Lucrare Licenta Iunie 2008

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE LITERE MASTER: MODELE DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

LUCRARE DE DIPLOMĂ Modalităţi de participare civică la decizia politică : promovarea drepturilor copilului

Coordonatori ştiinţifici: Conf. Univ. Dr. Adela ROGOJINARU Practician asociat: Gabriela HAGIU Absolvent: Elena – Isabela LUNGU

BUCUREŞTI IUNIE 2008

Modalităţi de participare civică la decizia politică : promovarea drepturilor copilului

Studiu de caz : Avocatul Copilului – Campanie de advocacy

2

Cuprins Argument ........................................................................................................................ 5 I.

De la politici publice la politici sociale .............................................................. 9

I.1.

Politicile publice – câteva repere ........................................................................... 9

I.2.

Importanţa politicilor sociale în cadrul strategiei naţionale de incluziune socială ............................................................. 15

I.3. Scurt istoric al procesului de reformă în sistemul de protecţie a copilului din România .................................................................................................... 22 I.3.1. Istoria copiilor “abandonaţi” din România – cum a apărut problema şi cum au devenit instituţiile pentru copii o parte acceptată a societăţii româneşti ....................................................................................................................... 22 I.3.2. Strategie pentru reformă în favoarea drepturilor copilului din România ............. 25 I.3.3. Rezultate ale procesului de reformă ..................................................................... 27 II.

Societatea civilă şi rolul ei în promovarea intereselor şi a drepturilor copiilor ...................................................................................... 36

II.1. Actualitatea sectorului non-profit în România ...................................................... 36 II.2. Factori de impulsionare a implicării societăţii civile ........................................... 41 II.3. Forme de organizare şi activităţi ale societăţii civile în folosul copiilor ............. 46 III. Modalităţi de participare civică la decizia politică – campania de advocacy ................................................................................................. 52 III.1. Ce este Advocacy? ................................................................................................ 52 III.2. Planificarea strategiei de advocacy a unei organizaţii .......................................... 57 IV. Studiu de caz : “Copiii au nevoie de un avocat !” Campanie de advocacy …………………………………………………….………... 65 IV.1. Pledoarie pentru înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului ................................... 65 IV.2. Aplicaţie: propunerea unei campanii de advocacy ............................................... 72 IV.3. La final de campanie ............................................................................................ 89 Concluzii ....................................................................................................................... 91

3

Bibliografie ................................................................................................................... 93 ANEXA 1 - Trecere în revistă a actelor legislative emise în cadrul reformei în domeniul protecţiei copilului în perioada 1997 – 2004 …….…...…….. 96 ANEXA 2 – Propunerea legislativă a unui grup de 12 deputaţi cu privire la înfiinţarea instituţiei independente Avocatul Copilului ............................ 98 ANEXA 3 - Corespondenţa între Guvern, Parlament şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu privire la propunerea legislativă a unui grup de 12 deputaţi cu privire la înfiinţarea instituţiei independente Avocatul Copilului ….........................................................................................…...... 114

4

Argument

Pornind de la politicile publice, cu accent pe importanţa politicilor de incluziune socială, lucrarea de faţă îşi propune să ilustreze evoluţia procesului de reformă în sistemul de protecţie a copilului, de la cadrul iniţial, extrem de vicios şi deficitar în ceea ce priveşte serviciile sociale, până la momentul actual, un moment în care propunerea de a înfiinţa un organism guvernamental de natură să apere şi să promoveze drepturile copilului reprezintă punctul culminant al reformei sistemului de protecţie a copilului, demarată cu mai bine de zece ani în urmă. Aşadar, vom urmări pas cu pas modul în care a fost făcut saltul de la aşa-numitele “case de copii ” la serviciile alternative de tip rezidenţial şi de la o societate închisă, de tip totalitar, la o societate deschisă, marcată de dezvoltarea societăţii civile şi a dialogului social între sectoare1. În ceea ce priveşte metodologia de cercetare aplicată în această lucrare, trebuie menţionat că este vorba despre o abordare interdisciplinară ce are ca punct de plecare o serie de repere teoretice ce ţin de domeniul politicilor publice şi al politicilor sociale în special, pentru ca, treptat, să se urmărească modalitatea prin care aceste politici sunt implementate şi comunicate prin derularea unor campanii şi programe, în vederea însuşirii lor de către opinia publică. Elementul de noutate pe care îl implică această trecere de la teoretic (politicile de incluziune socială) către practic (adoptarea şi implementarea acestor politici) este constituit de parteneriatul instituit între guvern şi reprezentanţii societăţii civile care îşi dau mâna în vederea îmbunătăţirii situaţiei copiilor din România, în cazul de faţă prin adoptarea unui cadru legal de natură să promoveze tocmai această deschidere pe care sectorul public începe să o manifeste către sectorul neguvernamental. 1

Cele trei sectoare sunt reprezentate de sectorul public, sectorul privat şi sectorul non-profit (cel de al treilea sector).

5

Pentru a sublinia acest pas înainte făcut de România în vederea încurajării şi în acelaşi timp a responsabilizării societăţii civile, în capitolul I vom porni în analiză de la politicile de incluziune socială şi importanţa acestora în cadrul strategiei naţionale de incluziune socială, în vederea schiţării principiilor şi liniilor directoare care stau la baza acestor politici. La acest nivel, dezvoltarea serviciilor sociale reprezintă principala formă de răspuns a politicilor publice la nevoile sociale identificate. În cadrul acestui capitol vor fi detaliate domeniile considerate prioritare in momentul actual : integrarea socială a copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi prin stimularea responsabilităţii şi solidarităţii mediului comunitar menit să susţină incluziunea socială a acestora, dublată de promulgarea unui cadru legislativ care să favorizeze această iniţiativă, precum şi problema respectării drepturilor copilului, un capitol sensibil la nivel european. Apoi, pentru a oferi o privire de ansamblu asupra domeniului protecţiei copilului, se va realiza o trecere în revistă a principalelor momente care au caracterizat procesul de reformă început în anul 1997, subliniindu-se astfel necesitatea păstrării continuităţii şi coerenţei acţiunilor prezente în raport cu acţiunile demarate în trecut şi fără de care contextul actual nu ar putea fi înţeles. Capitolul al II-lea, Societatea civilă şi rolul ei în promovarea intereselor şi a drepturilor copiilor, este unul destinat în întregime analizei societăţii civile, a constituirii şi dezvoltării ei în România postdecembristă. Pe lângă sublinierea rolului societăţii civile, de “câine de pază” al democraţiei, vom urmări şi modul în care aceasta dobândeşte un rol complementar, de partener de discuţii al autorităţilor şi de monitor al deciziilor acestora. Aşa cum se va observa din exemplele următoare, contribuţia societăţii civile în domeniul serviciilor sociale adresate copiilor este una majoră, fapt recunoscut la nivel central prin acordarea de către guvern a unor linii de finanţare sub forma unor programe de interes naţional prin care organizaţiile nonprofit pot depune propuneri de proiecte implementate cu bani de la bugetul de stat. Mai mult chiar, sprijinul instituţiilor de stat pentru dezvoltarea societăţii civile reiese cel mai bine din cele două tipuri de programe ce vor fi analizate la punctul II.3. Forme de organizare şi activitate ale societăţii civile în folosul copiilor : Consiliul Elevilor – iniţiativă a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi, respectiv,

6

Strategia Naţională de Acţiune Comunitară, un proiect de natură să ilustreze în ce măsură şi până la ce punct pot colabora cele două sectoare - public şi nonprofit. Acelaşi obiectiv este urmărit şi prin studiul de caz “Copiii au nevoie de un avocat !- Campanie de advocacy”, punctul de plecare al întregii campanii constituindu-l iniţiativa Consiliul Copiilor “SPUNE ! ”, un organism înfiinţat printr-un program Phare, implementat de o autoritate guvernamentală, dar care s-a autonomizat, funcţionând ca un proiect distinct al unei organizatii neguvernamentale şi care îşi continuă în prezent activitatea de promovare a drepturilor copiilor la nivel naţional. Studiul de caz va fi precedat de un capitol care intenţionează să sublinieze rolul pe care îl joacă campania de advocacy, ca modalitate de participare civică la decizia politică. În prima parte, capitolul are în vedere paşii ce trebuie făcuţi în vederea inţierii şi susţinerii unei astfel de campanii, pentru ca în partea a doua să urmărească modul în care, în practică, o organizaţie poate implementa un astfel de proiect. În ceea ce priveşte propunerea înfiinţării instituţiei Avocatul Copilului, al cărei rol este subliniat în prima parte a studiului de caz, aceasta vine ca urmare firească a evoluţiei înregistrate în domeniul protecţiei copilului din ultimii ani, ca o recunoaştere a progresului realizat atât la nivelul serviciilor sociale, cât şi la nivel legislativ în România. Demersul porneşte de la principiul că participarea copiilor reprezintă un drept fundamental al acestora, un drept ce presupune, în principal, faptul că aceştia îşi pot exprima liber opiniile asupra oricăror probleme care îi privesc în cadrul familiei, la nivelul comunităţii locale, la şcoală, chiar şi la nivelul politicii naţionale, iar adulţii trebuie să ia în considerare opiniile copiilor ţinând seama de vârsta lor şi de gradul de maturitate. Copiii au astfel dreptul de a fi implicaţi în mod activ în societate şi să fie consultaţi în luarea deciziilor care îi privesc. Ei au dreptul de a se apăra atunci când le sunt încălcate drepturile şi de a încerca să acţioneze pentru respectarea drepturilor lor. Aşadar, din perspectiva copiilor şi a reprezentanţilor societăţii civile care activează în acest domeniu, promulgarea unei legi prin care să se prevadă înfiinţarea Avocatului Copilului ar reprezenta nu numai un sprijin de natură să îi susţină în vederea unei mai bune rezolvării a problemelor cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi sau pe care le identifică prin activităţile derulate la nivel organizaţional, ci şi un aport considerabil la realizarea bunăstării sociale a celei mai vulnerabile categorii sociale – copiii.

7

Printr-o abordare de la general către particular şi de la teoretic către practic, propunem urmărirea modului în care politicile publice pentru protecţia copilului pot fi îmbunătăţite de către guvern, cu sprijinul societăţii civile, în vederea realizării unei politici sociale unitare şi coerente, de sprijin eficient al celor aflaţi în nevoie.

8

I. De la politici publice la politici sociale I.1. Politicile publice - câteva repere Din anii ‘90 începe să se discute tot mai mult în termeni de reformă a guvernării, accentul căzând pe creşterea performanţei în gestionarea banului public, pe îmbunătăţirea relaţiei între Stat şi Cetăţean, între Guvern şi Societatea Civilă, totul în vederea satisfacerii interesului public, una dintre cele mai dificile misuni ale guvernului. Că acest interes public reprezintă interesul cetăţenilor, al „publicului”, sau că el ilustrează dorinţa majorităţii, acestea sunt aspecte la fel de dubitative precum decizia de a determina ce politică publică doreşte majoritatea şi dacă, în mod cert, politica propusă reprezintă interesul general al cetăţenilor. Este greu de oferit o definţie unanim acceptată a interesului public, considerat de unii drept rezultat al luptei politice privind aspecte de politică publică. Dar ce ne facem atunci când „combatanţii” nu sunt egali şi când cu greu putem stabili graniţa între interes public şi interes privat, mai ales în situaţiile în care acesta este deghizat în interes public? Soluţia de compromis care reprezintă în fapt o metodă alternativă de a determina interesul public este reprezentată de identificarea acelor interese permanente şi larg împărtăşite de membrii societăţii. Interesul oamenilor pentru pace, educaţie, aer nepoluat, inflaţie scăzută ori un sistem de control al traficului eficient sunt ilustrative în acest sens. În acest caz, interesul public este sinonim cu o nevoie publică pentru a cărei satisfacere sunt disponibile mai multe alternative. Nevoia de organizare a intereselor publice şi procedurile de reprezentare şi echilibrare a acestora, regulile de soluţionare a situaţiilor, de negociere a compromisurilor în formularea politicilor publice şi de implementare a acestora, toate constituie modalităţi de determinare a interesului public. Pe scurt, există un interes public pentru o guvernare eficientă, coerentă şi dreaptă. Accentul este pus în acest caz pe procesul de politică publică, şi nu pe conţinut. „Publicul este interesat de lege, ci nu de conţinutul legilor; de principiile legii, ci nu de substanţa acestora; de respectul clauzelor contractuale, ci nu 9

de un contract particular; de înţelegeri/învăţăminte tradiţionale, nu de un anumit obicei. Este interesat de aceste lucruri în măsura în care asigură o continuitate; interesul său este faţă de acea regulă care îi permite să anticipeze comportamentul oamenilor şi să-şi modifice în consecinţă comportamentul.” (Walter Lippmann)2. Astfel, atâta timp cât noţiunea de interes public rămâne doar un ideal la care aspiră orice socitate, publicul este interesat în primul rând de existenţa unui proces adecvat şi corect, iar prin modul în care sunt făcute lucrurile, se influenţează atitudinea publicului şi gradul de acceptare al deciziilor guvernamentale. Aşadar, în practică, politicile publice reprezintă acţiuni realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate, în măsura în care aceste probleme sunt identificate. Se vorbeşte despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă, cu ajutorul unui program de acţiune coordonat, să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali. Există o serie de elemente care dau consistenţă unei politici publice. În primul rând o politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanţă politicii publice. Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii. În consecinţă, un al doilea element este dat de faptul că o politică publică se defineşte prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă. În al treilea rând, o politică publică se înscrie “într-un cadru general de acţiune”, ceea ce ne permite să distingem între o politică publică şi simple măsuri izolate. În acest cadru de acţiune, o politică publică are obiective şi scopuri precizate, stabilite în funcţie de valori, norme şi interese. Acesta ar fi al patrulea element. Iar cel de al cincilea element, este dat de faptul că o politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată de deciziile luate în politica publică în cauză. Atunci când se vorbeşte despre politicile publice, elementele cheie care trebuie luate în discuţie sunt: decizia politică, luată de actorii politici, de a utiliza anumite mijloace pentru a rezolva o problemă. Aşadar, se porneşte de la identificarea unei probleme (condiţie sau situaţie) de interes general care generează nevoi ori insatisfacţii, pentru a căror corecţie este necesară 2

Apud Lambru, Mihaela, Politici Publice şi Administrţie, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 52.

10

acţiunea guvernamentală. Condiţii precum aerul poluat, siguranţa alimentară, aglomeraţia din închisori, aglomerarea urbană sunt situaţii care ar putea constitui potenţiale probleme în condiţiile în care insatisfacţia şi disconfortul public generate de acestea ar creşte. Deşi multe probleme continuă să persiste de-a lungul vremii, modul de definire al acestora se modifică odată cu schimbarea valorilor şi a condiţiilor care le-au generat. Situaţii considerate normale într-un moment, se pot transforma în probleme ca urmarea a schimbării mentalităţilor. De exemplu, abuzurile în familie, care au constituit de secole o problemă personală, astăzi sunt considerate infracţiuni. Definirea problemei este rezultatul unui proces politic care determină în acelaşi timp şi soluţiile adecvate. Pentru soluţionarea unei probleme, cauzele sunt cele care trebuie vizate, nu doar manifestările (simptomele) acestora, însă în multe situaţii, cauzele principale nu sunt uşor de identificat ori de diagnosticat. Identificarea cauzelor unei probleme şi negocierea unui compromis asupra lor constituie o sarcină nu tocmai uşoară pentru cei ce elaborează politica publică (policy-makers), definirea problemei transformându-se astfel într-o problemă de sine stătătoare. Actorii implicaţi în procesul politicilor publice În ceea ce îi priveşte pe actorii implicaţi în procesul politicilor publice, aceştia pot să fie indivizi sau grupuri, fiecare dintre aceştia având propriile interese. Mihaela Lambru, în cursul său „Politici Publice şi Administraţie” 3 identifică cinci mari categorii de actori: oficialii aleşi, oficialii numiţi (funcţionarii publici), grupurile de interese, organizaţiile de cercetare şi mass media. Oficialii aleşi (politicienii) care participă la procesul de elaborare şi implementare al politicilor publice pot să fie împărţiţi în două categorii mari: •

legislativul – are sarcina de a legifera domenii şi de a genera cadrul legal de acţiune al acestora. De asemenea, rolul legislativului este de supraveghea acţiunile executivului, sarcină care îi permite să influenţeze politicile puse în discuţie. Tot cu ajutorul legislativului se pot introduce o serie de probleme publice în agenda guvernului;

3

Ibidem, p. 13

11

•

executivul – este unul dintre jucătorii cheie, dată fiind autoritatea sa de a propune şi de a implementa, într-o anumită măsură, politici. Mai mult chiar, executivul posedă o sumă de alte resurse care îi întăresc poziţia: controlul asupra informaţiilor, controlul resurselor fiscale, acces preferenţial în mass media, un aparat birocratic la dispoziţia sa. Prin aceste resurse poate să îşi manifeste controlul sau influenţa asupra unor actori din cadrul societăţii, cum sunt grupurile de presiune sau sindicatele.

Oficialii numiţi au ca sarcină sprijinirea executivului în îndeplinirea sarcinilor sale, însă, în realitate, ei pot să joace un rol cheie în procesul politic, multe din funcţiile de luare a deciziilor şi de implementare fiind preluate de aceşti funcţionari de la executiv. Grupurile de presiune joacă şi ele un rol important în procesul politicilor publice. Una dintre cele mai importante resurse ale acestora este cunoaşterea, sau mai precis, acele informaţii pe care acestea le deţin şi care le conferă un mare avantaj dat fiind faptul că ele sunt mai puţin sau deloc la îndemâna altor actori. Alte resurse deţinute de grupurile de interes sau de presiune sunt de tip politic şi organizaţional. De multe ori, aceste grupuri se numără şi printre cei care contribuie financiar în campaniile partidelor sau candidaţilor care ajung la putere. De aceea, într-un context îndoielnic din punct de vedere etic, ele pot recurge frecvent la mijloace cu impact asupra formulării politicilor publice în interes propriu, iar în funcţie de resursele lor organizaţionale, impactul implementării politicilor publice variază considerabil. Prima diferenţă este introdusă de numărul membrilor grupului – cu cât numărul membrilor este mai mare, cu atât e de aşteptat ca organizaţia să aibă o influenţă mai mare asupra deciziilor administraţiei. Pe de altă parte, grupurile care au interese similare se pot asocia, putând avea mai multă putere decât dacă ar acţiona individual. Organizaţiile de cercetare – pot fi localizate în cadrul universităţilor sau a think tank – urilor. Un „think tank” poate fi definit ca o organizaţie independentă angajată în cercetare multi-disciplinară cu scopul de a influenţa politicile publice. Cercetările lor oferă, de obicei, soluţii practice la multe din problemele publice sau caută argumente, dovezi pentru sprijinul unor poziţii. Mass-media, ultimul dintre cei cinci actori implicaţi în procesul politicilor publice, deţine un rol extrem de controversat, acesta variind de la deţinerea unei poziţii

12

esenţiale până la una marginală. Ceea ce este sigur însă, este că presa constituie legătura primordială dintre stat şi societate, poziţie care îi permite influenţarea atât a agendei administraţiei cât şi a opiniei publice. Astfel, presa este în măsură să semnaleze şi să introducă anumite probleme publice în cadrul agendei administrative. Importanţa instituţiilor guvernamentale Ceea ce trebuie însă subliniat este legătura extrem de strânsă care există între politicile publice şi instituţiile guvernamentale, politicile publice fiind în mod autoritar determinate, implementate şi întărite de către aceste instituţii. Instituţiile guvernamentale dau politicilor publice trei caracteristici distinctive. În primul rând, guvernul oferă legitimitate, politicile guvernamentale reprezentând adesea obligaţii legale pentru cetăţeni. Şi alte tipuri de politici publice venind dinspre biserică, organizaţii profesionale, corporaţii, etc. sunt privite ca fiind foarte importante, însă numai politicile guvernamentale implică obligaţii legale. În al doilea rând, politicile guvernamentale implică universalitate. Numai politicile guvernamentele se extind la toţi oamenii dintr-o societate şi au tendinţa de a dura în timp. Politicile publice aparţinând altor grupuri pot să se extindă numai la o parte a societăţii. În al treilea rând, guvernul monopolizează forţa coercitivă într-o societate. Numai guvernul poate legitima sancţiunile, mergând până la privarea de libertate în cazul nerespectării unei politici publice. Sancţiunile care pot fi impuse de alte grupuri şi organizaţii sunt cu mult mai limitate. Există chiar şi o teorie în acest sens – instituţionalismul/etatismul – conform căreia alegerea alternativelor de politică publică se face în contextul decizional instituţionalizat al statului care este separat de societate şi înzestrat cu interese pe care le urmăreşte sau depune toate diligenţele în acest scop.4 Printre interesele proprii statului pot fi enumerate obţinerea şi menţinerea unei poziţii hegemonice vis-a-vis de ceilalţi actori sociali, minimalizarea conflictelor sociale, etc. În acest sens, orice schimbare în politica publică este mai bine înţeleasă prin prisma percepţiilor şi interacţiunilor dintre factorii de decizie şi ceilalţi într-un context organizaţional specific nivelului guvernamental. 4

Ibidem, p. 24.

13

În cadrul acestui model, reformele instituţionale şi ale politicilor publice sunt rezultatul interacţiunii dintre tentativele celor care elaborează politica publică de a răspunde la problemele publice (policy-makers) şi constrângerile de natură politică, socială, economică şi de experienţa acestora în politica publică. Paşii elaborării unei politici publice Însă, indiferent care este actorul care iniţiază demararea unei propuneri de politică publică şi independent de interesele acestuia, procesul de realizare a politicilor publice presupune o serie de paşi distincţi din punct de vedere temporal şi funcţional: 1. identificarea problemei - are loc atunci când un eveniment, o persoană, un grup reuşesc să atragă atenţia asupra unei probleme, spre soluţionare, prin intervenţia puterii publice; 2. punerea pe agenda politică - este faza în care problema identificată este luată serios în consideraţie de către oficiali (putere publică şi politică). Nu toate problemele identificate ajung şi pe agenda politică; 3. formularea cadrului de politică publică - atunci când o anume problemă ajunge să fie considerată de către oficiali, nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea problemei; 4. adoptarea unei politici publice – aici intră toate eforturile pentru ca un anume program să fie adoptat ca şi program guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea iniţială asupra unei politici publice (un rol important îl deţine consultarea experţilor şi rolul lor în fundamentarea politicilor publice. Acest subiect este tratat în lucrarea de faţă în capitolul Strategia de advocacy a unei organizaţii); 5. implementarea unei politici publice - este un stadiu critic de realizare a unei politici publice. Aici rolul administraţiei este decisiv. 6. evaluarea de politici publice - care are ca scop determinarea eficienţei unei politici publice. Se analizează modul în care diversele activităţi au condus la îndeplinirea scopurilor iniţiale.

14

Aşadar, procesul de propunere, adoptare şi ulterior implementare a propunerilor de politici publice este foarte complex, el depinzând de o multitudine de factori. Sute de actori (individuali sau corporatişti) din diverse zone ale structurilor guvernamentale şi neguvernamentale sunt implicaţi într-un moment dat în una sau mai multe aspecte ale procesului de formare a politicilor publice. Aceşti actori, care deseori interacţionează pe parcursul procesului, au valori şi interese diferite, percepţii diferite asupra situaţiilor, au preferinţe diferite cu privire la cursul adoptării anumitor politici publice. De aici provine şi incertitudinea factorului decizional care are datoria să vegheze la satisfacerea interesului public. În capitolele următoare ne vom concentra pe un singur segment al politicilor publice, respectiv politicile sociale.

