049. Jan Otcenasek - Romeo Julieta Si Intunericul

Jan Otčenášek

0

JAN OTČENÁŠEK

Romeo, Julieta şi întunericul

49

Romeo,Julieta şi întunericul

EDITURA EMINESCU 1972

1

Jan Otčenášek

Cuprins 1......................................................................................10 2......................................................................................16 3......................................................................................28 4......................................................................................41 5......................................................................................53 6......................................................................................65 7......................................................................................74 8......................................................................................83 9....................................................................................101 10..................................................................................110 11..................................................................................123 12..................................................................................137 13..................................................................................148 POSTFAŢĂ....................................................................158

2

Romeo,Julieta şi întunericul

Casele vechi sunt ca oamenii bătrâni: pline de amintiri. Ele îşi au viaţa şi înfăţişarea lor particulară. Zidurile putregăite au absorbit de mult toate mirosurile grele ce dăinuie prin preajma lăcaşurilor omeneşti. De mult s-a risipit din ele izul acela fără însemnătate de var şi tencuială, atât de propriu cutiilor moderne, uneori puţin insipide, de pe platourile suburbiilor, prea noi încă pentru a-şi fi putut făuri o istorie. Zidurile caselor vechi sunt vii; ele trăiesc prin destinele celor ce au vieţuit între ele. Câte n-au văzut! Şi câte n-au auzit! Casele vechi îşi au şi glasul lor deosebit. Ascultă: cineva trece pe palier, cu pas lent, greu de oboseală, şi fluieră în surdină…; acum s-a oprit, o scânteiere scurtă de chibrit zvâcneşte pe perete… apoi omul îşi vede mai departe de drum, iar spirala bătătorită a treptelor de lemn răsună trist; de undeva se aude bolborosind în întuneric un aparat de radio; pălăvrăgeala lui e acoperită de zgomotul unei uşi trântite; de departe răzbate un scâncet de copil… * * * Stă întins pe spate cu mâinile lipite de corp, cu ochii mari aţintiţi spre fereastra înfundată în întunericul compact. Dincolo de fereastră, palierul cu plăcile dislocate ce scrâşnesc sub fiecare apăsare de talpă şi fântâna pătrată a curţii. Peste acoperişuri pluteşte mângâietor adierea caldă a nopţii de vară. Sus pe cer, totul e cufundat în linişte; Vega din constelaţia Lirei tace, iar dintr-o margine 3

Jan Otčenášek

zdrenţuită de nor s-a desprins luna şi îşi strecoară prin fereastră chipul lipsit de expresie. Noaptea s-a lăsat peste oraş şi tăcerea ei îl pătrunde, îi foşneşte şi-i sfârâie în tâmple; e plină de şoapte, de subînţelesuri şi de ecouri nedesluşite; numai pasul tărăgănat al bătrânului ceas cu pendulă răzbate prin perete cu ritmul lui monoton. Ceasul? N-o fi oare inima? O aude, o aude cum îi zvâcneşte vie încă în piept, pompând în sus sângele ce dă năvală spre tâmple. Iar aici, undeva, se îngrămădesc gândurile, gândurile fără de sfârşit, ca pădurile fără de poteci. Zace din nou aici, pierdut şi părăsit între zidurile oraşului, în cutia strâmtă a odăiţii sale ce poate fi măsurată, toată, din cinci paşi. Înainte, înapoi şi iar înainte… De câte ori a bătut oare, în aceşti ultimi ani, drumul acesta scurt, lipsit de orice sens şi perspectivă? Cu strania dorinţă de a-şi zdrobi ţeasta de perete! Dar nu, de una ca asta nu-i în stare. Şi apoi, la ce bun? Mai bine să stea nemişcat! Chinuitoare poziţie pentru un tânăr de optsprezece ani! Mai bine să nu gândească. Dar cum, cum să faci să nu gândeşti? Închizând poate pleoapele – aşa! şi să te ascunzi, de toate, îndărătul acestor carapace arzătoare. De toate: de lume, de tine însuţi. Închide ochii cu încăpăţânare. Acum totul aduce cu o fântână. Cade, cade mereu, din ce în ce mai adânc şi fără speranţă că totul se va sfârşi, că se va mistui în abisul tămăduitor, lipsit de formă. Memoria! Durere-i să gândeşti, durere-i să răsufli, durere-i să exişti. Şi lumea a devenit deodată alta, e acoperită toată de o carapace cenuşie şi e 4

Romeo,Julieta şi întunericul

atât de nepăsătoare! Şi, mai departe, ce va fi? Se pare că nu mai există nicio cale. Drumul s-a pierdut sub propriile-i picioare. Ca şi cum după zile întregi de căutare zadarnică ar fi ajuns acolo unde se sfârşeşte orizontul. „Dar nu, tu trebuie să trăieşti!” îl îndeamnă o voce. De unde o fi venind, atât de clară şi de stăruitoare? „Hei! M-auzi?” Ceva mai târziu, un zgomot de pas tărăgănat pe scară îl smulse din ciudata-i amorţeală; întredeschise ochii cu pleoapele tremurânde, îşi ascuţi urechile. Târşâitul şchiopătat al tălpilor îi era cunoscut, venea de departe, se apropia. Dar nu, nu se clinti nici în clipa în care se auzi o uşoară bătaie în uşă. — Paul, eşti aici? Îşi opri respiraţia; în sfârşit îl podidiră lacrimile. Nu încercă să le stăvilească. Simţi chiar o uşurare ciudată. Ascultă răsuflarea obosită şi o recunoscu. Cel de după uşă bate pasul pe loc, trage cu urechea şi ciocăneşte din nou. — N-auzi? Hai, băiete, deschide! Fii cuminte! Nu răspunse. Rămase nemişcat, ca un obiect fără viaţă. Se teme de cuvinte. Şi de sfaturi. Ce să-i spună? Adevărul? E simplu. Nu mai pot, atât şi nimic mai mult! Oricum, nu mi-ai împărtăşi părerea. Tu eşti bătrân, vezi lucrurile altfel; de bună seamă, îmi vei vorbi despre raţiune. E vechiul tău cântec, atât de uzat! Tu eşti modest, împăcat cu lumea aşa cum e; de fapt, însă, nu faci decât să

5

Jan Otčenášek

te împotriveşti. Raţiune! La ce bun, când nu pot nici măcar să respir. Poate că eu nici nu mai sunt eu. Aş pune capăt, crede-mă, acestei situaţii, dar pentru asta e nevoie, se vede, de un talent monstruos care, de bună seamă, în mine nu sa cuibărit. La ce vrei tu să mă îndemni? La răbdare, la resemnare? Pentru ce? Ieri seară, când am fugit… ştii bine… m-am oprit pe pod şi am privit în apă. Nu, credemă, nu m-a ispitit… acum ştiu cu certitudine că nu sunt în stare de asemenea ispravă. Am stat doar şi m-am uitat, atâta tot. Când mi-am întors privirea, te-am zărit la câţiva paşi de mine. Stăteai acolo sub felinarul albastru, cu scurta-ţi de ploaie ponosită, strivit de griji, încovoiat de bătrâneţe. Deodată mi s-a făcut milă de toate. De tine, de mine, de tot. Tu mă păzeai, ştiu, şi în sinea ta erai sincer, convins că nu te vedeam. Ah, tată! — Paul… Ciocănitul încetă. În urma paşilor târşâiţi răsună zgomotos poarta imobilului. * *

*

A fost odată ca niciodată! Nu rămâne decât să ne întoarcem înapoi; ca racul sau ca păianjenul care se retrage de-a lungul firului său de argint. Dar unde? Unde să te întorci? Îşi aduce aminte că în această odăiţă pătrundeau cândva dimineţile zilelor de vară. Era destul de bine aici, odinioară. Din când în când zdrăngănea câte o chitară, însoţită de un cântec zgomotos, pe podeaua prăfuită zăceau în neştire 6

Romeo,Julieta şi întunericul

cărţile întredeschise… De fapt, nimic nu s-a schimbat: aceeaşi canapea cu arcurile slăbite, atlasul astronomic, scăunelul descleiat şi chiuveta cu smalţul crăpat. Sub fereastră, aceeaşi măsuţă pe care, între statueta prăfuită a bufniţei cu ochelari şi lampa cu abajur de hârtie, hârâia un aparat de radio improvizat. Şi-l fabricase singur, cu mâna lui, şi trebuia să baţi cu nădejde în cutiuţa de lemn dacă voiai să smulgi dintre pocniturile şi pârâiturile infernale măcar programul postului de radio Praga. Tata îl privise zâmbind, cu afectuoasă îngăduinţă, atunci când îşi amenajase în magazia nefolosită din spatele modestului său atelier această odăiţă de student. Erau aci două uşi: una dădea în atelierul de croitorie, şi era întotdeauna încuiată pe dinăuntru – cealaltă direct pe culoar. Mobilierul sărăcăcios, cumpărat pe nimica toată, de la negustorii de vechituri din Oraşul Vechi, nu diminua cu nimic confortul acestui cuibuşor. Aici se putea citi şi visa. Aici omul se simţea cu totul independent şi matur. Era de ajuns să închidă uşa. Uşa pe care uneori intra şi femeia. N-o cunoscuse, nu-i văzuse niciodată chipul şi nici glasul nu i-l auzise vreodată; pentru că femeia aceasta era imaterială, prezentă doar în aşteptarea lui nerăbdătoare, ţesută din dorinţa neclară şi visul dulceag de care adeseori se jena puţin faţă de sine însuşi. Era însă încredinţat că într-o bună zi va veni. Când? Trebuia, trebuia să vină! Cum va arăta? O va recunoaşte oare? Desigur, o va recunoaşte, nici vorbă: chiar şi dintr-o mie altele ce vor mai trece prin preajma lui, şi după care se va uita în treacăt, peste umăr, fără însă să lase în viaţa lui vreo urmă, decât, poate, curiozitatea şi aceeaşi veşnică întrebare rămasă fără de răspuns. 7

Jan Otčenášek

În timpul zilei, din atelier răzbătea huruitul celor două maşini de cusut Singer; lucrătorul Cepek, cu vocea lui stridentă, îl muştruluia de zor pe ucenic; apoi glasul scăzut, de bas, al tatii – „la dispoziţia dumneavoastră, cuta asta se scade, aici mai luăm puţin, nu-i aşa? – şi să vedeţi ce costumaş are să iasă, mai mare dragul…” În spatele ferestrei, pe palier, era un permanent du-te-vino. Uneori, câte un trecător îşi arunca întâmplător privirea înăuntru, dar ce putea să vadă prin sticla întunecată de murdărie? Din când în când, mai dădea buzna aici câte o droaie de băieţi din clasa lui, umplând odăiţa de strigătele lor vesele. Nicio lună n-a trecut de când au băut aici, cu eroism, două sticle de vin de cea mai proastă calitate şi au făcut tărăboi până noaptea târziu, când bătăile în uşă şi apostrofările morocănoase ale locatarilor treziţi din somn au pus capăt acestei sindrofii. Dar, toate acestea le-a trăit, poate, altcineva, băieţandrul acela care din timp în timp împrumuta de la tatăl său – puţin cam fără rost – pensula şi briciul şi îşi scrijelea faţa ca să-şi radă de pe ea cele cinci fire de păr moale şi să-şi întărească în felul acesta autoîncrederea, atât de necesară înaintea unei întâlniri cu vreo fată. „Ai grijă, încet, să nu-ţi tai beregata” – îl sfătuia tata cu un aer serios, dar în încreţiturile ridurilor din jurul gurii se ascundea un zâmbet uşor. „N-avea teamă că te aşteaptă ea!” Se iubeau nespus tatăl şi fiul. Bătrânul ştia să fie generos, îl înţelegea, îl trata ca pe un om în toată firea şi-i acorda egalitatea pe care numai un tânăr de optsprezece ani ştie s-o preţuiască; nu punea întrebări nelalocul lor şi de aceea nu era nevoie nici să-l mintă. Pe scurt, se 8

Romeo,Julieta şi întunericul

înţelegeau poate tocmai din pricină că între ei era o diferenţă de vârstă de peste patruzeci de ani. Crescuse singur la părinţi, mlădiţă întârziată a unor soţi pe cale să îmbătrânească, sub aripile lor ocrotitoare. Bătrânii sunt exageraţi şi înfricoşaţi, cu ei trebuie să ai răbdare. Ei aud până şi cum creşte iarba şi li se pare că din fiecare ungher pândeşte primejdia. Mai cu seamă mama: „Asta n-ai voie, asta n-ai voie! Nu te-avem decât pe tine, Paul! Dragul meu! Nu te amesteca unde nu trebuie, copilul nostru drag!” Primea izbucnirile ei cu acea proastă dispoziţie caracteristică bărbaţilor în astfel de cazuri, dar în acelaşi timp cu o uşoară bănuială că amândoi îşi găseau în aceste penibile lamentări un fel de plăcere greu de înţeles. Fireşte: e război, nemţii au violat graniţa şi acum se lăfăie în toată ţara. Ştirile însoţite de bătăi de tobă, despre victoriile pe uscat, în aer şi pe apă, se ţin lanţ. I se spune Protektorat fur Boehmen und Maehren 1 dar bătrânul Cepek denumeşte în mod sistematic această ţărişoară năpăstuită – „protentokrat”2. „Lăcuste egiptene!” blestemă mama, frângându-şi mâinile. Pentru orice împrejurare ea găseşte la iuţeală un exemplu corespunzător dintr-o întâmplare biblică. La şcoală, să fii obligat să toceşti biografiile sfinţilor nazişti, dacă vrei să nu te trântească, în mod sigur, inspectorul neamţ la examenul de bacalaureat. „Also, sagen Sie mir, wo wurde Adolf Hitler geboren? Und jetzt etwas über das Winterhilfswerk!” 3 Eroicul Wehrmacht 1

2

Protectoratul Boemiei şi Moraviei (în limba germană în text).(n.t.). Joc de cuvinte: protentokrat – provizorat (în limba cehă), (n.t.)

3

Aşadar, să-mi spui unde s-a născut Adolf Hitler? Şi acum ceva despre ajutorul de iarnă! (în limba germană în text), (n.t.)

9

Jan Otčenášek

a cufundat iar atâtea şi atâtea tone bruto şi se îndreaptă spre Moscova; nu mai există un loc unde să te poţi duce să dansezi, iar la cinematograf, mai mai să ţi se scrântească maxilarele de atâta căscat în timpul nesfârşitului jurnal de actualităţi, care duhneşte de atâta lăudăroşenie şi dragoste la adresa führerului. Mama stă seară de seară în bucătărie, cu ochelarii pe vârful nasului, citind cu buzele uşor tremurânde din Biblia de la Kraliky; tata, în faţa ei, bodogăneşte şi blestemă celofibra: „Vrăjitor să fii ca să scoţi un costum din porcăria asta – numai lemn şi surogat”; renunţă chiar şi la partida lui de cărţi de sâmbătă seara în cârciuma lui Iosif Slapak; rămâne mai bine acasă şi-l citeşte pe Jirasek. E un patriot puţin cam de modă veche, ca şi hainele care ies din onestul lui atelier. Ce mizerie! Dar nu-i nimic! Ce e val, ca valul trece. Aşa cum au venit, aşa se vor duce! În cele din urmă aliaţii or să le facă de petrecanie, şi va fi iar linişte. Dar cu mine ce va fi? Împlineşti deodată optsprezece ani, grozav ai vrea să faci ceva, ceva nemaipomenit, nu-ţi dai seama ce anume, e doar o uriaşă voinţă şi o sete arzătoare ce-ţi cuprinde toată fiinţa, o dorinţă răscolitoare, nu destul de clară, dar nespus de puternică, aproape dureroasă. E o otravă acest protectorat; şi şcoala e o otravă; dar ce e de făcut? Să înveţi să trăieşti într-un spaţiu restrâns, înghesuit, să înveţi să trăieşti acest dezgustător deocamdată, care se întinde la nesfârşit, să te chinui cu tâmpeniile, să te amuzi cu tâmpeniile, să-ţi spargi capul de perete… şi aşa mai departe! Şi fetele, întâlnirile fugare şi sfioase de pe colina Petrinului, terminate cu o sărutare stângace în faţa porţii 10

Romeo,Julieta şi întunericul

încuiate a imobilului, mirosul-dulceag de parfum, curiozitatea şi dorinţa amestecate cu teama umilitoare de ceva necunoscut, nedorit încă; teamă pe care el însă o alungă, refuză să şi-o mărturisească. Ascultă, îşi spunea adeseori, meditând asupra propriei lui fiinţe, aşa nu e bine! Poate! Nemţii sunt aici, aruncă oamenii în închisoare, îi ucid… Dar ce poţi face tu? Aşadar – deocamdată! Oricum: îţi vei da bacalaureatul, o fabrică de armament te va înghiţi ca pe un fulg sau, mai ştii, vei pleca poate cu bocceluţa în mână să pribegeşti prin Reich, dar nu ca Honza din poveste, ci ca rechiziţionat la muncă obligatorie; iar acolo vei putrezi făcând o muncă dezgustătoare, până când se va sfârşi odată cu toată povestea asta ruşinoasă. Ani pierduţi, ani blestemaţi! Visurile tale despre viaţă binevoieşte a le amâna sine die!4 Dar n-ai încotro, viaţa trebuie trăită! Indiferent cum! Chiar şi azi… A fost odată ca niciodată!… * * * Ceasul cu pendulă de pe partea cealaltă a peretelui a bătut ora unsprezece, bătrâna casă doarme. Numai el, în odaia lui, zace întins pe spate, cu mâinile strâns lipite de corp, cu ochii mari fixaţi în noapte şi îşi continuă drumul prin propriile-i gânduri. Şi toate se întorc şi revin de unde au început. Câte zile au fost toate? Cum au început? Într-o zi, cei din clasa a opta B au terminat lucrările scrise la examenul de bacalaureat… 4

Fără termen (în limba latină în text), (n.t.)

11

Jan Otčenášek

1 — Paul – auzi o şoaptă din întuneric. Glasul acesta scăzut nu-l surprinse. Era încă în el. — Da… — Ce se va mai întâmpla? Mereu aceeaşi întrebare. Atotprezentă. Dar nici aceasta nu-l surprinse. În primele zile ştiuse cum s-o înăbuşe. Măcar pentru o clipă. Mai târziu însă situaţia deveni mai complicată. Când răbufnea cu voce tare, nu găsea altă soluţie mai înţeleaptă decât s-o cuprindă în braţe şi s-o sărute pe gură. Era cât se poate de simplu şi eficace. În acelaşi timp, bolborosea ceva, la întâmplare, simţea că era necesar să-i îndrepte gândurile, cât mai repede, pe alt făgaş, pentru că îşi dădea seama că tăcerea ar fi putut însemna şi un răspuns. Ce să-i răspundă? Posibilităţi erau o mie. Poate. Sau poate niciuna. Totul era cuprins în acest poate. Se ridica şi pornea să bată culoarul dintre măsuţă şi canapea, gesticulând, trăncănind vrute şi nevrute, ascultându-şi, cu penibilă uimire, propriile sale cuvinte: în acelaşi timp reflecta. La început totul i se păruse atât de simplu… întreaga poveste se rezumase la o constatare uluitor de simplă. Iată-ne, suntem aici; ea şi cu mine! Dacă din asta scădea ziua următoare, tot ce se petrecea în oraş, în ţară, în lume, totul era poate în perfectă ordine. Din nou acest poate! Scoase din buzunar pachetul de ţigări mototolit şi se

12

Romeo,Julieta şi întunericul

scotoci, căutându-şi chibriturile, urmărit în acest timp de privirile ei insistente. — Nu fuma! Te rog, nu te supăra, dar ştii, noaptea e aici un aer greu, irespirabil. Dădu din cap aprobativ. Desigur, are dreptate. Băgă pachetul de ţigări înapoi în buzunar, şi pe buze îi flutură un surâs. Îşi aminti că, de fapt, un asemenea pacheţel de ţigări, alb imaculat, le-a apropiat paşii. Pretextele sunt uneori atât de banale! Chiar şi o ţigară obişnuită, din prima raţie din viaţa ta. La optsprezece ani fumatul îţi întăreşte sentimentul maturităţii. Te aşezi pe scaun cu aerul blazat al omului de lume şi, cu o mişcare studiată, scoţi din buzunar o ţigară, o introduci în colţul gurii şi deodată te simţi puternic ancorat în lumea celor mari. Ce mândrie binefăcătoare! Optsprezece ani! S-a isprăvit cu rugăminţile umilitoare ale tatii, care protestează în tăcere, dar cu ochii plini de un vădit reproş, s-a isprăvit cu insistenţele mamei care te povăţuieşte să nu-ţi distrugi sănătatea. S-a terminat! Acum e un fumător oficial, recunoscut ca atare, poate să se ducă cu cartela personală la tutungioaica din colţ: „Poftim, doamnă Baraşkova, aici e”, se adresează cu glasul sugrumat de emoţie chipului ofilit din semiîntunericul chioşcului de tutun. Scăpase de lucrările scrise, dar capul îi era încă năuc după încordarea din cursul dimineţii; în buzunar avea ascuns, la loc sigur, un bilet de cinematograf şi mai avea două ore bune în faţa lui, căci la jurnalul de actualităţi nu se mergea din principiu. După cină, pornise să cutreiere străzile, pavajul iradia 13

Jan Otčenášek

uşor căldura soarelui de după-amiază, dar încet, pe nesimţite, amurgul primăvăratic începuse să se furişeze în oraş. Îi plăcea nespus să hoinărească visător, de unul singur, pe străzile oraşului. Să umbli cu mâinile în buzunar, prin dreptul vitrinelor ce dau să se întunece, în întâmpinarea aventurilor trecătoare, să te strecori printre oameni, să-ţi arunci ochii după fete, dar aşa, numai în treacăt, şi cu un aer de ostentativă indiferenţă, ca nu care cumva să laşi impresia unui boboc, e cât se poate de plăcut! Fustele lejere, ca nişte evantaie, răspândesc în jurul şoldurilor suple un parfum ciudat, plin de îndemnuri neexprimate, de subînţelesuri, pe care le percepi cu toată fiinţa ta. Ce-ar fi să se apropie de una din ele şi să-i spună, de pildă: „Bună seara…” Ce-ar fi?… Dar nu, la asemenea ispravă nu se încumetă! Se uitase la ceasul din turnul Oraşului Nou. Mai avea încă destul timp! O pornise încet spre parc, cu gândul să-şi soarbă în cea mai desăvârşită tihnă ţigara de seară. Acolo se întâlniră. Se aşezase pe o bancă, chiar în margine, şi observase, fără interes, că la capătul opus mai şedea cineva. În primele momente fusese atât de cufundat în gândurile sale, încât nici n-o băgase bine în seamă. Nu era pentru el decât o umbră, conturul unui trup străin, atâta tot. Îşi întinsese înainte picioarele lungi şi-şi aprinsese o ţigară. În spatele lui tânjea ofilindu-se o tufă de liliac; ciorchinii ştirbi ai florilor ardeau ca nişte candelabre albe în umbra serii şi răspândeau în jur un parfum dulceag. Soarele asfinţea în spatele clădirilor de peste drum, copacii 14

Romeo,Julieta şi întunericul

începuseră să-şi piardă în iarbă umbrele lor prelungi. Din când în când, pe lângă picioarele lui întinse, trecea şuşotind câte o pereche de îndrăgostiţi lipiţi unul de altul, un trecător grăbit, cu servietă la subsuoară, o femeie în vârstă înfăşurată într-un şal de catifea, ducând de zgardă un căţeluş şchiop; în rest, parcul era pustiu. Freamătul de seară al oraşului părea că venea de undeva, de departe. Căscă. Un suspin? închise zgomotos gura şi-şi întoarse privirea. Era tot acolo, şedea la capătul opus al băncii, chircită ciudat în propria ei fiinţă. Cu braţul drept ţinea pe genunchi o valijoară neagră, o strângea la piept de parcă iar fi fost teamă să nu i-o smulgă cineva. Capul, lăsat în jos, nu i-l vedea decât din profil. În semiobscuritatea serii, faţa îi lucea sub părul întunecat; sub stofa subţire a fustei de vară, genunchii erau strâns lipiţi unul de altul. Stătea atât de nemişcată, încât avu impresia că doarme. Se surprinse cum o urmărea cu o neascunsă curiozitate şi se posomorî. Încercă să-şi desprindă privirea, dar nu izbuti. Acum nu mai era în plăcuta lui singurătate, preocupat de propriile gânduri. „Ce-i, domnişoară, n-a venit la întâlnire?” Peste o clipă însă constată cu uimire că plângea. Un plâns înăbuşit, aproape imperceptibil, îi scutura umerii încovoiaţi; un scâncet de copil. Aruncă mucul ţigării pe alee şi după o îndelungă şovăială se hotărî. — Vi s-a întâmplat ceva? Rămase la fel de nemişcată; nici ochii nu şi-i ridică. Întrebarea se pierdu în întuneric, fără ecou. El tuşi încurcat şi se dădu mai aproape de ea. 15

Jan Otčenášek

— Plângeţi? Ea clătină din cap şi continuă să tacă cu îndârjire. De ce minţea? Se apropie şi mai mult, căută cuvintele. Dacă ar fi întins mina, ar fi putut s-o atingă. În sfârşit, îşi ridică faţa cu o mişcare bruscă. Doi ochi întunecaţi, măriţi de o spaimă de neînţeles, îl priveau ţintă, cu o privire aproape ostilă. Fu cuprins de o uşoară jenă. Fără voie, clătină din cap şi îşi întoarse repede privirea în altă parte. Nu! La prima vedere nu-l impresionase de loc; remarcase chiar că avea gura puţin prea mare şi câţiva pistrui pe nas. „Vreo puştancă miorlăită şi înfumurată,” îşi spuse în sinea lui, şi-şi lăsă capul pe spate. Încetă s-o mai bage în seamă, făcea pe dezinteresatul; cu toate acestea, nu fu în stare să se ridice şi să plece. Stătu aşa multă vreme, într-o tăcere apăsătoare, şi i se păru că trecuse un ceas încheiat, când se încumetă din nou să-i vorbească: — Aş putea să vă fiu cumva de folos? — Nu. Lăsaţi-mă, vă rog! Nu vă ocupaţi de mine! — Dar eu, ştiţi… dumneavoastră… dumneavoastră plângeţi… Ştiţi… eu… să nu vă închipuiţi… Îşi asculta bolboroseala dezlânată şi avea impresia că din el vorbea altcineva. Se întrerupse ruşinat, abia în clipa în care, prin preajma lor, trecu o pereche tăcută de îndrăgostiţi. „Hm… şi acum?” se întrebă cu încrederea în sine zdruncinată. „Ia-ţi tălpăşiţa, băiete, şi întinde-o, dacă nu eşti în stare să adresezi o vorbă de doamne-ajută unei fete pe care n-o cunoşti de pe culoarele şcolii. Şi apoi… nici nu văd rostul…” Timpul trecea; încurcat, se uită la ceasul de mână. Trecuse de nouă, cu siguranţă că va pierde şi filmul 16

Romeo,Julieta şi întunericul

principal; ah, fir-ar să fie!… întunericul primăvăratic se lăsase de-a binelea peste oraş. Dar, când îşi ridică din nou privirea, nu izbuti să se scoale de pe bancă. Cu faţa lăsată în jos, ea continua să plângă înfundat, înghiţindu-şi lacrimile. Se aplecă spre ea, cu hotărâre. Fata se îndreptă din spate, cu un gest de parcă ar fi vrut să sară şi s-o ia la fugă. Nu mai înţelegea nimic. Ridică din umeri, dezorientat. — Plecaţi! — Dar de ce… Ştiţi, eu… — N-are ce să vă pese de mine! Lăsaţi-mă, nu înţelegeţi?! — Bine… dacă nu vreţi, mă rog!… „Fireşte, o fetişcană zăpăcită – îşi zise în sinea lui, iritat. A lăsat-o şi acum să smiorcăie pe bancă în parc de bună seamă, se gândeşte la sinucidere. Te pomeneşti c-o fi vrând să-şi radă gămălii de chibrituri în lapte, hm! Mai ştii? Şi ce s-a mai zbârlit! Poate c-o face pe interesanta, ca toate femeile. Şi eu? Ia stai! Cu bine, domnişoară, şi fără la revedere, binevoiţi a vă consola de una singură, dacă nu sunteţi în stare de o convorbire ca lumea. Eu nu sunt obligat să vă asist…” Nemulţumit de sine, mai scoase o ţigară ca să se liniştească. O duse la gură, ceremonios, cu un aer degajat, apoi începu să se scotocească prin buzunare, căutându-şi chibriturile. În acelaşi timp se ridică hotărât. Fermitatea acestei mişcări trebuia să-i arate că nu-i pasă de ea nici cât negru sub unghie. Ea se sperie. Sări în sus ca arsă şi se propti în faţa lui, într-o poziţie de apărare. Valijoara, pe care tot timpul o ţinuse strânsă la pieptul ei, îi alunecă din mână şi se izbi 17

Jan Otčenášek

zgomotos de pavajul aleii. Acum zăcea între ei. Ar fi vrut să râdă triumfător de spaima ei prostească, să plece de lângă ea cu sentimentul superiorităţii, s-o umilească puţin, dar în clipa în care aprinse chibritul, încremeni pe loc de uimire şi începu să clipească speriat. În lumina tremurătoare care albise o clipă silueta din faţa lui, apucase să vadă, pe hăinuţa mototolită, o stea de culoare gălbuie-deschisă, cu o inscripţie neagră la mijloc: JUDE5.

5

Evreu, (n.t.)

18

Romeo,Julieta şi întunericul

2 Răsuflă cu gâtlejul sugrumat de emoţie şi înghiţi în gol. — Dumneavoastră sunteţi…? Se întrerupse numaidecât. De uimire, uită să-şi mai aprindă ţigara, aruncă chibritul abia în clipa când simţi că îi arde degetul. Stăteau acum încremeniţi unul în faţa celuilalt, uluiţi şi muţi, două umbre plăpânde sub cerul ce se stingea. Ea dădu din cap aprobativ, cu un gest vecin cu revolta: — Sunt. Şi ce dacă sunt? V-aţi speriat acum şi dumneavoastră! Vă e teamă? — Nu văd de ce mi-ar fi! Ridică valijoara, i-o puse înapoi pe bancă, mişcându-se în acest timp încet, tărăgănat, ca să câştige timp, să-şi revină din uimire. Ea se aşeză din nou lângă valijoara ei şi o cuprinse cu braţul. Se aşeză şi el lângă ea şi, încurcat, îşi frecă faţa uscăţivă cu palma. Îi despărţea doar valijoara. — La urma urmei, de ce? De ce ar trebui să-mi fie teamă? Ea scutură din cap. — De ce, de ce! Ce, acasă nu v-au învăţat? Nici la şcoală? Ştiţi doar că nu vi se recomandă să aveţi de-a face cu de-alde astea, ca mine. Sau dumneavoastră nu ştiţi?! Nu răspunse. Îi asculta, foarte aproape de el, respiraţia. Ea îşi înălţă capul şi, de data aceasta, calmă, privi cerul 19

Jan Otčenášek

întunecat. El îşi sprijini coatele pe genunchi şi tăcu; rămase nemişcat până în clipa în care auzi glasul ei înăbuşit. — Aş putea să povestesc ore întregi. Când eram mică, făceam pe bolnava ca să nu mă duc la şcoală… asta câteodată. Mi-era frică de matematică. N-am cap pentru aşa ceva. Acum însă nu mi-ar mai fi teamă, acum nu… De fapt, eu n-am voie să merg nicăieri. Nici la cinematograf… Involuntar, îşi pipăi portofelul în care se afla biletul de cinema, dar cu o mişcare bruscă îşi trase repede mâna înapoi. Oricum, era târziu, constată – spre mirarea lui – fără pic de regret. — … poate că nici măcar aici, în parc, n-am voie. Mai curând nu, decât da, nici eu nu mai ştiu. Acum însă e totuna. Aţi aflat totul, puteţi pleca. — Şi dumneavoastră? — Ce-i cu mine? — Dumneavoastră nu vă duceţi acasă? — Nu. — De ce? — Pentru că… încă n-am chef – răspunse morocănos. Ce vă priveşte? Vă rog, nu vă îngrijiţi de mine. Sunt o râioasă! — Nu vorbiţi aşa – o întrerupse el. Eu nu gândesc astfel. Ruşinată, îşi lăsă capul în jos şi oftă: — Nu vă supăraţi – spuse, de data aceasta mai blând. Ar fi rău dacă aţi gândi aşa. I-aţi putea chema să mă ridice. O scutură un fior neaşteptat şi se ghemui repede în hăinuţa ei.

20

Romeo,Julieta şi întunericul

— Începe să fie frig. Să nu răciţi. În definitiv, de ce nu plecaţi? — Pentru că nici eu n-am chef – i-o reteză el scurt. Şi apoi, nu mai sunt copil… Pauze stânjenitoare se intercalau între fraze; în jurul lor se aşternu întunericul opac. Nici măcar în zidurile clădirilor ce împrejmuiau parcul ca nişte metereze înalte nu licăreau luminile ferestrelor; hârtiile de camuflaj, în spatele cărora respirau fiinţe omeneşti, erau lăsate. Ce beznă! Un punct roşu incandescent, din ţigara unui trecător întârziat, licări printre tufişuri, apoi se stinse; cei doi rămaseră unul lângă altul, cu valijoara între ei; cu mare greutate izbutiră să reînnoade firul unei convorbiri incoerente. — Dumneavoastră eraţi convinsă că voiam să vă acostez, nu-i aşa? — Da. Aşa am crezut. — Nu… Eu sunt un om cât se poate de obişnuit… Acum stau aici… Aveam bilet la cinema… Fata îl întrerupse: — Şi din pricina mea… — Nu, nu-i nimic, nu vă gândiţi la asta, eu… am şi… hm… Azi am dat lucrările scrise. Am avut emoţii cu germana, ştiţi cum e acum, dar… — Şi eu mi-aş fi luat anul acesta bacalaureatul. Am fost dată însă afară dintr-a cincea. — Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău că v-am adus aminte… — Nici gând, nu mă supăr. Vreau să sper însă că n-o să stăm tot timpul să ne cerem scuze, nu-i aşa? Dădu din cap satisfăcut, în semn de aprobare, gândindu21

Jan Otčenášek

se în acelaşi timp cum să continue convorbirea. Acum ştia cu certitudine că nu mai putea să se ridice să-i spună „noapte bună” şi, simplu, să plece. Se simţea bine lângă ea. Arătă cu degetul spre valijoară. — Ce aveţi în ea? — Totul. De fapt, nimic deosebit: rochii, peria de dinţi… O carte care îmi place. Şi câte şi mai câte… Toate la un loc nu cântăresc nici pe departe cele cincizeci de kilograme permise de ei, dar eu nici nu am mai mult. Nu pricepea. — Şi, mă rog, de ce tocmai cincizeci de kilograme? Ea îi explică totul în fraze stângace, vorbind haotic, fără şir, sărind peste unele cuvinte, dar esenţialul tot îl înţelese. Trăise împreună cu părinţii ei într-un mic orăşel din apropierea Pragăi, tatăl ei era medic. Pe urmă au venit nemţii, fratele mai mare a fugit undeva, spre apus sau în răsărit, nimeni nu ştia exact. În ultimul an ea a locuit în Praga, la rude, sora tatii era căsătorită cu un arian, căsniciile de acest gen erau lăsate deocamdată în pace… Un mic şiretlic care reuşise… Poate că aşa se explică de ce tata şi mama au plecat la Terezin înaintea ei, anul trecut, în noiembrie. De trei luni nu mai primise de la ei niciun rând. „Credeţi că mai sunt acolo? Atunci de ce nu-mi scriu?” Se înţeleseră asupra unui cifru ca să poată scrie ceva mai degajat. În primele scrisori nu se plângeau prea mult, dar poate că n-au vrut s-o sperie. „Credeţi că mai sunt acolo? Ce părere aveţi?” întreba mereu, cu o insistenţă necruţătoare. El ridică din umeri dezorientat, nu se pricepea de loc la aceste probleme şi până atunci nici nu se gândise vreodată 22

Romeo,Julieta şi întunericul

serios la ele. Şi, mai departe? Mai departe…? Acum i-a venit şi ei rândul, avea în buzunar ordinul de plecare la Terezin, în care erau enumerate toate pedepsele ce o aşteptau dacă nu s-ar prezenta în ziua indicată şi la locul indicat, de unde urma să plece transportul respectiv. În esenţă, asta era totul. — Şi când trebuie să vă prezentaţi? întrebă el cu o voce ştearsă. — Trebuia… – răspunse oftând. Azi dimineaţă… — Şi nu v-aţi dus? — Nu. Amuţi. De uimire scoase un fluierat slab. Ce să-i răspundă? Poate că în timp ce stăteau aici de vorbă, ăia o şi căutau. Băteau cu piciorul în uşă la rudele ei. Vlăjgani în haine de piele, cu buzunarele umflate, cu pălării cu borurile lăsate în jos. Ptiu! Aşa i-a întâlnit odată pe scara imobilului în care locuia împreună cu părinţii lui şi mai simţea şi acum în el groaza aceea rece ce te face să dârdâi, care a cuprins atunci toată casa. „Deschideţi!”, apoi o ploaie de lovituri în uşă. Şi ea aici… Se trezi din gândurile-i apăsătoare în clipa în care ea izbucni din nou în hohote de plâns. Îşi ascunsese faţa în palme, încercând să înăbuşe în ele hohotul, dar nu izbuti să se stăpânească. Abia acum o apucă de umeri şi o strânse cu putere; de data aceasta ea nu se mai împotrivi. Vorbe şi iar vorbe! Neputinţa îl îmbolnăvea. O scutură uşor: — Ascultaţi! Nu mai plângeţi! M-auziţi? Nu s-a întâmplat nimic. 23

Jan Otčenášek

— De fapt, nici nu ştiu de ce nu m-am dus – şopti printre sughiţuri. Nu ştiu… Mi-e teamă că ai mei nu mai sunt acolo… De ce nu-mi scriu? Unde i-au dus? Am auzit că… dar nu… să nu mai vorbim despre asta… Doar nu sunt o vită pe care s-o îndese în vagon şi s-o ducă unde vor ei… nam făcut nimănui niciun rău… O strânse deodată cu toată puterea, încercând s-o liniştească; un fel de răceală, neplăcută, ce i se ridica din fundul pieptului, îl făcu să se cutremure din tot corpul, dar ochii îi ardeau. — Se spune că ne vom ocupa acolo cu grădinăritul… De asta nu mi-e teamă, îmi plac mult copacii şi mă pricep… Mi-a scris Blanka, prietena mea; înainte de a pleca ne-am înţeles să… Am la mine scrisoarea ei, vreţi s-o vedeţi? Desigur, vă închipuiţi că sunt o laşă, dar nu vreau… Ştiu că dacă ajung în mâinile lor… simt că… Dar poate că nu-i adevărat şi toate astea mi se par numai pentru că mi-e frică. Am făcut un lucru îngrozitor, aşa-i? De ce nu spuneţi şi dumneavoastră ceva? Doar nu sunteţi mut?! I se încleştaseră maxilarele, respiraţia îi înţepenise undeva, în fundul plămânilor. Apoi din el răbufni ceva nebunesc, un lucru pe care poate el însuşi nu-l credea şi îl exprimase doar sub impulsul furiei, fără să fi stat prea mult pe gânduri. — Bine aţi făcut! — Credeţi? De ce? — Acum nu-i momentul să vă mai gândiţi la asta. Totul e să nu le cădeţi în mâini. Şi încetaţi odată cu plânsul! — De ce oare v-am spus toate astea? E un lucru care mă priveşte numai pe mine. Nici nu văd cum arătaţi la faţă. 24

Romeo,Julieta şi întunericul

Nici măcar nu ştiu cine sunteţi! Ce să-i răspundă? – habar n-avea. Se vedea în clipa aceea mic şi pipernicit, incapabil să înfrunte o asemenea avalanşă de impresii şi simţea că de data asta nici ţigara nar fi fost salvatoare. Gânduri confuze i se învălmăşeau haotic în minte şi nu era în stare să le pună stavilă. Ce să facă? Să plece? Ştia bine că nu putea. Şi apoi, nici nu voia. Aşadar? Tăcea, tăcea cercetând întunericul străveziu al nopţii de primăvară. Câteva perechi de îndrăgostiţi ocupaseră băncile din apropiere, zărea siluetele lor negre, luminile ţigărilor aprinse. Îşi întoarse privirea spre fata care acum tăcea cu înverşunare; băgă de seamă că tremura toată de frig lângă el, cu valijoara strânsă la subsuoară. Îşi muşcă buzele sub apăsarea gândurilor ce-l năvăleau. În cele din urmă, îi veni o idee extraordinară. O idee nebunească, pe care nu fu în stare s-o gândească până la capăt – nu-i vorbă, nici nu era timp de aşa ceva – o idee demnă de un bărbat în toată firea. Şi atât i se păru de firească, încât îl încântă. Îşi aprinse cu gesturi hotărâte o ţigară, zvârli cu un bobârnac chibritul în iarbă, şi se ridică în picioare. Cu mâna stângă apucă valijoara, iar cu cealaltă o cuprinse uşor pe după umeri pe tânăra fată, ce stătea nedumerită, şi o ajută să se scoale. — Veniţi cu mine. Şi nu vă fie teamă. Nu vi se va întâmpla nimic. * * * — O stradă, încă una şi încă una, nu-i departe, asta mai e, apoi o cotim după colţ şi am şi ajuns. 25

