Provocari La Adesa Familiei Azi A5

Provocări la adresa familiei creştine azi

Pr. Dr. Edmond Nicolae POPA

Provocări la adresa familiei creştine azi

Tiparita cu binecuvantarea Preasfintitului Parinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului

Editura Episcopiei Giurgiului

1

Provocări la adresa familiei creştine azi

2

Provocări la adresa familiei creştine azi

CUVÂNT ÎNAINTE Mărturisind originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei, Biserica a recunoscut, de fapt, demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească. Prin venirea în lume şi lucrarea izbăvitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Hristos, această orânduială a fost, însă, ridicată pe o treaptă de sfinţenie care face ca, de atunci, familia ce rodeşte din ea să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii. Aşa se explică faptul că, de câteva ori, în Noul Testament, descoperim ca sinonim pentru familia creştină, cuvântul biserică. (Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19). De bună seamă, cei credincioşi au înţeles întotdeauna rosturile adânci ale acestei identificări, întrucât, pentru orice creştin, menirea vieţii de familie este aceea de a apropia tot mai deplin persoanele umane printr-o comuniune plină de iubire jertfelnică, după chipul celei prin care Hristos a întemeiat şi susţine Biserica Sa. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul, vorbind despre cei ce întemeiază o familie, arată că aceştia ,,alcătuiesc o singură biserică, o singură viaţă de curăţie, o singură sfială a unuia faţă de altul; hrana e comună, căsătoria unită, toate asemănătoare: respiraţia, vederea, auzul, cunoaşterea, nădejdea, ascultarea, dragostea. Iar cei care au comună viaţa, au comun şi harul; şi comună le este şi mântuirea, comună le este lor şi virtutea şi vieţuirea”1. Dar comuniunea în căsătorie nu poate spori decât odată cu primirea binecuvântării Bisericii prin Taina Cununiei şi prin naşterea de copii 1

Clement Alexandrinul, Pedagogul, colecţia PSB, vol. 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 172.

3

Provocări la adresa familiei creştine azi

şi creşterea lor ,,în învăţătura şi cercetarea Domnului”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6, 4). Din nefericire, aşa cum constata vrednicul de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, printre noi, cei care beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres tehnologic, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă ,,orientare comportamentală”; cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îsi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar şi multe altele2. Familia creştină de astăzi se confruntă, aşadar, cu noi şi noi provocări, descrise cu multă acrivie în lucrarea de faţă. Astfel, cartea părintelui consilier Dr. Edmond Nicolae Popa, intitulată sugestiv Provocări la adresa familiei creştine azi, propune o analiză a rostului şi semnificaţiilor familiei creştine într-o lume ce se zbate mai mult ca oricând între cei doi poli majori, respectiv între tradiţie şi modernitate. Convieţuirea părinţilor, pe de o parte, şi a acestora cu copiii, pe de altă parte, este atât de strâns legată de fiinţa însăşi a familiei creştine, încât orice încercări de a nesocoti familia sau de a o înlocui printr-o altă formă de instituţie sunt sortite eşecului. Problema cea mai mare cu care se confruntă omul în general este criza spirituală, îndepărtarea de Dumnezeu şi de trăirea creştinească. În sânul familiei, această criză poate să capete valenţele 2

† Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Scrisoare Pastorală la praznicul Învierii Domnului, în rev. ,,Renaşterea”, nr. 4/2005, p. 2.

4

Provocări la adresa familiei creştine azi

unei catastrofe, mai ales că ea este grevată pe o acută criză economică şi pe sărăcie, care alimentează o stare deosebit de grea. În aceste condiţii însăşi întemeierea tinerei familii devine o problemă generând concubinaj şi desfrâu. Pentru familiile deja constituite, uitarea de Dumnezeu şi grija zilei de mâine aduc numeroase alte rele: certuri, nesinceritate, scăderea natalităţii şi chiar distrugerea familiei. În faţa unei asemenea situaţii în care logica morţii încearcă să înăbuşe cultura vieţii şi a iubirii, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu, în scopul dobândirii mântuirii şi a vieţii veşnice. Astfel, noi trebuie să apărăm şi să cultivăm sfinţenia căsătoriei, solidaritatea dintre membrii familiei – soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi surori, solidaritatea între familii şi să le considerăm ca daruri ale lui Dumnezeu pe care se cuvine să le preţuim3. Mântuitorul Hristos reafirmă originea dumnezeiască a însoţirii bărbatului cu femeia, citând referatul creaţiei, adică istorisirea facerii omului de către Dumnezeu (Facere 2, 18-24). Fariseii îl întreabă pe Mântuitorul dacă este bine ca bărbatul să lase pe soţia sa pentru orice motiv. Mântuitorul le răspunde, trimiţându-i la legea scrisă, pe care fariseii o cunoşteau foarte bine: ,,N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6). Însoţirea bărbatului cu femeia este întemeiată prin actul creaţiei. Mântuitorul Însuşi invocă temeiul creaţiei pentru a arăta originea dumnezeiască a însoţirii bărbatului cu femeia La temelia familiei creştine trebuie aşezată iubirea reciprocă izvorâtă din sinceritate. Sfinţii Părinţi aseamănă iubirea dintre cei doi soţi cu iubirea intratrinitară, care asigură o unitate indisolubilă. Iubirea dintre cei doi soţi nu trebuie să fie numai una trupească, conjugală, ci una copleşită de cea spirituală. Numai atunci bărbatul 3

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia creştină - ,,Biserica de acasă”, în vol. Bucuria nunţii binecuvântate. Cateheze pentru familia creştină, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011, p.6.

