0000 Model Persuasiune Si Manipulare La Sectele Religioase

PERSUASIUNE ŞI MANIPUARE LA SECTELE RELIGIOASE JIM JONES ŞI TEMPLUL POPORULUI

Cuprins Introducere ...............................................................................................................................1 Capitolul 1: Persuasiune şi manipulare 1.1. Persuasiunea ...............................................................................................................3 1.1.1. Definiţii ale persuasiunii ..............................................3 1.1.2. Retorica aristotelică ...................................................4 1.1.3. Normele persuasiunii .............................................................................5 1.1.4. Persuasiunea disimulată şi persuasiunea manifestată .7 1.1.5. Persuasiunea ca strategie .......................................................................9 1.2 Manipularea ..............................................................................................................11 1.2.1 Clasificarea manipulărilor ............................................12 1.2.2 Exemple de manipulări ................................................12 1.2.3 Principalele tehnici de manipulare ..........................................................14 1.2.4 Procedee de manipulare ..........................................................................20 1.3 Tipuri de manipulatori relaţionali.. .............................................22 1.3.1. Tipuri de manipulatori relaţionali.. ..............................22 Capitolul II: Sectele şi specificul lor 2.1. Aderarea la secte .......................................................................................................26 2.1.1. Cultul şi secta ............................................................26 2.1.2. Prozelitismul. .........................................................................................27 2.1.3. Cauzele apariţiei şi răspândirii cultelor .....................................27 2.2. Mişcări momdiale anticreştine ..................................................30 2.2.1. Francmasoneria ......................................................................................30 2.2.2. New Age ................................................................................................33 2.3. Cele mai răspândite grupări religioase din România ........................................... 37 2.3.1. Evangheliştii. .............................................................37 2.3 .2. Creştinii după Scriptură ...............................................38 2.3.3. Cultul Adventist de ziua a şaptea ...............................40 2.3.4. Martorii lui Iehova .................................................................................41 2.3.5. Bogomilii ...............................................................................................43 Capitolul III: Studiu de caz "Jim Jones şi Templul Poporului" 3.1. Istoric ...........................................................................................................................46 3.2. Retorica pastorului Jim Jones .....................................................................................48 3.3. Puterea liderului Jim Jones asupra adepţilor ................................51 3.4. Tehnicile manipulatorii folosite de Jim Jones ............................................................53 3.5. Concluziile studiului de caz ........................................................................................55 Concluzii .................................................................................................................................56 Bibliografie .............................................................................................................................57 Anexe

2

Introducere Am ales această temă întrucât manipularea mulţimilor predispuse aderării la secte este un subiect ce a stârnit majore îngrijorări în întreaga lume. Chestiuni precum episodul sinuciderii a peste 900 de membri ai cultului Templu Poporului condus de pastorul Jim Jones, au reprezentat premisele acestui studiu, menit să elucideze felul în care aceştia au fost manipulaţi şi depersonalizaţi. "Persuasiune şi manipulare la sectele religioase" este, astfel, tema ce asociază cultelor, sectelor şi altor grupări religioase tehnici de persuasiune şi de manipulare folosite de liderii acestora. Primul capitol, "Persuasiune şi manipulare", are rolul de a descrie modalităţile prin care, atât individul cât şi o întreagă societate, pot fi convinse să adere la anumite judecăţi, iar apoi manipulate în sensul realizării interesului unei persoane sau al unui grup restrâns de persoane. Primul subcapitol este destinat definirii şi consemnării specificului persuasiunii, ca "acea facultate de a sesiza, în orice situaţie, mijloacele existente pentru a convinge", cum o descrie Aristotel. De asemenea, subcapitolul cuprinde şi note despre retorica aristotelică, ce distinge trei moduri ale persuasiunii: ethosul (folisind etica), logos-ul (folosind logica) şi pathos-ul (folosind emoţia). Relevant pentru acest studiu este şi marcarea diferenţei între persuasiunea disimulată şi persuasiunea manifestată, două concepte introduse de Bellenger în lucrarea "Persuasion"(1992). Persuasiunea disimulată este asociată cu o înşelătorie, influenţa agentului persuasiv manifestându-se asupra persuadatului, fără ştirea acestuia. Cea manifestată este, din contră, o persuasiune sănătoasă, în care persuadatului i se arată intenţia de a fi convins. "Manipularea", al doilea subcapitol, se ocupă de prezentarea principalelor tehnici de manipulare (amorsarea, piciorul în uşă, uşa în nas, etc) şi a procedeelor acestei "arte" (contrastul, reciprocitatea, imitaţia şi supunerea faţă de autorităţi). De asemenea, am notat câteva exemple de manipulări celebre (Ex: manipularea Ben Franklin) care vin să ateste funcţionarea acestor tehnici şi procedee. Cea de-a treia subdiviziune încheie capitolul 1 prin descrierea tipurilor de manipulatori relaţionali şi prezentarea caracteristicilor acestora. Astfel, persoana care exercită o puternică influenţă (intenţionată sau nu) asupra unui individ sau a unei mulţimi, se încadrează întrunul dintre următoarele tipare de manipulatori relaţionali: simpatic, 3

seducător, altruist, ocult, timid şi dictator. Capitolul al doilea aduce în discuţie sectele şi specificul lor, cauzele apariţiei şi răspândirii acestora, precum şi folosirea tehnicilor de persuasiune şi manipulare în prozelitism. Astfel, în primul subcapitol am definit cultul şi secta şi am identificat cauzele sociale, morale, culturale şi maladive ale aderării la secte. Tot aici am prezentat prozelitismul (furtul de adepţi, practicat la unele culte) şi etapele acestuia. Ultimele două subcapitole tratează diferitele grupări religioase: Francmasoneria şi New Age (mişcări mondiale anticreştine) precum şi câteva dintre cele mai răspândite culte din România (Evangheliştii, Creştinii după Scriptură, Cultul Adventist de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova şi Bogomilii). Studiul de caz, cel de la care am pornit, de altfel, pune în evidenţă acţiunile mistico-persuasive exercitate de către Jim Jones asupra mulţimii de oameni care, în final, au mers până la suicid, împinşi de obedienţa faţă de o autoritate. Prin crearea unor grupări religioase (secte de obicei), masele pot fi manipulate foarte uşor. În acest caz, mulţimile sunt extrem de vulnerabile, deoarece, la baza manipulării stă credinţa. Pentru membrii cultului Templul Poporului, Jim Jones reprezenta un fel de "Mesia", fiind totodată profet şi stăpân. Ajungând în această poziţie (prin persuasiune şi manipulare), Jim Jones a avut control absolut asupra miilor de oameni, dintre care 900 au fost victime soldate la tragicul eveniment petrecut în Guyana.

4

Capitolul 1: Persuasiune şi manipulare 1. Persuasiunea Limbajul este o resursă importantă de influenţare a atitudinii şi comportamentului oamenilor, faptele şi logica fiind adesea insuficiente pentru a convinge. Toate acestea trebuie, însă, adaptate situaţiei şi persoanei pe care intenţionăm să o convingem. În limbaj, influenţarea poate lua forme foarte diferite precum ordin, ameninţare, cerere, promisiune, argumentare, persuasiune, manipulare, seducţie etc. Ordinele sau ameninţările pot produce înţelegere, fără a produce şi convingere. Înţelegerea are numai efecte comportamentale, pe când convingerea produce schimbări mai profunde, afective şi cognitive. 1.1.1 Definiţii ale persuasiunii: Grecii antici au fost primii care au sistematizat utilizarea persuasiunii şi au denumit-o retorică. Aristotel a definit retorica drept "acea facultate de a sesiza, în orice situatie, mijloacele existente pentru a convinge". Persoana se poate baza pe credibilitatea sursei (ethos), pe apelul emoţional (pathos) sau pe cel logic (logos), ori o combinaţie a lor. Primele definiţii s-au focalizat asupra sursei mesajului şi asupra măiestriei agentului persuasiv în conceperea discursului. Winston Brembeck şi William Howell definesc persuasiunea drept "o încercare conştientă de a schimba gândurile şi acţiunile, manipulând motivaţiile oamenilor în raport cu ţeluri predeterminate". Se face, deci, reorientarea de la aspectele 5

logice către motivaţia internă a auditoriului. Ei revin mai târziu asupra definiţiei şi consideră persuasiunea "o comunicare prin care se intenţionează să se influenţeze alegerea". Wallace Fotheringham o defineşte ca "acel complex de efecte asupra receptorilor" provocat de mesajul agentului persuasiv. Aşadar, chiar şi mesajele neintenţionate pot fi persuasive dacă schimbă atitudinile, convingerile sau acţiunile receptori lor. Kenneth Burke defineşte persuasiunea drept o folosire artistică a "resurselor ambiguităţii", pentru a crea sentimentul de identificare. Burke consideră că esenţială este măsura în care cel persuadat simte modalitatea de adresare ca fiind cât mai apropiată de "propriul limbaj". Larson, în prima fază, considerase persuasiunea ca proces modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente. Persuasiunea se produce doar dacă există cooperare între sursă şi receptor. Larson o defineşte ca fiind "crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor". Persuasiunea nu e focalizată pe sursă, mesaj sau receptor, ci pe toate acestea în mod egal. Ele cooperează pentru a crea un proces persuasiv. Ideea de a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în mintea receptorului este la fel de important ca şi intenţia sursei sau conţinutul mesajului. Orice persuadare presupune autopersuadarea, arareori fiind persuadaţi dacă nu luăm parte efectiv la acest proces.1 1.1.2 Retorica aristotelică Retorica aristotelică distinge trei moduri ale persuasiunii: ethos-ul, logosul şi pathos-ul, care pot fi rataşate la trei elemente de bază ale schemei comunicării (Jakobson): mesajul, destinatorul (emiţătorul) şi destinatarul (receptorul). Ethos-ul (etica) este modul de persuasiune propriu destinatorului (emiţătorului), important acolo unde acesta se pune direct în scenă, unde, ca orator, caută să câştige bunăvoinţa publicului prin comportamentul său şi prin ceea ce se ştie despre caracterul şi trecutul său (argumentul autorităţii ca argument etic) care îl favorizează în susţinerea discursului. Etica semnifică şi pregătirea şi profesionalismul, prin urmare în general autoritatea. Logos-ul este modul raţional de persuasiune al argumentării care se face vizibil în construcţia discursului prin principii şi metode, terminologie şi raţionamente (aici pretenţia sau prezumţia de raţionalitate, cu tot marele prestigiu al ştiinţei, se adaugă totuşi nivelului zero al demonstraţiei). Dimensiunea logicraţională a mesajului este, evident, foarte importantă, dar singură nu va obţine decât consensuri firave. Pathos-ul se referă la emoţiile pe care le trezeşte discursul şi care pot conduce de la convingere 1 Rusu-Păsărin, Gabriela, Comunicare şi persuasiune - suport curs, anul III, semestrul. I, 2007. 6

până la seducţie. Logica ne poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce ne face să acţionam este întotdeauna emoţia: este necesar să vorbim cu pasiune şi convingere, utilizând imagini puternice şi exemple care implică şi antrenează direct interlocutorul. Doar dacă ceea ce spunem îi va crea sentimente profunde, vom reuşi să-l convingem de ceea ce îi propunem. Aceste trei moduri ale persuasiunii sunt diferit distribuite în cele trei genuri retorice menţionate de Aristotel: genul deliberativ (domeniul vieţii politice), genul judiciar şi genul epidictic (viaţa privată sau publică a persoanelor şi personalităţilor). Situaţiile judiciare şi deliberative pretind acţiunea: distanţa trebuie anulată şi destinatarul trebuie, pentru a fi schimbat, să se înscrie în mişcarea referentului şi să se identifice cu el, fie pentru a judeca trecutul Gudiciar), fie pentru a influenţa viitorul (deliberativ). Referentul nu poate fi sesizat aici decât în mişcare, adică dintr-o perspectivă narativă. 2 Cel mai des în cazul "ethos"-ului şi "pathos"-ului intervine problema specifică persuasiunii, a relaţiei dintre enunţare şi enunţ: Thamous reproşează lui Thot că smulge enunţurile enunţării, că distruge oralitatea, care era privilegiul regilor şi părinţilor (Platon în Phaidon).3 În oratorie, enunţurile sunt determinate sau cel puţin intens conotate de enunţare. În scris, enunţul este autonom, este cel mai aproape de forma "logos"-ului: nu se poate raporta decât la alte enunţuri, e mai degrabă bazat pe argumentare. Pentru a convinge pe cineva, trebuie să-i cîştigi încrederea, ceea ce se face după reţetele retoricii clasice prin a fi superior, sau, cel puţin, a da această iluzie prin ţinută, distincţie, forţă psihică, atitudine elegantă (toate acestea sunt apanajul regilor sau a liderilor, în general). În cazul preoţilor sau a liderilor spirituali (la secte), procesul persuadării cere obscuritate, mister, impenetrabilitate. Întrucât în oratorie enunţarea domină asupra enunţului, putem regăsi urmele unei "constrîngeri" mai vechi. (În formarea impresiei asupra puterii comunicatorului în contexte de grup, oamenii urmează dimensiunea statutului, în timp ce în contexte interindividuale urmează competenţa comunicatorului.) 1.1.3 Normele persuasiunii Blaise Pascal, în: Ouvres Complètes, L'Integrale du Seuil, 1963, "De l'esprit géométrique et de l'art de persuader" spune: "De fapt noi nu credem decât ceea ce ne place”4 şi continuă: "Arta de a persuada presupune atât arta de a seduce, cât şi cea de a convinge, întrucât oamenii se conduc mai mult după capricii decât după raţiune". Într-un text, el vede în persuasiune: "arta de a spune lucrurile astfel încât: 1. cei cărora te adresezi să poată pricepe fără bătaie de cap, 2 Aristotel, Retorica, Editura I.R.I., Bucureşti, 2004. 3 Hare, R. M., Platon, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. 4 Pascal, Blaise, Oeuvres Completes, Paris, din Éditions du Seuil, coll. «l'Integrale», 1963, p. 355. 7

cu plăcere chiar; 2. să se simtă interesaţi în aşa fel încât egoismul să-i îndrume a reflecta cu mai multă bunăvoinţă la ele".5 Aşadar, ea constă în corespondenţa pe care cauţi s-o stabileşti între mintea şi inima celor cărora le vorbeşti, pe de o parte, şi ideile şi mijloacele pe care le foloseşti, pe de alta. Trebuie să te pui în locul celui care urmează să te asculte şi să verifici asupra ta efectele cuvintelor tale pentru a vedea dacă îţi merg la inimă şi dacă poţi fi încredinţat că cei care te ascultă vor fi ca şi siliţi să se predea. De asemenea, în procesul de persuasiune este necesar să te mărgineşti la o simplitate firească, să nu faci mare ceea ce este mic, nici mic ceea ce este mare. Teoria "locurilor comune" a lui Aristotel: "loc comun" este locul de contact al lumilor posibile individuale sau un registru al gândirii adevăruri generale acceptate universal, adevărurile admise de cei mai mulţi, verosimilitatea - unde pot fi găsite argumente credibile. După Perelman ele sunt: Ale cantităţii: ceva este preferabil faţă de altceva din motive cantitative binele mai mare, celui mai mic; ceea ce serveşte mai multor scopuri, este preferabil la ceea ce serveşte mai puţinora; stabilul şi durabilul este preferabil; probabilul, improbabilului, facilul, dificilului. (Acceptabil pentru valori şi antivalori, trecerea de la normal la normă, axiome în societăţile democratice). Ale calităţii: ceva este preferabil faţă de altceva din motive calitative unicul şi incomparabilul este preferabil în sine, rarul, mai valoros decât frecventul, dificilul decât facilul, irepetabilul, faţă de repetabil; fiecare lucru este mai important când este oportun (curajul, la tinereţe, temperanţa la bătrâneţe). La fel pentru: ordine, existenţă, esenţă şi persoană (autonomie, demnitate, merit). Cauza şi efectul este loc comun dacă le privim ca simetrie, explicare, justificare, răspundere, relaţie inversă, cauze obiective şi motive subiecte. Tot astfel cele patru cauze aristotelice precum şi motivul şi pretextul. Esenţa tehnicii locurilor comune rezidă în ideea că pentru a persuada trebuie folosită o ancoră (ceva în care se crede deja) ori trebuie indusă rezonanţa faţă de comportament de succes sau modele de comportament. 1.1.4 Persuasiunea disimulată şi persuasiunea manifestă Lionel Bellenger pătrunde în domeniul persuasiunii pe poarta argumentaţiei şi pe calea comunicării: În cărţile sale, "Argumentation" (1980), "Le talent de communiquer" (1989) şi "La persuasion" (1992), acesta tratează diverse aspecte ale 5 Pascal, Blaise, Oeuvres Completes, Paris, din Éditions du Seuil, coll. «l'Integrale», 1963, p. 356. 8

