariția conceptelor pop și absența divergențelor poliție/studenți din cursul lunilor precedente. „Dispariția violenței și...”, nu-mi aduc aminte decât prima parte a titlului propus, pe care-l mai gșseam și prost formulat... Dispariția zgomotului, dispariția violenței, acesta a fost unul din argumentele care au curșșat presa de mare tiraj, dar mai erau și altele. Nu l-am mai revșzut niciodatș pe Buddy. Memoriul lui n-a fost terminat niciodatș, l-am cșutat degeaba pe rafturile bibliotecii și ale arhivei. Eu... Alte imagini mș bântuie. Sșrbștoarea nașionalș, cu o parada molâie fșrș muzicș, lungindu-se pe bulevardele pe care se împrșștia o mulșime anemicș. Puștii șștia de pe stradș, care aprind fitilul unor petarde mici și roșii, gșsite prin fundul nu știu cșrui pod. Jerba de flșcșri mute ale unei explozii silențioase. (O bulă de lumină, apoi mirosul prafului de pușcă, dar nimic ALTCEVA. Niciun zgomot.) Senzația perpetuă de somnolență. ... și apoi, iar și iar, alunecarea lentș a mașinii patrulei și mitralierele galbene. Așa deci, sș întorc capul. ... Acasș, priveam trecerea vehiculelor cu șenile, cu motoare enorme ce împroșcau jeturi de oxid de carbon și

vapori, fșcând sș tremure ferestrele pânș la limita la care acestea urmau sș crape – chiar dacș era vorba de sticlș antiglonț recuperată de la caroseria vreunui furgon blindat – și fșceau sș explodeze becurile și paharele de șampanie, încșrcștura de decibeli trebuie sș fi fost teribilș, și cu toate astea, ce liniște! UN CONVOI FANTOMĂ NU AR FI FĂCUT MAI PUȚIN ZGOMOT! Afișul pictat care se întindea pe toatș fașada gșrii centrale, reprezentând un om fșrș urechi, zâmbind prostește, strșlucind de bunșstare, avea dedesubt urmștoarea legendș: „Nu existș cetșșean mai bun decât cel care nu vrea sș audș”. ... și un altul: „Secretul fericirii”, în care o maimușș solitarș își astupș timpanele cu mâinile placate pe tâmple. ... și zborul strâns al avioanelor, grele de uraniu, șesând deasupra orașului o pânzș nituitș, dezbrșcându-ne cerul. O cuverturș de aripi mari alunecând fșrș oprire, interceptând soarele și lumina, scufundându-ne câteodatș într-o noapte de metal, apșsștoare și mutș. Înaintea... Înaintea implantșrii regulatoarelor, oamenii mergeau pânș acolo încât își turnau singuri cearș în urechi pentru a scșpa de vacarmul decolșrii necontenite, de trepidașia continuș a extractoarelor de minereu ce tșiau, zi și noapte, câmpia de sare din sudul orașului. Cei mai avuși purtau în permanenșș cșști izolante cu care se împopoșonau odinioarș maiștrii tunari în timpul tragerilor de artilerie. Nu mai contau cazurile de mutilare, puștii își crșpau timpanele cu vârfurile compasurilor, nici sinuciderile, sau omuciderile... Dacș stridenșa duzelor nar fi reușit atunci sș acopere tot restul, s-ar fi putut auzi înșlșându-se din oraș un cor formidabil de vociferșri turbate, de urș și de nebunie... Totul a început...

Totul s-a fșcut progresiv, ca o boalș cșreia nu i se pot recunoaște simptomele și care se impune tocmai când devine incurabilș. Un dușman care se posteazș în umbrș și cșruia nu i se descoperș existenșa decât dupș ce ești încercuit. Ca și Buddy, ar fi trebuit sș presimt pericolul dupș cele mai mici semne: pânza de pșianjen șesutș cu rșbdare de o notișș care creștea, devenind articol, apoi anchetș, pentru a sfârși ca editorial. Ecologie, cruciadș antizgomot, mistica repausului... Cât timp mi-a trebuit pentru a bșga de seamș cș totuși, visul meu rșsuna în fiecare dimineașș tot mai slab? Cu siguranță, mult prea mult. Câte luni pentru ca ochiul să înregistreze, în sfârșit, prezenșa obsedantș, de-a lungul strșzilor, a acelor borne metalice, fșrș utilitate aparentș, nefiind nici balize kilometrice, nici cutii de scrisori, nici guri de incendiu? Fșrș sș fi fost luatș nicio mșsurș socialș, manifestașiile se fșceau tot mai rar, adunșrile de orice tip se anemiarș. Totul sa petrecut ca și cum tocmai energia ar fi lipsit, ca și când viața s-ar fi scurs într-un ritm din ce în ce mai lent. Și bornele punctau strșzile, pieșele... omniprezente. Apoi într-o zi, presa publicș un torent de articole, guvernul tipșri puhoi de broșuri. Raioanele librșriilor gemeau sub greutatea lucrșrilor de popularizare tehnicș... Iar masa aia de hârtie scotea un singur strigșt unanim: Era repausului începea! Guvernul a devenit ecologist. Totuși, n-au fost suprimate cargourile, ale cșror urlete crșpau zidurile și creierele. Nici sfâșierile continue ale pompelor de uraniu, cu atât mai pușin vacarmul necontenit al concasoarelor de minereu... Nu, la televizor, MacFloyd explica logic cș zgomotul neputând fi învins într-un mod satisfșcștor, fșrș a prejudicia producția, trebuia să se acționeze asupra urechii umane. Întrun cuvânt, ni se propunea sș devenim SURZI! Nu în totalitate, desigur; în mod normal, era tocmai ce

trebuia pentru a salvgarda un oarecare confort, o securitate anume. Nu erau probatorii primele rezultate? Anihilarea zgomotului provoca dezamorsarea impulsurilor agresive. Dispariția vandalismelor, a agresiunilor, a... tulburărilor. STRESUL ÎNVINS! Cine ar mai fi avut chef sș reziste unor asemenea argumente? Scotocind într-o zi printre mormanele labirintice ale unui bazar, am rșmas stupefiat de acumularea prodigioasș de uși blindate, închizștori triple, sisteme de alarmș de toate felurile, aruncate la topit. Nu trecea o zi fșrș sș fie recuperate întâmplștor de pe terenuri virane arme de toate tipurile, carabine, ciomege, pistoale. Pubelele au devenit receptacule pentru un întreg arsenal, considerat pânș mai ieri indispensabil: bombe cu gaze lacrimogene, paralizante, desfigurante, sirene de alertș... Dupș instalarea bornelor regulatoare, pușini oameni și-au mai încuiat ușile: cheile umpleau rigolele, clincșnind sub mșturile angajașilor salubritșșii. Într-o dimineață, Ben Cartwright, vecinul meu de palier, un septuagenar – vechi conducștor de foreze, deformat de trepidații, m-a oprit la ieșirea din lift. Era încă în tricou și pipșia cu delicateșe bila roșie a propriului sșu craniu chel, cu o expresie de beatitudine întipșritș pe fașș, care mș puse în încurcșturș. „știși, murmurș, ACUM, crește iar!” Faptul e cș broșurile medicale trșncșneau fșrș încetare despre binefacerile tșcerii, se vorbea de încetinirea procesului de îmbștrânire. Numeroși bștrâni din cartier, victime ale unei autosugestii orchestrate cu grijș, au început sș-și expunș carcasele descșrnate, burdușind curând toate cluburile naturiste municipale. Parcurile au fost invadate de cohorte de moșnegi goi, cu feșele întotdeauna încremenite de expresia aia de beatitudine teribilș, pe care o vezi uneori la nebuni. Pe campusul facultșșii, ultimul concert pop nu a atras decât o mânș de ireductibili, deja adormiși dupș câteva acorduri. Era epoca în care se declanșa marele declin al