I.2 Importanţa politicilor sociale în cadrul strategiei naţionale de incluziune socială

Creşterea coeziunii sociale în Europa constituie unul dintre obiectivele majore ce stau la baza construcţiei europene, îmbunătăţirea politicilor de coeziune socială reprezentând un punct important pe ordinea de zi atât a guvernelor din statele membre (toate statele membre se confruntă cu probleme legate de excluziune şi inegalitate socială), cât şi a celor din cadrul statelor nemembre.5 În acest context, dezvoltarea serviciilor sociale a reprezentat primul pas către o societate incluzivă în care autorităţile locale şi naţionale să colaboreze cu societatea civilă în vederea conceperii, implementării şi evaluării politicilor de incluziune socială, promovarea dialogului social între aceşti factori, decidenţii politici şi alţi actori relevanţi în lupta împotriva excuziunii sociale fiind singurul de natură să contribuie la realizarea unui progres vizibil, al cărui efect să fie resimţit de către cei aflaţi în nevoie. În plan practic, politicile de incluziune socială vizează dezvoltarea serviciilor sociale. În consecinţă, ne aflăm în faţa unei problematici de actualitate, pe care, în ciuda eforturilor făcute în ultima vreme, încă o resimţim la nivel naţional. 5

Comisia Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona, decembrie 2007, http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1296&lang=ro&mode=g, 08.06.2008.

15

Pentru perioada 2006 – 2008, de exemplu, obiectivul strategic al României din domeniul incluziunii sociale este acela de a crea o societate incluzivă în care să li se asigure cetăţenilor resursele şi mijloacele pentru o viaţă demnă. Pentru atingerea acestui obiectiv, principalele priorităţi identificate constau în: 1. creşterea generală a standardului de viaţă al populaţiei şi stimularea câştigurilor obţinute din muncă prin facilitarea ocupării şi promovarea politicilor inclusive; 2. facilitarea accesului cetăţenilor, şi în special al grupurilor dezavantajate la resurse, drepturi şi servicii; 3. îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei Roma. În ceea ce priveşte serviciile sociale, acestea reprezintă o formă de suport activ pentru familiile şi comunităţile aflate în dificultate, definiţia standard creionându-le drept “ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei persoanei, pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale şi în scopul creşterii calităţii vieţii.6”. Serviciile sociale pot fi asigurate atât de către autorităţile administraţiei publice locale, cât şi de persoane fizice sau persoane juridice, publice ori private, în condiţiile legii, mai ales că beneficiarul serviciilor sociale poate fi orice persoană care, la un moment dat în decursul vieţii, ajunge într-o situaţie de risc. Aşadar, atunci când situaţia individuală sau colectivă atinge un nivel critic, respectivul individ devine beneficiar al serviciilor sociale, în caz contrar, autonomia şi calitatea vieţii pot fi periclitate, determinând astfel apariţia riscului de excluziune socială. Asemenea categorii de beneficiari direcţi ai serviciilor sociale pot fi considerate: -

persoane dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substanţe toxice;

-

persoanele fără adăpost;

-

persoanele abuzate;

-

persoanele vârstnice;

-

persoanele cu handicap;

6

Balahur, Doina, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Bucureşti,Ed. All Beck, 2001, p. 312.

16

-

bolnavi cronici şi persoane care suferă de boli incurabile, precum şi alte persoane aflate în situaţii de nevoie socială;

-

copiii şi familia.

Sursa: http://sas.mmssf.ro/serviciiSociale.php

Principiile care stau la baza serviciilor sociale sunt: - Solidaritatea socială: întreaga comunitate participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale. - Centrarea pe familie şi comunitate având ca obiectiv întărirea şi dezvoltarea mediilor naturale de viaţă ale persoanelor (familia şi comunitatea). Din această perspectivă, finalitatea serviciilor sociale este dezvoltarea capacităţilor individuale de funcţionare şi o mai bună integrare socială a individului cât şi realizarea unui mediu social suportiv.

17

- Abordarea globală pornind de la premiza că problemele unei persoane, familii sau comunităţi sunt interdependente şi nu se pot trata separat. Din acest motiv, intervenţia lucrătorului social porneşte de la diagnoza bazată pe o înţelegere globală a tuturor problemelor existente şi, acolo unde este nevoie, intervenţia lui este completată de servicii de asistenţă socială de tip specializat. - Organizarea comunitară – necesitatea de eficientizare a serviciilor sociale prin organizarea lor la nivelul judeţului şi a comunităţilor locale, prin preluarea lor de către autorităţile publice locale sau la nivel zonal iar, acolo unde nu se poate, prin realizarea unui parteneriat între mai multe comunităţi. - Parteneriatul – în vederea optimizării participării mai multor instituţii, organizaţii, autorităţi, prieteni, vecini, colegi, familie, alţi reprezentanţi ai societăţii civile, a tuturor actorilor comunitari în vederea realizării obiectivelor propuse. - Complementaritatea – realizată între sistemul public şi cel neguvernamental. Sistemul public garantează acoperirea drepturilor sociale, dezvoltă şi organizează serviciile prevăzute de lege. Astfel, atât sistemul public de servicii sociale, cât şi cel nonguvernamental, se pot înscrie într-o politică socială unitară, coerentă, de sprijin eficient a celor aflaţi în nevoie. - Lucrul în echipă – bazat pe acţiunea comună a mai multor specialişti din domenii diferite care pot da răspuns problemelor complexe ale beneficiarilor. Resursele importante ale activităţii eficiente în echipă sunt suportul reciproc profesional şi uman, consultarea, luarea împreună a deciziilor cu privire la abordarea fiecărui caz. - Diversificarea activităţilor pe măsura creşterii resurselor – sistemul de servicii sociale reprezintă un cadru instituţional structurat în care activităţile se diversifică pe măsura apariţiei de noi resurse sau de noi probleme; diversificarea problematicii necesită crearea unui management eficient şi nu trebuie să conducă la înfiinţarea de noi instituţii, axate doar pe o anume nevoie sau categorie de beneficiari. În ceea ce priveşte tipologia serviciilor sociale, acestea pot fi servicii sociale cu caracter primar - care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială - şi servicii sociale specializate – care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea

18

capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială, ambele categorii având un caracter proactiv. Totuşi, cel mai important principiu care stă la baza dezvoltării unor servicii sociale de natură să răspundă nevoilor sociale identificate este acela al cooperării în realizarea reformelor în sistemele de protecţie socială, bazată pe principiile accesibilităţii, adecvării, calităţii, modernizării şi sustenabilităţii Sistemul de servicii sociale, componentă a sistemului de protecţie socială, a început să fie dezvoltat într-un cadru instituţionalizat începând cu anul 2004, când a fost elaborat cadrul legislativ aferent acestui domeniu, inclusiv introducerea unui sistem de evaluare a calităţii serviciilor sociale existente. Concentrându-ne în continuare pe problematica politicilor de incluziune socială a copiilor aflaţi în situaţie de risc, vom porni analiza de la Strategia Naţională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copiilor 2007 – 20137 pe care Guvernul României, prin intermediul Ministerului Muncii, Solidarităţii şi Egalităţii de Şanse o dezvoltă în prezent. Această strategie este cea mai complexă de până acum, aspect ce se datorează tendinţei acesteia de a cuprinde întreaga problematică a drepturilor copiilor din toate sectoarele care vizează copilul în societatea românească. Pentru implementarea Strategiei s-au avut în vedere trei etape concretizate în tot atâtea planuri operaţionale pentru următoarele perioade de timp: 2007 – 2008, 2009 – 2011, 2011 – 2013. Pentru perioada 2007 – 2013 se propune armonizarea acţiunilor prevăzute de Strategie şi planurile operaţionale aferente Planului Naţional de Dezvoltare, obiectivul general al Strategiei constituindu-l mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanţi şi asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecţiei şi respectării drepturilor copilului, precum şi a îmbunătăţirii condiţiei copilului şi a valorizării sale în societatea românească. Strategia are în vedere cei 4.5 milioane de copii ai României şi se referă la implementarea drepturilor acestora, aşa cum sunt ele definite de Convenţia ONU8 şi de 7

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, ANPDC, Strategia Naţională in domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copiilor 2007 – 2013. - http://www.copii.ro/content.aspx?id=40, 15.05.2008 8 Vezi Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, Bucureşti, 2001.

19

alte documente internaţionale ratificate de România, în toate domeniile de interes pentru copii: social, familial, educaţional, de sănătate, etc. Totodată sunt vizaţi şi copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate, precum şi copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României, copiii refugiaţi şi copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă. Principiile implementării Strategiei sunt următoarele: -

promovarea şi respectarea interesului superior al copilului;

-

universalitatea, nediscriminare şi egalitatea de şanse;

-

primordialitatea responsabilităţii părinţilor;

-

abordarea sistemică, subsidiaritatea şi solidaritatea – intervenţia statului are loc atunci când resursele familiale şi comunitatea nu au satisfăcut sau au satisfăcut insuficient nevoile copilului;

-

intervenţia intersectorială şi interdisciplinară;

-

promovarea parteneriatului;

-

asigurarea transparenţei, participării şi consultării;

-

asigurarea continuităţii, stabilităţii şi complementarităţii.

Deşi Strategia este concentrată pe drepturile copilului şi conştientizarea primordialităţii acestora în toate acţiunile societăţii, un alt punct important este constituit de egalizarea şanselor pentru realizarea acestor drepturi pentru grupuri vulnerabile de copii şi tineri care necesită o atenţie sporită. Grupuri vulnerabile sunt considerate: copiii aflaţi în risc de separare de părinţi, copiii separaţi de părinţi, copiii părăsiţi în unităţi sanitare, tinerii beneficiari ai unei măsuri de protecţie, copiii abuzaţi, neglijaţi sau supuşi exploatării, copiii în conflict cu legea (delincvenţi), copiii cu dizabilităţi, HIV / SIDA şi boli cronice grave, copiii străzii, copiii cu tulburări de comportamnet, copiii aparţinând minorităţilor naţionale. În urma Strategiilor analizate, se poate constata că Guvernul României acţionează în vederea promovării şi protejării drepturilor tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenenţă etnică şi socială, religie, opinie politică sau de altă natură, naţionalitate, rasă, limbă, infirmitate, naştere sau situaţia copilului ori a părinţilor sau tutorilor săi. Pe lângă aceste direcţii, un alt domeniu prioritar prin care se continuă reforma demarată în 1997 este acela al integrării sociale a copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi. În

20

acest sens se urmăreşte promovarea unor măsuri de integrare socială a copiilor care se confruntă cu probleme de percepţie în procesul de învăţământ, precum şi măsuri de sprijin pentru tinerii instituţionalizaţi în vârstă de peste 18 ani, în vederea integrării acestora în viaţa socială. Obiectivele generale care stau la baza acestei strategii le constituie: 1. Crearea unui sistem coerent şi coordonat de incluziune socială a tinerilor; 2. Reducerea riscului de marginalizare şi excluziune socială a tinerilor; 3. Integrarea şi participarea activă în comunitatea a tinerilor. Scopul principal al strategiei îl ocupă constituirea unui cadru legal şi instituţional în vederea susţinerii integrării sociale şi profesionale a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului, precum şi implementarea politicilor şi programelor de asistenţă socială destinate asigurării dreptului acestora la o viaţă independentă şi demnă. Fundamentată pe valorile şi principiile de bază ale politicilor sociale, strategia vizează, pe termen mediu, stimularea responsabilităţii şi solidarităţii mediului comunitar menit să susţină incluziunea socială a acestor tineri. Se constată aşadar existenţa unei problematici foarte diverse căreia îi corespunde un număr la fel de mare de soluţii ce iau forma Strategiilor guvernamentale în vederea obţinerii unor rezultate concrete, de natură să îmbunătăţească în mod real viaţa grupurilor sociale aflate la risc. În mod cert, exemplele pot continua, categoriile foarte numeroase de beneficiari (aşa cum arătam mai sus) impunând existenţa unui număr semnificativ de proiecte. Ne vom opri însă aici, situaţiile comentate având menirea de a sugera sensibilitatea crescută şi complexitatea deosebită a domeniului care implică un număr mare de actori ce trebuie să acţioneze împreună în vederea realizării obiectivelor propuse. În continuare ne vom concentra asupra procesului de reformă care a avut loc în domeniul protecţiei copilului, această paranteză având rolul de a indica baza sistemului actual de protecţie a copilului, bază pe care pot fi dezvoltate noi proiecte care să asigure continuarea celor deja demarate, precum şi finalizarea procesului început cu mai bine de zece ani în urmă.

21

I.3. Scurt istoric al procesului de reformă în sistemul de protecţie a copilului în România În această secţiune vom realiza o prezentare a evoluţiei procesului de reformă care a fost făcut în domeniul protecţiei copilului, abordare cronologică ce va urmări evidenţierea rezultatelor concrete ale procesului şi respectiv ilustrarea etapei pe care România o traversează în prezent. Această trecere în revistă are menirea de a sublinia importanţa continuării procesului de reformă care acum depăşeşte sfera fizică pentru a ataca probleme de tipul respectării dreptului la participare a copiilor în deciziile care îi privesc în mod direct, precum şi schimbarea mentalităţilor care tind către stigmatizarea celor care sunt “altfel”. I.3.1. Istoria copiilor “abandonaţi” din România – cum a apărut problema şi cum au devenit instituţiile pentru copii o parte acceptată a societăţii româneşti Sistemul românesc de îngrijire a copilului a ocupat primele pagini ale presei naţionale şi internaţionale timp de aproape un deceniu, când lumea a văzut primele imagini ale copiilor instituţionalizaţi trăind în condiţii mizere. De atunci, România, cu sprijinul comunităţii internaţionale şi în special al Uniunii Europene, a făcut paşi importanţi pentru a-şi adapta sistemul de protecţie a copilului la nivelul normelor şi standardelor internaţionale. Povestea debutează cu moştenirea unui sistem dezastruos de protecţie a copilului din perioada comunistă. Ideea principală în ceea ce priveşte protecţia copilului în timpul regimului comunist (1945 – 1989) a fost aceea că statul, mai degrabă decât familia, îşi poate asuma responsabilitatea în ceea ce priveşte familiile şi respectiv copiii aflaţi în dificultate. Din punct de vedere legislativ, în România, protecţia copilului aflat în dificultate a fost reglementată prin legea 3/1970, conform căreia copiii ajungeau în majoritate în instituţii rezidenţiale, prin decizia Comisiei de Ocrotire a Minorului. S-a creat în felul acesta un lanţ de instituţii imense unde familiile sărace erau încurajate să-şi dea copiii care ajungeau astfel “în grija” statului.

22

Ceea ce a făcut ca această strategie proastă să devină una dezastruoasă a fost decizia ca institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului (organizate conform legii 3/1970) să fie separate artificial pe criteriul vârstă. Astfel, copii cu vârsta între 0-3 ani erau ocrotiti în “Leagane” (subordonate Ministerului Sănătăţii) pe când cei cu vârste între 3-18 ani erau plasaţi în “Case de Copii” (subordonate Ministerului Educaţiei Naţionale). La acestea se adaugă politica de favorizare a naşterilor în timpul regimului ceauşist, combinată cu penuria economică ce a caracterizat anii ’80. Astfel, cu scopul de a-şi îndeplini planul de dublare a populaţiei într-un timp foarte scurt, Ceauşescu a interzis contracepţia, iar avortul era permis doar femeilor care aveau deja patru copii. Familiile sărace, care nu-şi permiteau să crească un număr aşa de mare de copii, au devenit punctul nodal al întregului proces deoarece, în astfel de cazuri, regimul comunist intervenea cu generozitate, promiţând să-şi asume rolul şi responsabilităţile părinţilor. În felul acesta, curând, statul a devenit singurul susţinător al copiilor care nu puteau fi îngrijiţi de propriile lor familii şi astfel, în timp ce peste tot în Europa instituţiile de mari dimensiuni pentru copii erau pe cale de dispariţie, în România acestea se înmulţeau. Peste tot au fost deschise “leagăne” (centre de plasament pentru copii până la vârsta de 3 ani) pentru copiii ai căror părinţi nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de 3 ani, copiii erau plasaţi în diverse instituţii, în funcţie de grupa de vârstă, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces de “rotire” a traumatizat mulţi copii, fapt la care se adaugă lipsa personalului specializat în îngrijirea copiilor dar şi a resurselor materiale: haine, mâncare, adăpost.9 Odată cu prăbuşirea regimului impus de Nicolae Ceauşescu în 1989, primele imagini ale copiilor malnutriţi, trăiţi în sărăcie şi mizerie, au inceput să circule în jurul lumii. Jurnaliştii care au venit în România pentru a relata despre singura revoluţie violentă din Europa de Est au descoperit şi miile de copii care trăiau în instituţii în condiţii îngrozitoare. Aceste imagini, care i-au şocat atât pe români cât şi pe occidentali, au semnalat existenţa unei probleme tragice şi au tras un semnal de alarmă, semn că ceva trebuie făcut. Primul pas făcut din punct de vedere legislativ a fost promulgarea legii 18/1990 prin care Romania îşi afirmă în mod direct intenţia unei schimbări a acestui sistem şi, în 9

Guvernul României, Romania’s Children : Their story, Bucureşti, 2003

23

acelaşi timp, includerea în Constituţia României a principiului care garantează libera dezvoltare a personalităţii umane: “Copii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”. La acestea se adaugă ratificarea Convenţiei ONU – privind drepturile copilului. În plan social, în ajutorul României s-au implicat organizaţii nonguvernamentale, lucrători sociali, doctori, preoţi şi persoane din toate domeniile de activitate. Era normal ca într-o primă etapă, ajutoarele umanitare să urmărească îmbunătăţirea condiţiilor din instituţii. Mari sume de bani au fost colectate din România şi din străinătate pentru construirea unor noi aşezăminte pentru copii. Jucării, cărţi şi haine au fost donate de mii de persoane din România şi din afara ei, impresionate de imaginile terifiante pe care le văzuseră. Deşi aceste acţiuni de ajutorare erau necesare, ele au contribuit la menţinerea sistemului de ocrotire în instituţii de mari dimensiuni. Efortul de a schimba condiţiile de viaţă ale copiilor din instituţii a atras reacţii suplimentare din Occident: idea de a “salva” un copil, adoptându-l. Din nefericire, combinaţia dintre dorinţa cuplurilor de a adopta un copil, realitatea raportului dintre cerere şi ofertă şi inexistenţa unei reglementări stricte a procesului de adopţie internaţională a dus curând la apariţia corupţiei. Adopţiile ilegale au devenit o practică răspândită, din 1990 se estimează că peste 30.000 de copii au fost adoptaţi din România de către cetăţeni străini. Deşi numărul pare impresionant, adevărul este că adopţiile internaţionale nu au contribuit la rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi. Numărul acestora a crescut pentru că multe familii nevoiaşe au fost încurajate să-şi plaseze copiii în instituţii. Astfel, copiii care nu ar fi fost niciodată consideraţi drept candidaţi pentru adopţie au sfârşit prin a fi adoptaţi de străini. Iar conform Convenţiei ONU pentru Drepturile Copilului, Art. 21, b), adopţia internaţională ar trebui să fie ultima opţiune luată în calcul pentru protecţia copilului. În ciuda câtorva încercări de reformă bine intenţionate şi a câtorva realizări ale administraţiilor locale şi centrale din anii ’90, a devenit evident că sistemul trebuia regândit în totalitate. Acest nou sistem trebuia să se bazeze pe un model complex de protecţie şi îngrijire a copilului, al cărui obiectiv principal să fie sprijinirea familiilor nevoiaşe şi protejarea copilului în sânul propriei familii. În acelaşi timp era necesară schimbarea

24

mentalităţilor şi atitudinii societăţii româneşti legate de abandonul şi instituţionalizarea copiilor. I.3.2. Strategia pentru reformă în favoarea drepturilor copilului în România Anul 1992 a marcat începutul unei serii de reforme guvernamentale ale sistemului de protecţie a copilului în România. Primele rezultate au început să apară în 1994, când au fost lansate proiecte pilot de genul caselor de tip familial. După o reformă parţială in 199710, anul 2001 este considerat punctul de cotitură în domeniul îngrijirii şi protecţiei copilului în România. În acest an, problema a devenit o prioritate naţională în programul Guvernului pentru perioada 2001 – 2004. În 2001 a fost adoptată şi demarată cea mai cuprinzătoare strategie în domeniu, numită Stategia Guvernamentală privind Protecţia Copiilor Aflaţi în Dificultate 2001 – 200411. Strategia a fost dezvoltată în spiritul Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, document ratificat şi de România. Strategia îşi propunea un număr de reforme radicale ce urmau să ducă România la nivelul standardelor internaţionale în domeniul protecţiei copilului. S-au avut în vedere toate aspectele sistemului de protecţie a copilului, scopul principal fiind schimbarea sistemului de îngrijire în instituţii într-un sistem de îngrijire de tip familial. Principalul obiectiv al reformei a fost închiderea instituţiilor şi dezvoltarea unor soluţii alternative pentru copiii instituţionalizaţi, precum asistenţa maternală şi casele de tip familial. Reforma prevedea, de asemenea, prevenirea instituţionalizării copiilor, oferind servicii alternative pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe: centre de zi sau centre pentru mamă şi copil. În plus, în cazurile unde reintegrarea copiilor în familia naturală nu era posibilă, accentul urma să fie pus pe adopţia naţională şi pe asistenţa maternală, adopţia internaţională nefiind luată în discuţie decât în momentul în care toate celelalte opţiuni de plasament intern erau epuizate. 10

Vezi ANEXA 1 - Trecere in revistă a actelor legislative emise în cadrul reformei în domeniul protecţiei copilului in perioada 1997 – 2004. 11 Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Stategia Guvernamentală privind Protecţia Copiilor Aflaţi in Dificultate 2001 – 2004, Bucureşti, 2001.

