Peter Shaffer - Equus

1 EQUUS de PETER SCHAFFER ­ versiune în limba română de Alina Nelega ­ Pentru Paul, cu dragoste NOTĂ DESPRE TEXT Acest text este o transcriere a primei producții a piesei, la Teatrul Național, în iulie 1973. Pe  de o parte, ea mă satisface, dar pe de altă parte, m­am supus, de asemenea, unor solicitări ale scenei. Cumpărând textul unei piese noi, vrei să retrăiești emoția pe care ai simțit­o la teatru,  respectiv o experiență compusă nu numai din cuvintele pe care le­ai auzit, dar și din gesturi, lumină  ­ și din forma lucrurilor pe care le­ai văzut. Dar un aspect mai puțin benefic al acestui gen de  transcriere este că ea poate închista o piesă într­o unică formă stilizată. La fel de grav, poate face o  mare nedreptate primului Regizor, încorporându­i ideile, fără o reală asumare. Mai rău, dacă e  vorba de un regizor atât de inventiv ca John Dexter, transcrierea poate aplatiza ideile care pe scenă  s­au dovedit departe de a fi platitudini, făcând o listă inexpresivă a detaliilor unui spectacol ­ detalii  care, în acumularea lor, s­au dovedit a fi profund expresive.  Dexter este un regizor puternic, care se foloseşte de sugestie. El construieşte în interiorul  spaţiilor teatrale, dirijează imaginarul colectiv al publicului. Îi dă forţa de a electriza acţiunea piesei  şi de a­i da viaţă. E un maestru al economiei gesturilor. Estetic vorbind, maeştrii săi sunt teatrul Nô  şi Brecht: scândura goală, lumina clară, marea plăcere de a construi în scenă. Prin aceasta nu înţeleg că ar regiza măcar o clipă vreo acţiune fizică ce s­ar abate de la înţelesul piesei sau, urmărind vreun  sens al vreunei grandomanii vizuale, l­ar submina vreo clipă, căci detestă efectele izolate de context. Căci el este în mod firesc şi natural atras de piesele care necesită acţiuni fizice elaborate pentru a fi  complete. Asemenea piese sunt Vânătoarea regală a soarelui şi Comedie pe întuneric, pe care le­a  regizat­ la fel este şi Equus. Acţiunea vizuală din ele înseamnă pentru mine la fel de mult ca şi  dialogul. Probabil că întodeauna mintea mea a fost plină de imagini. Măştile de aur holbându­se la  cer, mai întâi pline de speranţă şi apoi de disperare, m­au obsedat de când am văzut pentru prima  oară o mască funerară peruviană, cu ochii alungiţi şi pomeţii mânjiţi cu cârmâz. Brindsey Miller, în  întunericul iluminat al Comediei pe întuneric, mutând încet scaunul Regency cu picioare subţiri,  chiar prin faţa vecinei sale, o nevinovată fată bătrână, s­a strecurat în capul meu din momentul în  care m­am aşeyat la masa de scris. Dar imagini cum ar fi câmpul NI­HA­HA din Equus, cu ceaţa şi  urzicile sale, trebuie totuşi externalizate. În montarea curajoasă şi precisă a lui John Dexter, ele  capătă viaţă, devin vibrante şi memorabile. Dacă mai sunt îndatorat cuiva, trebuie să­l menţionez pe John Napier care a creat măştile  dure şi luminoase ale cailor, pe Andy Phillips care le­a luminat superb şi mai ales pe Claude  Chagrin care le­a animat. Cel din urmă a creat, cu ajutorul a şase actori, un grajd de super­armăsari  care­ţi bântuie imaginaţia.  Şi, în cele din urmă, trebuie să spun numele celor trei actori care au dat viaţă cu o intensitate  specială primei montări a acestei piese. Dysart jucat de Alec McCowen a atins profund spectatorii,  cu agonia sa uscată. Alan, interpretat de Peter Firth i­a lăsat oftând de admiraţie. Nugget, calul pe  care­l face Nicholas Clay este pur şi simplu de neuitat.  A repeta o piesă înseamnă a da carne cuvintelor. A publica o piesă este reversul aecstui  proces. Aş vrea să pot spera că acest text nu este prea nedrept cu oamenii aceştia minunaţi.

2 P.S. 

NOTĂ DESPRE PIESĂ Acum vreo doi ani, într­un sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina pe un drum de ţară,  însoţit de un prieten. Am depăşit un grajd şi, dintr­o dată, el şi­a amintit de un delict neobişnuit, de  care auzise de curând, la o cină în Londra. Ştia doar un detaliu ­ oribil ­ şi toată povestea a ţinut mai  puţin de un minut, dar a trezit în mine o fascinaţie intensă. Actul fusese comis cu câţiva ani mai înainte de către un tânăr cu mari probleme. A şocat  profund corpul local de magistraţi. Şi, în cele din urmă, nu s­a putu găsi nici o explicaţie raţională. Peste câteva luni, prietenul meu a murit. N­am putut să verific cele spuse de el sau să aflu  detalii. Nu­mi dăduse nici nume, nici loc, nici timp. Nici nu cred că le ştia. Tot ce aveam era  relatarea acestui fapt divers oribil şi sentimentul pe care­l stârnise în mine. Ştiam precis că vreau să­ l interpretez într­un mod foarte personal. Trebuia să creez o lume imaginară în care fapta putea fi  înţeleasă. Fiecare persoană şi incident din Equus sunt inventate, în afară de crima însăşi – dar chiar şi  pe aceea am modificat­o în spiritul unei proporţii dramatice acceptabile. Acum îmi pare bine că n­ am avut detalii ale istorisirii reale, deoarece am fost preocupat de un alt fel de explorare.  Am fost norocos, în finalizarea piesei, să beneficiez de sfaturile şi comentariile unui  distins psihiatru infantil. Datorită lui am încercat să menţin lucrurile într­o realitate mai naturalistă.  Mi­am dat seama de asemenea că psihiatrii sunt foarte diferiţi între ei şi practică metode diferite şi  foarte variate. Martin Dysart este pur şi simplu un medic într­un spital. Îmi asum răspunderea pentru el, la fel cum mi­o asum pentru pacient.  P.S.

3

EQUUS Premiera la Old Vic, produs de Teatrul Naţional, pe 26 iulie 1973.  Regia: John Dexter Personaje: MARTIN DYSART, psihiatru ALAN STRANG FRANK STRANG, tatăl lui DORA STRANG, mama lui HESTHER SALOMON, magistrat JILL MASON HARRY DALTON, proprietar de grajduri UN TÂNĂR CĂLĂREŢ O SORĂ MEDICALĂ ŞASE ACTORI – inclusiv TÂNĂRUL CĂLĂREŢ, care­l joacă şi pe NUGGET – şi care apar  ca şi cai Acţiunea principală se petrece în spitalul de psihiatrie Rokesby, în sudul Angliei. Timpul este  prezentul. Piesa este împărţită în scene numerotate, indicând schimbarea timpului sau a  locului sau a stării. Dar acţiunea este continuă. DECORUL Un ring pătrat de lemn, într­o arenă (cerc) de lemn. Ringul seamănă cu unul de box, cu balustrade, de asemenea de lemn, care îl închid în trei  părţi. Pe fiecare latură există câte o intrare. Sub fiecare balustradă sunt câteva şipci, ca un gard.  Partea dinspre public nu are balustradă. Întregul ring este pe roţi în aşa fel încât, prin mişcări simple ale actorilor aşezaţi în jur, în arenă, acesta poate fi întors cu uşurinţă. În ring avem trei bănci mici, simple, tot din lemn, plasate paralel cu balustrada, rezemate de  şipci, dar acestea pot fi scoase de actorii care stau în picioare, în unghi drept faţă de ele. Încastrat în duşumeaua ringului, la nivelul acesteia, se află un stâlp de metal, cam de un  metru. El poate fi ridicat în poziţie verticală ca suport pentru actorul care­l joacă pe Nugget, cînd e  călărit.  În afara arenei sunt bănci. Primele două,  în dreapta şi stânga arenei, sunt curbate, ca să se  potrivească în cerc. Cea din stânga e folosită de Dysart ca post de ascultare şi observaţie, atunci 

4 când nu este în ring şi de asemenea de Alan, ca pat de spital. Cea din dreapta e folosită de părinţii  lui Alan, care stau alături unul de celălalt.  Când vorbim de perspectivă, ne situăm în public.  Alte bănci spre fundul scenei sunt ocupate de ceilalţi actori. Toată distribuţia stă pe scenă pe  toată durata spectacolului. Se ridică să­şi joace scenele şi se întorc la locurile lor din afara decorului. Ei sunt martori, ajutoare şi, mai ales, Cor.  În spatele scenei şi mai sus de planurile menţionate se află gradene cu balustrade, în forma  unui amfiteatru ca­ntr­o sală de disecţie a unei universităţi de medicină, despărţite la mijloc de un  tunel central. Şi aici stau spectatori, iar Dysart li se adresează din când în când, la fel cum li se  adresează şi celorlalţi spectatori din sală. Nici un alt actor nu ţine cont de ei. În avanscenă, la sânga şi la dreapta, pe două scări, se află suspendate măşti cabaline. Culoarea băncilor este verde­măsliniu. Deasupra scenei avem un grilaj cu lumini. În această versiune a textului, lumina va fi  menţionată numai ca atmosferă. CAII Actorii poartă costume de mişcare din catifea maronie. În picioare au cizme în formă de  copite, înalte cam de 15 cm, cu potcoave de metal. Poartă mânuşi de aceeaşi culoare. Pe capete au  măşti tari, făcute din benzi de piele şi metal argintiu, ochii le sunt subliniaţi de ochelari de piele.  Capetele actorilor sunt vizibile sub măşti – nu trebuie să se încerce camuflarea lor.  Orice abordare literală sugerând domesticul – sau mai rău, un cal de pantomimă – trebuie  nepărat evitate. Actorii nu se vor lăsa niciodată în patru picioare şi nici nu se vor apleca în faţă. Ei  trebuie să stea mereu în picioare, cu o singură excepţie, atunci când Nugget este călărit. Ca şi când  ar avea în prelungire, în spate, corpuri invizibile de cai. Efectul de animal trebuie creat în întregime  mimetic, prin folosirea picioarelor, genunchilor, a gâtului, feţelor şi întoarcerea capetelor care pot  mişca măştile cu demnitatea şi aerul marţial al mândriei cabaline. De asemenea, mare grijă la felul  cum măştile sunt puse în faţa publicului: actorii se privesc, dar punerea măştii are precizia şi efectul  unui ritual.  CORUL În text se fac referinţe la "Sunetul Equus". Am în minte efectul de cor produs de toţi actorii  care stau în jurul scenei, compus din murmur, tropăit şi galopat – dar niciodată nechezat. Acest  sunet anunţă sau ilustrează prezenţa lui Equus­Dumnezeu.                                                                    ACTUL I 1. Întuneric.  Tăcere. Lumina se ridică în ring. Într­un spot stă Alan Strang, un băiat subţirel de 17 ani, într­ un pulover şi jeansi. În faţa lui, calul Nugget. Poza lui Alan exprimă o mare tandreţe: capul îi  este lipit de umărul calului, mâna îi mângâie gâtul. 

5 O brichetă scapără în întuneric. Luminile se ridică în arenă (cerc). Pe banca din  stânga, în avanscenă, Martin Dysart fumează. Un bărbat în jur de 45 de ani. DYSART: Dintre toţi caii, el îmbrăţişează doar unul: pe Nugget. Animalul îşi freacă   fruntea plină de sudoare de obrazul lui şi stau aşa, în întuneric, cam o oră. Şi, deși îmi trec tot felul  de prostii prin cap, nu mă gândesc decât la cal! Nu la băiat: la cal şi la ce încearcă el să facă. Văd în  faţa ochilor capul ăla uriaş, care­ncearcă să­l sărute cu gura înlănţuită. Făcându­l părtaş, prin zăbala  de metal, la vreo dorinţă absolut neimportantă cum ar fi să­şi umple burta sau să­şi perpetueze  propria specie. Cum ar fi ca, deodată, el să nu mai fie cal, să nu mai poarte căpăstrul ăsta genetic?  Oare e cu putinţă ca, în momente pe care noi nu ni le putem imagina, un cal să­şi facă suma tuturor  chinurilor, a pintenilor şi bicelor din viaţa de fiecare zi şi să le transforme în tristeţe? La ce bun  tristeţea unui cal? Alan îl conduce pe Nugget prin ring şi dispar împreună prin tunel, copitele calului  zgâriind delicat podeaua de lemn.  DYSART (Se ridică şi se adresează publicului mai larg din teatru, dar şi celui mai  redus, de pe scenă.) Vedeţi, sunt total pierdut. Ar trebui să mă­ntreb la ce­i folosesc toate  întrebările astea unui psihiatru surmenat dintr­un spital de provincie? Nici măcar nu sunt inutile,  sunt de­a dreptul subversive. Intră în ring. Lumina creşte. Adevărul e că sunt disperat. Vedeţi, eu însumi port capul acela de cal, aşa mă simt. Port  căpăstrul unor cuvinte uzate şi al unor vechi prejudecăţi, mă străduiesc să sar, cu copitele curate, pe  un nou drum al fiinţei mele. Pe care doar îl ghicesc acolo. Nu­l pot vedea, fiindcă tot capul meu  educat, de om obişnuit, are o perspectivă greşită. Nu pot sări, căluşul mă opreşte, iar forţa mea  vitală ­ caii mei putere dacă vreţi – sunt prea slabi. Singurul lucru pe care­l ştiu precis e ăsta: mintea unui cal e impenetrabilă pentru mine. Şi totuşi, lucrez cu minţile copiilor – despre care trebuie să  presupun că sunt mai complicate, cel puţin în interesul profesiei mele...  ...dar îndoielile astea n­au nici o legătură cu băiatul ăsta. Sunt aici de ani de zile,  îngrămădindu­se din ce în ce mai sumbru. Cazul ăsta extrem le­a scos la iveală. Extrem – ăsta e  cuvântul. Dar e totuna acum, nu contează motivul: îndoielile astea au devenit acum nu vag  neliniştitoare, ci de­a dreptul insuportabile...  Îmi cer scuze. Cred că nu sunt prea coerent.  S­o iau de la capăt, ca lumea. În ordine.  Totul a început acum o lună ­ într­o luni, cu Hesther.     2.  Lumina devine mai caldă. El se aşază. Intră Asistenta Medicală. ASISTENTA: Doamna Salomon ar vrea să intre la dumneavoastră, domnule doctor. DYSART: Pofteşte­o înăuntru, te rog.

6 Asistenta iese şi se îndreaptă spre locul unde şade Hesther. În unele zile dau vina pe Hesther. Ea mi l­a adus. Dar bineînţeles că asta­i o prostie. Ce  altceva e el decât ultima picătură? Un ultim simbol? Dacă nu era el, ar fi fost următorul pacient sau  următorul. Cel puţin aşa cred.  Hesther intră în ring. O femeie de vreo 45 de ani. HESTHER: Hallo, Martin.  DYSART(se ridică şi o sărută pe obraz): Doamnă preşedintă, bine­aţi venit în camera de  tortură.  HESTHER: Drăguţ din partea ta că m­ai primit imediat. DYSART: Eşti o oază de linişte. Ia un loc pe canapea.  HESTHER: A fost o zi grea? DYSART: Nooo, doar un schizofrenic de 15 ani şi o fetiţă de opt ani catatonică din pricina  lui taică­său. O zi obişnuită, de fapt... dar ce­i cu tine? HESTHER: Martin, e cel mai şocant caz pe care l­am judecat. DYSART: Asta mi­ai spus şi la telefon. HESTHER: Pe bune. Ceilalţi judecători vor să­l trimită pe băiat la închisoare. Pe viaţă,  dacă s­ar putea. Vreo două ore m­am luptat să­i conving să­l trimită întâi la tine. DYSART: La mine? HESTER: Vreau să spun ­ la spital. DYSART: Uite ce e, Hesther. Înainte să mai scoţi o vorbă. Nu mai iau pacienţi. De­abia  reuşesc să fac faţă cu cei pe care­i am. HESTHER: Trebuie să­l iei. DYSART: De ce? HESTHER: Pentru că la toți le e scârbă de povestea asta. Inclusiv medicilor. DYSART: Trebuie să­ţi reaintesc că împart biroul cu doi psihiatri renumiţi? HESTHER: Bennett şi Thoroughgood. Ar fi și ei la fel de şocaţi ca restul.

7 DYSART: N­ai de unde să ştii. HESTHER: O, ba da, ar fi reci şi precişi. Şi, în sinea lor, ar fi revoltaţi şi de neclintit. Exact  ca judecătorii mei. Foarte englezi. DYSART: Da' eu ce­oi fi? Boșiman? HESTHER: Hai, nu te face că nu­nţelegi!...(Rugător) Te rog, Martin. E vital. Eşti singura  lui şansă. DYSART: De ce? Ce­a făcut? A drogat vreo fetişcană cu cantaridă în Pepsi? Ce­ar putea să  provoace asemenea crampe judecătorilor tăi?  HESTHER: A orbit şase cai, cu o scoabă. Pauză lungă. DYSART: I­a orbit? HESTHER: Da. DYSART: Pe toţi deodată sau într­un interval mai lung de timp? HESTHER: Pe toţi în aceeaşi noapte. DYSART: Unde? HESTHER: Într­un hipodrom de lângă Winchester. Lucra acolo în week­end. DYSART: Câţi ani are? HESTHER: Şaptesprezece. DYSART: Ce­a zis la proces? HESTHER: Nimic. Cântă tot timpul. DYSART: Cântă? HESTHER: Când îl întrebi ceva, cântă. (Pauză) Te rog, Martin, ia­l. E ultimul serviciu pe  care ţi­l cer. DYSART: Asta n­o mai cred.

8 HESTHER: Nu, ai dreptate. Şi băiatul, probabil că e un monstru. Dar are foarte mare  nevoie de tine. Pentru că realmente nu există nimeni pe o rază de o sută cincizeci de kilometri care  să ştie să se poarte cu el. Şi să poată să înţeleagă despre ce e vorba aici. Şi ar mai fi ceva... DYSART: Ce? HESTHER: Are ceva special. DYSART: Ce anume? HESTHER: Nişte vibraţii speciale. DYSART: Tu şi vibraţiile tale. HESTHER: O să fii surprins, ai să vezi. DYSART: Când poţi să mi­l trimiţi? HESTHER: Mâine dimineaţă. Din fericire, am găsit un pat pentru el. Ştiu că n­ai nici un  chef de asta, Martin. Sincer, n­am ştiut ce altceva să fac. (Pauză) DYSART: Poţi să treci pe la mine vineri? HESTHER: Îți mulţumesc din suflet! DYSART: Dacă vii mai spre seară, hai aşa ca să şi bem ceva. Pe la şase jumate îţi convine? HESTHER: Eşti un drăguţ. Chiar eşti. DYSART: Da, mi s­a dus buhul! HESTHER: La revedere.  DYSART: Apropos, cum îl cheamă? HESTHER: Alan Strang. Iese şi se întoarce la locul ei. DYSART (către public): Ce mă aşteptam să văd? Foarte puţin, vă garantez. Încă o faţă  dinţoasă. Încă un adolescent ţicnit. Neobişnuitul cel mai obişnuit. Afacerea asta are şi o parte bună:  nu duci niciodată lipsă de clienţi. Asistenta Medicală apare din tunel, urmată de Alan.  ASISTENTA: Alan Strang, domnule doctor.

9

DYSART: Bună, eu sunt Martin Dysart. Îmi pare bine. (Întinde mâna. Alan nu răspunde  în nici un fel) Asta­i tot, Soră. Mulţumesc.

3. Asistenta Medicală iese şi se întoarce la locul ei. Dysart se aşază şi deschide un dosar. DYSART: Deci: ai călătorit bine? Sper măcar că ţi­au dat să mănânci de­amiază. Nu că ar fi vreo deosebire între ce se găsește la vagonul­restaurant în trenul ăla infect şi mâncarea de­aici. Alan stă în picioare, holbându­se la el. DYSART: Nu vrei să şezi? (Pauză. Alan nu se aşază. Dysart se uită în dosar.) Acesta e  numele tău complet? Alan Strang? (Tăcere) Şi ai şaptesprezece ani. Aşa e? Chiar şaptesprezece...?  Ei, bine...? ALAN (Cântă încetişor): Mai curat şi mai uşor/Cu aşa înălbitor/ Mister Proper. DYSART (neimpresionat): Aşa deci, păi să vedem, Lucrezi într­un magazin de articole  electrice în timpul săptămânii. Trăieşti cu părinţii şi tatăl tău e tipograf. Ce fel de tipărituri face? ALAN (Cântă mai tare): Mai curat şi mai uşor/Cu aşa înălbitor/ Mister Proper. DYSART: Calendare, cartoline, chestii de­astea? ALAN (Cântând, se apropie de el, amenințător.): Mi­a zis mami să mă duc/ Pân’ la baie  repejor/Pentru că mi­a luat Dalin/ Cel mai bun şi cel mai fin. Dalin: şamponul preferat al copilului  tău.  DYSART: Aş prefera să te aşezi dacă vrei să cânţi. Nu crezi că ar fi mai comod? (Pauză) ALAN (Cântând): Tu­du­du­du­du­tu­du­du­du/ Always Coca­cola! DYSART: Asta­i o melodie bună. Îmi pace mai mult decât celalalte două. Mi­o mai cânţi o  dată? ALAN (se depărteză şi se aşază pe banca din spatele scenei, cântă): Mai curat şi mai  uşor/Cu aşa înălbitor/ Mister Proper. DYSART: Ştii ce, cred că m­am înşelat. Cred că asta­mi place cel mai mult. Te prinde  imediat. Mai cânt­o o dată! (Tăcere. Băiatul se uită lung la el.) O să te punem deocamdată într­o  rezervă. Avem câteva libere. E mai bine decât într­un salon la comun. Ce zici, vii mâine să te văd?  (Se ridică) Apropos, care dintre părinţi nu te lasă să te uiţi la televizor? Mama sau tata? Sau nici  unul? (Strigă) Soră!