5

Provocări la adresa familiei creştine azi

poate privi orice femeie şi femeia orice bărbat, fără ca privirea lor să fie una pătimaşă. Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Evidenţiind rolul familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele două realităţi ale existenţei umane în Hristos, Apostolul neamurilor spune: ,,Taina aceasta” – a unirii bărbatului cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu – ,,mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Numai aşa trebuie înţeleasă şi cultivată legătura sfântă care există între taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune. Dacă în limbajul comun, familia este definită, nu fără oarecare dreptate, ,,celula de bază a societăţii”, potrivit învăţăturii creştine familia trebuie văzută ca o ,,icoană a Bisericii”, sau ,,biserica de acasă”. Aşadar, omul începe încă din copilărie să descopere taina iubirii şi a unităţii – ca opuse urii, egoismului şi dezbinării – mai întâi înlăuntrul acestei mici biserici, care este familia sa. Virtuţile cu care el va fi deprins de părinţi: credinţa, ascultarea, buna-cuviinţă, cumpătarea, hărnicia, cinstea şi mila, nu sunt decât semne îmbucurătoare ale încolţirii virtuţii supreme care este iubirea. În plan educaţional şi de formare în general, familia reprezintă cea mai importantă comunitate. Întrucât principiul de viaţă al familiei îl reprezintă iubirea, mai precis comuniunea de viaţă şi iubire, din ea izvorăşte o deosebită forţă educaţională şi de formare a personalităţii sub toate aspectele, care nu-şi are egal în altă parte. Astfel, familia este mediul spiritual în care copilul născut de mamă urmează să-şi contureze personalitatea sa morală. Fără iubirea maternă şi paternă, în ciuda unei foarte bune îngrijiri trupeşti, copilul riscă să rămână sărac sufleteşte. De aceea, în familie întotdeauna trebuie să aibă întâietate valorile religioase, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca 6

Provocări la adresa familiei creştine azi

oameni duhovniceşti, nu materialnici. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Moştenirea cea mai preţioasă pe care o lăsăm copiilor noştri constă nu în cele materiale, ci în cele de ordin spiritual. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a remarcat şi în acest capitol de pedagogie creştină într-un mod cu totul deosebit. Iată, bunăoară, una dintre concluziile rostite de Sfântul Părinte în acest context: ,,În consecinţă, de voieşti să laşi bogăţie multă copiilor tăi, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu... Deci să nu căutăm aceasta: cum să lăsăm bogaţi pe copii, ci cum să-i lăsăm îmbunătăţiţi. Că de vor avea nădejdile lor la bogăţie, de nimic alt nu vor purta grija, ca cei ce pot să acopere răutatea năravurilor cu mulţimea banilor. Iar de se vor vedea pe dânşii că sunt lipsiţi de mângâierea cea de acolo, toate vor face ca prin fapta bună să afle sărăciei multă mângâiere. Deci nu le lăsa lor bogăţie, ca să le laşi fapta bună...Că aceasta cu adevărat este cea mai mare avuţie, aceasta este bogăţia cea nespusă şi necheltuită, care în toate zilele mai multă face avuţia. Că nimic nu este întocmai ca fapta bună, nimic nu este mai tare decât aceasta. Chiar decât împărăţia şi purtarea de coroană. Că la ce-i poate folosi coroana şi porfira, dacă este vândut de trândăvirea şi nebăgarea de seamă?... ”4. Dar, pe cât de binefăcător şi fertil este un climat familial sănătos, care îşi primeşte vigoarea din părtăşia cu Dumnezeu, pe atât de nimicitor de vieţi poate deveni cadrul oferit de o familie destrămată, în care locul iubirii şi al credincioşiei a fost luat de patimi, în sânul căreia se mută iadul, jertfe sigure ale nepăsării care se instalează, fiind nevinovaţii copii. Schimbările economice, culturale şi ştiinţifice afectează profund relaţiile interumane şi cele familiale, însă problemele noi trebuie abordate şi soluţionate pe experienţa, pe înţelegerea perenă a omului, a familiei. Nu putem face abstracţie de textul sacru, de experienţa sfinţeniei, de dimensiunea eclesială a existenţei creştine, aceeaşi în trecut şi astăzi, pentru că riscăm să ne pierdem identitatea. 4

Sfăntul Ioan Gură de Aur, Cuvânt pentru ce fel de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noştri, în vol. Puţul şi împărţire de grâu, Editura Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 428-429.