Jan Otčenášek

Merg aşa prin ganguri întunecate, ţinându-se aproape de porţile clădirilor, el cu mâna dreaptă petrecută pe după umerii ei, cu stânga balansând valijoara, ea fără să se împotrivească, păşind docil alături de el. Felinarele proiectează pe pământ fascicule de lumină slabă, iar ferestrele caselor sunt înfundate de întuneric. O conduce pe aceste străzi cunoscute, pe unde ar fi fost în stare să alerge şi cu ochii închişi; de mii de ori le străbătuse de unul singur şi acum iată-l deodată însoţit de o fată mică şi tăcută. Din când în când, le apare în cale silueta întunecată a unui trecător, pe caldarâm alunecă în goană un automobil, iar de departe se aude huruitul unui tramvai, care apoi frânează în staţie cu scrâşnetul lui strident. Peste acoperişuri tresar stelele pure. — Gata! Am ajuns! Acum încet, după mine! Cu o cheie mare şi grea descuie poarta clădirii, apoi o apucă de mână şi o conduse pe scara întunecoasă, până la etajul întâi; aici o cheie mică scrâşni uşor în broască şi întunericul odăiţei neaerisite îi izbi în faţă; plutea un miros greu de tutun şi mucegai. El intră primul. Uşa dinspre culoar se închise zgomotos în spatele fetei. „Sper că nu ne-a văzut nimeni – gândeşte băiatul în sinea lui. Sper! Nu trebuie aprinsă lumină!” Pe întuneric se apropie de fereastră şi lasă să intre în odaie un val de aer proaspăt. Apoi închise ferestruica, trase în jos hârtia ceruită de camuflaj. Observă, în treacăt, că era ruptă puţin şi lăsa să se strecoare prin ea o lumină slabă. Va trebui neapărat s-o repare, cât mai repede – îşi zicea pentru a nu ştiu câta oară. Căută bâjbâind butonul lămpii de masă, 26

Romeo,Julieta şi întunericul

apăsă. Becul slab inundă cămăruţa cu o lumină palidă. Se întoarse către oaspetele său. Stătea şi acum nemişcată lângă uşă, cu valijoara lângă ea; ochii ei orbiţi de lumină rătăceau pe cei patru pereţi goi, se simţea stânjenită. Unde mă aflu? întrebau ochii întunecaţi. Cine eşti tu? De ce m-ai adus aici? Ce vrei de la mine? El înţelese. — Făceţi-vă comodă. De acum înainte veţi locui aici. Când se aşeză cu îmbietoare naturaleţe pe scăunelul scârţâitor, care se legăna sub el, şi-i zâmbi ştrengăreşte, prinse şi ea puţin curaj. Se aşeză cu sfială pe marginea canapelei ca şi când n-ar fi crezut încă în materialitatea ei, apoi scoase un suspin, îşi roti privirile prin odaie şi, cu o curiozitate copilărească, încercă arcurile lăsate. Când îşi ridică din nou ochii, pe faţă i se citi un surâs blând. — E destul de plăcut aici! — Nu prea… Dar veţi fi în siguranţă. Pe aici nu calcă nimeni… Pe mine mă cheamă Paul. — Pe mine Ester. — E un nume deosebit. — Tata avea uneori idei bizare. Nu vă place? — N-am spus asta. E neobişnuit. Atâta tot. Se ridică de pe scaun şi, cu fruntea încreţită, porni să străbată încăperea, meditând caraghios, cu voce tare, despre tot ce socotea necesar să-i comunice: – Iată pătura de lână, o iau de obicei cu mine în excursie, mai miroase şi acum a fân, poftim şi ceaşca, iată-mi şi dulapul, umăraşul de haine, habar n-am avut de existenţa lui, uşa asta dă în atelier, ziua să nu vă duceţi niciodată acolo. Şi, aveţi grijă 27

Jan Otčenášek

s-o încuiaţi întotdeauna cu cheia, pe dinăuntru. Ziua să staţi liniştită, să nu faceţi zgomot, alături se lucrează, înţelegeţi? Chiuveta şi closetul sunt imediat după uşă, dimineaţa şi noaptea… şi pentru nimic în lume nu ieşiţi pe culoar. Nici radioul să nu-l deschideţi. Îmi promiteţi? Şi nu uitaţi de camuflaj, întotdeauna înainte de a aprinde lumina, se vede de pe palier, de rest mă îngrijesc eu. Pe urmă… ce-ar mai fi… ca să nu uit… În cele din urmă avu impresia că e puţin ridicol. Cu sufletul la gură se aşeză din nou în faţa ei şi începu s-o cerceteze. Abia acum, la lumină, băgă de seamă că de fapt era frumoasă. Sub părul întunecat, chipul ei, de o paloare ireală, nu respecta întru totul legile simetriei, dar micile disproporţii nu făceau decât să-i accentueze expresivitatea. Nu supărau de loc. Ochii, din fundul cărora ţâşnea o noapte neagră ca tăciunele, străluceau de o lucire întunecată sub arcadele stufoase ale sprâncenelor, împreunate de cele câteva fire rare de deasupra nasului. Sfioşi şi impresionaţi, plini de uimire şi naivitate copilărească, aceşti ochi erau nespus de frumoşi. Privirea îi alunecă pe conturul sânilor ei mici, ascunşi sub bluza albă, de care era prinsă steaua galbenă. Îşi îndreptă repede ochii în altă parte. Simţi o uşoară ameţeală. Niciodată, nici mai târziu, n-a izbutit să-i definească mirosul: săpun, apă de colonie ieftină, păr, miros de subsuoară… Îşi ridică ochii şi-i zâmbi încurajator. — Tot vă mai este aşa de teamă? — Nu. Acum de loc. Scutură din cap şi când îi surprinse privirea, lăsă repede faţa în jos şi se posomorî un pic. Se ridică şi se uită la ceas. 28

Romeo,Julieta şi întunericul

— Zece şi jumătate, pentru Dumnezeu, trebuie s-o şterg! E târziu. — Mai veniţi? întrebă ea cu voce scăzută. Îl privea drept în faţă, cu insistenţă. Stătea în picioare, aplecat asupra ei şi savura, cu satisfacţie, până la fund, superioritatea lui masculină. Se simţea bine şi în clipa aceea nu-şi îngăduia niciun fel de griji. O mângâie pe păr şi fu bucuros că ea nu făcu niciun gest de împotrivire. — O să mai viu – spuse cu voce înviorată. Cât mai curând. Mâine! Şi’ să nu vă fie teamă, aici nu vi se poate întâmpla nimic. O să vedeţi, totul se va sfârşi cu bine! Iar noi, noi o să ne tutuim, nu-i aşa, Ester?

29

Jan Otčenášek

* * * Se îndreptă spre casă zburând ca vântul pe străzile întunecate. De la vechea clădire unde o lăsase, nu era departe: zece minute de mers iute, cinci minute de fugă, nu mai mult. Preferă fuga; galopa pe pavaj şi în sinea lui se mângâia cu gândul că bătrânii – aşa le spunea părinţilor în sinea lui – se vor fi culcat. Dezamăgire, nu dormeau! Stăteau amândoi tăcuţi, unul în faţa celuilalt, la masa de bucătărie; tata se uită ostentativ la ceasul deşteptător de pe bufet, mama avea ochii umflaţi de plâns. Ah, da! Îi privea clipind de uimire, apăsat de sentimentul vinovăţiei faţă de aceste două făpturi blajine şi cumsecade; se apropie de plita rece, ridică capacul de pe bidonul de cafea; căută un strop de malţ rece, cu toate că n-avea niciun chef să-l bea. Deşteptătorul bătea nesuferit în tăcerea apăsătoare. — Nu ţi se pare – se auzi în sfârşit glasul tatii – că vii puţin cam târziu? N-ai vrea să ne dai o explicaţie? Ştii bine că mama şi cu mine suntem îngrijoraţi din pricina ta. Ridică din umeri, făcându-se că nu înţelege. — Doar nu mai sunt copil – se apără el fără convingere. Mama îşi frânse uşor mâinile, bărbia îi tremura de emoţie. — V-am spus doar că mă duc la cinema. M-a durut capul după teze… şi… am mai stat puţin de vorbă în stradă cu… Vojta… — Cu Vojta? întrebă tata pe un ton glacial şi-şi încruntă sprâncenele.

30

Romeo,Julieta şi întunericul

Paul încuviinţă dând din cap. Surprinse privirea cercetătoare a tatii şi, încurcat, începu să se mişte în loc, de pe un picior pe altul. Meşterul croitor, gârbovit de bătrâneţe, se ridică de la masă şi-i întoarse spatele. Tăcea, şi tăcerea lui provocată de o cumplită decepţie era atât de apăsătoare, încât Paul ar fi preferat să-l vadă năpustinduse asupra lui şi să înceapă să-l bată. Bătrânul îşi aranjă cu grijă ochelarii în cutie, împături ziarul şi-l puse la locul obişnuit pe dulăpior. Clătină din cap. — Credeam că noi doi nu ne minţim… aşteaptă, nu mă întrerupe! Înţelege-ne, băiete! Trăim timpuri grele! Eşti totuşi încă prea tânăr ca să… dar să lăsăm asta! E aproape unsprezece. Nu te voi întreba unde ai hoinărit până la ora asta, chiar dacă ştiu că ai minţit… Da, ai minţit… „La urma urmei, ce-o fi ştiind? se întreba băiatul cu insistenţă. Ce să-i spun? Adevărul? Ce mi-ar răspunde? Că am înnebunit? Cu siguranţă! Nu, trebuie să mai aştept, să-l tatonez, poate mâine… Trebuie să-l mint” – constată cu amărăciune. — În definitiv, ce s-a întâmplat? întrebă cu voce nesigură. — Ce s-a întâmplat? Nimic deosebit. Vojta a fost pe aici astă-seară, te-a căutat. Asta-i tot. Ce putea să mai spună în faţa unei asemenea probe, dacă nu voia să-şi mai încarce cugetul cu alte minciuni? Nimic. Nimic decât să strângă din dinţi, să-i evite privirea şi… să tacă. Adormi în noaptea aceea pe patul din cămăruţa lui, cu inima grea, apăsată de simţăminte complicate. Câte nu se 31

Jan Otčenášek

întâmplaseră, începând din seara aceea?! Se cuibărise în el puţină teamă, dar şi o bucurie ciudată, curiozitatea şi mândria propriei lui fapte. O cheamă Ester. Ce nume! Te pomeneşti că a izbutit într-adevăr s-o salveze! Fără îndoială! Unde s-ar fi putut duce? Se întoarse pe spate, îşi puse mâinile sub cap. Rămase aşa mult timp, cu ochii fixaţi în sus, străduindu-se să reconstituie pe tavan imaginea chipului alb, cu ochii mari şi întunecaţi; emoţia îi gonea somnul. Să doarmă, trebuia să doarmă; şi cum va răsări soarele, va da fuga la ea… Mâine, mâine! * * * A doua zi după-amiază toate megafoanele oraşului anunţau că în dimineaţa zilei de 7 mai 1942 fusese săvârşit, la Praga, un atentat împotriva protectorului Heydrich, locţiitorul führerului. O voce aspră, strict impersonală, o voce mecanică răspândită de megafoane pe străzile tăcute, răsuna printre zidurile caselor, ecoul o răsfrângea. Îl surprinse chiar în colţul străzii lor. Ascultă înfrigurat, cu respiraţia tăiată, dar în primele clipe nu desluşi decât frânturi din care nu se putea dumeri prea bine. Nici ceilalţi trecători, care se opriseră în drum, nu înţeleseră la început despre ce era vorba. În ochi li se citea întrebarea. Ce s-o fi întâmplat? Ascultaţi! …pentru descoperirea asasinilor… zece milioane de coroane… pe teritoriul Oberlandratului… stare excepţională… se interzice părăsirea domiciliului după ora douăzeci şi unu… se vor închide toate… acel care nu va 32

Romeo,Julieta şi întunericul

respecta… şi va fi găsit pe stradă după ora amintită, va fi împuşcat… După comunicat se aşternu o clipă de tăcere uluitoare. Fu spartă de zgomotul unui tramvai ce cobora indiferent pe strada principală, scrâşnind tânguitor din frânele neunse. Apoi, vocea mecanică răsună din nou.

33

Jan Otčenášek

3 — Ce tâmpenie sinistră – spuse cu vocea tare şi apăsată lucrătorul Cepek. Stătea, în timpul prânzului, ghemuit pe scăunelul lui şi, posomorât, îşi golea castronaşul cu gulaş de post. Aplecat deasupra mâncării, clipea pe sub ochelari cu ochii lui miopi şi trăgea câte o duşcă de bere după fiecare dumicat. Nimeni din atelier nu îndrăznea să-l contrazică. Îl cunoşteau. În capul lui pleşuv se zămisleau de obicei păreri ce nu puteau fi combătute pentru nimic în lume. — E greu de ştiut – aruncă la întâmplare, fără niciun rost, meşterul. Privirile îi alunecară cercetător prin atelier. În afară de cei doi, mai era acolo Pepek ucenicul, care trebăluia de zor cu mătura, dar acesta îşi vedea de-ale lui, ca şi cum nimic nu l-ar fi interesat. Avea el însă ideile lui în tărtăcuţa-i ciufulită. Şi Paul. Şedea lângă fereastră, cu faţa îndreptată spre stradă şi, cu o riglă, bătea toba în scândura de călcat. Soarele de amiază îşi arunca razele pe zidurile caselor de peste drum. Meşterul se linişti. Totul era în perfectă ordine. Ah, afurisitul ăsta de Cepek! Gură spartă! Ştia ce-i poate pielea. Trecuseră de la sfârşitul primului război câţiva ani buni, de când lucrau împreună şi-i cunoştea ideile îndrăzneţe; căci, slavă domnului, nu o dată s-au luat de păr, înaintea actualului război; cu toate acestea, erau prieteni vechi. Suporta chiar şi uşoarele jigniri pe care uneori lucrătorul i le arunca în faţă pentru prudenţa lui de 34

Romeo,Julieta şi întunericul

mic meseriaş; dar n-are decât, spună ce-o vrea — În asemenea vremuri nu strică să fii prevăzător. Tânăr nu mai era, ambiţia profesională, dacă a avut-o vreodată, o pusese de mult în cui; nu-l preocupa decât familia. Paul. Trebuie educat, pus cu amândouă picioarele pe pământ sigur. Aşadar, mai bine lacăt la gură! Lui Cepek îi convine să vorbească! Cred şi eu. Stă singur cuc, nu are pe nimeni, serile şi le omoară în cârciuma „La dracul viu”, cu o halbă de bere proastă în faţă. — A ucide lupul nu înseamnă încă a izgoni haita – arunca, înţelept, Cepek, cu glasul lui strident. Citeşte! Abia acum se îngroaşă gluma! Ajunge să te uiţi puţin chiorâş, şi te-ai dus! Pffu! Naziştii or să-şi verse veninul… Clipeşte pe sub ochelari deasupra ziarului întins pe planşeta de croit şi îşi freacă cu dosul palmei barba lui rară. Avea nesuferitul obicei de a citi, cu glas tare, în timpul pauzei de prânz, ştirile din ziar pe care le însoţea cu comentariile şi rânjetele lui batjocoritoare. — Ia te uită! Marea victorie obţinută în bătălia de lângă Harkov! Dat dracului, Wermachtul ăsta… Grozav… ia te uită şi japonezii… Meşterul îndură în tăcere, nu-şi găseşte locul pe scaunul lui. Nu se simte câtuşi de puţin ispitit să intervină în monologul lucrătorului. Da’ de unde! Să te ţii abia atunci ce şi-ar mai da drumul această moară stricată! Nu, nici vorbă! Astăzi şi pereţii au urechi. Din când în când aruncă câte o privire cercetătoare băiatului, care stă nemişcat şi încearcă să schimbe vorba, amintind de haina neterminată a unui vechi client. Dar nici în această undiţă nu se lasă prins afurisitul de Cepek. Bine, bine, se face! Nu arde! 35

Jan Otčenášek

Aşteaptă el! — Ia te uită, şi-au călcat pe inimă! Au început să se scotocească şi prin pungă – continuă Cepek, bătând în ziar cu degetul arătător – zece milioane aceluia care recunoaşte o bicicletă de damă, şapca şi servieta… Ia fă-te încoa’, Pepik, şi nu te mai scobi în nas, ieşi cu şapca aici, s-o văd şi eu cum arată. Grozav de bine mi-ar prinde mie acum biştarii ăştia! Să vedem ce spune mai departe… Aha… Persoanele aflate pe teritoriul pro… protentokratului, fără a-şi fi anunţat domiciliul, trebuie să se prezinte imediat… Toţi acei care nu se vor prezenta până în cursul zilei de sâmbătă vor fi împuşcaţi… De asemenea, vor fi împuşcaţi toţi acei care ascund persoane ne… nedeclarate! Hm… Ia să mă uit mai repede sub masă! Te pomeneşti că depozităm pe acolo vreunul din ăia… cum le zice… atentatori – adăugă el, încruntându-şi grav fruntea şi uitându-se cu coada ochiului la meşter. Cum te ştiu, dragă Alois, ţie nu-ţi prea plac încurcăturile. — Ia mai isprăveşte odată cu prostiile astea! mormăi meşterul, morocănos. — Nu crezi?! Uite aici, negru pe alb, o vorbuliţă n-am pus de la mine! În tăcerea apăsătoare, încetează pe neaşteptate bătăile de riglă în scândura de călcat şi meşterul îşi întoarce capul către fereastră. Băiatul şedea tot acolo, uşor înclinat în afară, cu faţa îndreptată mereu spre strada pe care o umbră puternică o tăia drept în două, chiar pe mijlocul caldarâmului. Nu, de câteva zile nu-i plăcea, prea era tăcut. Buricele degetelor uscăţive alunecă pe cantul mesei de 36

Romeo,Julieta şi întunericul

croit. — Ce-i cu tine, Paule? Nu ţi-e bine? — Nu, n-am nimic. E zăpuşeală. Ce vrei să am? Minciuna aceasta necesară, întrebarea rămasă fără răspuns avură darul să aştearnă între ei o încordare nefirească. Să ridice între tată şi fiu un zid, o placă de sticlă impenetrabilă pe care întrebarea se scurge, alunecând încet, ca o picătură de ploaie. — Ce ştii tu? sparge tăcerea guralivul Cepek. Un bacalaureat pe vremuri ca astea dă de furcă, nu glumă. Cred şi eu… Rigla îi alunecă lui Paul printre degete şi cade zgomotos pe podea; băiatul se ridică şi, evitând privirile celor din jur, se strecoară printre cele două maşini de cusut Singer, ce luceau încă a nou. Până să se trezească ceilalţi din uimire, uşa se închide cu zgomot în urma lui. * * * Aleargă pe stradă urmărit de întrebarea: „Ce-i cu tine?” Ah, cine să aibă răbdare să asculte într-una această vorbărie inutilă, uzată ca un fund de pantaloni învechiţi! Şi privirile tatii! Fuge de ele, aleargă ca un nebun pe strada încinsă, la întâmplare, încotro îl duc picioarele. Cunoscutele vitrine: cofetăria – o îngheţată de vanilie de cincizeci de heleri cerea odinioară, când era copil. Apoi trebuia să se ridice în vârfurile picioarelor şi să desfacă pumnul în care strângea moneda umedă de transpiraţie. La câţiva paşi mai încolo, vitrina golită de război a măcelăriei şi mezelăriei lui Frantişek Tereba, acela cu mâinile umflate îngrozitor de apa clocotită din care scoate crenvurştii 37

Jan Otčenášek

fierbinţi. Acum se vând pe cartele, în prăvălie mezelarul cască plictisit, iar mâinile lui umflate lenevesc. Stăncuţa prăfuită, cu aripile retezate, mai sare şi acum cu paşi mărunţi în dreptul scării ce coboară în dugheana de la subsol a cărbunarului. Aceasta a rămas! Apoi alte străzi, cu alte clădiri şi alte ganguri, ziduri lovite cu piciorul şi cu desene obscene pe tencuiala lor năruită. Toate le ştie aici, cu ochii închişi. Aceasta era lumea lui; lumea în care se mişcase puştiul cu mers legănat, cu degetul gros de la picior veşnic lovit, cu nelipsitele lumânări la nas. Cine nu-l cunoştea! Ăsta e băiatul croitorului de la numărul unsprezece! Parcă îi vede şi acum: unul se strâmbă la tine prietenos, altul te trage în glumă de ureche, iar băcăneasa îţi întinde cu generozitate, peste tejghea, o acadea: „Ţine, Paulică, ai făcut treabă bună!” Dar toate acestea s-au dus. Acum eşti bărbat în toată firea, toţi ţi se adresează cu „dumneavoastră”, mingea dezumflată zace undeva, într-un colţ întunecat, şi cine ştie dacă astăzi se mai fabrică acadele din acelea dulci! Deodată îşi dădu seama că alerga printr-un parc cunoscut: încetini fuga, mirat el însuşi de forţa extraordinară a inerţiei care-i conducea paşii. Se întorcea la locul faptei. O fântână arteziană împingea sfârâind o vinişoară de apă spre cer, iar adierea mângâietoare a brizei pulveriza o ploaie măruntă şi binefăcătoare peste faţa lui încinsă. Aici e, aici! Se aşeză pe banca aceea obişnuită, cum sunt cu duzinile prin toate parcurile publice; îşi petrecu palma pe vopseaua coşcovită. Aici – în capătul ăsta a stat ea. Dincoace, el. Rămase acolo nemişcat, în arşiţa amiezii, cu

38

Romeo,Julieta şi întunericul

bărbia lăsată în palme şi coatele sprijinite pe genunchi. Din când în când, câte un trecător moleşit de căldură bate agale pasul prin preajma lui şi câte un norişor zglobiu întunecă din când în când lumina soarelui; freamătul simfonic al oraşului răsună aici de departe, iar de sus, din prăpastia albastră de deasupra capului, un avion îi sfredeleşte gândurile cu huruitul lui monoton. …vor fi de asemenea împuşcate acele persoane… Ştii tu ce gust are frica? Un gust sărat, fără a avea însă nimic din gustul sării. E un fior rece ce ţi se trezeşte în măruntaie şi le cutremură, o caracatiţă cu tentaculele de gheaţă, ce-ţi umblă prin şira spinării, rătăceşte spre inimă, se apropie de ea şi o atinge. Apoi deodată dispare. Te scuturi şi timp de câteva secunde nu te mai gândeşti la nimic. Nu-i nimic! Nu se întâmplă nimic! Dar… Peste o clipă, fiorul rece te cuprinde din nou, de data aceasta trece în mâini. Palmele ţi se umezesc şi tremură uşor. Tremuratul acesta îl făcu să se ruşineze. După multă trudă, izbuti, de bine de rău, să-şi îndrepte gândurile pe alt făgaş, să le ocupe cu sutele de griji cotidiene. Totul aducea cu un reflux binefăcător, pe care însă fluxul conştiinţei – al realităţii simple – îl mătură deodată cu un val puternic. Ea! Era acolo! Şi iată că toate apar din nou şi dispar într-o îmbinare succesivă de imagini. O uşoară înnourare ce ar putea aduce ploaie – sau Dumnezeu mai ştie ce – şi o bucurie nebună, fără sens, ce se înalţă din străfundul pieptului, ca un refren al curajului, numai aşa, ca să-i facă în necaz. Ieri dimineaţă… ah, da, dar de atunci parcă ar fi trecut o veşnicie – se trezise în cămăruţa lui şi, aparent, toate erau

39

Jan Otčenášek

la locul lor: cărţile, diploma pentru „suta de metri” câştigată în cadrul concursului de juniori al şcolilor medii, aparatul ieftin de fotografiat Baby-box; canarul piuia în colivia lui, iar în fereastră strălucea lumina zilei. A fost de ajuns să-şi frece ochii, să sară iute din pat şi să spele toate grijile sub duşul binefăcător. „M-au lăsat să dorm mai mult, după teze” – îşi zice în sinea lui, apreciind gestul bătrânilor. Tata era de mult în atelier, iar mama plecase să mai facă rost de ale gurii. Niciun vrăjitor n-ar fi putut face faţă cu raţiile de pe cartele, ah, doamne! După micul dejun dădu repede o fugă până la casa cea veche; urcă în goană treptele cu sufletul la gură, împins de nerăbdare, plin de curiozitate, îşi aruncă o privire pe scară, apoi învârti cheia. * * * Dormea pe divan, întoarsă spre perete, cu faţa cufundată în perne. Cu braţele îşi cuprinsese picioarele ghemuite la piept. La început zări părul ei des şi negru ca smoala, ciufulit de somn, şi conturul trupului subliniat de rotunjimea şoldului. Deodată se întoarse pe spate şi pătura mototolită alunecă pe duşumeaua prăfuită. O acoperi la loc şi o privi atent, drept în faţă. În somn îi apărea micuţă şi lipsită de apărare. Respira slab. În mijlocul unui vis suspină abia auzit şi pe buze îi flutură un zâmbet scurt, aproape copilăresc. Pufni uşor de câteva ori, prin gura întredeschisă. E ordonată! Băgă de seamă că înainte de culcare îşi îmbrăcase o pijama vărgată; fusta era aranjată cu grijă pe scaun, iar pantofii aliniaţi lângă canapea, cu vârfurile în 40

Romeo,Julieta şi întunericul

afară. Mantoul cu stea galbenă era petrecut peste speteaza scaunului, iar sub jacheta pijamalei, care nu stătea lipită de corp, lucea o piele albă, imaculată. O privea şi nu îndrăznea nici să răsufle, nici să se mişte, de teamă să n-o deranjeze. Se retrase spre uşă în vârful picioarelor şi căută, pipăind, clanţa. Va reveni mai târziu, când se va trezi. Închise cu multă grijă uşa şi porni în fugă spre casă. Şi acum, gândeşte, reflectează, băiete! Noroc că nu mai trebuia să se ducă la şcoală, avea acum alte griji decât să tocească la latină sau să înveţe pe de rost biografia lui Herman Goering. Când dădu buzna în casă, constată că mama nu se întorsese încă de la târguielile ei. Grozav! Se bătu cu palma peste frunte. Fata trebuia să şi mănânce; pare stupid, caraghios, dar asta-i realitatea! Deschise cămara, tăie la iuţeală câteva felii groase de pâine şi le unse cu margarină, într-o sticlă de limonadă strecură puţin malţ rămas de la micul dejun şi, chiar în clipa în care îşi înfundase bine buzunarele bluzei de vânt şi ale pantalonilor, sosi şi mama. Se nelinişti. Ah, ochii aceştia curioşi, de mamă! Să-i fi surprins oare mişcarea? — Ce să fie, mămico, nimic, mi-am uns o bucată de pâine şi… mă duc puţin pe-afară. Răsuflă uşurat când scăpă din raza privirilor ei. „Ei da, treaba asta va deveni şi ea din ce în ce mai complicată” – îşi zise, îngrijorat. Ce-ar fi să dezvăluie totul băieţilor? I-ar da, poate, o mână de ajutor. Nu, nici vorbă, nu le va spune nimic! Ce tărăboi ar mai putea să iasă! Trebuie să tacă! Când ajunse înapoi, ostenit şi lac de transpiraţie, fata tot 41

Jan Otčenášek

nu se trezise. Se aşeză cu grijă lângă ea şi aşteptă. Timpul stătea pe loc, dar lui nu-i păsa. Nici de propria lui fiinţă nu-i păsa. Din atelier se auzea glasul tatii, pătruns de acea penibilă slugărnicie a meseriaşului faţă de client, pe care o detesta atât de mult; se desluşeau paşii pe parchetul scârţâitor şi bătăile fierului de călcat însoţite de sfârâitul aburilor; de partea cealaltă a palierului o femeie îşi întindea pe frânghie rufele colorate şi căsca somnoroasă. Prin curticica pietruită, un sobar mânjit de sus până jos de funingine căra în spinare, abia târându-şi picioarele, un coş încărcat cu lut cleios. Distrat, nici nu surprinse momentul în care fata mişcă din gene. Apoi brusc, ea deschise ochii. La început nu înţelese nimic; se citea în aceşti ochi doar obişnuita spaimă de fecioară; îşi rotea privirile în jur clipind, buimacă încă de somn; el nu-şi putu stăpâni râsul. Fata se ridică brusc în capul oaselor, îşi strânse la gât pijamaua, cu acel arhicunoscut gest de apărare, şi în primele clipe îl privi ca pe un intrus. — Unde mă aflu? rosti în cele din urmă. — Psst! Mai încet! interveni el, arătând cu degetul spre uşa ce dădea în atelier. Ne cunoaştem doar. Nu vă amintiţi… Se dezmetici şi răsuflă uşurată. — Da. Acum ştiu. Tu eşti Paul, nu-i aşa? — Da, eu sunt. — Şi alături… — E atelierul tatii… Tata e croitor. Toate astea ţi le-am 42

Romeo,Julieta şi întunericul

spus doar, ieri seară… Dădu din cap în semn de aprobare. De-acum înainte va vorbi încet. Îşi aminteşte de toate. Apoi, deodată, ca şi când şi-ar fi adus aminte că sub cuvertură era pe jumătate goală, fu cuprinsă de nelinişte. Se aprinse chiar puţin la faţă, şi-i ocoli privirile. — Aş vrea să mă îmbrac – spuse cu un surâs nesigur. — Vrei să plec? — Nu, nu… nu pleca, te rog! Ştii, singură mi-e cam frică aici. Azi-noapte am auzit nişte zgomote, alături umbla ceva pe podea… — Or fi fost şoareci! — Şoareci? spuse ea tresărind. Băgă de seamă cum i se holbară ochii. — Ce? Te deranjează? Îşi trase sub pătură genunchii până aproape de bărbie şi-i cuprinse cu braţele; privea înainte, căzută pe gânduri. El înţelese şi zâmbi. — Ţi-e teamă de ei? Încuviinţă, clătinând din cap, şi îşi dădu într-o parte şuviţa de păr negru de pe frunte: — Da, mi-e teamă. Încă de când eram mică… uneori îi visam chiar… Poate că nici nu mi-e teamă, dar mie scârbă de ei… Odată Marchizul, ăsta-i cotoiul nostru, a adus un şoarece mort până în vestibul. Şi de el mi-a fost pe urmă scârbă; multă vreme nu l-am lăsat să se apropie de mine şi prostănacul nu înţelegea de ce… Încercă s-o liniştească, zâmbind: — Nu-ţi fie teamă, aici, cu siguranţă, nu sunt. Numai în 43

Jan Otčenášek

atelier, şi poate nici acolo, numai în magazie. N-ai ce-i face, ştii, casa asta e foarte veche. Dar în cameră, te asigur, nu sunt. — Zău? — Sigur, crede-mă! Răsuflă, vădit uşurată: — Bine. Şi acum, te rog, nu te uita! Bolborosi ceva cu vocea sugrumată şi se întoarse cu faţa spre fereastră. Îşi înfundă mâinile în buzunare. Era puţin surprins de faptul că nu-l lăsase să plece. Auzi mersul picioarelor goale pe podea, zgomotul pantofilor, foşnetul lenjeriei pe pielea goală. Sângele îi zvâcnea puternic în tâmple, iar trupul îi înlemnise din pricina nemişcării. Încurcat, îşi petrecu palma peste faţa uscăţivă. Se sufoca de căldură. — S-a făcut! Se întoarse greoi ca şi când treaba aceasta nu l-ar fi interesat prea mult şi îşi impuse o mină cât mai indiferentă. Stătea în faţa lui, îmbrăcată în haina cu steaua galbenă pe piept şi cu pieptenul îşi descurca părul încâlcit. Fără milă, strângând din dinţi, îşi descâlcea coama deasă de pârâia pieptenele. Îi plăcea în această postură, chiar dacă faţa ei mai purta încă urmele somnului, iar ochii îi erau împăienjeniţi… Căscă şi se întinse ca o pisică. — Ah, grozav am dormit! De fapt, aş dori să dorm întruna, să dorm şi să nu mă trezesc până nu se va sfârşi cu povestea asta şi nu se vor întoarce ai mei. Sau, poate, ar fi mai bine să nu mă mai trezesc de loc! 44

Romeo,Julieta şi întunericul

— Asta să n-o spui! o întrerupse el brusc. N-ai voie să vorbeşti aşa! — Ţie ţi-e uşor să spui „n-ai voie”, „n-ai voie”! Dar pentru mine e rău acum pe lumea asta, băiete! — Totuşi n-ai să mai vorbeşti aşa, îmi făgăduieşti? — Bine, dacă vrei tu! Se aşeză pe canapea, continuând să se pieptene, şi îşi ridică privirea. El îi arătă cu degetul steaua galbenă. — N-o dai jos? — De ce? E ceva rău? — N-am vrut să spun asta! se grăbi el s-o întrerupă, neştiind deodată ce să mai facă cu mâinile. De ce…? Socoteam că e inutil aici! Lăsă o clipă impresia că se gândeşte, dar numaidecât clătină din cap şi spuse hotărâtă: — Nu. Pentru noi e strict interzis să mergem fără stea. Ştii? Eu nu-s de vină. Şi apoi, mie nu mi-e ruşine cu ea. Şi tata, şi ceilalţi o poartă. Şi Blanka… — Dar bine, eu nu te silesc. Voiam doar… Ştii, ţi-am adus ceva. Nimic deosebit. Ţi-e foame? — Da. Şi încă cum! Să nu râzi de mine; n-am mâncat de ieri dimineaţă. Am umblat aiurea prin oraş şi am bocit, şi am bocit, ca o prostănacă. Mătuşa mi-a dat un pachet pentru drum, dar eu l-am uitat undeva, pe chei. Îmi pierdusem capul de tot. Muşca din felia de pâine cu o lăcomie animalică, trăgând după fiecare dumicat câte o duşcă din malţul neîndulcit. Înghiţea atât de iute, încât Paul nici n-apucase să se

45

Jan Otčenášek

minuneze, când ea înfulecase totul şi îşi ştergea cu mâna firimiturile de la gură. O privea cu o bucurie mută şi totodată cu o tristeţe ce-i strângea inima. Un pui de fiară înfometat, nimic mai mult. Ea îi mulţumi cu un zâmbet sfios. Îi făcu un semn încurajator din ochi şi se aşeză pe scăunelul descleiat. Ţinu să aprecieze: — Ai avut o poftă! Nu glumă! Ea încuviinţă din cap şi părul îi căzu pe frunte. — Grozav a fost! Tata zicea că sunt o mâncăcioasă. Ştii, parcă-i un făcut, pe om îl pocneşte foamea cea mai grozavă tocmai atunci când n-are ce pune în gură. La noi acasă am dus-o greu, tata nu era bogat şi în ultima vreme, de când a lucrat numai la spital, s-a întâmplat uneori să îndurăm şi foamea. Din când în când, câte un pacient îşi aducea aminte de noi şi ne aducea câte ceva de-ale gurii. Lăsa pachetul noaptea sub fereastră, iar eu mă obişnuisem să mă uit dimineaţa dacă nu era ceva acolo. Odată, pe vremea când se tăiau porcii… Da… Tata era iubit de oamenii de pe la noi… Se spune că medicii de ţară sunt de obicei grosolani, dar tata era bun şi niciodată nu ţipa la oameni… Oamenii spun întotdeauna câte ceva, uneori te apucă nebunia… Îşi depăna firul amintirilor cu mâinile împreunate în poale şi faţa i se lumina. — Vara mai mergea; aveam o bucăţică de grădină în care mama cultiva înainte trandafiri şi crizanteme. Pe urmă însă am început să punem zarzavaturi. Morcovi, conopidă şi un strat de cartofi. Foile le dădeam la iepuri. Ai văzut vreodată iepuraşi de casă? Din aceia micuţi de tot? Au nişte botişoare catifelate, e o plăcere să le atingi cu palma… Tata 46

Romeo,Julieta şi întunericul

creştea albine. Dar tu n-ai de unde să ştii toate astea, nu-i aşa? Se vede de la o poştă că eşti din Praga… Un pui de praghez! — Cum adică? O umflă râsul. — Eşti atât de palid şi de slăbănog! Ca un arac de hamei… Îi curmă vorba, intrigat: — Ascultă… Asta n-are nicio importanţă! Sunt voinic, să nu-ţi închipui!… se apără el cu aerul omului profund jignit şi se ridică brusc în faţa ei. Vrei să vezi? Poftim! Până să se dezmeticească, o înşfăcă cu o mână pe după umeri, cu cealaltă pe sub genunchi şi gâfâind o ridică în sus. Uf! Fu surprins că era mai grea decât părea. O sălta în braţe; ea se împotrivea apărându-se cu amândouă mâinile şi chicotea sonor: un râs care îi tăia puterile; o lăsă repede să cadă pe canapeaua cu arcurile uzate şi, speriat, duse iute degetul la gură… — Sst, pentru Dumnezeu! Cu o mişcare a capului arătă spre atelier şi râsul se stinse numaidecât. Se priveau în tăcere, gâfâind de oboseala pe care şi-o pricinuiseră unul celuilalt; secundele se scurgeau, clipă cu clipă, în liniştea privirilor încrucişate. El îşi trecu palma cu degetele răsfirate peste obraz: gestul lui obişnuit în momentele de încurcătură. Ca, de pildă, atunci când se sucea pe postamentul catedrei, sub privirea posomorâtă a profesorului de latină şi vâna în minte un cuvânt pe care-l uitase, — Ai dreptate – spuse ea admirativ. Eşti puternic. Ridică din umeri cu modestie: 47

Jan Otčenášek

— Destul… când e nevoie… Dincolo de uşă începu să huruie o maşină de cusut; soarele scânteietor de amiază se opri deasupra casei. Curticica aducea acum cu o cutie fără capac, în care soarele îşi varsă tot jarul lui dogoritor. Pe pavajul încins stătea tolănită o pisică, toropită de căldură, iar în preajma ei un puşti bătea de zor o minge. — Am plecat – spuse el ca din senin, spărgând tăcerea. — Trebuie? — Mă aşteaptă cu masa. Ştii, bătrânii s-ar nelinişti. — Mai vii? Dădu din cap afirmativ. — Curând? — Curând… — Azi? Zâmbi încurajator. — Da, chiar azi. Serios – o linişti el, de data aceasta cu mâna pe clanţă.

48

Romeo,Julieta şi întunericul

4 …ceea ce în mod flagrant se asemăna cu furtul, încă înainte de a trece la faptă, inima îi bătea sălbatic în piept, dumicatul i se încurca în gură şi avea un gust ca de leşie. De câteva zile mesele de seară se desfăşurau într-o tăcere încordată, tacâmurile ţăcăneau nesuferit la atingerea porţelanului, iar Paul, cu ochii plecaţi cu încăpăţânare în farfurie, se foia pe scaun, sub privirile cercetătoare ale tatii. Da, da, va fi din ce în ce mai greu să treacă neobservat cu farfuria în odăiţa lui şi acolo să pună deoparte, în crăticioara furată, o porţioară modestă pentru ea. Mai mare minunea că încă nu-l dibuiseră! Victorie! Se învârti încurcat prin antreu, şovăi, apoi băgă capul în bucătărie pentru a anunţa, pe un ton scurt şi hotărât, că se duce să joace o partidă de şah. Avusese grijă încă de după-amiază să-şi aranjeze cu Vojta un alibi în toată legea. Vojta încuviinţase, cu toate că ardea de curiozitate: — Ei haide, spune! Cum arată? Născocise o aventură caraghioasă ca să nu fie silit să-i spună adevărul., — Fii cu ochii în patru, Paule! oftă mama. Întoarce-te devreme. Ştii ce se întâmplă afară. Ah, Dumnezeule! Tata, slavă domnului, prefera – în locul predicilor plictisitoare, însoţite de întrebări – o privire plină de reproş. Avea mai mult efect atitudinea lui când clătina din cap şi-şi cufunda ochii în cartea începută.