25

Strategia Guvernamentală a urmărit continuarea reformei în domeniul protecţiei copilului prin trei activităţi principale: 1. să aducă sistemul de protecţie a copilului din România la nivelul prevederilor Convenţiei ONU pentru Drepturile Copilului, prin îmbunătăţirea, completarea şi armonizarea cadrului legislativ; 2. să prevină separarea copiilor de familiile lor prin dezvoltarea unor servicii pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe; 3. să restructureze şi să închidă instituţiile de mari dimensiuni şi să le înlocuiască cu servicii alternative. Factorii implicaţi în reformă au fost Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), la acea vreme Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adpopţie (ANPCA), care a deţinut rolul central în abordarea problemelor legate de copiii aflaţi în dificultate, având funcţii în stabilirea strategiei, iniţierea legislaţiei în domeniu, reprezentare, administrare şi monitorizare. Ceilalţi doi factori au fost Direcţiile Locale pentru Protecţia Copilului şi societatea civilă care a contribuit în mod substanţial la dezvoltarea şi implementarea reformei. Cu aportul tuturor celor implicaţi, strategia a avut un obiectiv ambiţios: să se asigure că cei mai mulţi copii din instituţii se întorc la părinţi sau rude. În cazurile unde acest lucru nu a fost posibil, s-a încercat integrarea copiilor într-un sistem de ocrotire alternativ, bazat pe conceptul îngrijirii de tip familial, precum casele de tip familial, asistenţii maternali sau părinţii adoptivi. În ceea ce priveşte susţinerea internaţională, încă din 1990 Guvernul României a avut un important suport din partea comunităţii internaţionale, din partea Uniunii Europene, a Băncii Mondiale şi a UNICEF beneficiind şi de multiple forme de ajutor bilateral din partea unor guverne occidentale. Uniunea Europeană a jucat unul dintre cele mai importante roluri în încurajarea reformei şi în finanţarea sistemului de protecţie a copilului din România. Peste 100 de milioane de Euro au fost cheltuite, iniţial pentru îmbunătăţirea condiţiilor din instituţii, iar apoi pentru pregătirea şi finanţarea politicii şi programelor de reformă. Din 2001, Uniunea Europeană a lansat un program Phare multianual de sprijinire a reformei din acest sector, acordând fonduri nerambursabile. Un buget de 48 de milioane de Euro a fost

26

alocat Guvernului Româniai pentru finanţarea proiectelor locale de creare a unor servicii alternative la instituţiile de ocrotire de tip vechi. I.3.3. Rezultate ale procesului de reformă Ca urmare a adoptării Strategiei Guvernamentale12, a început imediat şi procesul de implementare a reformei. Conform evaluărilor realizate, primele rezulatate au arătat o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale copilului, Raportul de ţară pe 2001 indicând exact progresele înregistrate de România în pregătirea aderării la Uniunea Europeană. În 2003 – 2004 însă, în concordanţă cu planul stabilit de strategie, au fost înregistrate cele mai mari progrese în trei domenii cheie: reforma cadrului legislativ, dezvoltarea serviciilor alternative pentru prevenirea abandonului şi dezvoltarea alternativelor la instituţionalizare. În plus, unul dintre cele mai importante aspecte ale reformei – schimbarea mentalităţii publice asupra problemei copiilor instituţionalizaţi, a început să fie tratat cu seriozitate pentru prima dată. -

Reforma cadrului legal

Un sistem efectiv de protecţie a copilului trebuia susţinut de un cadru legislativ adecvat. Un pas deosebit de important, care a contribuit în mod fundamental la succesul reformei în sistemul de protecţie a copilului, a fost decizia extrem de delicată pe care Guvernul a luat-o în octombrie 2001 în urma vehementelor critici internaţionale, de a redacta un moratoriu asupra adopţiilor internaţionale13. Scopul moratorului a fost să acorde timpul necesar pentru formularea unei legislaţii adecvate şi pentru dezvoltarea capacităţii administrative care să garantaze că adopţia internaţională va fi aplicată doar în interesul copilului şi numai dacă nu există o altă posibilitate de ocrotire a copilului în România. În plus, trebuia acordată o atenţie sporită nevoii de continuitate a mediului cultural, etnic, religios şi lingvistic în care urma să crească copilul. După introducerea acestui moratoriu numărul adopţiilor naţionale a crescut.

12

ibidem Oficiul Român pentru Adopţii, Moratoriu cu privire la adopţiile internaţionale, adoptat in iunie 2001 cu efect retroactiv de la 1 decembrie 2000, - http://www.ora.ro/legislatie, 15.05.2008. 13

27

În aceste condiţii, abia în 2004 a fost creat şi adoptat un pachet legislativ (legea 272 / 200414 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi legea 273 / 2004 15 privind regimul juridic al adopţiei) care să însumeze totalitatea eforturilor făcute în vederea reuşitei acestui demers. Acest pachet legislativ simbolizează totodată şi succesul procesului de reformă. Legislaţia a fost elaborată sub îndrumarea unui grup de 5 experti europeni, contractaţi de Comisia Europeană, cu o experinţă juridică vastă în domeniul protecţei copilului, atât internaţională cât şi în ţările din care proveneau. Legea românească privind drepturile copilului este considerată de către experţi una dintre cele mai bune şi mai complete legi în materie din Europa şi este în deplină conformitate cu Convenţia ONU privind Drepturile Copilului şi Convenţia Europeană privind Drepturile Omului. -

Descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului

Centralizarea managementului serviciilor de protecţie a copilului era caracteristică unei practici administrative ce ţinea de trecut. Descentralizarea permitea o mai bună cunoaştere a situaţiei locale şi a nevoilor individuale, conducând la furnizarea de servicii mai bune şi mai flexibile. Un pas important în descentralizarea serviciilor şi trecerea lor din grija statului în cea a comunităţilor locale a fost înfiinţarea Direcţiilor Locale pentru Protecţia Copilului. Managementul serviciilor de protecţie a fost transferat treptat către aceste departamente, un proces care a demarat în 1997 şi s-a încheiat în 2001. -

Prevenirea separării copilului de familie

O parte importantă a strategiei guvernamentale a fost prevenirea separării copilului de familie şi sprijinirea mamelor şi familiilor cu probleme. Sărăcia şi condiţiile precare din familii erau principalele motive ale instituţionalizării copiilor. În majoritatea cazurilor, acest tip de îngrijire era văzut ca o soluţie temporară până când părinţii îşi rezolvau problemele (îşi găseau o slujbă, o locuinţă). De aceea, unul dintre obiectivele strategiei a fost combaterea acestui fenomen. În timp ce se lucra la strategia guvernamentală, crearea de servicii alternative demarase deja, acestea extinzându-se rapid. Din anul 2000, numărul serviciilor alternative s-a dublat, unele dintre acestea fiind deschise în continuare. 14 15

Legea nr. 272/2004 - Monitorul Oficial. partea I, nr. 557/23.06.2004. Legea nr. 273 /2004 - Monitorul Oficial. partea I, nr. 557/23.06.2004.

28

Tipurile de centre care au fost deschise sunt: -

centre maternale – înfiinţate în fiecare judeţ, oferind mamelor singure

posibilitatea de a beneficia de sprijin pentru a-şi păstra copiii până în momentul în care depăşesc perioada dificilă; -

centre de zi pentru copiii din familii aflate în dificultate – centre înfiinţate în

toată ţara pentru a oferi îngrijire copiilor în perioada în care părinţii lor se află la lucru; -

centre de zi pentru copiii cu nevoi speciale – au fost înfiinţate centre de zi

pentru a oferi copiilor posibilităţi de recuperare neuro-motorie şi oportunităţi educaţionale cât şi asistenţă familiilor lor. -

Dezvoltarea serviciilor alternative pentru îngrijirea rezidenţială

Scopul fundamental al strategiei pentru reforma sistemului de îngrijire a copilului a constat în închiderea instituţiilor gigant şi înlocuirea acestora cu servicii alternative de îngrijire, cum ar fi casele de tip familial, familiile de asistenţi maternali şi adopţia naţională, reintegrarea copiilor instituţionalizaţi în familia naturală sau în familia extinsă fiind prioritare acolo unde a fost ( şi este) posibil. Toate aceste soluţii au fost gândite pornindu-se de la premiza că, păstrarea copilului într-un mediu familial cu anumite reguli, obiceiuri şi tradiţii, pe care acesta nu are cum să le deprindă în afara unei familii, este cel mai mare beneficiu pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Schimbarea mentalităţii opiniei publice asupra conceptului de protecţie a copilului reprezenta un alt punct important în cadrul programului de reformă. Trebuia să se înţeleagă că instituţiile nu puteau înlocui familia iar condiţiile de viaţă din instituţii, deşi uneori percepute ca fiind superioare celor de acasă, nu puteau înlocui căldura şi dragostea părintească. Sărăcia nu trebuia să fie motivul plasării unui copil în afara familiei sale. Aşadar, o sarcină destul de grea, atâta timp cât valorile societăţii româneşti au fost mutilate o perioadă îndelungată în care românii au fost îndoctrinaţi decenii la rând, spunându-li-se că statul se ocupă de tot, de la strategiile macroeconomice, la problemele de familie. În acest sens, unul dintre paşii cei mai importanţi a fost crearea unei campanii naţionale de conştientizare cu mesajul “ Casa de copii nu e acasă”, campanie menită să informeze opinia publică asupra alternativelor existente la instituţionalizare.

29

Campania, derulată timp de doi ani, a beneficiat de sprijin financiar de peste 15 milioane de Euro, din care 3,8 milioane de Euro alocate prin programul Phare. Era pentru prima dată când o campanie socială se bucura în România de sprijinul organizaţiilor şi personalităţilor din toată ţara. Aproape 11 milioane de Euro au fost obţinute prin sponsorizări şi din spaţiul media obţinut în regim de gratuitate ( difuzarea de spoturi TV şi radio, spaţii gratuite în cotidiene şi săptămânale). Micro-analiză de campanie:

CASA DE COPII NU E ACASĂ Obiectivele campaniei Într-o primă fază, campania "Casa de copii nu e acasă" şi-a propus să sensibilizeze publicul larg în ceeea ce priveşte problema abandonului şi instituţionalizării copiilor şi să-l informeze asupra posibilelor efecte negative ale instituţionalizării. A doua etapă a avut ca obiectiv informarea şi educarea diferitelor tipuri de segmente ţintă în legatură cu existenţa unor soluţii alternative la abandon şi instituţionalizare. Pe scurt, campania şi-a dorit să schimbe atitudinea şi comportamentul părinţilor / familiilor în ceea ce priveşte responsabilitatea de asumat în creşterea copiilor şi să-i facă să constientizeze cât de important este ca un copil să fie crescut în familie, prezentând soluţiile alternative ce fac posibil acest lucru, soluţii ce pun în prim-plan interesul copilului. Sintetizând, campania s-a axat pe transmiterea următoarelor mesaje: -

importanţa creşterii copilului în mediul familial;

-

existenţa unor posibiltăţi şi servicii alternative care să sprijine familiile în îngrijirea copiilor;

-

promovarea adopţiei naţionale.

Publicul ţintă Au existat patru categorii de public ţintă:

30

1. MAME / FAMILII AFLATE LA RISC, pentru care provocarea campaniei a fost să-i determine să conştientizeze că instituţionalizarea nu este o soluţie bună şi că există soluţii alternative potrivite nevoilor lor. 2. În ce priveşte PUBLICUL LARG, obiectivul a fost să-i determine să înţeleagă şi să sprijine schimbarea pe care o aduce programul - tipul de îngijire axat pe servicii orientate către ideea de familie versus tipul de îngrijire instituţională. 3. Mesajele către GRUPURILE PROFESIONISTE precum medici, asistente medicale, profesori, asistenţi sociali, autorităţi locale, preoţi, profesionişti media, au fost dezvoltate pentru a-i convinge pe aceştia să se alăture campaniei şi să participe efectiv la schimbarea adusă de program (îngrijirea în mediul familial faţă de îngrijirea de tip instituţional) şi să transmită mai departe mesajele către celelalte grupuri ţintă. 4. Pentru CUPLURILE DE ROMÂNI INTERESATE SĂ ADOPTE, provocarea campaniei a fost să-i informeze asupra procedurii de adoptare a unui copil şi să-i încurajeze să o facă. Mediatizare Pentru o direcţionare cât mai eficientă a mesajelor către toate segmentele de public ţintă s-au folosit diferite vehicule de comunicare, atât convenţionale (mass-media: TV, presa, radio, panotaj), cât şi neconvenţionale (concerte, întâlniri locale, emisiuni televizate, Linia Verde etc) Mesajul campaniei şi conceptual umbrelă Copiii au nevoie de dragostea unei familii!

31

Implementarea campaniei a început în 2001 şi s-a întins pe o perioadă de doi ani. Rezultatul imediat al acestei campanii de informare a fost că opinia publică a început să înţeleagă mai bine cum trebuie tratată problema copiilor instituţionalizaţi. Şi totuşi, chiar dacă s-a găsit soluţia cea mai bună pentru îngrijirea copiilor aflaţi în sistemul de protecţie – indiferent daca ne referim la îngrijirea maternală sau la casele de tip familial – nu înseamnă că problemele se vor opri aici. S-a făcut un progres însă lucrurile sunt departe de a se afla în starea ideală. Acum se pune problema respectării drepturilor copilului care, în România fac în prezent obiectul unei noi legi, aliniate la acquis-ul comunitar şi în concordanţă cu convenţiile internaţionale în domeniu. Primul pas l-a constituit exerciţiul de formare a specialiştilor: asistenţi sociali, medici, profesori, preoţi, judecători, poliţişti referitoare la aplicarea legii 272 şi a Convenţiei ONU prin realizarea unei campanii de educaţie derulată sub sloganul “Drepturile copiilor sunt lege!”, componentă a Programului PHARE 2002 şi care a continuat până în septembrie 2007 prin PHARE 2003: “Campania de educaţie privind drepturile copilului” (Vezi infra, Studiu de caz). Se poate remarca din descrierea realizată mai sus că eforturile de reformare ale sistemului de protecţie a copilului au fost multiple şi totodată extrem de complexe, la

32

succesul acestora contribuind foarte mult procesul continuuu de comunicare al noilor valori pe baza cărora trebuiau construite noile servicii sociale. De altfel, pe parcursul tuturor activităţilor care au contribuit la reformarea sistemului, s-a încercat respectarea principiilor care constituie baza serviciilor sociale: organizarea comunitară, solidaritatea socială şi abordarea globală. Principala observaţie care se poate desprinde în urma acestei ilustrări a progresului înregistrat de România în domeniul protecţiei sociale a copilului este accea că s-a trecut de la o stare conservatoare, de inerţie a sectorului public incapabil să dezvolte politici publice şi implicit servicii sociale16, către deschiderea acestuia în vederea cooperării, atitudine ce reiese cel mai bine din faptul că într-o perioadă de timp relativ scurtă au fost dezvoltate numeroase strategii naţionale şi strategii sectoriale privind serviciile sociale. În cele ce urmează, obiectivul lucrării de faţă este să argumenteze şi să confirme această nouă abordare, în care principiul parteneriatului reprezintă punctul nodal al tuturor demersurilor.

16

Multă vreme, in România, ponderea cea mai mare a furnizorilor de servicii sociale era in sectorul neguvernamental.

33

II. Societatea civilă şi rolul ei în promovarea intereselor şi a drepturilor copiilor II. 1. Actualitatea sectorului non-profit în România Pentru modernizarea şi susţinerea reformei sistemului de protecţie şi promovare a drepturilor copilului, o cerinţă importantă este accea a implicării unui număr cât mai mare de parteneri la nivel naţional, regional, judeţean şi local, care să împărtăşească aceleaşi principii şi valori în activităţile desfăşurate pentru bunăstarea copilului. Demersul este cu atât mai complex cu cât domeniul protecţiei copilului ţine de mai multe sectoare, fapt ce implică un număr foarte mare de actori dintre care putem aminti: autorităţile administraţiei publice locale (la rândul lor foarte numeroase) şi autorităţile administraţiei publice centrale unde intră Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerul Muncii, Solidarităţii şi Egalităţii de Şanse, Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii, Secretariatul General al Guvernului, Avocatul Poporului, CNA-ul, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi lista poate continua.

34

Pe lângă autorităţi, în ultima vreme, un partener din ce în ce mai important în implementarea strategiilor îl constituie reprezentanţii societăţii civile, prin intermediul unor organizaţii neguvernamentale, universităţi şi alte instituţii de învăţământ, institute de cercetare, etc. Dezvoltarea societăţii civile şi apariţia sectorului nonprofit marchează de altfel punctul cel mai înalt pe care l-a atins transformarea sferei publice. Astăzi, de exemplu, există diferite definiţii ale conceptului de "societate civilă". În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducţionist, mulţi oameni înţelegând prin "societate civilă" organizaţiile nonguvernamentale. Şcoala londoneză de economie, Centrul pentru Societatea Civilă, utilizează următoarea definiţie de lucru: "Societatea civilă se referă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între stat, afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice, mişcări sociale şi politice, alte forme de participare socială şi civică"17. O altă definiţie valabilă pentru contextual actual este aceea conform căreia "Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă" 18. Dincolo de aspectul instituţional, societatea civilă este formată din cetăţeni, care, asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa publică, influenţează politicile, apără şi promovează interesele populaţiei. Sergiu Tamaş, în "Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică", afirma că “formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societăţii civile, cetăţenii intră întro ţesătură de raporturi sociale, participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese ”19. 17

http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html, 16.05.2008; http://www.fdsc.ro/ro/societate/frames/index.html, 16.05.2008; 19 Tamas, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Art. Societatea civilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 357; 18

35

John Keane, în lucrarea sa “Societatea civilă: imagini vechi, viziuni noi”20, spune că popularizarea termenului este atât de uimitoare încât se poate considera că limbajul societăţii civile trece în momentul de faţă printr-o globalizare pe verticală şi orizontală. De asemenea, Keane consideră că în secolul XXI asistăm la renaşterea societăţii civile şi la începerea, peste tot în lume, a căutării unor noi echilibre între instituţiile statale şi nestatale. Rolul vital jucat de societatea civilă în asigurarea democraţiei trebuie la rândul său să fie susţinut de existenţa a alte două seturi de instituţii strâns asociate. O societate civilă organizată democratic necesită o “societate politică”, adică mecanisme cum ar fi partide politice şi alianţe între partide, alegeri şi legi electorale, foruri legislative prin care cetăţenii unei societăţi politice să se exprime ca cetăţeni. A doua condiţie este existenţa unei “societăţi economice” instituţionalizate, ca un sistem legal mixt de forme de proprietate, de producţie, de schimb, de consum, nedirijate şi nereglementate de stat. Crearea societăţii civile este produsul lumii moderne şi societatea civilă modernă este un câmp de luptă tensionat, în care se ciocnesc diferite interese. Termenul de societate civilă semnifică pluralitate iar teoria societăţii civile pune accent atât pe pluralismul teoretic, cât şi pe un proiect politic destinat să înzestreze o pluralitate de indivizi şi de grupuri, ne-ierarhică, să-şi exprime deschis şi fără violenţă solidaritatea şi opoziţia cu idealurile şi modurile lor de viaţă individuale. Un alt fenomen aflat în strânsă dependenţă cu aceste modificări structurale ale sferei publice şi cu cristalizarea societăţii civile este apariţia celui de-al treilea sector, sectorul non-profit. Sectorul non-profit apare în sfera puterii publice în ultimele decenii, pe poziţie egală cu cea a celorlalte două sectoare: public (sfera guvernării publice) şi corporatist (domeniul corporativ privat). Sectorul non-profit este un sector eminamente social, dar preia şi dezvoltarea unor funcţiuni importante din politic şi economic. Din punct de vedere economic, contribuie la dezvoltarea bunăstării sociale în sens de “wellfare”, pe căi specifice, iar din punct de vedere politic, el reprezintă sfera intereselor comunitare, o sferă autoguvernantă, consensuală, specifică structurii societăţii civile.

20

Keane, John, Societatea civilă: imagini vechi, viziuni noi, Iaşi, Institutul European, 2003, pp. 45 – 83.

36

Sectorul non-profit emite exerciţiu politic în sfera societăţii civile prin forme de consultare, dialog la nivelul campaniilor de advocacy sau, dimpotrivă, prin forme de protest, boicot, luări de poziţie în numele unor comunităţi ale căror interese politice sau economice sunt insuficient reprezentate sau ignorate de celelalte două sfere. Sectorul non-profit preia în sfera guvernării societăţii civile toate problemele legate de drepturile omului, drepturile minorităţilor sau ia în discuţie toate problemele provenite din carenţe, ambiguităţi sau limitări legislative. În ceea ce priveşte funcţiunea economică, sectorul non-profit nu creează profit, valoare economică, ci prin structuri patronale, care protejează drepturile întreprinzătorilor privaţi, intervine în dialog economic, ori de câte ori se creează un dezechilibru la nivelul guvernării, în raportul dintre stat şi sectorul corporativ privat. De exemplu, asociaţiile patronale intervin activ, prin lobby, pentru a preveni sau relaxa reglementări care îngrădesc drepturile corporaţiilor. În ciuda acestor funcţiuni politice şi economice, sectorul non-profit rămâne un sector eminamente social care exercită însă o influenţă mult mai mare în construirea agendei publice. Sectorul non-profit are următoarele funcţiuni specifice: •

Compensează deficitul social – compensarea deficitului social ca formă de carenţă manifestată la nivelul capitalului social, înţeles ca sistem de norme, dispoziţii, valori, cutume, reprezentări prin care funcţionează un sistem social. Cea mai importantă strategie dezvoltată din această funcţiune este marketingul social.

•

Susţinerea şi dezvoltarea de practici sociale – difuzarea de idei noi şi promovarea unor idealuri sociale, deoarece sectorul non-profit are forţa de a impune schimbarea socială în mod consensual. Exerciţiul de advocacy este cel care favorizează schimbarea socială pentru că introduce practici sociale modificate, diferite, noi. Schimbarea este astfel introdusă prin consens. De asemenea, şi campanile grassroots, la nivel local, pot introduce elemente de schimbare.

•

Construirea unei agende publice, introducerea de teme pe agenda publică. Sectorul non-profit joacă rolul unui analist al sectorului social, depistând în avans zone vulnerabile, tendinţe, pe care le lansează în dezbatere publică, fie în mod direct apelând la structurile de beneficiari proprii, fie prin mass-media. Foarte

37

repede aceste teme sunt preluate de sectorul politic. Adesea temele impuse privesc reglementări cu privire la anumite drepturi şi sunt avansate pe agenda publică prin forme de lobby de masă: demonstraţii, discursuri, talkshow-uri. •

Cooperarea instituţională cu sectorul corporativ – producerea acestor alianţe a creat o strategie de marketing specifică: related marketing – marketing comunitar, formă de comunicare bazată pe o alianţă între o organizaţie non-profit şi o corporaţie, prin care se realizează transferul de reputaţie de la o marcă la alta, pentru a împrumuta reciproc din capitalul de imagine.

•

Consolidarea poziţiei beneficiarilor serviciilor sociale – este o formă de instituţionalizare, de transfer de putere al stakeholderilor tipică sectorului nonprofit. Această abilitare a beneficiarilor a dezvoltat şi ea o formă de marketing specific – marketingul relaţional – îndreptat asupra eforturilor de abilitare concentrate pe probleme diferite în funcţie de tipul de organizaţie. În ceea ce priveşte situaţia din România, trebuie să ţinem cont în primul rând de

trecutul comunist al ţării care a implicat împiedicarea dezvoltării opiniei publice şi a societăţii civile în sensul actual al termenului, realitatea acelor timpuri în care domina controlul politic şi cenzura favorizând perpetuarea unei pseudo-societăţi civile. Astfel, după 1989, primele organizaţii neguvernamentale care au apărut în România au fost cele venite din străinătate – cele mai multe în domeniul protecţiei copilului – şi care şi-au făcut simţită prezenţa în primul rând prin ajutor umanitar, financiar şi mai ales prin expertiză. Astfel, încă din 1990 organizaţiile nonguvernamentale sunt cele care au creat, pilotat şi transferat servicii către autorităţile administraţiei locale, la care se alătură transferul de expertiză (know-how), programele de profesionalizare a resurselor umane realizate precum şi implicarea comunităţii locale în rezolvarea problemelor sociale. Totodată, ONG-urile au contribuit la cristalizarea sistemului de protecţie a copilului, prin structuri înfiinţate prin proiecte pilot care, ulterior, au devenit Direcţiile pentru Protecţia Copilului.

38

De altfel, în cadrul sistemului de protecţie a copilului funcţionează cele mai multe ONG-uri existente în România, ceea ce le diferenţiază fiind natura cauzelor pe care le promovează sau altfel spus, misiunea. Ceea ce a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea ONG-urilor este faptul că, încă de la înfiinţarea sistemului, acestea şi-au perfecţionat metodele de dialog cu autorităţile locale şi centrale, precum şi metodologiile de implementare, în parteneriat, a strategiilor în domeniu, fapt care a contribuit substanţial la formarea unei societăţi civile româneşti capabilă să-şi spună punctul de vedere în momentul în care se pune problema adoptării de politici cu efect direct asupra comunităţii.