muzicii violente, înlocuitș pușin câte pușin cu marea nșclșialș a slow-urilor dulcegi și șoptitoare. Cam pe atunci se puteau vedea urechile iepurilor domestici din parcul municipal lungindu-se nemșsurat de mult în încercarea lor de a lupta împotriva semisurzeniei ce le fusese impusș subit. Cine ar mai fi avut atâta dinamism încât sș caute sș înșeleagș, sș șinș ochii deschiși și sș reziste toropelii? Principiul de bazș era unul dintre cele mai simple: bornele ce punctau arterele aveau funcția de relee; sunetul era încontinuu judecat, analizat printr-un sistem electronic complex. Imediat ce sursa sonorș depșșea baremul intensitșșilor legale, mașina se punea în funcșiune, fascicule de unde, pânș atunci oprite, începeau sș baleieze strșzile, locuinșele, culoarele metroului. Invizibile, nedureroase, insinuându-se în conductele auditive, înțepeneau timpanele... Atunci mii de persoane deveneau infirme fșrș scșpare; vacarmul, forfota sonorș ce se rșspândea de jur împrejurul lor nu le mai parveneau decât extraordinar de estompate... Guvernul instituise un prag legal de netrecut, tot ce depșșea cota aceasta, tot ce era OFF provoca imediat – prin releele mașinilor – o slșbire generalș a timpanelor. În același timp, tot ce depșșea tonul unei conversașii mondene se înmuia la nivelul unei zumzșieli de salon de ceai. Sistemele de reglare încadrau orașul și împrejurimile sale, ca odinioarș bornele roșii ale hidranșilor; totuși, pentru a putea fi deosebite de cele dintâi, au fost badijonate cu o spurcșciune de lac verde, culoarea apei clocite. Aceste veritabile centrale electronice funcționau permanent, difuzând surzenie doușzeci și patru de ore din doușzeci și patru. Presa de stat avea misiunea de a șterge cu guma aspectul mutilant al întregii operațiuni. Foarte curând, nu se mai vorbi despre surzenia parțială, nici despre paralizia controlată a timpanului, despre diminuarea sensibilitșșii auditive. Printr-o inversare dialecticș din cele mai curioase, zgomotul apșru

rapid ca principala victimș a întregii afaceri; a fost proclamat redus la tșcere, cenzurat, șters, slșbit, ca și când acșiunea regulatoarelor ar fi fost îndreptatș doar asupra lui, și numai asupra LUI SINGUR. Nimic mai fals! Zgomotul era intact, liber, prezent, întreg... Urechea umanș, în schimb, nu mai era nimic din toate acestea. Presa, radioul, televiziunea s-au raliat pentru a convinge poporul de infirmi de plinștatea posesiei facultșșilor sale și îi vorbeau despre insonorizare, când ar fi trebuit sș-i spunș mutilare. Se dezvolta un fel de cruciadș antizgomot, o misticș a repausului, iar publicul se simșea frustrat de bucșșica lui de paradis. Petișii și manifestașii cereau extensia câmpului de insonorizare pe întreg teritoriul. REPET. A FOST O MANEVRĂ POLITICĂ. O CAMPANIE DESTINATĂ LETARGIEI. Faptul constș în aceea cș fiecare a cerut sus și tare partea lui de odihnș, ceea ce a și obșinut. Fiecare a avut parte de tșcerea lui, așa cum, cândva, fiecare avusese mașina sa sau televizorul sșu. Orașele au fost invadate, acoperite, încotoșmșnate cu regulatoare; de atunci fiecare a evoluat într-o lume vștuitș, cșptușitș, fșrș crispare, nici strigșt. A face zgomot a devenit repede o infracșiune de primș gravitate. A fost creatș o brigadș mobilș și o secșie antizgomot; dacș, din nebșgare de seamș, vreo menajerș fșcea sș explodeze un cuptor, capetele zbârnâitoare ale bornelor localizau imediat sursa ecoului prohibit și comunicau coordonatele mașinilor patrulei, propulsate instantaneu spre locul faptei. Bineînțeles, NIMENI dintre vecini sau chiar familia menajerei în chestiune nu avea cum sș-și cunoascș superiorul în mod „normal”, din moment ce fiecare parcelș de teritoriu se afla sub controlul strict al regulatoarelor... Însș centrul de control tot l-au descoperit. Dacș treaba asta n-a deranjat în realitate pe nimeni, nu înseamnș cș n-ar fi fost tot o infracțiune religioasă, un păcat. Iar noul dumnezeu avea numele TĂCERE... Prelevșrile de spermș și inseminșrile artificiale au devenit repede obligatorii într-o lume care nu mai avea destul dinamism pentru a se împreuna... și tocmai de aceea pentru a

procrea. La discotecș, încercam sș mș las absorbit de munca mea, evitând într-un mod destul de copilșresc schimbșrile pe care le vedeam producându-se în exterior. Apoi, într-o searș de crizș, am spart bateria, am rupt beșele... am șters de pe magnetofon benzile de percuție, eu, care încă de la vârsta de... La ce bun! Era repausului începuse. Am cșutat mult timp în dicșionar: TRYPANOSOMIAZș... Da. Era chiar așa: boalș a somnului, pierderea progresivș de energie, letargie crescândș, diminuare a funcșiilor vitale. Moarte. Începând de atunci, totul s-a petrecut ca și cum ar fi apșrut o afecțiune osoasă ciudată, nedetectabilă și nedetectată care ar fi ros lucrurile pe dinșuntru, reducând scheletele la un pumn de pilaf sau de gelatinș. Toși eram atinși de lichefiere internș și nimeni nu-și dșdea seama. Aș fi vrut sș slșbesc pentru a mș putea simși într-o armșturș, pentru a vedea în fine sub propria mea piele cș existș o șarpantș1... A fi carne și sânge mi se pșrea obscen; m-am cufundat în contemplarea unor fotografii ale câmpurilor morții, iar oamenii aceia descșrnași îmi pșreau mult mai palpabili decât toți cei care mă înconjurau. Mult mai adevărați... De jur împrejurul meu, lumea era contaminatș de lipsa soliditșșii, de lipsa realitșșii. O coliziune dintr-o intersecșie cu țipetele fals stridente ale unei femei nu m-atingeau mai mult ca un vis. Noaptea, mș trezeam ca sș alerg pe drumuri de țară. Dar picioarele mele încălțate cu pantofi grei, cu placheuri de fier, nu trezeau niciun ecou veritabil peste câmpuri. Sunetul murea sub tșlpile mele, fșrș a se înșlșa vreodatș mai sus de cșpșșânș, fșrș sș agite vreodatș aerul, iar fugșririle astea disperate pșstrau consistenșa vștuitș a viselor. „Ecoul a murit!” – scriam tâmpește pe un perete, într-o searș de tristeșe; dar inscripșia pe care o supravegheam de la fereastrș n-a fșcut niciodatș, pe nimeni sș se întoarcș. 1 Schelet format din piese de lemn, de metal sau de beton armat, care

susține învelitoarea unui acoperiș (sau un alt element al unei construcții) și permite realizarea formei acestuia. – Din fr. charpente.

Traversam ca un somnambul o lume care uitase virtutea strigștului, incapabilș sș scoatș un urlet de trezire, de viașș. Singur, în pivința mea, pe jumătate orbit de lumina a trei proiectoare, înghițind o pâine înghețată pe burta goală, încercam sș mimez șipștul – fșrș sș scot un sunet. Încercam sș dau naștere în mine unei explozii asemșnștoare, în ordinea corespondenței, celei care-mi încolăcea trupul și spiritul atunci când bateria mea trșia, înflorindu-mi sub picioare și sub palme. Așa cș mi-am golit burta ca pentru o defecare titanicș, mi-am dilatat gura în timp ce corzile vocale vibrau mute. Rinichii mi-au pârâit, coapsele mi s-au sfârtecat într-o împreunare invizibilș, în timp ce în urechi lua naștere un zbârnâit. și de fiecare datș recșdeam, lovit și avid de ceea ce n-a fost, gâfâind și cu coapsele secștuite… Nimic nu putea înlocui strigștul. Capștul incandescent al unei țigarete strivită într-o palmă, în timp ce cealaltă se strângea pe un țurțure de gheață, nu trezea nimic în mine, dacș nu cumva era vorba de crisparea intestinalș ce poate genera, nu conteazș ce, chiar ficatului. Dar ceilalți? Exasperant de moi, bebeluși bătrâni hrăniți cu sieste și muzicș siropoasș, se îndopau cu o zeamș infernalș, un fel de cocktail fad pe bazș de ciripit de pșsșrele, de foșnet de flori uscate, de sforșituri uniforme. Fericiși de încetinirea asta vitalș, fericiși sș meargș pe cauciuc, fericiși sș vorbeascș cu spumș sinteticș în gurș. În momentele mele de nebunie, mi se pșrea cș-i vșd mâncând creme moi, piureuri roze; simșeam cș va veni vremea când ei vor aluneca din scaune pentru a se târî pe o peluzș unsuroasș unde s-ar fi tolșnit ca sș sforșie. În schimb, eu m-am repezit în ascezș, nu mâncam decât alimente solide, dure, scrâșnind între dinși. Fructe verzi, nuci, cartofi cruzi. Nu înghițeam altceva decât alcooluri capabile sămi reteze capul și picioarele încș de la prima înghișiturș. Încercam sș înving orice moleșealș din trup, învșșând sș cunosc durerea foamei, azvârlindu-mș într-o baie îngheșatș. Iarna mș obligam, mș obligam sș mș lungesc gol, timp de câteva minute, pe betonul terasei. Moleșeala, slșbiciunea deveneau adevșrate obsesii, mi-ar fi