49

Jan Otčenášek

Se împlineau trei zile de când Ester era la el. Ieri a fost mai greu; cum să-i fi explicat că trebuia să plece mai devreme dacă nu voia să fie împuşcat în stradă? Ce să-i fi spus? Nimic. Mai bine să nu afle nimic din cele întâmplate! Mergea grăbit şi zâmbea, cu o bucurie tăcută, fericit de noul succes, chiar dacă foamea îi chinuia puţin stomacul. Crăticioara neagră îi încălzea degetele ca o fiinţă vie. Ce trofeu banal şi cât de preţios totodată! Să-ţi vină să râzi, nu altceva! Nimic deosebit. Nişte găluşte cu cireşe. Erau însă pentru Ea! Fiţi dar binecuvântate, voi, cocoloaşe umflate şi unsuroase, stropite cu margarină sleită! Înainte de a pleca de acasă îşi aduse aminte că omul nu trăieşte numai cu pâine. Trebuie să citească dacă nu vrea să înnebunească de plictiseală şi de gândurile ce o frământau. La ce s-o fi gândind oare în ceasurile acelea nesfârşite, când el nu putea fi alături de ea? Pe unde o fi hoinărind? Trebuie să citească, prin lectură să se lepede de propriul ei destin, să se ascundă în altele. Hotărî să-i ducă Jean-Christophe, pe care tocmai îl terminase de citit, la care i-l mai adăugă pe Švejk. Trebuie să râdă. Da, să râdă! — Ce bun eşti tu! îi spuse ea, când văzu ce-i adusese. Îşi dădu părul de pe frunte şi-l privi drept în ochi, cu recunoştinţă. — De ce eşti aşa cum eşti? Nu-ţi pricinuiesc decât necazuri, aşa-i? O întrerupse cu un gest dezaprobator. Cinstit, izgonea din el sentimentul propriei sale generozităţi, convins că nimic nu-l îndreptăţea să şi-l atribuie. Nici nu ştia ce atitudine să ia. — De ce eşti aşa? 50

Romeo,Julieta şi întunericul

Îi evită privirea şi ridică din umeri: — Nu ştiu… De altfel, nu văd în asta nimic extraordinar; sunt un om ca toţi oamenii… Aş putea oare să te dau afară? Tu ai putea? Niciun om n-ar fi în stare de una ca asta. — Dar ştii tu măcar pe cine ascunzi? În definitiv, nici nu mă cunoşti! — Ba da. Uneori mi se pare că te cunosc de o mie de ani. Se uită la el mirată, cu ochi mari. — Adevărat? — Adevărat. De ce întrebi? — Pentru că… şi mie mi se pare… E o prostie? Aşa se spune întotdeauna, nu-i aşa? M-am gândit la asta ieri, când ai plecat atât de devreme. De ce-o fi aşa? Te cunosc parcă de când lumea şi de fapt abia alaltăieri seară ne-am întâlnit pentru prima oară. Într-un parc, pe o bancă… Poate că ne-am cunoscut cândva în vieţile noastre anterioare. Te pomeneşti că suntem frate şi soră. Sau, mai ştii, poate nişte îndrăgostiţi nefericiţi. Vorbesc prostii, nu-i aşa…? — Nu-i nimic. Mie îmi place să te ascult – o întrerupse el, simţind o tristeţe apăsătoare în piept. Glasul fetei îi făcea rău, îi tulbura mintea, îl pătrundea ca un fluid catifelat, îi strângea inima cu o duioşie nelămurită, îi provoca o uşoară teamă. În umbra slabă a înserării, vedea conturul trupului ei; şedea pe marginea divanului, cu genunchii strâns lipiţi unul de altul, cu capul aplecat. Îndrăgostiţi nefericiţi. Nu! Asta nu! Viaţa anterioară! Uf! Îl cuprinse furia faţă de asemenea cuvinte. Şi se întunecă la faţă. — Ştii… eu nu cred în-asemenea năzbâtii. Astea-s basme 51

Jan Otčenášek

pentru domnişoare de pension. Nici stelele nu sunt nişte găuri în cer, sau în hârtia de camuflaj; de altfel, dincolo de camuflaj nu-i decât bezna. O beznă ca toate beznele! Lumi, milioane de lumi; şi luna e o sferă. O sferă care s-a răcit. Poeţii habar n-au…; asta-i o chestiune de matematică, de telescoape şi cifre, de ecuaţii fantastice… În timpul expunerii lui ea tăcea ruşinată. El întinse mâna şi o mângâie pe umăr, scuzând, cu stângăcie, preciziunea lucidă a viitorului om de ştiinţă. Dar ea n-avea de unde să ştie. — Te superi? — Nu. Cred că ai dreptate şi că eu sunt o proastă… — Nu-i adevărat! Nu eşti! De fapt eu mă bucur nespus de mult că eşti tocmai aşa… — Aşa nebunatică? O privi cu un surâs uşor pe buze şi încuviinţă: — Nebunatică, dacă vrei… Dar ia spune! Te plictiseşti de moarte aici, aşa-i? — Da. Uneori mi se pare că toate ceasurile din lume au încetat să mai bată. Atunci îmi lipesc repede de perete urechea şi ascult bătăile ceasului de alături. Sunt fericită când îl aud cum bate. Bim, bam! Apoi mă întreb cât mai am de aşteptat până vii. Am început să te aud de departe, recunosc pasul tău pe scară, ştii? — Hm! făcu el încurcat. Îşi aduse aminte de un lucru şi îşi ciocăni fruntea cu degetul: Ţi-am adus ceva. Scoase din buzunarul pantalonilor de catifea un pachet de cărţi slinoase, pe care le împrumutase după-amiază de la Vojta, şi le aruncă pe masă. Va fi nevoie s-o distreze mereu cu altceva; în definitiv, de ce n-ar face o partidă? 52

Romeo,Julieta şi întunericul

— Vrei să jucăm? — Dar eu nu prea mă pricep – răspunse încurcată. — Nu-i nimic! Te învăţ, e un fleac. Uite! Trase măsuţa aproape de divan şi încercă s-o iniţieze într-un joc în doi, cât se poate de simplu. Şedea în spatele lui, cu picioarele ghemuite sub ea, şi-l urmărea cu încordare, peste umăr, atât de aproape, încât el îi simţi în creştet răsuflarea fierbinte. Se tulbură puţin. — E clar? Ai înţeles? — Da’ de unde! Dar mie îmi place să te ascult. Ridică exasperat mâinile deasupra capului. Se dovedi că nu era în stare nici măcar să deosebească valetul de damă; îşi bătuse gura de pomană! — Acum vezi cât sunt de proastă, te-am prevenit… – se apără ea cu buzele strânse. Apoi deodată începură s-o captiveze figurile de pe cărţi şi se învioră. Ia te uită – arătă ea spre riga de cupă – ăsta seamănă cu domnul Sabata. Tot aşa are şi el mustăţile, lăsate în jos. — Nu cunosc niciun domn Sabata. — Nici n-ai cum să-l cunoşti – râse ea cu poftă. Ăsta era măcelar, acolo la noi. Avea nişte mâini solide şi era cel mai bun popicar din orăşel. O fi ştiind el oare că e rege? Dar ăsta ce animal o mai fi? Se minună privind asul de caro. Leu, cu siguranţă, nu-i. Are nişte mustăcioare ca de motan şi ochi ca de om. Fui! Făcu un gest de desperare şi se dădu bătut: — Ştii ce? Hai s-o lăsăm baltă! Adună cărţile şi le vârî înapoi în buzunar. Unde s-a mai văzut femeie şi joc de cărţi! — Te-ai supărat? 53

Jan Otčenášek

— De ce să mă supăr? — Oricum, singură tot n-aş putea să joc – replică ea. El zâmbi liniştit, îşi trecu degetele prin păr şi o aprobă dând din cap. — De fapt, ai dreptate. Peste acoperişuri se lăsaseră umbrele înserării, în vizuina lor se furişase întunericul, dar nu aprinseră lumina. Din partea cealaltă a palierului ţâşnea spre ei o lumină galbenă, cernută prin sita perdelelor; de undeva se auzea mormăitul unui aparat de radio. Îi erau familiare toate zvonurile acelea cu care glăsuia bătrâna casă. Bătăile ritmice de ciocan îi spuneau o poveste despre mobilierul tinerilor căsătoriţi de la etajul trei; în zilele acestea de mizerie, soţul era nevoit să-l încropească singur, din nişte troace uzate, cumpărate bucată cu bucată de pe la negustorii de vechituri. Din atelierul de la mansardă se auzea un sunet de chitară, însoţit de un cântec în surdină. Era pictorul care speria şoarecii şi-şi alunga tristeţea. Nu de mult îl părăsise nevasta; palierul mai freamătă şi acum de indignare pentru purtarea ei. O haimana fandosită! Dar mai erau şi păreri contrarii: „Care alta, dragă doamne, ar fi dispusă să îndure o viaţă întreagă mizeria şi mirosul de terebentină din mansarda sărăcăcioasă în care vântul sufla prin toate crăpăturile?” Glasuri, zvonuri. Şi peste toate acestea se aşternea, mut, cerul scânteietor şi plin de luciri pâlpâitoare. Îl contemplă şi deodată i se păru că a auzit şuieratul acela aproape imperceptibil al depărtărilor glaciale ce se întind între universuri. Stele, oameni! Dădu să se ridice cu intenţia să lase camuflajul; 54

Romeo,Julieta şi întunericul

vocea ei însă îl înmărmuri: — Spune-mi, ţie nu ţi-e teamă câteodată? — Teamă? De ce? — De toate… de viaţă, de tot ce trăim. Stătu o clipă în cumpănă. — Uneori… — Mie tot timpul. — De ce te temi? De şoareci? O să le pun capcană – glumi el fără chef. — Nu râde de mine. Eu n-am pe nimeni căruia să-i pot spune asta. Tot timpul stă cuibărită în mine, chiar şi atunci când mă gândesc la altceva, şi chiar atunci când râd. Parcă m-ar pândi undeva, sub inimă… — Tata spune că numai pietrele nu ştiu ce-i frica. Dar astea sunt moarte. În sfârşit, se ridică de pe divan, lăsă camuflajul şi apăsă pe butonul lămpii; o lumină nefirească se proiectă pe chipul ei. Văzând-o cum clipea, orbită de lumină, încercă so tachineze. Vorbeşte, vorbeşte, omule! Se temea de gândurile ei. — Va să zică aşa, domnişoară Capulet? Ce mai face tatăl dumneavoastră? Tot mai e supărat pe familia Montagu? De bună seamă, ea nu sesizase aluzia, căci privea fix înainte, gravă şi meditativă. — Nu. Nici nu poate fi. E la Terezin, sper cel puţin… Se ruşină de gafa lui; un val de căldură îi năvăli în obraji. …Dar, spre marea lui uimire, avu impresia că vorbele lui n-o răniseră, fata rostise adevărul acela crud, privindu-l de jos, drept în faţă, cu un zâmbet blajin, 55

Jan Otčenášek

atotînţelegător. Se aşeză aproape de ea şi o cercetă atent, sorbind-o din ochi cu o lăcomie aproape obraznică. — De ce te uiţi aşa la mine? Nu-ţi plac, nu-i aşa? — Ştii bine că nu-i adevărat – replică el. Îmi placi chiar foarte mult… Ăsta-i adevărul! — Şi, mă rog, ce-ai văzut la mine? insistă ea cu încăpăţânare. Cumpăni o clipă, neştiind cum să-şi exprime gândul. — Că eşti la fel ca şi celelalte… — Ce vrei să spui?… De ce n-aş fi la fel ca şi celelalte? Nu pricepea. Deodată, în ochi îi scăpără o privire pătrunzătoare; se întoarse brusc spre el, cu fruntea încruntată: Vrei să spui, pentru că sunt evreică? — Da’ de unde! bătu el în retragere, dezorientat. De fapt… nici nu m-am gândit vreodată la asta. Se spunea… — Ce se spunea? Ştiu eu ce se spunea! Că am fi altfel… Că am avea nasul mare şi… O întrerupse cu un gest stângaci şi, jenat, începu să-şi treacă degetele prin păr. — Tot felul de nerozii… Uneori oamenii sunt proşti. Şi răi… Se ridică în picioare; umbla de colo până colo cu mâinile înfundate în buzunare, cu faţa aprinsă de ruşine, posomorât, adânc nemulţumit. Când îşi ridică privirea şi o văzu stând în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, cu mâinile lăsate în poale şi cu o umbră pământie pe obraji, îşi muşcă buzele. „Ce imbecil sunt! Trăncănesc vrute şi nevrute, nici eu nu mai ştiu ce!” Nu se putu stăpâni şi scoase un suspin.

56

Romeo,Julieta şi întunericul

— Ascultă… Ester… Tot ce am… Fata îşi ridică capul; în ochii ei se citea un zâmbet obosit. „Ştiu, nu-i nevoie să-mi explici”, îi spuneau aceşti ochi. În momentul acela se simţi în faţa ei ca un băieţandru în faţa unei femei în toată firea şi deodată inima îi fu inundată de un val de duioşie. O duioşie purtând în ea gustul amar al milei, dar şi sentimentul unui bucurii sălbatice, un sentiment puternic, ce creştea să-i spargă pieptul: „Ester! Cum să ţi-o spun! S-a întâmplat ceva, nu ştiu… nu ştiu cum…” Strânse din dinţi ca să-şi stăvilească strigătul gata-gata să-i ţâşnească de pe buze. — De ce taci? rosti în sfârşit, cu glas răguşit. Spune ceva! Se năpusti asupra ei şi, îndârjit, o apucă cu putere de umeri; nu se mai recunoştea pe el însuşi. Şi o scutură, s-o smulgă din această amorţeală a decepţiei. Trebuia să înfrângă tristeţea ei mută! Ea rezista cu încăpăţânare, fără să scoată o vorbă, cu tot trupul; şi era puternică; dar după o luptă înverşunată, izbuti să-i întoarcă faţa spre el. Era străină şi lipsită de expresie această faţă, cu buzele strânse; iar ochii, scânteind sub genele-i lăsate, îl măsurau cu o privire stranie şi absentă, ca şi când cu gândul ar fi fost undeva, departe. Privirile ei îl ocoleau, se îndreptau în altă direcţie. Şi în clipa aceea îngrozitoare el nu-şi mai dădea seama ce spune. Vălmăşagul de fraze, curmate la mijloc, năvăleau parcă singure pe buzele lui. — Ascultă… tu… m-auzi! Nu plânge, n-ai voie să plângi! Eu… O sărută. Stângaci, ca un adolescent. Ea se smuci, întoarse capul şi buzele îi alunecară pe obraz, dar el nu se 57

Jan Otčenášek

dădu bătut până nu-i atinse gura. Se topea sub îmbrăţişarea lui; răsuflarea ei fierbinte îi aburea obrajii. În cele din urmă cedă strânsoarei şi încetă să se mai împotrivească. Lăsă capul pe spate, cu ochii întredeschişi şi se lipi de el cu tot trupul. El o cuprinse de mijloc şi o răsturnă pe divan, fără să-şi dezlipească o clipă gura de pe buzele ei, apăsându-le cu toată puterea. Apoi, deodată, totul se sfârşi. Şi totul începu. O ştiau amândoi… O tăcere tremurătoare îi încercui, cuvintele ricoşau parcă din depărtări, şovăitoare. În jurul lor casa adormea într-un somn agitat, dar ei doi vegheau. Auzi? Ce tăcere e acum! Zgomotele de paşi mărunţi şi foşnetele abia perceptibile, ce se auzeau de alături, nu erau decât şoarecii… — De ce ai făcut asta? întrebă ea cu o voce ştearsă, inexpresivă. El ridică din umeri. Se aşeză, îşi întinse picioarele pe duşumea şi se uită la ea fără să rostească o vorbă. Simţea în el o căldură calmă. Părul risipit pe pernă în jurul chipului ei sclipea cu o strălucire neagră, ochii ei deschişi, mari, îl priveau liniştiţi, fără mânie. Fără mirare. Nu se citea în ei decât o întrebare. Şi o urmă palidă, foarte slabă, de surâs. — Pentru că… pentru că te iubesc! O ştii doar. Te iubesc. Tu… Trebuie… trebuie să mă crezi, Ester… — De ce-mi spui asta? — Pentru că acesta-i adevărul. Realitatea! Vezi ceva rău în asta? — Nu. Şi când ţi-ai dat seama? — De ce vrei să ştii? 58

Romeo,Julieta şi întunericul

— Numai aşa… — N-aş putea să-ţi spun exact… Asta, zău, n-o mai ştiu. Poate chiar atunci când ne-am întâlnit prima oară sau atunci când ai înfulecat cu atâta poftă… Ieri dimineaţă, în timp ce dormeai, mi-a venit o poftă nebună să te sărut. Zău că aşa e! Dar mi-a fost frică să nu te trezesc. Când anume? Nici nu aş putea să-ţi spun exact. Se simţi deodată stânjenit. Îşi împreună degetele osoase şi le îndoi atât de tare, încât trosniră din încheieturi; apoi, cu un mârâit de voluptate, se întinse ca după o ispravă straşnică şi o căută din ochi cu un zâmbet de vinovăţie pe faţă. — Dar tu, nu-i aşa, nu te-ai supărat chiar aşa de tare? Şi dacă… Ea scutură energic din cap, se aşeză, îşi cuprinse genunchii cu braţele şi-l privi cercetător. Spuse: — Şi dacă… mie tot nu mi-ar ajuta la nimic… — La nimic… – bâigui el. Când se uită însă în ochii ei, îşi dădu seama de naivitatea lui. Ce puternic străluceau aceşti ochi! Şi, când nici nu se aşteptă, ea îi puse mâinile pe umeri. Simţea greutatea lor şi fără voie închise pe jumătate ochii în clipa în care ea îl sărută uşor, şi fugitiv pe buze, izbucnind după aceea într-un hohot de râs copilăresc. Îl îmbrăţişase dintr-o pornire de bucurie nestăpânită. Apoi suspină cu aerul omului pocăit. — Ah, doamne, eşti un… Oare tu nu simţi că şi eu… că şi eu… te iubesc? Da! întâmplă-se orice s-ar întâmpla: te iubesc, Paul, băiatul meu drag, ăsta-i adevărul! * 59

Jan Otčenášek

* * Fiecare dragoste îşi are istoria ei, chiar dacă uneori foarte scurtă. Un fel de istorie în miniatură, cu perioada ei de creştere şi de maturizare; cu piscuri însorite şi căderi abrupte; cu ploile şi zăpezile ei. În drum spre casă, Paul avu impresia că străzile erau inundate de lumina zilei. Fireşte, era o iluzie. Lumina era numai în el, în jurul lui domnea întunericul. În lumina aceasta se simţea puternic şi se minuna de energia simţămintelor ce se descătuşau înlăuntrul său. Îl cuprinse un sentiment confuz, de milă, faţă de Paul cel de altădată, care încă n-o cunoscuse, faţă de adolescentul acela imberb şi uscăţiv, atât de simplu şi de comun. De fapt, cum trăise el? Trăise măcar? Se ducea la şcoală, citea cărţi, în sinea lui îşi făgăduia ceva de la viaţă, avea aspiraţii neclare, prieteni obişnuiţi. Într-un cuvânt, era altul. Altul decât acum. Acasă totul se repetă punct cu punct, plicticos şi minuţios, ca de obicei. Lumina becului de deasupra mesei de bucătărie îl făcu să clipească nervos. Părinţii şedeau pe scaune, unul în faţa celuilalt, şi tăceau. Pe bufet cânta în surdină aparatul de radio cu undele scurte amputate, pe al cărui buton atârna un bileţel de carton cu inscripţia: „Nu uita că ascultarea posturilor de radio străine se pedepseşte cu închisoarea sau moartea!” Mama ţesea pe ciupercuţa de lemn ciorapii destrămaţi. Ce se mai jucase în copilărie cu ciupercuţa asta! Îşi aminti fără să vrea. Şi deodată îi veni în minte că bătrânii se înţeleseseră asupra unui joc. Jocul dea liniştea. Bine! S-a făcut! Intră şi el în acest joc; căscă ostentativ şi începu să caute ceva de mâncare. 60

Romeo,Julieta şi întunericul

Abia în clipa în care, absent, îşi bea zeama neagră şi rară, ce duhnea a cicoare, prefăcându-se că nimic nu-l interesa mai mult decât cana aceea ciocănită, de tinichea, se auzi glasul tatii: — N-ai nimic să ne spui, Paul? întrebă el, aşezând cartea deschisă pe faţa de masă. — Nu… nu văd ce – răspunse Paul, după ce pusese cana goală pe masă. — Umbli ca un lunatic. Ai optsprezece ani, dar tare mi-e teamă că-ţi mai lipseşte încă multă minte. Ştii doar ce s-a întâmplat. Mai înţelept ar fi să stai acasă… Bătrânul amuţi în clipa în care surprinse privirea băiatului. Nu descoperi în ea decât dezaprobare; o dezaprobare mută şi încăpăţânată faţă de spusele lui. — Nu ştiu ce aveţi mereu cu mine – rosti Paul şi se ridică de pe scaun. Apăsă pe clanţă şi, fără să mai scoată un cuvânt, se strecură în odăiţa lui, trântind în urmă uşa cu o violenţă nedorită. Când părinţii rămaseră singuri, mama lăsă din mână ciupercuţa de lemn, care căzu zgomotos pe masă şi, pe deasupra ochelarilor cu rama de os, se uită tăcută la soţul ei. Acesta se ridicase şi el, pregătindu-se să se ducă la culcare. — Nu, nu ştie să mintă. Şi nici nu vrea – spusese el ca pentru sine. Încă nu! Strânse din umeri dezorientat şi închise cartea, zgomotos.

61

Jan Otčenášek

5 În afara mâniei neputincioase care clocotea în inima oricui, sentimentul precumpănitor, în zilele care au urmat, a fost frica. Acoperise oraşul ca o pilotă ţărănească năclăită de sudoare, sub care te apasă visurile cele mai urâte. Omul o simţea sub piele, în preajma inimii, în timpul mesei, în somn, când îşi îmbrăţişa iubita, când îşi purta în braţe pruncul. Fumega din megafoanele atârnate pe străzi, din coloanele ziarelor. — La ce te gândeşti? îl întreba ea ori de câte ori îl surprindea posomorât şi îngândurat, cu fruntea încreţită de riduri. Atunci el îşi petrecea palma peste obraji, îşi impunea un zâmbet palid, dar neconvingător: — La prostii! Griji obişnuite… nimic deosebit. Dar îşi dădea seama că nu era în stare s-o înşele. O ridica în braţe, îi închidea ochii cu buzele, apoi îşi cufunda faţa în părul ei, refugiindu-se în bezna aceea mătăsoasă şi parfumată, pentru a scăpa de gândurile care săpau în el fără încetare. „Ah, dacă ai şti – îi spunea în sinea lui – dacă ai bănui măcar…” Iunie îşi sufla dogoarea fierbinte pe străzi, parcurile străluceau în risipa de culori a florilor de vară, cărăbuşii se căţărau pe degetul întins şi îşi desfăceau aripioarele, la fel ca altădată. Era ceva crud în această totală nepăsare a 62

Romeo,Julieta şi întunericul

naturii; sub razele fierbinţi ale soarelui, proaspete şi efervescente, părea cuprinsă de delir, în timp ce ecourile salvelor de puşcă se revărsau peste oraş, dinspre poligonul de la Kobylisy. Plutoanele de execuţie ale comandamentului teritorial nazist nu mai pridideau de atâta zor. Ţevile puştilor n-apucau să se răcească. …de asemenea vor fi împuşcate persoanele care… — Te iubesc – îi şoptea ea printre sărutări. Se îmbrăţişau cu aceeaşi sete nepotolită, dar gândurile obsedante îl urmăreau chiar şi atunci când simţea atingerea buzelor ei. Pe dinaintea ochilor i se perindau liste cu nume obişnuite, din cele mai comune, nume pe care ar fi putut să le poarte oricine. Se înşirau pe primele pagini ale ziarelor, printre declaraţiile gâfâite ale guvernului protectoratului şi comunicatul comandamentului suprem al forţelor armate asupra bătăliei de lângă Harkov; puteau fi citite pe afişele lipite alături de programele de cinema şi reclamele pentru apa de gură. Expunerea de motive era scurtă şi nimicitoare: condamnaţii au oferit cu bună ştiinţă adăpost unor persoane nedeclarate la poliţie – poc! – au aprobat atentatul – poc! – au îndemnat populaţia să-i sprijine pe autorii atentatului – poc, poc! – condamnaţi pentru port ilegal de arme – poc! – Te iubesc! Doamne sfinte, pentru ce motive mai au de gând să împuşte? Pentru o privire, pentru un suspin, pentru port ilegal de viaţă! POC! POC! La centrala Gestapoului din Praga telefoanele zbârnâiau, receptoarele nu apucau să se odihnească în furcă; ştirile curgeau cu nemiluita: informaţii confuze, denunţuri din răzbunare, injurii, blesteme; alte 63

Jan Otčenášek

milioane erau alocate pentru obţinerea unor indicaţii lipsite de importanţă, care, în imaginaţia lor, ar fi putut duce la descoperirea atentatorilor. Unde se aflau? Existau măcar? Poate că erau morţi şi execuţiile nu aveau să mai înceteze niciodată. Pentru că numai hectolitrii de sânge cald puteau să-l răzbune pe „omul” care pierise, în patul lui, cu ficatul ciuruit de gloanţe. Aparatul nazist lucra cu înfrigurare, politica zvonurilor, amplificată până la panică, funcţiona din plin. Te iubesc… Nume, nume şi iar nume. Şi adrese. Şi împuşcături. Şi, din nou, alte liste. Acum până şi lucrătorul Cepek a lăsat-o mai moale cu comentariile lui. În fiecare dimineaţă, după tradiţionala lectură a ziarului, se ridica solemn în picioare, îşi îndrepta spinarea încovoiată de anii petrecuţi aplecată deasupra maşinii de cusut, îşi scotea, în liniştea apăsătoare a întregului atelier, şapca şi închina un moment de tăcere celor executaţi. Era atât de patetic gestul lui, încât ceilalţi simţeau cum îi treceau fiori de gheaţă. Paul citea listele cu o încordare mută. Se oprea în dreptul afişelor, cu răsuflarea tăiată, ochii îi alunecau peste numele tipărite; mâna dreaptă în buzunar, pumnul strâns, maxilarele încleştate. Soarele de iunie îşi sprijinea razele în spatele lui, cămaşa îi era leoarcă de sudoare. Fugea din faţa acestor afişe cu trupul cuprins de o puternică moleşeală; dar a doua zi apăreau altele, jilave încă de pap, mai cuprinzătoare, cu nume noi, şi sub ele, chipuri de oameni, mâini, guri, ochi, sute de ochi. Fără prea mare 64

Romeo,Julieta şi întunericul

efort de imaginaţie, îşi închipuia printre ele şi numele lui. Sub al lui, al tatii, al mamei; iar ceva mai încolo, al lui Cepek. Antonin Cepek, muncitor croitor, domiciliat în… etc. Etc. Apoi numele ei! Şi al cui încă? Cu nimic nu s-ar fi deosebit aceste nume de ale celorlalţi, iar ochii ar fi alunecat peste ele cu un interes fugitiv, apoi cunoscuta salvă de puşti, al cărei ecou, de data aceasta, n-ar mai fi apucat să-l audă… Casa, apăsată de o încordare tăcută, îi devenise insuportabilă. Trăia acum la intersecţia celor două priviri, încercuit de un interes mut, pe care îl ocolea cât putea. Mai rămăseseră străzile albite de soare, aparent indiferente. Caldarâmul încins. Totul se petrecea sub pojghiţa feţei, printre ocheade piezişe. În cuvinte rostite doar din colţul gurii, şi numai după o atentă privire împrejur. Roţile tramvaielor, suferind de subalimentaţie cronică de ulei, gemeau întristător, urletele claxoanelor îţi sfredeleau creierul. Geamurile vitrinelor reflectau o imagine ştearsă a siluetei adolescentului care trecea prin faţa lor, agale, cu mâinile în buzunare; răcoarea pasajelor şi a gangurilor, mirosul înţepător al closetelor publice, dogoarea cheiului descoperit şi apa râului molcomită de căldura înăbuşitoare. Un soldat invalid se căznea să surprindă, cu un aparat ieftin, imaginea Hradului. Clipeştedin ochi, orbit de soare, satisfăcut de soarta lui; apasă pe declanşator. Avea o înfăţişare blajină, liniştită şi de bună seamă că această cunoscută vedere, de mii de ori contemplată, pictată şi răsfotografiată, o va trimite la el acasă, însoţită de răsuflatele cuvinte: Meine liebste Monika!6 6

Iubitei mele Monica (în limba germană în text). (n.t.)

65

Jan Otčenášek

Bătăile de tobă aminteau organizarea unor manifestaţii. O haită de miniştri îmblânziţi se ducea să primească porunca de la noul stăpân, cu o pompoasă şi interminabilă titulatură. Se trăia sub teroare. Paul îşi sprijini capul în palme. Stătea pe chei, aşezat pe o barcă răsturnată, la umbra unei arcade de pod; un căţeluş rătăcit se apropie de el gudurându-se; îi mirosi atent pantalonii, dar se îndepărtă numaidecât de omul acesta inert şi porni în căutarea stăpânului. Dacă o descoperă, dacă o găseşte acolo – ce se va întâmpla? Ce întrebare prostească! Pentru asta fusese fixată doar o taxă oficială: o vor împuşca fără milă, ca pe o vită. O vor târî cu forţa din adăpost, la lumină; apoi au să urmeze: el, tata, mama, poate şi Cepek, şi ucenicul Pepik, toţi, chiar şi acei care nu bănuiesc nimic; s-ar putea să-i urmărească şi pe colegii lui de şcoală, să-i înhaţe pe Vojta, pe Kamil, pe Pidia, pe dirigintele clasei… şi Dumnezeu mai ştie pe cine! Totul se năruia peste spinarea lui. Un munte, un munte de piatră. Îl pătrunsese spaima atât de înfiorătoare, încât ar fi dorit să se despoaie de propria lui piele ca de o îmbrăcăminte îmbibată de microbul unei boli contagioase. Şi ea, care nu ştia nimic! Nici nu trebuia să ştie, taina asta trebuia s-o poarte el singur în lume, căci dacă ar fi aflat ea ceva, primejdia ar fi devenit şi mai mare. Într-un moment de desperare, ar fi putut săvârşi un act necugetat. Nimeni nu trebuia să ştie nimic! Chiar nimeni? Cât timp va mai putea oare să o ducă în felul acesta? Şi cum? Când nervii lui nu vor mai rezista şi va începe să 66

Romeo,Julieta şi întunericul

urle? Când va înnebuni ea de groază, între cei patru pereţi goi ai odăiţei? Dar nu, ea trebuie să supravieţuiască, trebuie, altfel totul şi-ar pierde orice raţiune. Când se va sfârşi o dată cu toate astea? Când se va termina acest război? Când îşi vor lua tălpăşiţa? Se gândea acum la ei, altfel decât înainte, cu o ură vecină cu furia, cu o sete arzătoare de a lupta împotriva tuturor. Ah, să fi avut o mitralieră! S-o fi îndreptat spre piepturile lor umflate pe care zornăiau decoraţiile! Să fi apăsat pe trăgaci – tra-ta-tata! – să fi aruncat cu grenade asupra lor; da, să se bată cu ei ca o fiară încolţită – să facă ceva, să facă ceva! Era aproape mâniat pe oameni că nu ieşeau în stradă cu mâinile goale; li s-ar fi alăturat cu o nespusă voluptate şi ar fi mers în primele rânduri. De ce tăceau? De ce-şi şopteau numai? Ce aşteptau? — Ce crezi, domnule Cepek – îl întrebă într-o zi pe lucrător, cu prefăcută indiferenţă – când se va sfârşi cu povestea asta? — Ce anume? Ce să se sfârşească, tinere? — Ce, războiul! Ce altceva! — A, da! Războiul ăsta afurisit… Potrivit obiceiului, lucrătorul îşi roteşte privirile prin atelier, îşi freacă firele rare de pe bărbie cu aerul omului care gândeşte, lasă foarfeca pe masă şi face din ochi, conspirativ. — La toamnă, rusul îi face marţ, ţine minte ce-ţi spun. Pentru asta, băiete, pun capu’! De doi ani umblă Cepek cu asemenea profeţii! O să li se înfunde! Îi lasă ruşii în izmene! Ehei, aşteptaţi numai să vină iarna! Dumnealor au mizat pe o carte proastă. 67

Jan Otčenášek

Bătrânul Bonaparte ar fi avut ceva de povestit în legătură cu asta! Generalul Iarnă! Ruşii sunt învăţaţi cu gerurile siberiene, dar băutorii ăştia de bere de München…! Or să-i aducă acasă în lăzi ca fileuri de peşte congelat… Masa de croit se transformă deodată în câmp de bătălie şi lucrătorul începe să se războiască. Metrul de hârtie reprezintă Niprul, aici sunt friţii, aşa, iar fierul de călcat închipuie artileria rusească. Bun. Şi acum, uitaţi-vă! rusul aşteaptă, îi lasă să se răsfire bine şi pe urmă – aici – un bobârnac în scândură – îi taie în două ca pe o râmă. Şi, s-a zis cu ei, fără drept de apel! Dumnezeu ştie pentru a câta oară lichida el Wehrmachtul pe această scândură. Era neobosit în prorocirile lui. La primăvară! Ştiţi voi ce înseamnă noroaiele Ucrainei? Un adevărat ocean! În zilele acelea Paul se năpustea lacom asupra ziarelor şi sorbea din ele până şi cele mai laconice comunicate ale comandamentului suprem, căutând cu încăpăţânare, printre rânduri, vreun semn de slăbiciune, vreo repliere în răsărit, vreun simptom cât de mic de răsturnare a situaţiei. Nici vorbă de aşa ceva. Dacă voinţa unui singur omuleţ ar fi avut forţă şi rază de acţiune, toate fronturile germane s-ar fi prăbuşit într-o singură clipă. Comunicatele puţeau pur şi simplu de lăudăroşenii ditirambice cu privire la invincibilitatea bravilor ostaşi ai führerului, la înfrângerile nimicitoare ale bolşevicilor, la alte nave de război scufundate, la asaltul victorios al trupelor japoneze asupra Ciunkinului, la grandioasele victorii ale mareşalului Rommel în Africa de Nord, şi tot aşa, la nesfârşit…! Într-una din seri se repezi până la Vojta, care izbutise să 68

Romeo,Julieta şi întunericul

monteze într-un aparat de radio cu două lămpi, amputat de undele scurte, o instalaţie provizorie. Astfel, cu uşile bine închise, putu să asculte posturile străine. Cele auzite îl mai încurajară puţin, dar sobrietatea comentariilor şi a ştirilor nu avură darul să-l încânte! Poate chiar dimpotrivă! Pronosticurile erau lipsite de optimismul minunat de simplu al prorocirilor lui Cepek. Ce să întreprindă? Gândeşte, gândeşte, băiete! Să fugă împreună? Dar unde? Încotro? Se apucă să cerceteze în odăiţa lui harta Europei şi-şi muşcă neputincios buzele. „Am înnebunit de-a binelea! Pretutindeni, unde te uiţi, e plin de ei! În nord, în apus, în răsărit, în sud, s-au împrăştiat în toată Europa ca gândacii, ca lăcustele hămesite. Nu mai există scăpare decât sub pământ, cu o gaură rotundă în ţeastă”. Îl scutură un fior rece, bolnăvicios. Abia acum începuse să simtă unde trăia – un lucru de care nu-şi dăduse seama până atunci. O cuşcă! Te iubesc! Trebuia să facă ceva! Dar ce? Să se căsătorească cu ea, de pildă! Ar fi ajutat la ceva? Naiv, se informase, cu prudenţă, şi asupra acestei posibilităţi. Nu – inutil! Acum ea era în afara oricărei legi; era în aer, oficial nu mai exista nici ca evreică. Şi toate drumurile înapoi erau blocate, încetă să se mai ocupe de tot ceea ce nu era legat de fiinţa ei; examenele orale se apropiau ameninţător; pe el însă îl lăsau indiferent. Nici cu prietenii nu se mai întâlnea; din când în când, câte unul mai întreprinzător ciocănea cu putere în uşă; atunci cei doi din odăiţă îşi opreau răsuflarea. Nu le deschidea, îi ocolea. Încetase să şi citească, şi nici stelele nu-l mai atrăgeau. „De ce să-mi

69

Jan Otčenášek

pierd vremea cu ele? Ce-mi pasă mie de ele acum, când nici măcar pe propria-mi viaţă nu sunt stăpân?” Îşi omora vremea hoinărind prin oraş, cu senzaţia că zbura pe străzi ca un ghemotoc de hârtie rostogolit de vânt; căsca gura pe la colţuri de stradă, cu mâinile în buzunare, năuc de cap, se oprea pe malul râului şi lovea cu piciorul pietricelele, azvârlindu-le în apa leneşă, poposea pe câte o bancă într-un parc, până când o răpăială de ploaie de iunie îl gonea într-un gang, de unde, apoi, stăpânit de nişte simţăminte stranii, contempla isprăvile furtunii de vară care destrăma cerul deasupra acoperişurilor, spălând la iuţeala pietrele caldarâmului şi inundând, pe neaşteptate, gurile de canal, cu valuri de apă gâlgâitoare, înnegrite de praful străzii. Trăgea până în adâncul plămânilor aerul rece, împrospătat de furtună, dar nu-i percepea aroma. De fapt, nu sesiza nimic din câte se petreceau în jurul lui, atât era de potopit în propriile necazuri. La început, naivul, îşi închipuise totul mult mai simplu: „iată-ne, suntem aici: ea şi cu mine!” Curând însă se dovedi că numai să hrănească un omuleţ de optsprezece ani, în zilele acelea de mizerie era o povară grea şi că nu era de ajuns să pună deoparte în fiecare zi din farfuria lui câte o porţioară amărâtă şi s-o scoată din casă, în taină, sub privirile bănuitoare ale părinţilor, dacă voia ca foamea să nu-i vlăguiască pe amândoi de puteri. De altfel, flămânzi erau deopotrivă, şi unul şi celălalt, cu toate că nu şi-ar fi destăinuit acest lucru nici în ruptul capului. Foamea! Un sentiment penibil, umilitor, cum nu mai cunoscuse în viaţa lui. Iar acum, adeseori, la cel mai mic efort, chiar şi atunci când urca grăbit scările, simţea cum îl lăsau puterile şi-l

70

Romeo,Julieta şi întunericul

treceau năduşelile, cum îi tremurau mâinile şi i se muiau picioarele; iar stomacul i se chircea de durere. Ce era de făcut? Să fure de-acasă, din cămară, era cu neputinţă. Nu se pricepea şi apoi îi era silă să-i înşele pe aceşti doi bătrâni cumsecade, care respirau numai pentru el şi cărora noaptea le fura somnul cu purtarea lui neînţeleasă. Mama şi-ar fi dat seama şi altădată, darămite acum, când se trăia din raţii de mizerie, cu care abia puteai face faţă, şi numai dând dovadă de adevărată artă în materie de economie, acum când până şi lui îi ungea, printre oftaturi, fiecare felie de pâine numai cu un strat subţire de margarină. Nu, asta nu pot! Da’ de unde să iau cartele? De unde? Îl rugă pe domnul Tereba, măcelarul; i-a dat o dată, de două ori, dar pe urmă n-a mai putut nici el; nu era speculant acest bătrân cinstit, cu degetele umflate. Izbuti, după un îndelungat şi suspicios interogatoriu, să obţină de la un coleg din provincie nişte cartele de carne şi pâine albă, dar astea nu se căpătau de pomană. De unde să facă rost de bani? Îşi frământa mintea toată noaptea. Mai întâi veni rândul cărţilor, pe care le vându treptat, una câte una, la anticariat. Se despărţi de ele cu un regret amar, dar altă cale nu era. Apoi urmară pe rând: busola, puloverul şi ghetele de atletism – ah, şi cât le dorise! Se gândea că va trebui poate să vândă şi cortul nou-nouţ, şi bicicleta, dar oricum – cât putea să mai dureze până aveau să-l dibuiască bătrânii? Nu – nici asta nu era o soluţie. Cel mai rău era însă acasă. „Paulică încoa’, Paulică încolo!” Asta era, fireşte, mama. „Ce dracu’, doar nu mai sunt un copil!” Mama era de-a dreptul imposibilă, dar

71

Jan Otčenášek

supără-te pe ea dacă poţi! O vedea serile cum şedea în bucătărie, singură, aplecată asupra bibliei şi cum în şoaptă, cu ochii întredeschişi şi mâinile împreunate, stătea de vorbă cu dumnezeul ei. Ah! Îi venea să plângă ca un băieţandru! „Mătuşa Beta scrie să vii să-ţi petreci vacanţa la ei. O să le ajuţi la seceriş; vezi ce frumos se poartă acum cu noi?” „La vară! Ştiu eu ce are să fie la vară?” – „Paulică! taci, te rog, şi nu mă necăji!” – „De când obiceiul ăsta să-ţi duci masa de seară la tine în odaie? Întotdeauna am mâncat împreună! Ce-i cu tine, copilul meu? Eşti bolnav? Iar pleci? Unde te duci?” Minciuni şi iar minciuni! Se văzu nevoit să-i înhame la ele şi pe prietenii lui, care îi acopereau plimbările nocturne; dar aceştia, la rândul lor, ardeau de curiozitate. Din când în când îşi întorcea din mers privirea să vadă dacă nu-l urmăreau. Tata tăcea cu înverşunare, cu un aer distant şi jignit. Nu se mai înţelegeau, dar Paul simţea cum nu-l scăpa o clipă din ochi. Era în aşteptare. Odată, pe asfinţite, când se ducea spre ea, se opri puţin la un colţ de stradă şi îşi aruncă, peste umeri, privirea înapoi; îl zări, nu departe de el. Mergea grăbit în urma lui, târându-şi piciorul drept, simplu, în scurteica lui de stofă păroasă, cu pălăria peste părul cărunt şi rar. La primul val de mânie, Paul grăbi pasul. Mergea din ce în ce mai repede. Aproape că alerga. Din fugă, îşi întoarse capul şi, cu o spaimă penibilă, constată că şi tatăl lui alerga. Ce spectacol îngrozitor! O fugă gâfâită de om bătrân şi infirm ce abia îşi trăgea răsuflarea. Uf! O coti după un colţ, ca un ştrengar, se strecură într-un gang şi se ascunse în spatele porţii. Cu inima bătându-i sălbatic în piept, îşi urmări părintele prin crăpătura uşii întredeschise. Îl văzu rotindu72

Romeo,Julieta şi întunericul

şi întristat privirile prin stradă, în timp ce întunericul se lăsa pe nesimţite; sufla din greu şi se învârtea în loc, ca un dop de undiţă pe luciul apei, gârbovit de bătrâneţe, istovit de hăituiala aceea ruşinoasă. Îşi ştergea cu batista fruntea năduşită, iar cu pălăria îşi făcea vânt să se răcorească. I se păru deodată nespus de îmbătrânit şi părăsit, micşorat şi încinchit de griji acest croitoraş obosit, acest meseriaş mărunt şi lipsit de noroc, care trăia şi respira numai pentru ai săi. Trebui să facă un efort ca să nu ţâşnească din ascunzişul lui şi să nu i se agaţe plângând de gât. „Tată! Ce poţi tu să-mi spui? Nimic! Mi-e frică de teama ta, abia o suport pe a mea, mi-e teamă de ochii tăi. Mi-ai vorbi despre raţiune, ştiu, dar la ce-mi poate folosi ea mie, acum? La urma urmei, ce e raţiunea? Unde e? O ai tu? O am eu? Nu ştiu, stau şi mă întreb, tată! Cu raţiunea n-aş putea decât s-o alung. S-o izgonesc din adăpostul ei. Poate chiar… s-o şi omor. Mi-aş putea spune: din motive de autoapărare. Încet, în linişte şi cu premeditare. Apoi s-o iau în braţe, s-o scot în beznă şi s-o arunc, ca un laş, peste zidul cimitirului. Acum, nicăieri în altă parte, n-ar mai fi primită. Ea nu mai aparţine nimănui. Numai mie.” Şi întunericului. În seara aceea auziră un ciocănit uşor în uşa dinspre culoar. Paul duse degetul la gură, stinse lampa şi-şi reţinu răsuflarea. Recunoscu vocea lui: – „Paul!” întunericul îi adăpostea. Clipa aceea, cât zăbovi bătrânul în spatele uşii, i se păru o veşnicie. Paul auzi bătăile inimii ei. Îi puse mâna pe piept şi îi simţi zvâcnirile speriate sub palmă. Dar omul de după uşă nu se dădu bătut cu una cu 73

Jan Otčenášek

două. Intră pe cealaltă scară, în atelierul său, şi începu să bată în uşa ce dădea dintr-acolo. Zadarnic. Uşa era încuiată. Cheia stătea ţeapănă în broască. Clanţa alunecă uşor, în jos, în sus şi iar în jos şi în sus. Dar nu cedă. Bătrânul plecă, dar plăcerea acelei seri se mistuise. De undeva, de jos, se auzi un zgomot de uşă trântită. Ea nu mai încercă să-l reţină când el se ridică de pe divan, tras la faţă, pregătindu-se de plecare. Îşi dădea seama ce era în sufletul lui. Un amestec penibil de stupoare şi spaimă, o ruşine grea, ce-i stătea ca un nod în gât. O mângâie uşor pe păr şi pe faţă-i miji un zâmbet chinuit. Ea dădu din cap şi răspunse la rândul ei cu un zâmbet trist. Îl înţelegea. În seara aceea se retrase fără să mănânce în odăiţa lui, se trânti pe pat, sleit de puteri, dar somnul nu se lipea de el; zăcea întins pe spate, cu mâinile sub ceafă şi nu era în stare nici măcar să stingă lampa. Deodată auzi scârţâitul uşii; nu deschise ochii. Se prefăcu că doarme. Ştia bine cine intrase. Printre genele întredeschise îi vedea faţa sub săgeţile razelor de lumină. Se aplecă asupra lui cu faţa acum obosită, brăzdată de cute; ochii bătrânului încercau să-i citească pe faţă gândurile. Îi auzea de aproape răsuflarea înăbuşită. — Paul… Strânse pleoapele cu nădejde şi se strădui să respire uniform, prefăcându-se că doarme. Undeva, în adâncul pieptului, îl apăsa plânsul. Ca o piatră acoperită de mâzgă. „Mint! Îl mint pe el, care m-a învăţat să spun întotdeauna adevărul. De ce m-a învăţat aşa, când eu acuma mint şi 74

Romeo,Julieta şi întunericul

trebuie să mint!” — Paul, dormi? M-auzi, băiete? Palma ofilită a croitorului îi alunecă pe păr, uşoară ca o adiere de vânt, apoi ea stinse lampa de deasupra capului. Şi bătrânul, mergând în vârful picioarelor şi scoţând un oftat abia perceptibil, se întoarse în bucătărie să-şi continue lectura ziarului, a cărui primă pagină anunţa, deasupra unei uriaşe fotografii încadrate în chenar negru, că SS Obergruppenführerul Heydrich murise în urma rănilor grave pricinuite de atacul criminal.