7

Provocări la adresa familiei creştine azi

Omul este o fiinţă spirituală, şi fără spiritualitate, existenţa umană decade, se autodistruge. Pornind de la această premisă, autorul arată cu stăruinţă că secularizarea societăţii, refuzul valorilor creştine sau ignorarea lor, generează situaţii noi, incompatibile cu spiritual creştin, cu valorile tradiţionale. Familia secularizată, observă părintele autor, este o familie mutilată spiritual, care trăieşte într-un orizont spiritual şi cultural confuz şi mediocru, având obsesia confortului şi a bunăstării materiale. Omul modern este dependent de consum, iar preocupările sale esenţiale sunt legate doar de bunurile economice. Concepţia sa despre lume este întemeiată pe informaţiile percepţiei senzoriale, care duc la diminuarea treptată a dimensiunii lui spirituale şi la căderea în starea de animal civilizat. Meritul principal al acestei lucrări, care se remarcă prin claritate de stil, prin profunzime de gândire şi printr-o amplă bibliografie de specialitate, românească şi străină, constă în evidenţierea detaliată a faptului că familia şi activitatea ei sunt marcate pe de-o parte de realitatea tainică a unirii cu Hristos în trupul eclezial, iar pe de altă, de imperativul misionar pe care toţi membrii familiei se cuvine să-l respecte în contextul lumii contemporane. Slujirea familiei trebuie să fie o continuitate a slujirii liturgice, pildă de autentică vieţuire creştină, model de propovăduire şi preocupare faţă de problemele societăţii contemporane. Pe baza acestor consideraţii, părintele autor se referă şi la rolul pe care laicatul îl are în activitatea bisericească, insistând asupra faptului că el vine să întregească lucrarea preotului. Biserica Ortodoxă nu a văzut niciodată o distanţă de netrecut între cler şi credincioşii săi, ci i-a considerat întotdeauna ca mădulare ale aceluiaşi trup, unite prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în vederea dobândirii mântuirii. La fel, familia, ca imagine in micro a Bisericii joacă un rol important în activitatea slujitoare bisericească. Valoarea acestei lucrări este dată nu numai de efectele pe care le produce, ci şi de permanenta şi tot mai accentuata legătură ce se stabileşte între membrii săi, precum şi între aceştia şi ceilalţi membrii al comunităţii ecleziale. Lucrarea Bisericii fără lucrarea 8

Provocări la adresa familiei creştine azi

familiei în sânul ei nu ar fi completă, după cum nici lucrarea familiei în afara Bisericii nu poate aduce roadele aşteptate, fiind lipsită de modelul coeziunii bisericeşti, prin comuniunea membrilor ei şi prin împărtăşirea de harul dumnezeiesc sfinţitor, prin Tainele Bisericii. Cartea părintelui Nicolae Edmond Popa, susţinută anul acesta ca Teză de doctorat în Teologie, la Universitatea ,,Ovidius” din Constanţa, sub conducerea ştiinţifică a PC. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu, considerăm că este de mare actualitate, întrucât nu se rezumă numai la prezentarea fundamentelor scripturistice şi patristice privind importanţa familiei creştine, ci face o prezentare bine documentată şi convingătoare a realităţilor contemporane cu care se confruntă familia creştină hic et nunc. Reţin în mod deosebit atenţia următoarele provocări: concubinajul, avortul, sterilitatea voluntară, adulterul, violenţa domestică (în familie), divorţul, căsătoriile de probă, sectele religioase (New Age şi MISA), mişcarea feministă şi homosexualitatea. Ne bucurăm că publicarea lucrării are loc în anul dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, familiei creştine, care are la bază Taina Sfântului Botez şi Taina Sfintei Cununii, bineştiind că în societatea contemporană secularizată, criza familiei este în primul rând o criză spirituală, cauzată de pierderea sensului sacru al vieţii umane. Considerând-o foarte bine venită pentru nevoile imediate ale Bisericii noastre, din toată inima dăm binecuvântarea arhierească pentru apariţia acesteia în condiţii optime în Editura Episcopiei Giurgiului. Totodată, felicităm călduros pe PC. Pr. Consilier Social Dr. Nicolae Edmond Popa, parohul bisericii din Letca Nouă, care, pe lângă preocupările intelectuale, se osteneşte exemplar şi în misiunea social-filantropică, atât la Centrul Eparhial, cât şi la aşezămintele sociale ale parohiei pe care o păstoreşte: Aşezământul Grădina Maicii Domnului, Aşezământul social ,,Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana” şi Casa protejată ,,Nifon Mitroplitul”.