10 Alan se holbează la el. Intră Asistenta.  ASISTENTA: Da, domnule doctor. DYSART: Du­l pe Strang la numărul trei, bine? O să stea acolo o vreme. ASISTENTA: Am înţeles, domnule doctor. DYSART (lui Alan): O să­ţi placă. E o cameră drăguţă. Băiatul stă pe scaun şi se holbează la Dysart. Dysart se holbează înapoi.  ASISTENTA: Vino, tinere. Pe­aici... am spus pe­aici, te rog. Fără chef, Alan se ridică şi merge cu Asistenta, trecând periculos de aproape de Dysart şi ieşind prin uşa din stânga. Dysart priveşte fascinat după el.  4.  Asistentă şi pacient intră în arenă şi se plimbă până în avanscenă, la banca unde stătea  la început doctorul şi care îi va servi drept pat lui Alan. ASISTENTA: E drăguț aici, nu? Ai noroc, să ştii... E mult mai bine ca în salonul mare.  Acolo e foarte mult zgomot. ALAN (Cântând): Sunt singurel/ bing­bang/printre copaci/bing­bang/dar chiar nimic/bing  bang/nu mă va opri/ bing­bang/să cînt acum/ bing­bang/sunt singurel bing­bang/printre copaci... ASISTENTA (Privindu­l cu atenţie) Sper că n­ai s­o iei razna acuma. O să­ţi meargă mult  mai bine aici, să ştii, dacă te porţi cum se cuvine. ALAN: Du­te­n mă­ta. ASISTENTA (Tensionată): Soneria e acolo. Şi baia e la capătul coridorului. Îl lasă şi merge să se aşeze. Alan se întinde. 5.  Dysart stă în picioare, în mijlocul ringului şi vorbeşte cu publicul. E agitat.  DYSART: Noaptea ceea am avut un vis foarte concret. Se făcea că sunt Mare Preot în  Grecia lui Homer. Port o mască de aur grea, sunt nobil şi am barbă, ca masca lui Agamemnon de la  Micene. Stau lângă o piatră circulară şi am în mână un cuţit ascuţit. De fapt, oficiez un sacrificiu 

11 ritualic foarte important, de care depinde soarta recoltelor sau succesul unei expediţii de cucerire.  Cei sacrificaţi sunt o turmă de copii, vreo 500 de băieţi şi fete. Îi văd cum se înşiruie într­o coadă  lungă, prin câmpia Argosului. Ştiu că e Argos, pentru că pământul e roşu. La stânga şi la dreapta  mea sunt doi preoţi care mă ajută. Şi ei au măşti. Măşti grele, cu ochii holbaţi, tot ca alea de la  Micene. Sunt foarte puternici ăştia doi – şi nu obosesc deloc. Apucă de picioare copiii care păşesc  spre noi şi îi aruncă, unul câte unul, pe piatră. Iar eu, cu o îndemânare chirurgicală care mă uimeşte  şi pe mine, înfig cuţitul şi îi despic elegant până la buric, ca o croitoreasă care urmăreşte un tipar.  Desfac burta, desprind intestinele, le smulg şi le arunc aburinde pe jos. Ceilalţi doi le studiază atent,  ca şi când ar descifra hieroglife. Evident, eu sunt şeful. Acest talent unic de a despica m­a adus aici.  Numai că, deşi ei nu­şi dau seama, a cam început să­mi fie greaţă. Şi cu fiecare victimă mi se face  tot mai rău. În dosul măştii, mă fac verde la faţă. Bineînţeles că­mi dublez eforturile profesioniste,  tai şi smulg tot mai zelos, mai ales fiindcă ştiu că la cel mai mic semn de slăbiciune sau de îndoială  că treaba asta repetitivă şi urât mirositoare ar avea vreun rost... cei doi m­ar răstigni pe mine pe  altar. Şi bineînţeles că atunci masca aia nenorocită începe să alunece. Preoţii se întorc şi mă privesc, masca alunecă tot mai mult – ei văd transpiraţia verde care mi se scurge pe faţă – ochii lor de aur  holbaţi se umplu brusc de sânge, îmi smulg cuţitul din mâini... şi mă trezesc.

6.      Intră Hesther. Lumina devine mai caldă.

HESTHER: Acuma te răsfeţi. DYSART: Aşa crezi tu?  HESTHER: Te rog nu fi ridicol! Faci lucruri formidabile cu copiii ăştia. Şi ştii asta. DYSART: Da, dar copiii ăștia ştiu? HESTHER: Hai, pe bune! DYSART: Scuze. HESTHER: Chiar aşa. DYSART: Nici nu ştiu de ce te mai obosești să mă mai asculţi. Am intrat în menopauză  profesională. Tuturor ni se întâmplă asta, mai devreme sau mai târziu. Numai ție nu. HESTHER: Da, bineînţeles. Eu sunt judecătoarea perfectă. DYSART: Nu, nu eşti. Dar aici intervine sentimentul tău că nu eşti destul de bună pentru  meseria asta. Pe când eu simt că meseria asta nu­i destul de bună pentru mine. HESTHER: Serios?

12

DYSART: Din ce în ce mai des. Aş vrea să­mi petrec următorii zece ani plimbându­mă lent  prin adevărata Grecie... şi oricum, tu eşti de vină pentru toată prostia asta cu visul.  HESTHER: Eu? DYSART: Băiatul ăla al tău a­nceput. Fiecare victimă de pe altarul ăla de piatră avea faţa  lui.  HESTHER: A lui Strang? DYSART: Are cea mai bizară privire pe care­am văzut­o. HESTHER: Asta aşa e. DYSART: E ca şi când m­ar acuza. Violent. Dar de ce să mă acuze pe mine? Mă tulbură tot  tratamentul ăsta care­l aşteaptă. Mai ales în starea mea de­acum. Cântecele lui erau foarte directe. Şi tot ce spune. HESTHER (surprinsă): Vorbeşte cu tine, deci? DYSART: O, da. După două zile de reclame cântate, pur și simplu a cedat nervos. Probabil  fiindcă are coșmaruri.

mână.

Asistenta se plimbă rapid pe marginea arenei, are o pătură pe braţ şi un clipboard în 

HESTHER: Visează urât? DYSART: Foarte urât. ASISTENTA: A trebuit să­i dăm un sedativ, domnule doctor. Noaptea trecută a fost la fel.  DYSART (către Asistentă): Ce face? Strigă? ASISTENTA: Un singur cuvânt. DYSART: Un cuvânt anume? ASISTENTA: Tot mereu acelaşi. (Citind dintr­un carnețel) Ceva în genul „Ek”. HESTHER: Ek? ASISTENTA: Da, domnule doctor. Ek...Ek. Şi iar Ek! HESTHER: Ce ciudat!

13

ASISTENTA: Când l­am trezit, aproape mi­a rupt mâna, aşa de tare m­a strâns. Se opreşte la patul lui Alan. El stă în capul oaselor. Ea îl înveleşte cu pătura şi se  întoarce la locul lui. DYSART: Şi pe urmă se năpusteşte la mine în cabinet – pur şi simplu, fără să bată la uşă  sau ceva. Din fericire, nu eram cu nici un pacient. ALAN (sărind): Taică­meu! HESTHER: „Taică­meu” – ce? DYSART: Răspunsul la o întrebare pe care i­o pusesem cu două zile în urmă. Scuipată cu  aceeaşi ură ca şi reclamele­alea.  HESTHER: Şi ce era cu tatăl? ALAN: El e cel care urăşte televizorul. Se aşază în avanscenă, ca şi când s­ar uita la televizor. HESTHER: Adică taică­său nu­l lasă să se uite la televizor? DYSART: Da. ALAN: E un drog periculos. HESTHER: Nu, zău?! Frank se ridică şi intră în avanscenă. Are peste 50 de ani. FRANK (Lui Alan): Poate că nu pare, dar exact asta este. Fatal pentru creier, dacă vrei să  mă­nţelegi. Dora îl urmează. Şi ea are în jur de 50 de ani. DORA: Totuși, dragule, nu crezi că exagerezi? FRANK: Dacă stai prea mult în faţa televizorului, rămâi prost toată viața – ca majoritatea  populaţiei. (Lui Alan) Chestia aia e o șmecherie. Ţi se pare că îţi dă ceva, dar de fapt îţi ia. Îți ia  inteligenţa şi concentrarea, cu fiecare minut pe care­l pierzi uitându­te. Asta­i șmecheria, mă­ nţelegi? (Aşezat pe podea, Alan dă din umeri.) Nu vreau să par un încuiat, bătrâne, dar pe bune,  ăsta nu înlocuieşte lectura. Sau nu eşti de acord? ALAN: Ba da.

14

FRANK: Ştiu că tu crezi că nu­i ciorba mea, dar de fapt e, dacă vrei să mă­nţelegi... De  fapt, dacă mă gândesc mai bine, e o porcărie. Fecior de tipograf şi să nu deschizi tu o carte! Dacă  toţi ar fi ca tine, aş rămâne fără slujbă, dacă vrei să mă­nţelegi. DORA: Cu toate astea, vremurile se schimbă, Frank. FRANK (înţelept): Se schimbă dacă le laşi să se schimbe, Dora. Mâine dimineață te rog să  duci înapoi televizorul. ALAN (strigă): Nu! DORA: Frank! Nu! FRANK: Îmi pare rău, Dora, dar nu mai ţin chestia asta în casă nici măcar un minut. Ţi­am  spus de la început că n­am nevoie de aşa ceva.  DORA: Dar, dragule, toată lumea se uită azi la televizor! FRANK: Da, şi la ce se uită mă rog? Violenţă fără rost! Bancuri fără rost! O dată la cinci  minute, un idiot care rânjeşte îţi vinde câte­o chestie de care n­ai nevoie, numa’ ca să stimuleze  economia de piaţă. (Lui Alan) Îmi pare rău, bătrâne. Iese din scenă şi se aşază din nou la loc. HESTHER: Şi care va să zică taică­său  e cam comunist? DYSART: Mai degrabă socialist de modă veche. Veşnicul autodidact. HESTHER: Sunt amândoi mai bătrâni decât credeam. DYSART: Se pare că da. DORA (privind după Frank): Zău, dragule, eşti prea de tot! Iese şi ea din scenă şi se aşază lângă soţul ei. HESTHER: Ea a fost învăţătoare­ sau așa ceva...? DYSART: Da, băiatul e tare mândru de asta. Mi­a spus­o azi după­masă. ALAN (agresiv, în picioare): E mult mai deșteaptă decât tine! Hesther traversează şi se aşază lângă Dysart. Pe durata următoarelor replici, băiatul se plimbă prin cerc, vorbindu­i lui Dysart fără să­l privească. Dysart îi răspunde în acelaşi fel. 

15 DYSART (lui Alan): Nu zău! ALAN: Pun pariu că şi eu sunt mai deștept Pun pariu că ştiu mai multă istorie decât tine. DYSART (lui Alan): Pun pariu că nu. ALAN: Bine. Cine era supranumit Barosul scoţian? DYSART (lui Alan): Nu ştiu. Cine? ALAN: Edward Întâi. Cine nu zâmbea niciodată? DYSART: Nu ştiu. Cine? ALAN: Habar n­ai de nimic, vezi? Henric Întâiul. Ştiu cum îi chema pe toţi regii Angliei.  DYSART: Şi care­i preferatul tău? ALAN: John. DYSART: De ce? ALAN: Fiindcă i­a scos ochii isteţului ăluia ... (Pauză. Simţind că a greşit undeva.) Păi,  de fapt nici n­a făcut­o. L­au oprit, fiindcă temnicerului i s­a făcut milă. HESTHER: O, Doamne! ALAN: L­au oprit! DYSART: Pe urmă a zis ceva şi mai ciudat. ALAN: Cine a spus „Religia e opium pentru popor”? HESTHER: Doamne­Dumnezeule! Alan râde satisfăcut. DYSART: Ciudat era că a spus­o cu un fel de satisfacţie vinovată. Propoziţia e evident  însoțită de o anume încordare. HESTHER: Şi tu ce­ai spus? DYSART: I­am răspuns corect. (lui Alan) Karl Marx. ALAN: Greşit.

16 DYSART: Atunci cine? ALAN: Nu­ți băga nasul unde nu­ți fierbe oala.  DYSART: Probabil taică­său. Probabil a spus­o ca s­o provoace pe nevastă­sa. HESTHER: Adică vrei să spui că maică­sa e religioasă? DYSART: Posibil. Am încercat să aflu – fără prea mult succes.  ALAN: Nu­ți băga nasul unde nu­ți fierbe oala.  Alan se întoarce în pat şi stă acolo în întuneric. DYSART: Oricum, aflu eu duminică. HESTHER: Cum adică? DYSART (ridicându­se): Vreau să­i văd camera, aşa că m­am invitat la ei acasă.  HESTHER: Așa, pur și simplu? DYSART: Dacă există vreo tensiune referitor la religie, ar trebui să iasă la iveală în ziua de  odihnă. Te țin la curent. O sărută pe obraz şi se despart, ambii părăsind arena. Hesther se aşază din nou la  locul ei, Dysart se deplasează periferic în arenă şi o salută pe Dora care îl aşteaptă în  avanscenă.

7.

DYSART (strângâdu­i mâna): Doamnă Strang.   DORA: Domnul Strang e încă la tipografie, din păcate. Dar trebuie să sosească dintr­o  clipă­ntr­alta.  DYSART: Lucrează şi duminica? DORA: O, da. Nu­i pasă că e duminică. DYSART: Poate noi doi am putea sta puţin de vorbă până vine. DORA: Sigur că da. Nu vreţi să intraţi în living? (Îl conduce în ring. E cam emoţionată.)  Vă rog...

17

Îi face semn să şadă, apoi îşi încleştează mâinile.  DYSART: Doamnă Strang, aveţi vreo idee cum de s­a putut întâmpla un asemenea lucru? DORA: Nu­mi dau seama, domnule doctor. Nici nu­mi vine să cred!... Alan a fost  întotdeauna un băiat aşa de cuminte. Iubeşte animalele. Mai ales caii. DYSART: Mai ales? DORA: Da.  Chiar are o fotografie cu un cal, sus la el în cameră. Un cal frumos, alb, care  priveşte pe deasupra unei porţi. I­a dat­o taică­său acum vreo câţiva ani, dintr­un calendar pe care­l  tipărea – şi n­a mai luat­o jos niciodată... şi pe când avea şapte sau opt ani, îi citeam iar şi iar aceeaşi carte, era tot despre un cal. DYSART: Serios? DORA: Da, se numea Prince şi nu­l putea încăleca nimeni.  Alan strigă din patul lui, fără s­o privească pe maică­sa. ALAN (voce tânără, emoţionată): Da' de ce nu?... da' de ce nu? Hai, spune, spune cu  vocea lui! DORA: Îi plăcea la nebunie cum vorbeau animalele.  DYSART: Serios? ALAN: Spune, spune! Cu vocea lui! DORA (voce „mândră”): Pentru că sunt credincios! (Alan râde satisfăcut.) Mă cheamă  Prince şi sunt un prinţ printre cai! Numai tânărul meu stăpân mă poate călări. Pe oricine altcineva îl  arunc din şa. (Alan râde mai tare.) Şi mi­amintesc că­i spuneam o chestie foarte draguță despre  căzutul din șa. Ştiaţi că atunci când cavaleria creştină a intrat în Lumea Nouă, păgânii au crezut că  animalul şi călăreţul sunt una? DYSART: Zău? ALAN (Se ridică uimit): O singură persoană? DORA: De fapt, au crezut că au de­a face cu nişte zei.  ALAN: Zei! DORA: Şi­au dat seama de adevăr numai când unul din ei a căzut de pe cal. 

18 DYSART: Fascinant...n­am mai auzit asta până acum. Vă mai amintiţi şi alte lucruri pe care i le­aţi spus despre cai? DORA: Păi, nu prea. Bineînțeles că e vorba despre ei și în Biblie. "La sunetul trâmbiței  parcă zice "Înainte! NI­HA­HA"1 DYSART: Înainte? DORA: Cartea lui Iov. Un pasaj foarte înălțător. Știți, nu? (Citând) "Tu dai putere  calului..." ALAN (îi răspunde) "...și­i îmbraci gâtul cu o coamă ce fâlfâie" DORA (lui Alan: "Nechezatul lui puternic răspândește groaza" ALAN: "Fierbe de­aprindere, mănâncă pământul" DORA: "La sunetul trâmbiței parcă zice "Înainte"!"2 ALAN: (trâmbițând) NI­HA­HA! DORA (lui Dysart): Nu e minunat? DYSART: Absolut, absolut. ALAN: (trâmbițând) NI­HA­HA! DORA: Și, pe urmă, am văzut o mulțime de western­uri la televizor. Nu se mai sătura de  ele.  DYSART: Dar parcă nu aveați televizor, nu? Credeam că dl. Strang nu e de acord... DORA (conspirativ): Nu e...Îl lăsam să meargă în câte o după­masă, la un prieten din  vecini. DYSART (zâmbind): Adică fără ca taică­său să știe? DORA: Ce nu știu, nu­mi face rău, nu? Și oricum, westernurile sunt destul de inofensive,  nu­i așa? (Frank se ridică  și intră în ring. Alan se întinde înapoi sub pătură. Dora, lui Frank.)  Ah, bună dragule. Ți­l prezint pe dl. Dysart. FRANK (strângându­i mâna): Ce mai faceți?

1 Iov, 39. 25 2 Iov, 39. 19­25

19 DORA: Tocmai îi spuneam d­lui doctor că Alan a fost întotdeauna pur și simplu înnebunit  după cai.  FRANK (crispat):  Așa credeam noi. DORA: Știi bine că așa era, dragule. Uite, de exemplu, fotografia aia pe care i­ai dat­o tu. FRANK (surprins): Ce­i cu ea? DORA: Nimic, dragă. Atâta doar că imediat ce a văzut­o, a și început să te piseze să i­o dai.  Ți­amintești? (Lui Dysart) E o chestie de gene. Cel puțin din partea mea. Bunicu­meu călărea în  fiecare dimineață pe pajiștea de la marginea orașului, în Brighton. Cu ciucurei și pantaloni­pană.  Arăta magnific. Mă dedau la echitație ­ așa­i zicea el.  FRANK se îndepărtează și se așază îngrijorat. ALAN (încercând cuvântul): Echitație... DORA: Mi­amintesc când i­am spus că vine de la equus, care în latină înseamnă cal. Alan a  fost fascinat de cuvântul ăsta. Fiindcă nu mai întâlnise un cuvânt cu doi de u, așa cred. ALAN (savurând): Equus! DORA: Întotdeauna am vrut ca băiatul ăsta să învețe să călărească. I­ar fi plăcut așa de  mult. DYSART: Dar presupun că știe, nu? DORA: Nu. DYSART: N­a călărit niciodată? DORA: Nu l­a interesat. A fost decizia lui și numai a lui.  DYSART: Dar trebuie s­o fi făcut la grajduri. Adică ­ făcea parte din slujbă, nu? DORA: Așa ar fi trebuit, dar nu. Pur și simplu nu voia, nu­i așa, dragule? FRANK (sec): Îi ajungea să rânească balega. DYSART: V­a spus vreodată care era motivul? DORA: Nu. Și trebuie să vă spun că ni s­a părut foarte ciudat la amândoi. Dar el nu voia să  vorbească despre asta. Ce vreau să spun e că ai fi zis că abia așteaptă să iasă puțin la aer după ce  stătea toată săptămâna sufocat în magazinul ăla oribil. Aricole electrice și de menaj! Halal mediu  pentru un băiat sensibil, nu domnule doctor? (Tăcere)

20 FRANK: Dragă, i­ai oferit domnului doctor un ceai? DORA: Vai de mine, nu!... și probabil că ați bea o cană de ceai. DYSART: Da, n­ar fi rău. DORA: Bineînțeles, bineînțeles... scuzați­mă... Iese, dar mai rămâne la marginea arenei (cercului), trăgând cu urechea la ușa din  dreapta. Alan se întinde sub pătură și doarme. Frank se ridică. FRANK: Nevastă­mea e o idealistă, dacă vreți să mă­nțelegeți. DYSART: Vă referiți la familie? FRANK: Crede că s­a căsători sub nivelul ei. Și aș zice că are dreptate. Nici eu nu prea  înțeleg chestiile astea.  DYSART: D­le Strang, mă uluiește faptul că Alan nu vrea să călărească.  FRANK: Păi, da, așa e el. Trebuie să recunosc, a fost întotdeauna cam ciudat. Imaginați­vă  ­ să preferi să­ți petreci sfârșitul de săptămână așa ­ pur și simplu curățând grajdurile ­ în loc să faci  atâtea alte lucruri folositoare ca să te educi, să înveți mai mult. DYSART: Numai că lui nu prea­i place să învețe.  FRANK: N­are de unde ști. N­a încercat niciodată cu adevărat. Maică­sa îl răsfață. Nu­i  pasă dacă de­abia știe să­și scrie numele ­ ea, care a fost învățătoare la viața ei. Atâta vreme cât e  fericit ­ zice ea... Dora își frământă mâinile neliniștită. Frank se așază din nou. DYSART: Vreți să spuneți că ea e mai apropiată de el decât dumneavoastră? FRANK: Ca două boabe­ntr­o păstaie. Nu pot să spun că sunt sută la sută de acord, mai ales când o aud citindu­i din Biblie, ore la rând, acolo sus la el în cameră.  DYSART: Soția dvs. e credincioasă? FRANK: Unii ar spune că e prea credincioasă. Asta până la urmă e treaba ei, dar când vine  vorba de a­i băga ceva în cap băiatului... și de fapt, e și fiul meu, nu numai al ei, nu? Dar ei nu­i  pasă. Asta e interesant cu oamenii religioși. Cred că sensibilitatea lor e mai mare decât a celorlalți. DYSART: Înțeleg că dvs. nu sunteți credincios.