75

Jan Otčenášek

6 Zgomotul vieţii cotidiene răzbătea până aici, de departe. Nu stânjenea. Cheagul de spaimă şi deznădejde pe care-l purta toată ziua cu el, când rămânea singur, era spălat de o singură atingere, de un sărut, o mişcare din gene. În zilele acelea viaţa lui era împărţită între două existenţe foarte puţin asemănătoare. Între ele se ridica un zid. Aici trăiau împreună serile acelea dulci de iunie, singuri, cu stelele şi răsuflarea lor, fericiţi unul de existenţa celuilalt; în jurul lor respira bătrâna casă. Vorbeau în şoaptă, adeseori se tachinau, îndrugau vrute şi nevrute, şi râdeau pe înfundate, pentru că, potrivit firescului tinereţii, în ei mai sălăşluia totuşi bucuria de viaţă. În asemenea clipe li se părea că totul mergea strună, că au izbutit să scape de ceva urât, că se pierduseră între zidurile oraşului şi acum se odihneau în deplină siguranţă. Da, siguranţă! Cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi. Din când în când el amuţea, nemaigăsind cuvinte şi atunci îi vorbea din ochi: „Vezi tu… nici n-am ştiut că pe lumea asta poate fi ceva aşa de frumos — Înainte de a te întâlni, pentru mine totul nu era decât indiferenţă… aşteptare şi… iar aşteptare. Prostii! La paisprezece ani visam o aventură dulceagă: eram pilot şi deasupra Oceanului Pacific am salvat o fată nespus de frumoasă… apoi m-am îndrăgostit de ea şi am luat-o de soţie. I-am născocit chiar şi un nume. Văzusem, poate, toate astea undeva, la vreun cinematograf. Caraghios, nu? 76

Romeo,Julieta şi întunericul

Nu-ţi semăna de loc. N-a fost decât o umbră de care astăzi mă ruşinez. Acum eşti aici tu, te sprijini de umărul meu şi părul tău miroase atât de plăcut. A ce miroase oare?” În asemenea clipe timpul se oprea în loc şi între ei se desfăşura un dialog fără cuvinte, o înlănţuire de imagini mute. Umblau lipiţi unul de altul pe alte drumuri decât acelea care se încrucişează acolo jos, dincolo de fereastră; lumea se îneca în potopul luminii solare şi pământul era sigur sub picioarele lor. Alergau împreună pe o costişă năpădită de iarbă, vântul tăios de munte se juca prin părul ei şi-l despletea. Deasupra lor, pajiştea bătută de vânturi a cerului albastru. Ah, şi cum ştia ea să râdă! Un râs al cărui ecou răsuna în cascade peste văi. O ridica în braţe. O aşeza în iarba înaltă şi se lipea de ea ca să poată contempla de aproape buzele acelea vii, umede şi tremurătoare, genele ei întredeschise, în spatele cărora scăpăra o lucire neagra ca tăciunele stins. Îşi lăsa faţa pe pieptu-i dezgolit, pe sânii ei zvâcnitori şi închidea ochii. Auzi lumea cum freamătă? Ah, cum sună! Eşti aici, lângă mine? Simţea apăsarea uşoară a sânilor, o trăgea mai aproape de el şi amândoi aveau senzaţia că pământul pornea să se mişte sub ei, îi legăna cu braţele lui puternice şi sigure şi totul în jur se cufunda în tăcere. Înotau într-o apă verzuie şi străvezie; ea, la cinci metri înaintea lui, se întorcea şi-i făcea semn cu mâna. „Unde am văzut toate astea? îl frământa gândul. De unde cunosc iazul cu malurile acoperite de stuf, închis între luncile drepte şi netede, aleea de plopi cu drumul bătătorit ce se pierdea în umbra albă a crângului de mesteceni? Unde era această lume? Cum se putea ajunge la ea?” Apoi totul revenea de la început; stăteau înghesuiţi unul lângă altul pe culoarul îngust al vagonului de cale ferată, şi 77

Jan Otčenášek

peisajul ce se desfăşura dincolo de fereastră era când alb, când cafeniu, când auriu… — Paul… Se trezi din visare. În jurul lor se ridicau siniştri cei patru pereţi mohorâţi. — Hm…? Ce s-a întâmplat? Ea stătu o clipă în cumpănă, căutând cuvintele potrivite cu care să-şi îmbrace gândul. — Spune-mi, tu ai avut vreodată… o femeie? El se ridică, sprijinindu-se în coate: — Ce vrei să spui? Cum adică? Dacă eu… — Da… – bâigui ea încurcată. Vreau să spun… dacă ai avut! Ştii tu cum… El tăcu, neplăcut surprins de întrebarea căzută ca din senin. Ca şi când l-ar fi stropit cu apă rece. Se lăsă din nou pe spate, privi ţintă în plafon, înverşunat. De ce îl întreabă? Ezită câtva timp, dar în cele din urmă, călcându-şi pe inimă, îi mărturisi, simplu: — Nu. Şi adăugă numaidecât: — De ce mă întrebi? — Aşa… Sunt bucuroasă. — De ce? — Nici eu nu ştiu. Dar, zău, sunt tare bucuroasă! Izbucni într-un râs înăbuşit şi îşi ridică capul de pe umărul lui; în lumina palidă, îi apucă faţa între mâini şi i-o mângâie uşor. Apoi se alintă şi se întinse ca o pisicuţă întrun culcuş cald. Suspină, mulţumită. 78

Romeo,Julieta şi întunericul

— Dar tu? Poate că ea nici nu-i auzise cuvântul, atât era de transportată de gândurile ei hoinare, dar clipa aceea de tăcere ce se lăsă după întrebarea lui îi scormoni inima, dureros. Ceva se frângea în el, simţea cum îi înţeapă plămânii. — Dar tu? repetă el întrebarea. Ea ridică, surprinsă, capul. — Eu? Nici eu n-am avut. Îţi închipuiai că… — Nu-mi închipuiam nimic – o întrerupse morocănos. — Dar… şi tu te bucuri, nu-i aşa? — Asta da… – mărturisi el cinstit şi scoase un suspin. — Dar lucrurile astea te-au preocupat, nu-i aşa? — Nu prea. M-au interesat alte lucruri… Dar, de fapt… Da!… De ce nu? M-a preocupat chiar foarte mult. De ce teaş minţi? M-am gândit la asta… — Şi, la mine… tot aşa? Oftă încurcat, apăsat de o ruşine şi o teamă stupidă. — Şi la tine! Te superi? — De ce? Doar te iubesc! Şi aş vrea să-ţi dau totul, tot ce am. De ce-aş minţi? — Eşti bună – spuse el înduioşat. — N-aş zice. Dar ştii, mi-e frică de… — Nu trebuie să-ţi fie. Eu nu te voi sili… dacă… — Ştiu. De asta sunt sigură. Când am locuit la mătuşa, m-a sâcâit mereu vărul meu Ota. Are douăzeci de ani. Dar nu i-a mers, sunt puternică. Odată l-am muşcat de mână, aşa cum scrie la carte, dar tot nu s-a astâmpărat… El o întrerupse izbucnind: 79

Jan Otčenášek

— Un om murdar ca ăsta ar… ar fi meritat… — Altădată – reluă ea – când locuiam încă acasă, directorul nostru, un om tare cumsecade, un flăcău tomnatic… îl iubeam cu toţii… şi eu… Se purta cu mine foarte frumos şi-mi zicea că-i pare tare rău că nu mai puteam merge la şcoală… Până când, într-o zi, l-am întâlnit în stufărişul de pe malul iazului; soarele ardea şi mie miera îngrozitor de cald. M-a oprit şi m-a întrebat de una, de alta, pe urmă a început să mă mângâie ciudat… Era altfel decât atunci când mă mângâi tu… ştii… îi tremurau mâinile şi glasul, şi ochii îi erau înecaţi în lacrimi. Respira atât de ciudat şi tot timpul îmi şoptea: Sărmană ovreicuţă… ce se va întâmpla cu tine… puişorul meu… apoi, deodată m-a atins, ştii cum, aşa… ca un… neobrăzat… Pe mine m-a apucat plânsul şi am luat-o la fugă…; am ajuns acasă şi am continuat să bocesc, atât de mult mă dezamăgise… — Nu mai vorbi despre asta! o întrerupse el nemulţumit şi începu să se foiască nervos… — Bine, n-am să mai vorbesc. Ştii, eu… am fost mai întâi o fetiţă obişnuită, o puştancă, fetele îmi spuneau Esta; Esta încolo, Esta încoace, pe urmă am crescut şi deodată am devenit evreică. Ca şi când aş fi fost alta. De ce aşa, deodată? Tata, e drept, îmi atrăgea atenţia că treaba asta avea să-mi aducă numai necazuri. De fapt, eu nici n-am vrut să iubesc pe nimeni. Ne era interzis chiar să ne întâlnim cu… arienii. Ascultă, Paul, ştii că de fapt tu eşti arian? Şi încă blond! Se zice că lor le plac grozav blonzii… Se porni pe un râs piţigăiat şi începu să-i umble cu degetele prin păr. — Nu mai vorbi asemenea prostii – mormăi el, încercând 80

Romeo,Julieta şi întunericul

parcă să se ferească de mângâierea ei, dar în realitate se simţea nespus de bine. — Ei şi! Şi mie îmi place părul tău! Totul pare deodată atât de caraghios! Astăzi îmi vine să râd de toate. Şi pe urmă… pe urmă toate au venit de la sine, iată-mă, sunt aici şi nu am nicio vină că vă iubesc, domnule arian, zău… crede-mă, n-am nicio vină… — Ascultă… mă superi! Deodată, îi veni în minte o nouă idee: — Spune-mi: tu ştii să dansezi? — Ce… ce-ţi veni… răspunse el încurcat. Ştiu… aşa şi aşa. Oricât, am fost şi eu pe la saloanele de dans… — Mie mi-a fost interzis. Am avut o rochie frumoasă, dar până la urmă mama a trebuit să mi-o prefacă. Să dansez m-a învăţat tata. — Pe mine lucrul ăsta nu prea m-a amuzat. Asta-i distracţia făcută parcă anume pentru filfizoni şi fandosiţi. Să-ţi trânteşti în chică o creastă de cocoş şi alte aiureli. Întotdeauna înainte de începerea seratei, mulţi o ştergeau la toaletă. Eu, după ei… — Mie grozav mi-a plăcut să dansez. — Şi, mă rog, unde dansaţi voi, de fapt? întrebă neîncrezător. — Acasă, unde în altă parte? În hol. Lăsam camuflajul, nimeni nu trebuia să ne vadă, şi nici să ne audă. Mama se aşeza la pian şi cânta un vals, iar tata îmi arăta paşii. Un, doi, trei, îmta-ta, îmta-ta, se pricepea grozav; curând am învăţat şi eu. E uşor. Au vrut să-mi facă o bucurie. Hai, vrei să dansăm împreună? — Tu ai înnebunit de-a binelea! Căscă nişte ochi miraţi, 81

Jan Otčenášek

dar n-apucă să se mire prea mult, că ea şi sărise de pe divan, în papuci, trăgându-l şi pe el după dânsa. Se ridică fără niciun chef, scărpinându-se în capul ciufulit şi opunându-i o uşoară rezistentă. — Paul, dacă ai şti ce mult doresc! îl imploră ea cu obrajii aprinşi, cuprinsă deodată de o emoţie greu de înţeles – nu ne vede nimeni şi eu… eu mă simt aici lângă tine nespus de fericită! Ştii ce? Hai să-ţi arăt ceva! Aşteaptă puţin! Mă întorc numaidecât, între timp tu încearcă să prinzi la radio o muzică de dans, vrei? Până să se dezmeticească, ea învârti cheia în uşă, se strecură în atelierul întunecat şi aprinse lumina. El rămase uluit, uitându-se după ea, şi se înspăimântă. — Pentru Dumnezeu, stinge! Nu-i lăsat camuflajul! Stinge lumina! Răsuci butonul cutiei caraghioase de pe pervazul ferestrei, încercând zadarnic să găsească o muzică după care să se poată face câţiva paşi de dans. În afara hârâiturilor şi pocniturilor, tot ce se putea prinde la postul de radio Praga erau nişte sunete lugubre şi triste de trompetă şi un duduit prelung de tobă. Se transmitea reportajul transportării de la spital la Hrad a trupului neînsufleţit al protectorului. Fiori de gheaţă îi trecură pe şira spinării. Învârti repede butonul, închise aparatul şi răsuflă uşurat. Când se întoarse, nu putu să-şi stăpânească râsul. Ea stătea proţăpită în pragul uşii, într-o ţinută de-a dreptul caraghioasă; trăsese la iuţeală de pe un manechin de croitorie o haină aproape terminată, cu mânecile prinse numai în ace, şi se îmbrăcase cu ea. Îi era mult prea mare, 82

Romeo,Julieta şi întunericul

pumnii ei micuţi dispăruseră de tot în mânecile largi, bărbăteşti; umerii îndesaţi cu vată atârnau în jos de greutate, iar lungimea hainei îi ajungea până mai jos de genunchi. De uimire, îşi împreună mâinile deasupra capului: — Ţineţi-mă, oameni buni, că nu mai pot! Ce-i halul ăsta pe tine, fetiţo? — Nu cumva nu-ţi plac? spuse ea şi se înecă râzând de fericire. Apoi, cu paşi curtenitori de menuet, se apropie de el ţanţoşă, şi-i făcu o plecăciune adâncă: — Îmi permiteţi, milord, să vă solicit dansul următor? — Cu plăcere – răspunse el, complăcându-se în jocul ei. Arboră o mină gravă, plină de importanţă. Dar ştiţi, lady, programul muzical l-am uitat pe pian, acasă. Muzică nu vom avea! Îi scoase haina aceea caraghioasă, cusută dintr-o stofă ce foşnea de atâta lemn şi celofibră. Cu o stângăcie caracteristică bărbaţilor, o cuprinse de mijloc şi începu să fluiere în surdină un vals banal care îi mai persista în minte de la seratele dansante, îmta-ta, îmta-ta – se învârteau în piruete scurte, în spaţiul îngust dintre divanul cu arcurile uzate, măsuţă şi scăunelul descleiat; gâfâind, abia trăgându-şi răsuflarea, deveniră deodată gravi, preocupaţi de jocul de-a viaţa; dansau şi umbra pântecoasă a celor două trupuri lipite aluneca pe pereţi, se căţăra pe tavan, fâlfâia în aer, se frângea în colţuri; lumina şi umbra cădeau alternativ pe chipul ei în timpul piruetelor. Deodată i se păru că o vede altfel. Se lipise de el cu capul lăsat pe spate, cu ochii şi buzele întredeschise. Şi era atât de suplă, înfierbântată de mişcarea ritmică, 83

Jan Otčenášek

fragilă şi uşoară, nefiresc de uşoară, ca o libelulă, ca un fulg de zăpadă sau ca suflarea omenească. Se împiedică de valijoara ei şi îşi pierdu echilibrul. Ea îi alunecă din braţe şi căzu pe divan cu faţa în sus. El se prăbuşi peste ea ca un copac retezat din rădăcină şi amândoi izbucniră, simultan, într-un hohot năvalnic de râs. Se jucă cu mâinile prin părul ei bogat. — Suntem nişte nebuni! — Şi ce! Şi ce dacă suntem… Râsul se stinse, subit. — Ester… — Da…? În clipa aceea, el nu-i mai recunoscu ochii. Luceau de febră. Îi contemplă, hipnotizat de strălucirea lor stranie; răsuflarea i se opri când simţi trupul ei fierbinte, încins încă de dans. Sânii îi săltau de emoţie. Apoi, pe neaşteptate, ea îl îmbrăţişă violent. Îl strânse cu putere la pieptul ei, cu o forţă străină, nebănuită, şi îşi cufundă buzele adânc în buzele lui. El închise fără voie ochii şi nu mai îndrăzni să facă vreo mişcare. — Dragul meu… – auzi ca într-un vis ameţitor şoaptele ei pline de tandreţe şi teamă; dragul meu… să nu mă părăseşti… niciodată… Paul, dragul meu! Aş vrea să mă cuibăresc în tine, să mă ascund de toate… O strânse la pieptul lui cu toată puterea. Focul se încingea în ei deopotrivă, le tulbura minţile. Totul se mistuia, se risipea; nu rămânea pentru el decât ea, focarul dătător de viaţă. Visul lui se asemăna cu un zbor ameţitor. O mângâie pe obraji cu o tandreţe aspră, orbit de senzaţii 84

Romeo,Julieta şi întunericul

necunoscute. Ah, inima lui! Bătea deasupra ei ca un clopot. Şi răsuflarea ei! I se prelingea pe faţa aprinsă, i se furişa tulburător printre firele de păr, spre tâmple. Abia când îşi lăsă buzele pe pieptu-i dezgolit între sânii ei cu sfârcurile micuţe, ea îşi încordă tot trupul într-o supremă sforţare şi se apără cu înverşunare. — Nu, Paule, te rog… nu! Încă nu… Paul. Nu te uita aşa la mine… m-auzi? Te rog, nu… O slăbi din strânsoare abia când îi văzu ochii înecaţi în lacrimi. Începu să se trezească. Totul se sfârşise, acum venea refluxul, un reflux vertiginos; încordarea scădea, lăsând în urma ei doar un tremurat umilitor şi ecoul unei tristeţi amare. Se simţi deodată gol şi părăsit, între ei se aşternea din nou distanţa aceea apăsătoare. Îi venea să plângă ca un copil. Se aşeză pe marginea patului, cu picioarele pe podea şi îşi frecă cu palmele faţa uscăţivă. Încetul cu încetul, îşi revenea din starea de euforie, copleşit de gândul posturei sale ridicole. Şi de o ruşine umilitoare. Un băieţandru, un boboc! Nu îndrăznea s-o privească în faţă. Se ridică în picioare şi, cu o voce piţigăiată, tremurătoare, încercă să alunge tristeţea ce-i apăsa pieptul. — Mă duc să deschid fereastra. E o căldură înăbuşitoare aici…

85

Jan Otčenášek

7 Rămaseră pe întuneric. Tăceau. Pe porţiunea de cer cuprinsă în cadrul ferestrei, licăreau primele stele. El le privea, indiferent, cu inima încărcată de un simţământ nedesluşit. Regretul şi amărăciunea unor remuşcări fără de cuvinte. O ruşine nefirească. Făcu puţin pe îmbufnatul, prelungind dinadins tăcerea; trupul îi înţepenise de atâta zăcut în aceeaşi poziţie, dar nu se mişcă, de teamă să n-o deranjeze. De ce? De ce l-a respins? Ca să-l umilească? Nu ştia. Îi simţea respiraţia, abia perceptibilă în scobitura subsuoarei, trupul ei iradia o căldură slabă. Adormise? Deodată, din întuneric, ea îl întrebă în surdină: — Decepţionat? — Nu… — Adevărat? Tăcu, nu voia să mintă. — De ce taci? — Mă gândesc. — La ce? Vorbeşte, te rog, spune ceva! Numai nu tăcea! — La nimic. Numai aşa, ştii… La nimic serios. Băgă de seamă că se îndepărtase puţin de el. — Eşti rău. Ce ţi-am făcut? Eşti tare supărat, aşa-i…? — Nu te mai gândi la asta – o întrerupse el nervos. Doar nu s-a întâmplat nimic… — Tu nu spui adevărul. S-a întâmplat. Ştii… mi-a fost teamă. Dar altădată… mă crezi? Spune-mi, şi tu simţi în tine aşa… o tristeţe?… 86

Romeo,Julieta şi întunericul

— Hm… — Crede-mă, n-am vrut asta. Zău. Sunt o proastă… şi o nerecunoscătoare… acum ştii cine sunt. El oftă. — Of, Dumnezeu să te mai înţeleagă! Îi căută capul bâjbâind prin întuneric, îi umblă cu degetele prin păr, o scutură uşor, dar tot ceea ce trăiseră cu câteva clipe în urmă se dusese pentru totdeauna. Nu fură în stare să ascundă acest lucru. Nici nu voiau. Ea îşi lăsă capul pe pieptul lui şi îşi lipi urechea în partea inimii. — Ce-ţi mai veni? — Ascult. Ascult cum bate. O inimă vie. Stai, nu te mişca, să pot auzi. Acum, buf-buf! Ca o pompă. Ce poftă aş avea s-o sărut, dacă aş putea… — Eşti o zăpăcită. De ce n-ar bate, ce lucru grozav vezi tu în asta? — Când omul moare, nu mai bate… — Şi ce ţi se pare atât de ciudat? replică el, morocănos. — Nimic, ştiu. Şi respiraţia se opreşte. Pe mine, cel mai mult mă înspăimântă că n-am să mai pot respira. Uneori, când mi-e inima grea, îmi zic: „Ah, fetiţă prostuţă ce eşti, nu vezi că respiri, că poţi respira? Ce voluptate, ajunge numai să-ţi dai seama la timp. Hai să încercăm împreună, vrei? Respiră… inspiră adânc, aşa, ah! simţi aerul? Şi în timpul acesta spune-ţi în gând: Respir, respir, încă mai respir… sunt bogat…” Fără voie, se lăsă prins de ideea ei năstruşnică. Traseră adânc din aerul umed al nopţii de iunie. Era ca

87

Jan Otčenášek

un fel de scurt exerciţiu de înviorare nocturnă, din cele mai comune, care putea ispiti pe oricine. „Ne prostim – îşi zicea el în sinea lui – dar fie: respiră, respiră, Ester, te implor, respiră pe această lume şi nu te mai opri niciodată, fie chiar şi numai pentru mine – respiră!” La un moment dat se ridică şi se duse să închidă fereastra. — Nu lăsa camuflajul, vreau să văd cerul! Mă simt aici ca într-o văgăună. Urăsc întunericul. — Şi eu! Îi făcu pe plac şi reveni pe divan; îşi aprinse o ţigară şi lumina roşie se legăna deasupra lor ca o geamandură pe luciul unei ape unduite. O cuprinse cu mâna stângă pe după umeri, încercând să-şi îndrepte gândurile pe făgaşul preocupărilor comune. Ura cu toată fiinţa lui reflecţiile acelea zadarnice şi inutile despre moarte, care n-aveau decât darul să chinuiască omul, fără rost. Ce i-a venit să înceapă cu ele? Nu era de ajuns că moartea împânzea tot oraşul? Dar ea nu avea de unde să ştie. — Ce ai de gând să faci după război? Vreau să spun, în afară de faptul că vei deveni soţia mea? O simţi lipindu-se de el cu recunoştinţă: — Soţia ta? Paul… — Da. Ce ţi se pare aşa de extraordinar? E un lucru firesc. — Firesc… – repetă ea în şoaptă, ca pentru sine. — Nu crezi? — Ba cred. Pe tine te cred. Încolo, pe nimeni, numai pe tine. Ştii? Acum eu nu mai am pe nimeni, în afară de tine… Dar totul mi se pare atât de ciudat! Când va fi asta? Şi ceai să te faci cu mine? O să mă mai iubeşti oare, când s-o 88

Romeo,Julieta şi întunericul

termina. Cu povestea asta? Poate că dacă nu ar fi venit nenorocirea asta, nici nu ne-am fi cunoscut şi nu ne-am fi iubit cum ne iubim. Ce zici? Poate că am fi trecut pe stradă, unul pe lângă celălalt, tu ai fi mers cu alta şi nici nai fi întors capul… — Asta nu-i adevărat – se apără el, violent. — Nu ştiu. Dar totul mi se pare atât de aparte. Şi… pe urmă… ne deosebim mult unul de celălalt. Tu eşti aşa… serios… — Înainte nu am fost aşa… — … şi puţin cam morocănos. Pe când eu… — Tu eşti o zvăpăiată. — Tata spunea… trăsnită. — Avea dreptate. Dar mie nu-mi pasă. Eu te iubesc cu adevărat. Pe nimeni încă n-am iubit pe lumea asta, aşa cum te iubesc pe tine. Crede-mă! — Şi eşti fericit aici, lângă mine? Ezită să răspundă. Cuvântul i se păru puţin nelalocul lui, fără rost, artificial, ca dintr-un roman siropos pentru fetele de pension. Încuviinţă în tăcere şi fugi cu privirea în altă parte. Simţi pe ceafă mâna ei mângâietoare; îi alunecă pe umăr; îşi întoarse capul şi surprinse privirea ei fixă şi gravă. — Eu sunt tare fericită lângă tine! Îi apucă faţa cu amândouă mâinile şi o sărută uşor pe buze. — Bine. Asta mă bucură. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce ai de gând să faci când s-o isprăvi cu toate astea?

89

Jan Otčenášek

— Eu? Eu, aş vrea să dansez. — Ca Salomeea? — Da, dar eu n-am să retez nimănui capul. Ştii, dansul dă multă bătaie de cap, dar eu o să recuperez anii pierduţi. Acasă dansam, dar numai aşa, ca să nu mă vadă nimeni. Uneori trăgeam din sufragerie faţa de masă în carouri, tata mă vedea cum mă zbenguiam cu ea prin grădină, râdea şimi spunea: Esto, zăpăcită mică, ce-i halul ăsta pe tine? Singură nu ştiam ce dansam! Mă prosteam aşa, pentru mine. Când mă apăsa tristeţea, dansam trist, în schimb, când eram veselă, dansam plină de voioşie. Odată am fost cu mama la un spectacol de balet, îi spunea „Din poveste în poveste”. Ce minunat! Aş vrea să dansez cândva la teatru, pe o scenă mare; aş dansa şi fasciculul de lumină s-ar ţine scai după mine, ca un câine credincios. Apoi se vor aprinde candelabrele, oamenii vor aplauda, eu mă voi înclina în faţa lor şi pe urmă… pe urmă o să ies afară la aer curat… — Acolo te voi aştepta eu şi-ţi voi spune, de pildă: Astăzi ai dansat foarte frumos! — Şi vom merge împreună undeva, unde vom fi singuri. Noi doi şi vântul! Ţie îţi place vântul? — Îmi place. Mai cu seamă toamna, când cad frunzele. Îmi place toamna. Are în ea ceva aşa, liniştit şi ordonat. — Dar tu, tu ce ai de gând să faci? — Eu? Să studiez. Am încă o grămadă de treabă în faţa mea. — Stelele? — De unde ştii? o întrebă mirat. Îşi ridică capul. — Mi-am închipuit. — Hm… da. Seara o să mă duc la observator. O să 90

Romeo,Julieta şi întunericul

deschid cupola şi o să observ cerul. Am şi trăit asemenea clipe. Ştii, e un lucru grozav. Când eram mic, mă duceam pe la mătuşa mea la ţară şi noaptea stăteam acolo, întins pe iarbă. Stai aşa culcat, cu faţa în sus, şi priveşti cum deasupra ta totul tresare şi, deodată, ai senzaţia că pământul a dispărut de sub tine. Zbori prin univers, te întâlneşti în drum cu stelele şi le fluturi din mână. Noroc, Jupitere, unchiaşule ceresc, ce mai face Venus? Te uiţi la lună un timp mai îndelungat şi deodată îţi dai seama că de fapt nu-i o turtă rotundă, cum de obicei o văd oamenii, e o sferă ce se înalţă în spaţiu, fără grinzi, fără stâlpi de susţinere, îţi imaginezi treaba asta şi ţi se învârteşte capul. Dar când te apuci de toate astea în mod serios, trebuie să te înfunzi în cifre şi ecuaţii, ştii, asta e matematică, nu mai e poezie… Rămase înmărmurită de câte ştia el despre lumile acelea străvechi şi taciturne de deasupra noastră, îi povesti despre catastrofele astrale, despre alte discuri solare, care nu luminează pământul, despre stelele căzătoare de august – li se spune perseide pentru că noi avem senzaţia că ele curg din constelaţia Persea, ca seminţele dintr-un cornet – despre cefeide, farurile Universului, despre gigantul Antas, faţă de care soarele nostru nu-i decât o bilă din aceea mică cu care se joacă copiii primăvara; se încurcă în nişte complicate expuneri despre legile lui Keppler, privind mişcarea planetelor, fără să-şi dea seama că de fapt ea nu avea cum să le înţeleagă. Dar asta nu avea nicio importanţă. Ea îl asculta fără să scoată o vorbă, cu capul pe umărul lui: şi percepea înflăcărarea lui cu o bucurie radioasă şi în clipa aceea simţea profund cât de mult îl iubea. 91

Jan Otčenášek

— Şi toate astea ai să mi le arăţi, nu-i aşa? — Mai încape vorbă! — Te pomeneşti că ai să descoperi o nouă stea. Ştii cum va trebui s-o botezi? După mine! Nu cumva există o asemenea stea? — Prostuţo – zâmbi el cu indulgentă superioritate. Tu crezi că o stea nouă se descoperă aşa, cu una cu două? Uneori durează ani şi ani… — Cum se numeşte, de pildă, aceea luminoasă, o vezi? întrebă ea, arătând cu degetul către cer. — Vega, asta-i steaua Alfa din constelaţia Lirei. Uită-te bine la această constelaţie. Vezi? Steaua asta, asta şi… cealaltă, toate la un loc formează Lira. — Nu prea aduce cu o liră. — Hm… Au botezat-o aşa din vremurile străvechi. Se vede că pe atunci oamenii aveau mai multă putere de imaginaţie decât noi. Dar ia spune, tu ai văzut vreodată o liră adevărată? — Nu, n-am văzut. — Păi vezi… — Dar tu ai văzut? — Hm… nici eu. — Păi vezi! i-o întoarse cu promptitudine şi-l sărută cu o bucurie ştrengărească pe buze. Apoi flutură din mână spre cer: Noroc, Vega, din constelaţia Lirei, te salut! Aici e Ester! Ai văzut… ai băgat de seamă cum mi-a făcut cu ochiul? Aproape că te înţelegi mai bine cu ea decât cu oamenii, cu toate că ea e atât de departe şi oamenii atât de aproape. O cuprinse în braţe şi îi închise gura cu buzele.

92

Romeo,Julieta şi întunericul

„Femeie pălăvrăgioaică,” îşi zise în sinea lui. Dar se simţea fericit că era tocmai aşa cum era, vioaie şi neastâmpărată, clocotind de idei surprinzătoare, plină de o curiozitate nepotolită, de o fantezie uluitoare şi cu o variaţie spontană de dispoziţii şi sentimente; o idee o fugărea pe cealaltă, abia izbutea să le urmărească. — Paul – întrebă deodată, ca din senin – dar dincolo de stele ce se mai află? — Cum adică…? Ce vrei să fie, alte stele. Universul. Nesfârşitul… — Şi mai departe? Dincolo de toate astea? — Alte stele, alte lumi, şi tot aşa mai departe… li se spune galaxii… — Şi acolo e Dumnezeu? Nu şi-a pus niciodată asemenea probleme; pentru un viitor om de ştiinţă i se păreau de-a dreptul umilitoare. — Nu ştiu – mormăi el, fără niciun chef. Strânse din umeri. Nu m-am gândit la asta. Ştii, eu sunt pentru ştiinţă. Celelalte nu sunt decât basme fără cap şi fără coadă. Dar tu? Tu crezi în Dumnezeu? În care? În al vostru? — Eu? Nici eu nu ştiu. Îţi mărturisesc sincer că uneori aproape că aş vrea să existe. Ştii, un bătrânel bun şi drept, căruia omul să i se poată plânge atunci când alţi oameni îl persecută fără să ştie de ce. E o prostie, nu-i aşa? Dar poate că atunci nu mi-ar mai fi aşa de frică… Poate că miar face un semn cu degetul şi mi-ar spune: Hai, Ester, vino aici la mine sus, şi nu te mai teme de nimic, fetiţa mea! Acolo jos nu te mai vor, fiindcă nu eşti ariană… — Ester! ţipă el, înspăimântat. Dar eu te vreau! — Da, ştiu. Dar el probabil că nu există, nu-i aşa? Ar 93

Jan Otčenášek

putea oare să stea şi să privească la toate astea, numai aşa…? Ştii, acasă noi nu am trăit de loc în spirit religios. Tata se ducea o dată pe an la Cadiş 7. Cred că o făcea mai mult din obişnuinţă şi din respect pentru bunicul. Tata credea în ştiinţă, ca şi tine. Şi eu cred în ea. Şi sunt fericită că eşti aşa de înţelept, că ştii atât de multe. — Iar eu sunt fericit că exişti – spuse el oftând, dureros înduioşat de cuvintele ei. O cuprinse în braţe, o acoperi cu trupul lui şi o sărută pe buze pur, de data aceasta, fără vijelia simţurilor învolburate; o mângâie pe obraji, biruit de ecoul surd care răsuna între ei. Un fel de cântec în surdină, fără cuvinte, vibra în el; un cântec pe care nimeni altul decât ei nu putea să-l audă şi totuşi era atât de material şi de prezent. Se ridică, lăsă hârtia şifonată a camuflajului şi aprinse lampa. Dorea nespus să-i privească faţa. Îl aşteptă cu ochii strălucitori şi cu braţele deschise; el îşi lăsă capul pe pernă alături de al ei şi îi şopti în păr tot ce-i venea pe limbă, un refren fără cuvinte pe care nimeni altul decât el nu-l putea auzi şi totuşi era atât de material şi de prezent. „Ştii, eu sunt fericit că te-ai născut. Ester? O stea? Am descoperit-o din întâmplare într-un parc, pe o bancă. Ah, ce prostie! Dar nu-i nimic, fie! Din ce constelaţie o fi căzut? Nu ştiu. Trebuie să devii soţia mea, m-auzi? M-auzi? Poate că vorbesc stângaci, prosteşte, nu mă pricep să vorbesc astfel… dar crede-mă, aşa e! Tu-mi eşti atât de aproape… mai aproape chiar decât tata, decât mama. De acum înainte mi-ar fi teamă pe lumea aceasta fără tine! Nici nu-mi pot închipui aşa ceva. Odată, când o să-i 7

Cadiş — rugăciune pentru pomenirea morţilor la evrei, (n.t.)

94

Romeo,Julieta şi întunericul

întâlnesc pe părinţii tăi o să le spun: Vă mulţumesc! Şi o să le mai spun că niciodată nu voi înceta să te iubesc. Te voi iubi mereu…” * * * Şi în clipa aceea minunată, singurătatea lor fu violată şi ei nici nu bănuiră că prin mica crăpătură dintre hârtia mototolită a camuflajului şi cadrul ferestrei, un ochi întredeschis privea din întuneric spre lumină. Privirea aceasta hoinări peste pereţii odăii şi mobilierul sărăcăcios, apoi se opri o clipă fixând mantoul fetei petrecut peste speteaza scaunului; mantoul pe al cărui rever strălucea o stea galbenă, de loc asemănătoare cu cele de pe cer. Apoi dispăru. Un pas greu răsună pe spirala treptelor de lemn. Tăcerea învălui bătrâna casă.

95

Jan Otčenášek

8 Ia te uită – lumea s-a schimbat! S-a înghesuit între cei patru pereţi goi, între plafon şi duşumeaua prăfuită. Mai era şi fereastra; în spatele ei lumea oamenilor. Prin această fereastră vedea fâşia îngustă de cer pe care era în stare s-o contemple ore în şir; vedea şi acoperişul îmbrăcat în ţigla coşcovită, încovoiat de bătrâneţe, ca şi când s-ar fi lăsat peste el mâna nevăzută a unui uriaş; coroanele celor doi castani ce-şi sprijineau crengile înalte de creasta acoperişului. Prin preajma ferestrei nu-i era îngăduit să apară, ca să n-o zărească cumva vreun locatar. Aşa se înţeleseseră şi el ţinea la lucrul ăsta morţiş, cu o prudenţă de-a dreptul exagerată. Lumea ei! Se asemăna cu o celulă. Glasurile omeneşti ajungeau până aici ca de departe. Uneori le înţelegea. Devenise martorul nevăzut al vieţii imobilului; din când în când, prindea câte un crâmpei de convorbire, o ceartă pe palier, clipocitul apei pe fundul jgheabului de tablă. Paşi, Dumnezeu ştie ai cui erau; ziua auzea huruitul maşinilor de cusut de alături; vocile familiare din atelier începuse acum să le desluşească. Celei stridente îi răspundea o voce domoală, liniştită, apoi glasuri străine, necunoscute. Pe înserate răsunau de undeva nişte bătăi insistente de ciocan, apoi urmau acordurile sfâşietoare de chitară însoţite de un cântec neclar. Scâncetul unui copil, care-şi cerea drepturile lui, o înduioşa. În tăcerea nopţii se auzeau de aproape, de dincolo de perete, bătăile solemne ale ceasornicului cu pendulă, împărţind, cu bimbangul lui maiestuos, orele în 96

Romeo,Julieta şi întunericul

jumătate; pe undeva ronţăiau şoarecii. Se obişnuise cu zgomotele acestea mărunte şi, în cele din urmă, cu dezgustul caracteristic femeilor, încetă să le mai bage în seamă. De sute de ori îşi rotise privirea prin universul ei; acum nici aceasta nu-i mai solicita atenţia. La început, avusese impresia că va înnebuni de atâta singurătate. Din când în când citea din cărţile aduse de el, dar rândurile îi dansau sălbatic în faţa ochilor. Cum să se concentreze asupra destinelor altora când ea nu ştia cum să se descurce cu al ei? Atât era de copleşită de stupiditatea şi tristeţea lui. Uneori asculta câte o convorbire din atelier, dar huruitul maşinilor acoperea cuvintele, desluşea un cuvânt din zece şi sensul se pierdea. Îşi împărţise ziua în treburi mărunte, ca să nu înnebunească de sentimentul inutilităţii şi al pierzaniei între cei patru pereţi sumbri. Dimineaţa încerca să facă exerciţii de gimnastică: cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi; pe urmă poruncea corpului moleşit să execute douăzeci de ghemuiri, îşi mişca trunchiul şi braţele, dar nici asta nu ajuta prea mult. Apoi începea să deretice; se străduia să-şi întreţină cuibuşorul într-o ordine desăvârşită, dar nu prea avea ce să deretice şi, în afară de aceasta, trebuia să facă cât mai puţin zgomot. Ce-i rămânea de făcut? Decât să aştepte şi iar să aştepte. Să te apuce desperarea! Dar lui nu-i mărturisea niciodată tristeţea ce o apăsa, nu voia să-i mai înmulţească necazurile. Aşadar, strânge dinţii, fetiţo, şi taci! Zăcea ore întregi, culcată pe burtă, cu faţa cufundată în pernă şi plângea. Când se lăsa înserarea, avea grijă să se pieptene şi să-şi şteargă bine ochii, să-l întâmpine cu aerul

97

Jan Otčenášek

omului liniştit şi bine dispus. — Ceva nou? — Nimic, să trăiţi – raporta ea salutând milităreşte, cu pieptul scos înainte şi cu faţa numai zâmbet de fericire. Totul în ordine, generale! — Perfect! răspundea el cu un aer grav şi saluta la rândul lui, tot milităreşte. Pe loc repaus! Dar înainte de toate, să mănânci! Trebuie să-ţi fie foame! Nu-i aşa? Ea scutură din cap atât de tare, încât părul îi jucă pe umeri. Niciodată nu-i mărturisea foamea cumplită care o chinuia. — Minţi! Eu ştiu bine că ţi-e foame. Eşti doar femeie, o femeie ca toate femeile, nu zână! Sfios, cu mişcări stângace, el scotea din ghiozdanul lui de şcolar crăticioara cu smalţul plesnit şi ea înghiţea conţinutul cu o lăcomie care-i trăda numaidecât minciuna. — Hm… – bolborosea ea cu gura plină, continuând să mănânce – or fi existând oare şi zâne neaeriene? Tu ce crezi? — Prostii! se întunecă la faţă băiatul şi băgă cratiţa golită în ghiozdan. A fost puţin, nu-i aşa? Mai mult n-am putut face rost, nu te supăra… – adăugă cu un zâmbet de scuză. Ea îşi şterse gura cu dosul palmei şi-l sărută pe frunte. Într-o zi el veni cu o cutie lungă sub braţ din care se auzea la fiecare pas un zornăit ciudat. În acelaşi timp ochii lui o priviră semnificativ. — Ce-ai adus? întrebă ea plină de curiozitate. Nu răspunse, duse conspirativ degetul la buze.