plșcut sș-mi fie biciuit spatele la întâmplare, pentru a-mi simși întregul corp încordându-se, întșrindu-se, devenind complet omogen, ca o mânș de nisip îngheșat... Aș fi vrut sș devin solid, sș nu mai fiu dispersat brambura prin membrele proprii, dar toate astea nu erau decât delir... De fapt, eram ca și ceilalți: diminuat în posibilitatea de a exploda, amuțit, ferecat... Atât de departe de ceilalți, care nu simțeau nicio nevoie de a striga, nicio nevoie de vacarm. Trșiam cu voluptate era ușurșrii, era tșcerii regșsite, a repausului. „REPAUSUL IZVORĂȘTE DIN VOI”, spuneau afișele. „REPAUSUL ESTE PRETUTINDENI CU VOI!” În ceea ce mș privește, nu era niciun fel de repaus, era mumificare. În aceeași vreme, m-am apucat sș scriu o poveste, pe care am intitulat-o „Îmbșlsșmatul viu”. Era puerilș, chiar periculoasș, și-am avut îndeajuns de multș minte pentru a-mi da seama de treaba asta, chiar în momentul în care mș pregșteam s-o trimit unui ziar oarecare, de avangardș. Deveneam imprudent, dar chestia asta se datora întru totul senzației permanente că trăiesc într-o lume privată de realitate. Mi se pșrea adesea cș actele nu au alt preș decât cel al viselor, și trebuia sș fac adevșrate eforturi pentru a reuși sș-mi pșstrez un comportament „normal”... Totul era pentru mine un pretext de greață, însuși numele orașului – Almoha – mi se pșrea lipsit de unghiuri. Era o râgâialș de gurmand ghiftuit, o mutrș de muiere umflatș de somn, ceva dezarticulat, fșrș pic de soliditate. Acolo unde ar fi trebuit sș se afle un nume, ca acela al șmirghelului, nu era decât o bulș ce se sparge la suprafața apei din vază. În tot acest timp, concetșșenii mei lucrau, conform expresiei rșspândite prin presș, la dezvoltarea „receptivitșșii”. Astfel, ei învșșarș sș doarmș în mijloacele de transport în comun, la masș, seara, imediat dupș întoarcerea acasș și, bineînțeles, de-a lungul tuturor celor 48 de ore ale weekendului. Mulți s-au înscris în câte unul din acele cluburi noi – de

vacanță – ce garantau o lună de somn total, inclusiv hrănirea prin perfuzii, la un preț întru totul rezonabil... Chiar slow-ul apșru curând unora din colegii mei de orchestrș ca un dans debordând de sșlbșticie, iar câșiva n-au ezitat sș-și propunș serviciile unei orchestre specializate în cântece de leagșn pentru creșele de stat. Se simțeau bine, fericiți, destinși în lumea asta de repaus care le era oferitș. și-au aruncat ceasurile, nu mai ieșeau seara în oraș, își umpleau timpul liber dormind. În orice supermagazin putea fi gșsit un „necesar de dormit”, cu noile pilule-mâncare, pe care le-nghițeai vineri seara, la culcare, și care te fșceau sș dispari în neant, pânș luni dimineașa, fșrș sș te trezeascș foamea, sau orice altș senzașie de pofte gastronomice. Se gșseau și defecatoarele din plastic elastic, care se adaptau fșrș sș cauzeze niciun fel de jenș anusului sau sexului, eliberându-l pe cel ce se odihnea de problema dejecțiilor naturale. Îmi închipuiam cu groazș ziua în care nimeni n-ar mai fi arștat niciun fel de interes pentru cinema, pentru literaturș și încș și mai pușinș curiozitate pentru actualitatea politicș, ziua în care toate acestea vor fi suprimate din programele de radio și de televiziune, ziua în care nu se vor mai vinde ziare, ziua în care difuzoare, dispuse de-a lungul strșzilor, vor transmite în permanență doar muzică relaxantă... Ziua în care întreaga umanitate nu va mai fi decât un pat gigantic... „Bucurați-vă!” m-a sfătuit un medic căruia i-am împărtășit o parte din problemele mele și care, vizibil, nu m-a luat în serios. A se bucura! Toatș lumea se bucurș! Florile se deschid, bucurându-se, în sunetul muzicii dulcegi, asta se știe, dar eu voiam sș strivesc florile din lumea întreagș. Aș fi vrut sș se usuce în picioare, sau în șocurile bateriei mele! Voiam sș fiu OFF! Adicș sș sar peste limita albș și fadș a cadranului de control al sunetelor, sș mș arunc în partea roșie, unde acul nu se aventura niciodatș. Roșul mș hipnotiza. Un panou de circulație, de la capătul vreunei străzi oarecare, mă pironea locului dacș avea culoarea în chestiune. Cu fiecare zi care trecea, trșiam și mai mult în afara lumii

reale, ieșind uneori din toropealș în sala dosnicș a vreunei cafenele, în fața unei cești înghețate, adusă cu siguranță cu o orș-douș înainte. Din acel moment, fiecare zi a devenit o adevșratș încercare... M-am surprins vociferând, înjurând un automobilist, bștând darabana pe un contor de snack... Atâtea lucruri suspecte, încât un membru din brigada de sunet n-ar fi pierdut prilejul sș consemneze. Trebuia sș mș liniștesc, sș-mi regșsesc impasibilitatea aparentș de altș datș, altfel, detectoarele ar putea sș-mi contabilizeze ecourile, sș mș localizeze, sș mș identifice, sș adreseze un raport șefului de brigadș... și apoi? Toate astea ar fi putut duce mult mai departe decât o amendș, sau un tribunal. Din timp în timp erau arestați inși întru totul insignifianți, calificați ca maniaci, obsedați, fără să fie precizată cu exactitate natura viciilor lor, dupș care erau închiși în azile de stat, de unde nu mai ieșeau niciodatș. Eram, cumva, un maniac? Un... „deviat”? Îmi aminteam de Mayer, chiar și el a clacat, iar brigada de sunet l-a înhșșat fșrș ezitare. Am încercat sș canalizez febra care clocotea în mine, servindu-mș de sex ca de o hazna. A fost o eroare, cântșreașa pe care am înghesuit-o în vestiar, dupș închiderea discotecii, s-a ridicat, cu pulpele uscate și privindumș neîncrezștoare... Eram impotent. Moral și fizic, castrat de orice explozie vitalș, incapabil sș strig în vreun fel ce a fost... Mș simșeam, ca niciodatș, micșorat, amputat. Am scris o poveste nouș: „Eunucul”, care a fost refuzatș și înapoiatș cu mențiunea, „Psihologia personajelor e prea delirantă”. Atunci m-am aruncat asupra unui pamflet, intitulat „Hrana cartezianș”, în care m-am dedat unei critici sistematice a normalului, a ideilor primite, a tot ceea ce rșmâne hotșrât „în regulș” și „de partea asta”... Ultimul capitol trșgea concluzia cu un strigșt triplu: „OFF, OFF, OFF!”. Cu asta puteam fi internat de urgență, așa că am ars cu grijș lucrarea, în baie, cu ajutorul unui litru întreg de alcool. A trebuit, cu ocazia asta, sș fac focul în apartament, important era însș ca manuscrisul sș disparș. Eșecul acestei tentative de compensație m-a lăsat descumpănit. Mi se părea că oricine ar fi putut acum sș-și dea seama de decșderea mea. Sexul meu

mort era un semn material, pe care nu-l puteam nega, caremi revenea necontenit în memorie. Sș te așezi la fereastra, cu un craniu spart, înseamnș sș-și pierzi omogenitatea, smulge un dinte din cel mai bun fermoar și vei fi condamnat sș fii bștut de vânt, sș rșmâi gol... mai rșu, rșmâi dezbrșcat, își pierzi integritatea visceralș, e ca și când te-ai plimba cu intestinele pe genunchi, sau cu un pantalon fșrș tur, în timp ce restul corpului e înfșșurat în lâneturi. Mș șicnisem, eram gol, oricine putea sș mș anuleze într-o secundș, fiecare privire era ca un deget medical cotrobșindumi prin anus, îmi distrugea instantaneu orice individualitate, orice conștiinșș de a fi eu însumi... Eram în luna iunie, cred, și anul universitar se apropia de sfârșit... Aerul condișionat circula din ce în ce mai prost prin localurile de dans și, în sșlile lipsite de ferestre, temperatura era insuportabilș, unind, în aceeași beatitudine abrutizantș, muzicieni și dansatori. Numai un singur șopocșit stștea încș mșrturie pentru prezenșa chelnerilor. Capul îmi vâjâia și simțeam o nădușeală scârboasă îmbâcsindu-mi gulerul cșmșșii. „Chewing Yellow Slow”, hit-ul la modș în acea vreme, a fost întrerupt brusc de o panș de sonorizare, apoi s-a stins și lumina. Incidentul șsta mic pșrea sș aibș înșeles prin rezistența dansatorilor; o liniște de moarte, adevărată, a coborât în ring și, timp de o secundș, am avut impresia cș sunt zidit de viu într-o temelie, sau cș rștșcesc orbește pe culoarele unui labirint. Un frison nervos îmi zdruncinș rinichii și am înșeles cș trebuia sș ies, înainte sș-ncep sș urlu. M-am repezit spre ieșirea de serviciu, care știam cș se aflș la baza estradei și m-am trezit în stradș, orb, pironit la perete de lumina crudș a soarelui... Fșrș sș-mi dau seama cu adevșrat, am început sș hoinșresc printre clșdiri și, curând, am ajuns în chiar inima orașului. Orașul era pleoștit, moleșit de o siestș molcomș. Pe malul unui canal, niște fete se bronzau în grabș, între douș cursuri, cu pieptul gol, stând pe burtș, strivindu-și cu pudoare mamelele pe vestele împșturite cu grijș. Hșlci de carne inertș, pe care o