persuasiunii. Pentru el, "a convinge" şi "a persuada" sunt echivalente: "A convinge sau a persuada înseamnă a acţiona asupra unui partener sau asupra unui auditoriu pentru a-l face să reacţioneze la nişte idei, la nişte intenţii" [p. 74]. 6 Din echivalenţa menţionată, specialistul francez nu va reţine decât persuasiunea, în legătură cu care va preciza: "A persuada înseamnă a comunica în scopul de a modifica un comportament, o atitudine faţă de un fapt ori faţă de o opinie" [p. 74].7 Persuasiunea are o bază dublă: comunicarea şi argumentaţia. Modificările vizate îşi au corespondentul în influenţele exercitate. Talentul de a comunica se face resimţit în "manevrele persuasive" prin care se realizează "comunicarea persuasivă". Acest tip de comunicare urmăreşte influenţa. Pentru a reliefa calitatea persuasiunii în procesul de atingere a scopului şi pentru a explica funcţionarea mesajului persuasiv prin care se induce influenţa, Bellenger porneşte de la schema Emiţător-Mesaj-Receptor (1989) pe care o va transforma (1992) în Persuasor-Mesaj-Persuadat. În ce-l priveşte pe emiţător (persuasor), sarcina sa principală o constituie exercitarea influenţei în limitele unui set de trei condiţii: - admiterea directei corelaţii între respectarea libertăţii destinatarului şi eficienţa influenţei exercitate; - păstrarea unei clare conştiinţe a responsabilităţii sociale a conduitei sale persuasive; - focalizarea neabătută pe obiectivul reprezentat de calitatea de profunzime şi validitate a asentimentului realizat prin sinceritate şi adevăr. În raport de mesaj, comunicarea persuasivă este ţinută de patru imperative: - credibilitate în ordinea faptelor, problemelor, mărturiilor şi dovezilor; - coerenţă în privinţa organizării logice a demonstraţiei şi argumentaţiei; - consistenţă în ceea ce înseamnă continuitatea riguroasă şi repetiţia; - congruenţă între situaţia de influenţă şi contribuţia persuasorului. Asigurarea libertăţii destinatarului consistă în garantarea exerciţiului drepturilor sale, astfel încât el să fie martorul şi beneficiarul respectării de către emiţător (persuasor) a trei deziderate: - să-i fie clarificate intenţionalitatea persuasivă a intervenţiei comunicaţionale; - să-i fie protejat şi făcut înţeles dreptul de a accepta ori 6 Bellenger, L., Argumentation, ESP, Paris, 1980, p. 74, Apud VIăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 65. 7 Idem 6. 9

respinge influenţa; - să i se asigure suveranitatea în a aprecia câştigul reciproc al acordării asentimentului. Principala teză expusă în "Persuasion" (1992) o constituie delimitarea între o persuasiune disimulată şi o persuasiune manifestă. Dacă în cărţile anterioare, Bellenger identifica pe "a convinge" cu "a persuada" şi situa persuasiunea la mijloc între argumentaţia raţională şi vorbirea mobilizată de înşelătorie, ficţiune, emoţie şi sugestie iraţională, de această dată se instaurează diferenţieri chiar în cadrul persuasiunii. Pe de altă parte, se ia act de înrudirea persuasiunii cu propaganda, seducţia şi retorica, manipularea fiind văzută ca parte în diagrama relaţională a seducţiei.8 Bellenger apreciază persuasiunea ca fiind un gen de interacţiune socială, având ca actanţi un persuasor şi un persuadat, intraţi cu energii, credinţe, obişnuinţe, logici, pasiuni şi istorii comunicaţionale specifice într-o situaţie de comunicare. Centrat astfel în cercetarea sa, Bellenger creionează un tablou în care persuasiunea este încadrată (cu mari zone de frontieră presate de confuz şi ambiguitate) între provocarea involuntară (produsă prin fascinaţie, incantaţie, prestigiu, aură, prestanţă, carismă, seducţie) şi variatele genuri de constrângere. Persuasiunea este în acest mod obligată să se arate drept incitaţie intenţională, având două forme. Prima, persuasiunea disimulată, are drept element intenţional disimularea incitaţiei (în opinia noastră, disimularea este o formă de minciună, alături de înşelare, păcălire şi mistificare). Ea apare ca tertip, manevră, strategemă, implicând insidiozitate, seducţie, subterfugiu. Cea de-a doua, persuasiunea manifestă, este preponderent raţională (prin credibilitate, coerenţă, consistenţă şi congruenţă), dar şi emoţională (prin sofisme, figuri, condiţionare psiholingvistică).9 Persuasiunea disimulată acţionează fără ştiinţa persuadatului, ca influenţă ce se realizează prin determinarea acestuia să devină actorul propriului asentiment. Persuadatului i se pun la dispoziţie mijloacele de autopersuasiune. Dincolo de această persuasiune disimulată, există o persuasiune sănătoasă, persuasiunea manifestă. Aceasta respectă întocmai cele patru imperative ale mesajului persuasiv. 1.1.5 Persuasiunea ca strategie În contextul investigaţiilor sale de pragmatică, profesorul Vasile Tonoiu descoperă persuasiunea ca strategie comunicaţională. Reflecţiile sale pe tema dialogului, într-o refuzată cercetare 8 Vlăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 67. 9 Idem 8 10

sistematică pe care totuşi o denumeşte: "dialogologie" [p. 9] 10, atunci când se focalizează pe sistematizarea praxisului comunicaţional, ajung inevitabil la persuasiune. Aceasta se regăseşte de neocolit printre strategiile deviante în raport cu modelul canonial al dialogului la care se recurge uneori în acţiunea asupra celuilalt. Împotriva a ceea ce rosteşte respingerea dialogologiei, nerostitul instituie un nou domeniu de cercetare. Explorarea proiectează persuasiunea pe fundalul unei scheme a dialogului canonic ale cărei dimensiuni sunt co-referinţa şi cosemnificarea bazate pe reciprocitate/mutualitate. Profilat astfel, termenul este acceptat ca semnificând "o familie eterogenă de practici de comunicare «calculate» în diverse grade care urmăresc influenţarea celorlalţi în direcţia dorită în mod interesat de cel care persuadează (= persuasor)" [p. 156]11. Mai exact şi principial diferenţiator, dincolo de semnificaţie (pe axa sens-semnificaţieînţeles), persuasiunea este înţeleasă "ca strategie comunicaţională destinată aducerii cuiva de către cineva la starea de a crede, a gândi, a voi, a face ... ceva graţie unei adeziuni complete, deopotrivă sentimentală şi raţională" [p. 156]12. În această perspectivă, persuasiunea se corelează opozitiv recurgerii manifeste la constrângere, violenţă, forţă.13 Această practică desfăşurată ca strategie vizează şi mizează pe o consimţire aşazicând de bună voie. Adică în structura de finalităţi a strategiei primează o "consimţire indusă totuşi ca efect al abilităţii personalului de a pune stăpânire (pe) şi de a orienta deliberat şi eficace dispozitivul interlocutiv spre obiectivul unilateral avut în vedere" [p. 156]14. În intenţia de a instaura un concept de persuasiune onestă, onestitatea cercetării atenuează prin "aşa-zicând" şi "totuşi" o dezamăgire în ce priveşte onestitatea persuasiunii. Analiza pornită cu bunăvoinţă nu izbuteşte decât să salveze limbajual strategia, evitând deocamdată să-i spună stratagemă. În fond, gândul şi gândire a persuasiunii ce stau sub generozitatea observării elaborează o figură a persuasiunii ale cărei coordonate sunt: consimţirea indusă, intenţia deformatoare, vizarea unui obiectiv unilateral, antrenarea unui dispozitiv interlocutiv mono-orientat. Adusă în scena confruntării etimologice şi istorice dintre 10 Tonoiu, V., Omul dialogal, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995 Apud Vlăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006. 11 Tonoiu, V., Dialog filosofic şi filosofie a dialogului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 156, Apud VIăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006. 12 Idem 11. 13 Vlăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006. 14 Tonoiu, V., Dialog filosofic şi filosofie a dialogului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 156, Apud VIăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006. 11

convingere şi persuasiune, în condiţiile unei atitudini detensionant disociative, figura persuasiunii este şi mai bine reliefată. Pe nesimţite, sinonimia de pornire convingere-persuasiune este minată, minima diferenţă se desfăşoară către opozitiv. Convingerea (ceea ce noi valorificăm drept convicţiune) este încărcată de sensuri, semnificaţii şi înţelesuri asociate cu ceea ce este raţional şi rezonabil, onest şi cooperant, reciproc probant şi generos argumentativ. Persuasiunea se răzbună ca abilitate retorică, putere de sugestionare, seducţie, insinuare, subterfugiu, stratagemă, viclenie, manipulare, fascinaţie.15 Persuasiunea este finalmente salvată ca aflându-se la mijloc între extrema argumentaţiei strict şi stringent raţionale (având ca limită demonstraţia) şi extrema puterii magice a "gândirii înşelătoare, a imaginaţiei, emoţiei şi sugestiei iraţionale" [p. 158]. Persuasiunea retorică este înrolată modurilor de a compromite interlocuţia onestă, echitabilă, plină, alături de seducţie şi linguşire, toate trei calificate, totodată, ca forme mai subtile de violenţă. Regăsim aici evocate trei dintre cele patru operaţii pe care noi le considerăm a alcătui setul persuasiunii: seducţia (sugestia, aura, carisma, fascinaţia), ficţiunea (imaginaţia) şi minciuna (gândirea înşelătoare).16

1.2. Manipularea Conform Dicţionarului de Sociologie, manipularea reprezintă acţiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţiona1e, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul palierelor emoţionale sau non-raţionale. În cazul manipulării, intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat. Herbert Marcurse (şcoala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a manipulării, considerată a fi un instrument esenţial al "societăţii industriale de masă". El evidenţiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferite sfere ale vieţii sociale, începând cu cea politică şi sfârşind cu cea economică.

15 VIăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006. 16 Idem 15. 12

1.2.1 Clasificarea manipulărilor În cartea lui Bogdan Ficeac, "Tehnici de manipulare" (1997), manipulările sunt clasificate în mici, medii şi mari: "Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situaţie socială. Astfel «manipulările mici» sunt cele obţinute prin schimbări minore ale situaţiei sociale. Trebuie remarcat că, deşi în această accepţiune manipulări le pot fi clasificate ca mici, medii şi mari, consecinţele lor nu respectă o corespondenţă strictă cu amplitudinea modificărilor iniţiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecinţe majore şi invers".17 • Manipulare mică - modificări mici, dar care pot fi urmate de efecte majore (Ex: România 1992, criza artificială de pâine facilitarea importurilor - comisioane) • Manipulare medie - modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte uneori peste aşteptări (Ex: experimentul lui Milgram; Revoluţia din decembrie 1998 - disiparea responsabilităţii prin fragmentarea actelor genocide - neputinţa detectării vinovaţilor) • Manipularea mare - influenţarea culturii în care trăieşte individul (Ex: învăţământul - instrument de perpetuare si înrădăcinare a conformismului, potrivit ideologiilor curente).18 1.2.2 Exemple de manipulări În 1736, Benjamin Franklin mărturisea că a utilizat învăţămintele din înţelepciunea populară ca strategie politică. Episodul va fi cunoscut mai târziu, după preluarea sa ca exemplu, în manualele de psihologie socială, drept: "Manipularea Ben Franklin". El este cel care pare să fi folosit primul conştient şi a teoretizat manipularea în forma escaladării angajamentului. Pentru a obţine mai uşor un "da" din partea unui oponent politic, i-a cerut în prealabil acestuia, în termeni foarte politicoşi şi prevenitori, un serviciu minor pe care nu-l putea refuza: împrumutul unei cărţi. După cuvenita şi politicoasa restituire a cărţii împrumutate, oponentul politic a căzut de acord cu propunerea legislativă avansată de Franklin.19 Aceeaşi tehnică se repetă în cazul vânzătorului itinerant care bate la uşa noastră: dacă ştie să manipuleze ne va cere cu umilinţă un serviciu pe care nu-l putem refuza: un pahar de apă. După aceea va obţine cu mai mare uşurinţă de la noi acceptarea de a cumpăra ceva de care nu prea avem nevoie. Experienţa cea mai simplă cu 17 Ficeac , Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucurşti, 1997, p. 14. 18 Idem 17. 19 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 12. 13

această tehnică de manipulare este aceea în care cerem 1000 de lei unui necunoscut pe stradă. Dacă o cerem direct, avem numai 10% şanse să primim banii; dacă mai întîi îl rugăm să ne spună cât e ceasul şi după aceea îi cerem banii, şansele noastre de a-i primi cresc pînă la 40%. Persuasiunea se transformă în propagandă şi se adresează unor mulţimi care nu mal sunt convinse, ci manipulate. Demonstraţia recurge exclusiv la logica noastră. Dar nu există demonstraţie pură decât în teoremele şi exerciţiile matematice ori în programele de computere. Persuasiunea, după cum s-a văzut, face apel şi la alte resurse, adesea afective şi se bazează pe argumentare. Caracteristica suplimentară ce intervine este faptul că se adresează conştiinţei, că toate resursele pe care le accesează aparţin totuşi conştiinţei sau unor conţinuturi preponderent conştiente. Manipularea în schimb apelează la programarea noastră, la ceea ce este soclul operaţiilor logice conştiente, la ceea ce le este prealabil ca şi program. În manipulare şi seducţie se încalcă imperativul kantian: fie manipulatul este tratat ca mijloc, întrucât devine obiect, fie cel care seduce se pune pe sine în situaţia de mijloc, pentru că îşi efaţează subiectivtatea, transformându-se pe sine în obiect. În ceea ce priveşte programarea, ea nu este numai a reacţiilor noastre etice, general umane sau legate de conservarea speciei (cum e protejarea femeii şi copilului), ci şi legate de aspecte mai complexe cum ar fi coerenţa eului. Noi ne comportăm ca şi cum eul ar fi o instanţă mereu identică cu sine, imperturbabilă. De aceea ne respectăm cuvântul dat, ne asumăm decizia luată, ne simţim responsabili de acţiunile noastre, pe scurt ne plasăm într-o continuitate coerentă (o parte bună din manipulări aparţin îngheţării în decizie). Este ceea ce Leon Festinger a denumit în 1957 "disonanţa cognitivă". Ea priveşte identitatea individului ca împletirea armonioasă a gândirii, sentimentelor şi acţiunilor sale. Între cele trei compartimente ale activităţii sale psihice individul poate suporta numai discrepanţe minore. Disonanţa cognitivă se numeşte senzaţia de disconfort pe care individul o încearcă în cazul unei discrepanţe majore între compartimentele activităţii sale psihice. De aceea, cînd una din componentele majore ale activităţii psihice este modificată, individul tinde să la modifice şi pe celelalte pentru a le pune de acord şi a evita disconfortul.20 Motivul rezidă în programarea noastră religios-culturală: monoteismul religiei noastre conduce la un monoteism al eului. Într-o religiozitate epifanică, cum este cea japoneză, nu eul, ci locurile conţin în anumite momente sacrul. Eul poate fi atunci diferit şi este manipulabil mai mult în raport cu programarea locurilor şi momentelor când joacă anumite 20 Ficeac , Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1997. 14