9

Provocări la adresa familiei creştine azi

†AMBROZIE, Episcopul Giurgiului

10

Provocări la adresa familiei creştine azi

INTRODUCERE Omenirea nu poate fi concepută în afara familiei. Fie că vorbim despre primii oameni sau despre civilizaţia actuală, familia îşi face simţită prezenţa nu doar ca celulă de bază a societăţii, ci şi ca principalul resort ce contribuie la menţinerea şi dezvoltarea acesteia. Familia descrie modul de viaţă al omului, nevoia permanentă de a împărtăşi toate aspectele existenţei, de a se implica în ele şi de a le marca decisiv. Simplu spus, omul nu se poate dezvolta plenar decât în cadrul familiei. Această constantă este prezentă în toate epocile, astfel că putem considera, fără să ne înşelăm, că familia este cea care normează şi călăuzeşte întreaga viaţă a omului, în vederea împlinirii acesteia. Desigur, o atare imagine ţine mai mult de analiza conceptuală a instituţiei familiale, însă se poate remarca faptul că astfel de conceptualizări au marcat permanent viaţa societăţii, încât nu se poate vorbi despre o epocă în care familia să nu-şi fi făcut simţită prezenţa. Pornind de la aceste premize, ne putem întreba, pe bună dreptate, care sunt elementele ce au generat poziţia atât de importantă a familiei în cadrul umanităţii. Prin natura sa, omul se descoperă nu doar ca un individ existent în cadrul unei specii, ci ca o persoană unică, având o existenţă determinată, pe de-o parte, de voinţa, raţiunea şi sentimentele proprii, iar pe de altă parte, de permanenta nevoie de a trăi în comunitate. Voinţa este cea care îi ghidează actele, raţiunea este cea care le gestionează, iar sentimentul este cel care le reflectă relevanţa. Tot acest proces nu ar fi însă deplin, fără împărtăşirea lui către o altă persoană, capabilă să-i înţeleagă adevărata dimensiune şi să se raporteze la el ca atare. Nicio altă structură socială nu a făcut dovada unei asemenea compatibilităţi, aşa cum a făcut-o familia. De aceea, s-a vorbit şi se vorbeşte adesea 11

Provocări la adresa familiei creştine azi

despre familia ca despre o instituţie, însă ea este mai mult decât atât. O instituţie se fundamentează pe reguli precise, aplicate în cadrul unei structuri de tip ierarhic, cu competenţe şi activităţi foarte bine delimitate, în timp ce familia este mai mult decât atât. Ierarhia normată prin intermediul regulilor este transformată într-o ierarhie a dragostei, astfel că în spaţiul familial nu se mai pune problema întâietăţii, ci a reciprocităţii, a transformării reale a familiei într-un spaţiu radiant de lumină. Astfel, se explică faptul că în toate culturile lumii, familia ocupă un loc privilegiat. Fie că vorbim despre primele epopei sau despre tragedia greacă, despre scrierile pline de înţelepciune ale Orientului sau despre discursurile riguroase şi sobre ale oratorilor romani, toate aceste capodopere aduc în discuţie familia, subliniind rolul fundamental pe care aceasta îl joacă în societate. Niciun document însă nu reuşeşte să depăşească profunzimea şi acurateţea oferite de către Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu privire la viaţa soţilor, la relaţia ce trebuie să existe între ei, la fundamentele ce îi leagă şi, mai presus de toate, la scopul pe care aceştia îl au, împreună, în lume. Cartea Facerii este cât se poate de clară atunci când afirmă că omul este o fiinţă menită către comuniune: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”5. Chiar şi după căderea în păcat, unitatea familiei nu este distrusă, însă asupra ei se abat o serie de provocări şi pericole, ce-i pot altera ţelul şi unitatea. De altfel, tocmai asupra unităţii acţionează mai întâi păcatul. Distrugându-se armonia (cf. Fac. 3, 16 – 17), rolul familiei este tot mai mult ameninţat de factori externi ce tind să i se substituie. Provocările la adresa familiei nu sunt o noutate a secolului XXI, însă niciodată ele nu au fost atât de virulente şi de distrugătoare precum sunt cele din veacul nostru. Sub falsa imagine a unor idealuri trunchiat sau eronat formulate, duhul dezbinării acţionează cu tenacitate, lovind la baza vieţii familiale, creând o stare de provizorat şi dezorientare din care foarte greu se poate ieşi. Cel mai bun 5

Citatele din Sfânta Scriptură se vor face după ediţia Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008.

12

Provocări la adresa familiei creştine azi

exemplu îl constituie exacerbarea „idealului” libertăţii, atât de des adus în discuţie pe toate planurile. Nu luăm în consideraţie, însă, faptul că o astfel de libertate nu este decât un surogat, lipsit de o temelie solidă, cu efecte devastatoare, de lungă durată. Astfel, în numele libertăţii fiecare dispune de propria persoană şi chiar de toţi cei ce le sunt în preajmă după bunul plan, deteriorând relaţiile şi producând sincope vizibile la nivelul comunicării pe toate palierele. Este încurajat libertinajul, abuzul de toate tipurile, atitudinile excentrice, curiozităţile maladive. Familia, căsătoria, creşterea copiilor au devenit astăzi subiecte supuse „modelor sociale”, dezbătute în cadre dintre cele mai neaşteptate, analizate pe baza unor criterii cu totul străine. În toată această transformare tragică, mijloacele media joacă un rol extrem de important. Prin intermediul lor, discuţiile legate de problema familiei sunt propagate cu repeziciune, concluziile pot fi extrem de uşor distorsionate, astfel încât rezultatul să fie unul menit să susţină rating-ul celor ce le difuzează. Indiferent că vorbim de presa scrisă sau de mijloacele audio-vizuale, în unanimitate se constată aceeaşi atitudine duplicitară care, în spatele unei atitudini aparent justiţiare, ascund ipocrizia, aviditatea faţă de tot ceea ce este inedit, scandalul cu publicitate. Fără a condamna în bloc mijloacele media, suntem datori, totuşi, să tragem un acut semnal de alarmă faţă de difuzarea exacerbată a unor informaţii ce ştirbesc unitatea şi sacralitatea familiei. Din păcate, atitudinile împotriva acestor demersuri mediatice sunt izolate, concentrate în enclave tot mai constrângătoare. Mai mult, toţi cei ce militează pentru normalitate sunt catalogaţi ca vetuşti, lipsiţi de perspectivă, ca persoane retrograde ce îndrăznesc să mai vorbească în secolul XXI despre caracterul sacru al familiei. În sprijinul contestatarilor, numeroase persoane aşa-zis ataşate tradiţiei creştine bimilenare ridică un întreg corpus de legi, norme şi drepturi în care egalitatea prost înţeleasă se substituie rânduielilor fireşti, în care impetuozitatea, grandilocvenţa, locvacitatea sterilă se substituie bunului simţ. Normalitatea devine anormalitate şi invers, tot ceea ce 13