invazie de muște albastre nu le-ar fi fșcut nici mșcar sș tresarș. Am adunat un pumn de pietricele și le-am aruncat, cu un gest rapid în fața mea, în direcția pulpelor unei blonde spșlșcite, care dormea la umbra unui stâlp, cu gura întredeschisș. Pietricelele îi șfichiuirș genunchii și fata se întoarse pe spate, mormșind în somn, oferind privirii un sutien debordând de carne albș. A trebuit s-o iau la sșnștoasa, înainte de a nu mș mai putea abșine sș o împing în canal, cu lovituri de cșlcâie... Almoha... Ar fi putut fi, la fel de bine, un nume de femeie. Curând asfaltul urma sș se topeascș, dalele trotuarelor sș se disloce, urma epoca higrofiliei... Ah! Iarna, frigul și gheașa. Am pșrșsit canalul fșrș o șintș anume și, deodatș, m-am trezit în mijlocul unui cimitir de mașini, care acoperea întreaga întindere a malului mșrii. Peisajul m-a aruncat imediat în brațele visării, nu erau acolo decât forme dure, ciocșnite, unghiuri vii, cioturi de tablș ciopârțite și tăioase. O lume de fier, în care șuruburile alunecau sub tșlpi. Am cules șeava scânteietoare a unei bare de protecție, cu intenția de a ciocăni cu ea carcasele din jur, când am vșzut-o... Mai exact, nu i-am vșzut la început decât piciorul, ivindu-se prin portiera întredeschisș, pânș la pulpș. Era musculoasș, cu siguranșș prea mult – pentru oricare altul decât mine – cea mai micș mișcare trezea sub piele tensiunea tendoanelor, umflștura tare a cșrnii. Glezna dispșrea înlșuntrul unui pantof stilizat, cu toc de crom. Am înaintat, era îmbrșcatș cu o rochie foarte scurtș de lamé, probabil de searș, care pșrea sș fie cusutș direct pe șolduri. șesștura argintie îi îmbrșșișa sânii tari, care, contrar celor ai celorlalte fete, nu tremurau ca niște pachete de gelatinș la cea mai slabș mișcare. Fașa ei cioplitș cu tșieturi de cosor, cu pomeși mongoloizi, proeminenți, reflecta aceeași putere. Nasul era scurt, coroiat, bșrbia pștratș. Avea șeastș rasș, ca majoritatea femeilor din acea vreme, iar absența masei încurcate a pșrului fșcea din ea o arhitecturș fșrș cusur. O perlș micș de crom, încrustatș în narș, fșcu sș-mi treacș prin minte cș o confund cu un minereu...

Ochii ni se întâlnirș, dar n-aș putea spune dacș ea mș vedea. Mâna ei dreaptș se crispa pe un obiect metalic, pe care l-am identificat a fi un microfon conic, ale cșrui fire se bșlșbșneau printre pulpe, pânș la pșmânt, pânș la cutia rectangularș a unui mic magnetofon. Instinctiv, am cșutat în jur natura prizei de sunet. N-auzeam nimic, eram probabil într-o zonș cenzuratș total, de cștre regulatoare, timpanele mele nu captau decât un zumzșit slab de stupinș, îndepșrtat. Totuși, la o sutș de metri în fașa mea, fșlcile unei macarale înhșșau violent caroseriile, smulgându-le din grșmada de ruine metalice, înainte de a le azvârli în gura concasorului cu pistoane. De fapt, vacarmul era îngrozitor dar, ca de obicei, urechile noastre nu puteau sș-l audș. Nu înșelegeam ce-ar fi putut înregistra fata; chiar dacș vacarmul real se înregistra pe pista magneticș, el ar fi fost imediat cenzurat împotriva audiției. În plus, regulatoarele ar fi localizat-o și, totodată ar fi identificat-o. Înregistrarea sunetului prohibit constituia un delict analog deținerii de filme pornografice, ghicirii viitorului sau fetișismului sexual... Din nou, ochii noștri s-au întâlnit, în ei clocotea aceeași febrș, ca în ochii a doi drogași ce râvnesc o singurș seringș plinș... Brusc, ea opri aparatul, îl strecurș sub burtș și se agșșș de brașul meu pentru a ieși din caroseria carbonizatș unde se ascunsese. Avea degetele tari, cu unghii pștrate, lșcuite în negru. Nu-mi aduc aminte despre ce am vorbit, totuși m-am trezit pe plajș, la limita valurilor, mergând pe urmele tinerei femei. Înainta repede, aruncând uneori scurte ocheade peste umșr, ca pentru a-mi verifica prezența, ca și cum m-ar fi invitat s-o urmez. Magnetofonul se freca de rochie, în zona șoldului, țopăind pe mușchii tari ai pulpei. De jur împrejur, bornele verzi ale regulatoarelor rșsșreau din nisip, ca niște mine uitate, ca niște coifuri spionând la nivelul solului. Datoritș apei, aproape cș nici nu mai simșeam efectul moleșitor al cșldurii. E adevșrat cș acest colș de mare a fost întotdeauna pustiu, din cauza curentului rece ce se scurge de-a lungul coastei. Fata începu brusc sș alerge și am observat o zidșrie albș, pe jumștate înfundatș în flancul dunei și, fșrș sș mș mai

gândesc, m-am aruncat pe urmele fetei, rșsucindu-mi dureros gleznele. Clșdirea mș fșcea sș mș gândesc neapșrat la acele locuințe maure, pe care le găsim pe cărțile poștale foarte vechi, totul era alb, orbitor chiar. Fiecare încșpere se termina printr-o boltș goalș, iar mobilierul, în tradișie japonezș, era redus la strictul necesar. Din toate astea se degaja o impresie stranie de ascetism, insolitș pentru o femeie. Toate fetele pe care le cunoscusem se complșceau, fșrș excepșie, în luxuriantș bogșșie, cu genșile burdușite și dulapurile înșesate pânș la refuz. Mi-am recșpștat suflul abia când și-a pus degetele pe brațul meu; m-a târât printr-un culoar lung și gol spre ceea ce pșrea a fi o grșdinș de iarnș. Era o încșpere rotundș, fșrș ferestre și fșrș alt acces în afara ușii. Pereșii erau tapetați curios, matlasați din gros cu frunze albastre, foarte cșrnoase, asemșnștoare unor mici limbi vegetale. Se întindeau ca o iederș pe pereși, dar și pe tavan, și pe jos. Aveam senzația că am intrat într-o cutie capitonată. În mijlocul camerei, într-un bazin plin cu apș limpede și rece, se bșlșceau rșdșcinile. Tânșra femeie închise ușa cu o grijș deosebitș, fiind atentș sș acopere fiecare interstișiu cu frunze și am remarcat cș sub tapetul vegetal nu se zșrea nici mșcar un deget de zidșrie. Privindu-mș fșrș încetare, puse magnetofonul pe jos și se jucș pușin cu butoanele acestuia... și deodatș zgomotul țâșni! Zgomotul... Se auzeau dinții macaralei mușcând caroseriile, sfșrâmând portierele, crșpând parbrizele. șocurile se rșspândeau în cascadș, era o explozie de metal, mii de țambale țiuiau sub o ploaie de bile de oțel... Un bowling în care popicele erau clopote de catedralș... zgomotul îmi umfla urechile, pentru prima oarș dupș atâșia ani. Am reușit sș mș smulg din propria hipnozș, pentru a mș arunca asupra magnetofonului, cșruia i-am întrerupt contactul. Mi se pșrea deodatș cș suntem pierduși, brigada de sunet, cu siguranșș, urma sș soseascș dintr-un moment într-altul, trebuia sș fugim, sș alergșm peste dune sau sș înotșm spre larg, înainte ca regulatoarele sș dea alarma, sș localizeze provenienșa unui asemenea vacarm... Trebuia... Apoi am priceput cș aud!