roluri ce-i dau coerenţa (sportiva japoneză este ca un bărbat pe trenul de sport şi ca o femeiuşcă în salon sau bucătărie). 1.2.3 Principalele tehnici de manipulare Pentru a-şi atinge ţelul propus, un manipulator apelează în mod conştient la procedee bine definite de psihologia modernă. Diversele teorii despre tehnicile manipulative au prins contur mai ales în prima jumătate a secolului trecut, când a avut loc o explozie în domeniul cerectării psihicului uman, a relaţiilor sociale şi a interacţiunii omului cu diversele acţiuni ale sale sau care se răsfrâng asupra sa. În cele ce urmează, vom aborda şi exemplifica tehnici clasice de manipulare ca: piciorul în uşă, uşa în nas, amorsarea sau teoria angajamentului. Dar, în măsura în care contemporanii noştri iau cunoştinţă de importanţa informaţiei ca atare, în măsura în care înţeleg că nu au deloc de-a face cu fapte care sunt încăpăţânate ci cu idei, ei devin în mod firesc îndemnaţi să răspândească informaţiile care le sunt favorabile şi să le disimuleze pe cele nefavorabile.21 1. Amorsarea sau low-ball Constă în a determina potenţialul manipulat să ia o decizie în favoarea scopului urmărit de manipulator prin a-i ascunde unele neajunsuri sau prin a-i prezenta avantaje fictive. Potrivit lui M. D. Carlson, această tehnică este cunoscută în ţările anglo-saxone ca low-ball şi este des folosită în SUA în vânzarea automobilelor. După cum am afirmat în definiţie, tehnica amorsării poate fi folosită în două moduri pe care le vom exemplifica în cele ce urmează. Joule şi Beauvois ne prezintă un alt experiment ce o implică pe Doamna O. Aceasta dorea să-şi schimbe o canapea şi cu greu îşi convinge soţul să accepte să-i dea banii. La magazin observă o canapea la un preţ rezonabil, de culoare verde, care se şi potrivea cu nuanţa în care erau vopsiţi pereţii sufrageriei. Vânzătorul îi recomandă una mai scumpă, roz, şi care era însoţită de o lampă cadou foarte scumpă pe care Doamna O. decide să o achiziţioneze. Numai că în momentul în care a vrut să achite suma pentru canapeaua roz, şeful de raion îi aduce la cunoştinţă că oferta a fost valabilă doar pentru primii zece cumpărători şi s-a epuizat. Cu toate acestea, Doamna O. persistă în decizia de a achiziţiona canapeaua roz, deşi nu poate beneficia de lampa - cadou şi nici culoarea acesteia nu se potriveşte cu zugrăveala din sufragerie. În acest caz, Doamna O. este manipulată de vânzător printr-o minciună, element 21 Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 235. 15

care în alte cazuri se poate dovedi un inconvenient major în realizarea unei manipulări. Cel de-al doilea mod este prin ascunderea unor detalii semnificative. Să presupunem că, în cadrul aceluiaşi experiment cu Doamna O., vânzătorul a uitat să menţioneze că prima canapea era însoţită de o garanţie de doi ani iar cea roz era din imitaţie de piele şi nu avea nici un fel de garanţie, deşi era mai scumpă. În plus, în cazul canapelei verzi transportul era asigurat de magazin şi inclus în preţul de vânzare.22 Pe lângă cele două modalităţi de mai sus, amorsarea poate fi executată şi prin tehnica amăgirii. Să presupunem că observăm în vitrina unei librării o carte pe care o căutăm de foarte mult timp. Însă, când dorim să o achiziţionăm, vânzătorul ne spune că toate exemplarele s-au epuizat şi a fost făcută o nouă comandă, dar care nu a sosit încă. În schimb ne propune o altă carte, semnată de acelaşi autor şi care este tipărită în condiţii grafice deosebite, pe care o achiziţionăm. Tocmai am fost manipulaţi iar procedeul folosit este tehnica amăgirii. 2. Piciorul în uşă Această tehnică este relativ simplă şi se află la îndemâna oricui. Poate am folosit-o, însă, fără ca să ne dăm seama de acest fapt. Ea are două faze. În prima, manipulatorul formulează o cerere simplă, greu de refuzat de către viitorul manipulat. Tocmai această cerere este cheia întregului procedeu. O dată ce a fost făcut acest pas, manipulatorul prezintă o nouă cerere aceleiaşi persoane, mai grea, dar care are toate şansele de a fi acceptată. Iată un exemplu care s-a întâmplat de atâtea ori în lume gazetarilor.23 Colegul vostru de la secţiune economică este bolnav iar pe adresa redacţiei a sosit o invitaţie la o conferinţă de presă pe o temă economică, ce va dura cam un sfert de oră. Redactorul şef vă cere să mergeţi în locul colegului bolnav, mai ales că durează doar un sfert de oră. Dacă aveţi dispoziţia necesară şi timp acceptaţi de cele mai multe ori. Peste două zile, pe adresa redacţiei soseşte un fax cu o altă invitaţie la o masă rotundă de câteva ore, pe aceeaşi temă ca şi conferinţa de presă. Deşi responsabilul cu pagina economică este prezent la locul de muncă, redactorul şef vă cere tot vouă să mergeţi deoarece sunteţi "în temă" cu ceea ce se va discuta acolo. Vă fi foarte greu să-l refuzaţi deoarece argumentele sale sunt solide şi perfect logice. Dacă acceptaţi, veţi fi manipulaţi prin tehnica piciorului în uşă. Prima cerere prezintă un comportament puţin costisitor, uşor de acceptat, dar vital pentru 22 Joule, R. V. şi Beauvois, J. L., Tratat de manipulare, Editura Antet, Bucureşti, 1997. 23 Idem 22. 16

formularea şi acceptarea celei de-a doua cereri. 3. Uşa în nas Este poate cea mai eficientă tehnică de manipulare atunci când se aplică pe un singur individ sau unui număr restrâns de membri ai unui grup, comunităţi, etc. Condiţia esenţială de care depinde reuşita acestui procedeu este ca totul să se desfăşoare într-o scurtă perioadă de timp. Cea mai eficientă manipulare a presei "independente" din România s-a desfăşurat în anul 1995 şi este amplu discutată de Bogdan Ficeac. Studiul de caz se bazează pe procedeul trântitului uşii în faţă pe care îl voi aborda în cele ce urmează. În toamna anului 1995, Parlamentul a reînceput discutarea noului Cod Penal. Partidul de guvernământ, PDSR, şi-a intensificat presiunile pentru a introduce în textul codului a patru articole (205, 206, 238, 239) care se refereau la delictele de presă pe care le-ar putea comite jurnaliştii şi pedepsele pentru aceste infracţiuni. Era vorba de calomnie şi ofensă adusă autorităţii, printre altele. Protestele presei nu s-au lăsat aşteptate prea mult. Ziariştii protestau împotriva neconstituţionalităţii acestor articole, faptul că se crea un precedent periculos şi numai în România existau pedepse atât de mari pentru ziarişti ca cele ce urmau să fie trecute în noul Cod Penal. La scurt timp, un grup de gazetari de la un cotidian central au venit cu ideea ca articolele incriminate să fie înlocuite cu unul singur numit "delictul de presă", fiind absolut convinşi că ei sunt cei care au venit cu ideea "salvatoare". În acelaşi timp ofensiva PDSR s-a înteţit iar directorii principalelor cotidiane au fost convocaţi de urgenţă la Palatul Cotroceni la o "ultimă şi decisivă" întâlnire cu preşedintele partidului de guvernământ, actualul preşedinte al României, Ion Iliescu. Sub presiunea momentului, gazetarii de la cotidianul central nu au mai avut timp să analizeze propunerea pe care ei înşişi au tăcut-o privind delictul de presă. Propunerea ziariştilor nu numai că nu îi proteja dar crea şi un precedent deosebit de periculos. În plus ar fi reprezentat o victorie clară a puterii asupra presei independente. Dacă Iliescu ar fi susţinut în continuare cele patru articole iniţiale, reprezentanţii presei ar fi venit imediat cu alternativa "delictului de presă", ceea ce s-a şi întâmplat. Codul Penal ar fi urmat să conţină articolul aşa cum ar fi fost propus de gazetari iar dacă s-ar fi ridicat obiecţii ulterioare asupra conţinutului răspunsul ar fi fost simplu: "Voi l-aţi cerut, noi n-am tăcut altceva decât să vă acceptăm dorinţa".24 Numai că directorii principalelor cotidiane s-au întâlnit cu o seară înainte de cea "decisivă" şi au hotărât să renunţe la ideea cu 24 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira. Bucurşti, 1997, p.58. 17

delictul de presă şi să nu cedeze la nici nu fel de presiune din partea puterii, ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum, noul Cod Penal a căzut la votul Parlamentului fiind trimis spre reformulare. 4. Anomia Conceptul de anomie provine din grecescul a nomos care înseamnă fără lege şi a fost introdus de către reputatul sociolog francez Emile Durkheim în 1893. Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale şi juridice menite să organizeze viaţa economică şi socială Anomia este un efect al marilor manipulări. Individul este integrat într-un anumit sistem care are regulile sale precise. În cazul în care au loc grave seisme pe scena politică şi socială, întregul sistem de valori după care se ghida individul se prăbuşeşte. Cel mai bine s-a observat acest fenomen în timpul revoluţiei din 1989, în România. Dictatorii nu mai erau la putere, armata fraterniza cu demonstranţii, peste tot erau terorişti care trăgeau în populaţie, apa potabilă din multe oraşe era otrăvită. Toate aceste zvonuri, dintre care doar unele s-au confirmat, au avut rolul de a dezinforma individul care şi-a pierdut sistemul de valori în care credea. Se vorbeşte de o generaţie de sacrificiu de după 1989 datorată adaptării la noile reguli ale unei societăţi democratice, atât din punct de vedere economic, cât şi social, politic sau economic.25 Nu sunt puţini aceia care afirmă că revoluţia a fost furată. Înclin să le dau dreptate prin prisma anomiei. Deoarece toţi românii şi-au pierdut orientarea în acele zile de decembrie, cei care au ştiut să profite de pe urma confuziei şi să manipuleze, au făcut-o. Tot vechii nomenclaturişti au condus România după revoluţie deoarece au profitat de ocazie şi şi-au impus voinţa. Anomia este una dintre cele mai periculoase tehnici de manipulare. Ea poate fi provocată intenţionat. Amintindu-ne dimensiunile acelor zile din 1989 şi confuzia care domnea, zecile de morţi, ne arată cât suntem de vulnerabili ca şi societate. Această tehnică este aplicată şi în cazul loviturilor de stat, când ordinea de facto este răsturnată pe calea armelor. Un sondaj efectuat în 1994 în ţara noastră arăta că 88% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 29 de ani sufereau de anomie. 5. Dezumanizarea Dezumanizarea este una dintre cele mai simple tehnici de manipulare utilizate, însă efectele sale în timp sunt cel puţin la fel de eficiente ca şi în cazul celorlalte metode manipulative. 25 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucurşti, 1997, p. 48. 18

Dezumanizarea presupune pierderea în anonimat, fie el al unei organizaţii sau societăţi. Individul se simte eliberat de constrângerile morale pe care le-ar avea în cazul unui comportament normal în societate. Efectul este un comportament deviant de la normele de convieţuire, fără ca individul să îşi poată da seama de ceea ce face. Creşterea agresivităţii este consecinţa directă a acestui comportament deviant. Psihologul Robert Watson a observat în anul 1973, în cadrul unui studiu pe care l-a efectuat asupra a 24 de culturi din lumea întreagă, că războinicii care poartă măşti pe faţă sau se vopsesc înainte de a pleca la luptă vor comite mai multe acte de sadism şi vor omorî mult mai multe persoane decât un războinic care nu adoptă aceste "deghizări".26 Dezindividualizarea este o tehnică de manipulare folosită din cele mai vechi timpuri, fiind cunoscute o sumedenie de cazuri consemnate şi în analele istoriei. Să ne aducem aminte că membrii celebrei organizaţii din SUA, Ku-Klux-Klan, în timpul "vânătorilor" şi al represaliilor asupra populaţiei de culoare purtau măşti albe ţuguiate ca şi robe lungi cu însemnele crucifixului pe ele. În oricare armată a oricărei ţări din lume, soldaţii poartă aceeaşi uniformă, tocmai pentru a-i dezindividualiza şi a-i face mai maleabili şi obedienţi la comenzile primite de la superiori. În unele sisteme totalitare, de exemplu Coreea de Nord sau Albania, toată populaţia era obligată să poarte aceeaşi uniformă "muncitorească" pentru crearea unei uniformităţi şi pierderea individului în anonimat. Bogdan Ficeac readuce cititorului în atenţie experimentele efectuate în primii ani ai "Războiului Rece" de către Central Intelligence Agency. În cadrul acestor experimente au fost cooptaţi de bună voie nume sonore ale ştiinţei şi care în numele aceluiaşi progres al ştiinţei au fost capabili de orori greu de închipuit. Experimentatorii puneau baza pe tehnici neconvenţionale precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri (LSD), pentru a obţine un control total asupra gândirii şi comportamentului subiecţilor. Experimentele desfăşurate nu numai că violau orice etică profesională sau morală dar se soldau, de cele mai multe ori, cu decesul sau infirmitatea permanentă a "cobailor umani". Rezultatele obţinute în urma acestor experimente "de tip nazist" nu au corespuns aşteptărilor şi au încetat, dar surprinzător este faptul că unii dintre cei mai mari savanţi americani au participat benevol la aceste atrocităţi, fără cea mai mică remuşcare.27 1.2.4 Procedee de manipulare 26 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucurşti, 1997, p. 43. 27 Idem 26. 19