Provocări la adresa familiei creştine azi

cândva era de neconceput, astăzi este acceptat în numele libertinajului ce caracterizează societatea contemporană. Societatea modernă, obişnuită să privească lucrurile numai la suprafaţă, înţelege căsătoria ca un acord exclusiv între bărbat şi femeie, în absenţa oricărei intervenţii de sus. Relaţiile din interiorul cuplului sunt stabilite prin lege, fără a apela la credinţă şi la canoanele Bisericii lui Hristos. Astfel că, întemeiată mai mult pe fundamente juridice sau economice, familia resimte cel mai puternic ameninţătoarea distanţă dintre ordinea divină şi instituţiile umane, produsă de instituţionalizarea excesivă a relaţiilor interumane. Tendinţa aceasta, adânc ancorată în mentalitatea universală, care priveşte căsătoria doar din punctul de vedere exterior al utilităţii sociologice, din perspectiva drepturilor şi îndatoririlor, este pusă în criză. Biserica înalţă unirea conjugală la demnitatea de taină a iubirii, însă această promovare revoluţionară a dragostei – în dimensiunea sa ascunsă, totdeauna unică şi personală – rămâne nefructificată, neatingând aproape deloc moravurile şi obiceiurile societăţii. Astfel că Iubirea este actul suprem pe care Dumnezeu i l-a dăruit omului prin creaţie, fiind prima şi ultima treaptă ce duce la desăvârşire. Trăim în atâta minciună şi ipocrizie, deoarece iubirea, care este chiar setea cea mai adâncă de adevăr, glasul însuşi al fiinţei, este trecută în umbră de sentimente surogat, fundamentate fie pe un erotism exacerbat, fie pe interese meschine ce transformă totul într-o goană după realizări trecătoare. Din nefericire, societatea de azi se zbate din ce în ce mai mult în vâltoarea erotismului. Împotriva acestei triste realităţi se ridică ferm Sfântul Ioan Gură de Aur, când afirmă: „Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii până la rădăcină. Să-l curăţim aşadar […]. Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la nobleţea, care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor”(Omilia 12 la Coloseni). Societatea nu se interesează direct de conţinutul biologic şi sociologic al unirii conjugale. Ea nu are nimic de spus despre iubire şi atunci când o face, subînţelege familia (într-un sens strict instituţionalizat), şi nu iubirea. Astfel, se pot explica derapaje precum numărul crescut al divorţurilor, alegerea unor substitute ale 14

Provocări la adresa familiei creştine azi

căsătoriei, precum concubinajul sau aşa numitele căsătorii de probă, formele aberante ale cuplurilor de acelaşi sex şi, mai nou, posibilitatea ca acestea să poată înfia copii. Pentru Biserica noastră, iubirea – element intim şi ascuns al relaţiei, binecuvântat în slujba cununiei – este materia, conţinutul Tainei, primeşte darul Duhului Sfânt, într-o adevărată Cincizecime conjugală. În acest sens, între cei doi îndrăgostiţi Dumnezeu este cel care împlineşte legătura de dragoste, sensul căsătoriei aflându-se în acest raport dual şi nemijlocit cu Dumnezeu. Tocmai de aceeea, orice altă formă de legitimare a acestei legături nu poate înlocui în niciun fel Taina Căsătoriei.

Credinţa ortodoxă arată că familia reflectă în constituţia ei taina Sfintei Treimi. Unitatea dintre bărbat şi femeie formează o singură fiinţă, un singur trup în lumina unităţii intratrinitare. Distincţia dintre persoanele Sfintei Treimi este chip al distincţiei dintre bărbat şi femeie în sânul familiei. Prin căsătorie, familia caută să depăşească divizarea naturii după persoane, în Duhul Sfânt, ca să adâncească astfel comuniunea dintre membrii ei, după chipul Treimii mai presus de fire. Fundamentarea familiei creştine pe unitatea Persoanelor Treimice este foarte importantă pentru teologia răsăriteană, căci numai aşa se poate depăşi autonomia secolului în care trăim. Acest tip de abordare teologică, ce orientează omul şi către fundamentul spiritual trinitar, nu numai spre o direcţie unilaterală, doar spre realităţile lumii pământeşti, are ca piatră unghiulară teologia energiilor necreate ale dumnezeirii. Un alt aspect teologic al familiei îl constituie relaţia dintre Biserică şi Hristos, fiindcă atât familia, cât şi Biserica, presupun unitatea trupului, dar şi identitatea specifică a persoanelor, după chipul lui Dumnezeu în Treime. În lumina comuniunii treimice, familia constituie biserica cea mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Atâta timp cât privim căsătoria sau familia numai în perspectiva celor ce se căsătoresc, şi nu o raportăm, treimic, la Biserica întreagă şi la societatea întreagă, nu vom înţelege că familia constituie atât elementul de legătură dintre Biserică şi societate, cât şi mijlocul prin care Biserica poate contribui la coeziunea şi sănătatea psiho-somatică a societăţii.

