David Kirkpatrick - Efectul Facebook

Efectul

Facebook

Din culisele reţelei de socializare care uneşte lumea

David Kirkpatrick

Traducere din limba engleză de Bogdan Odăgescu

Cuprins Prolog. Efectul Facebook

7

1. Începutul

23

2. Palo Alto

44

3. Reţelele de socializare şi internetul

65

4. 2004, toamna

83

5. Investitorii

102

6. Transformarea într-o companie adevărată

121

7. 2005, toamna

140

8. Directorul general

149

9. 2006

167

10. Confidenţialitatea

184

11. Platforma

199

12. 15 miliarde de dolari

216

13. Fabrica de bani

236

14. Facebook şi lumea

253

15. Cum ne putem schimba politica instituţională

266

16. Evoluţia reţelei Facebook

282

17. Viitorul

298

Post-scriptum

315

Mulţumiri

317

Notă asupra muncii de cercetare

319

Note

321

Bibliografie suplimentară

335

1 Începutul

„Am deschis Thefacebook pentru consum public la Harvard.”

Student în anul II, Mark Zuckerberg a ajuns în camera sa din Casa Kirkland a Universităţii Harvard în septembrie 2003, cărând după el un panou lung de doi metri şi jumătate, unealta perfectă pentru brainstorming a şoarecilor de bibliotecă. Panoul era mare şi greoi, asemeni câtorva din ideile pe care urma să le înşire pe el. În apartamentul de patru persoane era un singur perete destul de lung pentru acel panou – peretele din holul care ducea spre dormitoare. Zuckerberg, a cărui specializare era informatica, se puse pe mâzgălit. Peretele devenise o încâlceală de formule şi simboluri din care răsăreau linii multicolore în toate direcţiile. Zuckerberg stătea în hol şi privea peisajul mural, cu marker-ul în mână, lipindu-se de perete de fiecare dată când cineva trebuia să treacă. Uneori făcea câţiva paşi înapoi, într-unul din dormitoare, pentru a avea o imagine mai bună. „Îi plăcea la nebunie panoul acela”, îşi aduce aminte Dustin Moskovitz, unul dintre cei trei colegi de apartament ai lui Zuckerberg. „De fiecare dată dorea să facă o schiţă a ideilor sale, chiar şi atunci când asta nu le făcea mai clare.” Cele mai multe idei erau despre noi servicii de internet. Petrecea ore în şir scriind coduri pentru programe, indiferent de câte proiecte avea de predat la celelalte materii. Somnul nu era niciodată o prioritate. Dacă nu era la panou, stătea aplecat deasupra PC-ului său din camera de zi, hipnotizat de ecran. Alături avea alt talmeş-balmeş – sticle şi ambalaje de mâncare pe care nu se sinchisea să le arunce. Chiar în prima săptămână, Zuckerberg a încropit un program pentru internet pe care l-a numit Course Match, un proiect destul de naiv. L-a făcut numai ca să se distreze. Ideea era să îi ajute pe studenţi să îşi aleagă cursurile în funcţie de cine se mai înscrisese până atunci. Puteai să dai click pe titlul unui curs pentru a vedea cine mai e înscris sau să dai click pe numele unei persoane pentru a vedea ce cursuri şi-a ales. Dacă o fată simpatică stătea lângă tine la Topologie, puteai să verifici cursul de Geometrie Diferenţială de semestrul următor să vezi dacă e înscrisă şi ea, ori puteai pur şi simplu să vezi ce alte cursuri sunt trecute în dreptul numelui ei. Aşa cum Zuckerberg a spus mai târziu, mândru pentru că intuise atât de bine, „puteai să