1. Contrastul: lucruri diferite par şi mai diferite atunci când sunt puse alături sau, alt sens, un lucru poate capătă dimensiuni diferite în funcţie de contextul în care este plasat (Tehnica patronului unei agenţii imobiliare: "Păstrez mereu în ofertă 2-3 apartamente oribile la preţuri umflate, în oricare zonă a oraşului. Şi pe acestea le prezint clienţilor la prima lor vizită. După ce văd aceste porcării, casa pe care într-adevăr vreau să le-o prezint li se pare minunată") 2. Reciprocitatea: dacă cineva ne dă ceva ce ni se pare valoros, simţim dorinţa să dăm ceva în schimb, ne simţim obligaţi să ne revanşăm. Cineva care nu restituie o favoare sau o restituie greşit (favoarea oferită în schimb este mai "mică" sau vine prea târziu) este exclus din mecanism şi căpăta o serie de etichete negative: profitor, ingrat, nerecunoscător, parazit, etc. Din teama de a căpăta o astfel de etichetă, exagerăm adesea (inconştient) în cealaltă direcţie şi devenim o pradă uşoară pentru cineva care vrea să profite de noi. Într-adevăr, procedeul reciprocităţii poate fi folosit abil pentru a ne face să ne simţim datori şi să consimţim la cereri pe care, în mod normal, le-am fi refuzat. Interesant este că obligaţia de a ne revanşa există şi atunci când cadoul sau favoarea nu au fost deloc solicitate, lucru care permite manipulatorului să aleagă cadoul iniţial şi felul în care noi să ne plătim datoria. (Exemple: cerşit prin spălarea parbrizului, eşantioane gratuite). În situaţia darului manipulativ, care te obligă la reciprocitate, apare un schimb până la urmă dezavantajos pentru cel care primeşte darul, pentru că este obligat să intre într-un comerţ pe care nu l-a dorit sau nu l-a acceptat conştient. Am putea spune atunci, atât de expresiv în termeni cvasi psihanalitici, că darul este un obiect cu preţul ascuns sau "şters". Observaţie: combinaţia dintre contrast şi reciprocitate ar putea explica procedeul "uşii în nas". Interesant este faptul că darul poate funcţiona şi automanipulativ şi pozitiv. Formula vine de altfel de la unul din putinele spirite vii ale ortodoxiei noastre actuale, Nicolae Steinhard: "dăruind vei dobândi". Paradoxul este că nu trebuie să dăruieşti din ceea ce ai, ci din ceea ce nu ai. Dacă, spre exemplu, nu ai tu curaj, dăruind celor din jur curaj, încurajându-i, vei dobândi şi tu curajul tău. 3. Coerenţa socială, mimetismul social, imitaţia - similară pe plan extern principiului coerenţei interne a eului. Unul dintre mijloacele pe care le folosim pentru a hotărî ce este corect constă în a urmării ceea ce ceilalţi consideră că este corect şi cu cât suntem mai nesiguri asupra unei situaţii pe care trebuie s-o apreciem, cu atât mai mult ne bazam pe acţiunile celorlalţi pentru a hotărî cum să ne comportam. (Ca să ştim cât trebuie dat, ce cadou trebuie 20

cumpărat, etc. întrebăm ce au făcut ceilalţi.) Dacă nimeni nu intervine la un incident pe stradă, considerăm că e normal să nu intervenim nici noi; invers, dacă cineva intervine se vor găsi mai mulţi. 4. Supunerea faţă de autorităţi: dintre toate comportamentele automatice, acela de a executa ordinele sau de a asculta sfaturile care vin din partea cuiva aflat într-o poziţie de autoritate, are forţa cea mai mare. Explicaţia este că viaţa noastră ne-a obişnuit cu autoritatea părinţilor, superiorilor, şefilor, iar cea religioasă cu autoritatea lui Dumnezeu. Pe această obişnuinţă (programare) se bazează excrocii şi toţi aceia care îşi arogă autoritatea. 28 Totuşi mecanismele încă mai profunde de manipulare se află ancorate în condiţia umană pentru că ele reprezintă programări cu punct de plecare biologic, nu psihologic sau social. Ele sunt frica şi vinovăţia şi se află adesea la originea mecanismelor psiho-sociale ale manipulării de scrise mai sus. Desigur, frica şi vinovăţia nici nu pot apărea în manipulare decât specificate psiho-social. Vinovăţia înseamnă asumarea responsabilităţii ca şi culpabilizare (proces care poate ajunge până la culmea de a te simţi vinovat pentru că nu ai sau ai scăpat de sentimentul de vinovăţie). Frica este mai greu de definit pentru că temerile noastre cuprind o gamă foarte largă de forme.

1.3. Tipuri de manipulatori Manipulatorul relaţional apare ca un factor de stres, inoculează îndoiala faţă de sine şi de ceilalţi, induce tulburări fiziologice. Manipulatorul se disimulează în chipuri false şi măşti, în funcţie de persoană, situaţie şi scop, folosindu-se de: false culpabilizări, formarea şi provocarea de vinovaţi, dezbinarea şi devalorizarea pozând el însuşi în victimă. Acesta pare preocupat de soarta celorlalţi, dar este indiferent şi nu are o constantă atitudinală. 1.3.1 Tipuri de manipulatori relaţionali 1. Simpatic: extrovertit, vivace, inteligent, eficace, surâzător mai totdeauna, agreabil şi amabil, face impresia unei persoane sigure de sine; induce o stare de "mi-ar plăcea să-i semăn", am vrea să-i câştigam prietenia sau măcar să-i fim în anturaj; foloseşte abil proiecţiile noastre despre noi înşine şi ceilalţi. Efectele manipulării lui sunt: foloseşte discret o tendinţă interioară - ne este mai uşor să venim în întâmpinarea dorinţelor şi nevoilor unor persoane simpatice şi, în general nu putem refuza un prieten sau ne este mai 28 Joule, R. V. şi Beauvois, J. L., Tratat de manipulare, Editura Antet, Bucureşti, 1997. 21

greu să refuzăm un prieten decât un necunoscut (chiar o persoană necunoscută nu o refuzăm dacă este, sau ni se pare că este simpatică). În general manipulatorul simpatic are puterea de convingere; dincolo de convingere este o manipulare inconştientă; peste 60% din manipulatori au ca regulă de conduită crearea cât mai rapidă a unei relaţii de prietenie, mai ales în mediul profesional, sau se fac de la început simpatici, atenţi chiar în exces, generoşi chiar atunci când nu este cazul, flatează, fac cadouri, etc. Cei efectiv simpatici nu recurg la artificii şi tertipuri pentru a fi apreciaţi: sunt calmi şi sinceri în a-şi formula părerea şi a le respecta pe ale celorlalţi. Un om simpatic cu adevarat nu creează niciodată senzaţia că trăirile, părerile şi opiniile tale diferite de ale lui ar fi ilegitime, lipsite de valoare sau vinovate. Oamenii cu adevărat simpatici sunt persoane echilibrate, resping falsitatea, sunt consecvenţi în gânduri, stabili în relaţiile sociale, nu-şi ascund personalitatea, nu au nevoie să-i înlăture pe ceilalţi pentru a-şi afirma propria valoare. Mai mult, ţin să-şi accepte, chiar dacă nu este uşor, defectele. Omul cu adevărat simpatic nu ţine constant şi numaidecât superioritate şi nu îi umileşte pe alţii.29 Manipulatorul simpatic simulează aceste conduite, de aceea trebuie văzut în timp ce e sub mască, însă este greu să le cunoşti adevărata faţă, pentru că, de obicei işi protejează viaţa interioară şi controlează accesul altora în viaţa lor emoţională. Obiectivul manipulatorului simpatic este: să depinzi de el sub raport psihologic şi/sau material, este curtenitor şi-ţi aduce elogii (în realitate linguşeşte), are mulţi prieteni sau dă senzaţia că are. 2. Seducător; carismatic, atrăgător mai ales prin fizic, de aceea se şi pune în valoare prin garderobă, accesorii, etc; te priveşte drept în ochi insistent şi pune întrebări directe pentru a creea dependenţa psihologică, însă mereu răspunde pe ocolite şi de aceea pare enigmatic; foloseşte complimentele cu scopul de a influenţa; produce fascinaţia, nu doar admiraţia, adică degajă şi iniţiază un fel de vrajă, o atracţie irezistibilă în aşa fel încât devii, fără să vrei, victima lui (dispare vigilenţa critică). 3. Altruist: are o tehnică diferită; aparent dă totul fără a cere nimic; de obicei oferă daruri şi mici servicii fără a fi solicitat, însa mizează pe reciprocitate (care este un principiu social prestabilit potrivit căruia trebuie să plateşti întodeauna sau să fii recunoscător pentru avantajele primite); acesta nu poate fi refuzat pentru că reciprocitatea este o regulă nescrisă, dar totuşi se asociază sub raport psihologic obligaţiilor sociale; dovada: când nu este respectată reciprocitatea, cei în cauză sunt sancţionaţi cumva, suportă atitudini de dezaprobare, sunt calificaţi drept nepoliticoşi, 29 Tihan, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială şi protecţie umană, Bucureşti, 2002, p. 199. 22

ingraţi, profitori, chiar egoişti întrucât primesc fie şi puţin fără să dea nimic în schimb. Ori noi nu dorim să fim judecaţi şi dezaprobaţi de ceilalţi, de aceea ne complacem în jocul reciprocităţilor. Aici intervine capcana manipulatorului, pentru că speculează sentimentul de datorie (care este resimţit ca obligaţie morală). De obicei, când ni se dă ceva ce nu am cerut, avem obligaţia nescrisă de a înapoia; această asimetrie a atitudinilor este manipulabilă. Manipulatorul te împrumută cu ceva când ai nevoie, iar mai târziu îţi cere ceva; dacă spui că nu ai, îţi reproşează; exploatarea principiului reciprocităţii pentru a întreţine schimburi neechitabile (chiar dublu). Astfel, devii dependent de el, ai intrat într-o cursă. 4. Ocultul: se afişează dispreţuitor faţă de cei care nu au cunoştinţe, de ignoranţa ta nejustificată, şi se exprimă ca şi cum totul ar fi evident, deşi nu vezi nimic; întrucât tonul şi maniera sunt ale unei persoane culte, nu îndrăznim să punem întrebări. Dacă punem, acesta este iritat, deranjat; are plăcerea de a-şi etala cunoştinţele şi de a monopoliza discuţiile; vrea să uimească cu ceea ce ştie pentru a privi de pe o poziţie superioară masa ignorantă. Un om cu adevărat cult şi inteligent nu te pune niciodată într-o poziţie inferioară, nu te face să te simţi ignorat, incult sau mai puţin înzestrat intelectual. Manipulatorul mizează pe ignoranţa celorlalţi sau pe bunul simţ pentru a se pune în valoare; de obicei etalează elemente care accentuează autoritatea: diplome, titluri, funcţii, experienţă, elogii, premii, etc. Studiile de psihologie aplicată explică fenomenul prin sentimentul de respect pentru autoritate, respectiv este vorba de automatismul reacţiilor noastre binevoitoare faţă de figuri marcante şi respectate ale comunităţii care se impun prin prestigiul 1or.30 De obicei nu avem reflexul de a ne îndoi de ceea ce spun pentru că profesiunea lor este de a şti, cunoaşte, de a se informa. Supunerea faţă de acest tip de manipulator a fost demonstrat prin Experimentul Yale. 5. Timidul: se ascunde sub o falsă timiditate. Este retras şi relativ tăcut ori de câte ori este în mijlocul unui grup. Deşi tace, ne creează impresia că ne judecă permanent, nu-şi exprimă niciodată părerile. Prezenţa lui trece neobservată, dar este resimţită ca apăsătoare. În acest tip de maipulator relaţional se încadrează de cele mai multe ori o femeie. Aceasta se arată în public discretă, dar usor descumpanită (vulnerabilă) şi se foloseste de altcineva pentru a-şi exprima părerile (cureaua de transmisie/delegat) sau pentru a critica. Astfel, mizează pe sinceritatea mesagerului afişând slăbiciune, vulnerabilitate, supunere, solicitand parcă protecţie 30 Tihan, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială şi protecţie umană, Bucureşti, 2002, p 201 23

(lucrează pe la spate, complotează, dezbină, crează suspiciune), detestă conflictele, dar le provoacă subti1.31 6. Dictatorul: este uşor de identificat pentru că este violent în critici, atacuri, comportamente. El foloseste complimente sau remarci care flatează numai când are nevoie să i se facă servicii, în general fiind ostentativ şi fals. Întreţine teama în jurul său pentru că astfel obţine tot ce-şi doreşte.32 De obicei e calificat de ceilalţi drept dificil, greu de suportat, însă nimeni nu se gandeşte la manipulare. Tipul dictatorului este pervers pentru că este conştient de pretenţiile sale crescute (când nu merge devine mieros), foloseşte terorism relaţional calificând relaţiile afective şi pe cele sociale ca slăbiciuni, conversaţiile şi pauzele ca plicticoase şi dezavantajoase, iar complimentele şi atenţiile faţă de ceilalţi drept pierdere de timp.

Capitolul II : Sectele şi specificul lor 1. Aderarea la secte 2.1.1 Cultul şi secta

31 Idem 30. 32 Idem 30. 24

"Un cult este un grup sau o mişcare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată faţă de o persoană, o idee sau un lucru, folosind tehnici manipulative de convingere şi control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prietenei şi membri ai familiei, debilitare, folosirea unor metode pentru a mări sugestibilitatea şi supunerea, controlul informaţiei, anularea individualităţii sau a judecăţii critice, promovarea dependenţei totale faţă de grup şi teama de a-l părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunităţii".33 În România, termenul de "cult" defineşte atât grupări creştine (ex.: Cultul penticostal), cât şi necreştine (Cultul musulman şi cel mozaic). Este termenul preferat pentru exprimarea legalităţii unei grupări religioase la noi în ţară; actul normativ care defineşte acest cadru legal se numeşte "Legea cultelor". Secta este o grupare religioasă desprinsă dintr-o confesiune sau un cult, sub conducerea unui întemeietor (fals Mesia, "paraclet", guru etc.) Doctrina ei e, de obicei, simplistă şi rigidă iar dintre adepţi fac parte în general: bolnavi psihic, naivi, fanatici. Adesea, promovează practici imorale, erotice, incestuoase, mergând până Ia sinucidere în masă. În sens mai larg, cuvântul "secte" e folosit de către români pentru a denumi grupările eterodoxe care practică prozelitismul, chiar dacă unele activează cu acoperire legală, iar expresia "obiecţii sectare" denumeşte afirmaţiile eretice propagate de către respectivele grupări. 2.1.2 Prozelitismul Este furtul de adepţi (credincioşi) practicat de unele culte, confesiuni sau secte, în detrimentul Bisericilor tradiţionale sau altor grupări religioase. întrucât furtul este o infracţiune, prozelitismul presupune folosirea unor mijloace necinstite: publicitatea negativă, violenţă, înşelare, şantaj, speculă etc. Etapele prozelitismului: 1.cercetarea terenului (culegerea de informaţii despre credincioşi, preot, viaţa bisericească) 2.răspândirea noii învăţături şi denigrarea celei tradiţionale (publicitatea negativă) 3.catehizarea personală 4. convertirea (botez, jurământ) Durata: între câteva zile şi câţiva ani Se intervine (de către misionarul ortodox): 33 West, L. J., şi Langone, M. O., Cultism: A conferencefor scholars and policy makers - conferinţă, 1986 (traducere proprie). 25

1. 2.