II. 2. Factori de impulsionare a implicării societăţii civile

Aşa cum am mai precizat, societatea civilă îşi face simţită tot mai mult prezenţa prin intermediul programelor şi proiectelor pe care le desfăşoară în funcţie de carenţele pe care le observă la nivel social şi, implicit, în funcţie de misiunea şi obiectivele pe care şi le propune. În privinţa activităţii organizaţiilor nonprofit, activitatea acestora este, din păcate, direct proporţională cu bugetul de care acestea dispun, şi influenţată de lipsa timpului şi a forţei de muncă. Finanţarea reprezintă însă punctul central al oricărei activităţi şi în ciuda existenţei alternativei voluntariatului21, care rezolvă într-o măsură mai mare sau mai mică problema resurselor umane, pentru ONG-uri, problema resurselor rămâne una centrală22. Multă vreme, fondurile pe baza cărora erau desfăşurate proiectele ONG-urilor, lăsându-le la o parte pe cele provenite de la diverşi sponsori sau de la donori individuali 21

Voluntariatul contemporan a evoluat de la o practică de misionariat la una de tip contractual, bazată pe un sistem de interese proprii, ce implică diverse costuri pentru organizaţie. 22 În momentul de faţă ONG-urile se află în faza pieţei competitive, în care trebuie să înveţe să-şi aleagă cu grijă pieţele-ţintă, să-şi poziţioneze ofertele în mod eficient faţă de competitori, să-şi coordoneze elementele programelor de marketing astfel încât să obţină impact maxim din resurse minime.

39

care nu sunt constante, au venit din străinătate, de la donori internaţionali. În momentul de faţă, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, aceste fonduri dispar şi astfel organizaţiile sunt obligate să se reorienteze sau să-şi dezvolte mecanisme de autofinanţare. În consecinţă, sectorul societăţii civile se confruntă cu o serie de provocări precum: -

împuţinarea numărului de donatori străini;

-

trecerea de la Fondurile Phare la Fondurile Structurale care presupun forme diferite de formare;

-

promulgarea legii 2 % prin care indivizii au posibilitatea să orienteze 2 % din impozitul pe venit către un ONG;

-

sprijinul guvernamental ce poate lua mai multe forme ( exemplul PIN-urilor – vezi paragrafele următoare) şi care are principala calitate de a responsabiliza ONG-urile.

Aşadar, ONG-urile au început să se reorienteze în căutarea altor surse de finanţare, iar unul dintre factorii vizaţi a fost Guvernul. În domeniul protecţiei copilului, Guvernul s-a arătat dispus să colaboreze şi să susţină activitatea organizaţiilor, unul dintre cei mai importanţi paşi fiind făcuţi în anul 2005 când a fost aprobată hotărârea de Guvern23 prin care se aprobă finanţarea unor programe de interes naţional în domeniul protecţiei copilului (PIN). Aceste programe se desfăşoară şi astăzi sub egida Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, finanţarea realizându-se în urma evaluării de către aceasta a proiectelor înaintate de organismele autorizate să desfăşoare activităţi în protecţia drepturilor copilului. Monitorizarea derulării acestor programe din domeniul protecţiei drepturilor copilului se asigură de căre Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului în colaborare cu Consiliile Judeţene, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială se derulează programele de interes naţional.

23

Hotărârea de Guvern nr. 197 din 09.februarie 2006 privind aprobarea programelor de interes naţional sas.mmssf.ro/compendiumLegislativ.php?id=269, 20.05.2008

40

Principalele direcţii în care sunt gândite aceste programe sunt: oferirea de servicii alternative, pregătirea specialiştilor care lucrează cu copiii în vederea oferirii unor servicii de calitate, promovarea bunelor practici, etc. Unul dintre cele mai importante programe derulate în acest context poartă denumirea "Integrarea socioprofesională a copiilor / tinerilor din sistemul de protecţie"24. Obiectivul programului este facilitarea integrării în comunitate şi în activitatea profesională a copiilor / tinerilor din sistemul de protecţie. Scopul vizat este pe de o parte crearea şi dezvoltarea de practici integrative pentru copii / tineri în vederea îmbunătăţirii şanselor acestora de integrare socioprofesională, iar pe de altă parte îşi propune dezvoltarea unui set de măsuri şi mecanisme destinat tinerilor care până la vârsta de 18 ani beneficiază de una dintre măsurile de protecţie specială a copilului, prevăzute de lege, care să faciliteze dobândirea abilităţilor necesare pentru integrarea lor educaţională, ocupaţională şi identificarea unei forme legale de angajare. De asemenea, se are în vedere şi implementarea standardului minim de calitate, în vederea îmbunătăţirii atitudinii şi comportamentului general privind problematica specifică a copilului / tânărului, la care se adaugă gestionarea eficientă a resurselor umane şi financiare implicate în sistemul de protecţie a copilului. Tematica abordată este mult mai diversă, exemplele cele mai ilustrative fiind constituite de programele25 următoare: - "Înfiinţarea de centre de plasament de tip familial - căsuţe şi apartamente pentru copiii din instituţiile cu o capacitate mai mare de 100 de locuri, care nu au fost restructurate pe module de tip familial"; - "Dezvoltarea serviciilor alternative pentru copiii cu dizabilităţi / handicap / HIV / SIDA"; - "Dezvoltarea reţelei de servicii specializate pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate"; - "Promovarea standardelor minime obligatorii din domeniul protecţiei copilului şi monitorizarea respectării drepturilor copilului";

24 25

http://www.copii.ro/content.aspx?id=141, 05.06.2008 http://www.copii.ro/content.aspx?id=117, 10.05.2008

41

- "Susţinerea reţelei de asistenţi maternali pentru protecţia specială a copilului în vârstă de până la 2 ani lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi"; - "Dezvoltarea reţelei serviciilor sociale comunitare pentru copil şi familie şi susţinerea familiilor aflate în criză în vederea prevenirii separării copilului de familia sa". Aşadar, tematica reuneşte o problematică foarte actuală, de interes, care vine în continuarea strategiei guvernamentale dar care, în acelaşi timp favorizează dezvoltarea societăţii civile şi a participării acesteia în cadrul procesului de reformă. Ar mai trebui ţinut cont de faptul că totalul costurilor aferente derulării acestor programe, conform declaraţiilor de pe site-ul ANPDC, este de aproximativ 5 milioane de euro, bani alocaţi de la bugetul de stat şi distribuiţi către ONG-uri. Dar, ca în orice alt domeniu, banii proveniţi de la guvern nu sunt niciodată suficienţi mai ales când este vorba despre o problematică aşa de delicată şi extinsă ca protecţia copilului. În consecinţă, ONG-urile trebuie să caute şi să găsească alternative care să le permită respectarea misiunii pe care şi-o propun. Una dintre cele mai noi tendinţe promovate la nivel internaţional este reinginerizarea organizaţiilor neguvernamentale care sunt sfătuite să se transforme în întreprinderi sociale. Ceea ce trebuie menţionat încă de la început este că această nouă tendinţă are la bază conceptul economiei sociale care îmbină obiectivele sociale cu antreprenoriatul social. În acest fel capitalismul vine la întâlnire cu socialul. Detaliind puţin lucrurile, ceea ce se propune este ca, în contextual actual, ONGurile să-şi dezvolte serviciile pe care le oferă, concentrându-se pe acelea generatoare de venituri pentru ca astfel ele să devină sustenabile şi durabile. Trebuie atrasă însă atenţia asupra pericolului deturnării de la misiunea organizaţională în momentul în care acestea oferă, pe lângă servicii sociale, şi servicii economice. De aceea, activităţile economice derulate de o organizaţie neguvernamentală trebuie să fie întotdeauna legate de misiunea organizaţiei respective, baza amândurora fiind nevoile sociale identificate şi care aşteaptă o rezolvare. Aceste nevoi sunt extrem de diversificate şi, în consecinţă, trebuie abordate diferenţiat, ceea ce conduce către o diversificare a domeniilor în care întreprinderile sociale pot să apară.

42

Dintre activităţile economice care pot fi derulate de ONG-uri, pot fi enumerate: oferirea de servicii de consultanţă, organizarea de sesiuni de formare pentru diverse tipuri de specialişti, producerea şi vânzarea unor produse realizate de beneficiar, etc. În felul acesta întreprinderile sociale devin instrument al incluziunii sociale prin oferirea de locuri de muncă pentru categoriile defavorizate, aflate la risc (persoane cu dizabilităţi) şi în acelaşi timp contribuie la dezvoltarea durabilă şi la crearea de standarde. Aşadar, întreprinderile sociale oferă noi oportunităţi de dezvoltare, caracteristica principală fiind îmbinarea obiectivelor sociale cu cele economice, sau altfel spus, întreprinderea socială este o afacere ce are în primul rând obiective sociale. Un imperativ al dezvoltării întreprinderilor sociale îl constituie existenţa unei pieţe deschise, în care să se desfăşoare atât economia socială cât şi cea privată, între care nu trebuie să existe în mod obligatoriu o concurenţă. Principiul economiei sociale stă în valoarea adăugată a acesteia în anumite sectoare ( de exemplu – angajarea în proporţie de 30% a persoanelor cu dizabilităţi), fapt ce conduce către o reconceptualizare integrală a acestui sector. Dintre obiectivele care stau la baza acestei mutaţii se numără: 1. activarea grupurilor defavorizate; 2. creşterea capacităţii comunităţii pentru sprijin social; 3. crearea de locuri de muncă. Această reinginerizare a organizaţiilor neguvernamentale poate fi văzută drept trecerea de la faza de dezvoltare a acestora (faza serviciilor sociale) la faza de maturitate a sectorului (prin dezvoltarea serviciilor de antreprenoriat social). Pentru o privire de ansamblu mai clară, întreprinderea socială a fost definită drept acea entitate care furnizează servicii destinate includerii sau menţinerii pe piaţa forţei de muncă a persoanelor aflate într-o situaţie de nevoie socială sau furnizează activităţi economice generatoare de venituri utilizând persoane dezavantajate social. Aşadar, o activitate comercială viabilă financiar şi benefică social. Totuşi, întreprinderea socială păstrează principiul care stă la baza constituirii organizaţiior nonprofit, acela al non-distributivităţii profitului către acţionari. Ceea ce le diferenţiază, în schimb, este că sunt organizaţii de tip participativ, democratic, cu o conducere de tip participativ, în care abordarea interesului comunităţii se face ca un tot.

43

Unele dintre caracteristicile cele mai importante ale întreprinderilor sociale este acela de a crea coeziune socială şi capital social. Bineînţeles că acest tip de inovaţie a cadrului social nu se poate face în afara colaborării societate civilă – guvern – autorităţi, pentru că, în fapt, dezvoltarea întreprinderilor sociale presupune crearea de oportunităţi pentru dialogul social. Ţinând cont de toate aceste detalii, se remarcă evoluţia societăţii româneşti care, încet dar sigur, lasă în urmă trecutul comunist şi caracterul închis al regimului şi trece către o societate deschisă ce permite apariţia societăţii civile şi ulterior dezvoltarea ei. În capitolul următor se va încerca o trecere în revistă ce îşi propune să exemplifice formele pe care le pot lua iniţiativele guvernamentale a căror implementare se face cu instrumentele şi sprijinul societăţii civile.

II. 3. Forme de organizare şi activităţi ale societăţii civile în folosul copiilor

Ţinând cont de aceste aprecieri, în rândurile care urmează vom încerca să exemplificăm două forme de activitate realizate în folosul copiilor, care au la bază două structuri diferite dar care, au misiuni asemănătoare şi aproximativ aceleaşi pârgii de influenţare. Cel de al treilea exemplu de activitate desfăşurată în folosul copiiilor, şi cea mai importantă – Consiliul Copiilor “SPUNE!” – va constitui subiectul studiului de caz care se regăseşte în cadrul ceului de al patrulea capitol al lucrării. Aşadar, vom trata pe rând o organizaţie a copiilor: Consiliul Naţional al Elevilor (CNE) şi apoi un program derulat sub umbrela Guvernului, program ce are la bază o misiune cu caracter social şi în acelaşi timp mizează pe principiile voluntariatului (principiu esenţial pentru ONG-uri) - Strategia Naţională de Acţiune Comunitară (SNAC). Am ales aceste două formule prin care se vizează îmbunătăţirea situaţiei copiilor, lăsând la o parte activităţile diverselor organizaţii nonguvernamentale şi chiar pe acelea ale Federaţie Naţionale a ONG-urilor Active în Protecţia Copiilor, deoarece acestea sunt

44

mult mai interesante tocmai datorită caracterului lor hibrid, hibridarea reprezentând tendinţa ce domină sectorul protecţiei copilului şi al serviciilor sociale în general, o zonă în care parteneriatul constant dezvoltat pe baza dialogului social între Stat şi societatea civilă este un imperativ. Consiliul Naţional al Elevilor (C.N.E.) Consiliul Naţional al Elevilor26 a fost constituit la iniţiativa Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului în martie 2006. Acesta a fost gândit drept o formă instituţionalizată de organizare a elevilor menită să reprezinte interesele acestora în politica şcolară a unităţii de învăţământ. Consiliul Elevilor se constituie în conformitate cu prevederile Legii Învaţământului şi are ca bază legală de funcţionare: - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948; - Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, art. 15, care prevede: • statele-părţi recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea de reuniune paşnică; • exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect al nici unui fel de restricţii, altele decât cele impuse în conformitate cu legea şi care sunt necesare, într-o societate democratică în interesul securităţii naţionale, al siguranţei sau al ordinii publice sau pentru a proteja sănătatea sau pentru morala publică sau pentru drepturile şi libertăţile altora; - Constituţia României27: • Art. 30: libertatea de exprimare: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin imagini, prin sunet sau prin alte mijloace de comunicare în public. 26

http://www.edu.ro/index.php-776, 23.03.2008 Consiliul Legislativ, Constituţia României, http://politicianiste.files.wordpress.com/2008/03/constitutia_romaniei.pdf, 10.04.2008 27

45

• Art.45: protecţia copiilor şi a tinerilor: (1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. (5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru o participare liberă a tinerilor în viaţa socială, economică, culturală a ţării. În baza acestor reglementări, Consiliul Elevilor desfăşoară activităţi ce corespund intereselor şi dorinţelor elevilor / tinerilor, în acest sens elaborarea de proiecte care să vină în sprijinul rezolvarii problemelor elevilor şi care să raspundă dorinţelor şi nevoilor acestora reprezentând un punct central. Programele / proiectele propuse, care sunt în principal de natură educativă, culturală, distractivă, sportivă şi turistică, corespunzatoare intereselor şi aspiraţiilor elevilor sunt de cele mai multe ori urmarea dezvoltării unui dialog cu organizaţii similare (de exemplu Consiliul Copiilor SPUNE!), în vederea promovării intereselor elevilor. În acelaşi timp, Consiliul Elevilor militează pentru edificarea în cadrul liceului / şcolii a unui statut al elevului care să determine clar drepturile şi îndatoririle elevului, dar care să şi scoată în evidenţă rolul acestuia într-o societate modernă, întregul demers având la bază respectarea drepturilor elevului atât în instituţiile de învaţământ cât şi în societate. Un alt punct nevralgic ce tinde să fie rezolvat prin înfiinţarea şi buna funcţionare a Consiliului Elevilor îl reprezintă contribuţia pe care acesta o poate avea în respectarea dreptului la libera exprimare a voinţelor elevilor şi în acelaşi timp la asigurarea unor raporturi corecte între elev, profesor si societate. Pe scurt, Consiliul Elevilor urmăreşte numai obiectivele elevilor în conformitate cu drepturile, îndatoririle, interesele şi aspiraţiile acestora, astfel: 1. susţine identificarea şi mediatizarea problemelor elevilor în dorinţa ca acestea să fie rezolvate de către forurile abilitate; 2. eleborează şi susţine programe care să asigure creşterea calităţii procesului educaţional desfăşurat în cadrul instituţiei de învaţământ; 3. promovează dezvoltarea învaţământului şi culturii, condiţii esenţiale ale progresului general al unei societăţi; 4. promovează programe şi acţiuni de formare şi afirmare a elevilor.

46

Un alt rol important al Consiliului Elevilor, care constituie în fond misiunea organizaţională a acestuia, îl reprezintă natura participativă la procesul decisional ce are efect direct asupra elevului, în cazul de faţă, prin intermediul Consiliului Elevilor, elevii putând să discute şi să facă propuneri în legatură cu realizarea curricumului, cu stabilirea curricumului la decizia şcolii sau în privinţa folosirii şi dezvoltării bazei materiale, functionarea cabinetelor şi laboratoarelor, a bibliotecii, organizarea activităţii extracuriculare sau alte probleme care prezintă interes pentru elevi. Mai mult chiar, Consiliul Elevilor poate propune conducerii măsuri pentru rezolvarea doleanţelor elevilor pe care îi reprezintă. În egală măsură, Consiliului îi revine şi sarcina de a judeca cazurile de abateri disciplinare mai grave ale elevilor precum şi aceea de a propune soluţii şi masuri de natură să împiedice astfel de comportamente în viitor. Privind în ansamblu activitatea Consiliului Elevilor care funcţionează la nivelul întregii ţări, se poate spune că acesta trebuie să fie considerat drept un partener cu drepturi egale al Ministerului Educaţiei ale cărui decizii poate să le influenţeze prin simplul fapt că oferă elevilor posibilitatea de a-şi face vocea auzită. Strategia Naţională de Acţiune Comunitară (SNAC) Strategia Naţională de Acţiune Comunitară reprezintă o premieră în România, ea fiind la origine iniţiativa unei asociaţii filantropice (charity) străine. În prezent programul a devenit Strategie Naţională, în realizarea ei fiind implicate atât instituţii ale statului: Ministrul Educaţiei, Ministerul Muncii, Ministerul Administraţiei Publice, Ministerul Justiţiei şi Internelor, cât şi Biserica Ortodoxă şi organizaţii negunernamentale. Scopul proiectului este crearea unei legături între profesori, elevi din licee, şcoli speciale şi centre de plasament în cadrul unor programe locale de acţiune comunitară care îşi propun să depăşească prejudecăţile şi să contribuie la realizarea unei societăţi inclusive în care diferenţa să fie considerată o valoare.

47

Întregul demers porneşte de la identificarea unor nevoi sociale nesatisfăcute şi de la principiul că fiecare individ posedă o serie de aptitudini, caracteristici, pe care le poate împărtăşi cu cei care au nevoie de atenţie. Este vorba despre un program care se bazează pe voluntariat şi care se adresează elevilor din şcoli şi licee care sunt încurajaţi să petreacă o parte din timpul lor liber împreună cu copiii din centrele de plasament sau cu copii cu dizabilităţi, în vederea includerii acestora în comunitate, proiectul promovând diversitatea şi sprijinirea dezvoltării emoţionale a tuturor copiilor şi tinerilor aflaţi în situaţii de risc. Dintre obiectivele care stau la baza derulării de activităţi comunitare pot fi enumerate: -

întărirea comunicării dintre copiii cu dizabilităţi şi tinerii voluntari din licee;

-

valorificarea creativităţii elevilor;

-

stabilirea unor grupe de sprijin pentru centrele de plasament, centrele de zi;

-

diseminarea experienţelor de bună practică în domeniul voluntariatului.

Fiind un program educaţional ce-şi propune să învingă prejudecăţile sociale şi să-i ajute pe copiii din sistemul de protecţie socială să se simtă drept o parte integrată a comunităţii din care provin, acţiunea comunitară are o importanţă cu atât mai mare cu cât aceasta a fost introdusă în programele şcolare din România, drept o parte a curriculumului naţional, fapt ce contribuie într-o proporţie însemnată la formarea unor cetăţeni mult mai responsabili şi atenţi la semenii lor. Ne aflăm aşadar faţă în faţa a două iniţiative fără precedent şi care sunt de natură să îmbunătăţească situaţia copiilor din România şi altfel decât prin ajutor financiar. Aşa cum se poate observa, de-a lungul ultimilor ani s-a făcut un pas important către responsabilizarea tuturor categoriilor sociale şi mai ales a copiilor, care până nu de mult erau consideraţi receptori pasivi la marea dezbatere ce are drept scop hotărârea viitorului lor. Acum se pun în discuţie drepturile copiilor, informarea lor cu privire la drepturile pe care le au, implicarea acestora în deciziile politice de natură să le influenţeze dezvoltarea, îmbunătăţirea capacităţii de a-şi ajuta semeni şi de a ameliora situaţia în care se dezvoltă şi aşa mai departe.

48

Cele două iniţiative ilustrate mai sus prezintă avantajul depăşirii momentului critic de studiu pilot, ambele fiind astăzi proiecte autonome susţinute de legea învăţământului. Devenită deja o stuctură şcolară bine cunoscută, Consiliul Naţional al Elevilor este reprezentat la nivelul tuturor şcolilor din România, având rol consultativ în cadrul şedinţelor şcolare. Din păcate însă, nu există o trecere în revistă a tuturor membrilor CNE şi nici o prezentare a rezultatelor obţinute în urma derulării activităţilor lor. Ministerul Educaţiei a stijinit CNE prin crearea unei adrese web: http://cne.edu.ro/ dar care, în momentul de faţă nu a mai fost actualizată din februarie 2007 28, ceea ce constituie un semn de întrebare asupra sprijinului real pe care CNE-ul îl are din partea MECT. De fapt, acesta este şi punctul vulnerabil al acestei stucturi – dependenţa totală de Ministerul Educaţiei care, dacă a generat un organism consultativ cu rol de implicare directă în procesul de îmbunătăţire a sistemului de învăţământ, şi nu îl „ascultă”, înseamnă că epoca formelor fără fond nu este încheiată iar semnul de întrebare care stă deasupra prestigioasei instituţii va face loc la tot mai multe întrebări. În ceea ce priveşte Strategia Naţională de Acţiune Comunitară, aflată în acelaşi raport de dependenţă faţă de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, situaţia actuală este mult mai încurajatoare, cei cinci ani de activitate reprezentând un indicator clar al susccesului de care s-a bucurat acestă iniţiativă. Debutând în 2003 cu un Proiect pilot de trei luni derulat în judeţul Dolj, cu un număr de 202 voluntari implicaţi în activităţi care au avut 187 de beneficiari, astăzi SNAC-ul este activ la nivel naţional şi reprezintă cea mai importantă şi mai extinsă reţea de voluntariat la nivelul Europei de Sud-Est: 412 licee implicate, 48391 de voluntari şi 60.000 de beneficiari la nivelul întregii ţări. Numărul voluntarilor a crescut de la an la an iar în momentul de faţă povestea de succes a României la acest capitol reprezintă un exemplu pentru Moldova, Albania, Macedonia şi Cehia, ţări în care SNAC-ul este pentru moment un Proiect pilot29.

28

http://cne.edu.ro/, 18.05.2008 Acestea sunt informaţii obţinute de la Asociaţia Children’s High Level Group, organism care a furnizat Guverunului României expertiza necesară implementării unui astfel de proiect. 29

49

50

III. Modalităţi de participare civică la decizia politică – campania de advocacy III.1. Ce este Advocacy? O societate bine informată şi implicată activ în luarea deciziei publice este pilonul principal pe care se construieşte democraţia participativa. În momentul în care cetăţenii încep să se implice în a-şi exprima opinii în mod public şi bine conturat, atunci când aceştia pot identifica şi propune soluţii de rezolvare a unor probleme publice care îi afectează înseamnă că societatea respectivă se află pe drumul democraţiei. Această viziune presupune ca iniţiativa privată să joace un rol determinant, să respecte regulile economiei de piaţă, iar deciziile să fie luate cu sprijinul şi implicarea societăţii civile. Principala manieră prin care se poate realiza “participarea” este reprezentată de procesul de advocacy. În termeni extrem de simpli, prin advocacy, se înţelege procesul de introducere / influenţare / susţinere a unei decizii publice care afectează segmente ale societăţii civile, în faţa unei audienţe-ţintă bine delimitate: factorii politici şi de decizie. “Campaniile de advocacy reprezintă un set de acţiuni, pe o temă concretă, care au drept ţintă factorii politici, pentru influenţarea deciziei publice în favoarea lor.”30 Campaniile de advocacy pot fi iniţiate şi derulate de către grupuri de interese ale societăţii civile care îndeplinesc simultan următoarele caracteristici: sunt legitime, sunt reprezentative şi sunt obstrucţionate de decizia publică în desfăşurarea misiunii lor cotidiene. Atenţia factorilor politici faţă de grupurile de interese este dată de faptul că cei dintâi sunt motivaţi să soluţioneze şi să reglementeze problemele de interes general ce au un număr cât mai mare de beneficiari care, la un moment dat îşi vor exercita dreptul de alegători. Prin iniţierea unui demers de advocacy se urmăreşte: - evidenţierea în mod public a crezurilor şi valorilor respectivei organizaţii/grup de iniţiativă;

30

Dragomirescu, C., Nicosevici, R., Mitruţiu, M., Toma, B., Flueraş, T., Pascal, D., Vrabie, C., Fiţ, S., Kiraly, Z., Campania de Advocacy. Ghid practice pentru organizaţiile cu membri, Timişoara, Academia de Advocacy, martie 2007, p. 13.