24

David Kirkpatrick

relaţionezi cu ceilalţi cu ajutorul lucrurilor.” Sute de studenţi au început instantaneu să folosească Course Match. Studentul de la Harvard, foarte sensibil la factorul reprezentare socială, îşi schimba părerea despre un curs în funcţie de cine mai era înscris. Zuckerberg scrisese un program pe care ei îl voiau. Mark Zuckerberg era un tânăr scund şi subţire, foarte introvertit, cu părul şaten şi creţ, a cărui faţă plină de pistrui îl făcea să arate mai degrabă de 15 ani decât de 19. Uniforma sa era formată dintr-o pereche de blugi largi, sandale de cauciuc – chiar şi iarna – şi un tricou care avea imprimat, de obicei, un desen sau o expresie deşteaptă. Unul dintre tricourile pe care le purta în această perioadă avea desenată o maimuţică lângă care scria „Maimuţă de Cod”1. Putea fi tăcut în preajma necunoscuţilor, însă acest lucru era înşelător. Când vorbea, o făcea crispat. Obişnuia să nu spună nimic până când ceilalţi nu terminau de vorbit. Te privea fix în timp ce vorbeai şi nu sufla un cuvânt. Dacă spuneai ceva interesant, începea, într-un sfârşit, să dea drumul propriilor sale idei şi cuvintele curgeau în cascadă. Însă dacă îţi lua prea mult să te exprimi sau ziceai ceva evident, începea să privească prin tine. Când terminai, mormăia un „aham” şi schimba subiectul sau pleca. Zuckerberg este un om cum nu se poate mai chibzuit, raţional până la extrem. Scrisul său de mână este ordonat, meticulos şi mic, umplând cu el, uneori, caiete întregi de reflecţii. Fetele erau atrase de zâmbetul său răutăcios. Mai tot timpul avea prietenă. Le plăcea încrederea, umorul şi firea sa ireverenţioasă. De obicei avea o expresie mulţumită care părea să spună „ştiu ce fac”. Zuck, pentru că după acest nume era cunoscut, avea un aer care transmitea că totul avea să fie bine, indiferent de ce făcea. Până acum, cu siguranţă, totul îi ieşise bine. Pe formularul de înscriere la Harvard, cu doi ani înainte, abia a avut loc să înghesuie toate premiile şi distincţiile din liceu – premii de matematică, astronomie, fizică şi limbi clasice. Fusese, de asemenea, căpitanul şi cel mai important membru al echipei de scrimă şi putea să citească şi să scrie în franceză, ebraică, latină şi greacă veche (accentul său era oribil, aşa că a preferat limbile antice, pe care nu era nevoit să le şi vorbească – asta le spunea celorlalţi, cu umorul său sec, tipic). Statutul social special pe care îl are Harvard-ul nu l-a intimidat şi nici nu îi era necunoscut. Studiase la Phillips Exeter Academy, de unde toată lumea se aşteaptă să intri în Ivy League2. S-a transferat acolo mai mult în glumă. Se plictisise după doi ani la un liceu public în Dobbs Ferry, la nord de New York City. 1

În original – Code Monkey – expresie argotică referitoare la programatorii tineri care își câștigă existenţa scriind linii de cod pentru programe. Poate avea și nuanţe peiorative (n.t.) 2 Ivy League – ligă în care sunt incluse opt universităţi private americane elitiste (Brown, Columbia, Cornell, Dartmouth, Harvard, Princeton, Pennsylvania și Yale) (n.t.)