profilactic pe parcursul celor 4 etape 3. ulterior acestora Părăsirea Ortodoxiei nu se face dintr-o dată, ci în urma unui amplu proces prozelitist, care poate dura chiar ani de zile, în care se produce îndoctrinarea cu învăţăturile noii religii - perioadă în care cei în cauză nu abandonează legăturile cu Biserica-mamă decât progresiv. Concomitent, ei poartă discuţii cu preoţi şi teologi slab pregătiţi, care nu reuşesc să combată cu argumente solide, logice, biblice şi patristice obiecţiile sectare puse în discuţie.34 2.1.3 Cauzele apariţiei şi răspândirii cultelor. Din punct de vedere dogmatic, fărâmiţarea religioasă contemporană, cu referire implicită şi la creştinism, îşi are cauza în libertatea greşit înţeleasă de către om, dar lăsată de Creator pentru a arăta perfecţiunea creaţiei. Este vorba, după cum ştim, de o perfecţiune relativă, căci atât omul, cât şi cosmosul, trebuie să răspundă chemării de a parcurge un proces de devenire, de transfigurare, de asemănare cu Dumnezeu după har (în cazul omului). Sectele şi, în general, toate grupările religioase derivate din creştinismul autentic sunt expresia împlinirii faptice a pildei neghinelor, rostită de Mântuitorul, precum şi a profeţiei Sfântului Apostol Pavel: "Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci îşi vor alcătui învăţături după poftele lor, şi-şi vor pleca urechile după basme ... " Analizând apariţia şi dezvoltarea sectelor şi grupărilor religioase eterodoxe, identificăm mai multe tipuri de cauze: A.Cauze sociale  Existenţa unor grupuri sociale aparte, formate din membrii unui cult anume (microgrupuri profesionale, mai ales cele de meseriaşi particulari: instalatori, zidari, tâmplari etc.). Grupuri etnice: rromii lui Cioabă - penticostali.  Pretinsa nerespectare de către Bisericile tradiţionale a drepturilor, libertăţilor şi demnităţilor umane şi cetăţeneşti - este extrem de speculată de sectele de azi. Sectele cer reprezentanţilor creştinismului autentic şi promovează ele însele cu insistenţă: emanciparea femeii (hirotonirea/ordinarea) acceptarea păcatelor contra firii ("libertăţi sexuale"). Pe scară largă, de la Reformă încoace, este răspândit şi aplicat 26

conceptul "preoţiei universale".  Dorinţa de îmbogăţire a liderilor sectari. Mulţi dintre aceştia speculează naivitatea adepţilor lor şişi construiesc prin intermediul grupărilor pe care le înfiinţează sau patronează adevărate imperii financiare, gestionând averi uriaşe. Ex.: - în trecut:Anania şi Safira (Fapte, cap 5), "câştigătorii de bani în numele lui Hristos", de care vorbeşte Sf. Pavel. În prezent, sectele se organizează după sistemul investiţional practicat de toate întreprinderile _________________________ 34 Petraru, Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 12

capitaliste: îşi fac publicitate, aduc"ajutoare", Biblii şi alte publicaţii gratuite, oferă job-uri în străinătate, pentru ca, în final, să-şi scoată investiţia din: zeciuieli (adventiştii), "buna -speranţă"(iehoviştii), cotizaţii şi obligaţii "sacre" (2% la Ananda Marga).  Contrastul între luxul unor slujitori ai Bisericilor tradiţionale şi sărăcia enoriaşilor - este o cauză socială clasică; stă la baza apariţiei protestantismului: naşterea noilor Biserici protestante a fost însoţită de puternice frământări sociale (de ex.: răscoala anabaptiştilor lui Thomas Munzer). Diferenţa între opulenţa arătată de unii slujitori bisericeşti şi starea pauperă a păstoriţilor lor favorizează demersurile liderilor sectari, care se folosesc de sloganuri comuniste şi naţionalist-populiste.  Implicarea unor Biserici tradiţionale în acţiuni politice, militare, economice; transformarea unor Biserici (mai ales Protestante) în instituţii social-filantropice, fără o trăire religioasă autentică. "Biserica=concubina statului".35 B. Cauze morale  Sectele acuză Bisericile tradiţionale fie de promovarea unei morale prea rigide, fie a uneia prea permisive. Avem, aşadar, pe de o parte, secte imorale (M.I.S.A.) sau, pe de altă parte, secte vinovate de extremism moral (hlâştii, scapeţii).  Prozelitismul în familie. Odată convertit un membru al unei familii, şi ceilalţi sunt potenţiale victime. Atenţie la căsătoriile mixte!  Imoralitatea unor slujitori, frauda şi hoţia, 27

neînregistrarea în evidenţele financiar -contabile parohiale a sumelor încasate, manevrarea de fonduri şi obiecte fără justificare (contrabanda şi specula); lipsa măsurilor coercitive faţă de cei vinovaţi (inactivitatea unor consistorii).36 C.Cauze culturale  Incultura - în orice domeniu, dar, mai ales, cea teologică - determină pe unii să se erijeze în cunoscători şi interpreţi speciali, deasupra autorităţii bisericeşti competente (ex.: "clarvăzătorii").  Refuzul Revelaţiei: Evanghelia e considerată o învăţătură omenească, Tradiţia e complet negată.  Negarea meritului avut de Biserică în dezvoltarea culturii universale; accentuarea unor aspecte negative secundare (ex.: inchiziţia) - acestea pot fi imputate persoanelor în cauză, nu Bisericii în sine, care e infailibilă.  Incultura slujitorilor bisericeşti.  Pretinsa "culturalizare" şi specularea setei de cunoaştere (curiozităţii): sectele ţin cursuri de limbi străine, patronează instituţii de învăţământ, se implică în procesul de alfabetizare a ţărilor sărace. ____________________________

Sârbu, Corneliu, Originea şi răspândirea sectarismului. Cauzele apariţiei şi expansiunii mişcărilor sectare, Editura Arhidiec, Sibiu, 1945 36 ldem 35 35

Lansează invitaţii creştinilor autentici, pentru a asista la "adunări", la alte ritualuri (botez, înmormântare), la "congrese" (iehoviste) sau ceremonii festive ("comemorarea morţii lui Isus" - iehovistă).37

D. Cauze maladive  Afecţiunile psihice de care suferă liderii sectari: obsesii, manii, depresii, paranoia, delir, misticism bolnăvicios, înclinaţia spre obscurantism; stressul şi angoasele tinerilor debusolaţi.  Refuzul asistenţei sanitare şi al unor forme de tratament medical (transfuzii, transplant, vaccinuri etc.)  Izolarea socială - îi afectează iremediabil - psihic şi fizic - pe adepţii sectari.  False concepţii privind sănătatea mintală (yoga) sau fizică (regimuri de hrană, bioenergii, posturi speciale, 28

interdicţii alimentare).38 2. Mişcări mondiale anticreştine 2.2.1 Francmasoneria Francmasoneria este o organizaţie secretă pseudo-religioasă. Etimologie: "masoneria" este meseria de a face casă Domnului (Templu, Cort, Ziggurat, Locaş), prezentă în toate religiile. "Franc /masoneria" reprezintă, astfel, masoneria franceză, devenită definitorie pentru gruparea în sine, datorită succesului avut în lupta cu Biserica şi monarhia. Organizaţia se pierde în negura timpului; din totdeauna au existat organizaţii secrete, pseudo-religioase, care au vrut să deţină controlul în toate domeniile puterii (politic, militar, economic, religios, social). Un posibil început este chiar Turnul Babel. Organizarea reală, actuală, a masoneriei: Anglia, 1717, atunci când zelul pentru a construi edificii religioase scăzuse, iar breasla zidarilor liberi, condusă din umbră de predicatorii Desaguliers şi Anderson şi de arheologul Payne, îşi propune să "zidească un templu spiritual în inima omului, prin cultivarea a ceea ce este bun, nobil şi frumos". Aşa a apărut masoneria albastră (engleză) sau Lojile Sf. Ioan.39 Aceasta pătrunde în toată Europa, prin capete încoronate, nobili şi conducători religioşi, fiind, de multe ori, organizată din umbră de evrei, care nu au abandonat ideea mesianismului terestru şi au căutat să se infiltreze în toate structurile de putere pentru a-şi pune în aplicare planurile. Aşa se explică faptul că francmasoneria preia multe principii din Talmud, Cabală şi utilizează forme de magie. În anul 1756, evreul Ştefan Morin introduce în America cele 25 de grade ale francmasoneriei templierilor. Alt evreu, Iosef Balsamo, numit şi Cagliostro, înfiinţează francmasoneria coptică, incluzând şi femei. Fraţii evrei Bedarride din Avignon au înfiinţat francmasoneria Misraim, cu 90 de grade. Francmasoneria are o contribuţie decisivă la declanşarea şi desfăşurarea revoluţiilor burgheze din Franţa şi Anglia, a celor de la 1848 şi a războiului din 1870, la desfiinţarea monarhiilor în _________________________ 37 Idem 35 38 Nechita, Vasile, Maladiile necredinţei şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2004

Portugalia, Rusia, Spania (temporar), Franţa etc.40

Organizare: În loji (un fel de cluburi, conduse de venerabili, ajutaţi de consilii). Lojile se adună în Marea Lojă, condusă de Marele Maestru. Există un ritual de primire a novicelui în lojă; acesta e adus în templu legat la ochi şi i se pun înainte: globul pământesc, ghiveciul 29

cu o floare, craniul, o carte deschisă, un dreptar (cumpănă, poloboc) şi un compas (simboluri ale naturii, ştiinţei şi dreptăţii). Templul se sprijină pe doi stâlpi, numiţi după model V.T., Iachim şi Boaz. Noul iniţiat depune un jurământ, luând asupra sa pedepse aspre în cazul divulgării vreunui secret. Deziderat oficial: lucrează pentru întronarea în lume a celor 3 principii ale Revoluţiei franceze: libertate, egalitate, fraternitate. Libertate, contra monarhiei (puterii politice) şi religiei. Egalitate în privinţa proprietăţilor (iată originea comunismuluil). Fraternitate: propun realizarea unui stat în stat (stat deasupra statului). De aici, împotrivirea faţă de sistemele de apărare sau aservirea lor. Doctrina: Nu există Dumnezeu. În mod impersonal, este recunoscută existenţa Marelui Arhitect al Universului (după gradul 25, Acesta primeşte alte numiri, precum: "îngerul luminii", "geniul muncii", "spiritul focului", francmasoneria însăşi, natura însăşi sau Omul). Promovează lozinci precum: "Război lui Dumnezeu!" sau "Război de moarte creştinismului!". Conform credinţelor francmasonilor, Adam a fost cel dintâi francmason. 41 Ei afirmă că-şi întemeiază principiile pe iubirea aproapelui, pe faptul de a nu face rău nimănui, etc. În prezent, în lume sunt mai multe rituri, ca de pildă: scoţian, york, lojile albastre, Rotary Club etc. Membrii francmasoni ocupă diferite grade în ierarhiile lojilor (de regulă, sunt 33 de grade în total). În România: Francmasoneria a fost în spatele unor mari evenimente istorice, precum: revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, Unirea de la 1918, frământările interbelice, bolşevismul, evenimentele din 1989. În anul 1734 italianul Chiaro înfiinţează primele loji la Galaţi şi Iaşi. În 1750 francezul Louis Davin înfiinţează loji la Iaşi şi Bucureşti, apoi la Braşov, Sibiu, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc. Încă din 1744, Jean Louis Carra îl atrage în loja din Sibiu pe prinţul Al. Moruzzi, apoi pe Ioan Piuariu Molnar. Presupunerea de apartenenţă la francmasonerie planează asupra lui Horea (1784). În anul 1848 se înfiinţează Loja celebră "Dreptate - Frăţie" din Bucureşti iar 1866 este anul abdicării lui Cuza, el însuşi mason. De asemenea, în anul 1880 ia fiinţă Marea Lojă Naţională din România (cu implicarea lui C.D. Gherea şi stârnind protestele lui M. Eminescu şi Melchisedec Ştefănescu).42 În 1937, o delegaţie a Marii Loji Naţionale, condusă de Ioan Pangal, a dat o declaraţie solemnă de autodizolvare în faţa patriarhului Miron Cristea, dar care nu s-a aplicat în realitate. ____________________________ 39 Comlinescu, Radu şi Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei univers ale, Editura Tempus, 30

Bucureşti, 1993,p.7 40 Comll.nescu, Radu şi Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei universale, Editura Tempus, Bucureşti, 1993 41 Idem 40

Perioada dintre anii 1940 şi 1941 a reprezentat un declin al francmasoneriei, fiind prigonită de către legionari. După cel de-al IIlea război mondial şi înţelegerea de la Yalta, structurile comuniste din România au fost înfiinţate de lideri masoni: Ana Pauker, Iosif Chişinevski şi M. Sadoveanu (grad 33). După 1989, se remarcă: Al Paleologu şi Dan Amedeu Lăzărescu. Actualul Mare Maestru se numeşte Eugen Ovidiu Chirovici. Strâns legată de francmasonerie este mişcarea sionistă mondială. Ea nu este recunoscută de evrei, nici de masoni, secte mozaice, ideologi cabalişti şi talmudişti. Totuşi, s-a semnalat existenţa ei prin publicarea, în 1923, a "Protocoalelor înţelepţilor Sionului", în care sunt sintetizate mai multe principii ideologice, între care reţinem: Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Puterea iudaică nu poate fi învinsă. Războaiele economice. Victimizarea evreilor (mijloc francmasonic pentru a pune mâna pe putere). Setea după aur. Monopolurile. Anarhia. Sporirea înarmărilor. Votul obştesc. Viitoare lovitură de stat mondială. De ce suntem noi un popor ales? Dreptul celui mai tare e singurul drept. Universităţile reduse la neputinţă. Desfiinţarea învăţământului liber. Regele evreilor - patriarh şi papă. Sistem financiar mondial, etc. Publicarea "Protocoalelor" a stârnit reacţii vehemente în epocă şi a stat la originea declanşării fascismului, ca replică ideologică antisemită. 2.2.2. New Age. New Age este o mişcare mistico-păgână şi sincretistă la dimensiuni cosmice. Ea nu e o religie, însă are caracter religios. Nu e o filozofie, dar propune o viziune proprie asupra lumii şi omului. Nu e nici ştiinţă, dar pretinde că se foloseşte de legi "ştiinţifice". Combină ezoterismul şi ocultismul, gândirea mitică şi magică, astrologia şi superstiţiile. Adepţii, în cea mai mare parte, se pretind creştini, însă "evoluaţi" în gândire şi concepţie; o mică parte provin din spectrul sectar mistico-păgân (Fratemitatea Albă, Graal-ul). Mulţi dintre ei sunt, la origine, spiritişti, teozofi, antropozofi.43 Au legătură cu francmasoneria, în special prin ritul scoţian şi rosacrucieni. New Age nu are: fondator, sediu social, cărţi sacre, lider, dogme etc. Totuşi, se pot destinge următorii reprezentanţi: CarI Gustav Jung, Huxley, Lessing, fizicianul Capra. Mai nou: Dan Brown ("Codul Da Vinci"). Ecranizări celebre: Harry Potter, Stăpânul inelelor etc.