15

Provocări la adresa familiei creştine azi

Baza naturală a familiei are o infrastructură duhovnicească, căci harul divin contribuie la susţinerea ei. Familia are temei divin, este chipul originar, autentic al constituţiei şi vocaţiei umane. Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu. Referatul biblic precizează: „şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 27 - 28). Familia este „taină a creaţiei”. Inspirat, Psalmistul descoperă infrastructura harică ce asigură caracterul sacru al omului: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 4 - 5). Adânc semnificativ, în ritualul ortodox al Tainei Cununiei, îndată după aşezarea cununilor pe capetele mirelui şi miresei, arhiereul sau preotul binecuvântează, rostind (de trei ori) aceste cuvinte ale Psalmistului: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Pentru Biserică, Taina Căsătoriei nu e doar recunoaşterea (confirmarea) unui cuplu, căruia i se adaugă o binecuvântare, ci este, înainte de toate, unirea săvârşită de însuşi Dumnezeu, după opţiunea reciprocă a bărbatului şi a femeii care doresc să vieţuiască împreună în taina unimii dumnezeieşti. Taina minunată a Cununiei îl introduce pe om în viaţa dumnezeiască, unitatea căsniciei fiind vestită de Hristos. În familie bărbatul şi femeia trăiesc conform modelului unimii dumnezeirii, după cum am arătat mai sus, viaţa tainică, triunică a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, care ne îngăduie să numim persoanele distincte în absoluta unitate a unicului Dumnezeu întreit în Persoane, se răspândeşte în cuplu, întărindu-i şi hrănindu-i unimea prin Taina Sfântă a Cununiei. Dumnezeu este chiar iubirea pe care bărbatul şi femeia şi-o vor oferi de acum reciproc şi prin care vor comunica între ei. De aceea, scopul căsătoriei este unirea cu Dumnezeu, Biserica Ortodoxă prezentând familia creştină ca pe o cale duhovnicească deosebit de importantă prin care bărbatul şi femeia luptă interior întru unirea cu Sfânta Treime. Aceeaşi finalitate 16

Provocări la adresa familiei creştine azi

duhovnicească o are şi preoţia, fapt ce semnalează legătura indisolubilă între Sfânta Taină a Cununiei şi a Hirotoniei. Lumea contemporană se degradează continuu, observăm cum violenţa domestică are o intensitate (calitativă şi cantitativă) ce creşte alarmant în progresie geometrică. În faţa acestei realităţi triste, care se lărgeşte cu timpul, răspunsul Bisericii trebuie să fie unul ferm şi bine argumentat. Violenţa în familie a fost multă vreme considerată ca fiind specific societăţilor slab dezvoltate, însă iată că astăzi, într-o lume tot mai performantă din punct de vedere economic şi tehnic, aceste abuzuri ies din nou la iveală. Principala lor cauză este tocmai inexistenţa unei iubiri reale între cei doi soţi, dar şi situaţia socială care-i obligă adesea la izolare, la stabilirea unor raporturi strict de parteneriat şi, nu în ultimul rând, lipsa tot mai acută de comunicare şi comuniune. Soluţia violenţei domestice apare astfel ca o soluţie disperată şi devastatoare pentru viaţa familiei. Este de la sine înţeles că în astfel de cazuri nu mai avem de-a face cu un cuplu unit tainic în Hristos, ci de relaţii mai mult sau mai puţin pasagere, fără vreo perspectivă spirituală. O simplă analiză a acestor cazuri demonstrează, în mod cât se poate de clar, că ele se petrec, de regulă, doar în familiile în care elementul religios este inexistent. Dimpotrivă, acolo unde dreapta credinţă şi vieţuirea în Biserică ocupă un loc important pentru cuplu, astfel de drame sunt inexistente. În Hristos şi în Biserică legătura conjugală depăşeşte barierele fizicului, devenind taină unificatoare. Fără să ne dăm seama, însă, doar constatăm starea degradată şi degradantă a familiei, fără a umbla la cauzele ce produc această situaţie. De aceea, această situaţie delicată ne obligă să ne întoarcem la resursele arhetipale ale spiritualităţii ortodoxe, ale unei spiritualităţi experiate concret, la nivel interpersonal şi familial. Toate aceste aspecte constituie fundamentul teologic şi social ce ne-a determinat să abordăm tema familiei din perspectiva provocărilor cu care aceasta se confruntă în secolul XXI. Pe lângă slujirea preoţească, de mai bine de 5 ani, desfăşurăm la parohie şi o amplă activitate socială, menită să vină în ajutorul familiilor defavorizate. Alături de dificultăţile inerente unui atare demers, am 17