21 FRANK: Sunt ateu și nu mă deranjează să o recunosc. Dacă vreți să mă­nțelegeți, Biblia e  de vină pentru toate astea. DYSART: Cum adică? FRANK: Păi, uitați­vă și dvs. Băiatul își petrece serile ascultând toată polologhia aia ­ cu un nevinovat torturat și ucis, spini în jurul frunții, cuie în mâini, o lance în coaste. Asta te poate  traumatiza pentru toată viața. Și băiatul era absolut fascinat de tablourile religioase. Vreau să zic, de alea chiar perverse, dacă vreți să mă­nțelegeți. Am fost nevoir să intervin o dată sau de două ori!... (Pauză) Dracu' s­o ia de religie ­ e singura problemă din casa asta, dar e de nerezolvat. Trebuie s­o  recunosc.  Nemairezistând să stea deoparte. Dora reintră. DORA (amabilă): Vă rog să­l scuzați pe soțul meu, domnule doctor. Subiectul ăsta e un fel  de obsesie la el ­ nu­i așa, dragă? Trebuie să recunoști. FRANK: Spune­i cum vrei. Dar toate astea se datorează lipsei sexului, după părerea mea. DORA: Și ce­are asta de­a face cu Alan? FRANK: Totul!...(Serios) Totul, Dora! DORA: Nu înțeleg ce vrei să spui. El îi întoarce spatele. DYSART (calm): Domnule Strang, cât credeți că este de informat fiul dvs. despre sex? FRANK (crispat): Nu știu.  DYSART: Dumneavoastră nu i­ați spus nimic despre acest subiect? FRANK: Nu prea. Nu. DYSART: Dar dumneavoastră i­ați spus ceva, d­nă Strang? DORA: Păi am vorbit puțin, da. Am fost învățătoare, domnule doctor și știu ce se întâmplă  dacă n­o faci. Află oricum: din reviste și cărți porno. DYSART: Și ce anume i­ați spus? Îmi cer scuze dacă întrebarea e cam penibilă. DORA: L­am informat cu privire la faptele biologice. Dar i­am spus și care­i părerea mea.  Că sexul nu e doar un act biologic, ci și spiritual. Că, dacă așa e voința lui Dumnezeu, se va  îndrăgosti și el într­o zi. Că datoria lui era să se pregătească pentru cel mai important lucru din viața

22 lui. Și că, după asta, dacă are noroc, va cunoaște o dragoste și mai mare, și mai...profundă...eu  chiar...nu înțeleg... oh, ALAN! Cedează nervos și începe să plângă cu suspine. Soțul ei se ridică și merge la ea. FRANK (jenat): Hai, Dora. Lasă, Dora. Hai, lasă Dora. DORA (brusc, disperată): Da, râzi! Râzi, ca de obicei! FRANK (cu blândețe): Nu râde nimeni, Dora. (Ea se uită lung la el. El îi pune mâna  după umeri.) Nu râde nimeni, nu­i așa, domnule doctor? Cu tandrețe, o conduce pe soția lui afară din ring și își reiau locurile pe bancă. Lumina scade mult. 8. Se aude un sunet slab. Alan începe să murmure din pat. Are un coșmar, își mișcă  mâinile și picioarele ca și când ar încerca disperat să îndepărteze ceva. Dysart părăsește  ringul, pe măsură ce strigătele băiatului cresc în intensitate. ALAN: Ek!...Ek!...Ek!... Strigăte de Ek! pe bandă umplu teatrul, venind din toate părțile. Dysart ajunge la  picioarele patului lui Alan, când acesta scoate un teribil strigăt: EK! ­ și se trezește. Sunetele  încetează. Alan și doctorul se privesc. Apoi, brusc, Dysart părăsește zona și intră în ring.

9.

Lumina crește. Dysart șade pe banca sa, în stânga și deschide un dosar. Alan se dă jos  din pat, își lasă pătura și intră. Pare pornit.

DYSART: Bună dimineața! Cum te simți azi? (Alan se holbează la el.) Hai aici, stai jos.  (Alan traversează scena și se așază pe banca de vizavi.) Îmi cer scuze dacă te­am speriat azi­ noapte. M­am întors să iau niște hârtii și mi­am zis să văd ce mai faci. Visezi des? ALAN: Da' tu? DYSART: Uite ce e, Alan...

23 ALAN: Răspund, dacă răspunzi și tu. Pe rând. (Pauză) DYSART: Foarte bine. Dar spunem adevărul. ALAN (în bătaie de joc): Foarte bine. DYSART: Deci, visezi des? ALAN: Da. Și tu? DYSART: Da. Ai un vis care se repetă? ALAN: Nu. Dar tu? DYSART: Eu, da. Ce­ai visat noaptea trecută? ALAN: Nu­mi amintesc. Și tu? DYSART: Eu am spus adevărul. ALAN: Ăsta e adevărul. Ce­ai visat? DYSART: Că sculptam copii. (Alan zâmbește.) E rândul meu acum. ALAN: Ce? DYSART: Care e prima ta amintire despre un cal? ALAN: Cum adică? DYSART: Cum a fost prima dată când ai văzut un cal. ALAN: Nu­mi amintesc. DYSART: Ești sigur? ALAN: Da. DYSART: N­ai nici o amintire în legătura cu prima ta impresie despre un cal? ALAN: Ți­am spus o dată! Acum e rândul meu. Ești însurat? DYSART (stăpânindu­se): Da. ALAN: Și ea e tot doctoriță?

24 DYSART: Acum e rândul meu. ALAN: Bine. Dă­i drumul! DYSART: Ce înseamnă "Ek"? (Pauză) Asta strigai azi­noapte­n somn. Poate vrei să  vorbești despre asta. ALAN: (cântând) Mașina de spălat trăiește/Mai mult cu Calgon. DYSART: Hai, hai... poți mai mult de­atât. ALAN (cântând și mai tare): ) Mașina de spălat trăiește/Mai mult cu Calgon. DYSART: Bine. La revedere. ALAN: Cum adică? DYSART: Suntem gata pe azi. ALAN: Dar au trecut numai zece minute. DYSART: Păcat. (Ia în mână un dosr și­l studiază. Alan nu prea vrea să plece.) N­ai  auzit ce­am spus? La revedere!  ALAN: Da' nu­i cinstit! DYSART: Nu zău?! ALAN (agresiv):  Statul te plătește 20 de lire pentru o oră de consultație. Am auzit ce se  vorbea jos.  DYSART: Păi atunci mai du­te pe­acolo și mai trage puțin cu urechea.  ALAN: Nu­i cinstit! (Sare în picioare și își încleștează pumnii cu furie.) Ești un...un  bețivan. Împuțit!...un bețivan împuțit! DYSART: Trebuie să chem sora? ALAN: Dacă pune un deget pe mine, o termin! DYSART: Ea te poate termina mult mai tare, îți garantez. Și acum, pleacă. Continuă să­și citească dosarul. Alan se oprește în loc, descleștându­și mâinile. Se  întoarce. Pauză. Corul începe să murmure slab. ALAN (bosumflat): Pe plajă...

25

10.  Iese din ring și începe să se plimbe în arenă. Lumină caldă.

DYSART: Ce anume? ALAN: Acolo am văzut calul. Bețivanule. Lovește leneș nisipul cu piciorul și aruncă pietricele în mare.  DYSART: Câți ani aveai? ALAN: De unde să știu? ...vreo șase. DYSART: Continuă. Ce făceai acolo? ALAN: Săpam. Se aruncă pe jos, în centrul arenei și începe să scobească nisipul cu mâinile. DYSART: Făceai un castel de nisip? ALAN: Păi, normal. DYSART (amenințător): Și...? ALAN: Și brusc am auzit un zgomot. Venea din spatele meu. Apare un tânăr călăreț din tunel, în slow motion. Are o cravașă cu care îndeamnă calul  invizibil spre partea dreaptă a arenei. Murmurul crește. DYSART: Ce zgomot? ALAN: Copite. Plescăind. DYSART: Plescăind? ALAN: Era în timpul refluxului și el galopa pe țărm. DYSART: Cine ­ el?

26 ALAN: Tipul ăsta. Arăta ca un student. Călare pe un cal uriaș ­ îl strunea. Mi­am dat seama  că nu m­a observat și­am strigat: Hei! Călărețul galopează în mișcare normală, tot mai repede, din colțul dinspre public,  drept spre Alan. ALAN: ... m­a evitat în ultima clipă! CĂLĂREȚUL (punând frâu și dând înapoi): Ho, ho...prrrr! Ho! scuze, nu te­am văzut.  Te­am speriat? ALAN: Nu! CĂLĂREȚUL (privind în jos): Ce castel frumos! ALAN: Cum îl cheamă? CĂLĂREȚUL: Troian. Poți să­l mângâi dacă vrei. E blând. (Temător, Alan se întinde pe  vârfuri și bate calul invizibil pe umăr. Călărețul, amuzat.) Nu ajungi de­acolo.Vrei să te iau în  șa? (Alan aprobă, cu ochii mari.) Hai aici, pe partea asta. Întotdeauna trebuie să urci pe cal din  stânga. Hai că te ridic eu, da? (Alan merge în partea cealaltă.) Uite­așa. Lasă­te moale. Hopa sus!  (Alan își pune piciorul pe pulpa Călărețului, care­l ridică pe umeri. Murmurul corului crește,  jubilând. Apoi se oprește brusc.) Ești bine? (Alan dă din cap aprobator.) Bine. Acuma trebuie  doar să te ții bine de coamă. (Ridică cravașa, iar Alan o apucă strâns.) Ține­te bine. Și strânge cu  genunchii. Te­ai așezat? Ești bine? ... Hai, Troian! Diiii... Călărețul se plimbă încet prin arenă, cu Alan în cârcă, strângându­i gâtul cu  picioarele. DYSART: Cum a fost? Ți­a plăcut? (Alan călărește în tăcere.) Nu­ți amintești? CĂLĂREȚUL: Vrei să mergem mai repede? ALAN: Da! CĂLĂREȚUL: Bine. Nu trebuie decât să spui: Hai, măi Troiene, du­mă­n galop! Spune! ALAN: Du­mă­n galop! Călărețul începe să fugă, cu Alan în spate, prin arenă.  DYSART: Alerga repede? ALAN: Da! DYSART: Nu ți­a fost frică?

27

ALAN: Nu! CĂLĂREȚUL: Hai, Troiene! Du­ne­n galop! Ține­te bine! Hai, așa... Aleargă din ce în ce mai repede. Alan începe să râdă. Apoi, deodată, tocmai când ajung din nou la colțul din dreapta­față al scenei, Frank și Dora se ridică alarmați. DORA: Alan! FRANK: Alan! DORA: Alan, stai! Frank fuge după ei, Dora îl urmează. FRANK: Hei, măi! MĂ! BĂI!!! CĂLĂREȚUL: Ho, băiete, ho...! Întoarce calul de căpăstru și se rotește către părinți. Ceea ce urmează se desfășoară  foarte repede. FRANK: Ce­ți imaginezi că faci aici?  CĂLĂREȚUL (ironic): "Îmi imaginez"? FRANK: Ce caută fiul meu acolo sus? HORSEMAN: Face ski nautic! Dora li se alătură, cu răsuflarea tăiată. DORA: A pățit ceva, Frank?... S­a lovit? FRANK: Nu crezi că ar fi trebuit să ceri voie înainte de a face o prostie ca asta? CĂLĂREȚUL: Ce prostie? ALAN: E așa de bine, tati! DORA: Alan vino imediat jos! CĂLĂREȚUL: Băiatul e în siguranță. Vă rog, nu fiți isterici!

28 FRANK: Ia nu mă ameți pe mine cu apă rece, tinere! Vino jos, Alan Ai auzit ce­a spus  maică­ta. ALAN: Nu.  FRANK: Vino imediat aici! În acest moment! ALAN: Nu...NU! FRANK (furios): Am zis ­ acum! Îl trage pe Alan de pe umerii Călărețului. Băiatul țipă și cade pe jos. CĂLĂREȚUL: Ai grijă! DORA: Frank! Aleargă spre fiul ei și îngenunchează. Călărețul se dă înapoi. CĂLĂREȚUL: Ați înnebunit? Vreți să­mi speriați calul? DORA: S­a julit la genunchi. Frank ­ s­a lovit băiatul! ALAN: Ba nu, ba nu m­am lovit! FRANK: Cum te cheamă? CĂLĂREȚUL: Jesse James. DORA: Frank, îi curge sânge! FRANK: O să fac o plângere la poliție fiindcă ai pus în pericol viața unui copil.  CĂLĂREȚUL: Fă, ce mai aștepti? DORA: Poți să te ridici, dragule? ALAN: Of, terminați odată! FRANK: Știi ceva, ești un pericol public, asta ești! Cum îndrăznești să iei un copil și să­l  pui în spatele unui animale atât de periculos? CĂLĂREȚUL: Periculos!? FRANK: Da' bineînțeles. Periculos. Uită­te și tu cum i se­nvârt ochii din cap.

29 CĂLĂREȚUL: Și ai tăi se­nvârt! FRANK: După părerea mea, e un animal periculos. După părerea mea avizată, amândoi  reprezentați un pericol pentru siguranța acestei plaje. CĂLĂREȚUL: După părerea mea ești o bășină proastă! DORA: Frank, lasă­l! FRANK: Ce ­ ce­ai spus? DORA: Nu contează, Frank, zău așa! FRANK: Ce­ai spus? CĂLĂREȚUL: Of, pupă­mă undeva! Îmi pare rău, amice! Hai, Troiene! Aproape că se năpustește peste ei cu calul, după care îi evită și galopează spre partea  dreaptă a arenei și dispare prin tunelul prin care a venit. Părinții strigă după el, acoperiți de  nisip și apă. Frank fuge după el prin arenă, cu Dora după el. ALAN: Plici, plici, pleosc! Toți trei ne­am umplut de apă! Tati s­a udat leoarcă! FRANK (strigând după Călăreț): Huliganule! Huligan împuțit! ALAN: Îmi venea să râd. FRANK: Jeguri de aristocrați! Asta sunt ăia care călăresc! Asta și vor ­ să ne calce pe noi  ceilalți în picioare! DORA: Nu fi absurd, Frank! FRANK: Așa fac! Așa fac dracului, asta fac! DORA (amuzată): Uită­te la tine! Ești murdar din cap până­n picioare! FRANK: Tu ești și mai murdară! Tot părul ți­e plin de nisip! (Ea începe să râdă)  Huliganule! Huligan împuțit! (Ea râde și mai mult. El încearcă să­i curețe nisipul din cap.) De  ce râzi? Nu­i de râs, nu­i deloc de râs, Dora! (Ea se îndepărtează, râzând. Alan apare pe  marginea ringului, încă pe jos.) Pur și simplu nu­i de râs! (Frank se întoarce la locul lui pe  plajă, supărat. Tăcere bruscă.) ALAN: Asta­i tot ce­mi amintesc. DYSART: E foarte mult. Mulțumesc... știi, eu n­am călărit în viața mea. 

30

ALAN (fără să­l privească): Nici eu. DYSART: vrei să zici...după aceea? ALAN: Da. DYSART: Dar trebuie s­o fi făcut la grajduri...? ALAN: Nu. DYSART: Niciodată? ALAN: Nu. DYSART: De ce? ALAN: N­am avut chef. DYSART: Are vreo legătură cu felul cum ai căzut de pe cal atunci? ALAN (tensionat): Pur și simplu n­am avut chef și gata. DYSART: Te gândești des la ce s­a­ntâmplat atunci? ALAN: Cred că da. DYSART: Oare de ce? ALAN: Fiin'că­i distractiv. DYSART: Numai de­aia? ALAN: Păi de ce altceva? E rându meu acum...eu ți­am spus un secret, acuma tu îmi spui  unul. DYSART: Bine. Unii pacienți de­ai mei au tot felul de lucruri pe care vor să mi le spună,  dar le e jenă să mi le zică față­n față. Și ce crezi că fac eu atunci? ALAN: Ce? DYSART: Le dau reportofonul ăsta. (Scoate un reportofon din buzunar.)  Se descarcă în  altă cameră și­mi trimit caseta prin soră. Nu trebuie s­o ascultăm împreună.  ALAN: Asta­i o prostie. 

31 DYSART: Nu trebuie decât să apeși butonul ăsta și să vorbești aici. E foarte ușor. Oricum,  am terminat pe azi. Ne vedem mâine. ALAN (ridicându­se): Poate. DYSART: Poate? ALAN: Dacă am chef. (E pe punctul de a pleca. Apoi, deodată, se reîntoarce la Dysart și ia aparatul.) E o prostie. (Iese din ring și merge în pat.) 11. 

DORA (strigând): Domnule doctor! Dora reintră din partea dreaptă și vine direct în mijlocul ringului. Poartă un trenci și  duce o plasă de cumpărături în mână. DYSART: În aceeași seară, a apărut maică­sa. DORA: Bună seara, domnule doctor. DYSART: D­nă Strang! DORA: Am făcut niște cumpărături în zonă și m­am gândit să intru puțin. DYSART: Vreți să­l vedeți pe Alan? DORA (jenată): Nu, nu... nu chiar acum. De fapt, pe dumneavoastră voiam să vă văd.  DYSART: Da? DORA: Știți, domnul Strang și cu mine ne­am gândit că ar trebui să vă spunem ceva. Am  discutat despre asta și ni se pare important. DYSART: Păi intrați și luați loc atunci. DORA: Nu pot să stau decât foarte puțin. Am întârziat deja și dl. Strang o să vrea să  mănânce de cină. DYSART: Ah. (Încurajator) Deci, ce anume doreați să­mi spuneți? (Ea se așază pe banca din spate.) DORA: Păi, vă amintiți fotografia aia de care vă povesteam. Pe care dl. Strang i­a dat­o   acum câțiva ani lui Alan, să și­o pună în cameră?

32 DYSART: Da. Un cal privind peste o poartă sau așa ceva, nu? DORA: Da. Păi, de fapt, fotografia asta a fost pusă în locul unui alt fel de tablou, foarte  diferit. DYSART: Cum adică? DORA: Era o reproducere a Drumului Golgotei: drumul Domnului. Alan l­a găsit la Reeds  și s­a îndrăgosit pur și simplu de el. Atâta ne­a rugat să­l lăsăm să­l cumpere din banii lui de  buzunar și să­l atârne la picioarele patului de unde putea să­l vadă înainte de a adormi în fiecare  seară. Soțului meu nu i­a plăcut asta.  DYSART: Pentru că era un subiect religios? DORA: La drept vorbind, trebuie să recunosc că era puțin exagerat. Crist era încărcat de  lanțuri și centurionii îl biciuiau. Nu prea era pe gustul meu, dar eu nu obișnuiesc să mă bag în  alegerile copiilor, așa că n­am comentat nimic. DYSART: Dar dl. Strang a făcut­o? DORA: A răbdat o vreme, dar într­o zi... Ca de obicei, ne certam pe tema religiei și el s­a  dus sus, în camera băiatului, a luat tabloul de pe perete și l­a aruncat la gunoi. Alan a fost foarte  șocat. A plâns zile în șir fără să se oprească ­ și nu plângea ușor, credeți­mă. DYSART: Dar și­a revenit când a primit în loc fotografia calului? DORA: Da, cel puțin așa am crezut noi. A atârnat­o în aceeași poziție și nu ne­a mai  înnebunit cu plânsul ăla îngrozitor. DYSART: Mulțumesc, d­nă Strang. Interesant... Și când ­ mai precis ­ s­au întâmplat toate  astea? Vă amintiți? DORA: Cam cu cinci ani în urmă, domnule doctor. Apropos, el cum se simte?  DYSART: Rezistă cum poate. DORA: Spuneți­i că­l iubesc. DYSART: Puteți să­l vedeți când doriți. DORA: Poate, dac­aș putea veni într­o după­masă fără dl. Strang. El și Alan nu prea se  înțeleg, mai ales acum, vă dați seama. DYSART: Cum doriți, d­nă Strang... oh, și încă ceva. DORA: Da?

33

DYSART: Ați putea să­mi descrieți fotografia ceea a calului cât de detailat puteți? Bănuiesc că e încă în camera lui, nu? DORA: O, da. E un tablou într­adevăr remarcabil. Foarte rar vedeți un cal fotografiat din  unghiul ăsta: sută la sută din față. Cred că asta îl face atât de special.  DYSART: De ce? Cum arată de fapt? DORA: Păi, e absolut extraordinar. E tot numai ochi. DYSART: Privește drept la cel care se uită? DORA: Da, exact așa... (Pauză jenată) O să vin zilele astea să­l văd, domnule doctor. La  revedere.  Pleacă și își reia locul lângă soțul ei. DYSART (publicului) Abia atunci ­ în acel moment ­ am simțit cu adevărat un fel de  panică. Despre ce era vorba aici? Umbra unui cap gigantic deasupra biroului meu?...În orice caz,  sentimentul s­a accentuat odată cu vizita proprietarului grajdurilor.

12. Dalton intră în ring: masiv, în jur de 50 de ani.

DALTON: Domnul doctor DYSART? DYSART: Domnule Dalton. Frumos din partea dvs. că v­ați făcut timp să veniți.  DALTON: Păi să știți că așa este. După părerea mea, băiatul ar trebui să ajungă la  închisoare. Nu în spital, tratat pe banii publici. DYSART: Luați loc, vă rog! (Dalton se așază.) Cred că a fost oribil. DALTON: Oribil? Nu cred că am să uit vreodată ce s­a­ntâmplat. Jill e în depresie și­acum.

34

DYSART: Jill...? DALTON: Fata care lucra pentru mine. Într­un fel, se simte vinovată și ea. Fiindcă ea l­a  adus la noi.  DYSART: A fost adus la grajduri de o fată? DALTON: Jill Mason. S­au cunoscut nu știu unde și a­n­trebat­o de o slujbă. Iar ea i­a zis  să vină la mine. De ce dracu' i­o fi zis! DYSART: Dar când l­ați văzut nu vi s­a părut nimic ieșit din comun la el? DALTON: Nu, era al naibii de bun. Își petrecea tot timpul lângă cai, îi peria și­i țesăla peste orele de program. Am crezut că îi plăcea jobul. DYSART: Se pare că tot timpul cât a lucrat la dvs. n­a călărit niciodată. DALTON: E adevărat. DYSART: Nici asta nu vi s­a părut ciudat? DALTON: Foarte... dacă într­adevăr așa a fost. DYSART: Cum adică? DALTON (Se ridică): Pentru că din când în când, tot anul ăla, am avut senzația că noaptea, cineva scotea caii la călărit.  DYSART: Noaptea? DALTON: Era doar o ciudățenie pe care­am observat­o. Din când în când, unul din ei era  transpirat dimineața devreme, fără să fie bolnav. Ud leoarcă. Și pe jos nu era nici pe departe așa  murdar cum ar fi trebuit să fie, dac­ar fi fost în grajd toată noaptea. N­am dat prea multă importanță  atunci. Numai când mi­am dat seama că angajasem un nebun am început să mă­ntreb dacă nu­i  călărise pe la spatele nostru, tot timpul ăsta. DYSART: Dar ați fi observat totuși, dacă s­a întâmplat ceva mai deosebit. DALTON: Dar nu s­a­ntâmplat. Era foarte curat, foarte îngrijit. Nimic nu dădea de bănuit. DYSART: Grajdurile nu se încuie noaptea? DALTON: Ba da.