Începutul

25

Zuckerberg este al doilea copil din patru, singurul băiat al unui dentist şi al unei psihiatre. Casa părintească, deşi cea mai mare din cartier, e totuşi modestă. Cabinetul stomatologic de la subsol e dominat de un acvariu imens. Tatăl său, cunoscut ca „Dr. Z cel nedureros”, e un om jucăuş. Site-ul său anunţă că „e un dentist pentru oameni laşi”, iar un afiş de la intrarea în cabinet prezintă, într-o scenă satirică, un pacient îngrijorat la dentist. Surorile lui Mark, asemeni lui, s-au descurcat şi ele foarte bine din punct de vedere academic. (Sora sa mai mare, Randi, este acum şefă în sectorul de marketing la Facebook.) Încă de mic, Zuckerberg avea înclinaţii spre zona tehnică: piesa sa de Bar Mitzvah a fost tema muzicală din Războiul Stelelor. Apartamentul era unul dintre cele mai mici ale Casei Kirkland. Cele două dormitoare aveau paturi suprapuse şi câte un birou mic. Colegul de cameră al lui Zuckerberg era Chris Hughes, un tânăr chipeş, cu părul blond deschis, specializat în literatură şi istorie, interesat de politicile publice şi homosexual declarat. Au despărţit paturile – au hotărât că aşa era mai corect, dacă nimeni nu era nevoit să doarmă sus. Însă, astfel, cele două paturi ocupau aproape întreaga cameră. De abia aveai loc să te mişti. Masa era în plus oricum, era tot timpul acoperită de gunoaie. În camera alăturată stăteau Moskovitz (un intelectual sadea cu părul vâlvoi, muncitor, care studia economia) şi Billy Olsson – un actor amator de teatru care era mai tot timpul pus pe farse. Fiecare dintre ei avea un birou în camera de zi, iar între birouri erau aşezate câteva fotolii. În apartament era o dezordine totală. Zuckerberg avea obiceiul să arunce toate resturile pe birou şi pe mesele din apropiere. Cum termina o doză de Red Bull, o punea jos şi acolo rămânea câteva săptămâni. Câteodată, când nu mai suporta, prietena lui Moskovitz mai arunca din gunoaie. Odată, când mama lui Zuckerberg a venit în vizită, s-a uitat în jur stânjenită şi i-a cerut scuze lui Moskovitz pentru dezastrul pe care fiul ei îl făcea. „A crescut cu dădacă”, a explicat. Aceste camere înghesuite de la etajul al treilea i-au forţat pe băieţi să devină mai apropiaţi decât ar fi fost în alte condiţii. Zuckerberg era un tip deschis, uneori enervant de sincer – o trăsătură pe care se poate să o fi moştenit de la mama sa. Deşi putea fi taciturn, el era liderul, deoarece avea de cele mai multe ori iniţiativa. Discuţiile directe erau o regulă în apartament. Nu existau prea multe secrete. Se înţelegeau bine şi din cauză că fiecare îşi ştia locul în grup. Nu-şi băgau nasul unde nu le fierbea oala, ci mai degrabă îşi băgau nasul unul în proiectele celuilalt. Internetul era o temă constantă. Moskovitz, care nu era şcolit în domeniul calculatoarelor, dar avea o înclinaţie naturală către acest domeniu, polemiza tot timpul cu Zuckerberg în legătură cu ce anume avea sau nu avea sens în lumea virtuală, ce

26

David Kirkpatrick

înseamnă un site bun şi ce s-ar putea întâmpla în cazul în care internetul va continua să influenţeze serios toate aspectele vieţii moderne. La începutul semestrului, Hughes nu era defel interesat de calculatoare, însă la mijlocul anului a ajuns să fie fascinat şi el de discuţiile constante despre programare şi mediul online, contribuind cu sugestii proprii. La fel făcea şi colegul de cameră al lui Moskovitz, Olson. Zuckerberg era cel care venea cu ideile pentru proiectele de programare, iar ceilalţi îşi dădeau cu părerea despre cum ar trebui să fie puse în practică. În camera de zi a apartamentului H33 al Casei Kirkland, privilegiile Ivy League mergeau mână în mână cu marele regat al tocilarilor. Chiar dacă, privind retrospectiv, pare ceva deosebit, atunci toate acestea erau activităţi de rutină. Zuckerberg nu era nici pe departe singurul care muncea, într-o cameră de campus, pentru a pune bazele unei afaceri. Nu era ceva neobişnuit la Harvard. Coridoarele erau pline de copiii talentaţi şi privilegiaţi ai celor puternici. La Harvard, se presupune că aceşti tineri vor fi viitorii lideri mondiali. Zuckerberg, Moskovitz şi Hughes erau doar trei puşti foarte deştepţi cărora le plăcea să întoarcă o idee pe toate feţele. Nu se gândeau prea mult la dominaţia globală. Însă în apartamenul lor înghesuit şi ciudat s-a născut un concept care avea să schimbe lumea. Impulsionat de succesul neaşteptat pe care l-a avut Course Match, Zuckerberg s-a decis să mai încerce câteva idei. În octombrie s-a apucat de un nou proiect pe care l-a numit Facemash. Proiectul a oferit comunităţii de la Harvard primele indicii ale laturii sale de rebel. Scopul acestuia: să afle cine era cea mai râvnită persoană din campus. Utilizând acelaşi cod folosit pentru clasarea jucătorilor de şah (poate că fusese folosit şi în scrimă), el invita utilizatorii să privescă două poze, ale unor persoane de acelaşi sex, şi să spună care era mai atrăgătoare. Odată ce poza ta primea tot mai multe voturi, erai comparat cu persoane din ce în ce mai atrăgătoare. Un jurnal pe care îl ţinea atunci şi pe care, nu se ştie de ce, l-a publicat odată cu programul, sugerează că Zuckerberg a venit cu ideea, supărat fiind din cauza unei fete. „------– e o căţea. Trebuie să lucrez la ceva ca să nu mă mai gândesc la ea”, scria, adăugând: „Sunt puţin afectat, n-am de ce să mint.” Probabil că acea supărare i-a dat ideea, de care se amuză în jurnal, să compare studenţii cu animale domestice. Tot din jurnal aflăm că ideea de a compara oamenii între ei şi, doar ocazional, să apară câte o imagine cu un animal, îi aparţine lui Billy Olson. În momentul în care a apărut programul, povestea cu animalele era total ieşită din schemă. „Mai aduceţi un Beck’s,” spune Zuckerberg, şi continuă povestea despre cum s-a născut ideea programului. Conform jurnalului, programul a fost gata într-o singură sesiune de lucru, de opt ore, încheiată la patru dimineaţa.