31

Doctrina se fundamentează, potrivit specialiştilor, pe "cei 4 stâlpi": 1. Pretenţia de a " împăca" religia cu ştiinţa. -Universul este un uriaş corp viu unic; toate fiinţele sunt înrudite, formează o familie. Omul nu e liber şi răspunzător de faptele sale; e o parte din întreg. Susţinerea panteismului şi negarea creaţiei. 2. Religiile orientale -sunt promovate pentru că întruchipează cel mai bine acel vis al unităţii _________________________ Nestorescu Bălceşti, Horia, Ordinul masonic român, Editura Şansa, Bucureşti, 1996 43 Gassmann, Lothar, New Age, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996 42

primare şi al contopirii. -taoismul: -organismul viu unic - forţele opuse yin şi yang - se menţin în echilibru reciproc. -yin - femininul: obscur, pasiv, învăluitor, introvertit, sintetic -yang - masculinul: luminos, activ, creator, extravertit, analitic -credinţa în reîncarnare; practicile yoga -New Age aduce, în paralel, şi reproşuri creştinismului: că se bazează pe dogmă şi morală impuse din exterior; că dezbină (a produs conflicte, schisme, războaie); că exagerează cultul şi canoanele, fără să lase omul să-şi manifeste "sinele"; că vorbeşte de păcat, care de fapt nu există; că nu are trăire, experienţă tainică. Practic, omul newage-ist îşi pierde calitatea de persoană. 3. Noua "psihologie" -concepţia "sinelui" aproape de Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi, promovată de Jung -se vorbeşte de un inconştient colectiv, prezent în toţi oamenii -stările şi trăirile excepţionale avute de sfinţi se repetă în fiecare din noi, sub formă de beatitudine, plenitudine, experienţă mistică, suprasenzorială - acesta e Dumnezeu, sau măcar ceva din El. -concepţii noi: "rebirth" (noua naştere), "chanelling" (intrarea în contact cu lucruri sau fiinţe de dincolo de lumea văzută).44 4. Astrologia -ezoterismul, cunoaştere tainică prin "citit în stele" şi horoscoape -în 2000, soarele a intrat în constelaţia Vărsătorului, începând astfel Noua 32

Eră (New Age), în care se va schimba cursul lumii şi al istoriei. Vechi ere: -Taur - Imperiile Mesopotamiei -Berbec - era mozaică -Peşti - era creştină (ihtis) - Vărsător - New Age Alte elemente favorizante sau definitorii pentru New Age: -stressul: omul contemporan visează la o lume fără conflicte, o lume de conciliere şi de fraternitate universală, la armonia între trup şi suflet, între trecut, prezent şi viitor. -eul - hipertrofiat -sincretismul: poţi să aparţii liniştit mai multor religii -triumful "ecumenismului" -adevărul este "ce e bun pentru tine" (egoism) -alt dicton: Iubeşte şi fă ce-ţi spune inima! - Ia baza distrugerii familiei, a creşterii ratei divorţurilor, a concubinajelor, a porno grafiei infantile şi pedofiliei, a acceptării şi promovării publicitare a perversiunilor şi păcatelor contra firii. ________________ 44

Idem 43

-promovarea conceptelor de pace şi armonie universale; mobilizarea generală a forţelor "de bine" şi "pentru bine" (yoga, meditaţia, relaxarea), dar şi premoniţia unor lupte grele, apocaliptice (Armaghedonul, filmul Stăpânul inelelor etc.). -Adevărul nu stă în teoretizare, ci în practică: "După roade se cunoaşte pomul.. ." (Notă: În fapt, adevărul stă în strânsă legătură cu discernământul, nu cu raportul teorie/practică). -Autosuficienţa omului, considerat aprioric bun. Omul n-are nevoie de revelaţie, răscumpărare sau har. N-are păcat. -credinţa e o formă de a se experimenta pe sine. Presupune, deci, o lucrare de introspecţie; dar nu se pot depăşi barierele eului propriu. Rugăciunea este o coincidenţă cu eul cel mai profund. -cosmologia panteistă: lumea apărută prin emanaţie, din sufletul ei, Dumnezeu. -suferinţa e absurdă şi sterilă. Răscumpărarea vine prin tehnici: relaxare, activarea potenţialului energetic (bio-energoterapie), nu prin suferinţa lui Hristos. Moartea reprezintă accesul la o nouă reîncamare, urmată de altele, până la Nirvana. -astrologia, "semnele" etc. conduc spre abstractizare. Se elimină concretul: naşterea reală a lui Hristos realizează unirea între Dumnezeu şi om (după Sf. Atanasie şi Sf Maxim: "Hristos Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască"). 33

Contrar acestei idei, New Age vorbeşte de "mistica unirii" (toate sunt una, în chip impersonal).45 -Hristos este un fel de "inimă" a materiei (după Teilhard de Chardin); El ar atrage spre sine ca un magnet întreaga realitate materială. Se exclude, deci, istoricitatea lui Hristos: faptul că se naşte, pătimeşte, se jertfeşte, moare şi înviază. După înviere, îşi păstrează semnele rănilor. -ocultism, vrăjitorie, magia prezentată ca fiind "albă", adică benefică pentru om şi natură (ex.: ,,Harry Potter"). În realitate, orice formă de magie este "neagră" (se realizează cu puterea demonică, opusă harului dumnezeiesc). 3. Cele mai răspândite grupări religioase din România 2.3.1 Evangheliştii Cultul evanghelist apare în Elveţia, în sec. XIX; se numesc "Chretiens". Zic că Însuşi Hristos este Întemeietorul lor. Au un amestec din doctrina zwingliniană, calvină, baptistă. Specific doctrinar Botezul e unul, dar are 3 feţe: a)cu apă b)cu Duh Sf ânt (concomitent sau ulterior faţă de cel cu apă) c)botezul "în moartea Domnului" - starea cea mai înaltă de sfinţenie. Aceasta, spre deosebire de obiceiul ortodox, se petrece la maturitate Cina (masa) Domnului este un act comemorativ la care Hristos este de faţă. Se face cu pâine (simbol al unităţii Bisericii) şi vin. Parusia are 2 etape: tainică: Hristos va veni să răpească Biserica şi nu va atinge pământul; numai Biserica îl va vedea. publică, la 7 ani de la răpire. Satana va fi legat 1000 de ani (împărăţia păcii pe pământ). Duşmanii vor fi nimiciţi, iar drepţii înviaţi.46 ________________________________ 45

Idem 43

Existenţa a patru judecăţi: a celor credincioşi în cer, a celor aflaţi în viaţă la Parusie, când vine Mileniul, a păcătoşilor, la sfărşitul Mileniului şi a diavolilor . Existenţa a trei ceruri: atmosfera, stelele (acestea la judecată vor arde) şi raiul, rezervat îngerilor şi drepţilor La Parusie se va face convertirea iudeilor "ca o înviere din morţi". În România Primul evanghelist este misionarul englez Broadbent, apoi elveţianul Franlţois Bemay, care ţine adunări în Bucureşti (Piaţa Galaţi) şi i se a1ătură personalităţi precum Negruzzi şi Brăiloiu. Sora sa, Sarah Bemay, îi evanghelizează pe saşii din Râşnov, Codlea, 34

Sibiu, Cisnădie. În 1909, fam. Bemay e expulzată. Sarah se refugiază la Rusciuc, păstrând legătura cu evangheliştii români. "Evanghelizarea" este continuată de oameni simpli, conduşi de Ioan Petrescu. În 1912, arhitectul elveţian Buhrer se stabileşte la Ploieşti, unde înfiinţează o "adunare" şi prezintă autorităţilor spre aprobare un "statut". Grigore Fotino Constantinescu se autointitulează "primul predicator evanghelist român". Fiu de ofiţer, stă 4 ani în Elveţia, se întoarce, dar, odată cu începerea războiului din 1914, se retrage la Iaşi, unde deschide o casă de rugăciune, numindu-se "predicator evenghelist şef'. Noua grupare se răspândeşte cu repeziciune în Moldova, Basarabia şi Bucovina. Scoate revista "Buna Vestire", iar colaboratorul lui de la Bucureşti, Gh. Teodorescu, editează revista "Viaţa şi lumina" şi broşuri care expun doctrina Creştinilor după Evanghelie.47 2.3.2 Creştinii după Scriptură În timpul primului război mondial, apare gruparea "Creştinii după Scriptură", condusă de preotul ortodox apostat Tudor Popescu, care, mai apoi, va fuziona cu "Creştinii după Evanghelie" (1937). La biserica Sf. Ştefan, "Cuibul cu barză" (Bucureşti) au activat: pr. Tudor Popescu şi cântăreţul Dimitrie Comilescu. Pentru a scăpa de încorporare, Comilescu intră în monahism şi se stabileşte nu la o mânăstire, ci la moşia prinţesei Calimachi Raluca de la Stănceşti (Botoşani), unde traduce Biblia in varianta care-i poartă numele (şi care va deveni în scurtă vreme cartea de căpătâi a tuturor sectelor). Apoi, se întoarce la Bucureşti, unde, împreună cu pr. Tudor Popescu, aplică metode neoprotestante în biserică: renunţă la cult, ţin şedinţe duminicale serale, practică rugăciunea liberă şi tâlcuirea proprie a Scripturii. Comilescu se retrage şi pleacă din ţară, iar Tudor Popescu e caterisit şi cumpără, împreună cu R. Calimachi, un imobil în Cotroceni, pe care-l vor dedica noului cult.48 Fuziunea între Creştinii după Evanghelie şi Creştinii după Scriptură este menţionată în Legea cultelor, ele numindu-se Ramura 1 şi Ramura 2. Diferenţe: cei din Ram. 1 au botezul exclusiv pt. adulti şi acceptă instrumentele în cult; ceilalţi nu. Răspândire: mai ales în Bucureşti şi Ploieşti. ________________________________________ Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunl\rii, Bucureşti, 2000 Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 2000 48 Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sec/elor, Editura Curierol Dunării, Bucureşti, 2000 46 47

Cult:

-Case de rugăciune 35

-educaţia copiilor se face în adunare -intrarea în comunitate se face în urma catehizării: "l-ai primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău personal?" -zi: duminica. Serviciul include, atât dimineaţa, cât şi după masă: rugăciuni, Cina Domnului, ora de evanghelizare. -unele sărbători, după influenţă tudoristă, inclusiv în cinstea sfinţilor -servicii cultice şi în prima săptămână a anului, în săptămâna mare precum şi miercuri şi joi seara. -cultul e condus de presbiteri -nu au zeciuieli, ci "donaţii benevole". -Comunitatea: Adunarea locală. O dată pe an are loc Conferinţa religioasă (a Adunărilor). Manipulare si Proze/itism: -Relaţii cu străinătatea: campanii de "evanghelizare" ale Evangheliştilor străini pe stadioane -0,2% adepţi -Alianţa Evanghelică, Stephanus -atragerea membrilor familiilor -convingerea celor nesiguri în credinţă -distribuirea gratuită de Biblii (Comilescu) - ediţii integrale sau fragmentare. 2.3.3 Cultul Adventist De Ziua A Şaptea Adventismul: În anul 1831 William Muller, fermier baptist din Massachusetts, a început să predice despre sfîrşitul lumii: parusia şi mileniul, calculate de el a se petrece în 1843. Calcul bazat pe textul: "curăţirea templului peste 2300 de zile", înţelese drept ani, socotiţi de la 457 î.Hr. (robia babilonică). Anul trece fără a se petrece nimic, dar un discipol al lui Muller, Samuel Snow, susţine că e o greşeală de calcul, iar data exactă e 10 octombrie 1844, pentru că anul mozaic începe toamna. Data e cunoscută ca "nebunia de la Boston",49 când mulţi îşi vând averile, aşteptând înfriguraţi parusia. Muller recunoaşte că s-a înşelat. Se creează derută; au loc divizări. Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White, cunoscută cu dezechilibre psihice. Ea reinterpretează textul Daniel 8,14 în sensul curăţirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost greşit; Hristos a venit, dar pe nori. Influenţată de căpitanul de vas 36

Joseph Bates, ea are "revelaţia" Sabatului. În anul 1860 (Conferinţa Generală) se înfiinţează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. White are, în continuare, peste 2000 de "viziuni", până la moarte (1915). Va fi numită de adepţi "spiritul profetic". ____________________________________ 49

Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 2000

Manipulare şi Prozelitism: -Actualizarea studiilor biblice -Burse tinerilor studioşi: Conservator, Medicină etc. -speculează frica de Eshaton -Control asupra adepţilor: mutarea cu domiciliul se face numai cu scrisoare de recomandare -Nu se admit căsătorii mixte, ci numai cu convertirea prealabilă a soţului /soţiei -sistem educaţional: şcoala de sabat -cinstirea ostentativă a sâmbetei: afişe, solicitări privind programarea unor examene sau alte activităţi duminica, nu sâmbăta. -microgrupuri profesionale - echipe de meseriaşi care nu lucrează sâmbăta -oferte de job-uri în Spania, S.U.A., Israel -concerte, spectacole Cultul: Case de rugăciune cu: amvon, baptisteriu, scaune, loc pt. cor, orgă, instrumente, instalaţii modeme Zi: sâmbăta - care începe de la apusul de vineri Vineri seara: cântece, rugăciuni, citiri, predică Sâmbătă: dim.: ora de rugăciune, Şcoala de sabat şi predica După-masă: o oră specială (de rugăciune, muzicală, pt. caritate sau pt. familie - prin rotaţie) Botez la majorat, printr-o singură scufundare Cina - o dată la 3 luni, sâmbăta. Cei ce se împărtăşesc anunţă acest lucru printr-un bilet sau prin ridicarea mâinii. Se uneşte cu spălarea picioarelor, pe perechi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei). Cununia: duminica sau în alte zile (nu sâmbăta). Serviciul înmormântării: acasă + cimitir Punerea mâinilor: sâmbăta, se efectuează de către juriul de pastori. Ordinaţia se dă şi femeilor. 37

2.3.4 Martorii Lui lehova Alte denumiri: studenţi în Biblie, milenişti, russellişti. Doctrina: -numele lui Dumnezeu este "Iehova", prezent în traducerea lor eretică a Bibliei (New World Translation) de 7210 ori -nu cred în Sf. Treime -Hristos e "cel mai mare om care a trăit vreodată". Anterior întrupării, dar şi după aceasta, e confundat cu Arhanghelul Mihail -Duhul Sfânt - energie impersonală -calculează parusia, evidenţiază "semnele" ei, susţin frenetic mileniul împărăţie pământească de 1000 de ani -nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri -învierea aleşilor "din memoria divină" -împărţirea celor mântuiţi în clase: 144.000 de "martori" vor guverna în cer cu Hristos, restul pe pământ -citesc şi interpretează Biblia asiduu, în special cărţile Daniel si Apocalipsa, cu descrieri terifiante: Armaghedonul - război final între bine şi rău -nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele -neagă crucea; afirmă că Hristos a fost răstignit pe un par -nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun), cât şi celor laice -nu au Sf. Taine -prozelitismul - cerinţă expresă; ridicat la rang de dogmă50 Practici ce contravin moralei creştine: -interzicerea transfuziilor, a altor tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi -refuzul apărării patriei: guvernarea mondială - "regatul lui Iehova", nerespectarea drapelelor, imnelor, refuzul exercitării dreptului la vot; -izolarea socială, refuzul contactelor cu "nemartorii" în afara întâlnirilor prozelitiste -acuzaţii de posedare demoni că a tuturor organizaţiilor religioase, sociale, politice, naţionale şi internaţionale Manipulare şi Prozelitism: -în familie şi societate - vizite celebre pentru studii "gratuite" ale 38

Bibliei la domiciliu -unele semnale de violenţă, prectici imorale -revistele cu cel mai mare tiraj de pe glob: Turnul de veghere şi Treziţivă!, broşuri, pliante, cărţi -cartea: Să aducem argumente din Scripturi - manual de prozelitism -congrese megalomanice pe stadioane -sistemul educaţional: şcoli particulare, forme de grupare impuse, respingerea intematelor şcolare -restricţii: T.V., P.C. (pentru membri); folosirea lor pt. Publicitate Cult:

- 5 adunări / săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste: "Întrunirea de serviciu", "Şcoala de minister teocratic", "Întrunirea publică", "Studiul Turnului de veghere" şi "Studiul de carte" -clădiri: "Sălile Regatului" -congrese -prozelitism normat: rapoarte de teren -nunta, înmormântarea - prilejuri prozelitiste -"comemorarea morţii lui Isus" - întâlnire anuală cu un numeros public -botez în piscine, la congrese - recunoaşterea drept cult religios - tendinţă de autodeterminare, stâmeşte ____________________________________ 50

Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 2000

mânia unor aripi extremiste (ex.: dizidenţa Asociaţia Credinţa Adevărată a Martorilor lui lehova din România - cu sediul la Cluj, care reproşează, în principal, organizaţiei-mamă, tocmai acest tip de colaboraţionism cu statul "satanizat,,).51 2.3.5 Bogomilii Apariţia lor este legată de mişcările sociale din Balcani: răscoala de la Plovdiv, mişcarea lui Petru şi Asan la Târnovo, Ioniţă Caloian (1205). Unii învăţaţi şi scriitori, precum Hasdeu, Piru ş.a. pretind că literatura română populară ar fi influenţată de bogomili (Legenda Sf. Vineri, Sf. Duminici), dar ultimele cercetări atestă că bogomilii respingeau cultul sfinţilor şi cinstirea duminicii.52 În secolul al-XII-lea, bogumilii pătrund în Constantinopol. Medicul Vasile va fi ars în hipodrom, condamnat la sinoade locale (1325). Bogomilismul se dezvoltă şi în Bosnia, unde devine religie de stat în sec. XIV, în vremea banului Culin. Trece apoi în Italia şi Apusul 39

Europei, fiind preluat de chatari, care apoi se unesc cu valdenzii, rezultând albingenzii. În Ucraina, la sfărşitui secolului XIX, apar "noii bogomili". Doctrină: -dualismul maniheo-persan; -Dumnezeu antropomorfic: Tatăl moşneag, Fiul matur, Duhul tânăr, imberb; -subordinaţianism: Tatăl a născut pe Fiul, Fiul a născut pe Duhul, Duhul pe apostoli (şi pe Iuda); -Fiul cel mare al lui Dumnezeu, Satanael, se revoltă, e aruncat din cer, îi creează pe om şi pe şarpe; -Şarpele o seduce pe Eva şi naşte pe Cain şi Calomela; doar Abel e născut din Adam şi Eva; -Cain îl ucide pe Abel; Satanael e aruncat în Tartar şi i se taie ultimele două litere ale numelui; -Dumnezeu emană Logosul, numit Hristos sau Arhanghelul Mihail. Acesta a pătruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi sa născut cu trup aparent; -îngerii s-au căsătorit cu femei, rezultând giganţii; -în bogomili locuieşte Duhul. După moarte, ei se îmbracă în corpul lui Hristos; -nu admit din V.T. decât Psalmii. Nu acceptă Sinoadele ecumenice, scrierile Sf. Părinţi. -Bisericile sunt locuinţe ale lui Satana cu demonii lui. Bogomilii au case de rugăciune simple, având în centru o masă cu un N.T. -dau importanţă rugăciunii particulare; neagă crucea, contestă Euharistia ("sacrificiu adus demonilor") _______________________________

Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 2000 Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 2000

51 52

Organizare: -ascultători (începători), credincioşi (botezaţi prin punerea Evangheliei după Ioan pe cap) şi desăvârşiţi (prin punerea mâinilor). Aceştia din urmă pot predica, renunţă la carne, se roagă de 7 ori pe zi. Consideră că preoţia e o calitate universală. 53 -conduşi de un Episcop, ajutat de Fiul cel Mare şi Fiul cel Mic, precum şi de "apostoli". -nu ţin duminica şi sărbătorile, nu au icoane, nu cinstesc pe Maica Domnului, nici Sf. Moaşte. -nu botează pruncii, nu cred în minuni (cele cinci pâini înmulţite de Hristos în pustiu erau, de fapt, "cele 4 Evanghelii şi 40

Faptele Apostolilor). Cultul: -adunări de rugăciune; rostesc "TatăI nostru", au frângerea pâinii -spovedania în comun -consacrarea "credincioşilor" şi "desăvârşiţilor" -se adună în locuri ascunse - sărăcie, asceză (lene), hrană vegetală, post obligatoriu şi luni, nu numai miercuri şi vineri. -după unii cercetători, se pare că bogomilii sunt la originea răspândirii unor apocrife: Călătoria Maicii Domnului la iad, Apocalipsa lui Pavel etc. Descoperiri recente par să infirme, totuşi, această ipoteză. Capitolul III: Studiu de caz Jim Jones şi secta Templul Poporului 3.1. Istoric Despre Guyana, opinia publică mondială nu are prea multe cunoştinţe. Şi totuşi, în noiembrie 1978, Guyana a ajuns brusc în atenţia întregii lumi: ziarele, posturile de radio şi televiziune aveau ca principal subiect o inexplicabilă tragedie petrecută undeva în jungla înconjurată de mlaştini. La data de 18 noiembrie, în acel an, nouă sute unsprezece oameni, adepţi ai sectei "Templul poporului" (People's Temple), s-au sinucis în cadrul unei ceremonii bizare. Secta era condusă de pastorul Jim Jones, care a murit împreună cu adepţii săi. Povestea lui Jim Jones începuse cu peste două decenii în urmă, în Indiana, unde el a fondat Templul Poporului. Pe atunci, Jones propovăduia toleranţa interrasială, iar adepţii săi îi ajutau pe sărmani, îi hrăneau, le găseau uneori locuri de muncă. Pe măsură ce congregaţia sa creştea, Jim Jones a început să pretindă tot mai mult devotament şi supunere adepţilor săi. În 1965, urmat de circa o sută de oameni, s-a mutat în California. Secta a început să se dezvolte, au fost înfiinţate nuclee noi, iar Cartierul General s-a stabilit la San Francisco. Dincolo de imaginea sa publică, de lider spiritual foarte iubit de adepţi, militând pentru armonia interrasială, "părintele" Jones a început să-şi construiască şi în cadrul sectei sale imaginea unui Mesia, venit ca o binecuvântare în mijlocul oamenilor. _____________ 53

Idem 52

41

El i-a determinat pe adepţii săi să-l venereze şi să i se închine în cadrul unor ritualuri tot mai sofisticate. În acelaşi timp, se folosea de numărul tot mai mare al membrilor sectei, precum şi de supunerea lor desăvârşită în faţa ordinelor sale, pentru a-şi spori influenţa politică. Templul Poporului a căpătat amploare. Pentru a avea puterea absolută asupra supuşilor săi, Jim Jones le-a cerut o loialitate absolută, a iniţiat un sistem foarte riguros de disciplinare a "rătăciţi lor" şi a început să prezică, în cuvântările sale, sfârşitul lumii în urma unei iminente catastrofe nucleare. Evident, singurii care ar supravieţui holocaustului ar fi cei care credeau sincer în el. În multe dintre predicile sale ataca rasismul şi sistemul capitalist, însă cele mai virulente atacuri erau îndreptate împotriva inamicilor Templului Poporului şi, mai ales, împotriva acelor adepţi care se mai îndoiau de caracterul său mesianic. Secta a început să-i îngrijoreze tot mai mult pe locuitorii din San Francisco. Rudele celor racolaţi făceau apel la autorităţi, ziarele publicau tot mai multe articole defavorabile lui Jones, iar tensiunea a atins punctul culminant o dată cu o veritabilă bătălie juridică în urma căreia Jim Jones ameninţa să obţină custodia asupra unui băieţel de şase ani, în ciuda opoziţiei rudelor acestuia. Predicatorul a simţit că zilele sectei sale sunt numărate în California, de aceea a hotărât să plece, împreună cu aproape o mie dintre adepţi, în Guyana. Acolo, izolaţi în jungla înconjurată de mlaştini, au construit aşezarea Jonestown. Foarte puţine informaţii au mai ajuns în Statele Unite despre ceea ce se petrecea în "comunitatea socialistă creştină" din Jonestown, după cum o denumea însuşi pastorul. Cei care doreau să părăsească secta, sau doar se îndoiau de Jones, erau supuşi unor pedepse severe, mergând de la umilirea publică până la bătăi crâncene. În noiembrie 1978, Leo Ryan, membru al Congresului Statelor Unite, a plecat spre Guyana spre a verifica informaţiile conform cărora, în Jonestown, oamenii erau ţinuţi împotriva voinţei lor. Ryan a luat cu el câţiva ziarişti şi câteva rude îngrijorate ale unora dintre sectanţi. Ajunşi la Jonestown, au petrecut acolo o seară şi începutul zilei următoare, ascultându-i pe membrii comunităţii cum îşi laudă viaţa paradisiacă. Toţi îşi exprimau dorinţa fermă de a rămâne acolo. Şi totuşi, două familii au reuşit să-i strecoare lui Ryan mesaje în care îl implorau să-i ia cu el la plecare. După încheierea vizitei, în timp ce Ryan, echipa sa şi "ereticii" se pregăteau să urce în avion, câţiva pistolari din garda lui Jim Jones au deschis focul şi au ucis cinci oameni, inclusiv pe Leo Ryan. În timp ce dinspre pista de aterizare se auzeau împuşcăturile, Jones a adunat toată comunitatea, le-a spus oamenilor că inamicii 42

sunt pretutindeni şi că este timpul să treacă la "sinuciderea revoluţionară", aşa cum o exersaseră, teoretic, de nenumărate ori până atunci. Oamenii de încredere ai lui Jones şi-au luat armele pentru a supraveghea mai bine ritualul. Un bol mare de cristal, conţinând suc de fructe în care se tumaseră sedative şi cianură, a început să circule printre oameni. Adulţii au fost sfătuiţi să-şi ucidă întâi copiii, apoi să-şi ia şi ei viaţa. Câţiva au protestat, însă reacţia mulţimii i-a redus la tăcere. Acel ultim discurs al lui Jim Jones, întrerupt de intervenţiile unora dintre adepţi, a fost imprimat pe casete audio şi a ajuns apoi la cunoştinţa opiniei publice. Este halucinant ce s-a întâmplat acolo, în numai câteva minute. 3.2. Retorica pastorului Jim Jones Pentru a demonstra caracterul persuasiv al comunicării lui Jim Jones, am selectat un dialog pe care acesta l-a avut cu mulţimea în momentul sinuciderii în masă. Jones a imprimat acest ultim discurs pe casete audio întrucât dorea ca întreaga lume să fie martoră la actul sinuciderii a peste 900 de oameni, la cererea acestuia: •Jones: Mi-am dat toată silinţa să vă asigur o viaţă mai bună. Dar în ciuda tuturor încercărilor mele, o mână de oameni, cu minciunile lor, ne-au făcut viaţa imposibilă. Dacă nu putem trăi în pace, atunci să murim în pace! ... (mulţimea aplaudă) ... Am fost atât de crunt înşelaţi ... În următoarele câteva minute unul dintre oamenii din acel avion îl va împuşca pe pilot ... Ştiu asta ... Nu am plănuit-o, dar ştiu că se va întâmpla ... Nu avem scăpare ... Aşa că părerea mea este să fiţi blânzi cu copiii, să fiţi blânzi cu bătrânii şi să luaţi poţiunea aşa cum o făceau vechii greci. Să treceţi dincolo în linişte, pentru că noi nu ne sinucidem, acesta este un act revoluţionar ... Nu mai există cale de întoarcere. Doar duşmanii se vor întoarce pentru a spune alte şi alte minciuni ... • O femeie: Simt că atât timp cât mai există viaţă, există şi speranţă ... • Jones: Şi totuşi, cândva fiecare trebuie să moară ... • Mulţimea: Aşa este! Aşa este! •Jones: Ce au făcut şi ce fac acei oameni, ce ne pregătesc ei înseamnă o viaţă mai rea decât iadul... Pentru mine, moartei nu este un lucru înspăimântător ... Viaţa este cea blestemată ... Nu merită să trăim cum vor ei ... 43

• Femeia: Dar mi-e frică să mor ... • Jones: Nu cred Nu cred că ţi-e frică ... •Femeia: Cred că sunt prea puţini cei care ne-au părăsit, pentru ca o mie două sute de oameni să-şi dea vieţile pentru ei ... Mă uit la toţi copiii aceştia şi cred că ei merită să trăiască ... •Jones: Eu cred că merită mai mult... merită liniştea. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să părăsim această lume blestemată ... (mulţimea aplaudă în delir) • Un bărbat: S-a terminat, surioară ... Am trăit o zi minunată ... (aplauze) •Al doilea bărbat: Dacă ne spui că trebuie să ne dăm vieţile acum, suntem pregătiţi... (aplauze) Peste ţipetele copilaşilor forţaţi să înghită otrava, vocea lui Jones se aude insistând asupra necesităţii sinuciderii, grăbindu-i pe oameni: •Jones: Vă rog, luaţi doctoria. Este simplu, foarte simplu. Nu veţi avea convulsii ... Nu vă fie teamă să muriţi... Altfel veţi vedea curând oameni aterizând aici. .. Venind să ne tortureze poporul ... •A doua femeie: Nu trebuie să ne îngrijorăm. Fiecare să-şi păstreze calmul şi să încerce să-i liniştească pe copii ... Ei nu plâng de durere, ci numai pentru că gustul poţiunii este puţin amar ... •A treia femeie: Nu este nimic de plâns. E ceva care ar trebui să ne înveselească ... (aplauze) •Jones: Vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, să trecem mai repede peste asta ... Este o sinucidere revoluţionară. Nu este o simplă sinucidere menită să ne distrugă ... (vocile se roagă: "Tată .. "; aplauze) •Al treilea bărbat: Tatăl ne-a adus atât de departe. Eu aleg să merg cu El mai departe ... •Jones: Trebuie să murim cu demnitate. Mai repede, mai repede, mai repede ... Trebuie să ne grăbim ... Încetaţi 44

istericalele. Moartea este de un milion de ori mai preferabilă decât să trăim încă o zi din viaţa asta blestemată ... Dacă aţi şti ce vă aşteaptă, aţi fi fericiţi că treceţi dincolo în noaptea asta ... •A patra femeie: A fost o mândrie să merg alături de voi în această permanentă luptă revoluţionară ... nu îmi mai pot dori altceva decât să-mi dau şi viaţa pentru socialism, pentru comunism. Îţi mulţumesc, Tată, pentru tot ... •Jones: Doamne, primeşte-ne vieţile ... Nu ne sinucidem. Facem un act revoluţionar de sinucidere, pentru a protesta împotriva unei lumi inumane ... (Discursul a fost preluat din cartea "Tehnici de manipulare" - Bogdan Ficeac) A doua zi, când echipele trimise de autorităţi au ajuns în Jonestown, au descoperit acolo o privelişte terifiantă. Sute de cadavre zăceau în jurul podiumului de pe care le vorbise Jim Jones. Sectanţii muriseră îmbrăţişaţi sau ţinându-se de mână. Doar câţiva se pare că rezistaseră, motiv pentru care li s-a turnat otrava cu forţa pe gât ori li s-a injectat. Cadavrul lui Jim Jones se afla printre cele ale adepţilor săi. Întreaga lume a fost şocată de ceea ce s-a întâmplat în micuţa aşezare din jungla Guyanei. Nimeni nu putea înţelege cum au ajuns sute de oameni simple marionete, cum şi-au urmat liderul fără să raţioneze, cum au ajuns să-i îndeplinească dorinţele şi să se supună într-atât, încât să-şi omoare copiii şi apoi să se sinucidă. Tehnicile de manipulare sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, de la cele cu efecte imediate până la cele ale căror urmări se văd după ani de zile sau chiar după decenii, de la unele utilizate pentru influenţarea unei anumite persoane, într-o anumită împrejurare, până la altele axate pe remodelarea unei întregi societăţi. Jim Jones a avut o mare putere de manipulare pe care şi-a exercitat-o asupra a mii de oameni care erau predispuşi să se alăture unui cult. Jones a ştiut ce să ofere mulţimii (în acea perioadă oamenii doreau în mod expres înlăturarea rasismului): a creeat o comunitate în care toţi oamenii erau egali (erau fraţi), iar culoarea pielii nu era un criteriu, sau nu constituia motiv de discriminare. Într-adevăr, Jones a manipulat, prin retorica sa, prin caracterul său (cel afişat) şi folosindu-se de seducţie. Prin acestea a reuşit să fie acel lider care exercită o imensă putere asupra maselor (asemenea unui dictator în perioada comunistă). Obedienţa distructivă faţă de autoritate, a atins aici limite greu imaginabile.