98

Romeo,Julieta şi întunericul

Apoi desfăcu în faţa ei jocul „Omule, nu te supăra!” şi, fără să scoată o vorbă, începu să aşeze pe tablă figurile colorate. — Tu joci cu roşul, aruncă! Ea nu mai putea de bucurie, jocul acesta simplu îl cunoştea, îl jucase acasă cu tata. Rostogoliră zarul negru, mişcară figurile de pe un loc pe altul şi uitară de lumea dinafară! Ah, şi cum ştia să se supere când el îi scotea o figură din câmp! – Eşti o brută! Nu – asta nu-i valabilă! Ei bine, lasă, ţi-o plătesc eu, numai să-mi cadă un şase! Ah, iar trei. Făcea o mină când belicoasă, când nefericită, se burzuluia şi-l trăgea de păr ori de câte ori el o lua peste picior, trăia jocul acesta cu o înflăcărare aproape copilărească. Când pierdea, mătura figurile de pe tablă şi începea să se răsfeţe. El îi intra cu mâinile în păr, o răsturna pe divan cu faţa în sus, iar atunci când ea se împotrivea, se încingea între ei o bătălie plină de râsete cu sughiţuri. În acest timp ea făcea uz de toate mijloacele de luptă de care dispune femeia şi cu care bărbaţii, din principiu, nu sunt de acord. – Tu zgârii, pisică ce eşti! scrâşnea el gâfâind şi o strângea puternic în braţe. Se zbătea în strânsoarea lui ca într-un cleşte şi se lupta cu înverşunare până îi scăpa din mâini. — Nu mai mă joc, dacă te porţi aşa. — Bine – îi răspunse el flegmatic. Eu nu mă ploconesc. Ea scoase limba şăgalnic şi îşi dădu la o parte părul de pe frunte. Ridică de jos zarul negru, îl învârti în mână, medită o clipă, apoi îl aruncă. Doi. Dacă îi vine un şase, toate se vor sfârşi cu bine. Aruncă din nou. Hm. Cinci. Ceva mai bine. Primele două n-au importanţă, valabilă e a 99

Jan Otčenášek

treia aruncare. Şi iar aruncă. Trei. Nici asta nu-i valabilă, asta a fost numai aşa, de încercare. Hm. Şi iar trei. Ah, trei afurisit! Şase nu voia să cadă nici în ruptul capului. Se posomori. El băgă de seamă şi o întrebă: — Eşti superstiţioasă, nu-i aşa…? — Hm… Şi ce-ţi pasă ţie? i-o reteză ea scurt, cu proastă dispoziţie; apoi deodată se întoarse spre el cu faţa numai întrebare: E o prostie, nu-i aşa? Dar nu trebuie să te mire – îi spuse cu un aer de vinovăţie şi gândurile i se întoarseră înapoi, din lumea plăcută a jocului, la realitate. Tu nu eşti de loc superstiţios? El ridică din umeri, dar numaidecât răsuci din cap cu hotărâre: — De loc! Doar nu sunt o babă… Amuţi contrariat, dar nu-i mărturisi că şi el avea grijă în fiecare dimineaţă să coboare din pat cu dreptul şi că se înfuria pe el însuşi ori de câte ori ocolea, în mod inconştient, canalul şi că… ei şi… E o prostie, într-adevăr, dar n-are importanţă dacă… şi… în definitiv destul despre asta! Luă zarul şi îl aruncă pe masă. — Priveşte! îi spuse el morocănos. O întâmplare! Zarul se oprise arătând pe faţa de sus şase puncte albe, luminoase. Omul n-are voie să se lase copleşit de prostii. Odată şi odată trebuie să se sfârşească totuşi cu povestea asta şi totul va fi iar bine. I se agăţă cu recunoştinţă de gât şi îşi întinse corpul, fericită. De bună seamă, are dreptate, ca întotdeauna. El era singura ei legătură cu lumea oamenilor vii. Era acum pentru ea totul. Când îl avea lângă ea, când o 100

Romeo,Julieta şi întunericul

îmbrăţişa, stângaci, cu braţele lui vânjoase şi-i ciufulea părul, era bine. Când era departe, nu-i rămânea decât ura faţă de cei patru pereţi, în care nu vedea nicio ieşire, şi dorinţa fierbinte de a fugi. Da, să fugă! Să spargă uşa şi să fugă! Indiferent încotro, numai să fie între oameni! La tata, la mama! Dar unde erau ei? Poate că o aşteptau, poate că îi scriau scrisori lungi şi frumoase, care se pierdeau, rătăceau prin lume ca firele de funigei. Să fugă acasă! Dar unde era acum casa ei? Să fugă acum, înainte de a se lăsa bezna care umplea odăiţa ca un gaz sufocant. Se temea de beznă. Doar nu se putea trăi numai şi numai în aşteptarea clipei în care clanţa uşii se mişca încet, cu grijă, şi el îşi făcea apariţia cu un zâmbet pe faţă simulând indiferenţa, dar în ochi cu o nelinişte care-i trăda prefăcătoria. Şi ştia că pe zi ce trece erau tot mai apropiaţi unul de celălalt, chiar dacă încă nu se cunoscuseră ca bărbat şi femeie. Şi mai ştia că amândoi erau cuprinşi de o teamă ciudată care se apropia de ei ca un arc de cerc ce stătea suspendat deasupra lor, ca o întrebare fără cuvinte, un arc ce ţâşnea din adâncurile tandreţei şi iar se îndepărta, împins de valurile timidităţii care se lupta nebuneşte cu dorinţa. Ah, dorinţa! Era prezentă la cea mai mică atingere, în ochii lui, pe buzele lui, iar el o biruia cu un efort supraomenesc, pentru care ea îi era recunoscătoare. Se surprindeau în anumite momente fugind cu ochii unul de celălalt. * * * Se ridică, îşi aprinse o ţigară, îşi trecu palma peste faţă. — N-ai să mai rămâi mult aici. Eşti palidă. Ai nevoie de 101

Jan Otčenášek

soare. De ce taci? Ce-i cu tine? — Făgăduieşte-mi… că astăzi n-ai să te uiţi niciodată la ceas. Niciodată! — Eu… asta… o fac numai din obişnuinţă… — Ştii, am impresia că tot timpul stai gata să pleci. — De ce vorbeşti aşa? Nu-i adevărat! — Am ajuns să fiu, uneori, o piedică chiar şi pentru mine însămi. Ştii, Paule, câteodată mă gândesc că noi doi ne prostim. Dacă aş fi destul de înţeleaptă, dacă te-aş iubi mai puţin, ar trebui să plec. — Ai înnebunit? Tu nici nu ştii ce… — Ce? — Nimic… Ai răbdare, ştiu eu ce fac. Poate chiar peste câteva zile, dar trebuie să ai răbdare, să rezişti, pentru că… ce vrei tu e cu neputinţă… te rog… ai încredere în mine! * * * În asemenea momente o strângea cu putere la pieptul său, o frângea în braţe ca şi când ar fi vrut să reverse în ea toată voinţa lui. Ea se lăsa pradă mâinilor lui vânjoase, cu ochii întredeschişi; îl îmbrăţişa la rândul ei cu toată vigoarea dorinţei şi simţămintelor ce o stăpâneau. Căci dorinţa era şi în ea, neclară, izvora din străfundul pieptului, cu o duioşie necunoscută, îi tulbura simţurile. Ar fi dorit să se ascundă în el, de toate, să nu mai existe, să şteargă graniţa aceea dureroasă de unde se sfârşea unul şi începea celălalt. Cum ar fi putut oare să plece? Şi iat-o din nou singură, uşa iar s-a închis cu un zgomot surd. 102

Romeo,Julieta şi întunericul

Zace, fără vlagă, pe jumătate adormită, şi totul devine iarăşi indiferent şi mut, noaptea ca şi ziua – câte s-au scurs oare? – şi din nou i se pare că inima se opreşte încet şi sângele din vine îşi domoleşte circulaţia. Numai memoria lucrează din plin. Proiectează incoerent, ca o fantastică lanternă magică, nişte imagini palide, fără continuitate. Câteodată avea impresia că tot ceea ce trăise înainte nici nu fusese viaţă. Nimic decât aşteptarea unui eveniment ce se apropie, o nălucire, un vis. Şi în acest vis era totul. Tata, mama, orăşelul lor, şcoala veche cu bufniţa şi liliacul împăiate din sala de ştiinţe naturale, iazul acoperit de mătasea broaştei de la Tronicek, unde se ducea să se bălăcească vara şi micile petreceri la iarbă verde din grădina lor. Prisaca tatii, unde în timpul verii nu mai contenea zumzetul acela încântător şi rochia pentru seratele dansante, care a trebuit să rămână în străvechiul şifonier moştenit de la răposata bunica. Şi mai era în acest vis şi cabinetul medical, alb şi lucind de curăţenie, îmbibat de un miros plăcut de săpun şi dezinfectante, împărăţie în care micuţa zvăpăiată nu avea voie să pună piciorul. Apoi sala de aşteptare cu mobila neagră de stejar şi cu calendarul mototolit pe masă, pe perete un tablou cu o locomotivă gâfâindă şi un afiş, închipuind un medic care într-o mână salvatoare ţinea o fetiţă goală, plângând, iar cu cealaltă împingea scheletul hidos, care cu ghearele lui reci ar fi vrut să înşface pruncul înspăimântat. Medicul acela era tânăr şi nu semăna de fel cu tata, dar ori de câte ori îl privea, se simţea mândră şi de tatăl ei. Şi sub acest tablou, bocăneau cu ghetele înglodate

103

Jan Otčenášek

pacienţii veniţi de peste câmp, lăsând în urma lor un miros de grajd şi amprentele noroiului de primăvară. Chipuri, glasuri, cuvinte. Sunetul strident al clopoţelului străbate toată casa, tata stă de vorbă cu cineva în poartă, clatină din capul lui impozant cu părul argintiu, se întoarce acasă pe cărare şi se îndreaptă spre garaj. Şi iată-i acum pe amândoi, zgâlţâindu-se într-o rablă hodorogită pe şoseaua plină de noroi; tata, grav, mânuieşte volanul, roţile hurducăie printre hârtoape, împroşcând noroiul într-o parte şi într-alta. Tata trebuie să alunge cu mâna lui catifelată scheletul acela urâcios. Şi în timp ce se află la cineva în casă, ea îl aşteaptă afară, în maşină. Priveşte lumea înconjurătoare. În prag, nişte femei gesticulează agitate, pline de emoţie, prin preajma ei trece cineva pe bicicletă şi stropeşte, cu apa murdară dintr-o băltoacă, o gâscă ciufulită; apoi iese tata pufăind satisfăcut din trabucul lui şi rabla porneşte iarăşi voiniceşte. Şi abia când se leagănă din nou pe şoseaua dintre ogoarele umezite de ploaie, ea se năpusteşte asupra lui cu o avalanşă de întrebări. – Doamna la care am fost a născut un băiat? – Şi doare rău când naşti…? Ah, curioaso! Ai să îmbătrâneşti repede. Şi amândoi se pornesc pe un râs năvalnic şi se simt nespus de bine sub cerul întunecat de toamnă. Treisprezece ani! Are o prietenă intimă, Jitka; cu forţe unite o îmbunează pe mama s-o lase să-şi taie codiţele. Un mic complot în faţa căruia chiar şi tata mormăie dezaprobator. Apoi e aproape o domnişoară, pe jumătate copil, pe jumătate femeie; pe pieptu-i neted se rotunjesc sfioase, două moviliţe. Şi iat-o când exuberantă, când galeşă, uluită de subita transformare ce se petrece în

104

Romeo,Julieta şi întunericul

ea, de noul care îi pătrundea trupul şi-i tulbura gândurile, neputincioasă în faţa senzaţiilor atât de variate ce o asaltau, când răscolitoare, când moleşitoare, cufundată în lumea ei mohorâtă. Confidenţele şi şuşotelile, şi iar râsul strident de fetiţă şi plimbările singuratice cu batista mototolită în pumnul strâns. Ce e de făcut? Apoi o mică aventură, neîndemânatică. Îl chema Jaroslav, dar toată lumea îi spunea Jarek. Era cu o clasă înaintea ei şi până atunci nici n-o băgase în seamă. De fapt, de unde a început toată povestea? A, da! Era pe o luncă cosită de lângă iazul Tronicek. Zburda pe acolo desculţă, şi fredona, acompaniindu-şi singură dansul fantezist. Când îl zărise pe mal, rămăsese înmărmurită. Şi se întunecase la faţă. El stătea sprijinit de un copac, cu mâinile în buzunar, şi se schimonosea la ea. De obicei era grav, zâmbetul ieşea din el puţin cam strâmb şi chinuit, ca la martiri; de data aceasta însă, când o văzu cum se zgâia la el, îmbujorată la faţă şi nemaiştiind ce să facă cu mâinile şi picioarele, el chicoti nesuferit şi se bătu, semnificativ, cu palma peste frunte. Bu! Şi, înainte de a o lua la fugă, mai apucă să-i scoată limba. Fireşte, cu asta însă povestea nu s-a terminat. În zilele următoare începu să dea târcoale discret, prin preajma căsuţei lor, cu capul aplecat înainte, cu mâinile înfundate în buzunarul pantalonilor de catifea reiată; simţea privirea lui ciudată aţintită asupra ei de sub sprâncenele încruntate şi se pierdea toată cu firea. Pe vremea aceea citea tocmai Bunicuţa Bojenei Nemţova; şi iată-o devenind deodată Viktorka cea nebună, iar el vânătorul negru. Nu! Numai că acesta al ei avea ochii de un albastru spălăcit, guriţa ca de copil şi nişte negi caraghioşi pe frunte. 105

Jan Otčenášek

Primise o scrisoare memorabilă, mâzgălită în grabă cu o mână şcolărească pe o filă liniată, smulsă dintr-un caiet: „Vă iubesc, vreţi să vă plimbaţi cu mine? Vă aştept mâine la ora patru la locul cunoscut. Al dumneavoastră devotat, J.P.” Şi dedesubt, un insistent post-scriptum: „Distrugeţi numaidecât!!! J.”. Rupsese scrisoarea, convingându-se astfel de propria ei indignare, dar la întâlnire n-a putut să nu se ducă. Îl mai vede şi acum: stă rezemat cu spatele de copac, caraghios de grav, cu părul lins, albit de soare, cu faţa tresărind de emoţie; se desprinde de trunchiul copacului, îi vine în întâmpinare cu pas legănat, clipind din ochi nervos, apoi, cu vocea lui în schimbare, aruncă prima frază pe care, de bunăseamă, o pregătise cu grijă pe drum. Fireşte, ea îi spune că trecea pe acolo întâmplător. El se întristează şi îşi pierde şirul cuvintelor. Pe urmă uitară oarecum de scopul mărturisit al plimbării ei. El păşeşte curtenitor alături de ea pe poteca îngustă de-a lungul iazului Tronicek, cumpăneşte greu dacă trebuie sau nu s-o ia de braţ, iar ea, cu o tăcută şi răutăcioasă satisfacţie, se bucură de chinul lui. Nici nu ştie despre ce să-i vorbească, nici cum să-şi descleşteze limba înţepenită. – Nu vă e frig? – Nu. Hm… Se întâlneau, era amabil, de sub chipul bărbatului echilibrat răbufnea timiditatea adolescentului. Îi destăinui dorinţa de a pleca în lume şi că pentru asta îşi cumpărase un atlas gros. Nimic nu-l înspăimânta mai mult decât ideea că va trebui să preia farmacia tatii, din piaţă, şi să vândă aspirine şi purgative în spatele tejghelei. Mai bine îşi ia câmpii. Când îi propuse, cu o gravitate conspirativă, să-l urmeze, ea izbucni într-un râs batjocoritor. De fapt, râdea de el tot timpul. Dar în intimitatea ei se gândea la el 106

Romeo,Julieta şi întunericul

cu toată seriozitatea, ca la prima ei cunoştinţă. Când se scutură de sfiala începutului, încercă un prim asalt. Scurta dar înverşunata bătălie se termină cu înfrângerea ei voită. La drept vorbind, nu înţelegea ce satisfacţie putea el să aibă. Sărutările lui nu-i spuneau nimic. Mai târziu, nici nu i se mai împotrivi. El o acoperea de sărutări, cu o dărnicie nepotolită. Ruptura! Altfel nu poate fi denumită. N-a venit întâmplător. În ziua în care prin oraş au trecut, stropite de noroi, motocicletele nemţeşti, aveau întâlnire la marginea pădurii. Câmpul era plin de noroi ca în orice prag de primăvară. Mergeau tăcuţi prin clisa subţire. Zilele se scurgeau cu iuţeală. Prea multe nu pricepea din cele ce se întâmplau, prindea doar câte ceva de pe feţele părinţilor şi din convorbirile lor secrete. Ce se întâmplă, tată? – Nimic, Estuşka, nimic deocamdată. De ce amuţeau în prezenţa ei? Apoi toate se precipitară, una după alta: matineele dansante, şcoala; nu mai avea voie să le frecventeze; apoi, cu o uimire mută, constată că oamenii ar fi vrut să-i bage în cap, fără însă să-i spună, că ea ar fi altfel decât celelalte. Era evreică. Câteva familii evreieşti fugiră peste hotare şi în casele lor se mutară nişte oameni străini, necunoscuţi. De ce au fugit? Va trebui să plecăm şi noi, tată? – Nu, Esta, noi rămânem aici! Aici e casa noastră… Ştia că mulţi dintre cunoscuţii tatii erau de altă părere. Dar tata era neclintit în hotărârea lui. Într-o zi veni să-şi ia rămas bun fratele ei, Kamil. Studiase la Praga medicina, dar de mult fusese izgonit din sălile de cursuri. Dispăru din viaţa lor cu ochii umflaţi de plâns şi fără urmă. Apoi situaţia se înrăutăţi şi mai mult. A durat o vreme până

107

Jan Otčenášek

când a înţeles de ce Jitka avea din ce în ce mai puţin timp pentru ea. Venea pe la ea numai seara, şi pe portiţa din fundul grădinii. Era o fată bună. Stăteau împreună în chioşcul vopsit în verde şi Jitka o mângâia pe păr. – Nu plânge, fetiţo, odată se va termina şi cu povestea asta. – Da, ştiu, n-am să mai plâng. Ce se mai aude pe la şcoală? Dar pe la matineele dansante? Cu cine dansezi mai mult? Hai să-ţi arăt rochiţa mea, vrei? Şi el. Era pe zi ce trecea mai sfios. Întâlnirile deveniră mai rare şi mai tăcute. Zicea că nu mai putea de atâta muncă la şcoală. Îi ocolea privirea, pe faţă i se citea un aer de vinovăţie, iar zâmbetele lui erau şi mai artificiale. Înţelese: cei de acasă i-au vorbit din inimă şi sărăcuţul de el tremura tot, ca varga; uite cine ar fi vrut să fugă în lume!? Nu, ăsta se va împăca cu soarta lui, până la urmă va eşua tot în spatele tejghelei din farmacia micului târguşor. Şi va fi chiar fericit să vândă aspirine şi purgative. Nu-i fu milă de el, văzându-l cum vorbea pe ocolite, bâlbâindu-se atunci când ea îl întrebă, deschis, dacă nu îi era teamă să se plimbe cu o evreică. Se temea, fireşte! Ceva se zdruncina, se destrăma în sufletul lui. Curând ea se închise într-un fel de autoapărare sentimentală şi încercă să se dezobişnuiască de el, de întâlnirile lor, de sărutările lui. O dezamăgise. Apoi el începu cu compătimirile. Pentru acestea îl ura. Într-o zi uită să mai întrebe de întâlnirea următoare. Se aşteptase şi la asta. La câteva zile după aceea urmă o scrisoare prost bătută la maşină. O asigura de dragostea lui nepieritoare. Îi vorbea despre raţiune şi despre o anumită necesitate de fier, făcând apel la înţelegerea ei. Şi, fireşte, promisiunile: când se va sfârşi cu nenorocirea asta, o va lua în căsătorie şi vor pleca 108

Romeo,Julieta şi întunericul

împreună în lumea largă. O rugă să-i înapoieze fotografiile. Era mai bine aşa. Uitase s-o semneze dar nu-şi îngăduise să uite post-scriptumul: „Te implor, distruge numaidecât această scrisoare!” Totul se termină fără cea mai mică strângere de inimă din partea ei; rămase doar cu un dispreţ nemărturisit şi o amărăciune mută; nu mai simţea aproape nicio emoţie când îl vedea şi nu se sinchisi nici chiar atunci când îl zări curtând-o, la fel de stângaci, pe Jitka. Probabil îi făgăduia şi ei aceeaşi dragoste veşnică, fuga împreună în lumea largă. Simţea în jurul ei un gol ca o încercuire, pretutindeni, la orice pas. E drept, majoritatea oamenilor din orăşel şi din împrejurimi se comportau bine; le dădeau să înţeleagă, în taină, dar vizibil, că nu erau de acord cu tot ce se întâmplă, că îi socoteau, ca şi până atunci, de-ai lor. Îndeosebi cei mai sărmani dintre pacienţi nu-l uitară pe „domnul doctor” al lor, în ciuda faptului că îngrijitul său cabinet, cu albu-i strălucitor, tânjea acum pustiu şi părăsit. Nu lipseau nici vorbele prieteneşti, nici bunăvoinţa de a da o mână de ajutor, nu, din aceştia erau întotdeauna destui, dar golul acela straniu, de neînţeles, nu putea fi înlocuit numai cu mila. Apoi se abătu peste ei o ploaie de noi decizii, care de care mai îngrozitoare; ah, şi privirile acelea compătimitoare ale oamenilor! I se părea că tocmai această participare adâncea şi mai mult prăpastia dintre ea şi ceilalţi. Parcă îi aude: „Biata micuţă, noi ştim că voi n-aveţi nicio vină. Noi îl iubim cu toţii pe tăticul tău, sunteţi o familie de oameni cumsecade.” – Ce vor să zică cu asta? Îşi frământa mintea zi şi noapte. De ce? De ce ne compătimesc? Dar s-au găsit şi excepţii, mai cu seamă din ziua în care mama a trebuit să le coasă stelele galbene pe reverele hainelor. Cineva 109

Jan Otčenášek

pusese ochii pe căsuţa lor. Fireşte, bunii prieteni veniră numaidecât să le atragă atenţia. Eh, şi foştii colegi de şcoală! Îi ocolea cât putea! Când o întâlneau nu se comportau cu toţii deopotrivă. Unii se mulţumeau doar să-i şoptească, privind-o în treacăt, cunoscutul lor „noroc”, fără însă să-şi domolească pasul. Alţii îi făceau cu ochiul conspirativ, se întorceau spre ea şi-i spuneau: – Ce-i cu tine, ce faci? Mai vino printre noi din când în când! S-a întâmplat chiar ca la începutul anului şcolar să primească de la un expeditor anonim un pachet cu manuale de clasa a şaptea, ca să poată învăţa singură. Dar s-au găsit şi din aceia care o măsurau de sus cu o morgă nesuferită, se holbau la ea cu un interes neruşinat şi cu o neascunsă curiozitate, ca la o raritate, ca la o oaie străină. Pe aceştia îi ura. Deosebirea de care înainte vreme nu erau conştienţi fusese dezvăluită, iar oiţa izgonită din turmă. Odată, nu se putu stăpâni şi arătă unuia dintre aceşti gură-cască limba. Vezi? Cum să ştergi din memorie inscripţia aceea scrisă cu cretă pe gardul lor? O descoperise într-o dimineaţă în timp ce ieşea din casă: „Afară cu jidanii!” Nişte litere albe, grosolane. Se năpusteau asupra ei, le avea întipărite în ochi; se repezi în casă şi se aruncă direct în braţele tatii. Tata îi cuprinse capul în mâini şi o strânse tare la pieptul lui, fără să scoată o vorbă. Tată, de ce? şoptea ea printre sughiţuri – ce rău le-am făcut? Mă duc să şterg! Dar el tace, cu un calm de neînţeles, împăcat parcă cu toate. – Nu, Esto, la ce bun, tot n-ar ajuta. Fă-te că nu vezi… trebuie să fim tari… să rezistăm… Şi nu mai plânge, fetiţa mea. Deschise ochii. Unde mă aflu? Totul revenea, de la

110

Romeo,Julieta şi întunericul

început. În curticica din spatele casei începea să se furişeze alt amurg, cineva păşea agale pe plăcile pavajului, fluierând în surdină. Ea zace pe spate cu măruntaiele chinuite de foame – ah, doamne, de ce nu vine odată! Tata! Se apleacă deasupra ei, atât de aproape încât simte mirosul acela fin de dezinfectant ce răzbate din halatul lui scrobit; o mângâie pe păr, cu mâna tremurândă şi tace. De ce tace? De ce nu se revoltă? De ce…? Ce lucru îngrozitor ştia el? Ce crimă a făcut? Vede faţa pământie, brăzdată de cute, cu ochii albaştri întunecaţi şi silueta jalnică pe care atârnă haina ponosită cu steaua galbenă în piept; îl vede ieşind din casă, clătinându-se, în timp ce afară abia se crăpa de ziuă; tăcut, cufundat în necazurile lui mute; şi totuşi e tatăl ei, acelaşi care şi acum, o dată cu venirea serii, la lumina lămpii şi cu camuflajul lăsat, ştie să stârnească râsul şi s-o înveţe paşii delicaţi ai valsului. Iat-o şi pe Blanka, noua ei prietenă, de care o leagă soarta stelei galbene; iat-o şi pe mama, care ştie să gătească din te miri ce, mama care plânge pe ascuns, şi iată în sfârşit şi casa încercuită de beznă şi presimţiri – nu, nu! – mai sunt încă cu toţii împreună. Săptămâni şi luni posomorâte şi deşarte! Unde mă aflu? Visez, cu siguranţă, nu-i decât un vis chinuitor despre ploaie şi un căruţ hodorogit cu două roţi…; zdrăngăne pe caldarâmul lucios zdruncinând raniţele şi cuferele aşezate pe el, cincizeci de kilograme de persoană. Tata trage, şi ea împreună cu mama păşesc alături de el; până la poarta cea mare larg deschisă. Acolo se vor despărţi. Trebuie. Plouă. În jurul lor, într-un permanent du-te-vino, trec oamenii obişnuiţi, amestecul pestriţ de culori spălăcite al

111

Jan Otčenášek

afişelor aleargă în direcţie opusă, totul e umed, plouă, plouă peste întreaga omenire; aşa a început, se vede, potopul lumii – îi fulgeră prin minte; ah, şi plăcile de pavaj, mereu aceleaşi, pe care apa şiroieşte neîntrerupt. Dacă nu va călca niciodată peste dunga neagră, atunci cu toţii se vor regăsi din nou. Crede şi nu crede. Aici însă nu pot rămâne o veşnicie! Căci iată, sosesc mereu alte căruţe şi alte cărucioare, iar unii vin numai aşa, cu valizele lor în mână, cu aceleaşi stele galbene prinse uniform pe reverele paltoanelor; bărbaţi şi femei şi copii, lacrimi şi râsete şi ploaie; un bătrânel cu barbă mare, udă de burniţă, o fetiţă cu părul bălai împletit în codiţe, cu o păpuşă murdară în braţe, o doamnă mai înstărită, şi din nou picăturile de ploaie, cuvintele şi actele oficiale, zidurile umede ale clădirilor, lăzi cu cenuşă răsturnate, canalul în care gâlgâie zgomotos apa, ferestre şi ochi. Tata şopteşte ceva de îmbărbătare, îşi şterge cu fularul fruntea năduşită, e agitat, dar zâmbeşte uşor, picăturile de ploaie îi alunecă pe borul pălăriei. În momentul îmbrăţişării, mama nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. – Ah, fetiţa mea… – Tată – îi şopteşte la ureche – de ce…? Ce am făcut? – Nimic, Esta, crede-mă, nimic. Numai pentru că suntem… mă înţelegi, Esto? Trăim timpuri grele, e beznă, ai grijă, fereşte-te de ea… şi nu mai plânge, ne vom întoarce din nou în grădina noastră şi vom merge iar împreună, cu maşina, în vizită pe la pacienţii noştri… fii tare şi… să ne scrii! Doar nu suntem criminali, toate se vor sfârşi cu bine. Dar cuvintele lui de îmbărbătare nu mai ajută. — Eu vreau să merg cu voi, tată! Luaţi-mă cu voi! Fără voi eu nu mai am ce căuta aici!

112

Romeo,Julieta şi întunericul

Singură, are să-mi fie teamă…! Bătrânul cărucior cu două roţi se urneşte din loc, trece poarta; ploaia urâcioasă îi biciuieşte nemilos trupul, oamenii care trec grăbiţi prin preajma ei o înghiontesc. – Tată! – Cu bine, Esto, ne vedem în curând, la revedere, fetiţa mea, la revedere la Terezin. – Tată! Tată! strigă ea în urma lor… Şi apoi nu-i mai vede… * * * Se ridică brusc de pe divan, îşi freacă obrajii cu palmele. Trase în jos hârtia de camuflaj şi aprinse lampa. Trebuie să se pieptene, să se aranjeze înainte de a veni el. „Vai, cum arăt?” îşi spuse în sinea ei, profund nenorocită. De când era aici se simţea în permanenţă murdară şi şifonată; navea posibilitatea nici să facă o baie, nici să-şi calce bluza, într-un cuvânt, nu avea nimic. Zilele erau îngrozitor de calde şi ea n-avea cum să-şi aerisească temniţa să scape de neplăcuta senzaţie că pielea îi era tot timpul lipicioasă de transpiraţie. Era de-a dreptul desperată. „Mă descompun, îşi spunea mereu în sinea ei, ah, doamne! Şi cum aş vrea să-i plac, da, să-i plac mult de tot; în definitiv orice femeie vrea să placă bărbatului pe care-l iubeşte, numai eu nu pot! Mai bine să îndur foamea, da, foamea, decât mizeria asta!” Sprijini oglinjoara de buzunar de vaza goală să-şi pieptene părul încâlcit. Suprafaţa lucioasă răsfrângea, în semiîntunericul odăii, o faţă răvăşită de un somn agitat. Făcu nişte ochi mari, speriată. „Nu! Asta nu sunt eu! Nu e cu putinţă!“ În clipa aceea i se păru că plafonul se lasă încet, încet, 113

Jan Otčenášek

peste capul ei. Sări iute de pe marginea divanului şi se năpusti spre uşă, cu respiraţia tăiată de emoţie. Nu, nu cădea. Plafonul era la locul lui. Îşi dădu numaidecât seama: era foamea, foamea care-şi făcea de cap, îi sfredelea măruntaiele, îi tulbura simţurile şi-i pricinuia dureri chinuitoare. O clipă, trupul i se încordă sub pintenul ei ascuţit, dar numaidecât slăbiciunea îl copleşi. Dumnezeule, de ce n-o fi venind odată? Rămase cu mâna pe clanţă. Îşi lipi urechea de uşa ce dădea spre culoar, ascultă tăcerea. Vuia surd. Sau, te pomeneşti că îi vâjâia capul? Îşi aduse aminte de fetiţa care lipea urechea de stâlpii de telegraf de pe alee. Auzi zumzetul acela îndepărtat al lumii. Să fug, să fug! În momentul acela simţi că într-o bună zi nu va mai putea să rabde, că va trebui să fugă, să se ascundă de această lume, să se afunde într-un muşuroi de frunze căzute, să se furişeze în văgăuna iepurilor din spatele grădinii lor. Voinţa îi cuprinse deodată tot corpul, puse stăpânire pe mâinile şi picioarele ei, iar inima începu să-i bată cum bate ciocanul pe nicovală. Acum! Apăsă pe clanţă. Aproape că se sperie în clipa în care uşa cedă cu atâta uşurinţă, căscându-se încet spre culoarul întunecos, iluminat doar de un beculeţ albastru ce atârna de plafon. O izbi un miros greu de mucegai. De undeva se auzi un zgomot de uşă trântită. Pic-pic-pic, clipoceau pe fundul jgheabului picăturile de apă ce se scurgeau din gura robinetului. Încă un pas şi încă unul! Scurtă vreme nu mai auzi nimic, apoi, deodată, un pas greu făcu să răsune scara de lemn. Învăţase să desluşească paşii locatarilor din imobil, 114

Romeo,Julieta şi întunericul

ai oamenilor pe care nu-i văzuse niciodată la faţă. Era pasul unui bărbat gras, cu respiraţia greoaie. Nu era pasul lui Paul, pe acesta îl recunoştea fără niciun efort, cu auzul ei şlefuit de veşnica nerăbdare. Astăzi poate că nici nu vine. A avertizat-o de ieri! Ce seară posomorâtă! Paşii se apropiau. Speriată, începu să bată în retragere. Se strecură în odăiţă şi trânti uşa. Emoţia făcea să-i salte inima până în gâtlej. Paşii se îndepărtară; de pe palier se auzi scrâşnetul plăcilor dislocate. Răsuflă uşurată. Ah, dacă ar fi văzut-o el în halul în care era! Nu, trebuie să se spele! Şi să aştepte. Poate că totuşi va veni. Se apropie de cealaltă uşă, învârti cheia şi iute, ca o nevăstuică, se furişă în atelierul întunecat. Se obişnuise să umble pe aici cu ochii închişi; ocoli fără greş maşinile de cusut şi manechinul umplut cu paie pe care atârna, fleşcăită, o haină însăilată. Chiuveta era într-un colţ al încăperii: bâjbâi orbeşte căutând robinetul. Îşi descheie bluza şi lăsă şuviţa de apă să-i curgă pe braţele goale. E o adevărată voluptate să-ţi scufunzi obrajii în căuşul palmelor, să te stropeşti cu apă rece pe gât şi în păr. Nu se mai putea sătura. Aşa se face că nu auzi zgomotul comutatorului electric. Trase un chiot de spaimă. Căută, bâjbâind, prosopul şi-l strânse la pieptu-i dezgolit; clipea din ochi, uluită de lumina lămpii de deasupra mesei de croit. — Aha, care va să zică, te-am prins! În pragul uşii dinspre odaia vecină, foarte aproape de ea, 115

Jan Otčenášek

un bărbat cu ochi micuţi, plini de curiozitate, stătea şi o cerceta pe deasupra ramei ochelarilor săi. Vocea îi era familiară. Un bărbat înalt cât o prăjină, puţin adus de spate, cu capul pleşuv, cu faţa numai zâmbet de bunătate, amintindu-i parcă de figura moşneagului misterios din basmele populare. Nu avea în el nimic înfricoşător şi totuşi ea nu izbutea să scoată o vorbă. Tăcea dârdâind toată de frig. Se uita ţintă la el, cu pupilele mărite şi gura întredeschisă, continuând să strângă cu înverşunare prosopul la sân. — Aşadar, tu eşti spiriduşul care ne dă noaptea târcoale pe aici? spuse el, chicotind în surdină. De mult te pândesc eu: ei, acuma te-am găbjit. Da ce-i cu tine? De ce nu vorbeşti? Te pomeneşti că ăi fi un spiriduş mut? Ea dădu din cap, dar nu fu în stare să sufle o vorbă. — Nu-i nimic… de mine nu trebuie să-ţi fie teamă. Ei, acum îmbracă-te frumuşel şi pe urmă mai stăm noi de vorbă; despre toate, nu-i aşa?