51

- evidenţierea în mod public a “vocii” organizaţiei/grupului de iniţiativă, cu privire la o temă ce-i afectează membrii; - influenţarea reformei şi a politicilor publice în domeniul de interes al membrilor organizaţiei; - concretizarea, prin programe distincte, a misiunii organizaţiei/gupului de iniţiativă; - apărarea intereselor membrilor organizaţiei/grupului de iniţiativă. Strategia campaniei de advocacy Atunci când o organizaţie decide că trebuie să întreprindă o campanie de advocacy, aceasta trebuie mai întâi să conceapă o strategie care să o conducă spre atingerea obiectivelor pe care şi le propune. Paşii care trebuie urmaţi sunt: A. Constituirea Comitetului de Advocacy ce trebuie sa reunească reprezentanţi ai tuturor membrilor/partenerilor. Rolul Comitetului de Advocacy este acela de a elabora, implementa şi evalua Strategia de Advocacy a organizaţiei. Comitetul trebuie să fie format din membri altruişti, buni comunicatori şi oratori, cu calităţi de lideri şi care să cunoască mecanismul legislativ şi să aibă bune relaţii cu factorii politici. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii, Comitetul ar trebui să beneficieze de resurse financiare şi logistice, precum şi de o echipă executivă care să asigure realizarea tuturor activităţilor preparative şi de implementare din procesul de advocacy, decise de Comitet. B. Elaborarea Agendei Legislative a Organizaţiei – reprezintă primul pas în dezvoltarea unei Strategii de Advocacy. Agenda Legislativă a organizaţiei este o publicaţie care prezintă publicului larg un set de probleme ale membrilor acesteia şi care solicită schimbarea cadrului legislativ sau a politicilor publice corespunzătoare domeniului de activitate în sensul unei alternative propuse. Agenda reprezintă “cartea de vizită”, este instrumentul fundamental pentru atingerea scopului de apărare a intereselor membrilor. În vederea constituirii acestei Agende, organizaţia poate apela la organizarea unor focus-grupuri şi chiar la realizarea unui chestionar care să ajute la identificarea problemelor şi care, în acelaşi timp, să confirme prezumţiile formulate.

52

C. Identificarea corectă a problemelor şi prioritizarea lor adecvată reprezintă un moment critic în cadrul planificării strategiei de advocacy, de ea depinzând, practic, succesul întregului demers. Principalele coordonate de care trebuie ţinut cont în analizarea şi selectarea priorităţilor sunt: în ce grad problema acoperă nevoia de schimbare a cât mai multor membri, dacă soluţionarea problemei aduce beneficii pe termen scurt, dacă problema se regăseşte şi pe agenda publică de reglementare, dacă au fost identificate soluţii pentru problema respectivă şi dacă există resurse suficiente pentru a demara un proces de advocacy. În momentul în care Agenda este definitivată şi aprobată de conducerea strategică a organizaţiei, ea devine documentul strategic de advocacy al organizaţiei. Începând cu acest punct, ea va fi supusă periodic revizuirii şi actualizării din punctul de vedere al priorităţilor membrilor, un demers cu caracter continuu ce are rolul de a ţine vie relaţia dintre membrii şi organizaţie. D. Elaborarea campaniei de advocacy pe o temă identificată presupune la rândul ei trei paşi: planificare (50%), implementare (30%) şi evaluare (20%). În cadrul acestei etape trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte: - capacitatea internă de expertiză a organizatiei asupra subiectului; - gradul de prioritate al temei pentru membri; - capacitatea organizaţiei de a angaja Campania de advocacy; - capacitatea factorilor politici de a suporta schimbarea; - capacitatea mediului extern de a susţine schimbarea. 1. Analiza subiectului şi pregătirea documentului de poziţie – reprezintă un proces de cercetare în care sunt evidenţiate argumentele pentru convingerea decidentului public că soluţia propusă este avantajoasă pentru interesul general şi generează progres. În această fază, rolul şi statutul experţilor implicaţi în campanie este decisiv, conferind legitimitate motivaţiilor, argumentelor şi soluţiilor propuse. Rezultatul cercetării, împreună cu argumentele de susţinere se sintetizază într-un document ce poartă numele de “document de poziţie al Organizaţiei asupra temei X”31. 2. Analiza cadrului extern pentru tema aleasă vizează monitorizarea procupărilor decidenţilor de politici în relaţie cu subiectul. În acest context, organizaţia trebuie să culeagă şi să asimileze informaţii asupra existenţei şi etapei de elaborare/implementare a 31

ibidem, p. 17

53

politicilor publice, a agendei publice în care se încadrează subiectul ales. De asemenea, organizaţia va identifica gradul de pregătire, de acceptanţă a factorilor politici de a prelua demersul de advocacy, precum şi alegerea parcursului legislativ optim pentru obţinerea deciziei de introducere a schimbării. 3. Analiza părţilor afectate de subiectul ales - este un pas necesar deoarece orice temă supusă unei decizii publice spre a fi reglementată are beneficiari direcţi şi indirecţi, la fel cum pot exista şi grupuri afectate negativ de respectiva decizie. Analiza acestora încă din faza de pregătire a campaniei de advocacy ajută organizaţia să-şi eficientizeze resursele şi să îşi proiecteze masuri de prevenire a eventualelor riscuri şi opoziţii. Este momentul în care organizaţia trebuie să realizeze o hartă a aliaţilor şi una a opozanţilor. 4. Puterea organizaţiei de a se angaja într-o campanie de advocacy. Această etapă presupune evaluarea capacităţii organizaţiei de a se angaja într-un proces de advocacy. În urma analizei, organizaţia trebuie să realizeze o hartă a puterii organizaţiei şi a resurselor pe care le poate aloca şi să decidă dacă e necesară formarea unei coaliţii. 5. Constituirea coaliţiilor - “grupuri de structuri ale societăţii civile, care colaborează pentru dezvoltarea şi punerea în practică a unui program de influenţare legislativă, pe interese comune, concret identificate”32. Pentru derularea unei campanii de advocacy de succes se recomandă formarea coaliţiilor deoarece acestea cresc semnificativ vizibilitatea nevoii de schimbare a unei probleme ce afectează un sector al societăţii civile (puterea reprezentativităţii), creează oportunitatea de a construi relaţii între organizaţiile constituente, oficialii publici şi mass-media şi nu în ultimul rând, mesajul promovat de o coaliţie are o forţă de penetrare mult mai mare prin intermediul massmedia către factorii politici. 6. Dezvoltarea mesajului public al campaniei de advocacy. În prima fază, se elaborează un slogan al campaniei cu forţă mare de penetrare, format din cuvinte şi/sau semne accesibile şi inteligibile pentru diverse medii şi audienţe. Având în vedere că adresabilitatea campaniei cuprinde o multitudine de părţi afectate, se vor crea mesaje specifice fiecărei părţi identificate. Vor rezulta mesaje specifice suporterilor, factorilor politici, mass media, sectoarelor neutre, opazanţilor, cu motivaţii corespunzătoare spectrului de interes al fiecărei categorii. 32

ibidem, p. 19

54

7. Relaţia cu mass-media – trebuie abordată strategic, cu atenţie maximă pentru fiecare pas al procesului de comunicare. Strategia folosirii mass-media în advocacy se bazează pe o bună planificare a campaniei. O relaţie eficientă cu media se poate coordona în situaţiile în care există o dozare corectă a planificării şi a oportunităţilor de interacţiune cu instituţiile de presă. 8. Dezvoltarea strategiei campaniei de advocacy – este capitolul la care trebuie să se ţină cont că pot exista strategii de informare, de colaborare sau de confruntare în funcţie de tipul de conflict identificat. Vom dezvolta acest aspect în capitolele următoare. 9. Dezvoltarea planului de acţiuni al campaniei de advocacy – urmăreşte cu stricteţe detalierea adecvată a strategiei elaborate. 10. Paşii premergători în implementare – presupun cu precădere acţiuni de monitorizare a spaţiului deciziei publice. Se recomandă efectuarea unor campanii de informare/ conştientizare, pe o scară cât mai largă dacă este posibil, pentru a înregistra reacţiile publicului ţintă, pentru a familiariza publicul larg şi pentru a crea susţinere, reprezentativitate şi posibili aliaţi ai campaniei de advocacy. Se recomandă, de asemenea, efectuarea unor campanii de informare / conştientizare a mass media, precum şi crearea de evenimente de vizibilitate a temei, în care să fie invitaţi şi factorii politici. Dezbaterile sau audierile publice reprezintă un alt instrument care au ca efect atragerea atenţiei şi creşterea vizibilităţii asupra temei de advocacy. 11. Implementarea planului de advocacy trebuie să se bazeze pe o serie de criterii de control al întregului sistem de abordare. Planul de comunicare extern şi planul de comunicare intern reprezintă factori decisivi pentru întreaga campanie. Reacţiile externe trebuie analizate şi evaluate astfel încât mesajul campaniei să nu fie distorsionat. 12. Evaluarea şi monitorizarea campaniei de advocacy. La finalizarea campaniei de advocacy este recomandat să se monitorizeze impactul produs asupra deciziei publice, adica ce s-a realizat faţă de ceea ce şi-a propus organizaţia să influenţeze. La final, se extrag lecţiile învăţate din acest exerciţiu practic, astfel încât echipa să fie pregătită să acţioneze mai eficient în situaţii similare în campanile viitoare. Aşadar, procesul de advocacy ia forma unui „sistem de comunicare şi motivare menit să influenţeze eficient politicile oficiale şi să susţină anumite puncte de vedere care

55

se aduc la cunoştinţa organelor legislative, de reglementare, reprezentanţilor massmedia, publicului şi altor factori de decizie.”33

III.2. Planificarea strategiei de advocacy a unei organizaţii În încercarea de a prezenta dinamica procesului de luare a deciziilor guvernamentale, unul dintre cele mai cunoscute şi utilizate modele explicative este modelul secvenţial care prezintă cinci stadii ale procesului de realizare al unei politici publice: formularea agendei - se referă la procesul prin care problemele ajung în atenţia guvernanţilor; formularea politicilor - face referire la procesul prin care sunt formulate de către guvernanţi opţiunile de politici; luarea deciziei - se referă la procesul prin care guvernanţii decid să acţioneze într-un anumit fel (sau să nu acţioneze); implementarea politicii - face referire la procesul prin care guvernanţii aplică politica adoptată; evaluarea politicii aplicate - se referă la procesul prin care rezultatele politicii sunt monitorizate atât de către instituţiile statului cât şi de către societate. În practică, aceşti paşi, ce par logici şi relativ uşor de implementat, sunt dublaţi de o serie de activităţi de natură să permită organizaţiei iniţiatoare a unui proces de advocay să realizeze obiectivele planificate în debutul campaniei astfel încât, la finalul procesului, nevoia care a dus la demararea întregului proces să fie satisfăcută. 1. Formularea agendei reprezintă primul stadiu al politicilor publice este poate unul dintre cele mai critice, întrebarea legitimă fiind cum ajunge o anumită problemă în atenţia guvernanţilor. Ceea ce trebuie menţionat însă, este că, în cazul iniţierii unei campanii de advocacy, formularea agendei este precedată în practică de o cercetare în care iniţiatorul unei campanii de advocacy are datoria să colecteze toate datele relevante pentru domeniul respectiv de activitate: monitorizarea situaţiei din acel moment a beneficiarilor finali ai proiectului, selectarea acelor nevoi considerate acute şi de natură să-i expună pe beneficiari la risc, care este contextul legislativ, cât este de permisiv şi ce alte iniţiative 33

Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, O nouă viziune asupra strategiilor de advocacy pentru politici publice, www.ccir.ro/ccirweb/resources/ menuDespreNoi/uploads_dpos/note_2.doc, 05.06.2008

56

similare au mai avut loc şi dacă acestea s-au finalizat cu succes. Toate aceste date constituie „Informaţiile de context”, menite să-l ajute pe iniţiatorul unei campanii de advocacy să identifice în mod pertinent obiectivele pe care şi le propune, precum şi cea mai bună strategie de urmat în vederea finalizării cu succes a proiectului. O distincţie care se cere a fi făcută în acest context este legată de diferenţa între două noţiuni fundamentale pentru subiectul de faţă: agenda publică sau sistemică şi agenda formală sau instituţională. Agenda publică reuneşte toate problemele care în mod obişnuit sunt percepute de către membrii unei comunităţi ca meritând atenţia publică şi care sunt în puterea şi jurisdicţia de rezolvare a autorităţilor. Practic, aceasta este în mod esenţial o agendă de discuţii a societăţii a unor probleme cum ar fi violenţa, îmbunătăţirea serviciilor sociale sau îngrijirea sănătăţii. Fiecare societate are sute de astfel de probleme pe care cetăţenii consideră că ar trebui să le rezolve guvernanţii. Totuşi, doar o mică parte din aceste probleme din agenda publică este luată în considerare de către guvern. În momentul în care guvernul a acceptat că trebuie să facă ceva în legătură cu problema respectivă, aceasta intră în agenda instituţională. Altfel spus, agenda publică este o agendă pentru discuţii, în timp ce agenda instituţională este una pentru acţiune. Şansele pe care le are o problemă de a intra în agenda instituţională sub forma unei propuneri legislative în vederea promulgării ei este cu atât mai mare cu cât strategia folosită pentru adoptarea respectivei legi este mai coerentă, cu cât motivaţiile grupului de iniţiativă sunt mai pertinente şi cu cât numărul aliaţilor interesaţi de acest proiect este mai mare. Se formează aşadar coaliţii (vezi supra, p. 55) care cresc semnificativ vizibilitatea nevoii de schimbare a problemei identificate. Un imperativ în abordarea cu succes a unei campanii de advocacy este o bună cunoaştere a decidenţilor politici ţintiţi la nivel central sau local, astfel încât eforturile să nu se risipească în influenţarea unor factori care nu au putere de decizie sau a căror poziţie este îndoielnică din punct de vedere etic sau profesional. Se pot identifica patru faze pe care o problemă le străbate în drumul ei, între agenda publică şi cea instituţională, a administraţiei: iniţierea problemei, specificarea soluţiilor, lărgirea sprijinului pentru rezolvarea problemei şi intrarea pe agenda instituţională.

57

Iniţiativa pentru rezolvarea problemei vine, de obicei, din afara structurilor guvernamentale, din cadrul unor grupuri non-guvernamentale şi se extinde îndeajuns de mult pentru a ajunge în cadrul agendei publice. Rolul-cheie în acest caz este legat de grupurile sociale care au anumite cereri sau doleanţe care, pentru a fi rezolvate, trebuie să ajungă întâi în cadrul opiniei publice pentru ca aceasta să le sprijine. Desigur, faptul că la capătul procesului problemele acestor grupuri au intrat pe agenda guvernului nu înseamnă în mod necesar şi rezolvarea lor. Nu înseamnă decât că acestea au fost aduse la cunoştinţa guvernului pentru o examinare mai atentă. 2. Formularea politicilor – comunităţi şi reţele de politici este cel de al doilea pas logic în procesul de realizare a unei politici publice. Înainte să se ajungă în acest punct, iniţiatorii unei campanii de advocacy trebuie să reuşească să stârnească interesul factorilor politici şi să-i convingă de imperativul iniţierii unui proces legislativ capabil să conducă la rezolvarea într-o manieră pozitivă a propuneri lor legislative. În acest sens, plecând de la obiectivele urmărite, sunt realizate o serie de activităţi menite să stârnească interesul public asupra problemei puse în discuţie şi să ajute la cristalizarea unei opinii publice favorabile care ulterior să se transforme în instrument de presiune pentru legiuitor. Una dintre cele mai de impact, mai importante şi chiar spectaculoase activităţi caracteristice campaniilor de advocacy este audierea publică. Audierea publică este o procedură de consultare publică prin care orice structură de interese, de la autoritatea publică, ONG-uri, coaliţii, alianţe, organisme, organizaţii, îşi aduce contribuţia transparentă la actul decizional al politicilor publice. În comparaţie cu alte proceduri de consultare, audierea publică oferă un cadru riguros şi eficace de colectare a unui numar considerabil de opinii şi puncte de vedere ale grupurilor de interese pentru care subiectul în dezbatere prezintă importanţă. Caracteristica esenţială a unei audieri publice este aceea că ea oferă posibilitatea reprezentanţilor administraţiei locale de a asculta şi de a auzi părerile cetăţenilor înainte de a lua decizia finală. Parţile implicate într-o sesiune de audieri publice au roluri bine definite, care, pentru atingerea eficienţei procedurii, trebuie respectate.

58

1. Comisia de iniţiere a audierii publice. Este organizatorul audierii publice, ea fiind cea care va anunţa public, prin mass-media, organizarea audierii publice, tema în discuţie, data şi locul de desfăşurare, precum şi adresa de unde se pot ridica materialele supuse dezbaterii şi unde se pot înscrie “martorii”. Ea alege tema de dezbatere şi oferă publicului larg posibilitatea de a-şi exprima opiniile în legatură cu subiectul în cauză. Comisia identifică grupurile de interese afectate de subiect şi le invită la dezbatere. Este interesată să colecteze cât mai multe opinii pro şi contra iniţiativei. 2. Martorii. Martorii sunt reprezentanţii grupurilor de interese care formulează o depoziţie. Orice persoană interesată poate să-şi expună punctul de vedere (depoziţia) referitor la subiectul supus dezbaterii. Aceasta se va înscrie la audierea publică depunând în scris, la adresa specificată de Comisia de iniţiere a audierii, punctul său de vedere, într-o formula sintetică de maxim 3 pagini. Această condiţie obligatorie îi oferă posibilitatea de a se exprima public în cadrul audierii publice şi de a-şi susţine opinia într-o expunere de maxim 5 minute, timp specificat de organizator la începutul evenimentului. În felul acesta, organizatorii ştiu sigur că cei ce vor lua cuvântul se vor referi strict la tema supusă dezbaterii. În plus, vorbitorii sunt determinaţi să se concentreze asupra problemelor dezbatute. Se realizează astfel educarea şi responsabilizarea membrilor societăţii civile pentru a participa la procesul consultativ. 3. Comisia de experti a audierii publice. Audierea publică asigură expertiza opiniilor prezentate. Organizatorul identifică experţii necesari subiectului, fie din cadrul organizaţiei proprii, fie independenţi. Aceştia au rolul de a colecta opiniile martorilor şi de a efectua sinteza depoziţiilor acestora, sub forma de raport. În timpul desfăşurării audierilor, ei au dreptul să pună întrebari clarificatoare martorilor. 4. Mass-media. Mass-media are rol de observator în timpul desfăşurării audierii publice, fără a putea pune întrebări. Ea consemnează opinii ale martorilor şi, după audiere, le poate lua interviuri şi/sau îi poate invita în emisiuni audio/TV. Va fi invitată ulterior la o conferintă de presă pentru prezentarea raportului audierii, completat cu recomandarile expertilor, document public pe care îl va primi fiecare

59

redacţie în parte. Contribuţia mass-media, ca parte a societăţii civile, va fi consemnată în raportul-sinteză în funcţie de gradul de mediatizare (prin sondaje, interviuri şi/sau talk-show-uri), după desfăşurarea audierilor publice, timp de 7– 10 zile. 5. Publicul interesat. Orice cetăţean interesat de subiect poate participa la audierea publică în calitate de spectator. El are rol strict de observator, în condiţiile în care nu s-a înscris, în prealabil, ca martor la Comisia de iniţiere a audierii.

Sursa: http://www.advocacy.ro/view_article.php?cat_id=1009&id_article=14

Beneficiile utilizării procedurii de audiere publică sunt: •

se colectează un număr considerabil de opinii ale grupurilor de interese pro şi contra, scrise şi orale, într-un timp scurt şi un cadru riguros organizat (în doua ore se pot aduna 24 de opinii structurate şi argumentate);

•

rezultatele se concretizează într-o publicaţie cu poziţiile majoritare şi minoritare, recomandari şi sugestii facute de experţi.

60

Pe lângă acest tip de activitate se pot realiza şi altele, de natură mai puţin formală, dar care au ca obiectiv stârnirea atenţiei opiniei publice şi aducerea la cunoştinţa guvernului a problemei semnalate. În momentul în care propunerea legislativă a ajuns pe masa legiuitorului, avertizat în prealabil de necesitatea de a face ceva în cazul ei, guvernanţii trebuie să se decidă asupra acţiunii care trebuie îndeplinite. Pentru acest lucru ei trebuie să analizeze opţiunile care li se oferă pentru rezolvarea problemei, adică să intre în formularea politicii. Esenţa căutării unei soluţii pentru problema respectivă este descoperirea acelor acţiuni care sunt posibile sau nu. De cele mai multe ori, rezolvarea problemei semnalate de coaliţia de advocacy ia forma unei propuneri legislative care ulterior este reformulată, amendată sau completată de către guvernanţi astfel încât aceasta să se înscrie în cadrul general de acţiune al unei politici publice deja existente pentru acel sector şi în acelaşi timp să fie fiabilă sub raportul cost-beneficiu. 3. Luarea deciziei. Luarea deciziei se poate face pe baza a trei modele: modelul raţional de luare a deciziilor, cel gradual şi cel aşa numit al “coşului de gunoi”34. •

Modelul raţional. Acest model presupune că indivizii sunt raţionali, deciziile pe care le iau fiind şi ele raţionale, logice. Acest model presupune că există un centru unic de decizie, că cei care trebuie să ia decizii sunt indivizi bine pregătiţi profesional, care au timp să se gândească la toate alternativele posibile, şi, poate mai important, că au la dispoziţie o gamă completă de informaţii. Un asemenea model de luare a deciziei ar trebui să găsească cele mai bune soluţii pentru o problemă, dar în realitatea cotidiană foarte rar se pot îndeplini toate aceste condiţii.

•

Modelul gradual. Acest model defineşte procesul de luare a deciziilor ca un proces politic caracterizat de negociere şi de compromisuri făcute de actori care au interese proprii şi care trebuie să ia decizii. Deciziile care sunt luate în cele din urmă reprezintă mai degrabă ceea ce este politic fezabil, decât ceea ce ar fi de dorit.

34

Lambru, Mihaela, op.cit.p. 67

61

•

Modelul coşului de gunoi. Teoreticienii acestui model de luare a deciziei au ca ipoteză de lucru că celelalte modele presupun un nivel de intenţionalitate, de înţelegere a problemelor şi de predictibilitate a relaţiilor dintre actori care pur şi simplu nu există în realitate. Luarea deciziilor este un proces extrem de ambiguu şi imprevizibil şi este doar parţial legat de căutarea unor mijloace pentru atingerea scopurilor. Actorii îşi definesc scopurile şi mijloacele de atingere ale acestora pe măsură ce înaintează în proces, care proces este în mod necesar întâmplător şi imprevizibil. Cu alte cuvinte, nu există un model de luare a deciziilor, acest lucru întâmplându-se adesea ad-hoc.