Începutul

27

Pozele pentru site-ul Facemash erau luate din aşa-zisele „facebooks”3, păstrate de fiecare reşedinţă studenţească în parte. Acestea adunau pozele făcute în prima zi de facultate – portretele acelea stângace, cu posturi bizare ale unor studenţi dezorientaţi, genul de poze de care aproape oricine s-ar dezice. Zuckerberg a fost cât se poate de ingenios când a făcut rost de pozele digitale păstrate la nouă dintre cele 12 reşedinţe studenţeşti de la Harvard. Gazeta studenţească Harvard Crimson a numit această tactică, mai târziu, „tehnică de calcul de gherilă”. În majoritatea cazurilor pur şi simplu a spart serverele folosind internetul. Pentru Casa Lowell s-a folosit, pentru scurt timp, de datele de logare pe care i le-a dat un prieten (acesta a regretat mai târziu). Într-o altă reşedinţă, Zuckerberg s-a furişat, a conectat un cablu Ethernet din perete şi a copiat numele şi fotografiile de care avea nevoie. Faptul că a făcut rost de poze pe căi oarecum ilegale nu l-a oprit pe Zuckerberg. Putea fi destul de încăpăţânat şi îi plăcea să aţâte lucrurile, să le facă mai interesante. Nu a cerut niciun fel de permisiune. Nu că şi-ar fi impus să încalce regulile, atât doar că nu prea era atent la ele. A rulat pentru prima oară site-ul Facemash pe laptopul său cu acces la internet într-o duminică, pe 2 noiembrie. „Oare am fost admişi [la Harvard] pe ochi frumoşi?”. Aşa suna întrebarea de pe prima pagină. „Nu. Vom fi judecaţi după ochi frumoşi? Da.” Zuckerberg a trimis adresa site-ului câtorva prieteni, iar mai târziu a spus că a făcut asta doar pentru a-i ruga să testeze programul şi să facă sugestii. Însă odată ce oamenii au început să îl folosească, nu s-au mai putut opri. „Şoriceii săi de laborator” au trimis link-ul prietenilor lor şi a devenit imediat un hit underground. Harvard Crimson şi-a exprimat cât se poate de clar părerea faţă de popularitatea fenomenului după apariţia acestuia. Editorialul din Crimson îl dojeneşte pe Zuckerberg pentru că „a scos în faţă partea cea mai urâtă a studenţilor”: „O studentă în ultimul an care priveşte cruciş şi bunăciunea de la cursul de Manuscrise medievale – click! Colegul tău de reşedinţă şi puştiul care se holbează la tine tot timpul în sala Annenberg – click! Partenerii de viaţă ai prietenilor tăi cei mai buni – stai... click, click, click!... Noi, studenţii de la Harvard putem să ne permitem să-i judecăm pe cei din jur după criterii superficiale fără să fim nevoiţi să îi privim în faţă.” Da, era într-adevăr distractiv. Un rezident homosexual care locuia într-un apartament apropiat de al lui Zuckerberg a fost extaziat când a aflat că, după prima oră, fotografia sa era cea mai bine cotată la categoria bărbaţi. Desigur, şi-a anunţat toţi prietenii, care au început 3

Traducere literală – Cărţi cu feţe, cărţi cu chipuri (n.t.).