35 DYSART: Și doarme cineva în casă? DALTON: Da, eu și fiul meu. DYSART: Amândoi?! DALTON: Îmi pare rău, domnule doctor. Cred că mi­am imaginat doar. Vă spun, chestia  asta m­a întors pe dos așa de rău că aș fi în stare să cred orice. Dacă asta a fost tot, eu aș lua­o din  loc. DYSART: Uitați ce e. Chiar dacă ați avea dreptate, de ce ar prefera băiatul ăsta să  călărească noaptea, când ar putea merge linișit în timpul zilei, împreună cu ceilalți? DALTON: Pe mine mă­ntrebați? Păi e nebun, nu­i așa? Dalton părăsește ringul și se așază la locul lui. Dysart îl privește plecând. ALAN: Mă excita. DYSART: Înregistrarea a venit în aceeași seară.

13.

Alan stă pe pat, cu reportofonul în mână. Asistenta medicală se apropie repede, îi ia  aparatul ­  i­l dă lui Dysart în ring și se reașază la locul ei. Dysart dă drumul aparatului.

ALAN: Asta voiai să știi, nu? Ok, mă excita. Vorbesc despre plajă. Atunci, când aveam șase ani. Ce ți­am spus despre... Pauză. Emoțiile sunt puternice. Dysartse așază pe banca din stânga, ascultând, cu  dosarul în mână. Alan se ridică în spatele lui, dar în arenă, ca și când ar înregistra monologul  care urmează. Niciodată, desigur, nu se uită direct la doctor. Mă împingea. Îi simțeam sudoarea de pe gât, alunecând pe picioarele mele. Tipul mă ținea  strâns și mă lăsa să­ntorc calul în ce direcție voiam eu. Toată forța aia care mergea în ce direcție  voiam... crupa îi era fiebinte și mirosul ăla...pe urmă, brusc, m­am trezit pe pământ, unde m­a tras  taică­meu. Aș fi vrut să­l omor... (Pauză) Și încă ceva. Când am văzut prima oară calul, m­am uitat  în gura lui. Era uriașă. Și avea lanțul ăsta. Tipul trăgea de el și se prelingea spumă. L­am întrebat:  "Doare?" Și calul mi­a zis ­ mi­a zis... (Se oprește, tulburat. Dysart notează ceva în dosar.  Disperat.) După aceea, era întotdeauna la fel. De fiecare dată când auzeam zgomot de copite,  trebuia să fug să văd. La țară sau oriunde altundeva. Ceva mă trăgea acolo. Nu puteam să­mi iau  ochii de la ei. Numai să le privesc pielea. Cum își mișcau gâturile și transpirația le strălucea în 

36 cutele pielii... (Pauză) Nu­mi amintesc când a început. Mama îmi citea despre Prince, calul pe care  nu­l putea călări nimeni, decât un singur băiat. Sau caii albi din Profeți, din Biblie. "Celui care­l  călărea pe El i se spunea Cel Drept și Cel Adevărat. Ochii Lui erau ca flăcările, iar numele lui scris  nu­l știa nici un om decât Acela..." Cuvinte ca frâu. Chingi, căpăstru. Harnașament. Flancuri.  Pinteni. "Îndemnându­l cu pintenii către flancurile inamice!" Și numai cuvintele mă făceau să simt... ani de zile, n­am spus la nimeni. Maică­mea n­ar fi înțeles. Ei îi place "echitația". Ciucurei și  pantaloni­pană. "Bunicu­meu îmbrăcat de cal" zice ea. Ce­o fi însemnând asta? Calul nu e îmbrăcat. E cel mai dezbrăcat animal pe care l­am văzut în viața mea! Mai dezbrăcat decât un câine sau o  pisică sau orice altceva! Până și cel mai împuțit pisălog bătrân face ce vrea cu viața lui. Să­i pui  ciucurei și ochelari de piele e o mizerie! Să­l pui să meargă la pas! Să sară împuțitele alea de  gărdulețe! Nimeni nu poate să înțeleagă!... Decât cowboy­ii. Ei, da. Aș vrea să mă fi născut cowboy. Ei sunt liberi. Sar în șa ­ și pe urmă sunt zeci și zeci de kilometri de iarbă curată... pun pariu că toți  cowboy­ii sunt orfani. Pun pariu că­i așa!  ASISTENTA: Vă caută Dl. Strang, domnule doctor! DYSART (surprins): Dl. Strang? Să intre! ALAN: Nimeni nu le spune cowboy­lor "Dacă vreți să mă­nțelegeți". N­ar îndrăzni. Sau  "Doamne­Dumnezeule" toată ziua­bunăziua. (Imitând­o pe maică­sa) "Dumnezeu te vede, Alan  Dumnezeu te vede, oriunde­ai fi" ­ (se oprește brusc) Nu mai vreau, gata! Urăsc să fac asta! Poți  să­ți pui pofta­n cui! Am terminat! (Se aruncă furios în pat, trage pătura peste el. Dysart oprește reprtofonul.) Frank Strang intră în ring, cu pălăria în mână. E neliniștit și jenat. DYSART (amabil): Bună ziua, domnule Strang. FRANK: Eram în trecere. Sper că nu e prea târziu.  DYSART: Sigur că nu. Mă bucur să vă văd. FRANK: Soția...nu știe că sunt aici. V­aș fi recunoscător dacă nu i­ați spune, dacă mă fac  bine înțeles.  DYSART: Tot ceea ce se întâmplă aici e confidențial, d­le Strang. FRANK: Sper...sper... DYSART (cu blândețe): Doreați să­mi spuneți ceva? FRANK: De fapt, da. Da. DYSART: Soția dvs. mi­a povestit despre fotografie.

37 FRANK: Știu, nu­i vorba despre asta. Adică ba da, dar e ceva mai rău... Am vrut să vă spun  seara trecută, dar n­am putut ­ cu ea, cu Dora de față. Poate­ar fi trebuit. Ar fi trebuit să afle și ea  unde duce toată religia asta pe care­a băgat­o­n capul băiatului pe la spatele meu. DYSART: Așadar, ce doreați să­mi spuneți? FRANK: Am văzut ceva. DYSART: Unde? FRANK: Acasă. Cu aproximativ un an și jumătate în urmă.  DYSART: Continuați. FRANK: Era târziu. Mă duceam sus să aduc ceva. Băiatul se culcase de mult ­ sau cel puțin  așa credeam.  DYSART: Continuați. FRANK: De pe coridor, am văzut că ușa de la camera lui era , din greșeală, întredeschisă.  Din cameră venea sunetul ăsta. Ca o incantație. DYSART: Incantație? FRANK: Parcă era din Biblie. Una din listele alea lungi pe care maică­sa i le tot citește. DYSART: Ce fel de liste? FRANK: Alea cu "nașterile" ­ ăla și ăla l­a născut pe ăla și ăla. Știți doar. Genealogii.  DYSART: Vă amintiți cum suna lista lui Alan? FRANK: Păi, exact ca alea. Stăteam acolo absolut împietrit. Primul cuvânt pe care l­am  auzit a fost... ALAN (ridicându­se și incantând): Prince! DYSART: Prince? FRANK: Prince l­a născut pe Prince. Prostii din astea.   Alan se mișcă încet, către centrul arenei, spre public. ALAN: Și Prince a născut pe Prankus! Și Prankus a născut pe Flankus!

38 FRANK: M­am uitat prin ușa întredeschisă și el stătea în lumina lunii în pijama, exact în  fața fotografiei ăleia gigantice.  DYSART: Calul cu ochii uriași? FRANK: Exact. ALAN: Flankus l­a născut pe Spankus. Și Spankus pe Spankus cel Mare, care a trăit de trei  ori câte doisprezece ani.  FRANK: Și tot așa. Nu­mi amintesc exact numele. Și pe urmă a îngenunchiat. DYSART: În fața tabloului? FRANK: Da. Acolo, la picioarele patului. ALAN (îngenunchind): Și Lequus l­a născut pe Nequus. Și Neqvus pe Flequus, regele  scuipatului. Și Flequus a vorbit din clic­clac. (Face o mătanie.) DYSART: Din ce?! FRANK: Sunt sigur că ăsta era cuvântul. Clic­clac.  Alan își ridică fruntea și brațele în adorație. ALAN: Și a spus: "Iată, vi­l dau pe Equus, singurul meu fiu născut!" DYSART: Equus? FRANK: Da. Fără nici o îndoială. A repetat cuvântul ăsta de vreo câteva ori. " Equus,  singurul meu fiu născut!"  ALAN (cu adorație): Ek...wus! DYSART (înțelegând deodată, aproape vorbind cu sine): Ek...Ek... FRANK (jenat): Și pe urmă... DYSART: Da... FRANK: A luat o bucată de sfoară din buzunar. A făcut un laț. Și și­a pus­o în gură. (Alan  se înhamă cu o sfoară invizibilă și o trage înapoi.) Și apoi, cu cealaltă mână a apucat un umeraș.  Un umeraș de lemn și...și... DYSART: A început să se lovească?

39 Alan mimează biciuirea, cu lovituri tot mai puternice și mai rapide. Pauză. FRANK: Vedeți de ce nu puteam să spun asta în fața maică­sii...Religia! Religia e cauza  poveștii ăsteia! DYSART: Și ce­ați făcut?  FRANK: Nimic. Am tușit ­ și m­am întors jos. Băiatul tresare vinovat, își scoate căpăstrul din gură și se târăște înapoi în pat. DYSART: Ați vorbit vreodată despre asta? Măcar aluziv? FRANK (nefericit): Nu pot vorbi despre asemenea lucruri, domnule doctor. Nu e firea mea. DYSART (cu blândețe): Nu, asta se vede. FRANK: Dar m­am gândit că e bine să știți. De­asta am venit.  DYSART (cu căldură): Bine ați făcut. Vă mulțumesc. (Pauză) FRANK: Păi, cam asta e... DYSART: Mai e și altceva? FRANK: (și mai jenat) De fapt, da...mai e un lucru.  DYSART: Ce anume?  FRANK: În noaptea când a făcut...treaba aia îngrozitoare... de la grajduri... DYSART: Da? FRANK: Chiar în noaptea ceea ieșise cu o fată. DYSART: De unde știți? FRANK: Pur și simplu știu. DYSART (derutat):  V­a spus el?  FRANK: Nu pot să vă zic mai mult. DYSART: Nu prea înțeleg. FRANK: Ați spus că tot ce se întâmplă aici e confidențial.

40

DYSART: Categoric. FRANK: Atunci întrebați­l. Întrebați­l de noaptea ceea și cum de a ieșit cu o fată... (brusc)  La revedere, domnule doctor.  Iese. Dysart se uită după el, Frank se reașază.

15.  Alan se ridică și intră în ring.

DYSART: Alan! Intră. Ia loc. (Amabil) Ce­ai făcut aseară? ALAN: M­am uitat la televizor.  DYSART: Ai văzut ceva bun? ALAN: A fost ok. DYSART: Mulțumesc pentru înregistrare. E foarte bună. ALAN: Alta nu mai fac. DYSART: Totuși, n­am înțeles ceva. Ai început o poveste despre un cal de pe plajă care ți­a vorbit.  ALAN: Asta­i o tâmpenie. Caii nu vorbesc. DYSART: Așa credeam și eu. ALAN: Nu înțeleg ce vrei. DYSART: Nu contează. spune­mi alceva. Cine te­a dus la grajduri? ALAN: O fată. DYSART: Unde­ai întâlnit­o? ALAN: La Bryson.

41

DYSART: Acolo unde lucrai? ALAN: Da. DYSART: Nu mi s­a părut genul tău de loc de muncă. A cui a fost ideea? ALAN: A lui taică­meu. DYSART: Credeam că i­ar fi plăcut să lucrezi cu el. ALAN: Nu mă pricep. Și meseria de tipograf e în curs de dispariție. Dacă vrei să mă­nțelegi. DYSART (amuzat): Înțeleg... și mama ta ce spunea? ALAN: Nimic deosebit. DYSART: Și tu? ALAN: Mie­mi plăcea. DYSART: Nu, zău? ALAN (sarcastic): Și de ce nu? Așa ajungi să freci toată ziua diverse chestii electrice. E  distractiv.  Asistenta, Dalton și actorii care interpretează caii îl strigă, așa cum fac clienții unui  magazin. Vocile lor sunt agresive și cer tot felul de lucruri. În fundal, un murmur constant,  alcătuit din mărci de firmă, din care se disting clar cuvintele de mai jos. CLIENTĂ: Philco! ALAN (lui Dysart): Bineînțeles că uneori te pot scoate din minți.  CLIENTĂ: Vreau să cumpăr o tigaie electrică. Mi s­a spus că Philco e o marcă bună. ALAN: Așa este, doamnă.  CLIENTĂ: Aparate de epilat Remington aveți? ALAN: Trebuie să caut, doamnă. CLIENTĂ: Tacâmuri Robex? CLIENTĂ: Croydex?

42 CLIENTĂ: Volex? CLIENT: Periuțe de dinți electrice Pifco? ALAN: Mă duc să văd, domnule. CLIENT: Beautiflor! CLIENT: Windowlene! CLIENT: Vreau un aparat de radio Philco! CLIENTĂ: Asta nu­i Remington! Eu am cerut Remington! ALAN: Scuzați. CLIENT: Țineți și marca Hoover? ALAN: Scuzați. CLIENTĂ: Eu vreau o tigaie de teflon Pifco! ALAN: scuzați. Jill intră în ring ­ are cam 20 de ani, drăguță și middle­class. Poartă un pulover și  jeanși. Murmurul se oprește. JILL: Hallo. ALAN: Hallo. JILL: Ai lame pentru mașina de tuns? ALAN: Ce fel de mașină? JILL: Pentru cai. (Pauză. El se uită la ea cu gura căscată.) Ce­ai pățit? ALAN: Lucrezi la herghelia Dalton. Te cunosc.  În timpul dialogului care urmează, el mimează că pune niște cutii în rafturi. JILL: Stai așa ­ și eu te cunosc. Tu ești ăla care se tot holbează în curte în pauza de masă.  ALAN: Eu? JILL: Ești acolo aproape în fiecare zi. 

43

ALAN: Eu? Nu. JILL (amuzată): Bineînțeles că tu. Chiar zicea dl. Dalton "Cine­o fi băiatul ăla care se tot  holbează prin gard?" Cauți o slujbă sau ce? ALAN (nerăbdător): Ar fi posibil? JILL: Nu știu.  ALAN: Oricum, n­aș putea decât în week­end. JILL: Atunci vin cei mai mulți să călărească. Atunci avem nevoie de ajutoare. Dar mai ales  la curățatul ieslei. ALAN: Nu mă deranjează.  JILL: Știi să călărești? ALAN: Nu...nu...nu mă interesează. (Jill îl privește intrigată.) Hai, te rog. JILL: Vino pe­acolo sâmbătă. Te duc eu la Dalton. (Iese din ring.) DYSART: Când s­a întâmplat asta? Acum un an? ALAN: Cam așa ceva. DYSART: Și te­a dus? ALAN: Da. Rapid, mută cele trei bănci și formează trei iesle într­un grajd. 16. Lumină plină pe ring. Murmur triumfător dinspre cor. Tropăit. Trei din actorii care  interpretează caii se ridică. Desfac trei măști de cai de pe scările din stânga și dreapta, și le  pun și merg la trap prin ring. Copitele de metal se aud pe dușumea. Măștile se întorc și se  clatină pe capetele lor, așa cum se întâmplă de altfel pe tot parcursul scenelor cu cai, iar oțelul strălucește în lumină. Un moment par să se îndrepte către băiatul care stă în mijlocul  grajdului, dar apoi se întorc rapid și își reiau pozițiile, ca și când ar fi priponiți, cu crupele  invizibile către el, câte unul la fiecare bancă. Alan e scufundat în lumea aceasta excitantă a  cailor. Pierdut în contemplație, încearcă, aproape involuntar, să îngenuncheze în adorație, dar

44 este brusc întrerupt de vocea veselă a lui Dalton care intră în grajd, urmat de Jill. Băiatul  revine vinovat la poziția verticală. DALTON: Primul lucru pe care trebuie să­l înveți e ordinea operațiilor. O înveți și te ții de  ea. Vreau locul ăsta să fie întotdeauna curat, uscat și ordonat. După ce scoți bălegarul, Jill o să­ți  arate țesălatul și bușumatul. JILL: Cred că Trooper are o piatră în copită. DALTON: Da? Ia să vedem. (Traversează la calul din partea stângă, care îi oferă o  potcoavă în vârful degetelor.) Da, ai dreptate. (Lui Alan) Vezi? V­ul ăsta de­aici. I se spune  "broască" ­ un fel de amortizor de șocuri. Dacă ceva îl înțeapă aici, trece foarte mult timp până se  vindecă, așa că trebuie să ai mare grijă de fiecare dată. Îl cureți cu asta. Îi zicem "scoabă".  (Scoate  o scoabă invizibilă din buzunar.) Ai grijă cum umbli cu ea. E foarte ascuțită. Se folosește așa.  (Scoate repede piatra.) Vezi? (Alan aprobă, fascinat.) O să te obișnuiești repede, are grijă Jill de  tine. Ce ea nu știe despre cai, nici nu merită știut. JILL (măgulită): Ooo, nu­i chiar așa... DALTON (îi dă scoaba lui Alan): Ai grijă cum umbli cu ea. Prima regulă e: întreabă tot ce  vrei. Nu te preface că știi ceva ce nu știi. (Zâmbind) De fapt, prima regulă e: simte­te bine. Ai  înțeles?  ALAN: Da, domnule. DALTON: Bravo ție! Ne vedem mai târziu. Dă din cap vesel și părăsește ringul. Alan pune scoaba pe balustrada din stânga în  avanscenă. JILL: ok, să începem cu țesălatul. Hai să­l luăm pe ăsta. Se vede că are mare nevoie de așa  ceva. (Se apropie de Nugget pe dreapta, îl bate pe umăr. Alan o privește. ) Ăsta­i Nugget. E  preferatul meu, e blând ca un copil, așa­i, măi? Dar iute ca vântul. (În cele ce urmează, ea  mimează și acțiunile și obiectele pe care le ia de pe bancă.) Asta­i peria mică și cu ea începem.  Pe urmă urmează peria aspră, pe care o cureți cu țesala. Îl perii întotdeauna la fel: de la urechi în jos. Nu­ți fie frică să apeși. Cu cât mai tare apeși, cu atât îi place calului mai mult. Fără frică, prin păr,  uite­așa. (Băiatul privește fascinat cum ea perie corpul invizibil al lui Nugget, curățind părul și mizeria cu țesala. Din când în când, calul dă semne evidente de plăcere.) În jos spre coadă și  drept pe crupă. Vezi cum îi place? Îți place masajul, băiete, îți place, așa­i? ... Acuma încearcă și tu.  (Îi dă peria. Ușurel, el ridică peria și se apropie de Nugget. Jenat și emoționat, îi copiază  mișcările greoi.) Ușor și natural. Nu grăbi niciodată. În jos spre coadă și drept pe crupă. Foarte  bine! Ține­o tot așa vreo cincisprezece minute și pe urmă treci la bătrânul Trooper, ok? (Alan  aprobă din cap.) Ai talent, să știi! Se vede. O să­mi placă să te­nvăț cum e cu caii. Ne vedem mai  târziu.

45 Ea părăsește ringul și se așază la loc. Alan rămâne cu caii. Toți dau din copite. Se  apropie din nou de Nugget și­i atinge umărul. Masca se întoarce brusc spre el. Băiatul se  oprește, apoi încet îl mângâie pe gât și spate. Masca revine la poziția inițială. Se uită fix  înainte, fără să miște. Apoi Alan își miroase mâna, aspirând adânc, cu ochii închiși. Dysart se  ridică de pe bancă și începe să se miște încet spre avanscenă.  DYSART: A fost bine? (Alan scoate un geamăt slab.) ALAN: Mmm. DYSART: Trebuie să fi fost minunat, să fii lângă ei, în sfârșit...să­i mângâi...să­i faci să  strălucească proaspeți...povestește­mi... (Tăcere. Alan începe să­l perie pe Nugget.) Și fata? Îți  plăcea de ea? ALAN (crispat): Era ok. DYSART: Numai ok.? (Alan își schimbă poziția, mișcându­se în jurul crupei lui  Nugget, cu spatele la public. Îl perie și mai apăsat. Dysart vine în avanscenă, urmând linia  arenei și, în sfârșit, ajuge la banca lui.) Era prietenoasă? ALAN: Da. DYSART: Sau cu nasul pe sus? ALAN: Da. DYSART: Da ­ ce? ALAN: Ce ­ ce? DYSART: Cum era? (Alan perie cu și mai multă forță.) Ai scos­o în oraș? Hai, spune­mi. Te­ai întâlnit cu ea?  ALAN: Ce? DYSART (așezându­se): Spune­mi dacă te­ai întâlnit cu ea. Băiatul explodează într­una din crizele lui de furie. ALAN (urlând): SPUNE­MI! (Toate măștile se întorc spre el.) DYSART: Ce? ALAN: Spune­mi, spune­mi, spune­mi! (Alan se năpustește afară din ring în avanscenă,  unde stă Dysart. E negru de furie. În continuare, caii se retrag în cele trei direcții.) Una­ntruna 

46 stai acolo! Ca o babă curioasă! Asta ești ­ exact ca taică­meu. Una­ntruna și de la capăt! Spune­mi,  spune­mi, spune­mi! Răspunde­mi la asta, zi­mi asta! Niciodată nu se oprește!  Aleargă în jurul arenei, din nou în ring. Dysart se ridică și intră din partea cealaltă.