În practică, modelul urmat în vederea adoptării unei politici publice variază de la caz la caz. 4. Implementarea politicii. După ce o problemă a ajuns pe agenda instituţională, şi mai multe opţiuni au fost propuse pentru a o rezolva, iar guvernul s-a decis asupra uneia, ceea ce mai rămâne este punerea în practică a deciziei. Durata de implementare a respectivei decizii variază în funcţie de complexitatea schimbării propuse şi evident de costurile implicate pentru a face să funcţioneze noul sistem. În acest punct, rolul coaliţiei formate în vederea realizării campaniei de advocacy ar putea fi considerat încheiat. Totuşi, practica demonstrează ca vigilenţa iniţiatorilor unui nou proiect legislativ are datoria să urmărească modul în care guvernul realizează implementarea acesteia şi dacă rezultatul urmărit prin campania realizată e de natură să satisfacă nevoile şi interesele beneficiarilor finali. 5. Evaluarea politicii. Evaluarea închide ciclul procesului de elaborare şi implementare a politicii publice. Ea transmite reacţia de feed-back generată de efectele respectivei politici publice, declanşând astfel un nou ciclu: evaluarea unei decizii politice influenţează acţiunile actorilor politici şi agenda acestora, iniţiind un nou ciclu, ce se va finaliza cu o nouă decizie. Evaluarea are întotdeauna loc – dovada în acest sens fiind frecventele modificări ale legislaţiei şi ale deciziilor administraţiei.

62

În momentul încheierii cu succes a unei campanii de advocacy, iniţiatorului campaniei îi revine datoria de a mediatiza şi explica legile adoptate astfel încât o cât mai mare parte a potenţialilor beneficiari să afle de existenţa acestora. O altă recomandare este aceea de a realiza scrisori de mulţumire către toţi partenerii implicaţi şi mai cu seamă către legiuitori şi membrii activi în procesul de promovare a propunerii legislative.

63

IV. Studiu de caz : “Copiii au nevoie de un avocat !” Campanie de advocacy IV.1. Pledoarie pentru înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului

În 1990, România a ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, angajându-se să asigure condiţiile necesare pentru respectarea drepturilor tuturor copiilor din România. În ţările Uniunii Europene, acestă “problemă” a fost soluţionată prin înfiinţarea unei instituţii de natură să se ocupe în mod exclusiv de respectarea şi promovarea drepturilor copilului – Avocatul Copilului. Avocatul Copilului este un reprezentant al intereselor copiilor şi un apărător al drepturilor lor. Avocatul Copilului este numit public pentru a reprezenta interesele copiilor şi pentru a apăra drepturile lor la nivel naţional, într-o anumită ţară. Pentru a lucra eficient, Avocatul Copilului trebuie să aibă un mandat care este stabilit printr-o lege naţională şi are nevoie de personal care să-l asiste în îndeplinirea mandatului său. Instituţia Avocatul Copilului poate fi o instituţie de sine stătătoare sau un department al instituţiei Avocatul pentru Drepturile Omului sau a Comisarului pentru Drepturile Omului. În ambele cazuri, doar un mandat concentrat exclusiv pe copil stabileşte fundamentul pentru munca Avocatului. Conceptul de Avocat al Copilului a fost iniţial dezvoltat în ţările scandinave. Primul Avocat al Copilului numit de un guvern printr-o lege naţională, adoptată de Parlament, şi-a început activitatea în Norvegia, în anul 1981, deşi încă din 1979 – Anul Internaţional al Copilului – au apărut multe iniţiative menite să ofere mai multă vizibilitate

şi

importanţă

problemelor

copiilor.

În

multe

ţări,

organizaţiile

neguvernamentale, împreună cu alte instituţii, s-au raliat pentru ca drepturilor copilului să li se acorde mai multă atenţie. Primele instituţii Avocatul Copilului înfiinţate au avut mandate concentrate excusiv pe protecţia drepturilor copilului. Denumirea instituţiei nu este una internaţională şi poate să difere de la o ţară la alta. De exemplu, Avocatul Copilului poate fi numit şi Apărătorul Copiilor (Franţa),

64

Comitetul pentru Drepturile Copilului (Luxemburg), Comisarul pentru Copii (Malta), Avocatul Copiilor şi Tinerilor (Suedia). UNICEF şi Comitetul pentru Drepturile Copilului au introdus termenul de instituţii independente pentru protecţia drepturilor copilului. Acesta a fost gândit ca un termen generic, care permite diferite aranjamente instituţionale. În mod normal, Avocatul Copilului are un birou sau un secretariat care îl sprijină. Când se vorbeşte despre Avocatul Copilului, în mod normal, se face referire atât la persoana care este numită oficial în această funcţie, cât şi la biroul sau instituţia Avocatului Copilului. Conform celor mai recente informaţii, în prezent există Avocaţi ai Copilului în peste 40 de ţări. Cei mai mulţi dintre aceştia funcţionează la nivel naţional. Totuşi, în unele ţări, există institutii de tip Avocatul Copilului ale căror mandate sunt limitate la o singură provincie sau la un singur oraş. În aceste ţări, există adesea mai mulţi Avocaţi ai Copilului. Acesta este, de exemplu, cazul Bosniei-Herţegovinei şi al Rusiei. Toate instituţiile Avocatul Copilului din Europa sunt reunite în cadrul Reţelei Europene a instituţiilor Avocatul Copilului (ENOC), care a fost înfiinţată în 1997 35 . Aceasta serveşte drept forum pentru schimbul de experienţă şi pentru dezvoltarea ulterioară a acestui concept. Reţeaua asigură legătura dintre instituţiile independente destinate copiilor din 24 de ţări din Europa. ENOC încurajează, prin programele sale, toate ţările europene să-şi numească un Avocat al Copilului. Chiar dacă modul de organizare şi de funcţionare a biroului Avocatului Copilului variază de la o ţară la alta, în concordanţă cu sistemele lor politice şi juridice, acestea au totuşi o serie de caracteristici comune. Acestea includ: ● Independenţa faţă de Guvern, sistemul judiciar şi societatea civilă: Avocatul Copilului trebuie să acţioneze independent în cadrul mandatului stabilit, acesta fiind singurul termen de referinţă. Chiar dacă Avocatul Copilului este numit de către guvern sau Parlament, acesta nu trebuie privit ca o parte a structurii guvernamentale. Este recomandabil ca instituţia Avocatul Copilului să fie localizată, atât din punct de vedere administrativ, cât şi fizic, în exteriorul administraţiei de stat. Independenţa se manifestă în mod real nu doar prin aplicarea bazei legale ci şi prin capacitatea instituţiei de a-şi baza 35

http://www.ombudsnet.org/ 04.06.2008.

65

întotdeauna deciziile pe informaţii juridice şi profesionale solide, susţinute de cercetări şi de dovezi. Independenţa nu este deloc utilă dacă nimeni nu ascultă sau nu ia în serios comentariile sau recomandările Avocatului Copilului. ● Mandat şi atribuţii clare: Dacă Parlamentul stabileşte un astfel de mandat pentru Avocat, este foarte probabil ca acestuia să i se acorde cea mai înaltă recunoaştere a statutului şi a importanţei sarcinilor pe care le are. ● Resursele necesare: Pentru a funcţioana corespunzător, Avocatul Copilului are nevoie de personal cu calificare relevantă dar şi de alte resurse. Finanţarea trebuie să fie suficientă şi să provină din surse constante, în mod predictibil. Nu ar trebui să apară nici un risc legat de încetarea finanţării, dacă Avocatul Copilului ar exprima critici la adresa guvernului sau a altor instituţii. ● Transparenţă şi acces la informaţii: Avocatul Copilului trebuie să funcţioneze cu cea mai mare transparenţă posibilă, dar are nevoie şi de acces la toate informaţiile relevante pentru îndeplinirea mandatului său şi nu trebuie împiedicat în nici un mod să facă investigaţii privind probleme care i-au fost supuse atenţiei. ● Responsabilitate: Avocatul Copilului trebuie să pregătească un raport periodic pentru cei care l-au numit, precum şi pentru opinia publică şi copii. Acest lucru este important pentru a demonstra că Avocatul Copilului îşi exercită atribuţiile într-un mod care serveşte copiilor. ● Accesibilitate pentru copii: Pentru a realiza obiectivul de promovare şi protecţie a drepturilor copilului, Avocatul Copilului trebuie să aibă, în mod regulat, contacte cu copiii. În primul rând, este important să existe canale de informare a copiilor despre drepturile copilului, precum şi informaţii privind existenţa şi funcţiile Avocatului Copilului. În al doilea rând, este important ca Avocatul Copilului să primească informaţii de la copii despre situaţia lor şi despre factorii care influenţează situaţia şi drepturile lor. Copiii ale căror drepturi au fost încălcate trebuie să poată informa Avocatul Copilului. Plângerile pot fi soluţionate individual sau se poate crea o bază pentru mai multe intervenţii importante din partea Avocatului Copilului. ● Colaborare: Pentru a avea un impact, Avocatul Copilului trebuie să colaboreze cu toţi ceilalţi actori din societate care susţin drepturile copilului, din cadrul Guvernului, sau al societăţii civile. Colaborarea cu alte instituţii este necesară pentru a crea alianţe

66

puternice care să asigure că drepturile copilului sunt cunoscute pe scară largă şi sunt respectate. ● Acordarea unei atenţii speciale încălcării drepturilor copilului: Avocatul Copilului trebuie să fie atent la posibilele încălcări ale drepturilor copilului. În unele ţări, Avocatul Copilului poate primi şi se poate ocupa de plângeri individuale. În toate ţările, Avocatul Copilului trebuie să fie gata să vorbească în numele grupurilor de copii ale căror drepturi au fost neglijate sau încălcate. Fie că se poate ocupa de plângeri individuale sau nu, este important ca Avocatul Copilului să-i supravegheze în mod constant pe cei care ar putea încălca drepturile copilului şi să aducă aceste informaţii în atenţia părţilor responsabile de la nivel guvernamental, precum şi la cunoştinţa publicului larg. Plângerile individuale ar putea fi folosite pentru a forma baza pentru mai multe iniţiative principale sau generale, care să facă sugestii pentru amendarea legislaţiei sau alte măsuri care să fie luate pentru a evita încălcări ale drepturilor copilului. Avocatul Copilului va avea rolul special de a reaminti guvernului si societăţii civile despre obligaţiile stabilite de Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, inclusiv aceea de a raporta Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului şi de a urma recomandările acestuia. Funcţiile Avocatului Copilului ● Se pronunţă în calitate de apărător al copiilor şi al drepturilor copilului. În cele mai multe cazuri, calitatea de apărător al copiilor şi al drepturilor copilului va constitui cea mai importantă parte a activităţii Avocatului Copilului. Cea mai importantă sarcină a Avocatului este să reprezinte excusiv interesele copiilor şi ale tinerilor. Acesta se poate pronunţa public sau se poate adresa guvernului sau reprezentanţilor societăţii civile în mod direct. O importantă provocare pentru Avocatul Copilului este să gasească cele mai potrivite şi cele mai eficiente moduri de a-şi juca rolul, în funcţie de natura problemelor, precum şi de situaţia sistemului juridic şi a celui politic. Pentru a fi ascultat şi pentru ca sugestiile sale să fie urmate, este important ca Avocatul Copilului să vorbească clar şi convingător. Acesta trebuie să dovedească faptul că singura sa preocupare sunt copiii şi să dea dovadă de o deosebită integritate în numele copiilor. Avocatul Copilului poate cere

67

să se acorde o mai mare atenţie intereselor copiilor atunci când sunt formulate legi şi politici. Avocatul Copilului poate ajuta şi la creşterea gradului de conştientizare al societăţii privind drepturile copilului. ● Acţionează ca watchdog (“câine de pază”). O parte deosebit de importantă a rolului de “păzitor” este de a monitoriza implementarea drepturilor copilului la toate nivelurile în ţară, prin colectarea de informaţii relevante şi credibile. În mod special, Avocatul Copilului trebuie să urmărească situaţia copiilor care ar putea fi uitaţi – copii care aparţin minorităţilor sau altor grupuri care ar putea fi discriminate. Fiind numit de guvern sau de către Parlament şi având o bază legală, Avocatul Copilului se află în poziţia unică de a monitoriza îndeaproape situaţia copiilor din ţara sa. Monitorizarea trebuie să fie urmată de observaţii care să fie larg cunoscute. Dacă acestea conţin critici la adresa guvernului sau a altor instituţii, uneori, va fi nevoie de un mare curaj pentru a face acest lucru. Iar aceasta cere un grad mare de integritate din partea persoanei care deţine funcţia de Avocat al Copilului. ● Influenţează legile şi politicile publice. Implementarea efectivă a Convenţiei ONU pentru Drepturile Copilului (CDC) depinde de legile naţionale corespunzătoare, care reflectă regulile şi principiile stabilite de către aceasta. Multe ţări nu aveau o astfel de legislaţie înainte de ratificarea CDC (cazul României). Avocatul Copilului poate avea o contribuţie importantă, făcând presiuni şi contribuind activ atunci când revizuirea legilor este necesară. Acesta poate urmări cu atenţie noua legislaţie propusă şi poate face comentarii dacă nu este compatibilă cu CDC sau dacă neglijează interesele copiilor. O altă sarcină pe care mulţi Avocaţi ai Copilului şi-o asumă este aceea de a face investigaţii şi de a pregăti rapoarte privind aspecte ale politicilor publice sau ale practicilor care afectează copiii. Aceste rapoarte pot conţine recomandări explicite referitoare la amendamente sau pot prezenta idei noi. ● Centralizează informaţii privind situaţia copiilor. În cele mai multe ţări lipsesc informaţiile relevante şi credibile despre situaţia actuală a copiilor. Birourile naţionale de statistică colectează numeroase date legate de situaţia economică şi socială a ţării, dar foarte des ignoră colectarea de date sau analiza datelor care îi pot informa în mod corespunzător pe cei care elaborează politici, legislativul sau publicul despre modul cum trăiesc copiii din acea ţară. Comitetul pentru Drepturile Copilului cere în mod activ astfel

68

de informaţii, care servesc drept instrument pentru a evalua dacă CDC este implementată corespunzător. Nu se poate aştepta ca Avocatul Copilului să aibă competenţa necesară sau capacitatea de a colecta date la scară largă. Totuşi, acesta poate susţine un scop important, făcând presiuni asupra birourilor statistice şi a cercetătorilor să înceapă să colecteze şi să analizeze date relevante. În cele mai multe ţări, principala problemă nu este lipsa de date, ci faptul că acestea sunt inconsistente şi nu sunt analizate de diferite instituţii guvernamentale şi secretariate ale ONG-urilor. Avocatul Copilului poate colecta datele disponibile şi le poate face publice unei audienţe lărgite. ● Este disponibil ca partener de dialog pentru copii. În cele mai multe ţări există puţine canale sau nici unul prin care copiii să-şi poată exprima opiniile şi preocupările către publicul larg sau către guvern. Avocatul Copilului poate servi ca partener de dialog pentru copii, ca o persoană cu care copiii pot lua legatura fără prea multe dificultăţi şi fără riscul unor repercursiuni. În multe ţări, accesul la o linie telefonică gratuită, poştă sau email vor ajuta. Totuşi, în majoritatea ţărilor, contactul personal cu Avocatul Copilului sau cu o persoană care lucrează în cadrul instituţiei este probabil calea cea mai realistă de a stabili contactul. Avocatul Copilului trebuie să fie vizibil şi în afara capitalei, să existe ca Avocat al Copilului pentru toţi copiii din ţara respectivă. Acesta trebuie să aibă contacte extinse cu copiii din întreaga zonă de acţiune pentru a crea o bază solidă pentru acţiunile sale, care au în vedere probleme generale sau specifice cu care se confruntă copiii. Iniţiativele pe care Avocatul Copilului trebuie să le promoveze pentru a facilita dialogul cu copiii ar putea include: linii telefonice la care copiii pot suna gratuit pentru a vorbi despre ideile şi preocupările lor; întâlniri comunitare cu copiii; forumuri naţionale sau întâlniri la care copiii sunt invitaţi să discute sau să ridice probleme de interes naţional; grupuri consultative ale copiilor prin care Avocatul Copilului poate testa anumite idei sau îi poate consulta privind politicile; audieri ale copiilor. ● Facilitează participarea copiilor. Avocatul Copilului poate facilita participarea copiilor prin crearea unor situaţii în care copiii să-şi exprime părerile. Acesta poate facilita întâniri între copii şi persoane care lucrează pentru guvern sau autorităţile locale. Având un dialog cu copiii, Avocatul Copilului va şti care sunt problemele care preocupă grupuri largi de copii şi îi va putea ajuta, aducând în centrul atenţiei aceste probleme. Pentru a fi credibil atunci când vorbeşte în numele copiilor, Avocatul Copilului trebuie să

69

menţină un contact apropiat cu copiii, să asculte care sunt preocupările lor şi să le transmită mai departe, astfel încât mesajul să nu fie distorsionat. Şi mai important este faptul că Avocatul Copilului poate dezvolta modalităţi şi mijloace prin care copiii să poată vorbi direct guvernului, politicienilor sau publicului larg despre experienţele şi preocupările lor. ● Lui i se adresează plângeri privind încălcarea drepturilor copilului. Un rol special pe care Avocatul Copilului îl poate avea este acela de a primi plângeri de la copii despre neglijarea sau încălcarea drepturilor lor. În unele ţări, Avocatul Copilului are mandatul oficial de a primi plângeri individuale şi de a le soluţiona prin canale relevante. În alte ţări, Avocatul Copilului nu are acest drept, dar poate sfătui copilul care adresează plângerea cui să se adreseze pentru a fi ajutat. Când se acumulează mai multe plângeri de la copii, acestea pot servi drept bază pentru iniţiativele Avocatului Copilului de a propune modificări ale legislaţiei sau a politicilor care nu servesc copiii sau încalcă drepturile lor. O altă caracteristică extrem de importantă a instituţiei Avocatul Copilului este aceea că, în calitatea sa de agenţie independentă, Avocatul Copilului poate colabora atât cu o serie de parteneri guvernamentali, cât şi cu ONG-urile şi partenerii din cadrul societăţii civile. Stabilirea unui dialog constructiv cu guvernul, la toate nivelurile, ar deschide canale pentru ca Avocatul Copilului să poată contribui cu sugestii şi să poată influenţa acordarea unei mai mari importanţe drepturilor copilului. Dacă este inclusă în mandatul oficial al Avocatului Copilului, o sarcină importantă ar fi să stabilească mecanisme bine puse la punct pentru a contribui şi a face comentarii în cazul revizuirilor legislative şi al elaborării de politici. Pe de altă parte, Avocatul Copilului împreună cu ONG-urile (de la ONG-uri internaţionale, până la grupuri care activează la nivel local) pot susţine acordarea unei atenţii mai mari situaţiei copiilor, pot cere ca legislaţia să asigure respectarea drepturilor şi a intereselor copiilor sau schimbări la nivelul politicilor în domenii în care drepturile copiilor sunt neglijate. O altă arie în care Avocatul Copilului şi ONG-urile ar putea lucra împreună este colectarea de date privind implementarea CDC, un interes comun celor două părţi. De asemenea, Avocatul Copilului şi ONG-urile pot face font comun atunci când este vorba despre necesitatea demarării unor campanii de advocacy pentru drepturile copilului, când

70

se

pune problema

promovării

participării

copiilor,

precum

şi monitorizarea

responsabilităţilor guvernului.

IV.2. Aplicaţie: propunerea unei campanii de advocacy A. Informaţii de context România a moştenit de la regimul comunist un sistem dezastruos de protecţie a copilului. Într-o ţară în care oamenii abia reuşeau să trăiască, politica pro-natalitate prin care se urmărea mărirea substanţială a numărului populaţiei a favorizat dezvoltarea de către statul-mamă a unor mamuţi instituţionali în care copiii erau “plasaţi” de către părinţii care nu puteau să-şi permită o gură în plus de hrănit. Casele de copii cu sute de persoane, orfelinatele sau aşa-numitele “leagăne” au fost principale subiecte ale jurnaliştilor atraşi de revoluţie şi care descopereau astfel în România subiecte spumoase care le asigurau tiraje uimitoare. Reforma în sistemul de protecţie a copilului a demarat încet în jurul anului 1997, pentru ca în 2002, după eforturi considerabile, să fie adoptată legea privind drepturile copilului, o lege elaborată de jurişti străini cu experienţă în domeniu şi care este considerată una dintre cele mai bune legi în domeniu din întreaga Europă 36. La acest succes, pe lângă sprijinul acordat de către Uniunea Europeană sub forma programului Phare, a contribuit şi societatea civilă - ONG-uri active în domeniu care s-au implicat în acest demers din dorinţa de a respecta drepturile copiilor şi de a deveni vocea acelora care, până atunci, nu au fost auziţi. În acest context, ţinând cont de punctul în care se află sistemul românesc de protecţie a copilului, se constată necesitatea înfiinţării unui organism care să îi reprezinte pe copii în relaţiile lor cu alte instituţii / organizaţii, un organism interesat de nevoile copiilor şi ale tinerilor, de ceea ce este cel mai bine pentru pentru ei, pentru ca astfel, interesul suprem al copilului să primeze în orice circumstanţă, iar deciziile care se iau la nivel de Guvern să favorizeze acest aspect.

36

Legea a fost redactată in spiritual şi litera Convenţiei ONU privind drepturile copilului.

71

Altfel spus, a devenit necesară existenţa unei interfeţe între copii, părinţi, organizaţii ale copiilor şi organele administrative. Ca ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să promoveze şi să favorizeze asociaţii ale copiilor care să aibă un punct de vedere în privinţa deciziilor adoptate de Parlament şi care îi privesc în mod direct. Raporturile întocmite de copii, participarea lor la luarea deciziilor, opiniile pe care aceştia le au cu privire la anumite probleme reprezintă astăzi priorităţi pentru toate guvernele statelor membre. Aşa cum am menţinat deja, România este una dintre ţările în care reforma în domeniu a evoluat foarte bine, progresele obţinute fiind remarcabile. Problemele pe care încă le constată asistenţii sociali sau cele reclamate de copiii înşişi sunt din ce în ce mai puţin grave, iar soluţiile care se impun nu mai sunt imposibil de adoptat. Totuşi, încălcările drepturilor copiilor sunt încă destul de frecvente, iar abuzurile sau nerespectarea drepturilor lor nu sunt privite de către opinia publică şi uneori chiar de către autorităţi cu responsabilitatea cu care ar trebui. Copiii, uneori şi părinţii, atunci când este vorba despre probleme în care sunt implicaţi copiii, pot deveni victimele unui tratament impropriu din partea autorităţilor. Şi, a reacţiona în astfel de situaţii este destul de dificil, iar uneori chiar imposibil, dacă nu ai un specialist care să te reprezinte sau care să te ajute, cel puţin cu un sfat. În multe ţări membre ale Uniunii Europene, dar şi în altele din întreaga lume, există o agenţie naţională denumită Children’s Ombudsman / Avocatul Copilului care are tocmai acest rol. B. Iniţiative anterioare finalizate Primul pas realizat în vederea promovării respectării drepturilor copiilor a fost făcut de România în momentul semnării Convenţiei ONU privind respectarea drepturilor copilului, documentul ce stă la baza legii copilului, legea 272 / 2004. Cel de al doilea pas important l-a constituit înfiinţarea instituţiei Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, care asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului, prin intervenţie, în condiţiile legii, în procedurile administrative şi judiciare privind respectarea şi promovarea drepturilor copilului.