28

David Kirkpatrick

şi ei să folosească site-ul. Când Zuckerberg s-a întors la zece seara de la o şedinţă, laptopul îi era atât de asaltat de activitatea utilizatorilor Facemash încât se bloca. Însă vecinii lui nu erau singurii interesaţi de program. Plângeri referitoare la sexism şi rasism au început să circule cu rapiditate în rândul membrelor a două grupuri feminine – Fuerza Latina şi Asociaţia Femeilor de Culoare de la Harvard. În scurt timp, departamentul informatic a fost sesizat şi i-a blocat lui Zuckerberg accesul la internet. Când acest lucru s-a întâmplat, la ora 10.30 P.M., site-ul fusese vizitat de 450 de studenţi, care au votat 22.000 de perechi de poze. În cele din urmă, Zuckerberg a fost chemat de către comisia administrativă de disciplină, alături de studentul care îi dăduse parola pentru Casa Lowell, de colegul de apartament Billy Olson (care, după cum scria în jurnalul publicat online, contribuise cu idei) şi de Joe Green – un alt student, care locuia într-un apartament vecin şi care fusese, de asemenea, implicat. Zuckerberg a fost acuzat că a încălcat codul de conduită al Universităţii prin felul în care site-ul său a ignorat securitatea, dreptul la intimitate şi copyright-ul. Consiliul a hotărât să îl pună sub monitorizare şi i-au cerut să facă vizite la un consilier şcolar, însă ceilalţi au scăpat nepedepsiţi. Dacă Zuckerberg n-ar fi omis partea cu animalele domestice, probabil că n-ar fi scăpat aşa uşor. Şi-a cerut scuze faţă de grupurile de fete, susţinând că proiectul a fost gândit ca un experiment în domeniul calculatoarelor şi că n-a avut nici cea mai mică idee că se va răspândi atât de rapid. Tatăl lui Green, profesor universitar, se afla în vizită la fiul său în seara în care Zuckerberg sărbătorea sentinţa blândă pe care o primise pentru Facemash. Acesta ieşise să cumpere o sticlă de Dom Perignon, pe care acum o împărţea triumfător cu vecinii de reşedinţă. Green spune: „Tata încerca să-i bage în cap lui Mark faptul că era o treabă foarte serioasă, că fusese la un pas de suspendare. Dar Mark nici nu vroia să audă. Tata mi-a spus să nu mai lucrez la proiecte marca Zuckerberg.” Acest lucru s-a dovedit, mai târziu, o interdicţie costisitoare. Însă pentru toţi ceilalţi, incidentul era un semn clar: Zuckerberg se pricepea de minune să conceapă programe care creează dependenţă. Lucrul acesta nu era o surpriză pentru colegii de apartament. Ştiau că acesta vorbise cu cei de la Microsoft şi cu alte companii pentru a le vinde un program, numit Synapse, pe care îl concepuse împreună cu un prieten la Exeter, ca proiect final. Softul monitoriza muzica pe care o ascultai şi, în funcţie de aceasta, oferea sugestii legate de alte cântece care ar fi putut să îţi placă. Prietenii lui îi numeau programul „Creierul” şi au fost cât se poate de încântaţi când au auzit că Zuckerberg ar putea obţine până în jur de un milion de dolari pentru el. În cazul în care îl vindea, l-au rugat ei, n-ar putea oare cumpăra un televizor mare, cu ecran plat, pentru camera de zi?