116

Romeo,Julieta şi întunericul

9 La trei zile după aceea se întâmplă o nenorocire. Locatarii de pe palier, fără să stea prea mult pe gânduri, căzură repede de acord: asta era isprava lui Rejsek! Din pivniţă şi până în pod, casa era ocupată de vechi locatari care – cum se zice pe şleau – se uitau unul în oala celuilalt, se cunoşteau până în a cincea spiţă şi ştiau cu cine se putea sta în zilele acelea de vorbă, din inimă, şi pe cine era mai bine să-l ocoleşti de la o poştă. Nimeni nu ştia ceva precis. Rejsek? Serios? Psst… Locuia la etajul al treilea de când lumea; cu toate acestea niciunul dintre chiriaşi nu putea să spună, cu toată certitudinea, că-l cunoştea. Din ziua în care telegraful fără fir al imobilului răspândise, din palier în palier, zvonul că pactizase cu nemţii, le pierise tuturor pofta să mai aibă câtuşi de puţin de-a face cu el. Şi-l aminteau dinainte vreme ca pe un vecin ursuz, care trăia închis în dosul uşii lui şi nu suporta ca nevasta să-i stea cu mâinile în şolduri, să tăifăsuiască cu vecinele la cişmea. Avea ceva din înfumurarea omului căruia îi place să-şi dea importanţă, fapt care obligă de la bun început să eviţi conversaţia cu primul venit, dar în acelaşi timp să ai grijă de a păstra o atitudine cât mai cuviincioasă. Se ştia despre el că avusese undeva, la marginea oraşului, un atelier de instalaţii electrice care în timpul crizei dăduse faliment, fără drept de apel. Suportase greu această lovitură. Vecinii se obişnuiseră să-l vadă întorcându-se seara în micul său apartament, cu o servietă îndesată la 117

Jan Otčenášek

subsuoară; buhăit, astmatic, stârnind o uşoară milă, în decăderea lui, cu respiraţia gâfâită şi cu nasul roşu de beţie. Nevasta i s-a stins subit în treizeci şi opt, ca un muc de lumânare înăbuşit între degete; nimeni din imobil n-a simţit, în mod deosebit, dispariţia ei. Moartă şi îngropată – viaţa în bătrâna casă şi-a continuat drumul înainte, cu pasul ei monoton. Feciorul lui, un găligan lung şi deşirat, se pierdu şi el, fără urmă, cu doi ani mai târziu. Se spunea că studiază în reichul german politehnica. Aţi văzut? Rejsek! Apoi, din timp în timp, îl auzeau bocănind pe plăcile scrâşnitoare ale palierului, cu cizmele lui de călărie, lustruite glanţ; îmbrăcat într-o manta neagră, cu gulerul întotdeauna ridicat, cu pălăria îndesată pe frunte, se îndrepta spre locuinţa tatălui său. Ultima oară fusese zărit cu câteva luni în urmă. Ieşise din locuinţa părintească îmbrăcat într-o uniformă de soldat german, care curgea pe el, cu o valijoară în mână. Îşi luă rămas bun de la taică-su în pragul uşii, căzură unul în braţele celuilalt, se sărutară pe gură şi bătrânul Rejsek îşi bătu ostentativ ostăşelul pe spate. În aceeaşi seară, bătrânul se îmbătă în locuinţa lui în tovărăşia unor indivizi necunoscuţi, prieteni de-ai lui; zbierară până în zori cântând, cu voce răguşită, tot felul de marşuri guturale, sparseră sticlele goale; nimeni în toată casa nu izbuti să închidă ochii în noaptea aceea. De atunci, petrecerile de acest fel se înmulţiră, locatarii consemnară faptul în tăcere şi fără interes: Rejsek s-a apucat de băutură! Conştiinţa se puse însă în mişcare. Dacă odinioară fusese considerat o figură de-a casei, inofensivă şi neinteresantă, uşor comică, în ultima vreme devenise atât de suspect, încât numai simpla lui apariţie avea darul 118

Romeo,Julieta şi întunericul

să curme convorbirile la mijlocul frazelor. Locatarii îl ocoleau. Atenţie – şase – Rejsek! Pssst! Şi parcă anume, în aceste ultime luni, bătrânul morocănos şi solitar de altă dată părea să-şi fi regăsit spiritul uitat al bunelor relaţii; devenise mai comunicativ, saluta de departe şi se străduia să închege convorbiri. Naivul! Era împresurat de o prăpastie, încercările lui eşuau în gol, oamenii îl evitau strângând din umeri. Beţiile în casa lui începură să se ţină lanţ; bani, se pare, avea destui. Slavă domnului! În cele din urmă, începu să se îmbrace mai arătos; pe palier se şoptea că acasă umbla într-un halat cu fireturi, din acelea pe care le poartă numai proprietarii de imobile. Din când în când, îl întâlneau îmbrăcat în haine nou-nouţe şi cu floare la butonieră. Arăta ca un mire. – Ia te uită! Te pomeneşti că…– Fugiţi deaici – îşi spuneau oamenii. Nimeni nu ştia nimic precis, nimeni nu-l întreba nimic. Făcea mare risipă de amabilitate, dar cu toate acestea, încordarea mută dintre el şi ceilalţi ai casei creştea. Cu două zile în urmă, se întâmplase un lucru deosebit. Ieşise valvârtej din locuinţa lui pe palier, urmărit de zeci de ochi prin sita perdelelor de la ferestre; ţinea în mână o hârtie împăturită. Părea că nu vedea nimic din pricina lacrimilor care-i şiroiau pe obraji. Tremura din tot corpul. Bătuse în uşa unui vecin şi întinsese hârtia aceea femeii uluite care venise să-i deschidă; nu fusese în stare să îndruge o vorbă de doamne ajută. Printre suspine şi oftaturi îşi sufla nasul în batista lui pestriţă. Vecina citise scrisoarea, dăduse din cap compătimitor, dar nu suflase o vorbă. De la ea aflase întregul imobil ce se întâmplase; 119

Jan Otčenášek

feciorul căzuse eroic pe frontul de răsărit în timpul ofensivei de la Harkov, pentru führer, pentru marele reich german, vai, vai! Îi dăduse scrisoarea înapoi şi-i închisese uşa în nas. Bătrânul rămăsese pe palier, singur. Începuse să se târâie pe scări, în sus, până la mansardă; acolo, ciocănise la uşa ce dădea în atelierul pictorului şi, fără să aştepte să fie poftit, dăduse buzna înăuntru. Dumnezeu ştie ce-i venise să se ducă tocmai acolo! Pe pictor îl ştiau bine locatarii: era un om cinstit, chiar dacă avea el ciudăţeniile lui. O fi simţit Rejsek nevoia să-şi descarce inima unui om la fel de părăsit? Sau pur şi simplu pentru că există în viaţă momente în care niciun om nu poate îndura să rămână singur cu tristeţea lui? Câteva clipe după aceea, locatarii îl zăriseră din nou. Venea învârtindu-se pe trepte, de sus din pod, ca un cărăbuş stângaci şi nătâng. Se oprise de câteva ori în loc, ţinându-se cu mâna de balustradă şi strigând cu glas răguşit înspre uşa atelierului: — Ei da, sunt mândru! Ai ghicit… Dacă vrei neapărat să ştii… sunt… sunt mândru! Toată lumea fusese convinsă că se întrecuse cu băutura sau că-şi pierduse minţile; dar din răcnetele lui sugrumate răbufnea un iz de ameninţare furioasă. Aşa se face că, atunci când se întâmplă nenorocirea, vecinii se înţeleseseră cu toţii dintr-o privire: Da, era isprava lui! * * * Se făcea că se căţărau împreună pe un vârf stâncos de munte şi ajunseră sus, deasupra perdelei de nori; urcau, 120

Romeo,Julieta şi întunericul

urcau mereu, tot mai sus, luptând pentru fiecare colţ de piatră, pentru fiecare metru de stâncă. Cineva îi poruncise să ajungă până sus, dar de chipul lui nu-şi amintea nici în ruptul capului. Ea nu mai putea. Îi arăta mâinile, cu podul palmelor pline de zgârieturi sângerânde şi plângea, plângea mereu, în hohote. El o îmbărbăta, o îndemna să meargă mai departe. Dar vorbele lui nu se auzeau. Îi lipsea glasul! O trăgea, târând-o după el peste pietrele ascuţite; plămânii îi trosneau de încordarea supraomenească. Mai sus! Se temea să privească în jos, ca să nu se prăbuşească amândoi în abisul înghiţit de ceaţa murdară; se uita mereu în sus, spre culmi. Poate că nu mai rămăseseră decât câţiva metri: să ocolim pietroiul acela şi pe urmă, sus pe treptele vâscoase, tăiate în pietrele de granit. Un vânt tăios îi zgâlţâia năprasnic; încercă să-l acopere cu strigătele lui, îşi încordă coardele vocale, dar nu auzea decât şuieratul întristător al vântului; ea se prăbuşi la picioarele lui. Curaj, rezistă! Câţiva paşi încă, strânge dinţii! Mai sus! Apoi, deodată, cu un ţipăt de groază, văzu o pasăre rotindu-se deasupra stâncii; un vultur sau poate un şoim, de proporţii gigantice. Umbra aripilor desfăcute cădea pe faţa ei. Se uită în ochii pasării. Erau nişte ochi omeneşti. De unde cunoştea el aceşti ochi? Stătea în picioare pe ultima treaptă, cu mâna stângă se ţinea încordat de o scoabă de fier, cu dreapta strângea mâna ei. Ea atârna agăţată de această mână peste gura prăpastiei, învârtindu-se în jurul propriei axe; pe hăinuţa ei jerpelită strălucea orbitor steaua galbenă. Pasărea uriaşă se ivi din nou din adâncul cenuşiu. Observă acum că în locul ghearelor răpitoare avea mâini omeneşti. Cu acestea o apucase pe Ester de picioare şi o trăgea în jos, încercând s-o rupă de el cu o forţă 121

Jan Otčenášek

extraordinară. Nu mai pot! Se priveau fix, mişcând din buze în gol, cuvintele se epuizaseră. Nu le rămaseră decât ochii. Deodată băgă de seamă că ea nu mai avea ochi. În locul lor apăruseră două scorburi adânci, înecate de întuneric. Te pomeneşti că pasărea aceea… O scăpă din mână. Ea începu să cadă. Cădea vertiginos, prăbuşindu-se în ceaţa tulbure, devenind tot mai mică, din ce în ce mai mică, ca o marionetă; strigătul ei se revărsa în ecouri, ca într-un naos de catedrală. Apoi se stinse. Se simţi deodată uşor ca un fulg, o forţă străină îl împingea sus spre culme şi s-ar fi înălţat şi mai sus, dacă nişte mâini puternice nu l-ar fi reţinut. Erau nişte mâini izolate, fără trup. Ar fi vrut să se arunce după ea în abis, dar mâinile acelea îl împiedicară. Ar fi vrut să strige, dar aceleaşi mâini îi astupară gura. Se zbătea să scape din strânsoarea lor, dar ele erau mai puternice. Le recunoscu şi înmărmuri. Porni în goană după ele, împiedicându-se pe stâncile acoperite de mâzgă; alunecă şi căzu în genunchi. Mâinile acelea se pierdură o clipă în ceaţa rară, dar apoi apărură din nou, aproape de el. Ah, mâinile acestea…! În fereastră strălucea o minunată dimineaţă de iunie, din bucătărie se auzea hârâitul râşniţei de cafea, iar lucrurile erau toate la locul lor. Îşi plimbă buimac privirile prin odaie, apăsat încă de visul lui, de care nu era în stare să se descotorosească. Îl apăsa pe suflet; ziua o petrecu toată în umbra lui himerică, cuprins de nişte presimţiri tulburi care făceau să-i tremure uşor mâinile şi picioarele. În ziua aceea se prezentă la examenul oral de bacalaureat. Nici nu-i păsa. În faţa examinatorilor recită papagaliceşte, ca un 122

Romeo,Julieta şi întunericul

automat, cu inima copleşită de o greaţă amară şi mută, biografia führerului; totul îi era indiferent, totul i se părea întristător, absurd. Umbla năuc pe coridoarele reci ale şcolii, cu trupul dirijat numai de obişnuinţa mersului şi a mişcării; îşi ocolea cunoscuţii. Ce-i cu dumneata? Îi spunea parcă chipul întrebător al dirigintelui. Eşti bolnav? Ai răspuns bine, dar nu-mi place cum arăţi, băiete! Eh, şi prietenii, care mai de care cu întrebările: — Îţi filează o lampă, Paule? Ascultă, omule, ce mă fac eu dacă n-o scot astăzi la capăt cu nemţeasca lor?! Pidia stătea în faţa uşii, lângă sala de examene, galben ca o lumânare de ceară. — Cum se conjugă de fapt verbul lor imbecil sein? Adolf Hitler wurde in Braunau geboren8… Mai ieşi şi tu din văgăuna ta… mai lasă tocitul; vino să-i mai ardem şi noi o partidă de biliard, ce dracu! Noroc… şi nu te mai omorî atâta cu firea… Trecu examenul, fu declarat bacalaureat şi-l lăsară în pace. Lui îi era totuna. I se părea totul nespus de ridicol şi de caraghios. Îşi târa picioarele pe strada încinsă de soarele fierbinte de iunie şi visul acela urât se ţinea scai după el, aşa cum se ţine câinele de stăpânul său orb. Un afiş proaspăt la un colţ de stradă îl ţintuieşte de caldarâm. Parcurse repede, cu senzaţia unor fiori de gheaţă în oase comunicatul cu privire la lichidarea unui sătuleţ al cărui nume nu-l auzise niciodată. În spatele lui se îngrămădeau mereu alţi oameni; citeau peste umerii lui… 8

Adolf Hitler s-a născut în Braunau (în limba germană în text), (n. t.).

123

Jan Otčenášek

Tăceau, abia respirau… „Bărbaţii au fost împuşcaţi… femeile transportate în lagăre de concentrare, copiii… la reeducare! Casele au fost rase de pe faţa pământului…” Şi alături de comunicat – o nouă listă de împuşcaţi! Destrămă grupul de oameni croindu-şi drum printre ei, cu capul lăsat în jos, să nu privească pe nimeni în faţă, în ochi. Şi o luă la fugă. Zbura pe străzi nebuneşte. Şi din nou visul acela înfiorător se ţinea după el; pasărea aceea cu mâini omeneşti. Grăbi pasul, alerga din ce în ce mai repede, să scape de el. Alerga spre Ester… Fără suflu, se opri în colţul străzii, i se părea că toţi trecătorii erau cu ochii ţintă la el. Îşi potoli respiraţia, îşi vârî mâinile în buzunare. Când îşi ridică ochii de pe desenul anost, de o mie de ori văzut şi revăzut, al plăcilor de pavaj, o descărcare de groază îi trecu prin tot corpul. Căscă ochii mari, începu să dârdâie de frig, i se muiară picioarele. Visul acela! Se sprijini cu spatele de o cabină telefonică goală. În faţa bătrânei case stătea încremenită o maşină neagră, lată, cunoscutul Mercedes cu faimă dubioasă; şoferul aştepta pe trotuar, cu mâinile îndesate în buzunarele scurtei de piele, fuma şi căsca, plimbându-şi privirile pe pereţii clădirilor din jur, pe la ferestrele oamenilor. Păreau pustii ferestrele astea, ai fi spus că pe stradă viaţa pulsa în ritmul ei obişnuit, monoton; şi totuşi, el ştia că maşina aceea neagră era ţinta privirilor piezişe ale trecătorilor, că era urmărită de zeci de ochi măriţi prin 124

Romeo,Julieta şi întunericul

sita deasă a perdelelor. Groaza pusese stăpânire pe întreaga stradă; nu ştia nimic, cu toate acestea el o simţea plutind în aer, aşa cum se simte gazul scăpat de pe conductă. „La ea, repede, la ea! înnebunesc!” îi vuia în tâmple. Se dezlipi de peretele cabinei telefonice şi porni ca un somnambul spre casa în care se afla ea. Mergea. Nu vedea nimic în afara automobilului negru. Restul lumii se risipea ca într-o ceaţă; simţea cum îi pocnesc tâmplele, auzea ţipete, comenzi, dar nu, nu era nimic, îl înşelau simţurile, era linişte, nu se auzeau decât scârţâitul frânelor de tramvai, freamătul oraşului şi… automobilul acela negru era de fapt un magnet uriaş, o lampă întunecată, care atrăgea un fluture de noapte… Mergea. Era hotărât să se bată cu ei, să muşte… Cineva îl trase de mânecă. Întoarse capul şi zări o figură cunoscută de pe palier. Îşi scoase mâinile din buzunare şi aşteptă. — Nu te du acolo, Paule – îi murmură omul, fără să-şi încetinească, pasul. Îl apucă de mânecă, uşor, dar cu o insistenţă dură şi îl trase înapoi. — Ce… ce…? — Ei! Au venit să ridice pe cineva. Mai mult nu ştiu… * * * Se trezi din nou lipit de cabina telefonică din colţul străzii, soarele îl bătea nemilos, sfredelindu-i cu săgeţile lui fierbinţi pielea insensibilă, bătătorită, a obrajilor, broboanele de sudoare i se prelingeau pe gât, sub cămaşă. „Trebuie să mă trezesc – îşi repeta în sinea lui cu 125

Jan Otčenášek

încăpăţânare, trebuie să mă trezesc, da, da, să mă trezesc şi iar va fi bine şi toate la locul lor: odăiţa, canarul, cărţile, atlasul astronomic. Totul nu-i decât un vis! Poate chiar şi Ea! Nu – asta nu vreau!” Urmărea prin geamurile cabinei automobilul negru, bătea pasul în loc de pe un picior pe celălalt. Oare cât de lungă o fi de fapt veşnicia? De ce nu ieşeau odată?! Ce aşa mare ispravă pentru nişte vlăjgani, pentru nişte asasini bine plătiţi şi ghiftuiţi ca ei? Oricum, ea va muri de frică în labele lor monstruoase. Iată-i, au apărut în poarta imobilului. Erau cinci găligani. Unul mai voinic decât celălalt; nu-i vedea la faţă şi era fericit. În încercuirea trupurilor ghiftuite apăruse şi un om între două vârste, în capul gol. Mergea doar aşa, în haină, cu gulerul de la cămaşă descheiat. Vlăjganii îl conduceau spre portiera maşinii, fără cătuşe la mână, siguri de ei, de pumnii şi revolverele lor, stăpâni pe meseria lor de toate zilele; de departe puteai crede că era vorba de o invitaţie în excursie. În sfârşit, au ajuns lângă maşină, şoferul se repede la volan, portiera se deschide şi motorul porneşte docil. Omul în capul gol se opreşte o clipă în loc şi soarele îi izbeşte trupul, ştergându-i, cu lumina lui ascuţită, trăsăturile feţei, care acum arată ca o pată când albă, când gălbuie. Îşi mai ridică o dată capul, îşi roteşte privirile în stradă, pe la ferestrele casei cu ghivece cu azalee şi ficuşi, din spatele cărora îl însoţesc zeci de perechi de ochi; respiră adânc, trage aerul până în străfundul plămânilor şi îşi îndreaptă trupul.

126

Romeo,Julieta şi întunericul

Da, era el: pictorul de la mansardă! Unul din cei cinci îi dă un ghiont în coaste şi-l împinge în întunericul maşinii; portiera trosneşte şi, automobilul negru porneşte cu un zgomot infernal, în sus, pe strada înspăimântată şi înmărmurită.

127

Jan Otčenášek

10 …Şi toate lucrurile, şi casele, şi ferestrele, şi chipurile trecătorilor, firmele magazinelor şi zidurile cu tencuiala năruită de pe la colţurile imobilelor – totul ţâşneşte deodată ca din apă, se scutură de haina groazei; încetul cu încetul, în silă, strada revine la aspectul ei obişnuit; de undeva se aude un lătrat caraghios de potaie, iar caii distribuitorului de bere tropăie sonor cu copitele lor, făcând să răsune pietrele pavajului. Paul se urni din loc. Mergea înainte, fără ţintă; simţea în inimă o fărâmă de uşurare care nu-i făcea cinste; se ruşina, dar, totuşi, o simţea în el: o uşurare egoistă, nedemnă, ruşinoasă. „Ei, şi acum, gândeşte, băiete, pune-ţi mintea la bătaie!” Începuse să-i fie limpede că acolo ea nu mai putea să rămână. Era posibil ca ei să cerceteze întregul imobil ca pe un cuib de elemente subversive, să percheziţioneze locuinţă cu locuinţă, pod cu pod, pivniţă cu pivniţă; poate azi, poate mâine, de îndată ce-şi vor şterge năduşeala de pe frunte şi vor avea puţin răgaz. Trebuia să plece. Dar unde? Încotro? La mătuşa, la ţară! Da, mătuşa locuieşte într-un cătun izolat, poate că s-ar putea face ceva; are să stea de vorbă cu tata, cu mama, are să-i convingă, chiar de-ar fi să moară de frică, are să-i silească să înţeleagă; pentru că ea trebuie să trăiască! Numai să se termine o dată cu isteria asta, să se mai răcească un pic ţevile de puşcă; de îndată ce se va restabili liniştea imbecilă şi alterată a vieţii cotidiene în odiosul protectorat. Se întoarse, pe ocolite, copleşit de povara gândurilor 128

Romeo,Julieta şi întunericul

apăsătoare. Strada, albită de dogoarea soarelui de amiază, i se părea nepăsătoare şi indiferentă, amorţită de somn. I se uscase gâtlejul de sete. Se va repezi mai întâi până în atelier, îşi va potoli setea, apoi va căuta să afle noutăţi de prin imobil. Găsi atelierul într-o dispoziţie foarte ciudată. Atmosfera era înăbuşitoare, de două ori mai înăbuşitoare ca de obicei, pentru că de data aceasta se afla acolo un muşteriu nou. Şi încă ce muşteriu! Stătea cu picioarele răscrăcărate pe duşumeaua prăfuită pe care zăceau, împrăştiate în dezordine, bucăţele de stofă stricată. Îi expunea lui Paul spatele său proeminent. Îl recunoscu numaidecât şi încremeni locului. Ce voia? Muşteriul vorbea într-una; nu-i mai tăcea gura şi îndruga vrute şi nevrute… I se răspundea cu zgârcenie. Meşterul stătea îngenuncheat în faţa lui şi, cu metrul de pânză, îi lua măsura pantalonului de la crăcane până la manşetă. Apoi înscrise măsura în carnetul lui jerpelit şi, tăcut, cu fruntea numai cute, trase cu coada ochiului la fiul său. De fapt, toată lumea tăcea; în afară de Rejsek, care sporovăia şi gesticula cu însufleţire. Şi-i mergea gura, ca o moară stricată. — Mi-am zis: unde să încep să caut un croitor, când îl am aici, sub nas, în casa noastră! Aşa că, precum vezi, meştere, am sosit! Încearcă să mă faci gigea…! Nimeni nu râdea, în intervalele dintre frazele lui se lăsa o tăcere surdă, tulburată numai de smiorcăitul din nasul înfundat al ucenicului Pepek, care scotea firele dintr-o vestă 129

Jan Otčenášek

de pânză aproape terminată. O muscă mare, albăstruie, ameţită de zăpuşeală, încerca să răzbată prin sticla ferestrei care răsuna sub loviturile ei. Bzzz… bzzz… Cepek se sprijinea cu burta lui scăzută de masa de croit şi freca stofa între degete; apoi o apropie de ochii lui miopi şi cu un aer de cunoscător făcu, dând din cap: – Hm, hm… — Ce ziceţi? întrebă Rejsek. Scoase din buzunar o pungă cu pastile de mentă şi, cu un gest de om pofticios, îşi îndesă una în gură. Stofă, nu glumă! Material clasa întâi… — Ce mai, un poem – confirmă lucrătorul, fără să schiţeze vreun gest şi fără să ţină seama de privirile rugătoare şi prevenitoare ale meşterului său. Aşa stofă zic şi eu… nici n-o găseşti astăzi prin magazine… — Cred şi eu… – se făli Rejsek, mormăind cu gura plină; bomboana îi împiedica vorbirea; ceva însă nu-i plăcu în această apreciere admirativă: Ce vă închipuiţi? O am acasă, de multă vreme… V-aş ruga numai să-mi daţi hainele gata cât mai repede. Am motivele mele… Şi… ştiţi… eu plătesc cu bani peşin! — Numai să nu vă fie prea cald în ele – ţinu să sublinieze, grijuliu, Cepek şi împinse cu mâna stofa într-o parte. — Credeţi? întrebă Rejsek cu o privire indiferentă de om somnoros. În aceeaşi clipă pe meşter îl înecă o tuse sufocantă şi Cepek înţelese numaidecât tâlcul acestei crize subite. Bătrânul încerca să acopere cu horcăitul bronhiilor sale hodorogite penibila şi primejdioasa convorbire. — Se zice că o să avem o vară fierbinte, şi se pare că aşa va fi, explică lucrătorul grav, împungând cu degetele balotul 130

Romeo,Julieta şi întunericul

de stofă. Hm… fir pieptănat! — Aha! — Aţi spus ceva, vă rog? — Nimic. Am zis numai „aha”! — Aha! Nu de mult am cunoscut unul care, tot aşa, n-a zis decât aha, şi până la urmă a sfârşit-o rău. Şi, credeţimă, nu era chiar trăsnit cu leuca. Da, da, azi e mai bine să… — Dumneata vorbeşti ca Švejk. — Da? Şi, mă rog dumneavoastră, ce părere aveţi despre Švejk? — Un tâmpit – răspunse prompt Rejsek. Un tâmpit primejdios. Astăzi mulţi dintre ai noştri fac pe Švejcii. Joacă teatru. E o boală naţională. La toţi dracii, n-au decât să gândească ce vor, nătărăii, numai să se lase de prostii. Încep ca Švejk şi termină pe eşafod ca sabotori, sau ca elemente subversive. Păcat de atâtea capete cehe, nu-i aşa? — Se înţelege – aprobă Cepek. Păcat de ele… — Stimatul domn doreşte costumul la un nasture sau la doi? se amestecă în vorbă meşterul, ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte. Paul se simţi copleşit de o sfârşeală care-i înnegura simţurile. — Unul, unul singur! răspunse plictisit clientul şi numaidecât îşi continuă expunerea întreruptă: da, războiul ăsta! E un lucru îngrozitor! Numai Dumnezeu ştie cum se va termina… — Ce anume, războiul? se minună Cepek. E cât se poate de limpede! Nu? Scrie doar şi la gazetă…

131

Jan Otčenášek

— Desigur! Dar e nevoie de raţiune, da, de înţelepciune cu carul – se încălzi clientul cu propriile lui cuvinte. Ai noştri încă nu ştiu să preţuiască şansa de a nu fi nevoiţi să se tăvălească prin toate noroaiele frontului. N-au astâmpăr. Îi mănâncă spinarea; habar n-au ce înseamnă să poţi trăi acasă, în linişte… — Ba eu aş zice că nu ştiu să fie destul de recunoscători pentru protecţia de care se bucură din partea Reichului… Rejsek amuţi pentru o clipă, urmărindu-l cu o privire fixă, meditativă, pe lucrător, apoi ridică din umeri şi spuse: — Fireşte, eu înţeleg, sentimente naţionale… Păstreazăţi-le sănătos, dar priveşte situaţia cu ochii deschişi! În mod realist! Ei n-au timp de pierdut; Şi aşa nu mai prididesc de atâta zor! Şi oricum: cu capu’ zidul tot nu-l spargi! — Înţelepte cuvinte – încuviinţă cu însufleţire lucrătorul Cepek. — La urma urmei, niciun stat nu poate accepta anarhia… Auzi dumneata: s-a găsit unul să ascundă o puşcă sub saltea… închipuiţi-vă: o puşcă veche. Poate chiar din timpul războiului de treizeci de ani! Un ciuruc! Nici nu se putea trage cu ea, da! Şi cu asta ar fi vrut dumnealui să iasă, pesemne, împotriva tancurilor şi a avioanelor. Nişte descreieraţi! Dar se mai găsesc şi din aceia – adăugă el după o scurtă clipă de tăcere – care ascund persoane nedeclarate. Şi chiar jidani! Vă daţi seama ce înseamnă asta?… Se înţelege că pe urmă ei n-au încotro şi procedează… fără… milă… şi… mde… Nici nu mai ştii cum să-i previi pe aceşti naivi, visători şi fantezişti, ca să priceapă odată… 132

Romeo,Julieta şi întunericul

Vorbea cu zel, plimbându-şi privirile prin atelier; ajunse cu ele până la uşa ce dădea spre odăiţa vecină, apoi ochii lui obosiţi alunecară pe rând, pe chipurile celor de faţă. – Ei, da! — Ca ăla de sus – reînnodă discuţia neobositul Cepek. — Ca cine?! făcu mirat clientul. — Ăla de la mansardă. Chiar azi l-au ridicat. — Un bolşevic! — Serios? Şi, mă rog, de unde ştiţi dumneavoastră? — Da’ cine nu-l ştie în casa asta… în casa asta veche… Meşterul se grăbi să intervină, ajunse la capătul puterilor: — … Şi… mă rog frumos, pe când ar dori stimatul domn să aibă gata costumaşul… — Cât mai repede, patroane! într-o săptămână; e bine? S-a făcut; peste trei zile viu la probă. Ne-am înţeles? Pregătindu-se de plecare, clientul se legănă în loc ca un urs bătrân; îşi şterse ceafa cu batista lui tărcată şi zâmbi, schimonosindu-se la faţă. Spuse: — Ei, plăcut ne-a mai trecut timpul, nu-i aşa? Mda, şi acum, la revedere! Cu o iuţeală neaşteptată se răsuci din călcâie şi apoi… se produse un lucru nemaipomenit: se încurcă şi, în loc să pornească spre ieşire, se îndreptă către uşa ce dădea în odăiţă. Până să apuce cei de faţă să se dezmeticească, clientul pusese mâna pe clanţă şi apăsase. Nimeni nu se clinti din loc. În afară de Paul. Se ridică de pe scaun, livid la faţă; nimeni nu-l băgă în seamă. Bâjbâi

133

Jan Otčenášek

cu mâna pe masă, în spatele lui, căutând foarfeca de croit, o găsi, o strânse în pumn, atât de tare, încât i se albiră încheieturile. Acum! Urmărea cu ochii întredeschişi mâna sprijinită de clanţă. Ah, bestia! Clanţa se mişcă din nou. „Acum! împunge-l! Năpusteşte-te asupra lui şi înfige-i cu toată puterea vârful foarfecii între coaste, loveşte-l peste mâna aceea blestemată!” Trupul se încordă, într-o supremă sforţare, gata pentru un atac desperat. Nimic. Clanţa nu cedă. Clientul se întoarse spre atelier schiţând un zâmbet de vinovăţie; cercetă încă o dată din ochi feţele celor prezenţi şi ridică din umeri cu aerul omului încurcat. — Ieşirea e pe aici, mă rog frumos – şopti respectuos meşterul. — A, da! Fir-ar să fie! Am confundat uşile. Asta, ştiţi, din cauza căldurii! Ah, ce zăduf! Dispăru lăsând în urma lui o linişte mormântală. Tăcere, zăpuşeală. Primul îşi reveni lucrătorul. Pe chip i se aşternu din nou expresia obişnuită. — Văzuşi? făcu el, arătând cu capul spre uşă. Te-ai pricopsit cu un client nou! Meşterul stătea aplecat cu nasul în carnetul său, ca şi când s-ar fi gândit la măsură; se foia în loc, ridicând nervos din umeri; nu cumva îl strângea gulerul şi se sufoca? — Bine… bine… hm… hm… — Ai de gând să-i coşi ţoalele astea? trecu repede la atac, fără să se codească lucrătorul, şi îşi înfipse cu scârbă

134

Romeo,Julieta şi întunericul

degetele în stofă. Meşterul îşi desfăcu braţele, cu un gest de autoapărare. — Ce vrei? Ce te legi mereu de mine? Îi cos, nu-i cos! Mă priveşte! Trebuie să fim rezonabili, da! De raţiune avem nevoie acum, nu de trăncănelile tale! Asta nu-i mariaj cu licitaţie. — Asta am vrut să aud! Într-o zi, când o să-ţi aducă o piele de om tăbăcită, te rog să ai grijă să-i coşi o haină la doi nasturi! Să vezi atunci abia ce material…! — Eşti nebun! se apără fără convingere meşterul. Ăsta eşti tu! Ar fi o provocare făţişă dacă nu i-aş… — Aşadar, i le coşi? — Înţelege, omule, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei să fac? — Să faci în pantaloni! Ce să faci?! Asta trebuie tu s-o ştii! Tu eşti patronul aici. N-au decât să se îngraşe pe spinarea noastră, că suntem deştepţi! Ah, negustoraşule! Dar înainte ca obişnuita ceartă să se poată încinge, foarfecele de croit curmă avalanşa de injurii a lucrătorului. Căzu zgomotos pe placa de lemn a mesei. * * * „N-a fost decât un vis” – îşi spuse uşurat Paul, seara, pe întuneric, în timp ce stătea întins alături de ea. Realitatea cea vie şi caldă era lângă el. Palpabilă. N-avea decât să întindă mâna, să intre cu degetele în părul ei parfumat; putea să-şi petreacă degetele pe arcurile sprâncenelor, să-i atingă buzele întredeschise, să-şi lipească gura de ele. Scăpase de vis, îşi revenea în fire. Dar rămase în el ceva 135

Jan Otčenášek

ce-l apăsa. Toate evenimentele zilei se transformau acum în simboluri absurde. În avertismente nedesluşite, venite de undeva, din necunoscut. Ceva parcă îi împresura. Imaginea unei cuşti! Invizibilă, dar el o simţea. — Dormi? — Nu. Îşi lăsă capul pe spate şi privi cerul. Era mut acum cerul şi nu-l mai ispitea să zboare. Stelele se aşterneau pe el, rânduite după legile universului, în constelaţii; ar fi putut să le enumere; clipeau glacial, indiferente şi mute în drumul lor neabătut. Îl dezgustau acum până şi ele, stelele! — Ce au să facă cu el? auzi deodată din întuneric. Se ridică, sprijinindu-se în coate: — Cum, tu ai văzut? — Da. Îl îmbrânceau pe sub fereastra mea. Unul din ei sa oprit şi şi-a aprins o ţigară. Era palid şi slăbănog, o fi fost bolnav; mâna dreaptă o avea înmănuşată, poate că-şi ascundea vreo rană. — Te-a văzut? — N-a avut cum. Am stat ascunsă sub pătură. — Bine – încuviinţă el şi ţinu să mai adauge: bine ai făcut. — Cine era? — De unde vrei să ştiu? — Mă gândeam la acela pe care l-au ridicat. — A, da! Era pictorul. Pictorul de la mansardă, îl ştii doar. Ăla care cânta la chitară. — Cânta nişte cântece atât de triste… — Înainte cânta şi altfel de cântece. Se spune că l-ar fi 136

Romeo,Julieta şi întunericul

părăsit soţia. Nu ştiu… în fond, eu nu ştiu nimic. Oamenii spun atâtea, că nu mai ştii ce să mai crezi! — De ce l-au ridicat? — Ştiu doar atât ce se vorbeşte prin imobil… Cică ar fi comunist… — Şi de ce îi urmăresc pe…? — Pentru că în Rusia sunt comunişti şi luptă împotriva lor. Dar eu nu prea ştiu multe despre toate astea. Până acum nu m-au preocupat. — Până la urmă tot îi bat ruşii. Tu ce crezi? — Sunt convins. Au să-i bată cu siguranţă. Dar când va fi asta? — Şi pe noi de ce ne persecută? — Pentru că sunt nişte fiare. Au născocit o teorie infamă despre rase şi acum îşi fac de cap. Ca în evul mediu. Pe vremea aceea, asta se numea gheto. — Bine, dar acum nu-i evul mediu. Suntem în secolul douăzeci… Paul zâmbi cu amărăciune. — Ai dreptate. Aşa e. Dar trăim nişte vremuri ciudate. Înainte de a te întâlni, nici nu mi-a trecut prin minte una ca asta. Ca şi când deodată mi s-ar fi deschis ochii. Protectoratul ăsta al lor e ca o cuşcă, mă înţelegi? Oricât te-ai da cu capul de gratii, tot nu le spargi. Înainte de a te cunoaşte n-am simţit aşa… Amuţi; se întinse din nou pe spate. Îi căută prin întuneric trupul şi-l lipi de al lui. O mângâie pe păr, îi frământă între degete şuviţele rebele, suflă în ele, străduindu-se să-şi concentreze gândurile numai asupra ei. Nu izbutea. 137

Jan Otčenášek

— Paul – se auzi din nou glasul ei, molcom. — Ce e? — De fapt, ce se întâmplă afară? Simţi în această întrebare o insistenţă amestecată cu durere, care îl nelinişti. Se ridică în capul oaselor, întinse mâna în întuneric şi apăsă pe butonul lămpii. Se făcu lumină. Se întoarse spre ea, cu o mină aparent nepăsătoare şi se posomori puţin la faţă: — Nimic… în fond nu ştiu ce vrei să afli; vorbea anapoda, îndrugând vrute şi nevrute, îşi ferea privirea şi când, întâmplător, i-o întâlni, îşi dădu seama că ea ştia ceva. În definitiv, tu ce ştii? o întrebă cu nelinişte. — Prea multe nu ştiu. Ştiu doar atât, că tu mă minţi. De ce? O apucă de umeri şi o zgâlţâi uşor. Arătă cu degetul către cutia mută şi hodorogită a aparatului de radio şi izbucni într-o adevărată explozie de reproşuri: — Ai ascultat, mărturiseşte! Cutie blestemată, trebuia so arunc pe fereastră! Te-am rugat doar să nu faci asta! De ce sunteţi cu toţii aşa de curioşi? Ţi-am spus: în casa asta sunt oameni de tot felul. Poate că nu sunt răi, cu siguranţă că nu toţi sunt răi, dar se tem… Deasupra noastră locuieşte unul care s-a dat cu ei… Voi fi silit să duc de aici lada asta afurisită. N-ai minte! Aici eşti în siguranţă. Lângă mine! Ce se întâmplă afară nu te priveşte pe tine, înţelege odată… — Ba mă priveşte! Şi pe mine, şi pe tine. Şi tu o ştii foarte bine! — Şi… mă rog, ce ştiu? Ce ştiu, spune, pentru numele lui Dumnezeu! 138

Romeo,Julieta şi întunericul

Izbucni în plâns şi-l strânse la pieptul ei. Îi cuprinse capul între palme şi în clipa aceea ea îşi vărsă tot amarul care îi stătea pe inimă de câteva zile. El se desprinse din îmbrăţişarea ei şi se aşeză pe marginea divanului. Asculta cu fălcile încleştate, mototolind în buzunar un cocoloş de hârtie. Se scotoci prin buzunare, sperând să găsească măcar un muc de ţigară. Nu găsi. Îi tremurau degetele. — Nu mai pot să tac, mă înţelegi, Paule… ar fi rău dacă… Ştiu tot, m-auzi? tot… ştiu că te vor împuşca dacă dau de mine aici; şi nu numai pe tine… şi pe tatăl tău, şi pe mama ta, pe toţi… îmi vine să urlu de frică… de frică pentru mine… Dar una ca asta nu trebuie… Nu trebuie să se întâmple… — Taci…! Linişteşte-te… — Azi i-am văzut, Paule… i-am văzut şi nu mai pot să continui aşa… nu mai pot! Te iubesc mult, mai mult decât propria-mi fiinţă, aş înnebuni de frică… Te iubesc nespus de mult… dar eu, eu nu mai am ce căuta aici… locul meu nu mai este între oameni, iar tu… tu trebuie să trăieşti…! Mă înţelegi? Paul! Îi înăbuşi strigătul cu palma. Se zbătea în braţele lui într-o explozie de desperare, dar el nu cedă până când ea nu se linişti. Scăpată din strânsoare, îşi cufundă faţa în pernă şi hohotele unui plâns nervos îi scuturară umerii. El se aşeză pe scaun în faţa ei, cu capul lăsat în palme, privind absent valijoara neagră din faţa lui. — Şi ce ai de gând să faci? — Să plec! Imediat… chiar azi… — Nu – izbucni el aspru. Nu-ţi dau voie! 139

Jan Otčenášek

— Trebuie, Paule! Ce, tu nu înţelegi? — Nu. Nu înţeleg. Şi nici nu vreau să înţeleg. Ar pune mâna pe tine cât ai clipi… — Dacă mă găsesc aici, te ucid şi pe tine. — Ce să-ţi spun…! Mult îmi pasă… Fără tine mi-ar fi totuna! — Paul! strigă ea înspăimântată. — Acesta-i adevărul. Aşa simt eu. Simplu, nu vreau şi nu te las! Pentru mine asta ar fi egal cu moartea. Chiar mai rău. Dacă n-ai fi tu aici, n-aş mai dori nimic. Nici să ştiu, nici să aud, nici să simt. Ce vrei? Lumea în care trăim acum nici nu merită să trăim în ea. Stau şi mă întreb de ce nu ne-am născut mai bine în altă parte? Printre sălbatici! Sau în preistorie? Cel puţin am fi avut deasupra capului cerul. Un cer cât se poate de obişnuit. Nu de mult am respirat împreună, îţi aminteşti? Împreună! Ce bine m-am simţit atunci… Să respiri numai pentru tine e un nonsens. Să inspiri pentru nimeni, să expiri pentru nimeni, un-doi; un efort stupid, fără rost. Demn de un om imbecil. Brr! Mulţumesc frumos… nu vreau! — Vorbeşti cu păcat, Paule. Eu… eu vreau să trăiesc… — Şi eu. De o mie de ori! Dar nu fără tine! Cuvintele ţâşniră din el cu o încăpăţânare frenetică, cu o furie sumbră, pe care ea n-o mai cunoscuse până atunci la el. În timp ce vorbea, îşi lovea genunchii cu pumnii încleştaţi. — Şi ce-i mai prost în toată povestea asta e că n-aş mai avea nimic de aşteptat de la viaţă. Ce să mai aştept? Până când oamenii au să-şi spintece burţile unul altuia? Până când au să-şi arunce cu foc în cap? Nu vreau! Nu mai cred 140

Romeo,Julieta şi întunericul

în nimic. În nimic, decât numai în ceea ce se află acum în mine. În ceea ce simt eu în acest moment. Nu ştiu, dar e ceva putred şi confuz în luminatul nostru secol douăzeci. Gheto! Progresul, tehnica şi evul mediu! Cum se împacă toate astea? Curată menajerie! Chiar dacă dispune de încălzire centrală! Să-ţi verşi maţele, nu altceva… Aşa îmi imaginam eu ultimele ceasuri ale omenirii. Pretutindeni întuneric… — Trebuie să fie pe undeva şi lumină… — Poate – acceptă el, şi dădu din mână, plictisit. Dar unde? — Trebuie s-o găsim! — De ce s-o căutăm? E aici, lângă tine. Alta nu există! — Bine, dar… nu trăim singuri pe lume… — Mă rog – o întrerupse el, neavând chef să continue această discuţie. Dar acum avem alte griji. La urma urmei, poate că-i mai bine să ştii tot. Dar atunci ascultă-mă: îmi dau foarte bine seama că aici nu poţi să rămâi o veşnicie. Îmi închipui ce-i în sufletul tău. Voi întreprinde ceva, numaidecât, şi ştiu şi ce. Dar tu făgăduieşte-mi că până atunci ai să fii cuminte! Ai să rezişti! Trebuie să rezişti! Dacă mă iubeşti cu adevărat şi ţii să fim împreună, îmi făgăduieşti? — Da – spuse ea suspinând. Se întinse pe spate lângă ea, îi apucă mâna şi i-o puse pe pieptul lui. Era caldă şi uşoară, lipsită parcă de greutate materială; închise ochii istovit de ziua aceea îngrozitoare şi se strădui să nu gândească. Cu neputinţă. Se cuibărise adânc în el această zi, îi infectase creierul. Şi ar fi dorit să doarmă, să se cufunde în lumea iluzorie a visurilor. 141

Jan Otčenášek

Să se refugieze în ele. Ah, să doarmă! — Paul – auzi el, de data aceasta ca de departe. — Hm…? — Ce crezi, îl vor ucide, Paul? — Nu ştiu. Nu te mai gândi la asta. Eu… eu… nu ştiu… Adormi în braţele ei într-un somn agitat. Respira în părul ei ca un copilaş, şi din când în când se cutremura de nelinişte. Ea îi veghea somnul, privindu-l ţintă în faţă. Se pierdea toată în el. Îşi dădea seama că trebuia să-l trezească, pentru ca părinţii lui – bătrânii, cum le spune el – să nu se alarmeze; se tocmea în sinea ei pentru fiecare minut, pentru fiecare secundă, îi asculta răsuflarea. Se topea toată în el, cu duioşie. Era al ei şi era pentru ea totul – tot ce-i mai rămăsese pe lume. * * * Răspunsul la întrebarea ei îl aduseră ziarele. Pe lista proaspătă a celor executaţi, locatarii imobilului citiră pe penultimul loc, jos de tot, la sfârşitul coloanei, numele şi adresa pictorului de la mansardă.