17. Luminile se ridică.

DYSART: Îmi pare rău. Alan trântește băncile în poziția dinainte, refăcând biroul doctorului. ALAN: ok, acum e rândul meu. Spune tu! Răspunde­mi! DYSART: Nu mai jucăm jocul ăsta.  ALAN: Jucăm ce zic eu. DYSART: Bine, ce vrei să știi? (Se așază) ALAN: Tu te întâlnești cu fete? DYSART: Ți­am zis, sunt însurat. ALAN (Se apropie, foarte agresiv.): Știu. O cheamă Margaret. E dentistă. Vezi, am aflat  tot. De ce te­ai însurat cu ea? O mușcai de mâini când te lucra în scaunul ăla? (Băiatul se așază  aproape de el.) DYSART: Nu ești deloc spiritual. ALAN: Te întâlneai și cu alte femei fără ca ea să știe? DYSART: Nu. ALAN: Atunci ­ ce? I­o mai tragi încă? DYSART: Ajunge, gata! (Se ridică și pleacă) ALAN: Hai, spune­mi! Spune­mi, spune­mi, spune­mi! DYSART: Am zis gata!

47

ALAN (se ridică și îi dă ocol): Pun pariu că nu. Pun pariu că nici n­o mai atingi, hai, spune­ mi! N­ai copii, așa­i? Asta fiindcă nu te fuți? DYSART (aspru): Du­te în camera ta. Hai, repede, un­doi! (Pauză. Alan se îndepărtează,  ia insolent un pachet de țigări de­ale lui Dysart de pe bancă și scoate una.) Dă­ncoace țigările  alea! (Băiatul își bagă una în gură. Dysart explodează.) Alan dă­mi aici țigările! (Fără chef,  Alan bagă țigara la loc în pachet, se întoarce și i­l dă.) Acuma du­te! (Alan iese din ring și intră în pat. Dysart, enervat, către public.) Genial! Absolut genial! Băiatul vrea să scape, așa că devine  defensiv. Și eu, ce devin eu...? Un ticălos bătrân și meschin ­ știa exact ce fel de întrebări să pună.  Practic a umblat prin tot spitalul interesându­se de nevastă­mea. Pervers și, bineînțeles, atent. De  când mi­a scăpat chestia aia cu sculptatul de copii, a fost atent la toate mișcările mele, într­un  anume fel. Sigur, nimic nou în asta. Nevroticii pot fi uluitor de buni la jocul ăsta. Fără șovăială  țintesc în zona de maximă vulnerabilitate... ceea ce e, bănuiesc, un mod foarte bun de a o descrie pe  Margaret.  Se așază. Hester intră în ring. Lumina devine mai caldă.   18.

HESTHER: Termină imediat! DYSART: Te pun într­o situație penibilă? HESTHER: Nu, dar că tocmai urmează s­o faci. (Pauză) DYSART: Soția mea nu mă înțelege, onorată instanță. HESTHER: Și tu o înțelgi? DYSART: Nu, evident, niciodată n­am înțeles­o.  HESTHER: Îmi pare rău. N­am vrut să întreb niciodată direct, dar se vedea că nu prea vă  potriveați. (Se așază vizavi de el.) DYSART: Ba ne potriveam. Relația noastră a și funcționat o vreme. Vreau să spun, pentru  amândoi. Eram compatibili. Ea era iute și proaspătă, clară și inaccesibilă ­ mă ținea în priză luni  întregi. Ascultă, dacă ești un pervers dependent ca mine de mirosul de dezinfectant, nimic nu ți se  pare mai atrăgător ca o doamnă stomatolog ­ și scoțiană pe deasupra.  HESTHER: Tu ești personajul negativ aici, să știi!

48 DYSART: Ba deloc. Și ea primea același lucru din partea mea. Profesionalism antiseptic.  Asta mai demult. Ne potriveam perfect. Ca în poza de la nuntă: doamna doctor și domnul doctor  McIgienă. Eram igienici când ne făceam curte, igienici la nuntă, igienici în dezamăgirile noastre.  Ne­am despărțit igienic în cabinetele noastre separate igienic și totuși situația e împuțită. HESTHER: N­aveți copii, nu­i așa?  DYSART: Nu, nu ne­am dorit. În loc de asta, ea stă în fața căminului nostru roz­somon, din  cărămidă emailată și croșetează hăinuțe pentru orfani. Iar eu stau lângă ea și răsfoiesc o carte despre Grecia antică. Din când în când, mai încerc să­i trezesc interesul cu câte­o poză cu acrobații sacri  din Creta, sărind printre coarnele taurilor care gonesc ­ și ea spune: "Ach, Martin, ce absurditate ­  cum o să faci așa ceva! Campionatele de atletism scoțiene, asta da ­ iată un sport normal!" Sau  comentează după ce­i spun o poveste din Iliada: "Știi ce, Agamemnon ăla și toți ai lui nu erau decât  lume proastă ­ atâta că aveau numele alea pompoase." (Se ridică.) Te­ai prins, nu? S­a transformat  în psihiatru. Monștrii noștri domestici: Margaret Dysart: psihiatrul psihiatrului.  HESTHER: Cât ești de cinic, Martin! DYSART: Probabil. Știi cum e când doi oameni trăiesc în aceeași casă ca și când ar fi în  colțuri opuse ale lumii? Mental, ea e mereu într­una din micile ei bisericuțe scoțiene, iar eu sunt  într­un templu doric, cu nori zdrențuiți printre coloane și vulturi care aduc porunci din înaltul  cerului. Tot ce a catacdisit nevasta asta a mea să aducă de la Marea Mediterană sunt patru sticle de  Chianti pe care le­a transformat în lămpi și un set de condimente din doi măgăruși de porțelan pe  care i­a botezat Pipăruș și Săricica. (Pauză. Mai cald.) Aș vrea să am pe cineva, măcar o persoană  în toată viața asta a mea la care să­i pot arăta.  Cineva instinctual, absolut neigienic care să vină cu mine în Grecia și să stăm în fața unor  altare sau izvoare sacre și să­i zic: Uite! Viața poate fi înțeleasă doar prin mii de zeități ale locului.  Și nu mă refer numai la cei morți, ca de exemplu Zeus ­ nu, ci la toate spiritele în viață, ale spațiului și ale măștilor. Și nu numai în Grecia, dar și în Anglia de azi! Spiritele unor copaci, formele  zidurilor de cărămidă, magazinele unde se vând cartofi prăjiți, dacă vrei ­ și acoperișurile de ardezie ­ ridurile de pe frunțile oamenilor... aș umbla toată ziua din om în om și le­aș spune "Adorați­i cât  de mulți puteți și vor apărea și mai mulți!"...  Dacă aș avea un fiu, pun pariu că ar fi exact ca maică­sa. Complet incapabil de adorație.  Vrei să bem ceva? HESTHER: Nu, mersi. De fapt, ar trebui s­o iau din loc. Ca de obicei... DYSART: Chiar? HESTHER: Chiar. Am un munte de hârtii de rezolvat în seara asta. DYSART: Nu te oprești niciodată, nu? HESTHER: Tu vorbești? DYSART: Băiatul ăsta, cu privirea lui. Încearcă să se salveze prin mine. 

49 HESTHER: Așa cred și eu. DYSART: Oare ce încerc să­i fac? HESTHER: Să­l recuperezi. DYSART: În ce scop? HESTHER: În scopul unei vieți normale. DYSART: Normale? HESTHER: Asta încă mai înseamnă ceva. DYSART: Oare...? HESTHER: Bineînțeles.  DYSART: Ceva de genul: un băiat normal are un cap, un cap normal are două urechi? HESTHER: Știi bine că nu asta am vrut să spun. DYSART: Atunci ce? HESTHER (frivolă): Ah, termină! DYSART: Nu, ce? Spune­mi tu. HESTHER (se ridică, zâmbește): N­o să mă pui la zid în felul ăsta, Martin. Ești chiar  scârbos! ... (Pauză) Știi când vezi un zâmbet normal în ochii unui copil ­ și când nu. Chiar dacă nu  poți defini asta foarte exact. Nu­i așa? DYSART: Ba da. HESTHER: Atunci să ne facem datoria în sensul ăsta, da? Amândoi. DYSART: Touché... mai vorbim... HESTHER: Mă dai afară? DYSART: Parcă spuneai că trebuie să pleci. HESTHER: Chiar trebuie. (Îl sărută pe obraz) Îți mulțumesc pentru tot ce faci...Știu că  treci printr­o situație dificilă zilele astea. Îmi pare rău...cred că singurul lucru pe care­l poți face este să­ți menții prioritățile.

50

DYSART: Ca de exemplu? HESTHER: Păi ­ copiii înaintea adulților. Chestii din astea. DYSART (Se uită lung la ea): Ești senzațională, știi? HESTHER: Da, sunt renumită pentru asta.  Noapte bună! (Iese) DYSART (Lui însuși ­ sau publicului): Normal!...Normal!

19. Alan se ridică și intră în ring. E supus.

DYSART: Bună ziua.  ALAN: Bună. DYSART: Îmi pare rău că ne­am certat ieri. ALAN: A fost o prostie. DYSART: A fost. ALAN: Ce ți­am zis, adică. DYSART: Cum dormi? (Alan dă din umeri) Nu te simți prea bine, nu­i așa? ALAN: Sunt ok. DYSART: Vrei să jucăm ceva? Poate o să te simți mai bine.  ALAN: Ce să jucăm? DYSART: Un joc. Îi spune "Blink". Îți fixezi privirea pe ceva, să zicem pata aia mică de­ acolo, de pe perete ­ și eu bat cu pixul în masă. Prima bătaie: închizi ochii. A doua: îi deschizi. Și tot așa. Închizi­deschizi, închizi­deschizi, până zic eu stop. ALAN: Și cum o să mă facă asta să mă simt mai bine? 

51 DYSART: Te relaxează. O să te simți ca și când ai vorbi în somn. ALAN: E o prostie. DYSART: Dacă nu vrei, nu­i obligatoriu. ALAN: N­am zis că nu vreau. DYSART: Atunci...? ALAN: N­am nimic împotrivă. DYSART: Bine. Șezi și începe prin a privi pata aia. Întinde brațele lateral și răsfiră­ți  degetele. (Alan se așază pe banca din stânga.) Ideea e să te simți confortabil și să te relaxezi  total...te uiți la pată? ALAN: Da.  DYSART: Bine. Acum încearcă să­ți golești mintea cât mai mult.  ALAN: Asta n­o să fie prea greu. DYSART: Șșșt. Nu mai vorbi. La prima bătaie, închizi ochii. La a doua, îi deschizi. Gata? Alan aprobă din cap. Dysart bate cu pixul în balustrada de lemn. Alan închide ochii.  Dysart bate din nou. Alan îi deschide. Bătăile sunt egale. După un timp, sunetul este treptat  înlocuit de un altul, mai puternic și metalic, pe bandă. Dysart vorbește spectatorilor, peste el.  Lumina devine rece, iar băiatul stă în fața lui, privind fix la perete, închizând și deschizând  ochii. DYSART: Normalul este zâmbetul bun din ochii copilului ­ bine. Este și privirea moartă din ochii a milioane de adulți. Te sprijină și te ucide în același timp ­ ca un Dumnezeu. Este Obișnuința  înfrumusețată, este Standardul care te ucide. Normalul este Dumnezeul Sănătății cel ucigaș, de care  nu te poți lipsi, iar eu sunt Marele lui Preot. Uneltele mele sunt foarte delicate. Compasiunea mea  este sinceră. Am ajutat sincer copiii în biroul ăsta. Am alungat frici și am ușurat suferințe. Dar fără  îndoială că am și amputat părți ale eului lor care­i displac acestui Dumnezeu cu două fețe. Părți  sacre pentru alți Dumnezei mai minunați. Și cât de departe... sacrificiile pe altarul lui Zeus durau cel mult șaizeci de secunde. Sacrificiile pe altarul Normalului pot dura și șaizeci de luni. (Se revine la  sunetul de început al pixului. Lumina se schimbă. Lui Alan.) Îți simți ochii grei. Vrei să dormi,  vrei să dormi un somn lung și adânc. Dormi! Capul îți e greu, foarte greu, umerii îți sunt  grei...dormi... (Pixul se oprește. Ochii lui Alan rămân închiși, capul în piept.) Mă auzi? ALAN: Mmm. DYSART: Poți vorbi normal. Spune da, dacă poți.

52

ALAN: Da. DYSART: Bravo! Acum ridică­ți capul și deschide ochii. (El se execută) Și­acum, Alan, o  să­mi răspunzi la întrebările pe care ți le pun. Înțelegi? ALAN: Da.  DYSART: Și când te trezești, ai să­ți amintești tot ce mi­ai spus. Bine? ALAN: Da. DYSART: ok. Vreau acum să te întorci în timp. Ești pe plaja ceea de care mi­ai povestit. E  perioada refluxului și faci castele de nisip. Desupra ta, privindu­te drept în ochi, e capul acela uriaș  de cal, plin de spumă care se scurge de pe el. Îl vezi? ALAN: Da.  DYSART: Îi pui o întrebare: Zăbala te doare? ALAN: Da.  DYSART: Îl întrebi cu glas tare? ALAN: Nu.  DYSART: Și ce­ți răspunde calul?  ALAN: "DA." DYSART: Și pe urmă tu ce spui? ALAN: "Ți­o scot eu." DYSART: Și el ce zice? ALAN: "Nu se poate scoate. Ei m­au pus în lanțuri." DYSART: Ca pe Isus? ALAN: Da.  DYSART: Numai că pe el nu­l cheamă Isus, nu? ALAN: Nu.

53

DYSART: Dar cum îl cheamă? ALAN: Nimeni nu știe, decât el și cu mine. DYSART: Mie poți să­mi spui, Alan. Numește­l! ALAN: Equus. DYSART: Mulțumesc. Trăiește în toți caii sau numai în unii? ALAN: În toți.  DYSART: Bravo! Acuma ­ pleci de pe plajă. Ești acasă, în camera ta. Ai doisprezece ani.  Ești în fața tabloului. Îl privești pe Equus de la picioarele patului. Vrei să îngenunchezi? ALAN: Da. DYSART (încurajator): Îngenunchează, atunci! (Alan îngenunchează) Și­acum spune­ mi! De ce e Equus în lanțuri? ALAN: Pentru păcatele lumii. DYSART: Ce­ți spune? ALAN: "Te văd. Te voi mântui." DYSART: În ce fel? ALAN: "Te voi purta departe. Doi vor fi unul." DYSART: Cal și călăreț vor fi o singură ființă? ALAN: Una singură. DYSART: Continuă. ALAN: Și clic­clac­ul meu va fi în mâna ta. DYSART: Clic­clac? Căpăstrul lui, adică?  ALAN: Da.

54 DYSART: Bine. Poți să te ridici. Haide. (Alan se ridică.) Și­acum, gândește­te la grajduri.  Ce este grajdul? Biserica lui? Sfinta sfintelor? ALAN: Da.  DYSART: Unde­l speli? Unde­l îngrijești și­l perii cu multe perii? ALAN: Da.  DYSART: Și ți­a vorbit, nu­i așa? Te­a privit cu ochi blânzi și ți­a grăit...? ALAN: Da.  DYSART: Ce ți­a spus? Călărește­mă? Urcă în spinarea mea și călărește­mă în noapte? ALAN: Da. DYSART: Iar tu l­ai ascultat? ALAN: Da. DYSART: Cum ai știut să călărești? Privindu­i pe ceilalți?  ALAN: Da. DYSART: Cred că ți­a fost greu. Scutura tare, nu? ALAN: Da.  DYSART: Dar el te­a ajutat, nu? Equus ți­a arătat drumul. ALAN: Nu! DYSART: Nu?  ALAN: Nu mi­a arătat nimic! E un cur egoist! Călărește ­ sau cazi! Asta­i Legea Ieslei! DYSART: Legea Ieslei? ALAN: Da, s­a născut în iesle și asta­i legea lui. DYSART: Dar te­ai descurcat? L­ai stăpânit? ALAN: Trebuia!

55

DYSART: Și pe urmă l­ai călărit în secret? ALAN: Da.  DYSART: Cât de des? ALAN: O dată la trei săptămâni. Mai des, ceilalți ar fi putut să­și dea seama.  DYSART: Un cal anume? ALAN: Nu. DYSART: Cum reușeai să intri în grajduri? ALAN: Am furat o cheie. Am dat­o la copiat la magazin. DYSART: Isteț băiat! (Alan zâmbește) Și pe urmă te furișai afară din casă? ALAN: Exact la miezul nopții! DYSART: Cât de departe e grajdul? ALAN: Două mile. (Pauză) DYSART: Hai s­o facem! Să mergem să călărim! Acum! (Se ridică și se împinge în  bancă.) Ești acolo acum, în fața ușii de la grajd. (Alan se întoarce spre fundul scenei.) Cheia ți­e  în mână. Du­te și deschide ușa!

20.

Alan se mișcă spre fundul scenei și mimează că deschide o ușă. Lumină palidă pe  arenă. Murmur dinspre cor ­ sunetul lui Equus.  Actorii­cai intră, își pun măștile și le pun toți odată. Stau în picioare în cerc ­ Nugget e la gura tunelului. 

56 DYSART: Încet, încetișor...Dalton ar putea fi treaz...Șșșș...încetișor...Bine. Intră acum. Alan pășește pe furiș afară din ring, prin deschiderea centrală a arenei, care acum  strălucește palid. Privește în jur. Caii tropăie neliniștiți ­ măștile sunt întoarse către el.  DYSART: Ești înăuntru acum. Caii se uită toți la tine. Îi vezi? ALAN (emoționat): Da! DYSART: Pe care dintre ei îl alegi? ALAN: Pe Nugget. Alan se întinde și mimează că îl duce pe Nugget cu grijă, în jurul arenei, în avanscenă  cu o frânghie, trecând de toți caii așezați pe dreapta. DYSART: Ce culoare are Nugget? ALAN: Roib. Calul pășește cu grijă. Alan îl oprește la colțul ringului.  DYSART: Care e primul lucru pe care­l faci? ALAN: Îi pun sandale. (Îngenunchează) DYSART: Sandale? ALAN: Sandalele majestății!...Făcute din pânză de sac. (Ridică sandalele invizibile și le  sărută devotat.) I le leg în jurul potcoavelor. (Nugget ridică piciorul și băiatul mimează legatul  sandalelor.) DYSART: La toate patru picioarele? ALAN: Da. DYSART: Și pe urmă?  ALAN: Clic­clac. (Mimează ridicarea căpăstrului și a frâielor.) Nu­i prea plac la ora  asta, dar le acceptă de dragul meu. Se apleacă pentru mine. Întinde gâtul pentru mine.  Nugget își apleacă gâtul. Alan pune mai întâi, ritualic, căpăstrul în gura proprie, apoi  își face cruce și îl trece în a lui Nugget. Pe urmă îl conduce cu frâie invizibile traversând  avanscena, spre partea stângă. Nugget îl urmează ascultător. 

57 ALAN: Încalec și ies. DYSART: Fără șa? ALAN: Niciodată șa.  DYSART: Continuă. ALAN: Merg pe cărarea din spate. El e liniștit. Mereu e așa, pe porțiunea asta. Blând și la  pas. Cel puțin până ajunge în câmp. Pe urmă lucrurile se schimbă. (Calul se trage înapoi. Masca se clatină.) DYSART: Cum se schimbă? ALAN: Nu vrea să intre. DYSART: De ce nu? ALAN: E locul lui de NI­HA­HA. DYSART: Cum adică? ALAN: NI­HA­HA. DYSART: Fă­l să intre. ALAN (șoptind autoritar): Haide, hai! Hai, hai! Trage calul în ring, în timp ce Dysart iese din ring.

21. 

Nugget se oprește, privind în diagonală la ceea ce acum reprezintă câmpul. Sunetul  Equus se stinge. Băiatul se uită în jur. 

DYSART (din arenă): E un câmp mare? ALAN: Imens.

58 DYSART: Cum arată? ALAN: Plin de ceață. Și de scaieți. (Își scoate pantofii, scaieții îl înțeapă.) Ah! DYSART: Îți scoți pantofii? ALAN: Mă dezbrac. DYSART: De tot? ALAN: Da.  Mimând, se dezbracă de tot în fața calului. Când a terminat și este ­ aparent ­ complet  gol, își desface brațele și se arată Dumnezeului lui, aplecându­și capul în fața lui Nugget. DYSART: Unde­ți lași hainele? ALAN: Într­o scorbură de copac lângă poartă. Nu le găsește nimeni.  Traversează spre fund și își îndeasă hainele invizibile sub o bancă. Dysart se așază. DYSART: Cum te simți acum? ALAN (reținându­se): Arde. DYSART: Arde? ALAN: Ceața. DYSART: Mai departe. Acum ce simți? ALAN: Mușcătura omului. De sub bancă scoate un băț invizibil. DYSART: Mușcătura omului? ALAN: Bățul pentru gura mea. DYSART: Gura ta? ALAN: De mușcat. DYSART: De ce? La ce bun?

59 ALAN: Ca să nu se întâmple prea repede. DYSART: E mereu același băț? ALAN: Desigur. Bățul e sacru. Îl țin în scorbură. Arca Mușcăturii Omului. DYSART: Și pe urmă ­ ce? Ce faci acum? Pauză. Se ridică și se apropie de Nugget. ALAN: Îl ating. DYSART: Unde? ALAN (în adorare): Peste tot. În toate locurile. Burtă. Coaste. Coastele lui sunt de fildeș.  Foarte prețioase!... Crupa e răcoroasă. Nările deschise pentru mine. Ochii­i strălucesc. Văd în  întuneric... Ochii! Brusc se năpustește disperat în celălalt colț al ringului. DYSART: Continuă!... Și pe urmă? (Pauză) ALAN: Îi dau zahăr. DYSART: O bucățică de zahăr? Alan se întoarce la Nugget. ALAN: Ultima lui cină. DYSART: Ultima înainte de ce? ALAN: De NI­HA­HA. Îngenunchează înaintea calului, cu palmele îndreptate în sus și unite. DYSART: Spui ceva când îi dai zahărul? ALAN (oferindu­l): Ia­mi păcatele. Mănâncă­le de dragul meu... Întotdeauna o face.  (Nugget își apleacă masca în palmele lui Alan, apoi se retrage ca să mănânce.) Și pe urmă, e  gata.  DYSART: Poți urca pe el acum?  ALAN: Da! 