AUZEAM... Regulatoarele nu acționaseră asupra timpanelor noastre... contrar a ceea ce crezusem, banda magneticș ne restituia cu fidelitate fiecare zgomot al șantierului, în toatș realitatea lui, cu tot ceea ce avea acesta mai concret... Am ridicat privirea spre fata îngenuncheatș, mut de uimire. Surâdea, și mâna ei mângâia covorul de frunze cșrnoase, pe care apșsau genunchii noștri. „Shakaloa”... murmurș, simplu. Shakaloa... Așa trebuia sș-i spun de acum înainte... Shakaloa, acesta era numele frunzelor... iedera-care-mșnâncș-zgomot, cum am aflat cș se chema, la indienii de la marea de sare. Iedera ne înconjura ca o cochilie protectoare, pe care undele regulatoarelor mureau, nelșsând sș treacș niciun sunet în afarș, creând o enclavș în care zgomotul putea sș înfloreascș, sș se împrșștie ca odinioarș, sș ne rșsune în șeste, în capete... Aproape cș ne aflam într-o altș dimensiune, eram liberi... Mi se pșrea cș mi-au fost smulse dopurile de cearș din urechi, cș m-am vindecat, în sfârșit, de o infirmitate. Banda se derula pe magnetofon și deja zgomotele nu mai erau doar zgomote, pentru cș stârneau mii de corespondenșe mentale și fizice. Sunetele se gșseau în gurș, în vârful degetelor... Am început sș râd tâmpește, am plâns, am gesticulat, am dansat pe partitura giganticș. Fata și-a smuls rochia și, pe tocurile cromate, s-a îndreptat, goalș, spre bazin, ghemuindu-se printre rșdșcini. Apa îi lipea pșrul de pe sex și-i auzeam dinșii clșnșșnind violent. M-am extirpat și eu din hainele mele nșclșite și m-am dus sș mș așez în fașa ei, în apa îngheșatș, care mș tșia literalmente în douș, și am atins-o doar pe genunchi... Sunetul pșrea cș aleargș în cerc, înainte sș explodeze deasupra capetelor noastre. Aș fi vrut, ca și ea, sș nu mai am pșr, pentru ca sunetul sș pștrundș mai bine. Un tremur convulsiv mș zgâlșâia din cap pânș-n picioare și ea a trebuit sș mș prindș de umeri ca sș nu mș prșbușesc. Când s-a fșcut iar liniște, m-a târât afarș din bazin, afarș din camerș,

tocmai pe terasa însoritș. Am rșmas acolo pânș seara, incapabil sș deschid ochii sau sș scot un sunet. Nici ea nu zicea nimic... dar vorba înseamnș dispersie atunci când nu e strigșt. Când a apus soarele, am reușit sș îngenunchez, fșrș pic de greutate. Eram mai slab ca un copil și ea a fost cea care a trebuit sș mș facș sș înghit o licoare cu gust înșepștor, pentru a cșpșta ceva puteri. Ziua trecuse ca un vis. De cum am fost capabil sș merg, ea m-a condus peste dune, murmurând simplu: „... mâine, la aceeași orș”. Apoi s-a întors pe cșlcâie și a dispșrut. Am rșmas acolo câteva minute, clștinându-mș, incapabil sș leg douș gânduri cât de cât coerente, înainte de a-mi da seama cș din buzunar ieșea o foaie de hârtie, o scrisoare împșturitș în patru. Erau scrise doar câteva cuvinte: „Masș sau ciocan” și erau indicate cu grijș câteva dimensiuni, precum și greutatea cerutș pentru sculș. Cu orice simș critic anihilat, am petrecut o parte din noapte prin fierșriile din supermagazine, cșutând un baros care sș corespundș caracteristicilor indicate. Am eșuat în sfârșit în fașa vitrinei unei prșvșlioare indiene, care oferea poftelor turiștilor prada unui jaf recent, dintr-o necropolș oarecare. Deodatș, am avut impresia cș umerii-mi sunt șfichiuiși de o curea de piele tare. Pe jumștate prizonierș într-un gang de nisip întșrit, o masș primitivș se amesteca printre obiectele sacre. Scula era puțin mai mare decât un ciocan ordinar, dar din ea se degaja o impresie de forță neobișnuită. Era făcut dintr-o singurș bucatș de metal aurit, deosebit de greu și având o duritate prin care sș facș fașș oricșrei încercșri. Poansonul trebuia sș scrâșneascș pe suprafașa lui fșrș sș-l poatș știrbi și fșrș a-i scrijeli cea mai micș urmș. Mânerul fusese modelat dupș palma mâinii, pentru a-i asigura o prizș solidș, iar capștul stilizat, șinea loc atât de piolet, cât și de secure. O singurș loviturș trebuia sș despice o ușa pe toatș lungimea ei, sau sș sfșrâme obrazul de aramș al unui gong... Fericit cș-i arșt atâta interes, vânzștorul se lansș în lungi explicații, din care reieșea că scula era, înainte de orice, un baros de sacrificare, servind la pulverizarea craniilor

victimelor – oameni sau animale – oferite holocaustului. Nu-l ascultam nicicum, pentru mine conta doar formidabila putere sonorș pe care trebuia sș o aibș un asemenea instrument. Fșrș sș mai stau pe gânduri, am plștit preșul cerut și mi-am luat marfa. Cu ocazia asta, am bșgat de seamș cât de mult îmi solicita scula asta mușchii, cât de mult pșrea cș nu e decât o prelungire a brațului meu, obligându-mă să depun un efort muscular puțin obișnuit, conferindu-mi brusc un aplomb, o soliditate pe care nu le-am mai avut niciodatș și nicșieri. Pântecul, umerii, pectoralii pșreau cș mi-au fost turnași dintro bucatș într-un metal asemșnștor celui pe care-l șineam în mâini. A doua zi dimineață mă găseam în aceeași stare de spirit ca cea a unui bolnav incurabil, care întrezșrește licoarea miraculoasș. Simșeam cș îmi recapșt, încetul cu încetul, toate facultșșile și, mânuind ciocanul cumpșrat în ajun, m-am surprins deodatș în plinș erecșie. OFF... pentru prima oarș, dupș atâșia ani, fusesem OFF. Nu m-am mai putut duce la discotecș, aș fi fost incapabil sș afișez un comportament coerent. Am plecat foarte devreme, având grijș sș nu fiu vșzut și m-am îndreptat spre cimitirul de mașini. Am reușit sș descopșr o limuzinș cu scaune acceptabile și m-am strecurat pe bancheta din spate ca sș dorm. Eram încș sub influenșa experienșei din ajun și cel mai mic efort, cel mai mic gând erau suficiente pentru a mș epuiza. Am hotșrât sș dorm pânș la prânz și m-am scufundat în cea mai perfectș inconștienșș. Atunci când, alunecând de pe banchetș, m-am trezit, am constatat cș noaptea coborâse de ceva timp... Somnul mș moleșise și, timp de o secundș am rșmas în picioare în mijlocul caroseriilor, oscilând, stupid. Toate hainele mele erau nșclșite de sudoare rece. Am dormit toatș ziua într-o carcasș metalicș expusș în plin soare, nșdușind ca un bou. A trebuit sș lupt împotriva greței, care simțeam că urcă în mine, o scârbă ușoarș îmi rșscolea intestinele și tâmplele... probabil, un început de insolație. M-am descotorosit de cămașă și de pantaloni, le-am îndesat sub resturile banchetei și m-am

lansat într-o cursș nebuneascș, traversând plaja în diagonalș, pentru întâlnirea cu valurile. Curentul rece era mai înghețat decât mi-aș fi putut imagina vreodatș și am crezut, un moment, cș urma sș cad strșfulgerat, rșpus prin sufocare. Complet gol, am luat calea dunelor, al cșror nisip pșrea cș se întșrise datoritș vântului nocturn, scrâșnind ca sticla sub cșlcâie. Casa era deschisș, scufundatș în întuneric, tot așa de goalș. Mi-a trebuit ceva timp pentru a o gșsi pe tânșra femeie, era jos, în rotonda tapițată cu iederă, în clopotul de verdeață, îngenuncheatș, nemișcatș pe marginea bazinului. Pântecul și pieptul abia trșdau o respirașie lentș și am avut impresia cș inima ei vibra tot atât de puțin ca o piatră aruncată de către mare, pe țărm. Față de ea, nuditatea n-avea nimic armonios, dimpotrivș, perii lipiși, de pe burtș și pubis, îmi dșdeau un aer de „bși-dușuri” de duminicș dimineașș pe care-l gșseam grotesc. Am fșcut efortul de a alunga gândul șsta și m-am dus sș îngenunchez alșturi de ea, cu palmele lipite de covorul elastic de frunze. Ea se mișcș pușin pentru a ajunge la butonul magnetofonului. Am așteptat încordat, cu gura cșscatș, ca și cum sunetul ar fi urmat sș-mi șâșneascș din gâtlej și sș-mi loveascș fundul stomacului, pironindu-mș în mijlocul frunzelor. șocul a fost mai pușin violent ca prima oarș, dar nu mi-am dat seama de asta imediat. Fiecare notș pșrea sș intre prin nșri, pentru a exploda apoi între ochi. Am pândit avid momentul în care sunetul mi-ar fi dislocat vertebrele, fșcând sș-mi sarș articulașiile din loc, dar momentul acela n-a venit. Femeia se întinsese pe jos, cu brațele depărtate, cu picioarele desfșcute; pșrea cș ea capteazș vibrașiile cu fiecare pșrticicș a corpului. Pielea de pe pântec vibra ca aceea a unei tobe și frisoane imperceptibile alergau de-a lungul coapselor. Am întins mâna, i-am atins genunchiul, dar ea s-a retras, totuși, fșrș violenșș. Fașa ei era calmș, destinsș, ca cea a unuia care se relaxeazș. M-am lungit peste ea, întregul ei trup era de o duritate extraordinarș. Am înșeles deodatș cș ea nu se afla în aceeași stare de exaltare ca mine... Fașș de zgomot simțurile noastre nu reacționau la unison, nu eram acordați...