72

Autoritatea este organizată şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Un alt moment fundamental, care a contribuit la o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă promovarea drepturilor copilului, l-a reprezentat exerciţiul de formare a specialiştilor: asistenţi sociali, medici, profesori, preoţi, judecători, poliţişti referitor la aplicarea legii 272 şi a Convenţiei ONU prin realizarea unei campanii de educaţie derulată sub sloganul “Drepturile copiilor sunt lege!”, componentă a Programului PHARE 2002 care a debutat în 2005 şi care a continuat până în septembrie 2007 prin PHARE 2003: “Campania de educaţie privind drepturile copilului”. Obiectivul acestei campanii a fost creşterea nivelului de conştientizare a drepturilor copilului în rândul familiilor şi părintilor, al grupurilor profesionale care lucrează cu copiii dar şi în cadrul mass-media. Proiectul ce a debutat în decembrie 2005 şi care s-a încheiat în septembrie 2007 a inclus trei componente principale: 1. campanie de comunicare, adresată părinţilor, principalii responsabili pentru creşterea, îngrijirea şi educarea şi copiilor. Astfel a luat naştere campania “Şi tu poţi fi un părinte mai bun! ” lansată în data de 31 ianuarie 2006 şi care şi-a propus să-i conştientizeze pe părinţi cu privire la responsabilitatea lor în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor lor, toţi ceilalţi profesionişti, comunităţi, autorităţi locale şi stat - având datoria de a-i sprijini pe părinţi în îndeplinirea acestei responsabilităţi. În paralel cu activităţile propriu-zise, pe tot parcursul campaniei de informare, au fost realizate emisiuni TV şi radio dedicate drepturilor copilului. Partenerii media din cadrul “Campaniei de educaţie privind drepturile copilului” au fost Societatea Română de Televiziune, Antena1, Naţional TV, Jetix şi Societatea Română de Radiodifuziune.

73

Campania de comunicare a inclus: -

participarea copiilor SPUNE! şi a autorităţilor implementatoare ale proiectului în cadrul unor emisiuni TV / Radio („Ne vedem la TVR”, „Studio deschis”, etc);

-

conferinţe de presă: conferinţă de lansare a proiectului, onferinţe naţionale, conferinţă de închidere a proiectului;

-

publicarea unui portal: www.drepturilecopiilor.ro;

-

spoturi TV: "Bucătăria" - Copii au dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a fi ascultaţi, "Şcoala vieţii nu înseamnă şcoală" - Dreptul la educaţie, "La supermarket" - Copiii au dreptul de a fi crescuţi de părinţii lor, "Pentru un copil abuzat, de-a v-aţi ascunselea nu este o joacă" - Dreptul de a fi protejat de orice formă de violenţă, abuz sau neglijentă;

-

spoturi Radio: Copiii au dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a fi ascultaţi, "Vaca" - Dreptul la educaţie , "Ziarul" - Dreptul la educaţie.

Campania a abordat următoarele teme: 1) “Ce înseamnă să fii un părinte bun” – materialele realizate îi încurajează pe părinţi să îşi petreacă timpul liber cu copiii lor. 2) “ Cum să faci faţă comportamentelor nedorite ale copiilor – educaţie, mai curând decât disciplină” – îşi propune să conştientizeze părinţii cu privire la efectele negative ale pedepsei fizice şi să promoveze metode alternative.

74

3) “Prevenirea fenomenului copiilor străzii” – se adresează părinţilor aflaţi în situaţii extreme, părinţiale căror comportamente abuzive îi determină uneori pe copiii acestora să prefere viaţa în stradă. Programul îi îndeamnă pe părinţi să ceară ajutorul pentru a putea fi şi ei părinţi mai buni.

2.

formare pentru profesioniştii care interacţionează cu copiii în activitatea lor zilnică - lucrătorii sociali, cadrele didactice, personalul medical, judecătorii şi procurorii, poliţiştii şi preoţii. Scopul acestui complex program de formare profesională a fost întărirea capacităţii şi a cunoştinţelor acestor profesionişti în ceea ce priveşte protecţia şi promovarea drepturilor copilului. 3. acţiuni speciale pentru copii: - Concursul Naţional de Talente: Floare de Colţ – un concurs adresat copiilor talentaţi din sistemul de protecţie, copiilor cu dizabilităţi şi copiilor cu o situaţie financiară

75

deficitară, care îşi propune să informeze şi să sensibilizeze opinia publică în raport cu tema copiilor din sistemul de protecţie socială şi a celor ce provin din medii dezavantajate precum şi consolidarea unor raporturi de convieţuire între categoriile de copii beneficiare, în vederea favorizării incluziunii sociale a acestora ; - iniţiativa Consiliul Copiilor “SPUNE!”37 Consiliul Copiilor "SPUNE!" a luat naştere în încercarea de a răspunde dreptului copiilor la participare, un drept fundamental garantat de articolul 12 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului: “ … Copilul are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.”. Consiliul Copiilor "SPUNE!" a fost gândit sub forma unui forum de discuţii pentru copiii care trăiesc în România, cu scopul de a oferi copiilor şi tinerilor oportunitatea de a-şi exprima opiniile lor şi de a fi ascultaţi - la şcoală şi în familie, în toate procedurile judiciare sau administrative care îi privesc, precum şi de către politicieni, autorităţi locale, media, obiectivul proiectului fiind acela de a întări vocea copiilor din România, de a ajuta la mobilizarea copiilor, părinţilor şi a comunităţii, pentru protecţia şi promovarea drepturilor copiilor în viaţa lor de zi cu zi. În consecinţă, prima activitate (care s-a desfăşurat pe parcursul unui an calendaristic 1 iunie 2006 – 1 iunie 2007) pe care a desfăşurat-o Consiliul Copiilor a fost aceea de a redacta un “Raport al Copiilor privind respectarea drepturilor copiilor în România”38. “Raportul” are la bază un chestionar ce a fost aplicat unui eşantion reprezentativ de copii de pe teritoriul întregii ţări, tratând şapte teme, considerate reprezentative pentru un mediu sănătos de dezvoltare a copilului39. Aceste teme sunt: 1. Principii generale: nediscriminarea, interesul superior al copilului, respectarea opiniilor copilului;

37

Consiliul este activ şi în prezent, activitatea sa constituind practic nucleul campaniei de advocacy care va fi propusă de ONG-ul care susţine în prezent această iniţiativă. 38 Raport al copiilor privind respectarea drepturilor copiilor in România, Consiliul Copiilor “SPUNE!” , Bucureşti, 2007. 39 Fiecare temă tratează în fapt acele drepturi ale copilului prevăzute în Convenţia ONU, considerate vitale pentru dezvoltarea fizică şi psihică a copilului.

76

2. Drepturile şi libertăţile civile: dreptul la identitate, protejarea vieţii private, accesul la informaţii adecvate; 3. Mediul familial: îndrumarea părintească, responsabilităţile părinţilor, forme şi efecte ale neglijării copiilor, copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, separarea de părinţi; 4. Îngrijirea alternativă: copiii privaţi de mediul familial, adopţia, abuzul asupra copiilor; 5. Sănătatea şi bunăstarea: copiii cu dizabilităţi, calitatea serviciilor de sănătate, serviciile şi structurile de îngrijire a copilului, nivelul de trai; 6. Educaţia, timpul liber şi activităţile culturale: educaţia, inclusiv formarea şi orientarea profesională, scopurile educaţiei, timpul liber – activităţile culturale şi recreative; 7. Măsuri speciale: copiii care cerşesc, protecţia copiilor împotriva consumului de droguri. Acest “Raport al Copiilor privind respectarea drepturilor copiilor în România”, pe lângă faptul că reprezintă o inovaţie dacă ne gândim la autorii lui, are o importanţă deosebită deoarece el a fost anexat “Raportului de ţară al României“ de la 27 octombrie 2007, “Raportul Copiilor” fiind trimis către Comitetul ONU de la Geneva, un organism al cărui rol îl constituie monitorizarea respectării drepturilor copiilor prevăzute de Convenţia ONU. Ne aflăm aşadar în faţa unei demonstraţii clare de participare la decizia publică a copiilor şi de transformare a acestora în nişte parteneri activi şi responsabili, capabili să ofere o perspectivă obiectivă asupra realităţii pe care o trăiesc, ei fiind cei care ştiu cel mai bine care este situaţia actuală a copiilor din România deoarece se confruntă cu ea la şcoală, acasă sau pe stradă. Prin acest “Raport”, copiii au avut astfel oportunitatea de a-şi exprima viziunea asupra drepturilor lor şi asupra modului în care acestea sunt sau nu respectate în viaţa de zi cu zi. Aşadar un demers inedit, ce a generat dezbateri în Parlament, vizite la Preşedintele ţării şi la Primul-Ministru, conferinţe naţionale şi nu în ultimul rând implicarea copiilor (până la 18 ani) într-o acţiune de natură să îi responsabilizeze şi să-i transforme din spectatori, în jucători în cadrul procesului decizional. În ceea ce priveşte iniţiativele legislative anterioare, prin care să se propună înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului, ca organism independent, trebuie semnalat

77

proiectul iniţiat în octombrie 2007 de 12 deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale PNL, PSD, PC, PRM, PD, UDMR, Minorităţilor Naţionale şi doi deputaţi independenţi 40. În urma dezbaterilor din comisiile permanente şi din plenul celor două Camere ale Parlamentului, proiectul a primit aviz negativ, considerentul care a stat la baza acestui răspuns fiind inoportunitatea înfiinţării unei instituţii autonome care să aibă aceleaşi atribuţii precum Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Avocatul Poporului. Anexa 3 din cadrul lucrării conţine corespondenţa dintre Guvern, Parlament şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, corespondenţă din care reies în mod clar motivele de respingere ale celor trei instanţe cu privire la această iniţiativă. C. Situaţia actuală Odată cu încheierea finanţării prin Phare, iniţiativa Consiliul Copiilor “SPUNE!” a fost preluată de către o organizaţie neguvernamentală ce are ca misiune îmbunătăţirea sistemului de protecţie a copilului din întreaga Europă, fapt pentru care se are în vedere influenţarea deopotrivă a nivelurilor politic şi practic în vederea obţinerii expertizei la nivel naţional. Luând în consideraţie experienţa pe care “SPUNE!” a acumulat-o în cadrul Phare şi mizând de rezultatele obţinute în ultimul an (2007 – 2008) în urma derulării activităţilor “SPUNE!” la nivel naţional, ca organism independent, organizaţia neguvernamentală care susţine proiectul “SPUNE!” şi care va fi denumită în continuare CRW, consideră că a sosit momentul iniţierii unei campanii de advocacy care să ducă la următorul pas, un pas pe care o structură precum “SPUNE!” nu a făcut altceva decât să îl anticipe – înfiinţarea organismului Avocatul Copilului. OBIECTIV

Prin campania Copiii au nevoie de un avocat! se urmăreşte elaborarea unei propuneri legislative prin care să se înfiinţeze în cadrul instituţiei Avocatului Poporului a unui organism denumit Avocatul Copiilor. În ceea ce priveşte rezultatele la nivelul opiniei publice se are în vedere derularea unei campanii de conştientizare a beneficiilor 40

Vezi ANEXA 2.

78

existenţei unui astfel de organism, urmărindu-se în acelaşi timp obţinerea unei mase critice care să acţioneze ca un grup de presiune asupra organului legislativ.

D. Stabilirea coaliţiei a. Aliaţi În vederea atingerii obiectivului propus, CRW a demarat în primă fază procesul de creare a unei alianţe formale cu alte ONG-uri similare, alianţă care să se constituie sub forma unei federaţii ce promovează bunele practici atunci când este vorba despre respectarea drepturilor copiilor. Ceea ce trebuie menţionat este că prin constituirea acestei federaţii nu se urmăreşte numai un rezultat de moment. Federaţia îşi propune să îşi continue existenţa şi după încheierea acestui program pentru ca astfel ONG-urile mici, dar care promovează bune practici, să se poată face auzite oricând apare o problemă ce vizează sistemul de protecţie a copilului, să aibă un cuvânt de spus atunci când este vorba despre adoptarea unor politici ce privesc respectarea drepturilor copiilor. Mai mult chiar, o astfel de federaţie favorizează schimbul de informaţii, de experienţe, de cunoştinţe, prin ajutor reciproc urmărindu-se de fapt consolidarea fiecărei organizaţii în parte şi a societăţii civile în ansamblu. Scopul Federaţiei va fi acela de a întări, uni şi reprezenta într-o manieră solidară organizaţiile membre care activează în domeniul bunăstării şi protecţiei copilului şi familiei în vederea asigurării respectării drepturilor copilului, aşa cum sunt ele descrise în Convenţia ONU privind Drepturile Copilului şi în Convenţiile europene la care Romania este parte.

b. Parteneri (stakeholderi). Pe lângă coaliţia propriu-zisă, care se formează în vederea realizării propunerii legislative de înfiinţare a unui Avocat al Copilului, Federaţia ONG-urilor Active în Protecţia Copilului41 va realiza şi o serie de parteneriate cu instituţii şi agenţii guvernamentale, care au ca misiune promovarea şi apărarea drepturilor copilului. Aceste instituţii sunt Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) şi Oficiul Român pentru Adopţii (ORA). Alţi doi parteneri importanţi al coaliţiei sunt Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Ministerul Justiţiei. Acesti doi factori au un rol foarte important pe tot 41

Federaţia ONG-urilor Active în Protecţia Copilului = FOAPC

79

parcursul campaniei, experienţa lor în situaţii problematice în care au fost implicaţi copiii sau familiile fiind una semnificativă. În consecinţă, sugestiile care vin din partea unor membri ai Guvernului oferă greutate propunerilor ce vin din partea societăţii civile, în cazul de faţă reprezentată de FOAPC. Un alt “partener” important în derularea campaniei îl reprezintă mass-media. Cultivarea unor relaţii instituţionale şi individuale cu o serie de jurnalişti specializaţi în probleme ce ţin de domeniul social va reprezenta o prioritate, ca de altfel şi întocmirea unei baze de date complete cu jurnalişti care scriu pe social, politic, eveniment, cultură. De altfel, în cadrul campaniei Copiii au nevoie de un avocat! FOAPC va avea ca partener media constant “Revista de asistenţă socială”, Societatea Română de Televiziune şi Societatea Română de Radiodifuziune. E. Factori de decizie vizaţi În demersul pe care şi l-a propus, FOAPC împreună cu partenerii săi vizează redactarea şi propunerea unui proiect de lege. Această propunere va fi realizată de o serie de jurişti şi experţi care o vor redacta având grijă să menţioneze toate aspectele considerate relevante de către coaliţie şi parteneri (să fie în conformitate cu toate aspectele identificate prioritare de către iniţiatori). Propunerea de lege, însoţită de un raport redactat de FOAPC în colaborare cu partenerii săi, în care se arată necesitatea înfiinţării unui Avocat al Copilului, va fi înaintată Senatului ca primă cameră sesizată, de către ANPDC - “Document de poziţie al FOAPC asupra necesităţii înfiinţării instituţiei Avocatul Copilului”. După momentul în care legea intră în Parlament se va urmări evoluţia ei, dezbaterea din cadrul comisiilor care o vor anliza şi eventual, o vor modifica: Comisia pentru drepturile omului, culte şi problema minorităţilor naţionale, Comisia pentru învăţământ, tineret şi sport, Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă. După Senat, proiectul de lege va fi trimis către Camera Deputaţilor care va decide definitiv. Scopul coaliţiei este votarea legii în forma în care va fi prezentată de către iniţiatori. În cazul în care propunerea de lege suferă modificări de natură să schimbe

80

caracterul fundamental al organismului a cărei înfiinţare se propune, iniţiatorii vor avea şansa să sesizeze legiuitorul în momentul în care legea este trimisă spre consultare publică.

Odată trecută prin Parlament, legea va fi înaintată Preşedintelui pentru

promulgare, publicarea în Monitorul Oficial reprezentând atingerea obiectivului campaniei. F. Strategia: CRW, împreună cu FOAPC, va urmări în prima fază realizarea unei campanii de informare la nivel naţional în vederea conştientizării importanţei respectării drepturilor copilului, înfiinţarea organismului Avocatul Copilului reprezentând cel mai important pas către o administraţie mai deschisă şi mai cooperantă. Pasul următor îl va constitui procesul de influenţare directă a factorilor de decizie cu privire la necesitatea promulgării unei legi care să prevadă înfiinţarea Avocatului Copilului. Pasul I: Derularea unei campanii de informare la nivel naţional prin care se va urmări informarea cu privire la importanţa respectării drepturilor copilului. De asemenea, se va avea în vedere şi promovarea conceptului de

Avocat al Copilului - rolul şi

atribuţiile sale - şi conştientizrea la nivelul opiniei publice a avantajelor ce pot fi obţinute de părinţi şi de copiii / tineri în cazul în care se face apel la această instanţă. Publicul ţintă al campaniei: -

copiii şi adolescenţii cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani – constituie segmentul principal ce trebuie informat. Copiii trebuie să fie conştienţi de drepturile şi de responsabilităţile pe care le au şi mai cu seamă, ei trebuie să ştie că au dreptul de a participa şi de a-şi face vocea auzită în procesul de luare a deciziilor care îi privesc în mod direct;

-

părinţii cu vârste cuprinse între 24 – 45 de ani. Părinţii, pentru a-şi aduce aportul într-un mod activ la educarea copiilor lor trebuie să fie la curent cu toate noutăţile legate de modul în care pot contribui la construirea unei societăti mai bune, mai deschise, pentru copiii lor. De asemenea, există multe familii care la un moment dat s-au aflat într-o situaţie problematică şi nu au

81

avut cui să ceară ajutorul astfel încât copiii respectivei familii să aibă cât mai puţin de suferit. Avocatul Copilului ar fi fost o variantă în astfel de cazuri; -

profesorii reprezintă o altă categorie vizată de campania de informare deoarece ei sunt cei care petrec o mare parte din timp alături de copii / tineri, au posibilitatea să îi consilieze atunci când aceştia se confruntă cu o problemă şi, în anumite cazuri îi pot influenţa chiar pe părinţii care se află într-o situaţie de risc să ia decizia cea mai potrivită (se mizează pe imaginea dascălului de odinioară, o minte luminată, un ştiutor de carte, un om învăţat);

-

liderii de opinie de la nivel central şi local: autorităţi locale, poliţişti, medici, etc;

-

mass-media – se vor viza atât mass-media locale cât şi mass-media naţionale.

Publicul ţintă secundar vizat de campania de informare este constituit din factorii de decizie de la nivel central, în calitatea lor de verigă finală a camaniei de advocacy. Prin implementarea campaniei de informare de la nivel naţional se urmăreşte generarea de masă critică care, în cea de a doua etapă a campaniei să creeze presiune la nivelul luării deciziei. Tacticile utilizate: tehnici de publicitate directă: broşură tematică cu privire la drepturile copilului şi la importanţa înfiinţării Avocatulului Copilului, leaflet, crearea website-ului: www.spune.org; media-relations – generarea de ştiri, plasamentul media, direct-mailing, realizarea de press-kit-uri; eveniment (colectarea la nivel naţional a unor mărturii venite din partea copiilor cu privire la problemele cărora trebuie să le facă faţă în viaţa lor de zi cu zi, conferinţe de presă). Pasul al II-lea: influenţarea factorilor decidenţi (senatori, parlamentari, Preşedinte) cu privire la importanţa înfiinţării Avocatului Copilului.

Public ţintă: -

senatorii şi parlamentarii, membri ai Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problema minorităţilor naţionale, ai Comisiei pentru învăţământ, tineret şi sport, ai Comisiei pentru egalitate de şanse pentru femei şi bărbaţi, ai Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;

82

-

membri ai Curţii Constituţionale; Preşedintele ţării, în caliateta sa de decident asupra promulgării sau nepromulgării unei propuneri legislative;

-

liderii de opinie – specialişti în problematica politicilor sociale, experţi, etc;

-

mass-media – în calitatea lor de factor de presiune.

Tacticile utilizate: întâlniri bilaterale la Guvern şi la Parlament ale reprezentanţilor FOAPC / 1-2 membri “SPUNE!” şi diferiţi senatori / deputaţi / miniştri direct implicaţi în procesul de evaluare a propunerii legislative înaintate de FOACP; endorsment direct prin lideri informali de opinie; tehnici de publicitate directă: broşură tematică cu privire la drepturile copilului şi la importanţa înfiinţării Avocatulului Copilului, leaflet; mediarelations – generarea de ştiri, plasamentul media, direct-mailing, realizarea de press-kituri; eveniment (colectarea la nivel naţional a unor mărturii venite din partea copiilor cu privire la problemele cărora trebuie să le facă faţă în viaţa lor de zi cu zi, conferinţe de presă). G. Obiective: Prin derularea campaniei de conştientizare la nivelul opiniei publice, FOAPC urmăreşte, pe lângă informarea cu privire la rolul unei instituţii precum Avocatul Copilului şi, respectiv, al avantajelor obţinute din existenţa unei astfel de autorităţi, crearea unei mase critice care să funcţioneze ca un grup de presiune la nivelul aparatului legislativ. Prin implicarea specialiştilor din mai multe domenii se va încerca prezentarea, printr-o abordare interdisciplinară, a situaţiilor problematice cu care se confruntă copiii / tinerii / părinţi atunci când este vorba despre rezolvarea unor probleme care îi afectează în mod direct. În felul acesta, demersul FOAPC devine mult mai bine argumentat şi capătă o greutate semnificativă. Prin această campanie, se va urmări şi atragerea atenţei mass-media care, la rândul lor, pot acţiona ca un factor de presiune asupra decidenţilor. Scopul final al întregii campanii îl reprezintă atingerea obiectivului exprimat încă din primele rânduri: elaborarea unei propuneri legislative prin care să se înfiinţeze în cadrul instituţiei Avocatului Poporului un organism denumit Avocatul Copiilor.

83

De altfel, prin această campanie se urmăreşte alinierea României la standardele europene, dat fiind faptul că o astfel de instituţie, cunoscută generic sub numele de Children’s Ombudsman funcţionează în mai toate ţările Uniunii Europene şi nu numai. H. Activităţi: Activitatea 1: După o perioadă de cercetare şi de sondare a pieţei de aproximativ şase lun, în care experţii CRW au strâns informaţii cu privire la activitatea şi istoria ONG-urilor pe care şi le doreşte ca partenere, a urmat o lună în care s-au realizat întâlniri bilaterale cu reprezentanţii acestor ONG-uri în vederea expunerii propunerii CRW şi a argumentelor care au condus-o către o astfel de propunere. În momentul în care s-a obţinut acordul acestora, CRW a organizat o masă rotundă cu toţi reprezentanţii viitorilor parteneri (12 organizaţii partenere) pentru a se pune de acord şi pentru a stabili ultimele detalii în vederea înregistrării juridice a noii federaţii FOAPC. Activitatea 2: În ceea ce priveşte colaborarea cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Ministerul Justiţiei, un prim demers către încheierea unor Protocoale de colaborare cu aceste instituţii va fi redactarea unor adrese către Secretarii de Stat în subordinea cărora ele se află. Colaborările anterioare ale Asociaţiei CRW cu aceste instituţii fac ca demersul să fie mai mult o completare formala a colaborarii, sprijinul primit fiind întotdeauna considerabil. Activitatea 3: Tot în cadrul acestei etape se va organiza pregătirea participării membrilor Consiliului Copiilor “SPUNE!” în campania de influenţare a factorilor politici. Aşa cum deja s-a menţionat, Consiliul Copiilor "SPUNE!" functioneaza pe bază de voluntariat la nivelul întregii ţări, în fiecare judeţ al României existând o echipă "SPUNE!" care desfăşoară activităţi sub îndrumarea unui coordonator judeţean. Aşadar, “ SPUNE!” numără 47 de coordonatori judeţeni şi 8 raportori regionali, câte unul pentru fiecare regiune de dezvoltare a României, care desfăşoară la nivel naţional activităţi de informare, promovare şi monitorizare a respectării drepturilor copiilor.