60

DYSART: Fă­o atunci! Urcă! Alan, pe jos în fața lui Nugget, se întinde, apucă vârful stâlpului subțire de metal  încastrat în lemn. Șoptește ceremonios numele Dumnezeului lui. ALAN: Equus!...Equus!...Equus! Trage stâlpul în poziție verticală. Actorul care­l joacă pe Nugget se întine în față și­l  apucă. În aceeași clipă, toți ceilalți cai se apleacă în față în arenă, fiecare punând o mână  înmănușată pe balustradă. Alan se ridică și merge în spatele scenei ­ stânga.  ALAN: Ia­mă! (Fugind, îi sare în spate lui Nugget.) Ah! DYSART: Ce s­a întâmpat? ALAN: Doare! DYSART: Doare? ALAN: Are cuțite în piele! Cuțite mici ­ înfipte în picioarele mele. (Nugget mimează  neliniștea.) Stai, Equus. N­a spus nimeni să pleci. Așa... E blând. Equus, sclavul­Dumnezeu,  Credincios și Drept. În mâinile mele mi se încredințează, gol în al său clic­clac. (Îl lovește pe  Nugget.) Termină! Vrea foarte tare s­o ia din loc. DYSART: Du­te atunci! Lasă­mă în urmă! Ia­o din loc, Alan, acum! Acum ești singur cu  Equus! Corpul lui Alan se rigidizează. ALAN (ritualic): Equus, fiu al lui Flequus, fiu al lui Nequus ­ pășește! Corul murmură. Foarte încet, caii care stau în cerc încep să rotească ringul,  împingând balustrada de lemn. Alan și armăsarul lui încep să se rotească și ei. Efect imediat  este al unei statui rotite pe un piedestal. În timpul galopului viteza crește, iar lumina descrește până când rămâne doar un punct fierbinte pe cal și călăreț, cu măștile strălucitoar în  penumbră, aplecate spre ei. ALAN: Așa, plecăm. Regele îl încalecă pe Equus, cel mai puternic dintre cai. Numai eu îl  pot călări. El mă lasă să­l conduc unde vreau, gâtul lui crește din trupul meu, se ridică în întuneric.  Equus, Dumnezeul­sclav! Acum regele îți poruncește, în noaptea asta ne înfruntăm cu lumea­ ntreagă! DYSART: Cine­i lumea­ntreagă?

61 ALAN: Inamicii mei și ai Lui. DYSART: Cine sunt inamicii tăi? ALAN: Alde Hoover, alde Philco, alde Pifco. Alde Remington și tot tribul lor. DYSART: Și inamicii lui? ALAN: Alde Pantaloni­pană, alde Ciucurași și alde Sărituri cu Obstacole. Toți cei care­l  folosesc pentru vanitatea lor.  Îi leagă rozete pe frunte pentru ca să­și satisfacă vanitatea. Hai Equus, pe ei! Să­i facem praf! Galop! (Viteza rotativei crește.) Un­doi! Un­doi! Un­doi! La trap! La trap!  Cowboy­ii ne privesc! Își scot pălăriile! Știu cine suntem. Ne admiră. Se apleacă adânc în fața  noastră. Hai, hai, arată­le ce poți! La galop! La galop! (Îl biciuiește pe Nugget.) Și Equus cel Mare  s­a ridicat împotriva tuturor. Inamicii se­mprăștie, inamicii mor! Întoarcere! Strivește­i! Calcă­i sub  copite! calcă­i, calcă­i! Întoarcere! Calcă­i! Întoarcere! Întoarcere!! Întoarcere!!! (Sunetul Equus  crește în volum. Strigând.) Uuuuuu...A....aaaaaaa.....Ce minune! Stau drept în bătaia vântului,  coama îmi flutură, crupa și copitele, picioarele, umerii, flancurile, ca șolduri, aspru! Aspru! Sunt  rău! Sunt rău și aspru! simte­mă pe tine! Pe tine! Pe tine! Pe tine! Vreau să fiu în tine! Vreau să fiu  TU întotdeauna și pentru totdeauna, Equus, te iubesc! Acum! Du­ma departe! Fa­ne o singură  ființă! (Îl călărește înflăcărat pe Equus.) O ființă! O ființă! O ființă! (Se ridică pe spatele calului  și trâmbițează) NI­HA­HA!. . . NI­HA­HA!. . . NI­HA­HA!. . .(Trâmbița se transformă în  strigăte) NI­HA­HA! NI­HA­HA! NI­HA­HA! NI­HA­HA! NI­HA­HA! HA!...HA!...HAAAAA! Se agită ca o flacără. Tăcere.  Ringul rotitor se oprește în aceeași poziție ca la începutul Actului I. Încet, băiatul se  lasă în jos de pe spinarea calului spre pământ. Se apleacă și sărută copita lui Nugget. Apoi își  aruncă spre spate capul și strigă. ALAN: AMIN! Nugget sforăie ușor, o dată. HEBLU

ACTUL II

22. 

62 Întuneric. Lumina se ridică încet pe Alan, îngenuncheat la picioarele lui Nugget. Se  ridică încet, urcă tandru pe cal și îl sărută. Dysart stă pe banca din față, acolo unde era și  când a început Actul I.

DYSART: Pe calul acesta numit Nugget, el îl îmbrățișează. Îmi arată cum se urcă pe el în  noapte, o mână pe pieptul lui, una pe gât, ca un dansator de tango încremenit, trăgând în piept  răsuflarea lui rece și dulce. "Ai observat, spune el, cum stau caii pe copitele lor, în vârful  picioarelor, ca niște balerine...?" Calul intră în tunel și dispare. Băiatul se apropie de avanscenă și se așază pe banca pe  care a eliberat­o Dysart. Dysart traversează scena și se mișcă încet spre mijlocul ringului,  oprindu­se înainte de a intra în el. Acum s­a dus să se odihnească și m­a lăsat singur cu Equus. Aud vocea animalului. Mă  strigă din abisurile peșterii lui Psyche. Îmi scot mica lanternă și uite­l, e acolo, mă așteaptă. Își  ridică fruntea buclată. Își deschide gura și cu dinții lui pătrați mă întreabă (Ironic) "De ce? De ce  eu? De ce...la urma urmelor...Eu? Crezi că poți vorbi în numele Meu? Absolut, fără greșeală,  inevitabil să vorbești în numele Meu?... Bietul doctor Dysart!"(Intră în ring.) Bineînțeles, m­am mai uitat la asemenea imagini și altă dată. Sau ele s­au uitat la mine,  depinde cum privești lucrurile. Și, în mod ciudat, sentimentul meu este că ei se uită la noi, că într­un fel anume, ei au fost înaintea noastră. De neînțeles, dar neliniștitor...în orice caz, de data asta sunt  foarte neliniștit. Apar întrebări pe care le­am evitat în toată cariera mea. (Pauză) Se naște un copil  într­o lume de fenomene, toate în stare să te subjuge.  Pufnește, suge, își plimbă ochii peste tot.  Deodată, ceva lovește. De ce? Clipele se strâng una în alta, ca niște zale, înlănțuindu­l. Nu poți, nici  măcar după o vreme, să desfaci lanțurile. Dar de ce s­au legat așa și de ce tocmai acele momente ale experienței și nu altele? Nu știu. Și nimeni nu știe. Și dacă nu știu ­ și dacă n­o să știu niciodată ­  atunci ce caut eu aici? Adica nu ca medic, nu ca om, ci ­ fundamental! Toate întrebările astea, de­ ce­urile astea fundamentale ­ nu­și au locul în cabinetul meu. Și­atunci eu ce caut acolo? ... Acesta  este sentimentul meu cel mai prezent. Din ce în ce mai prezent. Nu­i locul meu. Alienarea.  "Vorbește în numele Meu " spune Equus și se uită lung la mine. "Mai întâi de toate, vorbește în  numele meu!" Cred că e mai rău decât menopauza.  Asistenta se năpustește înăuntru. ASISTENTA: Domnule doctor!... Domnule doctor! Se întâmplă ceva îngrozitor cu  pacientul Strang! A venit maică­sa în vizită și i­am dat tava să i­o ducă. Iar el i­a aruncat­o în cap.  Și acuma ea îi aruncă niște cuvinte oribile... Alan sare în picioare, în stânga, jos. Dora sare în picioare în dreapta. Stau față în față  în spatele scenei.Se observă că, la începutul acestui act,  Frank nu stă lângă soția lui, pe bancă. Să sperăm că nu se va observa faptul că e așezat în public, undeva lângă tunelul central. DORA: Să nu îndrăznești! Să nu cumva să îndrăznești! DYSART: Mai e încă acolo? 

63

Părăsește ringul, urmat îndeaproape de Asistentă. Dora se îndreaptă spre fiul ei. DORA: Nu te uita așa la mine! Eu nu sunt doctorul ăla, care suportă orice! Să nu­ndrăznești să te uiți așa la mine, domnule! Îl plesnește. Dysart ajunge la ei. DYSART: Doamnă Strang! DORA: Știu eu bine privirea asta! Da' cu mine nu­ți merge așa să știi! DYSART: Vă rog să ieșiți din cameră! Dora șovăie. DORA: La revedere, Alan! Se depărtează de fiul ei și reintră în ring. Dysart o urmează. Ambii sunt tulburați. Alan se întoarce la banca lui și Asistenta la locul ei. 

23. Lumină în ring.

DYSART: Trebuie să vă rog să nu mai veniți aici. Niciodată. DORA: Credeți cumva că eu vreau să vin? Așa credeți? DYSART: Ce naiba v­a venit, doamnă? Nu vedeți că băiatul e praf și pulbere? DORA (ironică): Nu zău?! DYSART: Da' bineînțeles! E într­o etapă foarte delicată a tratamentului. E foarte vulnerabil. Îi e rușine. Cum e mai rău!

64 DORA (explodând): Și eu? Cu mine cum rămâne?...Eu cum credeți că mă simt? Dar asta  bineînțeles că nu contează ­ eu sunt părinte.  Cuvântul ăsta e considerat murdar pe­aici, nu? Părinte! DYSART: Știți bine că nu­i adevărat! DORA: O, da! Știu. Știu eu bine! Am auzit asta toată viața. E vina noastră. Orice s­ar  întâmpla, noi suntem de vină. Alan e doar o victimă. El n­a făcut nimic. (Sălbatic.) Oare ce trebuie  să faci ca lumea să te compătimească ­ să orbești animale? DYSART: Luați loc, doamnă Strang! DORA (ignorându­l, și mai agitată): Uite ce e, domnule doctor, dumneata nu trebuie să  trăiești cu asta. Alan e doar un pacient ­ e unul ca mulți alții. Dar e fiul meu.  În fiecare noapte stau trează și mă gândesc la el. Frank stă întins lângă mine. Îl aud. Nici  unul din noi nu doarme. Dumneata vii la noi și zici: cine i­a interzi să se uite la televizor? Cine ce  face pe la spatele cui? ­ ca și când am fi niște ucigași de copii. Să­ți spun ceva, doctore! Nu suntem  ucigași de copii. N­am greșit cu nimic. L­am iubit pe Alan! I­am dat tot ce­am avut mai bun. Da,  ne­am mai certat uneori, dar toți părinții se ceartă, iar noi ne împăcam întotdeauna. Soțul meu e un  om bun. Credincios sau nu, e un om cinstit. Ține la casa lui, la lumea lui și la fiul lui. Alan a fost  iubit, răsfățat și alintat la fel ca orice băiat de vârsta lui. Știu și eu cum e să trăiești fără dragoste: am fost învățătoare. Casa noastră n­a fost așa. Știu și cum e să nu ai spațiul tău. Noi n­am intrat cu  bocancii în sufletul lui. Bine, uneori Frank a mai greșit, voia să afle prea multe, dar nici el n­a întins coarda prea mult. Nu e un bădăran. (Foarte gravă)  Nu, domnule doctor. Ceea ce s­a întâmplat s­a întâmplat numai din cauza lui Alan. Alan este ceea ce este. Fiecare suflet este ceea ce este. Dacă ai lua cu de­amănuntul tot ce­am făcut pentru el,  din prima zi a nașterii lui pe pământul ăsta, tot n­ai găsi motivul pentru care a făcut lucrul ăsta  îngrozitor ­ pentru că el este ceea ce este ­ și nu faptele noastre, puse una lângă alta. Înțelegeți ce vă  spun? Vreau să înțelegeți, fiindcă stau noaptea și mă gândesc iar și iar și vreau să știți că neg absolut tot ce face acum, holbându­se la mine, atacându­mă pe mine, dând vina pe mine pentru tot ce a  făcut el, pentru ceea ce este el! (Pauză, mai calmă) Dumneavoastră le știți pe ale dumneavoastră,  eu le știu pe ale mele. Cred că numiți asta un complex, așa mi se pare. Dar dacă l­ați cunoaște pe  Dumnezeu, domnule doctor, l­ați cunoaște și pe diavol.  Și ați ști că diavolul nu este ceea ce v­au  spus mama și tata când erați copil. Diavolul este printre noi. E adevărul­ adevărat. Când am intrat,  în cameră era Alan, micuțul meu Alan, și pe urmă a venit Diavolul.

Alan.

Părăsește ringul și iși reia locul. Dysart o privește mergând, apoi se apropie și el de 

24.  Așezat pe bancă, băiatul se uită fix la el. 

65 DYSART: Credeam c­o iubești pe maică­ta. (Tăcere) Nu știe nimic. Nu i­am zis nimic din  ce mi­ai spus. Știi asta, nu? ALAN: Oricum te­am mințit. DYSART: Ce?! ALAN: Tu și creionul tău. Un șmecherie ieftină. DYSART: Cum adică? ALAN: M­ai făcut să­ți spun o groază de minciuni. DYSART: Serios? Ca de exemplu...? ALAN: Tot. Tot ce­am spus. Numai minciuni. (Pauză) DYSART: Așa deci. ALAN: Tu ar trebui să fii închis. Tu și șmecheriile tale împuțite.  DYSART: Credeam că­ți plac șmecheriile. ALAN: Pe urmă o să­mi dai pilula. Știu eu. DYSART (aspru): Ce pilulă? ALAN: Am auzit eu. Nu sunt prost. Știu eu ce puneți la cale aici. Băgați ace în oameni, îi  înfundați cu medicamente ca să nu mai aibă încotro și să spună tot. Asta urmează, așa­i? (Pauză) DYSART: Alan, tu știi de ce ești aici? ALAN: Ca să­mi dai pilula aia. Se uită la el, Dysart pleacă brusc.

25.  Simultan, Hester intră din partea cealaltă.

66 DYSART (agitat): El chiar crede că pilula aia există. Și bineînțeles că o vrea. HESTHER: Mie nu mi se pare... DYSART: Da', așa crede. Altfel, de ce­ar aduce vorba mereu despre asta? Vrea un motiv ca  să vorbească. Să­mi spună tot ce s­a întâmplat acolo, la grajduri. Cu înregistrarea se simte izolat, iar  hipnoza e o șmecherie. Cel puțin așa zice el.  HESTHER: Și acum tot așa spune? DYSART: Nu l­am văzut azi. Am anulat întâlnirea de dimineață și l­am lăsat să fiarbă în  suc propriu. Știi, sunt foarte tentat să fac o șmecherie adevărată.  HESTHER (așezându­se): Ca de exemplu...? DYSART: Vechiul placebo. HESTHER: Adică să­i dai o pastilă oarecare? DYSART: Așa­zisa pilulă a adevărului. Probabil o aspirină. HESTHER: Dar o să nege după aceea. Și iar o luăm de la capăt. DYSART: Nu. Pentru că e gata să defuleze. HESTHER: Să defuleze? DYSART: Să retrăiască totul din nou. N­o să mai poată nega după aceea, fiindcă îmi va fi  arătat totul. Nu numai spunându­mi, dar jucând totul în fața mea.  HESTHER: Poți să­l determini să facă asta? DYSART: Sper că da. Aproape a făcut­o deja. Cât e el de ciufut, dar tot are încredere în  mine. Cred că­ți dai seama de asta. HESTHER (cu căldură): Sunt absolut convinsă. DYSART: Bietul, prostul de el! HESTHER: Nu începe din nou! (Pauză) DYSART (calm): Ce rău mai mare poți să­i faci unui om decât să­i iei adorația? HESTHER: Adorația?! DYSART: Da, iar cuvântul ăsta!

67

HESTHER: Nu crezi că exagerezi puțin? DYSART: Tocmai ăsta­i scopul. HESTHER: Adorația nu e destructivă, Martin. Atâta știu și eu. DYSART: Eu nu. Știu doar care­i esența vieții lui. Ce altceva i­a mai rămas? Gândește­te  puțin la el. De­abia știe să citească. Habar n­are de fizică sau inginerie ­ lucruri care să­i aducă  realitatea mai aproape. Nu cunoaște imagini pictate care să­i arate ce cred alții despre lume. Nici  muzică nu ascultă, decât jingle­urile din reclamele de la televizor. Istoria, pentru el, e alcătuită din  poveștile disparate ale maică­sii. Nu are prieteni. Nici un băiat de vârsta lui cu care să facă bancuri  sau să­l ajute să se cunoască pe sine măcar un pic. Pentru el, societatea nu există. Trăiește câte o oră la trei săptămâni, urlând în ceață. Și după aceea îngenunchează în fața unui sclav care stă deasupra  lui ca stăpân absolut. Cu trupul meu, pe tine te ador...! Majoritatea bărbaților nu au relații atât de  fizice, nici măcar cu soțiile lor. (Pauză) HESTHER: Dar nici nu le scot ochii cu o scoabă, nu? DYSART: Hai, lasă prostiile... HESTHER: Păi nu o fac, nu? DYSART (sarcastic): Vrei să spui că e periculos? Un nebun violent, periculos, care­o să  umble încoace și­ncolo scoțând ochii oamenilor? HESTHER: Vreau să spun că băiatul suferă, Martin. A suferit aproape toată viața lui. Cel  puțin de asta ești conștient, sper. DYSART: Posibil. HESTHER: Posibil???!!!... Ființa aia mică și desprinsă de realitate pe care tocmai ai  descris­o trebuie să fi suferit ani în șir. DYSART (încăpățânat): Posibil, am spus. HESTHER: Și nu poți să­i alini această suferință. DYSART: Și asta­i posibil. HESTHER: Păi atunci ar trebui să­ți ajungă, nu? Fiindcă asta e tot. DYSART: Nu. HESTHER: Cum ­ nu?

68 DYSART: Pentru că e a lui. HESTHER: Nu înțeleg. DYSART: E durerea lui. A lui și numai a lui. El a creat­o. (Pauză. Direct.) Uite...ca să treci prin viață și s­o numești "a ta" ­ "viața ta" ­ trebuie mai întâi să­ți creezi propria suferință. O  suferință care ți­e proprie. Nu poți să te scufunzi pur și simplu în ghena comunală și să zici "Mi­ ajunge!"...  Asta e ceea ce a făcut el. De acord, e bolnav. E nefericit și speriat. A fost periculos și ar  putea deveni din nou, deși mă cam îndoiesc de asta. Dar băiatul ăsta a cunoscut o pasiune mai  feroce decât am simțit eu vreodată în toată viața asta a mea. Și vreau să­ți spun ceva: îl invidiez. HESTHER: Nu cred așa ceva. DYSART (vehement): Dar nu­ți dai seama? Asta e ACUZAȚIA. Mi­o spunea cu privirea  aia a lui, tot timpul ăsta. "Măcar eu am galopat! Și tu...?" (Simplu) Sunt invidios, Hesther. Invidios  pe Alan Strang. HESTHER: Ești absurd. DYSART: Așa oi fi?... Vorbesc mereu despre soția mea. Femeia aia arogantă de lângă foc.  Te gândești vreo clipă la tipul de lângă ea? Soțul chițibușar, care critică tot timpul, răsfoindu­și  cărțile de artă despre Grecia antică. Ce fel de adorație o fi cunoscut el vreodată? Adorație adevărată! Fără adorație te usuci, ăsta­i adevărul gol­goluț... și eu m­am uscat, în propria mea viață. Nimeni nu  poate s­o trăiască pentru tine.  Eu, dintr­o eternă timiditate, m­am mulțumit să fiu un om șters și provincial. Vechea poveste a cârcotașului, care  critică pe toată lumea... Am dat de înțeles că eu și cu ea nu putem avea copii,  dar de fapt e vorba doar despre mine. Mi­am făcut analizele fără ca ea să știe. Cea mai infertilă  spermă posibilă. Și nu i­am spus­o niciodată. Îmi trebuie doar compasiunea ei, amestecată cu ură...  spun tuturor că Margaret este cap­pătrat, iar eu sunt păgânul. Halal păgân! Ce mai reîntoarceri  sălbatice în sânul civilizației! Trei săptămâni pe an în Peloponez. Camere rezervate, all inclusive,  până și cauciucuri de rezervă în micul Fiat burdușit de snacksuri. Fantastică reîntoarcere în sânul  naturii! Și una­ntruna folosesc cuvântul ăla: "primitiv". "Ah, lumea primitivă" ­ ce să zic! Și, pe când eu stau aici, aruncând cuvântul ăsta ca o momeală spre o biată femeie fără  imaginație, ciudatul ăla exorcizează realitatea! Eu răsfoiesc la desene cu centauri care calcă­n  picioare pământul Argosului ­ și afară, în fața ferestrei mele, el încearcă să devină unul, pe un câmp  din Hampshire!...  Mă uit la femeia aia care croștează, seară de seară ­ o femeie pe care n­am sărutat­o de șase  ani ­ iar el stă în întuneric o oră îmbibându­se cu sudoarea de pe obrazul păros al Dumnezeului lui!  (Pauză) Pe urmă, dimineața, îmi pun la loc cărțile pe raftul meu cultural, închid albumul cu  fotografiile Kodak de pe Olimp, ating reproducerea după statuia lui Dionisos, ca să­mi poarte noroc  toată ziua ­ și plec spre spital, ca să­l tratez pe el de alienare mintală. Chiar nu înțelegi? HESTHER: Băiatul suferă, Martin. Asta­i tot ce înțeleg. În rest...îmi pare rău. El o privește. Alan se ridică de pe bancă și pune un plic la intrarea în ring, apoi se  reîntoarce și se reașază cu spatele la public, ca și când s­ar uita la televizor.  Hesther se ridică. 