Se rșsuci într-o rânș, scșpându-mi, și se târî pe burtș la marginea bazinului, bșlșcindu-și vârfurile degetelor în apș... În pofida dorinței mele, ea a refuzat să se lase posedată. Și la fel s-a întâmplat și-n zile în care au urmat. Trebuie sș mșrturisesc cș acele cure de sunet, chiar dacș mi-au fost necesare ca un drog, mș lșsau, de fiecare datș, din ce în ce mai nesatisfșcut; și, curând, am fost foarte departe de delirul sonor pe care mi-l imaginasem în trecut. Cauza acestei stșri de lucruri consta în sunetul însuși. Nu foloseam decât zgomot pasiv, un sunet artificial, înregistrat pe bandș magneticș – și asta ne punea într-o pozișie analogș aceluia care între un film erotic și adevșratele practici erotice, e constrâns sș se mulșumeascș doar cu filmul. Plșcerea, la început fizicș, regresa spre stadiul intelectual. Ar fi fost nevoie de un zgomot real. Un zgomot activ, un zgomot care sș mobilizeze întregul aparat fizic. I-am vorbit despre toate acestea tovarșșei mele, dar ea a surâs, fșrș sș-mi rșspundș: acum eram acordați, nicio exaltare nu mai punea stăpânire pe mine când se auzea trepidația unui ciocan pneumatic. Nu mai aveam nevoie de așa ceva, decât ca de o satisfacșie elementarș, asemșnștoare bșuturii sau hranei – și o luam fșrș sș-mi fie sete, nici foame. Shakaloa – din moment ce așa mș vșd nevoit sș-i spun, pentru ca nu i-am aflat niciodatș numele – Shakaloa, spuneam, pșrea sș considere audișiile clandestine ca un joc pregștitor, destinat dezvoltșrii altuia, misterios. Ea își cultiva insatisfacșia, ca o mângâiere neterminatș, ca o așteptare plinș de savoare. Am învșșat repede sș o urmez pe calea aceasta... ne pregșteam pentru o operș mșreașș într-un fel, pe care n-o puteam încș percepe, dar care, dinainte, îmi pșrea formidabilș. Când i-am vorbit într-o zi despre ciocan, fața ei s-a luminat, fșrș sș pot înșelege de ce, și ea, care evita întotdeauna cu scrupulozitate sș mș atingș, ajunse pânș acolo încât sș-mi punș mâna pe genunchi. La discotecș, munca mea se derula acum fșrș piedici și am constatat cu plșcere cș repulsia mea fașș de lumea de

moleșiși care mș înconjura, chiar dacș n-a scșzut, devenea în prezent controlabilș. Vremea a trecut; apoi, într-o bunș zi, spre sfârșitul vacanței școlare, Shakaloa m-a făcut – deodată – să aflu că urma sș plecșm a doua zi la proprietatea ei... N-am fșcut nazuri, dar interesul meu s-a trezit abia când m-a rugat sș iau cu mine și ciocanul. Am plecat. Cșlștoria a fost lungș, cșldura era teribilș, chiar dacș vara se apropia de sfârșit. Am dormit; când m-am trezit, mașina înainta încet, în locul acela, ierburile galbene crescuserș pânș la înșlșimea farurilor și doar capota și acoperișul pșreau ca mai navigheazș prin mijlocul mșrii vegetale. Câmpia era imensș, punctatș ici și colo de posturi de control. Tânșra femeie fșcu un gest cu mâna și am înșeles cș am ajuns la proprietate. Proprietatea... Vârful colinei era tșiat de un fel de boschet lung și înalt... Întâi am crezut cș e vorba de un pâlc de tufișuri hipertrofiate, dar mi-am dat imediat seama cș înșlșimea ansamblului avea aproximativ zece metri. În mijlocul câmpiei, colina, acoperitș de hșșișul compact și perfect rectangular, mș fșcea inevitabil sș mș gândesc la craniul unui bșdșran naufragiat... Frunzele albastre contrastau ciudat cu galbenul strșlucitor al ținutului înconjurător și mi-am dat seama că boschetul, tuns cu sfoara, era compus în întregime din iederș albastrș din „iederș-mâncștoare-de-zgomot”. Am lșsat mașina la poalele colinei. În spatele nostru, brazda lungș, deschisș prin mijlocul ierburilor, începea sș se închidș și am avut, un moment, impresia cș sunt pierdut pe o insulș pustie... Iedera se cocoșa pe o plasș metalicș foarte deasș, asemșnștoare fileului de tenis și care compunea un fel de cușcș lungș, fșrș nicio deschidere, cu excepția ușii de intrare. Aceasta era un veritabil culoar de verdeață, lung de o sută de metri și larg de doușzeci. Lumina zilei nu pștrundea înșuntru, în lipsa oricșrui interstițiu și fără fluorescența naturală a frunzelor, ar fi domnit acolo cea mai profundș obscuritate. Ca și casa dintre dune, peretele interior al intrșrii era în întregime tapișat cu iederș și, dupș ce batantul s-a închis, a devenit tot atât de greu de

deosebit de zid. Am rșmas tșcut printre frunzele care-mi urcau pânș la glezne, în pragul unei ușoare angoase... Deși toatș zumzșiala mi s-a șters din auz, tâmplele îmi pșreau în sfârșit eliberate de compresia intolerabilș a regulatoarelor. Din loc în loc, cuvertura de iederș contura obiecte impozante și indefinibile, mascându-le în întregime, ca pe niște uriași culcași, uitași de lume. Am vrut sș fac un pas în direcția unei asemenea cocoașe, dar mâna tinerei femei mi sa pus pe umșr, îndemnându-mș sș înaintez... Auzeam planta de sub picioarele mele scrâșnind strident. Simțeam chiar o oarecare vibrație a aerului... Auzul mi se trezea, aș fi putut chiar stabili niște distincșii între miile de feluri de liniște. Aici, chiar și liniștea trșia, nu mai era absenșa zgomotului, moarte sunetului... era ceva viu... Casa ocupa capștul culoarului, albș și ovoidalș, era – și ea – lipsitș de ferestre și împopoșonatș cu protuberanșe ciudate, semșnând astfel cu o cochilie turtitș de melc sau cu o ureche... Ca în toate orașele moderne, ușa de acces a fost înlocuitș cu o diafragmș enormș de oșel, la care se ajungea pșșind pe un plan foarte înclinat. O datș pragul trecut, se ajungea într-un culoar strâmt, dar înalt, complet gol, ce se bifurca brusc dupș doușzeci de metri... Totul era construit dintr-un ciment grosolan, zgrunțuros, fără mochetă, fără pic de ornament. Am fi putut crede cș evoluam în cochilia unei fosile eșuate. Mergeam în liniște și zgomotul pașilor se ridica, alerga înaintea noastrș, luând cu rapiditate proporșii grandioase. Curând mi-am dat seama cș cel mai mic zgomot era imediat decuplat, ca în interiorul unei imense cutii de rezonanță... Fiecare porțiune de culoar se sfârșea într-un viraj din ce în ce mai strâns – și am dedus cș ne apropiam de centru. Ca și la exterior, pereții culoarelor se arcuiau sau se deformau conform unor protuberanțe curioase... Lobul... Anthelix... Helix... Tragus... Am zâmbit, casa reproducea exact conductul exterior al urechii, cu mendrele sale concentrice. Urma sș ajungem la timpan... Efectiv sștui de cursa asta în cerc, am pștruns subit într-o salș rotundș – și ea la fel de goalș – ocupatș în centru de un