Începutul

29

Zuckerberg a continuat să dezvolte aplicaţii web mici, asemeni celei pe care a creat-o pentru a trece cursul despre Arta în vremea lui Augustus. În primul semestru, abia dacă a trecut de câteva ori pe la curs. Cum finalul semestrului se cam apropia, a pus cap la cap un set de imagini cu operele discutate la clasă. A trimis invitaţii colegilor, spunându-le că se puteau loga pentru a folosi suportul vizual ca ajutor pentru învăţat, putând adăuga, de asemenea, comentarii în dreptul fiecărui cadru. Ceilalţi au muşcat momeala. După ce toţi colegii au folosit aplicaţia, a petrecut o seară citind cu atenţie comentariile din dreptul fiecărei imagini. A trecut examenul final. A mai scris un program pe care l-a numit „The Six Degrees of Harry Lewis”, un omagiu adus profesorului preferat din domeniul calculatoarelor. A folosit articole din Harvard Crimson pentru a stabili relaţii între persoane, apoi a creat o reţea fantezistă de conexiuni care-l avea în centru pe Lewis. Puteai tasta numele oricărui student de la Harvard, iar programul îţi spunea pe ce filieră şi în ce mod este legat acesta de profesor. S-a implicat şi în proiectele altora. După episodul Facemash a îngropat securea războiului cu Asociaţia Femeilor de Culoare de la Harvard ajutându-le să îşi facă propriul website. A mai lucrat o vreme alături de trei studenţi din ani terminali care doreau să pună bazele unei reţele online de întâlniri şi socializare numită Conexiunea Harvard. Se gândeau la un program care să furnizeze informaţii despre petreceri şi să ofere intrare cu reducere în cluburi, plus alte servicii. Însă nu erau programatori. Cei doi gemeni identici, Cameron şi Tyler Winklevoss, atleţi de un metru şi 95 de centimetri, ambii vâslaşi şi campioni ai echipei de canotaj, împreună cu un prieten, Divya Narendra, l-au căutat pe Zuckerberg în noiembrie, după ce au citit despre Facemash în Crimson. S-au oferit să îl plătească pentru a le construi website-ul. „Aveam ca hobby aceste mici proiecte“, spune acum Zuckerberg. „Anul acela am avut vreo 12 astfel de proiecte. Bineînţeles, nu eram dedicat total niciunuia dintre ele.“ În marea lor majoritate, spune el, proiectele aveau legătură cu „modul în care oamenii se conectau la o reţea pe baza relaţiilor din viaţa reală”. Zuckerberg a devenit interesat de construirea de site-uri cu o componentă socială cu o vară mai înainte. Locuia într-un cămin la Şcoala de Afaceri Harvard cu doi prieteni de la Exeter, unul din ei fiind Adam D’Angelo, alături de care dezvoltase Synapse, programul de sugestii muzicale, şi care acum studia informatica la California Institute of Technology. Alt prieten apropiat, Kang-Xing Jin, student la Harvard, cu specializarea calculatoare, locuia şi el acolo. Toţi trei aveau slujbe avantajoase de programatori, pe care însă nu le considerau solicitante. Zuckerberg tocmai se despărţise de prietena sa. Aveau destul timp să stea la taclale, iar discuţiile lor erau de obicei despre ce programe ar trebui să apară în viitor pe internet.

Decembrie 2003. Rezidenţii a două camere vecine din Casa Kirkland – Harvard. De la stânga la dreapta: Joey Siesholtz, Mark Zuckerberg, Billy Olson, Dustin Moskovitz, Joe Green şi Arie Hasit. (Chris Hughes lipseşte) (fotografie din arhiva personală a lui Dustin Moskovitz)

Zuckerberg & Co. au lansat Thefacebook în februarie 2004, doar pentru studenţii de la Harvard. Chiar şi atunci, pagina de start a site-ului avea ambiţii mari. (foto: Facebook)

Zuckerberg în camera sa de la Harvard (Casa Kirkland), monitorizând Thefacebook de pe acelaşi calculator de pe care îl lansase cu puţin timp în urmă. (foto: Lowell K. Chow / The Harvard Crimson)

Cei trei parteneri şi colegi de apartament, primăvara lui 2004 (la Harvard). De la stânga la dreapta: Moskovitz, Chris Hughes şi Zuckerberg. (foto: Ravi Ramchandani / The Harvard Crimson)

Eduardo Saverin, cu un an mai mare decât Zuckerberg. Geniu al matematicii cu experienţă în afaceri, Saverin a ajutat mult la atragerea de fonduri necesare lansării companiei. După ce s-a certat cu ceilalţi, acesta a părăsit echipa. (foto: Ravi Ramchandani / The Harvard Crimson)

2004, casa închiriată de companie în Palo Alto. Masa din sufragerie era nodul de comunicaţii. De la stânga la dreapta: Andrew McCollum (prieten care lucra destul de puţin la Thefacebook), Zuckerberg şi stagiarul Stephen Dawson-Haggerty. (foto: Aaron Sittig)

2005, petrecere a companiei. Ezra Callahan, a şasea persoană angajată la Facebook (depinde de numărătoare). Zuckerberg e în centru. În dreapta – Kevin Colleran, expertul în vânzări publicitare. (fotografie din arhiva personală a lui Kevin Colleran)