45

3.3 Puterea liderului Jim Jones asupra adepţilor Acest fenomen tulburător al supunerii oarbe în faţa autorităţii i-a inspirat unuia dintre cei mai remarcabili psihosociologi, Stanley Milgram, o serie de experimente celebre şi extrem de controversate, soldate însă cu rezultate de mare valoare (ce au culminat cu apariţia cărţii sale "Obedience to Authority" - 1974). Mulţi s-au îndoit de autenticitatea rezultatelor lui Milgram, gândindu-se la faptul că ele au fost obţinute în condiţii artificiale, de laborator. În realitate, este greu de crezut că s-ar putea petrece astfel de atrocităţi. Ei bine, în realitate s-au petrecut lucruri şi mai îngrozitoare, precum cazul pe care îl studiem în această lucrare. Aşadar, liderul spiritual (părintele) al sectei Templul Poporului avea o mare capacitate de a manipula, şi nu individul, ci masele. Manipularea înseamnă, astfel, putere. Vom analiza în continuare ce fel de putere exercita pastorul Jim Jones asupra adepţilor cultului Templul Poporului: Puterea recompensatorie. Teoria schimbului social sugerează că recompensele conferă o putere sporită dacă întrunesc câteva condiţii: 1) sunt preţuite; 2) membrii grupului de supuşi nu le pot obţine decât prin voinţa celui care deţine puterea; 3) promisiunile acestuia sunt credibile. Jim Jones le oferea adepţilor săi recompense şi satisfacţii de mare preţ pentru ei; prin mutarea sectei în izolarea din Jonestown, dependenţa lor faţă de lider s-a accentuat; în sfârşit, adepţii cultului credeau cu tărie că Jones îşi va respecta toate promisiunile cu care i-a subjugat. Când unii dintre adepţi au început să aibă îndoieli, era prea târziu, căci Jones îşi întărise considerabil poziţia, datorită puterii sale coercitive. Puterea coercitivă. Aceasta derivă din capacitatea cuiva de a impune pedepse acelora care nu îi execută ordinele şi dispoziţiile. Relatări privind evoluţia cultului People's Temple arată că autoritatea lui Jones s-a bazat din ce în ce mai mult pe aplicarea unor sancţiuni fizice şi psihice, pentru a-i face pe membrii sectei să i se supună. Cei care nu îi ascultau orbeşte poruncile erau pedepsiţi prin bătăi, încarcerare, privarea de hrană şi de apă sau munci istovitoare. Puterea legitimă decurge mai degrabă din structura grupului (rol, statut şi norme) decât din controlul asupra resurselor. O putere legitimă se impune mai ales prin consimţământul supuşilor de a fi conduşi de către acei indivizi cărora le este recunoscut dreptul de aşi impune voinţa. Adepţii cultului Templul Poporului erau pe deplin 46

convinşi de legitimitatea puterii lui Jones: acesta întemeiase cultul, era un pastor consacrat şi primise, în trecut, înalte onoruri, precum Martin Luther King sau Humanitarian Award. Puterea referenţială. Aceasta se bazează pe anumite calităţi personale, graţie cărora anumiţi indivizi reuşesc să cucerească simpatia, respectul şi admiraţia celorlalţi. Astfel de indivizi servesc drept modele exemplare sau cadre referenţiale, în funcţie de care, cei care îi admiră şi se simt atraşi de ei îşi definesc propriile idealuri, aspiraţii şi năzuinţe. Ei întruchipează ceea ce şi cum ceilalţi ar dori să fie, în condiţia lor ideală. Adepţii lui Jim Jones îl divinizau, văzând în el perfecţiunea deplină, îl iubeau şi se identificau cu el. Pentru a-i fi pe plac, aceşti oameni nu au ezitat să facă nici un sacrificiu de natură financiară sau emoţională. Puterea informaţională. În acest caz, liderul are capacitatea de utilizare a resurselor informaţionale, a argumentării raţionale, a persuasiunii şi a datelor factuale, pentru a-i influenţa şi domina pe ceilalţi. Jones era un orator convingător. El le oferea adepţilor săi o cale simplă şi clară spre mântuire şi nu le cerea, pentru a fi salvaţi, decât să îi studieze învăţăturile şi să-i asculte orbeşte poruncile. Forţa personalităţii sale, simplitatea ideologiei sale şi voinţa lui de a-şi pune în practică neabătut convingerile l-au făcut să câştige încrederea adepţilor săi, pentru care a devenit, în cele din urmă, sursa ultimă de adevăr, cunoaştere şi înţelepciune. 3.4. Tehnicile manipularorii folosite de Jim Jones Ordinul lui Jones de sinucidere colectivă nu i-a surprins pe adepţii cultului său. Chiar înainte de a-şi fi mutat congregaţia în Guyana, Jones le-a vorbit adepţilor în repetate rânduri despre sinuciderea colectivă. De mai multe ori le-a spus, în timpul slujbei, că otrăvise vinul de împărtăşanie şi că, în mai puţin de o oră, cu toţii vor fi morţi. De câteva ori, a mers până acolo încât a regizat oroarea, punând pe câţiva credincioşi să mimeze agonia, pentru a face anunturile sale cât mai credibile. Odată strămutaţi în Guyana, credincioşii au repetat de mai multe ori scenariul a ceea ce Jones a numit "Noaptea Albă". După atâtea repetiţii, gândul sinuciderii a devenit cât se poate de familiar şi de acceptabil pentru membrii sectei. Această tactică ilustrează forţa consecvenţei comportamentale. Jones nu le-a cerut dintr-o dată adepţilor săi să se sinucidă în masă, ci a prefaţat acest ordin prin cereri progresive. Membrii sectei Templul Poporului îl venerau pe Jones, doreau să fie ca el şi să atingă nivelul lui de fervoare religioasă. Ei îi 47

executau ordinele pentru că se identificau cu el, iar imaginea lor de sine s-a remodelat din ce în ce mai mult în conformitate cu ideile, trăsăturile şi comportamentul lui Jones. Identificarea se produce atunci când ţinta influenţei îl admiră şi îl imită pe cel care deţine puterea. Prelungită şi neîntreruptă multă vreme, identificarea duce la intemalizare. Un anumit set de valori, idei şi modele comportamentale, induse de către deţinătorul autorităţii, este adoptat de către individul supus influenţei. Vocea stăpânului nu se mai aude numai din afară; ea se aude şi dinlăuntrul propriei conştiinţe. Obedienţa extremă, precum cea întâlnită la Jonestown, în holocaust, în masacrul de la My Lai sau în secta Heaven's Gate solicită, de regulă, intemalizarea. Acţiunile celor supuşi autorităţii reflectă propria lor acceptare a sistemului de valori al autorităţii. Membrii comunităţii socioreligioase Templul Poporului s-au sinucis ca urmare a acţiunilor mistico-persuasive exercitate de liderul lor. Adept şi promotor al teoriei integraţioniste, Jones a înfiinţat un comitet de intergrare format dintr-un grup restrâns de acoliţi loiali şi care exercita o supraveghere atentă, poliţienească asupra congregaţiei. Disciplina a devenit brutală, ajungându-se la folosirea bătăii şi a altor pedepse brutale. Templul lui Jones avea o structură piramidală în vârful căreia se afla el însuşi. În timpul şedinţelor comisiei purificatoare, şedinţe prezidate de Jones, era suficient ca cineva să pară neatent pentru a declanşa un interogatoriu dur şi pedepse aspre. Dacă la început pedepsele erau doar verbale, pe parcurs s-au transformat în bătăi. Cu toate acestea, adeziuni le la secta lui Jones erau numeroase, fapt explicabil prin manifestarea fenomenelor de contagiune şi iraţionalitate specifice psihologiei mulţimilor, dar şi prin utilizarea de către Jones a tehnicilor şi principiilor de persuasiune. El promitea o lume nouă pentru care merita să te străduieşti şi să te sacrifici şi era foarte convingător. Teoria lui avea valenţe securizante pentru oameni, le oferea siguranţa şi speranţa, suportul de care aveau nevoie. 3.5. Concluziile studiului de caz Jim Jones era înzestrat cu o armă psihologică numită "retorică". El avea . harul de a vorbi pe limba fiecăruia, oralitatea reprezentând un avantaj în procesul de manipulare. Jones apela, în procesul de persuasiune, mai mult la logos, adică la emoţie, impresionând prin discursurile sale. Pentru că a ştiut ce să le ofere mulţimilor (sentimentul de apartenenţă, înlăturarea discriminărilor rasiale), pastorul sectei Templul Poporului a devenit un tip de manipultor relaţional simpatic. El era mai mult decât admirat de membrii sectei; aceştia doreau să se identifice cu el şi îşi formau judecăţile, 48

obiceiurile şi preferinţele în funcţie de cele ale liderului lor spiritual, Jim Jones. Încrederea în pastorul lor (denumit de aceştia "părintele" sau "tatăl") sporea, deşi manipularorul relaţional simpatic se transformase întrun manipulator dictator. Acesta aplica pedepse aprige celor care se îndoiau de el şi se folosea de cele mai josnice trucuri pentru a-şi crea o imagine de "Mesia" în faţa adepţilor. Finalul tragic argumentează faptul că masele au un instinct al obedienţei faţă de o autoritate şi că, prin mijloacele complexe de persuasiune şi manipulare, individul poate căpăta o putere imensă asupra celorlalţi. Din nefericire, astfel de fenomene nu sunt singulare. Peste 4000 de membri ai Bisericii Unificării, conduse de către pastorul Sun Myung Moon, s-au căsătorit în masă, într-o ceremonie grandioasă, pentru că aşa le-a poruncit liderul lor. Secta Davidienilor, condusă de către David Koresh, s-a baricadat în tabăra lor fortificată, sub asaltul trupelor speciale, iar atunci când rezistenţa a devenit inutilă, adepţii cultului au ascultat ordinul liderului şi şi-au dat foc. Treizeci şi opt de membri ai unei alte secte numite Poarta Cerului (Heaven's Gate), întemeiate şi conduse de către Marshall Applegate s-au sinucis, tot prin otrăvire, convinşi fiind de către conducătorul lor că o navă extraterestră urma să îi îmbarce, pentru a-i duce pe o altă planetă, salvându-i, astfel, de la iminenta distrugere a Pământului. Concluzii Deşi Jim Jones devenise un manipulator relaţional care se încadrează în tipul dictatorului (precum un conducător în perioada comunistă), adeziunile la secta lui erau numeroase. Acest lucru poate fi explicat prin manifestarea fenomenelor de contagiune şi iraţionalitate specifice psihologiei mulţimilor, dar şi prin utilizarea de către Jones a tehnicilor şi principiilor de persuasiune. Arta persuasiunii vine din negura timpurilor, de la vechii greci, care au numit-o "retorică". Mijloacele şi procedeele de a convinge şi, astfel, de a manipula, sunt multe şi variate, în funcţie de situaţie, de agentul persuasiv şi de individul sau mulţimea persuadate. Astfel, folosindu-se de procedee de influenţare (până la manipulare şi control absolut), Jim Jones este unul dintre notorii care au reuşit să obţină adeziunea şi simpatia maselor, folosindu-şi puterea asupra acestora în scopuri nocive. Manipularea prin secte se face sub forma prozelitismului. Grupările religioase caută în permanenţă mijloace de racolare şi folosesc tehnici şi procedee de persuasiune pentru a convinge că religia lor este cea dreaptă. Odată intraţi într-o sectă, membrii sunt 49

supuşi unui complex proces de manipulare bazat pe puterea credinţei lor în ideologia sectei respective. Fenomenul de manipulare a mulţimilor predispuse aderării la un cult este extrem de periculos prin consecinţele pe care le poartă. Filosofia şi viaţa comunitară a sectelor reduc problemele vieţii cotidiene şi deformează componentele motivaţional-valorice ale personalităţii umane. În cadrul organizaţiilor de tip sectant, se ştie că rolul liderului este deseori decisiv în ceea ce priveşte natura şi amplitudinea acţiunilor sectei. În cazul sectei Templul Poporului a pastorului Jim Jones, datorită personalităţii patologice a liderului, activitatea devine tot mai puţin religioasă şi tot mai bogată în acţiuni nocive. Fenomenele de şocantă depersonalizare par să predomine în panorama maladivă a noului val de sectarism religios. Racolajul în scop de manipulare şi violentare a personalităţii cu mijloace pe cât de rafinate pe atât de pline de cruzime reprezintă apanajul acelor religii sălbatice şi al multor comunităţi şi grupuri sociale sectare.

Bibliografie 1.Rusu Păsărin, Gabriela, Comunicare şi persuasiune - suport curs, anul III, semestrul. 1, 2007 2.Aristotel, Retorica, Editura I.R.I, Bucureşti, 2004 3.Hare, R. M., Platon, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 4.Pascal, Blaise, Oeuvres Completes, Paris, din Editions du Seuil, coll. « 1 'Integrale », 1963 5.VIăduţescu, Ştefan, Convicţiune, persuasiune, comunicare jurnalistică negativă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006 50

6.Bellenger, L., Argumentation, ESP, Paris, 1980 7.Tonoiu, V., Omul dialogal, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995 8.Tonoiu, V., Dialog filosofic şi filosofie a dialogului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 9.Joule, R. V. şi Beauvois, J. L, Tratat de manipulare, Editura Antet, Bucureşti,1997 10.Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucurşti, 1997 11.Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 1999 12.Tihan, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială şi protecţie umană, Bucureşti, 2002 13.West, L. J., şi Langone, M. D., Cultism: A conference for scholars and policy makers - conferinţă, 1986 14.French, J. R. P., şi Raven, B. R., The Bases of Social Power, Editura Row & Peterson, New York, 1960 15.Petranl, Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000

16.Sârbu, Corneliu, Originea şi răspândirea sectarismului. Cauzele apariţiei şi expansiunii mişcărilor sectare, Editura Arhidiec, Sibiu, 1945 17.Nechita. Vasile, Maladiile necredinţei şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2004 18.Comănescu, Radu şi Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei universale, Editura Tempus, Bucureşti, 1993 19.Nestorescu Bălceşti, Horia, Ordinul masonic român, Editura Şansa, Bucureşti, 1996

51

20.Gassmann, Lothar, New Age, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996 21.Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al sectelor, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 2000

52