69

HESTHER: Privirea aia a lui. Te­ai gândit că s­ar putea să nu fie deloc acuzatoare la adresa ta? DYSART: Cum adică? HESTHER: Că s­ar putea să te revendice, de fapt. DYSART: Ca ce? HESTHER: Ca pe un alt Dumnezeu. (Pauză) DYSART: Prea convențional pentru el. Să­ți faci din psihiatrie o religie,  e ceva pentru  pacienții obișnuiți. HESTHER (Râde): Poate vrea un tată nou. Sau și asta e ceva tot prea convențional?... Dacă tot îți pui la îndoială profesia, de ce nu încerci să vezi? DYSART (amuzat): Bine, hai că mai vorbim. HESTHER (Zâmbește și iese): La revedere!

26. Dysart vede scrisoarea de pe jos. O ridică, o deschide, citește.

ALAN (vorbind crispat, în timp ce Dysart citește): "Tot ce­am spus după ce ai bătut cu  creionul ăla e adevărat. Îmi cer scuze fiindcă am zis că nu­i așa. P.S. Știu de ce sunt aici." (Pauză) DYSART (Bine dispus): Soră! Intră Asistenta. ASISTENTA: Da, domnule doctor? DYSART (încercând să­și ascundă veselia): Bună seara! ASISTENTA: Ați venit târziu în seara asta. DYSART: Da!...Spune­mi, pacientul Strang s­a culcat deja?

70

ASISTENTA: A, nu, domnule doctor. Probabil că e sus, la televizor. Se uită în fiecare seară până la ora stingerii. Nu­i place deloc să stea în cameră. DYSART: Vrei să spui că are în continuare coșmaruri? ASISTENTA: Noaptea trecută a avut unul foarte urât. DYSART: Îl rogi te rog să coboare până la mine? ASISTENTA (ușor surprinsă): Acum? DYSART: Vreau să­i spun ceva. ASISTENTA (fără să înțeleagă): Am înțeles, domnule doctor. DYSART: Dacă nu se întoarce în camera lui până la ora stingerii, spunei asistentei de gardă  să nu­și facă griji. Am eu grijă să ajungă cu bine­n pat. Și te rog s­o suni pe soția mea că întârzii,  da? ASISTENTA: Am înțeles, domnule doctor. Asistenta se îndreaptă spre bancă, îl bate pe umeri pe Alan, îi șoptește mesajul la  ureche și se întoarce al locul ei. Alan se ridică, se reculege o secundă ­ apoi intră în ring.

27.

Alan stă în ușă, deprimat.

DYSART: Hallo. ALAN: Hallo. DYSART: Am primit scrisoarea. Mulțumesc.  (Pauză) Și pentru Post­scriptum. ALAN (defensiv): Așa se spune. Maică­mea mi­a zis. E în latină, înseamnă "după scriere". DYSART: Cum te simți? ALAN: Bine. DYSART: Îmi pare rău că nu ne­am întâlnit azi.

71

ALAN: Cred că erai sătul de mine. DYSART: Da. (Pauză) Aș putea să mă revanșez acum. ALAN: Cum adică? DYSART: Mă gândeam să vorbim acum. ALAN (surprins): La ora asta? DYSART: Da! În plină noapte!... Tot e mai bine decât să trebuiască să dormi, nu? (Alan  tresare.) Ascultă, Alan, tot ceea ce spun e o șmecherie sau are un scop anume. Tot ce fac e o  șmecherie ­ și urmăresc ceva. Asta­i meseria mea. Dar funcționează, ai văzut. Trebuie să ai  încredere în mine. (Pauză) ALAN: Ai o șmecherie nouă? DYSART: Da. ALAN: Pastila adevărului? DYSART: Dacă vrei. ALAN: Ce efect are? DYSART: te face să vorbești mai ușor. ALAN: Fără să­ți dai seama? DYSART: Cam așa ceva. Ca și când ar trebui să spui adevărul cu orice preț. Tot adevărul.  (Pauză) ALAN (șiret): E o injecție, nu? DYSART: Nu. ALAN: Unde o ții? DYSART (arată spre buzunar): E aici la mine. ALAN: Să văd. Dysart scoate solemn o cutie de medicamente din buzunar.

72

DYSART: Uite­aici. ALAN (bănuitor): E de­adevăratelea?  DYSART: Este...vrei să încerci? ALAN: Nu. DYSART: Ba eu cred că vrei. ALAN: Ba nu vreau. N­am de gând s­o fac. DYSART: După asta o să dormi. N­o să mai ai coșmaruri. Probabil multe nopți de­acum  înainte... (Pauză) ALAN: Cât durează până­și face efectul? DYSART: E aproape instantaneu. Ca o cafea. ALAN (crede pe jumătate ): Nu cred! DYSART: Îți garantez eu!... Cum rămânem atunci? ALAN: Pot să fumez o țigară? DYSART: Mai întâi pastila. Vrei apă? ALAN: Nu. Dysart își scutură o pastilă în palmă. Alan ezită o secundă, apoi o ia și o înghite. DYSART (Îi oferă o țigară și i­o aprinde): Poți s­o speli cu un fum. ALAN (nervos): Și­acuma ce­o să se întâmple? DYSART: Așteptăm să­și facă efectul. ALAN: Ce­o să simt când începe? DYSART: Mai nimic. Cam după un  minut, vreo sută de șerpi verzi ies din dulap cântând  Aleluia... ALAN (enervat): Vorbesc serios!

73 DYSART (cinstit): Nu simți nimic. Nu ți se întâmplă decât ceea ce vrei să ți se întâmple. N­ o să­mi spui decât ceea ce vrei să­mi spui.  Relaxează­te și termină­ți țigara. Alan se uită lung la el. Acceptă apoi situația și se întinde pe spate.  DYSART: Bravo ție! ALAN: Aș pune pariu că în camera asta s­au spus multe chestii ciudate. DYSART: Și ai câștiga. ALAN: Îmi place. DYSART: Camera asta? ALAN: Ție nu? DYSART: Păi nu prea are ce să­mi placă. ALAN: Cât o să stau aici? DYSART: Greu de spus. Dar văd că vrei să pleci. ALAN: Ba nu vreau. DYSART: Nu? ALAN: Unde să mă duc? DYSART: Acasă... Băiatul îl privește. Dysart traversează și se așază pe balustrada de sus, cu picioarele pe  bancă. Pauză. DYSART: De fapt, mi­ar plăcea să plec de­aici și să nu mai văd camera asta niciodată­n  viața mea. ALAN (surprins): De ce?  DYSART: A fost prea mult.  ALAN: Și unde te­ai duce? DYSART: Undeva...

74 ALAN: E secret? DYSART: Da. Undeva este o mare ­ o mare formidabilă ­ pe care o iubesc... acolo mergeau  zeii să se scalde.  ALAN: ce zei? DYSART: Cei vechi. Înainte să moară. ALAN: Zeii nu mor. DYSART: Ba da. (Pauză) Acolo e un sătuc în care mi­am petrecut odată o noapte și acolo  aș vrea să trăiesc. E tot alb. ALAN: Și cum ai mai putea să­ți bagi nasul unde nu­ți fierbe oala? Acolo n­ai mai avea o  cameră ca asta. DYSART: Nu mi­ar trebui. Să știi că nu­mi face nici o plăcere să­mi bag nasul unde nu­mi  fierbe oala. ALAN: Și­atunci de ce­o faci? DYSART: Pentru că ești nefericit. ALAN: Și tu la fel. (Dysart îl privește aspru, Alan se ridică alarmat.) Oh, n­am vrut să  spun asta. DYSART: N­ai vrut? ALAN: Așa...așa își face efectul? Adică îți scapă tot felul de lucruri fără să­ți dai seama?  DYSART: Exact. ALAN: Așa de repede? DYSART: Aproaep imediat, ți­am zis. ALAN (încântat): Ce tare e! Așa­i? Poți să zici orice sub efectul ei.  DYSART: Da. ALAN: Întreabă­mă ceva. DYSART: Povestește­mi despre Jill.

75 Pauză. Băiatul se întoarce cu spatele. ALAN: Ce să­ți povestesc? DYSART: Orice. ALAN: Nu știu ce. DYSART: De exemplu... e drăguță? Nu mi­ai descris­o niciodată. ALAN: E ok. DYSART: Ce păr are? ALAN: Habar n­am. DYSART: Lung sau scurt? ALAN: Habar n­am. DYSART (lejer): Ei, trebuie să știi asta. ALAN: Nu­mi amintesc. Nu­mi amintesc! Dysart vine spre el, îi ia țigara din mână. DYSART (ferm): Lasă­te pe spate... ascultă­mă atent. Trebuie să faci asta. Acum. Ai să­mi  spui tot ce s­a întâmplat cu fata asta. Și nu numai că ai să­mi spui ­ ai să­mi arăți. Joacă, dacă vrei,  așa cum fac actorii, chiar mai mult decât ai făcut­o atunci când am bătut cu creionul.  Vreau să te  simți liber să faci absolut orice în camera asta. Pilula o să te ajute...Hai, unde locuiește? (Pauză  lungă) ALAN (încordat): Lângă herghelie. La vreo doi kilometri depărtare. Dysart iese din ring, se întoarce la loc. Intră Jill.

28. Lumina se încălzește.

JILL: I se spune Cămara Chinezească.

76 Vine și se așază lejer pe balustradă. Atitudinea ei este deschisă și ușor provocatoare. În timpul acestor scene, Alan joacă direct cu ea și niciodată nu se uită la Dysart, nici chiar când  îi dă replica. JILL: Când taică­meu a dispărut, ea a rămas fără un ban. A trebuit să­și câștige singură  pâinea. Trebuie să recunosc că s­a descurcat destul de bine, dacă te gândești că nu mai lucrase  niciodată. DYSART: Cum adică "a dispărut"? ALAN: Adică a fugit pur și simplu. Nimeni nu l­a mai văzut de­atunci. JILL: A lăsat un bilet pe măsuța ei de toaletă în care scria: "Îmi pare rău, dar mi­a ajuns."  Pur și simplu. Ea nu și­a revenit niciodată. A îndepărtat­o pentru totdeauna de bărbați. Toate  întâlnirile mele trebuiau să fie secrete. Adică, ea știe de ei, dar nu pot veni cu băieți acasă. Se poartă oribil cu ei. ALAN (lui Dysart): Se uită tot timpul. DYSART: La tine? ALAN (lui Dysart): Zice tâmpenii. Ea sare de pe bancă. JILL: Ce ochi frumoși ai! ALAN (lui Dysart): De fapt, ea avea ochi frumoși. Ea se așază lângă el. Jenat, Alan încearcă să se îndepărteze. JILL: Săptămâna trecută am citit într­un ziar un articol despre ce ne place nouă la băieți.  Cică în primul rând ar fi fundul. Da' eu cred că de fiecare dată e vorba despre ochi...Te fascinează și pe tine, nu­i așa? ALAN: Pe mine? JILL (vicleană): Sau doar ochii cailor te atrag? ALAN (speriat): Cum adică? JILL: Te­am văzut ieri cum te uitai în ochii lui Nugget. Ai stat așa minute în șir. Mă uitam  prin ușă... ALAN (agitat): Atunci trebuie să fi avut vreun motiv!

77 JILL: Ești un tip secretos, nu­i așa? ALAN (lui Dysart): Uneori se purta de parc­ar fi știut. DYSART: Ai făcut vreodată vreo aluzie? ALAN (lui Dysart): Bineînțeles că nu! JILL: Îmi plac ochii cailor. Te poți oglindi în ei. Pe tine te atrag? ALAN (ultragiat): Ce? JILL: Caii. ALAN: Nu fi tâmpită! (Sare în picioare și pleacă de lângă ea) JILL: Noi, fetele... adică știi, toate trecem printr­o periadă când îi mângâiem și­i sărutăm.  Eu așa am fost. Dar presupun că e doar un înlocuitor.     ALAN (lui Dysart): Chestii din astea, tot timpul. Până într­o seară... DYSART: Da? Ce s­a­ntâmplat atunci? ALAN (lui Dysart, defensiv): Ea a făcut­o! Nu eu! A fost ideea ei, de la­nceput până la  sfârșit! Ea m­a băgat în asta! DYSART: Despre ce vorbești? Ia­o de la "într­o seară"... (Pauză) ALAN (lui Dysart): Era sâmbătă seara. Tocmai închideam. JILL: Ți­ar plăcea să ieșim împreună? ALAN: Ce? JILL (lejeră): Ți­ar plăcea să ieși cu mine în seara asta? ALAN: Trebuie să mă duc acasă. JILL: La ce bun? El încearcă să scape în spate. ALAN: Mă așteaptă ai mei. JILL: Sună­i și spune­le că rămâi în oraș.

78 ALAN: Nu pot. JILL: De ce? ALAN: Fiindcă mă așteaptă. JILL: Uite ce e. Vrei să ieșim împreună și să ne distrăm puțin, sau vrei să te duci înapoi în  casa aia plicticoasă a ta ? ALAN: Păi...și unde să ne ducem? JILL: La film! Rulează un film porno la Winchester. N­am văzut niciodată așa ceva ­ tu ai  văzut? ALAN: Nu. JILL: Și nu vrei să vezi? Eu ­ da. Toți suedezii ăia grași care gâfâie unul peste celălalt!... Ce zici? ALAN (rânjind): Daaa... JILL: Bine! El se întoarce cu spatele. DYSART: Continuă, te rog. Coboară din ring. ALAN (lui Dysart): Am obosit. DYSART: Hai, acum! Nu te opri aici.  ALAN: Sunt obosit! Vreau să mă culc! DYSART (aspru): Degeaba vrei! Eu vreau să aud ce s­a întâmplat la film. ALAN (ostil): Ce să auzi? Ce? A fost absolut oribil... Actorii care interpretează caii intră rapid în ring, îmbrăcați în jachete sau haine de  ploaie. Mișcă băncile în ring, paralel cu publicul și se așază spre ele, cu fața spre public. DYSART: De ce? ALAN: Băgăciosule! DYSART: De ce?

79

ALAN: De­aia!... Păi...am intrat în cinematograf. 29.

O rafală de muzică rock, imediat potolită. Luminile scad. Alan reintră în ring. Jill se  ridică și împreună bâjbâie spre locurile lor, ca și când ar fi în întuneric, într­o sală de  cinematograf.

ALAN (lui Dysart): Era plin de bărbați. Jill era singura fată. Se așază unul lângă altul, privind un ecran invizibil, undeva deasupra capetelor  publicului. O lumină mișcătoare pe fața băiatului. ALAN: Ne­am așezat și a început filmul. Era o tâmpenie. Nu se întâmpla nimic. Era cu o  fată, Brita, care avea 16 ani. Și care s­a dus să locuiască într­o casă unde era un băiat mai mare ca  ea. El se tot uita la ea, dar ei nu­i păsa deloc. Pe urmă ea face un duș, intră în baie și își scoate  hainele. Absolut toate, foarte încet. Și băiatul ăla se uită prin ușă... (Începe să se excite) Asta a fost  grozav! Apa cădea peste ea, îi stropea sânii, îi stropea... Intră Frank, pe furiș, cu pălăria în mână și se uită în jur, căutând un loc. DYSART: Era prima oară că vedeai o fată goală? ALAN (lui Dysart): Da! Dar nu se vedea chiar tot...(Privind în jur) În jurul meu toți se  holbau ­ toți bărbații ăia, de parcă erau în biserică. De parcă erau un fel de masonerie. Și pe urmă (îl vede pe taică­său). Ah! În același moment, Frank îl vede și el. FRANK: Alan! ALAN: Dumnezeule! JILL: Ce s­a­ntâmplat? ALAN: Taică­meu! JILL: Unde? ALAN: În spate! M­a văzut! JILL: Ești sigur?

80

ALAN: Da! FRANK (strigându­l): Alan! ALAN: Oh, Doamne! Încearcă să­și ascundă capul în umărul fetei, dar tatăl vine la el. FRANK: Alan! Nu te mai preface că nu mă auzi! SPECTATORII: Șșșșș... FRANK: Trebuie să vin să te scot afară cu mâna mea? Chiar așa? (Strigăte de "Șșșș" și  "Gura!") Alan, mă auzi când îți vorbesc?! ALAN (cu dinții strânși): În pizda mă­sii! Se ridică, zgomotul crește. Jill îl urmează. DYSART: Ai plecat? ALAN (lui Dysart): Ce naiba puteam să fac? El striga la mine și toată lumea striga la el să­ și țină gura. Se îndreaptă spre ieșire printre spectatorii de film care se ridică protestând, apoi pun  la loc rapid băncile și părăsesc ringul. Intră Dysart.

30. Lumina se ridică, dar rămâne rece: stradă, noaptea. Cei trei merg în cerc, Frank e  primul, cu pălăria pe cap. Se oprește la un moment dat și privește fix în față, rigid și foarte  jenat. Alan e foarte agitat.

ALAN (lui Dysart): Am ieșit în stradă, toți trei. Era ciudat. Stăteam acolo pur și simplu, în  stație ­ ca și când am fi așteptat autobuzul și nu ne­am fi cunoscut. Taică­meu era palid și transpirat. Nu se uita deloc la noi. Asta a ținut cam patru minute. Am încercat să vorbesc. I­am zis (Lui  Frank): Eu ­ eu ­ niciodată n­am mai fost aici. Pe bune...niciodată... (Lui Dysart) Părea că nu mă  aude. Și Jill a încercat. JILL: E adevărat, domnule Strang. N­a fost ideea lui Alan, a fost a mea.

81 ALAN (lui Dysart): Nu făcea decât să se zgâiască întruna înainte. Era oribil. JILL: Pe mine nu mă șochează filmele alea. Mi se par comice și prostești. ALAN (lui Dysart): Și autobuzul ăla nu mai venea. Iar noi stăteam și tot stăteam...pe urmă  a vorbit. FRANK (își scoate pălăria, crispat): Aș vrea să fiți conștienți de ceva. Amândoi. Am venit aici în seara asta, ca să­l văd pe administrator. M­a rugat să trec pe la el din motive de afaceri. Eu  sunt tipograf, domnișoară. Un cinematograf are nevoie de afișe. Numai de­asta sunt aici. Să discut  această problemă cu administratorul. Pe când îl așteptam, am aruncat și eu o privire, asta­i tot. Nu  pot să spun decât că o să fac o plângere oficială. Habar n­aveam că se ocupă cu filem dintr­astea. Și  pot să vă asigur că o să refuz contractul. JILL (cu blândețe): Da, bineînțeles. FRANK: Deci ne­am înțeles. ALAN (lui Dysart): Pe urmă a venit autobuzul. FRANK: Hai, Alan! (Se mișcă spre fundul scenei) ALAN: Nu. FRANK: Fără scandal, te rog. Ia­ți rămas bun de la domnișoara. ALAN (timid, dar hotărât): Nu. Eu mă opresc aici...trebuie s­o conduc acasă. Așa se  cuvine. (Pauză) FRANK (demn, pe cât posibil): Bine, atunci. Ne vedem acasă, când vei catadicsi să te  întorci. Foarte bine. ...da... Se întoarce la locul inițial, lângă soția lui. Privește lung, peste ring, la fiul lui, care îl  privește și el lung. Apoi se așază. ALAN (lui Dysart): Așa că el s­a urcat, iar noi nu. S­a așezat și s­a uitat la mine prin  fereastra autobuzului. Și am văzut... DYSART (blând): Ce? ALAN (lui Dysart): I­am văzut fața. Era speriat.  DYSART: De tine? ALAN (lui Dysart): A fost oribil. A tebuit să mergem pe jos acasă. Opt kilometri.  Tremuram tot.

82

DYSART: Și tu erai speriat? ALAN (lui Dysart): Era ca și când aș fi avut un mare gol în stomac ­ fix aici! Prin care intra aerul! Începe să meargă spre fundul scenei, pe marginea cercului (arenei).

31.  Fata stă nemișcată.

JILL (conștientă că oamenii o privesc): Alan... ALAN (lui Dysart): Oamenii se opreau pe stradă să se uite... JILL: Alan! ALAN (lui Dysart): Nu­mi puteam scoate din cap fața lui... Speriat de mine... Și eu speriat  de el. Mă gândeam: ce aere își dădea: "Dacă vrei să mă­nțelegi! Educă­ți mintea!" Toate serile alea  când zicea că vine târziu. "Ține­mi cinala cald, Dora!" "Bietul taică­tău, muncește prea mult!"  Labagiu! Labagiu bătrân! Labagiu bătrân și împuțit! (Se oprește, cu pumnii strânși) JILL: Hei! Așteaptă­mă și pe mine! (Fuge după el, el o așteaptă) La ce te gândești? ALAN: La nimic. JILL: Să nu­mi bag nasul unde nu­mi fierbe oala? (Râde) ALAN (lui Dysart): Și, dintr­o dată, începe să râdă. JILL: Iartă­mă. Dar e comic, dacă te gândești mai bine. ALAN (uluit): Ce e comic? JILL: Să­l prinzi așa! Adică ­ e groaznic ­ dar e foarte comic! ALAN: Mda. (Se întoarce cu spatele)

83

JILL: Nu, stai! Îmi pare rău, știu că ești supărat. Dar nu e sfârșitul lumii, nu? Adică, la urma urmelor, el ce făcea? Ce făceam și noi. Ne uitam la o prostie. E ca proverbul ăla, că așchia nu sare  departe de trunchi ­ să mor eu! Adică, la faza cu dușul, erai și tu foarte atent, nu? (El se întoarce și  o privește) Noi tot spunem că bătrânii sunt capete­pătrate. Și când nu mai sunt așa, nu ne place! DYSART: Tu ce credeai despre asta? ALAN (lui Dysart): Nu știu. Mă tot uitam la oamenii de pe stradă. Mai ales bărbați care  ieșeau din crâșme. Și mi­am zis deodată: toți o fac! Toți, absolut! Nu sunt numai părinți, sunt  oameni care au o pulă!...Și tata, nici el nu e numai tata, e un bărbat cu o pulă și el. Până atunci nu  mă gândisem la asta. (Pauză) Am ajuns la marginea orașului. (Se plimbă din nou, urmat de Jill,  ajung în avanscenă, dreapta.) Am continuat să mergem. Mă tot gândeam la taică­meu și cum nu  era cu nimic mai breaz decât alții ­ un nenorocit bătrân, vai de capul lui. (Se oprește, către Jill,  dându­și seama): Nenorocit bătrân! JILL: Păi, vezi? ALAN (continuând ideea): Adică, la urma urmelor, el ce are pe lumea asta? ...Pe maică­ mea, da, dar ea...ea...păi, ea... JILL: Ea nu­i dă nimic? ALAN: Așa ceva. Pun pariu că... nu­i dă nimic. Chiar așa. Chiar așa și e! Ei îi plac  doamnele și domnii. Înțelegi ce zic, nu? JILL (răutăcioasă): Doamnele și domnii nu se dezbracă niciodată în pielea goală.  ALAN: Exact! Niciodată!...Niciodată! Asta ar fi ceva dezgustător! Ar trebui să le pună  ciucurei! La toți! Și pantaloni de călărie! (Ea râde) DYSART: Era prima oară că gândeai așa despre mama ta? Că nu­i dădea nimic tatălui tău? ALAN (lui Dysart): Absolut! DYSART: Și ce simțeai? ALAN (lui Dysart): Că­mi pare rău. Pentru el, adică. Săracu' de el, asta simțeam, era exact  ca mine. Și el urăște doamnele și domnii, exact ca mine. Făcăturile, snobii, la­di­da. Iese singur  seara și are secretul lui pe care nu­l știe nimeni, exact ca mine. Nu e nici o diferență între noi,  suntem exact la fel. Exact la fel! (Se oprește, necăjit) Cristoase! DYSART (ferm): Continuă! ALAN (lui Dysart): Nu mai pot.