142

Romeo,Julieta şi întunericul

11 Aerul devenise irespirabil. Evenimentul apocaliptic se îndrepta vertiginos spre deznodământul final şi nimeni în oraş nu bănuia ce avea să se întâmple. Fusese lansat un ultimatum destul de confuz. În ziua cutare, la ora cutare. Până atunci fantomaticii autori ai atentatului trebuia să fie scoşi din bârlogul lor şi aduşi la lumina protectoratului. Altfel… altfel ce? De descoperirea lor depindea, pesemne, răsăritul soarelui de a doua zi. — Citeşte aici! spuse Cepek, bătând cu degetul arătător în jurnal. Poftim, Emanuel ţi-o spune limpede cum se pedepsea la Roma solidaritatea cu rebelii… După Lidice, nimic nu mă mai poate surprinde… Meşterul se uită chiorâş la ziarul de pe masa de croit; dădu din cap, uluit: — Bine, dar asta… nu e cu putinţă… Se vede că nu fuseseră în stare să născocească ceva mai original. Ceea ce intenţionau să facă acum aducea cu o solemnitate a răzbunării, cu o orgie sângeroasă, dezgustătoare, împestriţată de masacrele de la poligonul din Kobylisy. Salve de puşcă, bocănituri pe la uşile oamenilor. Razii şi percheziţii domiciliare, devastări de locuinţe, prilej de asiduă activitate pentru mâinile pungaşilor travestiţi, care se aflau acum în elementul lor. Groază şi furie. Şi plânsete. Convoaie de evrei transportate într-o grabă nebună, însoţite de urlete cumplite ce trădau setea de răzbunare. Zbârnâit de telefoane, scrisori de denunţ, informaţii de loc edificatoare cu privire la autorii 143

Jan Otčenášek

atentatului care, pesemne, intraseră în gaură de şarpe. Liste proaspete la colţuri de stradă, nume, nume, mereu alte nume. Adrese şi nume vărsate de presă şi radio alături de comunicatele despre zdrobitoarele înfrângeri suferite de aliaţi pe toate fronturile. Nimic nou. Într-una aceleaşi vociferări gălăgioase la posturile de radio, bubuituri de tobe, manifestaţii servile convocate cu forţa, la care nişte manechine de ceară, deghizate în miniştri, gâfâind şi cu un patetism gutural, se scuturau de lepra iudeo-bolşevică de pe trupul sănătos al naţiunii. „Vai nouă – tuna şi fulgera un patron cu capul chel – vai nouă dacă Reichul va fi silit să pronunţe sentinţa împotriva naţiunii!” — Ăsta e acum călare pe situaţie – sublinia Cepek, sec. Capu’ îl are neted ca palma, dar pe chestia asta s-ar putea ca Reichul să-l numească blond de onoare. Dumnealui ar vrea, pesemne, să găurească burta poporului cu trăncănelile lui. Uac… Uac… Zvoniştii lansează, cu iuţeala vântului, o ştire care îţi încrâncenează pielea: dacă până mâine seara atentatorii nu vor fi descoperiţi, atunci… din zece în zece… În ziua aceea, intră din nou în atelier, după ce bătuse de două ori în uşă, clientul Reisek. Venise la probă, aşa cum fusese învoiala, şi clipi din ochi foarte mirat când zări pe masă stofa lui încă necroită. Doborât de căldură, se aşeză pe scăunelul rezervat clienţilor, îşi şterse cu batista ceafa, răsuflă din greu, topindu-se în propria lui zeamă. Începu să se plângă: — Ah! Ce căldură, ufff!… Ei, patroane, ce se aude? În atelier, toată lumea tăcea; fiecare stătea aplecat asupra lucrului său. În această situaţie, clientul începu să 144

Romeo,Julieta şi întunericul

peroreze singur, fără să se codească şi fără o introducere meşteşugită. Vărsă din el un ciudat amestec de văicăreli, manifestându-şi durerea pentru calvarul naţiunii cehe – „Dumnezeule sfinte, un al doilea Munte Alb! 9 pentru blestemata ei rigiditate politică” – după care urmară obişnuitele injurii la adresa „jidanilor”, care, fireşte, îşi băgaseră coada în toată povestea… Şi în tăcerea aceea încremenită, clientul se înflăcără de propriile lui cuvinte, îşi încălzi furia ce dospea în el, plimbându-şi neobosit ochii prin atelier. Privirea lui insistentă poposi o clipă mai îndelungată pe uşa încuiată ce dădea spre odăiţă. În cele din urmă, scoase din buzunar un cornet mototolit şi îşi îndesă în gură o bomboană. Pentru calmarea nervilor! Când tăcea, avea o mină obosită de om blajin. Meşterul se trezi din stupoare şi începu cu obişnuitele scuze: — Muncă până peste cap – minţi cu zel – stăm aici cu toţii şi nu mai prididim, dar dacă aţi dori, scumpe domn… poimâine… sau mai bine… luni… dacă vă convine… — Bine – mormăi Rejsek, cu gura plină. Şi adăugă mărinimos: Aştept. Dar nu prea mult… Se ridică de pe scaun concentrându-şi asupra acestei mişcări toată atenţia. Apoi întinse punga desfăcută, oferind fiecăruia, pe rând, o bomboană. — Serviţi, prieteni, sunt foarte bune. De data asta, eucalipt. Până în clipa aceea Cepek tăcuse tot timpul, cu 9

Locul de desfăşurare al vestitei bătălii din 1620, care a avut drept urmare înrobirea poporului ceh de către dinastia Habsburgilor. (n.t.)

145

Jan Otčenášek

înverşunare; acum mormăi ceva pe sub nas şi refuză să servească. Meşterul, după o reflecţie fulgerătoare, nu îndrăzni să refuze pentru a nu da naştere la interpretări. Cotrobăi sfios prin cornet, uitându-se în acest timp cu ochi vinovaţi către lucrătorul care stătea întors cu spatele la ei, cu aerul omului indiferent. Meşterul răsuflă uşurat: — Mulţumesc – şopti el cu voce sfârşită. Clientul se retrase mergând de-a-ndoaselea spre uşă şi semănând în urma lui fraze scurte, mustind toate de jovialitatea bunei vecinătăţi. Când uşa se închise, Cepek nu scăpă prilejul să arunce, fără să clintească o geană, una din usturătoarele lui observaţii: — Ai grijă să nu-ţi rămână în gât! De mult nu-şi mai înţepase meşterul ca să-l înfurie în aşa hal cum izbuti acum, cu această frază scurtă şi seacă, deşi la explozia subită a acestui bătrân blajin şi cumsecade contribuise, fără îndoială, şi căldura, şi încordarea care îmbibau aerul până la saturaţie. — Ce vrei! izbucni meşterul cu glas piţigăiat, neobişnuit să reziste la un forte veritabil. Ce-i tot dai din gură? Lasămă în plata domnului! Ce vrei…! Eu am familie de ţinut…; un băiat pe care trebuie să-l cresc… şi o femeie bolnavă…; asta tu… n-ai să înţelegi niciodată!… — Ba înţeleg, Loizik, înţeleg – spuse de data aceasta cu o voce surprinzător de domoală lucrătorul. — Vrei să zici că sunt un colaboraţionist? se tângui mânios micul meseriaş. De ce? Pentru că vreau să-i înţep ţoalele astea? Ce mare scofală…? Şi chiar dacă am luat o bomboană…? Ce? Îţi închipui poate că vor câştiga cu asta războiul?! Eu nu sunt nici războinic, nici erou, eu nu-mi 146

Romeo,Julieta şi întunericul

pot îngădui… — Trebuie! îl întrerupse Cepek, cu asprime. Aruncă pe masa de croit haina la care lucra şi continuă: — Trebuie; măcar o dată în viaţă, trebuie! Cât de puţin, chiar de-ar fi să faci şi în pantaloni din pricina asta. Ori e laie, ori bălaie! Altfel rişti să ajungi o lepădătură. Nici eu nu sunt Janosik Viteazul10, pe legea mea, crede-mă, dar sunt în viaţă momente când omul trebuie să arate că e om dacă vrea să mai poată privi vreodată, fără să roşească, în ochii oamenilor cinstiţi. — Ce… ce tot îndrugi, pentru numele lui Dumnezeu…? Lucrătorul se ridică de pe scaun, puse mâna pe umărul meşterului şi-l împinse ca pe un somnambul în odăiţa de alături. Îi era oarecum milă de acest bătrânel amărât, care stătea în faţa lui cu metrul de croitorie atârnat în jurul gâtului. — Şi acum, ascultă-mă – îi spuse în şoaptă când rămaseră singuri. N-am vrut să te sperii, dar ştii, ceva numi iese mie la socoteală aici, trebuie să ţi-o spun pe şleau, până nu se răceşte… * * * Paul avu impresia că altcineva se întorsese acasă în locul tatălui său. Intrase în bucătărie abia târându-şi picioarele, pământiu la faţă şi cu nişte ochi ce trădau o mare nelinişte; mâinile îi atârnau fără vlagă de-a lungul trupului. Se aşeză încetişor şi tăcut la locşorul lui, rostind în şoaptă, cu vocea sugrumată, obişnuitele cuvinte de bineţe, 10

Haiduc slovac care a trăit la începutul secolului trecut, devenit ulterior legendar, (n.t.)

147

Jan Otčenášek

străduindu-se din răsputeri să zâmbească. Îşi aplecă repede capul deasupra farfuriei în care aburea supa de cartofi. Nu căută nici ziarele, aşa cum făcea de obicei, şi nici radioul de pe bufet nu-l deschise. Se vedea de la o poştă că în sufletul lui se dădea o luptă încordată, căznindu-se din răsputeri să impună feţei obişnuita expresie blajină – dar era un actor prost. Lingura îi tremura între degetele zbârcite. — Ce-i cu tine? îl întrebă femeia. Bătrânul se sperie, ridică uşor capul şi un zâmbet şters i se citi pe faţă. — Nimic, Marenko, nimic… ce vrei să fie? explică el cu vocea scăzută, fixându-şi din nou privirea în farfurie. Nu ştiu, dar astăzi nu prea… cum să zic… Cred că mă încearcă un guturai, ştii, nimic serios… — Să-ţi fierb un ceai de tei. — Nu… nu-i nevoie! Îndată mă duc să mă întind. Cinară fără ca vreunul să scoată o vorbă; croitorul stătu tot timpul cu capul plecat, ocolind privirile băiatului; neliniştea făcea să-i tresară cutele pe faţa-i brăzdată. Paul îi auzea respiraţia şuierătoare şi sacadată. „Te pomeneşti co fi într-adevăr bolnav” – îşi zicea în sinea lui. Dar ceva, ceva neînţeles ce-şi căuta drum plana deopotrivă asupra lor. Pe bufet ticăia nesuferit ceasul deşteptător, pasul lui grăbit se îmbina cu clinchetul tacâmurilor. Ce tăcere sufocantă! — Ruja ne-a trimis o bucată de carne afumată – rosti într-un târziu mama cu vocea ştearsă, în mijlocul acestei tăceri apăsătoare. 148

Romeo,Julieta şi întunericul

— Hm… Hm… E o femeie cumsecade. După război poate c-om avea prilejul s-o răsplătim… — De ce nu mănânci? — Nu pot…! Nu ştiu de ce, dar astăzi nu prea am poftă – se scuză bătrânul, clipind sfios din ochi. Deodată, tresări speriat; lingura ţăcăni zgomotos la atingerea farfuriei: — A bătut cineva la uşă, n-aţi auzit? bâigui cu voce gângăvită, încercând să se ridice. Dar picioarele se înmuiară şi căzu înapoi pe scaun. Desigur… — Cine ar putea să vină la noi, la ora asta? obiectă mama. — N-am auzit nimic – spuse Paul. Se ridică de pe scaun, trecu în săliţa întunecoasă şi dintr-o singură smucitură deschise uşa spre culoar. Se dovedi că pe bătrânul lui tată nu-l înşelase auzul. În uşă stătea vecina lor; venise să împrumute de la mama scândură de călcat. A ei se stricase din pricina fierului prea încins. Venirea ei şi plângerile la adresa fiicei neatente care – netoata! – îi arsese scândură, avură darul să risipească pentru o clipă tăcerea aceea insuportabilă din bucătărie şi-l ajutară pe Paul să comită obişnuitul său furtişag. Pălăvrăgelile vecinei distraseră într-atâta atenţia mamei, încât el avu răgazul să deschidă dulăpiorul de bucate de pe săliţă şi să mai taie câteva felii de pâine. Pe policioară zări bucata de carne afumată, împachetată în hârtie. Era încă neîncepută, nu îndrăzni să taie din ea. În odăiţă, trase repede pe el cămaşa nouă, cadrilată, pe care o purta cu plăcere, scoase o carte din mica lui bibliotecă, plimbă, ca de obicei, unghia peste gratiile de 149

Jan Otčenášek

sârmă ale colivioarei în care zburda canarul şi se grăbi să plece, ca să scape de privirile speriate ale mamei. În întunericul săliţei îi atrase atenţia un pacheţel, de un alb strălucitor, aşezat pe marginea dulăpiorului, chiar lângă uşa ce dădea spre culoar. Cu câteva clipe înainte nu era acolo, lucrul acesta îl ştia cu certitudine. Pipăi cu uimire hârtia, desfăcu pachetul şi zări, în semiîntuneric, o bucată de carne afumată tăiată în grabă şi două felii groase de pâine. Nu mai înţelegea nimic. Abia când se întoarse, uluit, băgă de seamă că lângă uşă, în spatele lui, stătea ca o umbră neagră, tăcut şi luptându-se din greu cu respiraţia, tatăl lui; i se păru în clipa aceea nespus de micşorat… Înmărmurit, Paul suspină adânc. — Tată… — Psst…! şopti înspăimântat bătrânul, arătând cu degetul spre bucătărie, unde soţia lui mai tăifăsuia încă cu vecina guralivă. Ia şi asta cu tine! — Cum… tată… tu ştiai… ştiai că… — Taci! Taci, pentru Dumnezeu! Îl întrerupse desperat, cu vocea scăzută, bătrânul. În spaima lui îşi apucă fiul de umeri şi-l zgâlţâi uşor, ca şi când ar fi vrut să-l trezească din visare, să-l împiedice de la un act necugetat. Mama nu trebuie să afle nimic, m-auzi? Nimic! Nimic! E bolnavă, ştii bine că are inima slabă… Eu… nici eu… nu ştiu nimic… Nu vreau să ştiu! Ah… vino, vino în odaia ta, trebuie să stăm de vorbă… să vedem, pentru Dumnezeu, ce se mai poate face!… * * 150

*

Romeo,Julieta şi întunericul

Alergă în seara aceea pe străzile ce abia se întunecau, de parcă s-ar fi scuturat de povara grea a unei pietre de moară pe care până atunci fusese nevoit s-o tragă singur. Zorii unei dimineţi luminoase se revărsau în el cu o speranţă abia perceptibilă. Un neastâmpăr sălbatic puse stăpânire pe picioarele lui. Da, era pe calea cea bună! „Ar trebui să-mi domolesc pasul, zbor ca un zănatic. Se uită oamenii la mine”, îi trecu prin minte, în timp ce inima îi bătea năvalnic, un-doi, un-doi; tălpile sandalelor pocneau zgomotos pe pavajul încins încă de dogoarea după-amiezii. Se simţea mai uşor cu greutatea aceea dulce a pacheţelului de sub braţ. Ceva îl împingea în sus, îl sălta deasupra caldarâmului; ar fi putut să se înalţe, fără greutate, şi să plutească prin aerul catifelat, ca o frunză uscată, ca un fulg de pasăre. Iată şi strada, şi casa cea veche; pe pervazul ferestrei de la parter, o pisicuţă durdulie cască de zor, în timp ce el trece grăbit pe lângă ea, apoi poarta grea a imobilului, cu clanţa de alamă, la care nu putea să ajungă când era mic; goneşte ca vântul, cu respiraţia tăiată, pe spirala de lemn a scării, ia câte trei trepte odată şi nu se opreşte decât în dreptul uşii. Acum trebuie să-şi dreagă suflul, să nu apară în faţa ei ca un mucos fără experienţă. Stă singur în faţa uşii, îşi calmează respiraţia, trage aer în piept. Şi în clipa aceea, la lumina palidă a becului albastru, băgă de seamă că pe uşă era desenat ceva. Nu, nu era cu putinţă, i se părea! îşi apropie ochii, dar nu izbuti să distingă nimic. Şi totuşi… Pe uşă se vedea ceva alb… chiar şi în lumina aceea ştearsă… 151

Jan Otčenášek

Îşi roti prevăzător privirile în jur, apoi aprinse repede un chibrit. O spaimă rece ca gheaţa îl pătrunse până în măduva oaselor. Steaua aceea fusese desenată stângaci, de o mână greoaie, cu cretă. Două triunghiuri strâmbe trecute unul prin celălalt; nu erau prea mari, dar destul de vizibile. Paul înlemni. Panica îi străbătea tot corpul. Ca o descărcare electrică. „Ce vrea să însemne asta? O întâmplare? Fii rezonabil, imposibil, nu mai face pe prostul! Cine a putut afla? Cine? Şi dacă ştia… de ce n-a încercat mai demult… of, Dumnezeule… simt că înnebunesc… de ce toate astea… ah, s-a sfârşit, repede, trebuie să fac ceva…” JUDE, cuvântul îi juca cu litere albe în faţa ochilor, îi urla în urechi din mii de megafoane declanşate. Totul se năruia în el, se prefăcea în pulbere, ca atunci când magnezitul arde precipitat şi nu rămâne din el decât o cenuşă fină – pfff, şi s-a dus! S-a spulberat! S-a sfârşit! Se apucă cu mâinile de cap. Îşi frecă ochii. Pachetul îi alunecă din mână şi căzu zgomotos pe duşumeaua de ciment. Se dezmetici. Ajunge! Nu te mai gândi la asta! Mâine totul se va lămuri! Totul! Se aplecă să ridice pachetul şi-şi încleştă cu înverşunare maxilarele. Alungă gândurile şi spaima. Scoase din buzunar batista, scuipă în ea şi cu o risipă inutilă de energie şterse creta, frecând cu putere vopseaua coşcovită. În odăiţă ardea lămpiţa de masă, hârtia de camuflaj era lăsată, cu toate că afară nu se aşternuse încă bine întunericul. Pe ea însă n-o vedea. Numai valijoara neagră se afla la locul ei obişnuit. Rămase înmărmurit, cu mâna 152

Romeo,Julieta şi întunericul

pe clanţa interioară a uşii; stătea în cumpănă, nu-i venea să-şi creadă ochilor. — Ester! Îi auzi răsuflarea. Apoi o zări. Era lipită de perete, în spatele uşii deschise. Paul trânti repede uşa. Stătea acum în faţa lui, gata de plecare, îmbrăcată în hăinuţa jerpelită, cu mâinile lăsate de-a lungul trupului; se uita la el cu ochii ei mari, rotunzi şi întunecaţi. — Ce-i cu tine, Ester? Ce faci? Nu cumva ai vrut să…? Se simţi înecat de o duioşie amestecată cu milă. O strânse la pieptul lui şi-i sărută buzele reci. — De ce te ascunzi? Vino-ţi în fire! Uite ce ţi-am adus… Ei, hai… Ţi s-a întâmplat ceva? Când o lăsă din braţe, ea se aşeză pe marginea divanului, cu genunchii strânşi lipiţi unul de altul şi privi nemişcată înainte, ca o păpuşă fără viaţă; în pumn strângea batista udă, mototolită. O apucă de umeri şi o zgâlţâi uşor: — Ester! Îi răspunse suspinând: — A fost cineva pe aici… — Eu, eu am fost… Voiam să… — Nu, nu acum. Mai demult. Nu erai tu… — Ţi s-o fi părut. Cine ar fi putut. — Nu, nu… I-am auzit respiraţia… Sunt sigură! S-a şi uitat la mine prin fereastră. — Te-a văzut? — Nu ştiu… cred că n-a avut cum. — Hm… 153

Jan Otčenášek

Trase haina de pe ea şi o împinse uşor pe canapea. — Poate că totuşi ţi s-a părut. De altfel, acum, lucrul ăsta nu mai are nicio importanţă. Mâine vei pleca de-aici. Tu mă asculţi? Se aşeză lângă ea şi îi expuse amănunţit planul său. Mâine avea să o ducă la mătuşa lui, la ţară. Cu trenul nu era departe. E drept, ea n-avea voie să călătorească cu trenul, dar dacă îşi va descoase steaua şi se va schimba puţin, nimeni nu va bănui ce-i cu ea. Cu puţin noroc, nu se poate întâmplă nimic. Nici vorbă, nu se va întâmplă nimic! Mătuşa locuieşte într-un sat izolat, pentru început va fi în siguranţă; peste câteva zile va veni şi el să-şi petreacă acolo vacanţa… Mătuşa e o femeie bună. Restul, vom vedea… — Ai să trăieşti ca în rai. Pe acolo, oriunde te uiţi, numai păduri şi iar păduri; şi nori; şi aer curat. Trebuie să schimbi aerul. Când o să viu şi eu, vom fi tot timpul împreună. Numai tu şi cu mine. Tu şi cu mine! M-auzi?! O să privim amândoi cerul. Îţi mai aminteşti cum arată Vega? Îl asculta în tăcere cum zugrăvea în faţa ei, înflăcărat de propria lui imaginaţie, închipuirile acelea de domeniul basmului. Totul era gândit până în cele mai mici amănunte. Vor părăsi împreună odaia, vor merge aproape unul lângă altul, până la gară; el va duce valijoara, iar ei îi va da să ţină sacoşa de cumpărături; vor merge aşa, amândoi, ca frate şi soră. — Şi ce scăldătoare grozavă avem acolo! Două iazuri! Ascultă, tu ştii să înoţi? Nu care cumva să mi te îneci! Ce m-aş face pe urmă? Cuvintele lui entuziaste avură darul să risipească, 154

Romeo,Julieta şi întunericul

încetul cu încetul, toată tristeţea şi spaima care o copleşiseră. Începu să zâmbească firav, fericită de grija ce io purta, pentru care îi nutrea o recunoştinţă nemărturisită. — Dar dacă ne prind? — Nu, n-or să ne prindă! Nu te gândi la asta. Vom fi doar împreună! Şi apoi, sper că nu-ţi mai este teamă! Mâine, chiar mâine plecăm! Amândoi aveau acum impresia că micuţa odăiţă devenise mai luminoasă; ceasul de pe mâna lui bătea voios şi neînfricat. Se întinse şi el pe canapea lângă ea şi stinse lampa. O cuprinse în braţe. Se ghemui în braţele lui, aşa cum îi plăcea, şi închise ochii. O simţea toată; îşi cufundă faţa în părul ei, aspirând cu nesaţ din parfumul lui atât de deosebit. Tăceau; cu toate acestea între ei se desfăşura un dialog neîntrerupt: fără zgomotul cuvintelor, în limbajul cald, curat, al trupurilor, al sângelui şi al respiraţiei; se gândeau amândoi la ziua următoare; la cerul înnourat, la pădurile necuprinse, la constelaţia Lirei, la tot ce vor vedea şi vor simţi, la tot ce vor trăi împreună. Poate chiar de mâine… Totul aducea cu o ameţeală dulce, catifelată. Şi totul era atât de palpabil… De undeva, de sus, răzbăteau până la ei nişte frânturi de scandal. Un scrâşnet de sticlă spartă. Şi o voce răguşită. Urlete de beţie. Cine ştie, poate că Rejsek bea cu prietenii lui să-şi mai omoare singurătatea?! Zgomotul venea parcă de undeva, de departe, nu-i tulbura. — Dragul meu – auzi el, deodată, şoaptele ei. Unica mea fiinţă dragă pe lumea asta! Tu ştii că astăzi am vrut să fug? 155

Jan Otčenášek

— Unde?! — Nici eu nu ştiu. Poate la părinţii mei, la Terezin. Mi se făcuse un dor cumplit de ei. Nu primesc nicio veste. Ce-o fi cu ei? Crezi că mai sunt acolo? De ce oare nu-mi scriu? Nu ştia ce să-i răspundă, n-ar fi vrut s-o consoleze cu o minciună ieftină, dar în acelaşi timp se temea nespus de gândurile ei. Ţineau de lumea ei. Preferă să tacă. — Dar, ştii, n-am putut. N-am putut. Te iubesc! Te simt tot timpul în mine. Şi atunci când mă gândesc la alte lucruri. Chiar şi atunci când mă cuprinde melancolia. Eşti mereu cu mine, în toate. Niciodată n-aş fi crezut că pe lumea asta poate exista aşa ceva. Totul îmi place la tine: glasul, buzele, părul tău blond şi ciufulit, inima o aud când eşti aproape… Şi cuta asta, aici, când te apasă grijile… ah, şi cum tânjesc după mâinile tale, să mă mângâie… şi răsuflarea ta… Dacă vom supravieţui, o să te răsplătesc pentru toate; fireşte, dacă ai să mai vrei să fiu a ta… — De ce vorbeşti aşa? — Pe urmă, ştii, n-o să-mi mai fie frică de nimic pe lumea asta. Îţi făgăduiesc! Şi aş vrea să am cu tine un copil. Da, dragul meu! Copilul tău! Nici nu-mi pot închipui că l-aş putea avea cu altcineva… Paul simţi cum i se învârteşte capul. Îşi opri respiraţia. O frământa cu braţele lui de teama cuvintelor ce aveau să urmeze, îi era frică de ele. Să tacă! Firescul acela ciudat, însoţit de ceva necunoscut, care se apropie, îi făcu pe amândoi să tremure din tot corpul. Ea îl asaltă cu atâta tandreţe, încât el n-o mai recunoscu. Se ridică, sprijinindu-se în coate, şi şoaptele ei îl înconjurară, îi tulburară minţile, iar inima în piept 156

Romeo,Julieta şi întunericul

începu s-o ia razna. „Auzi! Trezeşte-te!” — Paul! — Ce e? bâigui răguşit, cu gâtlejul uscat. Îl trase spre ea cu toată puterea, îşi lipi gura de buzele lui nemişcate. Apoi îi auzi glasul: — Vreau, vreau să mă iei! Ia-mă, chiar acum, dragostea mea, nu mai aştepta… * * * În afara timpului! Timpul fremăta în jurul lor, fără însă să-i atingă. Căzuseră din caleaşca lui zdruncinătoare… Ea i se dărui pe neaşteptate, toată, cu o pudoare descătuşată de orice sfială; trupul ei tresălta puternic în braţele lui, se mistuia toată în el. Se pierdea. „Dragostea mea!” Un strigăt înăbuşit din adâncuri; îl percepu cu toată fiinţa lui şi se cutremură. De sus se auziră din nou strigăte răguşite, zgomote de sticle sparte, un duduit de uşă trântită; cineva trecu împleticindu-se pe plăcile dislocate de sub fereastra lor; înjura şi blestema înfiorător, ameninţând de zor cu pumnul strâns, ridicat deasupra capului. Apoi se aşternu din nou tăcerea, tulburată doar de foşnetul îndepărtat al lăbuţelor de şoricei şi de tic-tacul maiestuos al ceasului cu pendulă de dincolo de perete. Tic… Tac… Totul revenea ca un reflux; se întorceau înapoi, uluiţi încă de forţa uriaşă care continua să persiste în ei, pătrunşi de o recunoştinţă mută ce nu putea fi exprimată în cuvinte. El îşi lăsă faţa fierbinte pe pieptul alb dezvelit, sânii goi săltau sub presiunea respiraţiei; inima ei îşi 157

Jan Otčenášek

domolea bătăile. O auzea. Tăceau – le lipseau cuvintele. El ţinea ochii închişi, o mai simţea şi acum cu toată fiinţa lui. Din întuneric veneau ca din zbor atingerile ei uşoare, mângâierile şi tandreţea ei, parfumul ei ameţitor. Rămaseră aşa multă vreme pierduţi unul în celălalt, între zidurile oraşului, două bile micuţe rostogolite şi uitate undeva, sub gura unui burlan. Ceasuri în şir? Poate că ani, ani-lumină, din aceia cu care se măsoară depărtările dintre stele. Se uită la cadranul fosforescent al ceasului de pe mână şi se îngrozi. În spatele ferestrei se aşternuse noaptea întunecată. Cu multă grijă se desprinse din braţele ei, se ridică de pe divan şi aprinse lampa. Se minună că în odăiţă nimic nu se schimbase. Absolut nimic. Toate erau la locul lor: masa, scaunul, valijoara neagră; pe pervazul ferestrei stătea mută cutia aparatului de radio improvizat. Îşi întoarse ochii spre ea. Adormise. Lumina gălbuie cădea peste părul ei. Se plecă asupră-i, reţinându-şi respiraţia. Îi sorbi chipul din priviri. Ea se mişcă, poate sub impulsul privirilor lui insistente; un zâmbet firav, aproape copilăresc îi flutură pe buze. Scoase un suspin uşor, în timp ce îşi cufundă faţa în pernă. El o sărută pe păr şi pe piept, în valea albă dintre sânii ei micuţi. Simţi o atingere uşoară pe frunte, dar în aceeaşi clipă, cu o mişcare inconştientă, ea îşi trase bluza peste pieptul dezgolit, fără să se trezească. O acoperi grijuliu cu pătura şi se îndepărtă în vârfurile picioarelor spre uşă. 158

Romeo,Julieta şi întunericul

Nu se putu stăpâni şi se mai întoarse o dată. Apoi dintr-o singură smucitură deschise uşa şi ieşi în întuneric.

159

Jan Otčenášek

12 Poc! Un foc de armă, izolat, răsună în noapte. Apoi, o clipă îndelungată de tăcere. Afară, întunericul încă nu se risipise. Noaptea înstelată abia se pregătea să se întoarcă spre revărsatul zorilor. Nici urmă de lumină nu se zărea. Detunătura se strecură în somnul adânc ca un pocnet venit de departe, şi somnorosul care abia se trezea nici nu i-ar fi dat crezare dacă… deodată n-ar fi răsunat alte şi alte împuşcături însoţite de data aceasta de scurte rafale de mitralieră. Ta-tata-ta-ta-ta…! Şi din nou o clipă de tăcere năucă se aşternu peste străzile pustii şi întunecate. Apoi totul reîncepu cu o forţă înzecită şi de aproape; salvele de puşcă se amestecau acum cu lătratul sacadat al mitralierelor, contopindu-se într-un vacarm infernal ce făcea să se cutremure sticla oarbă în ramele ferestrelor. Zgomotul asurzitor se revărsa în ecouri de-a lungul străzilor, asemenea unei păsări negre, uriaşe, care în zborul ei înspăimântat se izbea cu aripile de zidurile caselor. Sufla năprasnic peste oraş, pătrunzând până în oasele oamenilor. Sticla dârdâi din nou. Groaza atingea inima cu o putere sporită de întunericul din spatele ferestrelor, iar creierul ce abia se dezmeticea, greoi, din amorţeala somnului, în primele clipe nu înţelegea nimic.

160

Romeo,Julieta şi întunericul

Ce se întâmplă? De unde acest zgomot asurzitor? De aproape! Parcă dinspre râu… „Doamne Dumnezeule, Isuse Cristoase!” repeta într-una o voce uniformă din odaia vecină. Era vocea mamei. Când Paul se trezi, bătrânii erau de mult în picioare în dormitorul lor. N-aveau somnul adânc. Auzea, după fiecare val de tunete şi bubuituri, văicărelile necontenite ale mamei: Dumnezeule Cristoase, ocroteşte-ne… Sări iute din patul călduţ, dârdâind de frig. Buimac, se năpusti, dezbrăcat cum era, spre fereastra deschisă; nu pricepea nimic. Ciocnirea genunchiului de un colţ de scaun îl asigură că era treaz. Gemu înfundat. Se aplecă în stradă, degetele i se crispară pe pervazul de lemn al ferestrei. Afară domnea încă întunericul. Peste acoperişurile caselor licăreau stelele pălite de primele presimţiri ale dimineţii. Pe la ferestrele clădirilor de peste drum albeau, deasupra ghivecelor cu flori şi a borcanelor de dulceaţă, chipuri omeneşti. Încremenite. Mute. Se repezi înapoi în odaie, mânat de un singur gând: să fugă la ea! Repede, la ea! Aprinse în grabă lampa de deasupra patului, dar o stinse numaidecât, îngrozit, în clipa în care de peste drum se auziră strigăte de alarmă: – Camuflajul! Stinge lumina! Lumina! Un bubuit asurzitor îl pironi locului. Bubuitul se strecura ca o vijelie prin strâmtoarea străzilor înguste, sufla peste oraş, se izbea de ferestre, zgâlţâind sălbatic tot ceea ce nu era bine fixat, pătrundea în odăi. Tunuri! Paul se împletici prin cameră, zăpăcit, căutând orbeşte în jurul lui: cămaşa, pantalonii, sandalele! Pe acestea le dibui tatonând 161

Jan Otčenášek

pe podea, cu tălpile goale. Dârdâitul geamurilor şi văicărelile monotone ale mamei ce se pierdeau în furtună îi zdruncinau nervii. La ea! La ea! Creierul măcina într-una aceste două cuvinte, în gol, ca o moară, fără boabe. La ea! La ea! Din stradă se auzi un fluierat strident şi în clipa următoare pe artera principală răsunară motoarele autocamioanelor militare; duduiau prin întuneric, gonind în jos, spre cheiul Vltavei, unde se desfăşura o ciudată bătălie nocturnă, în inima oraşului. Alte maşini, alte fluierături. Du-du-du-du-du. Deschise uşa şi aprinse lumina în vestibul. Se trezi faţă în faţă cu tatăl său. Croitorul era îmbrăcat în pardesiul lui ponosit, cu stofa lucioasă – în vârful capului îi stătea ciufulit smocul de păr cărunt cu nuanţe verzui, în ochi i se citea o privire apatică, de resemnare. Se uitau tăcuţi unul în ochii celuilalt, dârdâind de frigul lor lăuntric. Un ridicat din umeri de oameni dezorientaţi. Tată! Se strecură repede pe lângă el, deschise uşa spre culoar şi nici n-apucă să se dezmeticească bătrânul, când el o zbughi în jos, pe scară… Poarta imobilului… apucă cu putere clanţa grea, de fier… O scutură cu înfrigurare. Închisă! Încă o dată…! O siluetă întunecată, de bărbat, stătea în spatele lui; o mână îl apucă de braţ; chipul omului nu-l vedea, dar după glasul răguşit îl recunoscu pe intendent. — Încotro? 162

Romeo,Julieta şi întunericul

— Deschideţi! Eu trebuie…! Zgâlţâi din nou clanţa. Dar uşa nu cedă. Mâna omului, care-i strângea braţul ca întrun cleşte de fier, îl trase înapoi. Paul se smulse din această strânsoare, cu o forţă turbată. — Deschideţi! N-auziţi! Deschideţi! Eu trebuie… repede, vă rog! — Ai înnebunit? Acuma îţi veni? Nu-i auzi? Omul îl apucă de umeri şi-l scutură. Vino-ţi în fire, băiete! N-am voie să dau drumu’ nimănui… m-auzi? E interzis… Şi chiar dacă ţi-aş da… Prea departe tot n-ai ajunge… te împuşcă cât ai clipi… Încercuiesc blocuri întregi… poate că şi pe noi… şi sunt mulţi, ca muştele. Îşi cuprinse capul în palme şi-l strânse cu putere. Ah, şuieratul acela ascuţit şi sfredelitor! îşi sprijini fruntea de grilajul porţii. Îi simţi apăsarea şi răcoarea binefăcătoare. O bucată de materie, tare. Se prinse cu degetele de gratii şi se agăţă de ele cu toată greutatea trupului. I se înmuiaseră picioarele. Deschideţi! murmură fără glas ceva în adâncul lui. Deschideţi! Deschideţi! Auzi cum îi clănţăneau dinţii; vai, ce sunet caraghios şi penibil! Nu-şi putu stăpâni horcăitul sacadat şi suspinele amestecate printre hohotele de plâns. Ce era de făcut? Să aştepte! Să aştepte până aveau s-o găsească şi s-o scoată din întuneric la lumină? Da… şi… pe urmă, pe urmă au să vină să-i ridice şi pe ei! Ah, ce noapte! întunericul ei apăsător îl copleşi. Sufletul îi gemea de groază. Strânse pleoapele. Poc! Apoi glasuri; glasuri înăbuşite pe culoar, în spatele lui. Puţin îi păsa! — Ce i s-a întâmplat? întrebă cineva, în şoaptă. Apoi pe rând, alte glasuri: – Şi-o fi pierdut minţile, 163

Jan Otčenášek

sărmanul! – Fugi încolo! Un băiat aşa de tânăr…? – Pe vremuri ca astea… nu m-ar prinde mirarea! – Duceţi-l acasă, la culcare… – Staţi… Ce s-a întâmplat? Linişte! O mână uşoară se aşeză pe umărul lui, apoi simţi o mângâiere tremurătoare pe păr. Ştia a cui era această mână. Se întoarse spre el, absent, cu privirea pierdută. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, dar nimeni nu le vedea. Tată! îşi sprijini capul pe umărul lui şi abia desluşea vocea sacadată a bătrânului care-i şoptea la ureche: — E târziu… e prea târziu… băiete… nu ne rămâne… decât să aşteptăm… să sperăm… poate că… poate că nu sa întâmplat nimic… trebuie să avem răbdare… răbdare… mămica… mă înţelegi… nu trebuie… nimic, e bolnavă, nu trebuie să afle… Îi auzi? Au şi ajuns pe strada noastră…! Frazele lui sincopate fură curmate de două bubuituri asurzitoare. Le auzi şi Ester, în ascunzătoarea ei. Cu mult mai de aproape. Vacarmul infernal se apropie pe neaşteptate, era la o întindere de mână. Să fie oare toate astea din pricina ei? Aş, de unde, nu era cu putinţă! Nu înţelegea nimic. Din când în când îşi astupa urechile. Stătea înghesuită într-un colţ al odăii, pe canapea, îmbrăcată în hăinuţa ei şifonată, cu steaua galbenă în piept; picioarele strâns ghemuite sub ea; cu mâna dreaptă strângea la piept valijoara neagră, de teamă parcă să nu i-o smulgă cineva. Rămase aşa multă vreme, încremenită, mută şi surdă, la hotarul dintre somn şi veghe. Mişcând în gol din buze, se gândea la tatăl ei, la mama ei, la el; un bubuit îngrozitor, mai-mai să crape zidurile bătrânei case, 164

Romeo,Julieta şi întunericul

scutură din ea totul: cuvintele,gândurile, imaginile. Îi mai rămaseră doar lacrimile, sărate şi binefăcătoare. Paul1 Stătea aşa, pe întuneric, cu toate că hârtia camuflajului era lăsată; se uita fix, cu ochii mari, spre fereastra întunecată, a cărei culoare era cu o idee mai deschisă decât negrul de abanos al odăii. Se căznea să nu gândească, să nu simtă; o cuprinse calmul apatic al resemnării; şi se minună ea singură de acest lucru. Apoi fereastra, din ce în ce mai luminoasă, se smulse din întuneric. Încetul cu încetul se crăpa de ziuă, lumea ţâşnea pe nesimţite, ca din adâncurile unor ape întunecate; în lumina plăpândă, sfioasă, a palierului, se legănau ca într-o pâclă siluete omeneşti, mici contururi tăiate din hârtie neagră şi lipite pe un fond cenuşiu. Dădeau nervos din mâini, agitându-se de zor pe sub fereastra ei. Bătrâna casă stătea de veghe. Treziţi prin violenţă din somnul lor liniştit, locatarii ieşeau grăbiţi pe paliere. Tremurau de frig, în răcoarea dimineţii timpurii. Ester se furişă de-a lungul peretelui, mai aproape de fereastră; îşi încordă auzul. În scurtele răstimpuri de tăcere înfrigurată, auzea glasurile de afară. Voci aspre, bărbăteşti. Voci de femei. Pe unele le recunoştea. Plânsete, văicăreli, spaimă. Un scâncet de copil trezit din somn. Zgomote de uşi trântite, paşi, bocănituri pe scară. Oameni! Ta-ta-ta-ta-ta…! Tirul nu contenea; după scurte intervaluri de tăcere, răbufnea din nou cu salve puternice de puşcă, cu alte rafale de mitralieră, acoperite din când în când de bubuituri zguduitoare, care spărgeau văzduhul şi speriau 165

Jan Otčenášek

păsările de noapte adăpostite prin turnuri. — Tunuri! strigă cineva. Le cunosc de pe front. — Tunuri? În oraş? Prostie… Împotriva cui? — Vă spun că nu e cu putinţă! — Nu ştiu împotriva cui, dar astea-s tunuri… Şi încă de aproape… parcă dinspre râu. Nu! Mă înşel, dintr-acolo vine numai ecoul, îl auziţi? Acum! — Tată… tăticule, ce se întâmplă…? — Nu se lasă, afurisiţii, se ţin de cuvânt, ne-au făgăduito doar… De-abia acum începe veselia… — Doamne fereşte, au înnebunit de-a binelea… Bum! Bum!… ta-ta-ta-ta-ta-ta… — Hai acasă; te rog, hai acasă… Cineva venea de afară. Pasul lui duduia pe treptele scării bătătorite. Apoi, nou-venitul ieşi pe palier şi se opri lângă grupul de siluete adunate lângă fereastra ei. Într-o clipă fu asaltat de o avalanşă de întrebări, care de care mai alarmante. Ce se aude? Ce se întâmplă? — Nu ştiu nimic precis, se spune doar că i-ar fi prins. — Pe cine?… Pe cine să prindă? — Ei, pe cine… pe ăia de i-au făcut de petrecanie lui Heydrich… i-au încercuit în biserica ortodoxă de pe Resslovka… — E aproape de aici…? — Dumnezeu să-i aibă în paza lui, sfântă fecioară… — Tăceţi! Tăceţi! Plecaţi de aici! Duceţi-vă! Duceţi-vă acasă! Cu chiu cu vai am putut ajunge până aici… auziţi, auziţi zgomotul din stradă? O siluetă de bărbat dădu buzna din casă pe palier, 166