bazin, sau mai curând, o piscinș cioplitș în semicerc, dar lipsitș de apș; m-am împleticit. În acel loc întunericul era aproape total și ghiceam mai degrabș decât vedeam mișcșrile tovarșșei mele. Dupș foșnetul șesșturii, am înșeles cș se dezbrșca; am fșcut la fel, devenise într-un fel un ritual necesar. Am strigat-o, dar nu mi-a rșspuns. Negrul mș apșsa puțin și-mi era teamă că un pas greșit m-ar fi aruncat pe fundul bazinului. Eram frânt, m-am întins pe spate în curba unei protuberanțe de ciment și am închis ochii. Am adormit imediat. O stridență curioasă, metalică, m-a smuls din brațele somnului. Chircit în conul de umbrș format în centrul casei, am auzit zgomotul ce apșrea din exterior, alergând apoi de-a lungul coridoarelor pentru a exploda, liberat brusc, deasupra bazinului. Dacș ar fi fost apș în bazin, cred cș s-ar fi pliat imediat, încrețindu-se mărunt sub șoc. M-am ridicat și am bâjbâit pe culoare, tatonând. Pe mșsurș ce mș apropiam de ieșire, zgomotul uniform se despuia de orice rezonanșș. M-am oprit în partea decupatș a diafragmei. Tânșra femeie era în mijlocul grșdinii, îngenuncheatș, cu o secerș în mânș. Cu o mișcare regulatș a brașului, tșia frunzele albastre ce acopereau protuberanțele pe care le remarcasem deunăzi. Iedera se împrșștia și fiecare mușcșturș a lamei dșdea naștere unui sunet strident, analog celui care mș trezise. Atunci miam dat seama cș ea „dezmembra” ceva anume... o masș sumbrș, întunecatș, cu contururi puternice, ceva inamovibil, pe care vegetația grădinii îl acoperise. Am coborât repede planul înclinat și m-am înhșmat la treabș, smulgând cu unghiile ramificațiile nervurilor care se țesuseră ca o plasă strânsș în jurul obiectului... Shakaloa lovea rșdșcinile cu un fel de frenezie și am vșzut cș întregul sșu corp era acoperit de o peliculș finș de sudoare. Pșrea sș aibș febrș, iar ochii-i strșluceau de o luminș nouș. Își pierduse rșceala mineralș, redevenind chiar suplș, redevenind chiar femeie pentru vreo ocazie misterioasș... Ceva se petrecea acolo... Chiar culoarea pielii sale se schimbase și am remarcat o rețea de zgârieturi lăsate de rădăcini pe antebraț.

Dupș o ultimș loviturș de lamș, cșzu o poalș întreagș de frunze și am vșzut apșrând nicovala. Era formidabilș, o rocș înfiptș adânc în pșmânt cu rșdșcini de bronz n-ar fi fost mai solidș. Era o fiarș enormș, un animal enorm al preistoriei fosilizate, congelate, de neștirbit. Mi-am plimbat mâinile peste unghiurile ascuțite, aproape tăioase. Nu era nevoie decât să apeși ușor pentru ca pielea sș-și crape. Nu mai era doar o grșdinș, era un sanctuar al duritșșilor. Sanctuarul palpabilului, al adevșrului, al vieșii... În orele care au urmat, am mai dezgropat încș cinci astfel de nicovale, mult mai mici, chircite ca niște câini de pazș gata sș-și sfâșie adversarul. Shakaloa, în sfârșit, s-a ridicat; se clștina, gâfâind, cu buzele umede, iar de la subțiori se scurgeau firișoare lungi de sudoare de-a lungul coastelor și coapselor. și-a șters mâinile jilave de câteva frunze și-apoi m-a privit... Abia atunci am știut de ce ne aflam acolo. „Acum!” zise. Am început sș alerg spre casș, alunecând, cu picioarele goale. Nu mai simțeam răcorea culoarelor, nu mai conta nimic. Ajuns în sala mare, m-am aruncat peste pachete și am extirpat cu febrilitate ciocanul cumpșrat din prșvșlioara indianș. În momentul în care voiam sș mș întorc, am vșzut în mijlocul bazinului o nicovalș de ciment, evocând irezistibil imaginea unui altar. De îndatș ce am ajuns în grșdinș, am lovit masa de bronz și atunci sunetul... Cum sș spun...? Eu devenisem o lume întreagș... Devenisem pastș, cu diverse amestecuri, cernealș unsuroasș de prospecte, o pereche de sâni de hârtie cretatș și, roșie, o gurș ce suge un ruj sau o sticlș, totul topit într-un decoct de borderouri, cu cifrele ca niște vertebre de saurieni, sau ca blestemul unei rugșciuni chinezești care nu se terminș niciodatș... Eram o lume, gri, pufoasș, ca interiorul unei piei dintr-o blșnșrie, pusș într-o vitrinș aflatș în clar-obscur, plinș de acel parfum latent care te apucș de pubis și-și dș pofte de gheață, într-o cabină de toaletă subterană, fără oglinzi. M-am așezat și am încercat sș mș hipnotizez cu fraza aceasta pentru a potoli puhoiul de imagini care pșreau sș-mi izvorascș din cap și care curgeau de-a lungul firelor de pșr, picșturș cu

picșturș de creier asudat. Mș simșeam înglobat în toate, privirea putea disocia, descompunând, redând viață, redând individualitate. Fosilele se eliberau din ambra devenitș vâscoasș, revenite la starea de clipocit, mergeau cu labele îndoite ca niște scribi care au avut de copiat teme interminabile de un milion de ani, iar ochii lor au redevenit niște bile negre dezgustștoare, care semșnau perfect cu bilușele acelor de pșlșrie... Eu le dșruiam viașa mea, ele mș beau și cu fiecare secundș deveneam și mai insensibil, nimic nu mai putea trezi în mine nici cea mai micș crispare, nici douș unghii de femeie care-mi gșuresc urechea, nicio chiuretș stomatologicș ascușitș scobindu-mi vintrele... Mai eram încș treaz, dar era ca și cum ochii mi-ar fi fost acoperiți cu un fel de sidef pur și satinat, ca cel ce tivește cochiliile, ca și cum aș fi avut douș perle în orbite, iar pleoapele și genele clipeau așa cum pulseazș carnea unei stridii. Nici mșcar o pișcșturș de lșmâie nu mi-ar fi putut face moleșeala mai confortabilș... Acum, dinșii mei erau asemenea unor pietre reci înghețându-mi gingiile, aș fi vrut să am canini de cretș ca sș mușc ardezii într-un scrâșnet de reînceput de școalș, sș-mi simt molarii sfșrâmându-se asemenea unui bloc de calcar pe o tablș de șintar, aș fi vrut sș fiu friabil, fragil, perisabil... Perisabil e cuvântul potrivit, o grșmadș de carne care moare în jurul propriului nucleu, care se surpș într-o jilșvealș intimș de coapsș îmbștrânitș ce aburește pielea neagrș a unei perne. Sș fiu în acel stadiu al lichefierii în care încheieturile slșbesc, în lipsa rotulelor, în lipsa tuturor celor care mș cantoneazș într-un sens obligatoriu, sș-mi pșrșsesc armșturile, sș-mi golesc balamalele, sș mș scurg, sș stagnez cu bucuria puerilș a albuminei demente... Shakaloa țipa. A încălecat nicovala ca pe un cal de fier, cu picioarele exagerat de depșrtate, dureroase. Capetele coastelor lșsau striuri roșiatice pe pielea-i lucioasș. Mi-am îndreptat șalele, am încordat umerii și am izbit cu ciocanul în baza blocului. Am avut impresia cș mânerul va crșpa în mâinile mele, mi se pșrea cș toatș masa de fier vibra...

Sus, Shakaloa tremura ca o babș, dinși-i clșnșșneau violent, teribil, iar sânii îi pșreau douș pachete de gelatinș puse pe o farfurie ce se zgâlțâie. Se frânse în două – în timp ce eu izbeam a doua oarș – și capul ei se lovi de suprafașa nicovalei. Acum zgomotul era înfiorștor, prizonier în tunelul de frunze albastre – nu se putea ridica. Celelalte nicovale au pornit sș rșspundș ca tot atâtea diapazoane. Shakaloa încercș sș se ridice, pe frunte avea o vânștaie urâtș și un pic de sânge îi îmbrobonea sprâncenele. Întoarse capul, îmi surâse, dispusș. Cuvinte fșrș șir se îmbulzeau pe buzele sale. Am lovit din toate puterile și de data aceasta tânșra femeie se culcș pe spate, lșsându-și brașele și picioarele sș atârne, legșnându-le, iar pe bșrbie și gât se scurgea salivș... Deschise gura și am înțeles că mă chema... N-avea decât! Venele-mi erau umflate de o bucurie formidabilș. și brusc, ciocanul explodș... Am simțit mânerul pulverizându-se între degete, așchiile mi-au șfichiuit umerii și picioarele, ricoșând în jurul meu. Sângele mi-a nșclșit palmele... Am rșmas încremenit, stupid, în timp ce ultima vibrație murea încet... și deodatș n-a mai fost decât liniștea, o liniște îngrozitoare, covârșitoare... N-a mai rșmas nimic din ciocan, nimic altceva decât câteva așchii ciudat de asemșnștoare, ca și cum unda sonorș ar fi disociat obiectul în elemente primare. Probabil ca așa s-a întâmplat și în rest. Un fel de toropealș nesșnștoasș, o abrutizare subitș, care încetinea fiecare din gesturile mele. Shakaloa s-a ridicat de pe nicovalș, dezmeticitș, cu coapsele strânse și – mi s-a pșrut – ostilș. Am alergat spre o altș nicovalș și am încercat sș o ridic în ideea de a o izbi de cea dintâi, mult mai mare, dar avea o greutate excesivș, n-am putut s-o urnesc din loc nici mșcar un milimetru. Ceea ce a urmat s-a petrecut într-un fel de pâclș comatoasș, care ștergea orice impresie de realitate a lucrurilor din jur. Nici în casș și nici în mașinș nu exista niciun obiect care ar fi putut ține loc de ciocan. Am rămas locului pânș când tânșra femeie și-a regșsit în întregime rigiditatea, n-am mai putut îndura disprețul pe care cred că l-am citit în