Provocări la adresa familiei creştine azi

simţit nevoia să abordăm în manieră detaliată problema teologică a familiei, încercând, pe de-o parte, să identificăm problemele cu care aceasta se confruntă azi, iar pe de altă parte, să încercăm formularea unor soluţii eficiente. De aceea, considerăm că motivaţia prezentei lucrări nu este doar una strict cognitivă, ci mai ales una pastoral – misionară. Analizând situaţiile diferitelor familii defavorizate de care neam ocupat, am putut constata că, în majoritatea cazurilor, apropierea de Biserică şi de viaţa creştină este aproape inexistentă. Desigur, la această stare a contribuit, în primul rând, lipsa unei educaţii religioase adecvate, însă trebuie să menţionăm şi faptul că în toate aceste drame Biserica poate interveni decisiv, alinându-le şi oferindu-le celor afectaţi de ele o nouă şansă. Din nefericire, există însă şi situaţii când toate eforturile noastre au fost ingnorate sau chiar batjocorite, tentaţia unei vieţi libertine şi lipsită de responsabilitate fiind mult prea mare. Şi în aceste cazuri, însă, nu vom înceta să nădăjduim că cei ce au căzut pradă acestei ispite vor reveni la normalitate. Tocmai pentru a preîntâmpina astfel de situaţii, am pus bazele mai multor parteneriate, cu diferite instituţii de consiliere sau chiar cu centre medicale, astfel încât să putem interveni la timp, cu rezultate vizibile, de lungă durată. Dincolo de toate aceste eforturi materiale şi logistice, nu am precupeţit niciun efort în cunoaşterea, asumarea şi explicarea resorturilor creştine ce stau la baza familiei. Unitatea familială trebuie să constituie principalul obiectiv în procesul de reabilitare a familiilor dezbinate şi, mai ales, în lungul drum spre vindecare a rănilor pe care acestea le-au dobândit de-a lungul timpului. Este adevărat că, de multe ori, ne lovim tocmai de rezistenţa acestor familii, obişnuite cu starea de promiscuitate în care au trăit atâta vreme, însă cu tenancitate aceste neajunsuri pot fi depăşite. În consecinţă, efortul nostru academic este dublat de nevoia stringentă a constituirii unei temelii solide din punct de vedere moral pentru familiile actuale. Putem afirma, fără să ne înşelăm, că tocmai această nevoie a fost cea care ne-a motivat pe tot parcursul muncii anevoioase de alcătuire a prezentului proiect de teză de doctorat. 18

Provocări la adresa familiei creştine azi

Rănile familiei sunt adesea vizibile, însă există şi traume ascunse, greu de identificat, a căror netratare poate avea consecinţe tragice. Tocmai de aceea am făcut referire, în cadrul proiectului, nu numai la familiile defavorizate, ci şi la cele ce se consideră, într-o perspectivă seculară, drept normale. Şi în cazul lor, însă, dificultăţile sunt multiple: lipsa de comunicare eficientă între soţi, superficialitatea în procesul de educaţie al copiilor, tentaţia câştigului material şi al carierei în detrimentul consolidării familiei, etc. Pentru toate aceste situaţii, Biserica este chemată să ofere răspuns şi, mai ales, alinare. Implicarea este cu atât mai necesară, cu cât societatea contemporană oferă tot mai multe alternative tentante ce iau, într-adevăr, în consideraţie aspectele psihologice ale acestor cazuri, însă nu şi pe cele spirituale. De asemenea, se poate constata la ora actuală o creştere alarmantă a aşa-numitelor curente religioase cu practici taumaturgice, ce ascund în spatele strălucirii de suprafaţă abisul înşelăciunii, necredinţei şi deznădejdii. Apariţia lor este semnul unei nevoi tot mai mari de spiritualitate din partea societăţii moderne. Din nefericire, tentaţia formelor exotice este mult mai mare decât bogăţia tradiţiei creştine ortodoxe. Lipsa unei legături cu Biserica şi învăţătura ei duce la confuzii grave şi cu efecte de lungă durată. Cel mai mare pericol îl reprezintă aşa numita „egalizare spirituală”, în care toate formele, curentele şi elementele religioase se adună într-un conglomerat neutru, lipsit de identitate. Exemplul cel mai bun îl reprezintă mişcările de tip New Age, în care toate religiile sunt chemate să se unească pentru consolidarea unei structuri religioase comune. Din păcate, se scapă din vedere faptul că Ortodoxia depăşeşte spaţiul instituţional, fiind, mai înainte de toate, credinţă vie şi dreaptă, trăită permanent şi comunitar în Biserică. Ea nu se poate asocia niciunei alte forme religioase, nici nu poate fi completată, pentru simplul fapt că ea este rezultatul descoperirii dumnezeieşti desăvârşite. Pentru o bună abordare, am ales să utilizăm o metodă mixtă de cercetare, în care investigaţia istorică să fie întregită de cea juridică, sociologică, psihologică şi chiar economică. Mai presus de 19

Provocări la adresa familiei creştine azi

toate însă, abordarea teologică, profund ancorată în tradiţia Sfinţilor Părinţi, va constitui elementul călăuzitor în studiul nostru. Pe parcursul elaborării acestei teze, am avut privilegiul de a beneficia de îndrumarea Preacucernicului Părinte Profesor Dumitru Radu, reputat teolog şi fin cunoscător al problemelor societăţii moderne. De asemenea, am fost sprijinit în permanenţă de Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie – Episcopul Giurgiului, cel care ne-a încurajat şi ne-a susţinut în elaborarea lucrării. Nu în ultimul rând, am simţit în permanenţă ajutorul familiei şi al celor care, la Aşezământul “Grădina Maicii Domnului” de la Letca Nouă, au aflat o oază de linişte şi o posibilitate reală de a-şi reface viaţa.