84

În vederea implicării membrilor “SPUNE!” în campania de advocacy, CRW a decis să organizeze o Şcoală de Vară la care să participe toţi coordonatorii judeţeni, câte un membru din fiecare echipă judeţeană, precum şi raportorii “SPUNE!”. Obiectivul acestei Şcoli de Vară va fi pe de o parte pregătirea copiilor prin organizarea unor programe de training pe drepturile copilului, management de proiect şi mass-media, iar pe de altă parte, consolidarea echipei prin activităţi de teambuilding. În cadrul taberei, ca activitate de teambuilding, se va organiza un concurs de bodypainting pe tema drepturilor copilului, fotografiile realizate urmând să fie utilizate în cadrul campaniei de advocacy. Activitatea 4: Imediat ce alianţa ONG-urilor partenere în acest demers s-a constituit, se va propune realizarea unui raport obiectiv şi independent realizat de specialişti (psihologi, asistenţi sociali, profesori, reprezentanţi ai Consiliului Copiilor “SPUNE!”) care să sublinieze necesitatea înfiinţării unui Avocat al Copilului şi respectiv ce tip de probleme ar trebui să rezolve – adaptate la realitatea românească. Acest raport va fi realizat în special cu sprijinul partenerilor: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Un rol cu totul special îl vor avea membrii “SPUNE!” care, prin intermediul echipelor judeţene vor distribui la nivel naţional chestionarele care vor sta la baza realizării raportului. Copiii “SPUNE!” vor beneficia de sprijinul Inspectoratelor Şcolare Judeţene şi de sprijinul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului care, la rândul lor, vor realiza o analiză la nivel instituţional cu privire la subiectul propus. (Analiză, cercetare, redactare – 6 luni). Activitatea 5: Odată cu încheierea acestui Raport de monitorizare, care va fi dublat de “Raportul Copiilor cu privire la respectarea drepturilor copilului în România”, se va organiza o conferinţă de presă pentru lansarea acestui Raport şi oferirea lui publicităţii, conferinţă de presă care va marca, de altfel, şi debutul campaniei de advocay. La conferinţa de presă vor fi invitaţi Miniştri şi Secretari de Stat ai ministerelor implicate în mod direct în campanie, senatorii şi deputaţii pe care partenerii FOAPC îi recomandă ca fiind direct interesaţi de acest subiect (factori decidenţi), reprezentanţi ai societăţii civile (ONG-uri) şi nu în ultimul rând, presa.

85

Activitatea 6: Pasul următor îl constituie pregătirea unor scrisori deschise care vor fi distribuite la nivel naţional prin intermediul ministerelor partenere către Inspectoratele Şcolare Judeţene, către Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului, către Primării şi Consiliile Judeţene, scrisori în care se vor explica motivele care au dat naştere iniţiativei de înfiinţare a Avocatului Copilului, care este rolul unei astfel de instituţii, atribuţiile pe care le va îndeplini şi nu în ultimul rând, avantajele pe care instituţiile implicate (partenerii) le vor obţine în urma colaborării. Aceste scrisori vor fi trimise împreună cu o serie de materiale de informare realizate pentru susţinerea campaniei: broşuri, leaflet-uri. Se va încerca preluarea acestor scrisori şi de către massmedia (2 săptămâni). Activitatea 7: În perioada imediat următoare va debuta propriu-zis campania de informare. În prima faza, se va apela la ajutorul mass-media care vor fi ţinute în permanenţă la curent cu activităţile pe care comitetul de organizare îşi propune să le implementeze. De asemenea, în cele mai importante oraşe ale ţării, vor fi împărţite materiale informative cu privire la importanţa respectării drepturilor copiilor şi mai cu seamă a dreptului lor de participare directă la luara deciziilor care îi privesc în mod direct, înfiinţarea Avocatului Copilului fiind cea mai bună soluţie în vederea rezolvării acestei probleme ce se resimte nu numai la nivelul României. Membrii Consiliului Copiilor “SPUNE!” vor fi portavocea acestei campanii, ei fiind un exemplu concret al modului în care, de doi ani, copiii generează proiecte ce promovează atât drepturile copilului cât şi valorile sociale, activităţile realizate de ei contribuind în mod direct la îmbunătăţirea sitauţiei din comunităţile locale în care trăiesc. Concomitent, prin intermediul partenerilor implicaţi în proiect, la nivelul şcolilor, liceelor şi al DGASPC-urilor, copiii din întreaga ţară vor putea să “depună mărturii” cu privire la problemele pe care ei, familia lor sau prieteni apropiaţi le-au întâmpinat în momentele în care au intrat în interacţiune cu autorităţile atunci când o problemă legată de familia lor, de drepturile lor sau de activitatea lor cotidiană i-a determinat să ceară ajutorul. Aceste mărturii vor lua forma unor scrisori care, la sfârşitul campaniei (termen de 2 luni), vor fi strânse la nivel judeţean şi trimise la Bucureşti unde, în ordinea sosirii lor,

86

vor fi vărsate într-o urnă transparentă amplasată în Piaţa Constituţiei, în faţa Palatului Parlamentului. Urna va fi inscriptionata cu mesajul campaniei: “Copiii au nevoie de un avocat!” şi va sta în Piaţa Constituţiei timp de 2 săptămâni cât durează colectarea “mărturiilor” din toată ţara. Activitatea 8: Pe parcursul celor 2 luni şi 2 săptămâni de campanie, la Bucureşti se vor realiza întâlniri bilaterale cu factorii decidenţi în vederea monitorizării punctelor de vedere ale “Legiuitorului” cu privire la acest proiect şi cu scopul de a persuada factorii decidenţi dinainte vizaţi cu privire la necesitatea înfiinţării unui astfel de organism. Activitatea 9: În plus, la sfârşitul perioadei, se va organiza un seminar la care vor fi puşi faţă în faţă membri ai guvernului, factorii decidenţi, specialişti în politicile sociale, în protecţia copilului, jurişti, profesori, asistenţi sociali, asistenţi maternali, medici, reprezentanţi ai societăţii civile, cu scopul de a discuta, de a schimba opinii cu privire la deciziile ce trebuie luate atunci când vine vorba de protecţia copilului, dar mai cu seamă despre pertinenţa propunerii de înfiinţare a unui Avocat al Copilului. La acest eveniment vor avea acces numai partenerii media dinainte stabiliţi şi reprezentanţii agenţiilor de presă. Acestora, odată cu trimiterea invitaţiei de a participa la seminar, li se vor trimite şi câteva fragmente din mai multe “mărturii” pe care copiii din ţară le-au trimis cu speranţa că problemele semnalate de ei vor fi rezolvate. Cu acest prilej, se vor realiza materiale promoţionale care vor fi distribuite participanţilor: pixuri, calendare, mouse-pet-uri cu sloganul şi logo-ul campaniei. Pe tot parcursul campaniei mesajul va fi: Copiii au nevoie de un avocat! E dreptul lor să fie ascultaţi!, iar logo-ul va lua forma unei robe de avocat neîmbrăcată, semn că nu există “cineva” care să preia această răspundere de a-i reprezenta pe copii. Pentru toţi participanţii la seminar, pentru toţi factorii de decizie vizaţi şi pentru mass-media, va fi realizat un portofoliu cu 20 de “mărturii” scanate şi prinse într-un dosar ale cărui coperţi (coperţi din carton acoperite de pânză pictată manual) vor fi special realizate de copii talentaţi din sistemul de protecţie. Activitatea 10: Campania de advocacy va fi încheiată printr-o conferinţă de presă care va avea loc în Piaţa Constituţiei, lângă urna în care vor fi adunate “mărturiile copiilor”.

87

Mesajul acestei conferinţe, precedate de un comunicat de presă şi la care vor fi invitaţi membri ai legislativului, ai guvernului, ai societăţii civile, specialişti ( asistenţi sociali, profesori, medici, jurişti), parteneri, va fi acela că nimeni, niciodată, nu îşi găseste timp să citească şi apoi să găsească rezolvări la problemele pe care copiii, tinerii şi părinţii lor le întâmpină în viaţa de zi cu zi. “Mărturiile” culese reprezintă un număr foarte mic de sesizări comparativ cu numărul real al problemelor ce pot fi întâlnite în toată ţara, în toate mediile. Ca atare, cu toţii trebuie să ne punem de acord în vederea rezolvării acestei probleme foarte grave şi importante şi care totuşi poate fi soluţionată extrem de simplu, cu minim de efort şi într-un timp foarte scurt. Răspunsul la această problemă îl reprezintă înfiinţarea Avocatului Copilului, proiect de lege ce va fi înaintat Camerei Senatorilor chiar în ziua conferinţei de presă. Activitatea 11: FOAPC şi CRW vor trimite scrisori de mulţumire şi recunoaştere a meritelor tuturor partenerilor şi aliaţilor implicaţi în proiect. Activitatea 12: În etapa următoare se va monitoriza parcursul propunerii legislative înaintată de către coaliţie prin cele două camere ale Parlamentului, rezultatul obţinut fiind ulterior anunţat printr-o conferinţă de presă. IV.3. La final de campanie În mod cert, demersul pe care Asociaţia CRW îl propune este unul foarte dificil, cronofag şi epuizant şi cu siguranţă lucrurile nu vor decurge cu aceeaşi uşurinţă cu care sunt prezentate în această propunere de proiect, iar problemele vor fi numeroase. În acelaşi timp şansele de succes ale campaniei sunt foarte mari deoarece iniţiatorii au avut posibilitatea să îşi ajusteze propunerea legislativă în funcţie de feedback-ul pe care cei 12 deputaţi l-au avut din partea factorilor de decizie atunci când au înaintat propunere de înfiinţare a instituţiei independente a Avocatului Copilului. În ceea ce priveşte programarea şi implementarea campaniei propuse, se vor lua o serie de măsuri de “prevenire a crizei” de tipul: realizarea unei analize atente a potenţialilor aliaţilor cu mult timp înainte de iniţierea înfiinţării Federaţiei, o monitoritare a oponentilor campaniei, cultivarea unor bune relaţii cu partenerii ( Ministerele şi

88

ANPDC-ul), pentru ca în momentul realizării coaliţiei toţi partenerii să fie convinşi de importanţa demersului şi de rolul pe care îl joacă în cadrul proiectului. Un accent deosebit se va pune pe cercetarea modului în care s-a produs precedenta propunere legislativă care urmărea înfiinţarea Avocatului Copilului, astfel încât greşelile iniţiatorilor de la acea vreme să nu fie repetate şi de coaliţia realizată de CRW. De asemenea, cultivarea unei bune relaţii cu presa, oferirea de informaţii actuale, corecte şi de interes vor asigura participarea şi suportul ei la toate activităţile propuse. Nu în ultimul rând, la succesul demersului contribuie şi buna reputaţie a ONG-ului iniţiator, de credibilitatea sa şi a acţiunilor întreprinse până în momentul campaniei depinzând şi succesul activităţii prezente. De asemenea, se impune o bună organizare, o bună comunicare la nivelul actorilor implicaţi în proces, chestiune cu atât mai dificilă cu cât numărul lor este relativ mare – 12 ONG-uri aliate la care se adaugă partenerii instituţionali şi copiii de la Consiliul Copiilor “SPUNE!”. Pentru a preîntâmpina difuzarea unor mesaje contradictorii sau incoerente, fapt ce ar contribui în mod negativ la reuşita campaniei, se impune numirea unui purtător de cuvânt al campaniei.

Concluzii

89

În Argumentul lucrării s-a emis teza conform căreia societatea românească, în tranziţia de la regimul comunist către cel democratic, a suferit o serie de transformări, unele dintre cele mai importante având loc în cadrul sistemului social, un sistem deficitar şi vicios la început, dar care, în timp, a suferit o ameliorare evidentă, favorizată de procesul activ al reformei care continuă şi astăzi şi de parteneriatul instaurat între cele două sectoare – public şi neguvernamental. Oprindu-ne asupra sistemul de protecţie a copilului, din exemplificările ilustrate s-a putut observa că acesta este unul dintre cele mai bine organizate domenii din câmpul social, fapt datorat în mare parte punctului extrem de critic din care s-a pornit şi care impunea acţiunea imediată, iar pe de altă parte datorită procesului de reformă care a fost gândit astfel încât să vizeze atât dezvoltarea propriu-zisă a serviciilor cât şi modificarea cadrului legislativ. Însă, toate aceste schimbări nu ar fi avut loc fără dezvoltarea societăţii civile şi a sectorului nonprofit, concepte inexistente42 în mentalitatea românilor înainte de 1989, dar care au început să se dezvolte foarte mult după acest moment, în primul rând datorită nevoilor sociale foarte stringente de la acea vreme, ce nu puteau fi satisfăcute doar de organismele sectorului public. Progresul din ultimul timp nu poate fi contestat, iar mişcările ce caracterizează domeniul indică o dezvoltare a societăţii civile româneşti sau, altfel spus, DEMOCRAŢIA începe să însemne şi altceva decât dreptul la liberă exprimare, visul mărturisit al românilor care au cunoscut oprimarea. Şi totuşi, a te face auzit nu este nici astăzi un lucru puţin important şi uşor realizabil, iar ceea ce a condus la dezvoltarea într-un mod fundamental a ONG-urilor a fost perfecţionarea continuă a metodelor de dialog cu autorităţile locale şi centrale, demers ce le-a transformat în scurt timp în parteneri de dialog şi de acţiune ai acestora. Astfel, implementarea tuturor strategiilor naţionale ce vizează oferirea de servicii sociale către acele categorii sociale aflate în risc reprezintă un efort comun al celor două părţi deopotrivă interesate de obţinerea bunăstării sociale. Mai mult chiar, politicile sociale au ajuns să fie implemetate de către guvern cu ajutorul şi uneori chiar prin intermediul societăţii civile, fapt ce implică în primul rând 42

Înainte de 1989 nu se putea pune în discuţie existenţa unei societăţi civile autentice atâta timp cât libertăţile fundamentale ale individului erau ignorate: dreptul la liberă exprimare, liberatea de asociere, etc.

90

responsabilizarea societăţii civile, iar în al doilea rând, regândirea sistemului politic şi un pas major către o societate deschisă, transparentă. Toate exemplele oferite pe parcursul lucrării sunt iniţiative ale unor actori diferiţi (MECT pentru Consiliul Naţional al Elevilor, Cancelaria Primului-Ministru pentru Strategia de Acţiune Comunitară, Consiliul Copiilor “SPUNE !” – o iniţiativă singulară care a reuşit în România să se impună şi să funcţioneze) care, prin caracterul programelor dezvoltate, au mizat fie pe colaborarea cu societatea civilă, fie pe principiile şi instrumentele ei de funcţionare, totul în vederea consolidării acestui pilon social, singurul în măsură să contribuie la implementarea politicilor sociale elaborate ca răspuns la o serie de probleme identificate la nivelul comunităţilor. Punctul central al lucrarii l-a constituit însă propunerea unei campanii de advocacy prin care se urmăreşte promulgarea unei propuneri legislative de natură să răspundă mai multor tipuri de nevoi ale mai multor tipuri de beneficiari : copiii din România cărora trebuie să li se respecte drepturile, ONG-ul iniţiator şi membrii coaliţiei pe care reuşeşte să o constituie, precum şi partenerii guvernamentali care au astfel şansa de a contribui la realizarea unui cadrul legislativ de natură să contribuie activ la soluţionarea unor probleme viitoare. În acest context, obiectivul reprezentanţilor societăţii civile care iniţiază acest proiect reprezintă în fapt un instrument oferit factorului legislativ în vederea atingerii unuia dintre cele mai sensibile puncte ale Strategiei naţionale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului pentru perioada 2007 – 2013. Concluzia care se desprinde în urma acestei treceri în revistă a principalelor direcţii în politicile sociale destinate copiilor, pe care le urmăreşte sectorul nonprofit, pe de o parte şi sectorul public, pe de altă parte, este aceea că dezvoltarea serviciilor sociale depinde într-o mare măsură de realizarea unui parteneriat între cele două sectoare, complementaritatea fiind principiul ce stă la baza dezvoltării unei politici sociale unitare şi coerente, de sprijin eficient a celor aflaţi în dificultate.

Bibliografie

91

1. Balahur, Doina – Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001. 2. Bryson, John M. – Planificarea strategică pentru organizaţiile non-profit, Bucureşti, Ed. ARC, 2002. 3. Dagenais, Bernard – Campania de relaţii publice, Iaşi, Ed. Polirom, 2003. 4. Dragomirescu, C., Nicosevici, R., Mitruţiu, M., Toma, B., Flueraş, T., Pascal, D., Vrabie, C., Fiţ, S., Kiraly, Z., Campania de Advocacy. Ghid practic pentru organizaţiile cu membri, Timişoara, Academia de Advocacy, martie 2007. 5. Habermas, Jürgen – Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Ed. Univers, 1998. 6. Keane, John – Societatea civilă, imagini vechi, viziuni noi, Iaşi, Institutul European, 2003. 7. Kotler, Philip; Andreasen, Alan R. – Strategic Marketing for Non-Profit Organisations, Prentice Hall Inc., 1996. 8. Lambru, Mihaela, Politici Publice şi Administrţie, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2006. 9. Muchielli, Alex – Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Iaşi, Ed. Polirom, 2002. 10. Popescu, Cristian Florin – Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2002. 11. Rogojinaru, Adela, Teme de Relaţii Publice. Fundamente interdisciplinare ale RP, Bucureşti, Ars Docendi, 2003. 12. Tamas, Sergiu – Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993. 13. Vlăsceanu, Mihaela – Sectorul non-profit. Contexte. Organizare. Conducere, Bucureşti, Ed. Paideia, 1996. 14. Wilcox, Dennis L.; Ault, Phillip H.; Agee, Warren K.; Cameron, Glen T. – Public Relations. Strategies and Tactics, Addison – Wesley Educational Publishers, 2000. 15. Zamfir, Catalin; Zamfir, Elena (coord.) – Politici sociale: România în context european, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995.

92

Surse instituţionale: 1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Consiliul Copiilor “SPUNE!”, Raport al copiilor privind respectarea drepturilor copiilor în România, Bucureşti, 2007. 2. Guvernul României, Romania’s Children : Their story, Bucureşti, 2003. 3. Legea nr. 272/2004 - Monitorul Oficial. partea I, nr. 557/23.06.2004. 4. Legea nr. 273 / 2004 - Monitorul Oficial. partea I, nr. 557/23.06.2004. 5. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Stategia Guvernamentală privind Protecţia Copiilor Aflaţi în Dificultate 2001 – 2004, Bucureşti, 2001. 6. ONU, Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, Bucureşti, 2001.

Surse on-line: 1. American Public Health Association, Media Advocacy Manual, http://www.apha.org/NR/rdonlyres/A5A9C4ED-1C0C-4D0C-A56CC33DEC7F5A49/0/Media_Advocacy_Manual.pdf 2. Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, O nouă viziune asupra strategiilor de advocacy pentru politici publice, www.ccir.ro/ccirweb/resources/ menuDespreNoi/uploads_dpos/note_2.doc. 3. Centrul de Resurse pentru Participare Publică, National, Democratic Institute for International Affairs, Manual de Advocacy, www.ce-re.ro/docs/materiale/ Manual_de_advocacy_ro.doc 4. Comisia Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona, decembrie 2007, http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1296&lang=ro&mode=g. 5. Consiliul Legislativ, Constituţia României, http://politicianiste.files.wordpress.com/2008/03/constitutia_romaniei.pdf 6. Hotărârea de Guvern nr. 197 din 09.02.2006 privind aprobarea programelor de interes naţional - sas.mmssf.ro/compendiumLegislativ.php?id=269.

93

7. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, ANPDC, Strategia Naţională in domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copiilor 2007 – 2013 http://www.copii.ro/content.aspx?id=40. 8. National Organizing Office, National Policy Office, Student Advocacy Handbook, april, 2004, http://studentsagainsthunger.org/advocacymanual.pdf. 9. Oficiul Român pentru Adopţii, Moratoriu cu privire la adopţiile internaţionale, adoptat in iunie 2001 cu efect retroactiv de la 1 decembrie 2000 -http://www.ora.ro/legislatie.

Website-uri accesate: http://www.advocacy.ro http://www.copii.ro http://www.cdep.ro http://cne.edu.ro http://www.drepturilecopiilor.ro http://www.fdsc.ro http://www.fndc.ro http://www.ombudsnet.org http://www.ora.ro http://sas.mmssf.ro http://www.spune.org

94

ANEXA 1 – Trecere în revistă a actelor legislative emise în cadrul reformei în domeniul protecţiei copilului în perioada 1997 – 2004 -

Ordonanaţa de Urgenţă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate şi Ordonanaţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 privind adopţia, promulgate ulterior prin legi sunt instrumentele prin care măsurile de îngrijire de tip familial (plasamentul / încredinţarea la familia extinsă, adopţia) sunt considerate cu prioritate ca alternative la instituţionalizare pentru copilul aflat în dificultate;

-

în 1997 se înfiinţează în subordinea Consiliilor Judeţene, Direcţiile Judeţene pentru Protecţia Copilului şi Comisiile de Protecţie a Copilului;

-

măsurile de protecţie pentru copii aflaţi în dificultate sunt stabilite de noua Comisie de Protecţie a Copilului din care fac parte reprezentanţi ai instituţiilor cu responsabilitaţi în domeniul protecţiei copilului: poliţie, sănătate, Ministerul Muncii şi Solidaritaţii Sociale, organizaţii non - guvernamentale, Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Consiliul Judeţean/ Local);

-

tot în anul 1997 instituţiile rezidenţiale pentru copii au trecut din subordinea Ministerului Sănătăţii şi a Ministerului Învăţământului în subordinea Consiliilor Judeţene, respectiv în administrarea noilor Direcţii Judeţene pentru Protecţia Copilului. Din acel moment, vechile Leagăne şi Case de Copii s-au numit Centre de Plasament;

-

prin Hotărărea Guvernului 217/1998 sunt stabilite condiţiile de atestare, angajare, monitorizare a asistentului maternal profesionist, modificată ulterior prin hotărârea nr, 679/2003;

-

în 1999 apare Ordonanţa de urgenţă

nr. 102 privind protecţia specială şi

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap în vederea exercitarii dreptului persoanelor cu handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de învătămănt, de instruire şi de integrare socială a acestei categorii de persoane; -

prin legea 705/ 2001 se reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială;

95

-

prin legea 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizarii sociale, se recunoaşte încă o dată că statul trebuie să acorde sprijin de formare şi dezvoltare nediscriminatoriu pentru toţi copii, indiferent de rasă, etnia, sexul, vârsta sau apartenenţa religioasă a parinţilor.

-

în 2003 apar o serie de standarde minime obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist, Telefonul copilului, Centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, precum şi a standarde minime obligatorii privind Centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului;

-

în 2004 continuă apariţia standardelor minime privind metodologia de lucru (pentru managementul de caz) şi cea de funcţionare a serviciilor de protecţie a copilului (pentru servicii rezidenţiale, centru de zi, centrul de consiliere pentru părinţi si copii, centru maternal);

-

în urma consultărilor cu experţi ai Uniunii Europene, în luna iunie 2004, Parlamentul României a adoptat pachetul legislativ în domeniul protecţiei copilului, având la bază principiile Convenţiei Europene privind Drepturile Omului şi respectiv ale Convenţiei ONU privind drepturile copilului. Astfel Legea copilului nr. 272/2004, reglementează cadrul legal conform căruia autorităţile publice, organismele private autorizate precum şi persoanele fizice şi persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte, să promoveze şi să garanteze drepturile copilului;

-

Legea adopţiei nr. 273/2004 reglementează procedura de încuviinţare a adopţiei.

96

ANEXA 2

97