Romeo,Julieta şi întunericul

aducând cu el o veste înspăimântătoare: — Nemţii… sunt aici… încercuiesc totul… şi pe noi… Duceţi-vă de vă uitaţi pe fereastră, e plină strada de ei, au venit cu camioanele… au arme… Într-adevăr. Clipele de tăcere, în care bubuiturile şi rafalele încetau, erau acoperite de huruitul monoton al automobilelor din stradă; iar pe fondul acestui zumzet monoton se auzeau tropăitul scrâşnitor al bocancilor cazoni, bufnituri de uşi trântite, fluierături; comenzi guturale acoperite de alte bubuituri şi în mijlocul acestui vacarm infernal se strecura timid, şovăitor, din primii aburi ai dimineţii timpurii, un straniu revărsat de zori. Nimeni nu credea în el. Răsărit de soare fără cântat de păsărele?! — Împrăştiaţi-vă – repetă cu o insistenţă dură cel care venise de afară. E adevărat. Se pare că vor începe cu percheziţiile domiciliare. Dacă găsesc ceva aici, suntem pierduţi. Duceţi-vă acasă şi încuiaţi uşile! Făceţi-vă că dormiţi! De sus se auzi o voce răguşită. Cuvintele erau nedesluşite, dar în lumina slabă recunoscură o faţă buhăită de un somn febril caracteristic beţivilor. Rejsek! Venea valvârtej spre ei, pe scara în spirală, ţinându-se cu labele grăsune de balustradă; se rostogolea ca un butoi de bere, împleticindu-se pe picioarele nesigure, numai în pantaloni şi cu cămaşa descheiată la piept. — Aţi văzut?! zbieră el cu o voce îngrozită, ridicând pumnii ameninţători deasupra capului. Se agita în faţa chiriaşilor înmărmuriţi, gâfâia, arătându-i cu degetul. 167

Jan Otčenášek

Acum… acum… or să ne împuşte pe toţi! Aşa! Aşa vă trebuie… aţi ştiut… aţi ştiut, cu toţii aţi ştiut… şi… aţi tăcut… Cineva îl apucă de umeri şi-l scutură: — Şterge-o acasă, eşti beat… Se îndepărtară de el cu scârbă; unii se retraseră bănuitori, socotind că spaima îi luase minţile. Dar Rejsek, parcă dăduse strechea în el, se foia în mijlocul lor bâjbâind, vărsând din el nişte ameninţări nedesluşite. Răsuflarea îi duhnea a băutură, iar pe faţa-i ofilită curgeau şiroaie de lacrimi. — Linişte! Să-şi ţie gura! Ce tot îndrugă? — Ce am ştiut noi?! — E beat ca un porc! — S-a scăpat pe el…! — Ce spuneai că am ştiut cu toţii? O mână îl zgâlţâi vârtos. Rejsek se smuci din strânsoare lovind în jurul lui cu pumnii în gol: — Acuma vreţi să tăgăduiţi…? Cu to… cu toţii aţi ştiut că aici, aici… în spatele ferestrei se află o… o ovreică! Nedeclarată! Da, acolo e… au s-o găsească şi… pe urmă. „poc! poc! Ha-ha-ha! La dracul… O mână îl apucă de gât, pe la spate; alta încercă să-i închidă gura spumegândă. Rejsek se lupta cu ei pe plăcile dislocate ale palierului, ca un şobolan turbat. Trăgea cu pumnii în dreapta şi în stânga; nimeri pe cineva în coastă. Gemea în strânsoarea ca de cleşte a braţelor bărbăteşti, lovind cu picioarele în gol; nimeri genunchiul cuiva. Se auzi un răcnet de durere. Cu o furie de câine înrăit el îşi înfipse 168

Romeo,Julieta şi întunericul

colţii în mâna care-i astupa gura. Femeile se împrăştiară. Nu puteau să suporte spectacolul acestei fioroase lupte fără cuvinte, presărată de gemete, suspine de durere şi răsuflări gâfâite. — Lăsaţi-mă… daţi-mi drumul! strigă cu vocea răguşită Rejsek, în mijlocul unei canonade. — Nu zbiera! Vrei să atragi atenţia celor de afară…? — Gura! Izbuti să scape din strânsoarea de fier, cu puterea supranaturală a omului ieşit din minţi. Se clătina pe picioare. Se izbi cu trupul de perete; pe jumătate beat, pe jumătate îndobitocit de cele ce i se întâmplaseră; se lovea cu pumnii în pieptu-i pe care atârna cămaşa făcută ferfeniţă; abia îşi trăgea răsuflarea: — Sunteţi nebuni… eu… nu… nu vreau… m-auziţi! Nu vreau… din pricina unei jidoavce împuţite… nu vreau; să se ducă singură… cât mai e timp… eu… eu mă duc s-o gonesc din bârlog… acum… chiar acum… Până să apuce ceilalţi să se dezmeticească din uimire, el se năpusti pe culoar ca un taur înfuriat; se îndreptă spre uşa odăiţei. Se lăsă pe ea cu toată greutatea trupului său, izbi cu pumnii în placa de scândură, izbea mereu, gâfâind de oboseala efortului, orbit de o ură feroce ce izvora din adâncul obsesiei lui de smintit. Încercă să spargă uşa. Deschide! Deschide! Loviturile surde făceau să răsune sumbru întreaga clădire, groaza cutremura bătrâna casă, de la subsol şi până la mansardă. — Aufmachen! Auf-ma-chen! zbiera Rejsek cât îl ţinea gura. Scutură clanţa cât putu, apoi, cu un reflex de neînţeles, începu s-o împingă în sus, încercând să o 169

Jan Otčenášek

sucească şi s-o smulgă din lemn. Nu izbuti. Se apucă din nou să lovească cu pumnii strânşi în placa de scândură, cu o pasiune demonică. Aufmachen! Deschide… bestie jidovească! Ştiu că eşti aici, că te ascunzi! Auf-ma-chen! Înăuntru, Ester auzise totul. Ştia că sfârşitul era aproape. Afară se lumina, repede, de ziuă. Prin fereastră se strecura o lumină trandafirie, bubuiturile nu mai conteneau. Stătea în mijlocul odăiţei, gata îmbrăcată, cu mâinile atârnând de-a lungul trupului şi aştepta. Acum nu-i mai rămânea decât să aştepte. Respiraţia i se încetini, oprindu-se undeva în gâtlej. Preferă să închidă ochii. Era mai bine aşa. Un calm glacial. Resemnare. Să nu mai ştie nimic. Curând totul se va sfârşi. Regretul apăsător, care-i strângea inima, era numai pentru el. Paul! Unde o fi? De ce nu era aici, lângă ea? îl simţea şi acum, era încă toată plină de el. Ploaia de lovituri în uşă şi urletele înăbuşite o readuseră la viaţă. Şi trosnetul lemnului care se spărgea. Încotro? Încotro? Vuiau în ea semnalele de alarmă. Alerga năucă între cei patru pereţi; trupul îi era dirijat de instinctele fiarei încolţite, încotro? Spre fereastră? Şi?… înapoi! Să se ascundă sub divan! În cele din urmă, sub impulsul unei spaime oarbe, izbucni în hohote de plâns, loviturile înverşunate i se înfigeau în creier ca nişte piroane. Căzu grămadă pe divan şi îşi astupă urechile. 170

Romeo,Julieta şi întunericul

— Auf-ma-chen! Deschide! O forţă străină o ridică şi o împinse cu putere spre cealaltă uşă; sub lovitura corpului, uşa se deschise larg şi ea se trezi în atelierul pustiu. Camuflajul lăsat, întuneric beznă! Mergea împleticindu-se, bâjbâind în faţa ei cu mâna rămasă liberă: masa, scaunul, manechinul de croitorie, fierul de călcat, pachetul cu vechi jurnale de modă, foarfeca lungă de croit! S-o apuce, s-o întoarcă cu vârful ascuţit spre piept, s-o înfigă aici, în locul în care palpita viaţa. Sfârşitul, liniştea, refugiul suprem! O lovitură puternică în tâmplă făcu să-i scape din mână primejdiosul instrument; încet-încet, picioarele i se înmuiară, leşinul binefăcător îi învălui simţurile… în sfârşit! împuşcăturile şi bubuiturile le auzea acum de departe –, cădea, cădea uşor, ca într-o alunecare, ţinându-se cu o mână de placa netedă şi lucioasă a maşinii de cusut, iar în cealaltă strângând valijoara ei neagră. Linişte… tăcere… poate că de acum încolo va fi linişte; numai linişte şi tăcere – aah, ce bine! – răsuflă uşurată lăsându-se pradă delicioasei senzaţii a necunoştinţei… Lumină! E oare cu putinţă? Acum, la sfârşit…? Şi totuşi… Pătrundea printre genele ei dese, se revărsa pe faţa ei ca o fâşie îngustă; strânse ochii cu încăpăţânare. În aceeaşi clipă simţi o atingere de mână omenească. O şoaptă insistentă, aproape de ureche: — Hai! Repede, fetiţo… de mine nu trebuie să-ţi fie teamă…! Îi dădu crezare abia în clipa când, pe jumătate vie, se simţi ridicată de nişte mâini bărbăteşti; nu se împotrivi 171

Jan Otčenášek

când aceste mâini o târâră pe podea. — Ei hai, ridică-te! o îndemnă ca pe un copil răsfăţat o voce gâfâită. Acum trebuie să rezişti, spiriduşule! Mâinile o lăsară. Căzu pe ceva moale şi tot ceva moale o acoperi ca un val fierbinte, catifelat, şi deodată se făcu iar linişte şi întuneric. Cunoscutul miros acru de stofă aburită îi pătrunse pe nări. — Rămâi aici… şi nu scoate o vorbă… îţi spun eu când va trebui… Unde-i? Valiza! Unde-i valiza?! O căută bâjbâind prin întuneric, o găsi şi o strânse la pieptul ei. O va păstra până la capăt! Se strânse ghem ca să fie cât mai mică şi nu deschise ochii.

172

Romeo,Julieta şi întunericul

13 Uşa cedă. Rejsek izbuti în cele din urmă s-o forţeze şi să smulgă clanţa. O avea încă în mână în clipa în care dădu năvală cu trupul lui masiv în odăiţă. Bâjbâi pe perete, căutând comutatorul electric; răsuflarea obosită îi şuiera în plămâni. Îşi roti nătâng privirile prin ascunzătoarea pustie. Cu dosul palmelor îşi frecă ochii, căznindu-se să desluşească misterul. A dispărut! Siluete negre, bărbăteşti se strecurară în odaie după el, se îngrămădiră, mute, în spatele lui. Le simţea în ceafă răsuflarea. Băgă de seamă că uşa dinspre atelier era întredeschisă; se repezi într-acolo şi se înfipse în ea cu umerii lui largi; dar întunericul ţeapăn dinăuntru îl pironi locului. Deodată, un fascicul prelung de lumină străpunse întunericul, îi căzu pe faţă şi i-o dezgoli: lobii urechilor roşii de furie, ochii mici, înlăcrimaţi, clipind prosteşte în bătaia luminii – expresie jalnică de diavol ameţit de beţie. — Ce vrei? tună o voce din întuneric. Îl scutură un fior de spaimă, apoi făcu un pas înainte, agitând pumnii în gol. — Unde-i…? Ştiu că se ascunde aici… Din odăiţă se năpustiră câteva siluete negre. Stăteau în spatele lui, formând un semicerc. Tăceau. Rejsek înaintă ferindu-şi ochii de razele ameţitoare. O voce aspră şi dârză îl făcu să se oprească. — Niciun pas mai departe! Şi nu mai zbiera! 173

Jan Otčenášek

Vrei poate să vină ăia… din stradă? Te împuşcă şi pe tine, o dată cu noi! Ca pe un câine… Tirul izbucni din nou, ca o vijelie, făcând să se cutremure ramele ferestrelor. — Dar tu, tu cine eşti? întrebă Rejsek cu respiraţia şuierătoare. — Ce-ţi pasă… Ce cauţi tu aici? Oi fi vreun pungaş? — Eu… eu… pe ovreicuţa aia… nu, nu se ascunde aici…? — Vită încălţată! Beţiv ordinar! Cine ştie ce-ai văzut… Şterge-o! Caută de-o întinde cât mai repede, până nu-mi pierd răbdarea, bagă-te în cotlonul tău şi uită ce ţi s-a năzărit…; şi bagă de seamă, dacă ciripeşti ceva, seara n-o mai apuci… sute de ochi stau aţintiţi asupra ta… — Ce…? Cum… cum… ai…? Lanterna se apropia cu pas lent de oaspetele nepoftit, îi inundă faţa puhavă cu o lumină albă… Rejsek bătu în retragere, ca un rac, din faţa punctului orbitor; bolborosi ceva neînţeles… Se ciocni cu spatele de zidul trupurilor bărbăteşti şi simţi cum acestea se îndepărtau de el cu scârbă. Căzu în prăpastia deschisă între ei, căută zadarnic cu mâinile un sprijin; nu dădu decât de golul pustiu şi întunecat. — Nu te apropia! strigă el, de spaimă, cu voce piţigăiată, şi întinse mâinile înainte. În aceeaşi clipă ceva moale îl plesni peste faţă. Până să-şi vină în fire, se trezi plesnit încă o dată şi încă o dată. Loviturile cădeau surde peste obraji şi el se ferea, acoperindu-se cu amândouă mâinile. — Ţine! strigă omul din umbră. Îi aruncă peste ochii holbaţi sulul de stofă. Tunde-o! Aici se coase numai pentru 174

Romeo,Julieta şi întunericul

oameni! O tăcere prevestitoare de rele se aşternu din nou peste atelier, o linişte pe care n-o mai tulbura acum nici măcar foşnetul lăbuţelor de şoareci. Doar bubuitul sinistru al tunurilor, amestecat cu lătratul sacadat al mitralierelor spărgea tăcerea dinafară. Lanterna se stinse. Târându-şi piciorul, omul din umbră se apropie de fereastră şi ridică hârtia neagră de camuflaj. Zorii dimineţii de iunie începuseră să deseneze în penumbră contururile obiectelor. Lucrătorul le ştia pe dinafară. În mijlocul lor se scurgea viaţa lui de toate zilele. Parcurse cu privirea atelierul, apoi cu mersu-i şchiopătat se îndreptă spre scăunelul lui; se aşeză, adus de spate, în poziţia în care îl mulaseră anii îndelungaţi de croitorie. Simţi o apăsare grea în piept. Îşi lăsă capul pleşuv în palme, îl chinuiau gândurile. „Eh, viaţă amară! Bumbum… duduie deasupra acoperişurilor de se cutremură sticla în ramele ferestrelor… Ta-ta-ta-ta-a. Îi auzi? Nemţii! Eh, oameni buni… e de rău!” Spaima îl sugrumă, dar acum nu se mai gândeşte la el. El ca el! Un bătrân fără rost, care n-a avut nici femeie, nici copii, viaţa şi-a omorât-o la jocul de cărţi; inutil, ca un pietroi ce încurcă drumul! Ce avea să mai aştepte el de la viaţă? Destul hoinărise prin lumea asta târându-şi piciorul stâng după el. De, războiul din ’914… Galiţia… şi… toţi dracii! Un foşnet în spatele lui îl făcu să se întoarcă, gândurile i se împrăştiară ca un stol de vrăbii speriate. Ea stătea în pragul uşii dinspre cămăruţă. Chipul ei, sub 175

Jan Otčenášek

păru-i despletit, arăta ca o pată întinsă. Strălucea de albeaţă în întunericul rar. Privirea ei aproape că-l înspăimântă. Steaua galbenă din piept, valijoara neagră în mână. Se ridică. De bună seamă, nu-l vede sau, poate, nici nu voia să-l vadă. De acum încolo, pe nimeni! Până să se urnească din loc, ea porni înainte, greoi, cu mişcări mecanice, ca de marionetă. Un, doi! O ajunse abia lângă uşă, şi-i baricadă drumul cu tot corpul. Nu-i plăcea privirea aceea năucă a ochilor ei mari, cu pupilele dilatate de întuneric. Ascultă! Îşi aşeză mâinile pe umerii ei. O scutură, încercând s-o trezească. — Încotro, spiriduşule? — Lăsaţi-mă! — Ei hai, vino-ţi în fire! Nu-s decât eu… numai eu… Afară sunt ei, îi auzi? — Eu, eu… trebuie… – murmurară buzele ei; eu trebuie… trebuie să plec… altfel l-ar… l-ar omorî… — Şi încotro?… mititico… încotro ai vrea… — Mă duc la ai mei. La Terezin. Lăsaţi-mă… poate că ei îmi scriu şi… Eu nu mai am ce căuta aici… n-aveţi voie să mă împiedicaţi… l-ar ucide… ştiţi… l-ar ucide… daţi-mi drumu’…! Strânse în palme umerii firavi şi scutură uşor copăcelul mlădios al trupului ei feciorelnic, ce se zbătea sub degetele lui. O strânse la piept, cu toată puterea, şi-i mângâie părul, încercând s-o liniştească. Din ochi începură să-i picure lacrimi mărunte şi-i umeziră faţa. Plângea. Plângea de soarta ei, de a lui, de soarta acestei lumi năpăstuite şi abrutizate. O implora, dar ea nu-l auzea. 176

Romeo,Julieta şi întunericul

— Lăsaţi-mă, daţi-mi drumu’, vă rog… Se bătea cu el ca o pisică sălbatică; nici n-ar fi bănuit la ea atâta forţă şi supleţe. Se propti cu amândouă mâinile de pieptul lui şi, cu o bruscheţe neaşteptată, îl împinse atât de puternic, încât zbură împleticindu-se şi se izbi de colţul mesei; căzu pe scaun gemând şi trăgându-şi din greu respiraţia; până să-şi revină, ea apucă clanţa şi apăsă… Pe dinăuntru, uşa era descuiată; cu o agilitate de şopârlă, se strecură afară, se auzi ţăcănitul broaştei şi fata dispăru! Se făcu nevăzută! Culoarul! Pustiu şi tăcut! Îşi roti privirile în jur, inima îi bătea nebuneşte. Apoi treptele; se năpusti în jos pe spirala întunecată; valijoara se izbea de perete, scândură bătătorită răsfrângea în ecouri surde bocănitul confuz al tălpilor; o trăsni mirosul de mucegai din gang – încă o privire în jur: în dreapta decorul dezolant al curţii interioare, cutia de cenuşă plină cu vârf, căruciorul sobarului; în stânga întuneric, poarta imobilului! Porni iute într-acolo; în treacăt, observă în spatele ei o siluetă neagră. Omul care o păzea scoase un strigăt de uimire. Îl împinse cu mâna întro parte; o clipă simţi în palmă răcoarea clanţei de alamă. Uşa se crăpa încet, tot mai mult – strada! Lumina zilei! Dar soarele nu se înălţase încă pe cer. O bubuitură înfiorătoare sparse văzduhul, o ţintui locului; apoi detunături de puşcă. Poarta se închise zgomotos în urma ei. Se lipi cu tot trupul de firma lăcuită a unei băcănii. Cafea, vinuri, lichioruri. Articole coloniale. În clipa aceea îi zări! închise repede ochii, apoi îi 177

Jan Otčenášek

deschise! Erau tot acolo! Se cutremură toată, cuprinsă de o spaimă sălbatică, dar ochii rămaseră fixaţi într-acolo. Stăteau numai pe o parte a străzii, la marginea trotuarului, la doi paşi unul de celălalt, întorşi cu spatele spre zidurile caselor, cu spatele spre ea. Nu-i vedea la faţă. Ţevile automatelor întinse înainte, căştile de oţel pe cap. Tăcuţi. Nemişcaţi. Statui! Stane de piatră, răscrăcărate, fantome fără viaţă, înfiorătoare în nemişcarea lor încremenită. Deocamdată n-o vedeau şi erau liniştiţi. Deocamdată… Nişte comenzi fulger în creier: Acum… Acum! Îşi roti privirea în jur, ca o fiară hăituită. Încotro? Fără să răsufle, cu spatele lipit de zidurile caselor şi de obloanele trase ale vitrinelor, se furişă încet încet până în colţul străzii. Doi, trei paşi! Un pas… şi încă unul… Ce ciudat că n-o băgaseră încă în seamă, că nu-i auziseră bătăile sonore, ca de ciocan, ale inimii! Şi ce senzaţie ciudată: se dedublase parcă; o spaimă ameţitoare îi învălui ca o negură simţurile, o smulse din propria-i piele; un corp cu totul străin de al ei se strecura acum în spatele trupurilor masive, verzi-cenuşii, iar ea îl urmărea doar din detaşarea exterioară a visului. Nu, nimic din toate astea n-o priveau pe ea, nimic nu era adevărat… Paul! Ah, dacă ai vedea! Încă un pas… Colţul străzii…! Picioarele o trădară: o zbughiră singure într-o goană nesăbuită, împinse de energia absurdă a spaimei… – iată şi colţul străzii… pe aici – purtau un corp lipsit de viaţă pe 178

Romeo,Julieta şi întunericul

uliţa îngustă…; cât mai departe, cât mai departe! În calea ei nimic decât porţi închise, ferestre camuflate… Un ţiuit strident de fluier o surprinse la capătul altei străduţe, ca vârful unei săgeţi. Nu-şi domoli pasul; nu vedea, nu auzea, totul se concentrase deodată în picioare… ah… valijoara…! s-a dus… canatul ieşit al unei porţi i-o smulse din mână, dar ea nu se opri din fuga-i nebunească… înainte, mai departe, cât mai departe!… un hohot de plâns îi scutură trupul; trase forţă din plămânii aprinşi… şi… deodată alte fluierături… şi din nou altele… din toate părţile… şi un tropăit de bocanci cazoni, zeci, sute… zăngănit metalic de potcoave… Înainte!… Încotro? Uliţa se scurgea deodată într-o stradă principală…; la încrucişare, autocamioane militare, burduhănoase, şi în jurul lor roiau, ca furnicile, siluete verzi-cenuşii…; cu căştile de oţel în cap… Ei, nemţii! Erau acolo… Se lipi de nişa unei intrări, se furişă încet, alunecând dea lungul porţii… clanţa!… o încercă… încuiată! Aşadar, în sfârşit… în sfârşit…! îşi zise în sinea ei cu senzaţia aceea nespus de dulce a uşurării pe care tot trupul o dorea, în sfârşit…; dar o nouă fluierătură o trezi la viaţă. Se uită sălbatic în jur. La câţiva paşi de ea un imobil tăiat de tunelul întunecat al unui pasaj; două-trei salturi şi… gata! A ajuns! Zbura pe pietrele vâscoase, bâjbâind cu mâinile întinse prin bezna înecăcioasă…; duhoarea closetelor, amestecată cu mirosul acru al scursorilor de bere; un pasaj lung, întrerupt de o curte îngustă; butoaie şi sticle, stinghii de 179

Jan Otčenášek

bătut covoare, ochi; da, zărise în goana ei nişte ochi înspăimântaţi, dar ea alergă înainte, fără ţintă, fără gânduri în mintea-i delirantă, cu părul despletit fluturând în bătaia vântului… ca o maşină, nimic decât o maşină… un-doi, un-doi…; se poticni cu piciorul de ceva: o tencuială umedă, sfărâmicioasă, îi alunecă sub palme, o opri în loc…; un fluierat strident, pătrunzător, o repuse pe picioare… poc! du-du-du-du-du… Înainte! Începu să vadă… bezna pasajului se risipea, se termina acolo… Nu-i venea să-şi creadă ochilor… acolo… vezi?! Lumină! Ah, în sfârşit, îi venea să strige din răsputeri – lumină adevărată!… Şi se apropia de ea cu fiecare salt… Câteva zeci de metri încă şi… peste drum, dincolo de trotuar, în strălucirea soarelui, care tocmai răsărea, înverzeau boschetele stufoase ale parcului…; şi iarba, şi copacii înalţi, cu scoarţa crăpată pe trunchiuri, falnici în nemişcarea acestei dimineţi liniştite de vară… şi soarele… ia te uită; prostuţă fricoasă, uite cum sfarmă şi împrăştie stâncile acelea de beznă îngrămădite… ce lumină puternică, arzătoare… poc! poc!… Câţiva paşi numai şi te arunci în coama catifelată a ierbii, îţi înfigi degetele şi te pierzi iar printre firele ei ca o furnică. Printre tufişuri se vede albind ceva… desigur, e o grădină, grădina lor, da, nu se înşală… halatul acela alb, scrobit… porneşte fuga într-acolo şi zboară… zboară prin aerul proaspăt al dimineţii şi e atât de minunat şi nefiresc de uşoară; zboară spre mirosul acela alb de dezinfectant… Tată! îi strigă în întâmpinare, tată! Aşteaptă-mă, viu, chiar acum… ştiu, ţi-a fost greu, nu-i aşa? Tată, dar nu, nu, ştiu… psst! despre astea să nu mai

180

Romeo,Julieta şi întunericul

vorbim… bine că trăiţi, ah, tăticul meu… de ce nu mi-aţi scris?… Unde, unde sau pierdut scrisorile voastre?… ştii, îl iubesc nespus de mult, tată, ia-ne pe amândoi acasă!… crezusem c-o să mor de groază… dar nu… n-au pus mâna pe mine… Tată, aşteaptă-mă… Ţâşni iute din pasaj. Acum nu mai auzea fluierăturile prelungi ce răsunau asurzitor din toate direcţiile. Nici zbieretele de uimire ale urmăritorilor, nici comenzile lor guturale! Toate eforturile se concentraseră spre realizarea celor câţiva paşi care-i mai rămăseseră până la adăpost. Gata, a ajuns! Căzu cu tot trupul, ca secerată dintr-o singură lovitură, pe marginea peluzei necosite, îmbrăţişând pământul cu mâinile larg desfăcute; degetele frământară lutul răcoritor şi se înfipseră în el. Picături din roua dimineţii, lucind pe firele de iarbă legănate, îi căzură pe păr. Focurile de armă încetară, se făcu linişte. O linişte ca după furtună. Nu-i băga în seamă. Nu se clinti nici atunci când câteva perechi de bocanci grei, cazoni, se apropiară de ea în fugă, tropăind. Nici nu-i lua în seamă. Nu se clinti din loc nici atunci când tropăind în goană pe pietrele pavajului se apropiară iarăşi cizme grele, cazone. Se opriră pe iarbă, roată în jurul ei. Stătură aşa o clipă; apoi, unul din ei, încet, cu o mişcare învăţată, o întoarse pe spate, cu faţa spre soare. Cineva scoase un fluierat de uimire şi spuse cu voce calmă, de data aceasta fără ură: 181

Jan Otčenášek

— Schau mal, Emst! Da ist ja eine junge Judin11. * * * Casele vechi sunt asemenea oamenilor bătrâni: pline de amintiri. Ele au înfăţişarea şi parfumul lor particular. Zidurile lor stranii sunt vii, neobişnuit de vii. Câte n-au văzut? Câte n-au auzit? Câte n-au absorbit de-a lungul anilor aceste ziduri cu tencuiala lor crăpată! Da, zidurile acestea sunt vii prin destinele oamenilor care au trăit între ele. Unele sunt deseori pomenite, peste altele se aşterne praful uitării. Despre unele se tace. Acestea trăiesc fără cuvinte, îndărătul buzelor, îndărătul ochilor. Ele ţin de zguduitoarea istorie, nescrisă, a caselor vechi. „Tu trebuie să trăieşti” – îi spune o voce lăuntrică. Cunoaşte această voce.’ Stă şi acum întins pe spate, cu ochii mari aţintiţi spre fereastră. În spatele ei o zi ca toate zilele se strecoară din aburii dimineţii timpurii, o zi obişnuită, la capătul întâmplării… De sute de ori s-a întors pe firul acestei întâmplări, înapoi spre banca aceea inofensivă din parc şi iarăşi înainte, spre momentul acela dramatic, de neînţeles… În fond nu se întâmplase nimic: a apăsat pe clanţă şi a intrat. Odaia era goală! Nimic! De fapt nici pe urmă nu s-a întâmplat nimic. Îi rămaseră 11

Ia te uită, Ernst ! Într-adevăr, o tânără evreică (în limba germană în text), (n.t.)

182

Romeo,Julieta şi întunericul

doar căutarea drumului, bâjbâitul în gol. Întrebări fără răspunsuri. De ce toată lumea tace? Tac oamenii, tac lucrurile. De ce nu s-a întâmplat nimic? De ce toate s-au întors şi s-au împotmolit în mocirlă, în atmosfera mucegăită a protectoratului? De ce nu s-a năruit cerul? Şi inima continuă să bată în piept, la fel ca înainte! Chipuri, cuvinte, glasuri. Un glas, un zvon! Numai pe acesta îl aude mereu când închide ochii. „Trebuie să trăieşti!” Trebuie să trăieşti! Dar cum? Se luase la harţă cu glasul acela, dar glasul era mai puternic. Era în el, chema cu încăpăţânare în noaptea aceea înfiorătoare în care el măsura adâncimea deznădejdei. Şi, în cele din urmă, capitulă: ajunsese la capătul drumului. Se ridică. Deschise larg fereastra şi lăsă să pătrundă în odăiţă ciripitul gureş al vrăbiilor. Se trezea parcă dintr-un vis îndelungat; îşi trecu mâna peste faţa boţită. Apoi îşi dădu seama că durerea aceea chinuitoare, care îi sfredelea stomacul nu era altceva decât foamea, o foame obişnuită, cumplită. De cât timp nu mai mâncase? Căscă. Îşi împreună mâinile după ceafă şi-şi întinse trupul atât de tare, încât îi trosniră zgomotos oasele. Trase adânc în piept aerul tare al dimineţii de vară. Jos, curtea strâmtă în care zăcea căruciorul părăsit al sobarului; sus, peste acoperişuri, cerul azuriu. Încet, pe nesimţite, se crăpa de ziuă. Acum! Prima rază alunecă tăcută peste bătrânul acoperiş şi rămase suspendată undeva, în coroana stufoasă a castanului. O zări şi îşi încleştă maxilarele. 183

Jan Otčenášek

Înainte! „Trebuie să trăieşti!” * * * Casele vechi au glasul lor matinal. Ascultă: cineva umblă pe scară, fluieră în surdină, o şapcă turtită trece fulgerător prin dreptul ferestrei, sandalele lipăie pe pătrăţelele de piatră; de sus se aude deodată sunetul ascuţit al unui ceas deşteptător şi un copilaş trezit din somn îi răspunde cu ţipete de indignare. Paşi şi glasuri; şuviţa de apă face să vibreze sonor jgheabul de tinichea din cotul palierului, de undeva răsună strident un râs de fetiţă… casa se trezeşte şi prin uşile deschise ale bucătăriilor răzbate huruitul râşniţelor de cafea…

184

Romeo,Julieta şi întunericul

POSTFAŢĂ Am fost unul din martorii frământării creatoare a lui Jan Otčenášek pe când în mintea lui prindeau viaţă eroii romanului Romeo, Julieta şi întunericul. Era în toamna anului 1957 la Dobriş, în apropierea capitalei cehoslovace. În Casa de creaţie a scriitorilor, cu prilejul unui seminar al traducătorilor, organizat de Ministerul Învăţământului şi Culturii din ţara prietenă, am stat deseori de vorbă cu autorul cărţii de faţă, care îmi povestea cu multă însufleţire despre destinul tragic al lui Paul şi Ester, constrânşi să-şi consume focul pasiunii lor într-un moment de grea încercare pentru poporul cehoslovac. Istorisirea lui Otčenášek m-a impresionat profund. În lunile şi anii care au urmat, m-am întors, nu o dată cu gândul la destinul nefericit al celor doi eroi ai săi. Aşteptam cu nerăbdare şi emoţie apariţia cărţii, convins fiind că autorul va izbuti să zugrăvească în cuvinte răscolitoare acţiunea unui roman plin de patosul dragostei curate şi al luptei drepte împotriva întunericului nazist. Cartea este o revelaţie. Încredinţarea tălmăcirii ei în limba română a constituit pentru mine o sarcină de cinste. Otčenášek este un scriitor puţin cunoscut în ţara noastră. Din opera lui a fost tradusă doar lucrarea Kluci z Oreši (Băieţii din Oreşi, apărută în anul 1958, la Editura Tineretului cu titlul „Copiii noştri”), o povestire cu caracter educativ, vădind o înţelegere remarcabilă a psihologiei celor mici.

185

Jan Otčenášek

S-a născut la Praga, la 19 noiembrie 1924. Şcoala primară şi secundară le-a făcut în oraşul natal. Tot aici şi-a desăvârşit învăţătura, studiind cu pasiune filosofia. A trăit intens, în anii adolescenţei, clipele dureroase ale cotropirii. A ascultat cu inima sfâşiată tropăitul sinistru al cizmelor hitleriste pe străzile Pragăi, a văzut cu durere cum mii de eroi ai libertăţii luau drumul închisorilor, al lagărelor şi al eşafodului, l-a înflăcărat lupta dârză, înverşunată a poporului, l-a impresionat unitatea de monolit a comuniştilor. După eliberare, s-a consacrat scrisului, devenind unul din cei mai buni prozatori ai ţării sale. Pentru merite deosebite în domeniul literaturii, a fost distins cu titlul de Laureat al premiului de stat „Klement Gottwald” şi ales membru în prezidiul Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci. Otčenášek este un prieten sincer al ţării noastre pe care a vizitat-o în 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor. De atunci m-am întâlnit cu el de mai multe ori, la Praga, între anii 1955—1960. De fiecare dată, în timpul îndelungatelor noastre convorbiri, Otčenášek îşi amintea cu plăcere de clipele frumoase pe care le-a petrecut în mijlocul poporului român. Prozator de mari resurse, şi-a îndreptat de la început atenţia spre actualitate, socotind, pe bună dreptate, că aceasta îi oferă un vast câmp de inspiraţie. Marile transformări care se petrec sub ochii săi i-au dat imboldul legitim de a deveni cronicar atent al vremii sale. A fost unul din cei dintâi scriitori cehoslovaci care au oglindit, cu rară fineţe, eforturile susţinute ale muncitorilor pentru îndeplinirea obiectivelor primului plan cincinal. Romanul Plnym krokem (Cu pasul mare), apărut în 1952, 186

Romeo,Julieta şi întunericul

este una din preţioasele mărturii ale acestor vremi. Eroii sunt muncitorii Cehoslovaciei noi. Coordonatele acţiunii sunt determinate de noile condiţii de viaţă care s-au statornicit în ţara prietenă după memorabilele evenimente din februarie 1948. Într-un roman de mare răsunet, Obćan Brych (Cetăţeanul Brych) apărut în 1955, Otčenášek ne dezvăluie modul în care evenimentele mai sus amintite şi momentele care le-au precedat s-au răsfrânt în conştiinţa unei părţi a intelectualităţii cehoslovace. Eroul principal al cărţii, Frantişek Brych, intelectual de origine proletară, cade victimă educaţiei sale formate la şcoala burgheză dintre cele două războaie. Ademenit de elemente retrograde şi descompuse, este gata să fugă împreună cu acestea peste hotare. În cabana de munte din apropierea frontierei, unde se pregătea „marea aventură”, intelectualul „obiectiv” Brych începe să-şi dea seama de mocirla morală în care se bălăcea. Eroul e zguduit de un puternic proces de conştiinţă, care învederează cât de profund au acţionat evenimentele din Februarie asupra intelectualilor din generaţia lui Brych şi, respectiv, a lui Otčenášek. Cu Romeo, Julieta şi întunericul, Otčenášek păşeşte pe făgaşul literaturii de valoare universală. Pretextul este eternul sentiment al dragostei cântat de scriitorii lumii din antichitate şi până în zilele noastre. Cadrul acţiunii îl constituie vremurile sumbre ale ocupaţiei –, eroii sunt doi adolescenţi, Paul şi Ester, care descoperă, ca şi tinerii din miile de generaţii precedente, dragostea. Prezenţa celor doi protagonişti este extrem de vie, celelalte personaje există 187

Jan Otčenášek

numai în funcţie de ei. Acţiunea este astfel construită, încât totul ne îndreaptă către cunoaşterea perfectă a acestei perechi de îndrăgostiţi, care, la urma urmei, nu reprezintă decât o fărâmă de lume, repetând aproape maşinal gesturi şi atitudini arhicunoscute. Cu toate acestea, dragostea lor are ceva cu totul aparte. Ei nu se pot bucura de ea în deplină libertate. Pentru Paul, un tânăr ceh, absolvent de liceu, şi pentru Ester, o tânără evreică, care urma să plece pe drumul fără de întoarcere al lagărului de la Terezin, dragostea este o sursă de bucurii intense dar şi de mari primejdii. Ea are caracter conspirativ; tinerii o ascund pe bună dreptate lumii tenebrelor din jur ocupanţilor şi slugilor lor – dar şi celor apropiaţi – părinţilor lui Paul – de teama de a nu o pierde, de a nu o primejdui. Ei se iubesc în spaţiul strâmt al celor patru pereţi ai unei încăperi pragheze, mică oază în mijlocul deşertului. Afară e ceaţa compactă a ocupaţiei: hitleriştii patrulând pe străzi, afişe care anunţă executarea a mii de patrioţi, lagărul de la Terezin, trădătorii care ascultă şi transmit şoaptele. Paul şi Ester ar vrea ca cei patru pereţi ai camerei să-i izoleze de întunericul înfricoşător. Sentimentele puternice, dublate de o mare doză de naivitate, izbutesc vremelnic să le dea iluzia unui spaţiu departe de orice frământare umană. Dar crunta realitate îi contrazice dureros. Atmosfera apăsătoare a „oraşului de aur”, călcat de cizmele fasciste, pătrunde treptat, treptat în încăperea Esterei. Iubirea ei pentru Paul capătă alt înţeles, după cum şi dragostea acestuia îmbracă o nouă şi profundă semnificaţie. Inimile lor palpită de grijă. În fiecare din ei se naşte puternic, irezistibil, gândul ocrotirii celuilalt. Bucuriile şi necazurile, izbânzile şi 188

Romeo,Julieta şi întunericul

insuccesele, alternează. Aşa cum apar, circumscrise la viaţa celor doi eroi, au o mare forţă simbolică, întruchipând o rază de lumină, de speranţă în mijlocul unor imense tenebre. Totul în relaţiile dintre cei doi eroi poartă pecetea unei puternice tensiuni. Poate din această cauză, Ester găseşte cu cale, în cele din urmă, să părăsească ascunzătoarea, să se jertfească spre a nu pricinui moartea lui Paul şi a celor apropiaţi lui. Şi Ester şi Paul, conştient sau inconştient, au atitudini eroice. Ei constituie o părticică de lume, care acţionează cu mijloace naive pentru ca întunericul să se risipească. Sentimentele lor curate, atitudinea curajoasă sunt semne ale unor înalte virtuţi, caracteristice eroismului oamenilor cinstiţi, care n-au îngenuncheat în faţa naziştilor; aceştia au dat o pildă luminoasă de acţiune celor doi tineri îndrăgostiţi. Cititorul simte pulsul acţiunii populare din fiecare pagină a cărţii. Vorbele cu tâlc ale bătrânului lucrător Cepek, atitudinea umană a părinţilor lui Paul, ecourile luptelor directe, toate sunt o prezenţă stenică, demonstrând fără echivoc că tenebrele se vor împrăştia şi în locul lor se va revărsa irezistibil lumina. Dragostea lui Paul şi Ester se ridică la marea înălţime a sentimentelor din dramele shakespeariene. În condiţiile proprii de desfăşurare, ea are darul de a transmite prezentului dar şi viitorului un mesaj în plus: acela al profundului umanism, dezbărat de prejudecăţi rasiale, încărcat de semnificaţia nobilă a dragostei dintre oameni, a urei faţă de întunericul în care fasciştii au izbutit să arunce, temporar, popoarele asuprite. Romanul lui Otčenášek conţine un serios şi grav avertisment. El atrage atenţia asupra reînvierii fascismului şi 189

Jan Otčenášek

constituie – aşa cum scrie revista sovietică „Literatura i jizni” (Literatura şi viaţa) un îndemn „la vigilenţă şi la adevărata frăţie între oameni”. Romeo, Julieta şi întunericul este o expresie puternică a umanismului, aşa cum a fost caracterizat în cuvintele lapidare, emoţionante, ale eroului poporului cehoslovac, Julius Fucik:– Oameni, v-am iubit, vegheaţi! În Romeo, Julieta şi întunericul, Otčenášek se relevă ca un artist deplin format, care stăpâneşte la perfecţie tehnica construcţiei epice, izbutind să transmită milioanelor de cititori din lumea întreagă (cartea a fost tradusă în 18 limbi) un mesaj vibrant ce poate fi comparat – citându-l pe Louis Aragon – cu „un cântec durabil”. Apariţia romanului în traducere românească pune la îndemâna cititorului una dintre pasionatele cărţi ale literaturii antifasciste, de paginile căreia te desprinzi cu greu. Amintirea ei va răsuna ca o mărturie a unor momente întunecate, care nu trebuie să se mai repete sub nicio formă. JEAN GROSU

---- Sfîrşit ----

190