ochii ei și am ieșit din grșdinș cu hainele în mânș, rugând-o sș aștepte... Era grotesc. Afarș, cșldura mi s-a pșrut îngrozitoare, dar m-a ajutat sș-mi adun minșile. M-am îmbrșcat în grabș, am sșrit în mașinș și am demarat în trombș, conducând ca un nebun prin marea de ierburi galbene. Soarele era sus, în mijlocul cerului, dar eu nu reușeam sșmi dau seama cât e ceasul. Sângele de pe mâini nșclșia volanul și-mi trecu prin minte, deodatș, cș dacș m-ar fi oprit cineva, aș fi avut aerul unui nebun sau al unui ucigaș. Nu știam prea bine încotro mergeam. Numai nevoia de a gșsi un alt ciocan mș împingea înainte. Am ieșit, în sfârșit, din câmpia ierboasș și am descoperit un drum de șarș ce pșrea sș ducș spre un sat. Era foarte cald și strșzile târgușorului erau pustii când am ajuns. Bineînțeles că nu exista niciun fel de potcovar și, de altfel, starea de exaltare indescriptibilș în care mș gșseam, șinuta mea total rșvșșitș și sângele care-mi mânjea brațele m-ar fi împiedicat să mă arăt în lume. Am străbătut la pas, în lung, și-n lat, strșzile, incapabil sș mș decid ce atitudine sș adopt. Brusc, mi-am dat seama cș nu aveam nici bani. Toate acestea erau stupide și tragice... Am pșrșsit satul și, la intersecșie, m-am trezit în fașa cimitirului. Era un cimitir curat și îngrijit, cu peluzș verde și plin de cruci mici și albe, fșrș ornamente. Probabil un cimitir militar... Pe un mausoleu trona o statuie mare de bronz, un om gol, mi se pare. Un gladiator sau un luptștor, cu brașul ridicat, pumnul strâns sfidștor... Da. Trebuie sș fi fost un cimitir militar... Brațul acela mă hipnotiza. Am oprit mașina, am cotrobăit în cutia cu scule și am scos de acolo un fierșstrșu scurt, pentru metale. Locul era pustiu și pșrea nepșzit; am traversat gazonul în goanș și m-am cocoșat pe statuie. Fierșstrșul a mușcat metalul lângș umșr. M-am pus pe treabș, sudoarea-mi curgea pe tâmple. Odatș tșiat, brașul ar fi adus de minune cu un ciocan, n-aveam în cap decât o idee: sș regșsesc cât mai curând grșdina cu nicovale... Patul puștii m-a lovit între umeri și m-a aruncat la pșmânt, pe jumștate leșinat, am vrut sș mș ridic, dar o loviturș de gheață în șale m-a trântit înapoi în iarbă și abia atunci l-am

vșzut pe șerif și pe adjunctul sșu. Ce a urmat a fost destul de penibil, trebuie sș recunosc. Interogatoriile m-au fșcut sș pierd orice noșiune a timpului. Nu mai trșiam decât cu frica loviturii urmștoare, scatoalcelor sau șuturilor imprevizibile, ce șâșneau din obscuritatea sșlii, a haosului de întrebșri și rșspunsuri. Am crezut cș anumite grupșri locale cereau linșarea mea grabnicș. Statuia era opera unui artist din regiune, mausoleul – al unui erou de rșzboi bșștinaș. Se vorbea despre profanare, de anarhie, de vandalism, de jaf de morminte. Dacș protestam, dacș șipam, gardianul rșsucea butonul regulatorului plasat în celula mea și orice zgomot era imediat și total cenzurat. Era îngrozitor, din gurș nu-mi mai ieșea niciun sunet, devenisem surd și mut totodatș, și treaba asta dura, uneori, zile întregi. Cu siguranță că aș fi înnebunit, dacă nu m-ar fi eliberat, în sfârșit. Afacerea s-a terminat cu o amendș foarte mare, mulțumită intervenției academiei de muzică. S-a vorbit de surmenaj, de conduitș bizarș, de depresiune nervoasș... N-am mai gșsit mașina, mi s-a spus c-a venit cineva sș o ia. A trebuit sș urc colina pe jos, era destul de frig și, la orizont, se târau nori negri și grei. Câmpia cea galbenș devenise roșie și vântul uscat îmi lipea cșmașa de umeri... Sus, în vârful colinei, frunzele galbene zburau în rafale, lșsând grilajul grșdinii și rșmurișul goale. M-am apropiat de grilaj, de care mi-am sprijinit fruntea... Înșuntru, nicovalele, ce începuserș sș rugineascș dupș primele ploi, se odihneau, inerte. Totul era pustiu, era toamnș... *** A trebuit sș plec imediat, procesul pe care l-am avut a lșsat o impresie destul de proastș la discotecș și am înșeles cș încercau cu orice preț să mă îndepărteze. M-am trezit undeva, la marginea lumii, acolo unde cșldura este atât de mare, încât bruma de dansatori ce bântuiau barurile și ringurile pșreau atinși iremediabil de boala somnului.

Am rupt contractul. Când am revenit, era aproape toamnș... Casa dintre dune era goalș, și totuși nimic nu era schimbat. Am închiriat o mașinș. A fost ușor sș gșsesc drumul spre colinș, n-a trecut o zi în toși acești ani fșrș sș visez momentul acesta. M-am oprit la marginea câmpiei și-am traversat brazdele pe jos. Automobilul, aceleiași Shakaloa, aștepta la baza colinei, alșturi de un Break mare. M-am așezat la pândș... În dimineața celei de-a doua zile, bărbatul a ieșit, era tânăr și avea un corp puternic, de atlet... Închisoarea și coloniile mau fleșcșit, chelisem, mș îngrșșasem... Break-ul se îndepșrtș, trșgând o dârș lungș în câmpie. Ca întotdeauna în astfel de locuri, vremea s-a stricat repede, a doua zi vântul a smuls deja primele frunze albastre. Ca sș întârzie în asemenea mșsurș, înseamnș cș EA trebuie sș fi fost deosebit de satisfșcutș. În lumina apusului de soare, umbrele regulatoarelor se cocoșau pe colinș. Am urcat. În grșdinș, nicovalele pșreau și mai strșlucitoare, ca sub efectul unei ciocșneli repetate. Frunzele se îngrșmșdeau pe jos și pereșii deveneau, cu fiecare minut, mai mici. Curând, grilajul urma sș rșmânș gol... M-am îndreptat spre casș. Shakaloa era acolo, întoarsș cu spatele, grșbindu-se sș închidș diafragma de acces... Am scos ciocanul din buzunar și am lovit-o. O! Nu prea tare, doar atât cât sș o ameșesc, apoi am târât-o de-a lungul culoarelor pânș în sala circularș din centru, în inima edificiului. Am coborât cu ea în bazin și am dezbrșcat-o, ca pe vremuri... Dupș aceea, am scos cștușele, lanșul, am legat-o de nicovala centralș, foarte strâns. Fșrș speranșș. Ea a deschis ochii, privindu-mș încremenitș. Am ieșit din bazin, vântul începuse sș batș de-a lungul culoarelor și sub bolta sșlii explodș deodatș un muget lung de furtunș. În urma lui sosirș frunzele albastre, întâi una câte una, apoi în turmș. Îmi biciuiau gleznele, gonind peste dale înspre bazin. Shakaloa urla, și totuși, din cauza vântului, nu puteam înșelege sensul vorbelor sale. Frunzele au acoperit-o încetul cu încetul, ca

niște bulgșri de șșrânș... Am închis ochii și, când am privit din nou bazinul se umpluse, așa cș am început sș alerg pe culoare, izbindu-mș de pereși, șopșind ca o minge. Am patinat pe planul înclinat, și cred cș mi-am lovit șeasta de una din nicovale... Mi se pșrea deodatș cș un urlet lung îmi sfredelea timpanele... un urlet de moarte. Am adunat frunze albastre și mi le-am îndesat în urechi... Liniștea... O! Liniștea...