84 DYSART: Sigur că poți. Te descurci excelent. ALAN (lui Dysart): Nu, te rog! Nu mă forța! DYSART (ferm): Nu mai gândi atâta, răspunde­mi pur și simplu. Ai fost fericit în secunda  aia, nu? Când ți­ai dat seama că e taică­tău? Că majoritatea oamenilor au secrete, nu numai tu? ALAN (lui Dysart): Da.  DYSART: Te­ai simțit liber, nu? Adică, liber să faci orice? ALAN (lui Dysart, privind­o pe Jill): Da! DYSART: Ea ce făcea? ALAN (lui DYSART): Mă ținea de mână. DYSART: Și era bine? ALAN (lui DYSART): O, da! DYSART: Amintește­ți ce gândeai. Ca și când s­ar întâmpla acum. În acest moment... Ce­ți  trece prin minte? ALAN (lui Dysart): Ochii ei... ochii ăia ai ei! Mă tot uit la ei fiindcă vreau să... DYSART: Să te uiți la sânii ei? ALAN (lui Dysart): Da. DYSART: Ca la film. ALAN (lui Dysart): Da...și pe urmă începe să mă zgârie, așa, pe mână. JILL: Știi că ești foarte drăguț, știi, așa­i? ALAN (lui Dysart): Cu unghiile pe dosul mâinii. Fața ei fierbinte. Ochii. DYSART: O dorești mult? ALAN (lui Dysart): Da... JILL: Îmi plac ochii tăi. (Îl sărută, șoptește) Să mergem! ALAN: Unde?

85 JILL: Știu un loc. E chiar aici, aproape. ALAN: Unde? JILL: Surpriză!...Hai cu mine! (Se năpustește traversând scena, în spate) Hai! ALAN (lui Dysart): Ea fuge, eu după ea. Și pe urmă...pe urmă... (Se oprește) DYSART: Ce? ALAN (lui Dysart): Înțeleg ce vrea. DYSART: Ce...Unde ești...? Unde te duce? ALAN (lui Jill): La grajduri? JILL: Bineînțeles!

32.  Corul scoate un murmur amenințător. Intră Caii­actori și își pun măștile ceremonios ­  mai întâi ridicându­le deasupra capetelor. Nugget stă în tunelul central.  ALAN (sărind, dezgustat): Nu! JILL: Unde altundeva? E cel mai bun loc! ALAN: Nu! (Își întoarce capul.) JILL: Sau poate vrei să te­ntorci acasă și să dai ochii cu taică­tău?! ALAN: Nu! JILL: Păi hai, atunci!

86 Trece nervos dincolo de calul din stânga, care­și întoarce capul și face un pas  amenințător către el.  ALAN: De ce nu mergem la tine? JILL: Nu se poate. Maică­mii nu­i place să vin cu băieți acasă. Ți­am mai zis... Și, oricum,  e mai bine aici, în grajd. ALAN: Nu! JILL: În paiele alea. E un loc bun... ALAN: Nu! JILL: De ce nu? ALAN: Sunt Ei! JILL: Dalton e deja în pat la ora asta...Ce s­a întâmplat?...Nu vrei? ALAN (suferind): BA DA! JILL: Atunci...? ALAN: Ei! Sunt Ei! JILL: Cine...? ALAN (încet): Caii. JILL: Caii?... chiar că ești ciudat! Ce vrei să spui? (El începe să tremure) Oh, ai  înghețat...Hai să mergem în paie! E cald acolo. ALAN (retrăgându­se): Nu! JILL: Ce naiba e cu tine?...(Tăcere. El nu o privește.) Uite, bine, dacă vederea cailor te  jignește, prealuminate stăpâne, putem pur și simplu să închidem ușa. Nu mai trebuie să te uiți la ei.  E bine așa? DYSART: Despre ce ușă era vorba? A grajdului? ALAN (lui Dysart): Da. DYSART: Și acum ce faci? Intri sau nu?

87 ALAN (lui Dysart): Intru.

33. Lumină plină. Pe furiș, Alan intră în ring, iar Jill îl urmează. Caii din cerc (arenă)se  retrag până nu se mai văd. Nugget se retrage și el spre capătul tunelului și poate fi doar ghicit  în penumbră.  DYSART: În Templu? În Sfânta Sfintelor? ALAN (lui Dysart, disperat): Ce altceva pot să fac?...Nu pot spune! Nu pot să­i spun...(Lui Jill) Închide­o bine. JILL: Bine, bine. Ești sărit de tot.  ALAN: Încui­o. JILL: S­o încui? ALAN: Da.  JILL: E doar o ușă veche. Ce­ai pățit? Caii sunt în boxele lor. Nu pot ieși. Te simți bine? ALAN: De ce? JILL: Arăți ciudat. ALAN: Încui­o! JILL: Șșșșș! Vrei să se trezească Dalton? Stai acolo, idiotule! Mimează că închide o ușă grea. DYSART: Descrie grajdul, te rog! ALAN (plimbându­se, lui Dysart): Un spațiu mare. Paie peste tot. Câteva unelte...(ia de pe balustradă scoaba pe care a lăsat­o în Actul I) O scoabă de copite!... (O "scapă" în grabă și iese din lumină.) DYSART: Continuă. ALAN (lui Dysart): În spate, o ușă mare. În spatele ei ­ 

88

DYSART: Cai. ALAN (lui Dysart): Da.  DYSART: Câți? ALAN (lui Dysart): Șase. DYSART: Jill închide ușa ca să nu­i vezi? ALAN (lui Dysart): Da.  DYSART: Și pe urmă? Ce se întâmplă acum? Hai, Alan! Arată­mi! JILL: Vezi, totul e închis. Suntem numai noi...să ne așezăm. Hai... (Se așază pe aceeași  bancă, în stânga.) Hallo. ALAN (repede): Hallo. Ea îl sărută ușor. El răspunde. Brusc, un tropăit slab de copite, din culise, îl face să  sară în sus. JILL: Ce e? (El ascultă) Relaxează­te. Nu­i nimeni aici. (Îi atinge mâna.) Ești foarte  blând. Îmi place asta... ALAN: Și tu...adică... O sărută brusc. Caii bat din nou din copite, mai tare. El se desparte de ea,  depărtându­se. JILL: Ce mai e? ALAN: Nimic. Ea se mișcă spre el, el e derutat, ea îl privește o clipă. JILL (blând): Scoate­ți puloverul. ALAN: Ce? JILL: Dacă vrei tu, vreau și eu.

89 El se holbează la ea. Pauză. Ea își scoate puloverul, el privește, apoi îl scoate pe al său.  Își scot pantofii, ciorapii și jeansii, apoi se privesc în diagonală, în ringul în care lumina crește  lent. ALAN: Ești...ești foarte... JILL: Și tu ești. (Pauză) Vino­aici. El se duce spre ea. Ea vine spre el. Se întâlnesc în mijloc și se îmbrățișează. ALAN (lui Dysart): Și­a pus gura în gura mea. Era așa de bine, oh, era așa de bine! Cei doi chicotesc. El o culcă pe jos și se apleacă tandru peste ea. Brusc, locul se umple  de sunetul Equus. Copitele lovesc lemnul. Alan se încordează. Se uită fix înainte, peste corpul  pregătit al fetei. DYSART: Ce s­a întâmplat pe urmă, Alan? ALAN (lui Dysart, brutal): I­am băgat­o. DYSART: Chiar? ALAN (lui Dysart): Da! DYSART: A fost ușor? ALAN (lui Dysart): Da. DYSART: Descrie. ALAN (lui Dysart): Ți­am spus. DYSART: Mai precis. ALAN (lui Dysart): I­am băgat­o. DYSART: Nu, zău? ALAN (lui Dysart): Pe toată! DYSART: Nu zău, Alan, chiar așa ai făcut? ALAN (lui Dysart):  Pe toată! Am înfipt­o în ea. Pe toată. DYSART: Chiar?

90

ALAN (lui Dysart): Da! DYSART: Chiar? ALAN (lui Dysart): Da!...DA! DYSART: Vreau ADEVĂRUL!... Chiar? Pe bune? ALAN: În pizda mă­tii! Se prăbușește cu fața în jos. Jill a rămas pe spate, nemișcată, cu brațele întinse. Pauză. DYSART (Blând): Ce s­a întâmplat? N­ai putut s­o faci? Deși o doreai foarte tare?  ALAN (lui Dysart): N­am putut... s­o văd. DYSART: Cum adică? ALAN (lui Dysart):  El. Numai El. De fiecare dată când o sărutam, El era acolo.. DYSART: Cine? ALAN (lui Dysart): Șii bine cine!...Când puneam mâna pe ea, îl simțeam pe El. Sub  mine...pulpa lui așteptându­mi mâna...flancurile lui... L­am refuzat. Am privit. Am privit­o pe ea...și n­am putut s­o fac. Când îmi închideam ochii, îmi apărea El. Dungile de pe burtă... (Și mai  disperat) Nu simțeam nimic pentru carnea ei! Voiam spuma de pe gâtul lui. Greabănul lui plin de  sudoare. Nu carne. Piele, piele de cal...și apoi n­am mai putut nici măcar s­o sărut. Jill se ridică. JILL: Ce s­a întâmplat? ALAN (evitându­i mâna): Nu! Se târăște în colț lângă balustradă, ca un animal în cușcă. JILL: Alan! ALAN: Termină! JILL (se ridică): E ok...e­n ordine...nu­ți face griji, lasă. Se întâmplă, pe bune...Nu­i nimic.  Nu m­am supărat, zău, nu m­am supărat chiar deloc. (El fuge pe lângă ea, spre colțul opus.) Alan,  uită­te la mine...Alan...Alan! 

91 ALAN (Se prăbușește din nou): Ieși afară! JILL: Ce zici? ALAN (moale): Afară! JILL: Nu e nici o problemă, crede­mă, se­ntâmplă foarte des. ALAN: Ieși afară! (Ia scoaba invizibilă) AFARĂ! JILL: Pune aia jos! ALAN: Lasă­mă­n pace! JILL: Pune aia jos, Alan! E foarte periculoasă! Hai, te rog, las­o jos!  El o "lasă", apoi se întoarce spre ea.  ALAN: Dacă vreodată spui cuiva. Îndrăznește numai să spui... JILL: Drept cine mă iei? Sunt prietena ta, Alan.. (merge spre el) Ascultă: nu trebuie să faci nimic. Încearcă să­ți dai seama. Nimic. Hai să ne­ntindem aici, împreună, în paie. Și să vorbim. ALAN (încet): Te rog... JILL: Să vorbim pur și simplu.  ALAN: Te rog! JILL: Bine, plec...Stai să mă­mbrac...(ea se îmbracă grăbită) ALAN: Dacă scapi vreun cuvânt...îți arăt eu ție... JILL: Of, mai termină odată! De ce nu mă crezi? Chiar nu are nici o importanță! (Pauză)  Oricum, n­o să zic nimic. Știi bine. Știi că n­o să spun nici un cuvânt...(Pauză. El stă cu spatele la  ea. ) Noapte bună, Alan...Aș vrea ­ chiar aș vrea... El se întoarce spre ea, șuierând. Fața lui e strâmbă, posedată. Ea se sperie și, oripilată,  se repede la ușă, iese fugind din grajd, trântește ușa grea după ea și dispare prin tunel, pe  lângă figura în penumbră a lui Nugget.

34.

92 Alan stă singur și gol. Un murmur slab și bătăi de tobă. Băiatul privește în jur, din ce  în ce mai speriat.

DYSART: Ce e? ALAN: Era acolo. După ușă. Ușa era închisă, dar el era acolo!...Văzuse totul! Îl auzeam  cum râde! DYSART: Râde? ALAN (lui Dysart): Își bătea joc de mine! (Privește atent în tunel. Tăcere adâncă.  Terifiat.) Prieten...Equus cel Bun...Cel Milos...Iartă­mă!... (Tăcere) N­am fost eu. Nu eram eu!  Iartă­mă! Primește­mă înapoi! Te rog!...TE ROG! (Îngenunchează terorizat) N­o să mai fac  niciodată! Jur! Jur! (Tăcere. Gemând) TE ROG!!!... DYSART: Și el? El ce zicea? ALAN (lui Dysart, șoptind): "Al meu...ești al meu...Eu sunt al tău și tu ești al Meu!" Pe  urmă îi văd ochii. Se rostogoleau ca ieșiți din orbite.  Nugget avansează încet, implacabil, din tunelul central. ALAN (lui Dysart): Te văd. te văd. Întotdeauna. Peste tot și­ntotdeauna! DYSART: Sărută pe altcineva și te voi vedea? ALAN (lui Dysart):  Da! DYSART: Culcă­te peste altcineva și te voi vedea? ALAN (lui Dysart):  Da! DYSART: Și vei da greș! Iar și iar vei da greș! Mă vei vedea pe MINE și vei da GREȘ! Băiatul se întoarce, legănându­se îndurerat. Dinspre laturi, încă doi cai i se alătură lui  Nugget. Lovesc supărați cu copitele. Sunetul Equus se aude tot mai tare. DYSART: Dumnezeul tău e un Dumnezeu gelos. El te vede. El te vede întotdeauna, Alan.  Te vede! Te vede!... ALAN (terorizat): Ochii!...Ochi albi, niciodată închiși! Ochi în flăcări venind spre mine!  Dumnezeu te vede! Dumnezeu te vede!...NU! (Pauză. Își revine. Scena începe să se întunece.  Mai calm.) Nu mai face asta. Nu mai face asta, Equus. 

93 Se ridică. Se duce la bancă, ridică scoaba invizibilă, se duce încet la Nugget, ascunzând  unealta la spate, în întunericul care se lasă. Întinde mâna și mângâie masca lui Nugget.  ALAN (Blând): Equus. Equus cel Nobil. Cel Credincios și Drept...Dumnezeule­sclav...TU­ DUMNEZEULE ­ NU MAI VEZI­ NIMIC!!! Îi scoate ochii lui Nugget. Calul se prăbușește în agonie. Un țipăt uriaș umple treptat  teatrul, crescând din ce în ce. Alan se repede la ceilalți doi cai, îi orbește și pe ei, în sunetul  metalic al copitelor. În acest timp apar încă trei cai, nu niște animale reprezentate naturalist,  ca în cazul celor dintâi, ci ca niște creaturi monstruoase de coșmar. Din ochi le ies flăcări, din  guri la fel. Sunt imagini arhetipale care judecă și pedepsesc fără milă. Invadează ringul. Îl  atacă pe băiat, care se luptă disperat cu ele. Țipetele cresc în intensitate, ceilalți cai intră și ei  în ring. Se umple spațiul cu animale disperate, orbite, iar băiatul le evită copitele, sare  disperat spre capetele lor. Într­un sfârșit caii se retrag în întuneric, zgomotul încetează brusc  și îl mai auzim doar pe Alan zbierând isteric, căzut la pământ, încercând să­și scoată propriii  ochi cu scoaba. ALAN: Găsește­mă!...Găsește­mă!...Găsește­mă!... Ucide­mă! Ucide­mă!...

35.

Lumina se schimbă repede în lumină plină. Dysart intră, trage o pătură de pe o bancă  și îl învelește pe Alan, care are convulsii pe jos. Dysart îl ridică și­l duce la bancă. Alan se  agață de el, dând din picioare și gâfâind. Dysart îl așază jos și îi ține capul. Vorbește întruna,  alinând agonia, pe cât posibil.

DYSART: Gata...gata...Șșșș..șșșș...liniștește­te....culcă­te pe spate. Culcă­te cuminte pe  spate! Acum respiră adânc. Foarte adânc. Inspiră...expiră...inspiră...expiră... bravo, băiatule! Așa,  băiatule! Inspiră...expiră...tot așa...bravo, băiatule, așa...Foarte bine. Gata, acum, gata. S­a terminat,  Alan. S­a sfârșit totul. O să plece acum. N­o să­l mai vezi niciodată, îți promit. N­o să mai visezi  urât. Gata cu nopțile de groază. Gândește­te la asta! O să fie bine. O să te fac bine, îți promit... O să  stai aici o vreme, dar eu voi fi cu tine, n­o să fie chiar așa de rău. Ai încredere în mine...(Se ridică.  Băiatul rămâne culcat.) Dormi acum. Dormi un somn adânc și lung. Îl meriți. Dormi...dormi...O să te fac bine. Reintră în ring. Lumina se ridică și mai mult. Pauză. DYSART: Te mint, Alan. N­o să dispară chiar așa de ușor. O să te părăsească, poate, încetul cu încetul, ca o urticarie veche și care revine. O, nu! Când Equus pleacă, dacă pleacă vreodată ­ o s­ o facă rupându­ți viscerele cu dinții. Iar eu n­am nimic să­ți ofer în loc...dac­ai ști ce te așteaptă, te­ ai ridica acum și ai fugi de­aici cât te țin picioarele.

94 Hesther vorbește de la locul ei. HESTHER: Băiatul suferă, Martin. DYSART: Da. HESTHER: Și nu poți face nimic să­i alini suferința. DYSART: Nu. HESTHER: Atunci asta ar trebui să­ți ajungă, nu? Până la urmă... DYSART (strigând): Bine! Așa să fie! O să­i alin suferința! O să­l salvez de la nebunie. Și  pe urmă? O să se simtă destul de bine. Și pe urmă? Tu crezi că sentimentul ăsta poate fi pur și  simplu lipit la loc, ca un bibelou rupt? Sau lipit de alt obiect, la alegere? Uită­te la el!...Pot să doresc să fac din el un soț pasionat, un cetățean onest, un adorator al unui Dumnezeu abstract și  atotputernic. Dar n­aș reuși decât să creez un zombie. Să­ți spun exact ce am de gând să fac cu el! Iese din ring și se adresează direct publicului. Am să vindec rana de pe trupul lui. Am să șterg urmele de căpăstru și coamele în zbor, din  mintea lui. Și când voi fi terminat cu asta, o să­l așez pe un mini­scooter și o să­l trimit să mișune în lumea normală, acolo unde animalele sunt tratate cumsecuvine: exterminate sau aservite sau  chinuite toată viața în obscuritate, doar ca să ne hrănească pe noi! O să­i dau lumea asta normală,  unde suntem chinuiți și noi pe lângă ele, mijindu­ne ochii sub noaptea electrică de deasupra  capetelor noastre tot mai mici. O să­i iau câmpul cu NI­HA­HA și o să­i dau locuri normale pentru  extazul lui: autostrăzi cu mai multe benzi care trec prin boașele orașelor, distrugând tot ceea ce  înseamnă Spațiu, chiar și ideea de Spațiu! O să pedaleze pe poneiul lui de metal prin seara de asfalt  ­ și un lucru pot să­ți promit: n­o să mai atingă vreodată pielea unui animal! Cu puțin noroc, părțile  lui private vor deveni ca de plastic, produse de fabrică asemenea celei în care cu siguranță va  ajunge. Cine știe? Poate va ajunge chiar să creadă că a face sex e amuzant. Prostesc de amuzant.  Bestial de amuzant. Rușinos, pe ascuns, dar absolut rațional. Să sperăm că va avea mereu în  furculiță doar Carne Legală. Mă îndoiesc, totuși, că va mai simți vreodată vreun fior de pasiune!  Pasiunea, vedeți voi, poate fi disctrusă de un medic. Dar nu poate fi creată. (I se adresează direct  lui Alan, luându­și rămas bun.) N­o să mai călărești niciodată, Alan! Cai vor fi în siguranță. O să economisești săptămână de săptămână, până când scuterul ăla va deveni o mașină, ai să­ți pui bănuții în automatele de parcare  uitând că mai există și altceva pe lume decât mici profituri și mici pierderi. Dar nu vei mai simți  durerea. Mai mult sau mai puțin. Pauză. Vorbește din nou direct spectatorilor, stând lângă corpul nemișcat sub pătură,  al lui Alan Strang.  Și­acum eu sunt cel care aud fără oprire vocea lui Equus venind din peșteră: "De ce Eu? De  ce EU? Eu? Vorbește în numele meu!" Bine, mă predau, o spun! La urma urmelor, nu știu ce caut în

95 locul ăsta ­ și totuși fac lucruri cu consecințe grave. Fundamental nu știu ce fac ­ și totuși fac lucruri  fundamentale. Ireversibile, mortale. Stau în întuneric, cu o scoabă în mână și lovesc capete. Se mișcă de lângă Alan spre spatele scenei și se așază, într­un final. Am nevoie ­ o nevoie mai disperată decât a celor care au nevoie de mine ­ am nevoie să văd  în întuneric. Ce drum este acesta? Ce întuneric este acesta? Nu pot crede că este voința lui  Dumnezeu ­ asta mă depășește. Am să mă plec totuși în fața evidenței. Acum, în gura mea, simt un  căpăstru de metal. Și n­o să mi­l scoată nimeni, niciodată. Pauză lungă. Dysart șade, privind fix în față.

HEBLU