Starea actuală a cercetărilor teologice asupra problemei căsătoriei şi familiei Teologia contemporană acordă o importanţă deosebită Căsătoriei şi Familiei, dat fiind rolul fundamental pe care aceastea îl au în viaţa Bisericii şi a societăţii. Tocmai de aceea, lucrările dedicate acestui subiect iau în discuţie atât chestiunile legate de istoria acestei Sfinte Taine, cât şi problemele concrete cu care se confruntă în lumea actuală. Discursul lor este aplicat, insistând în direcţii precum cea a bioeticii şi a rolului pe care copilul îl are în cadrul familiei creştine, asupra situaţiei delicate a căsătoriilor mixte şi a divorţului, precum şi asupra rolului misionar pe care familia creştină îl poate avea în societate. Este importantă sublinierea stării de criză profundă prin care familia creştină trece la ora actuală. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel insista asupra faptului că „astăzi familia naturală, tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi”6. Cauzele 6

Preafericitul Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Lumina casei de piatră. Familia creştină – speranţa României”, în Ziarul Lumina, nr, 27 (141) / 2008, p. 3.

20

Provocări la adresa familiei creştine azi

acestei crize sunt multiple, aflate într-o interdependenţă greu de urmărit şi stopat. Criza spirituală a fost însoţită de o stare tot mai accentuată de debusolare morală, pe fondul unei secularizări tot mai accelerate. De asemenea, confuzia socială, dificultăţile de ordin economic, tentaţia ideologiilor de tot felul au zdruncinat temelia familiei, îndreptând-o spre un făgaş lipsit de finalitate autentică. În ciuda acestei stări, există totuşi speranţa pe care doar Biserica o poate oferi. În primul rând, există binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă asupra familiei, creând astfel mediul propice de manifestare a comuniunii şi iubirii creştine. De asemenea, se poate remarca efortul susţinut al Bisericilor creştine care încearcă să restaureze poziţia căsătoriei, apelând atât la Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, cât şi la rezultatele ştiinţei moderne. Nu întâmplător se poate evidenţia astăzi o implicare tot mai mare a Bisericilor în sfera bioeticii. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat rolul pe care cooperarea dintre Biserică şi Stat îl are în consolidarea vieţii familiei7. Unul dintre cele mai eficiente moduri de sprijinire a Tainei Căsătoriei şi a familiei creştine, în general, îl poate constitui un program catehetic bine racordat atât la tradiţia Bisericii, cât şi la problemele societăţii contemporane. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române s-au pus bazele unui astfel de proiect, dedicat atât celor tineri, cât şi vârstnicilor. Mai mult, au fost elaborate documente cu aplicabilitate imediată, care să vină în sprijinul activităţii păstorilor de suflete. Cel mai bun exemplu îl reprezintă colecţia de cateheze intitulată Bucuria nunţii binecuvântate. Cateheze pentru familia creştină8, ce oferă un material extrem de bogat privitor la viaţa şi importanţa familiei creştine în lumea contemporană. Autorii volumului se încadrează, de altfel, într-un curent mult mai larg al teologiei contemporane, preocupată de efectele pe care criza actuală le poate avea asupra căsătoriei şi, implicit, asupra lumii în care trăim. 7

Ibidem, p. 3. Bucuria nunţii binecuvântate. Cateheze pentru familia creştină. Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011. 8

21

Provocări la adresa familiei creştine azi

Pe plan internaţional, demn de menţionat este volumul coordonat de către teologii catolici Michael G. Lawler şi William P. Roberts, intitulat Christian Marriage and Family. Contemporary Theological and Pastoral Perspectives9. Fundamentate pe documentele referitoare la familie ale Conciliului II Vatican, studiile incluse în acest volum aduc în discuţie dificultăţile şi mai ales soluţiile ce pot consolida viaţa de familie, pornind tocmai de la elementele ce definesc relaţia conjugală modernă. Este interesantă abordarea parteneriatului dintre cei doi soţi, atât de des revendicat în cadrul societăţii seculare. Se insistă însă pe legătura creată nu atât de interesele reciproce ale celor doi soţi, cât pe aceea consolidată în credinţă şi dragoste. Astfel, familia creştină, unită prin Taina Nunţii poate deveni mediu activ de pastoraţie şi chiar de vindecare spirituală a cuplurilor aflate în derivă morală10. De altfel, teologia romanocatolică actuală insistă cu precădere tocmai pe această corelare între doctrină şi aplicarea pastorală a acesteia, în special în mediile în care secularizarea tinde să distrugă orice urmă de spiritualitate. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea faptul că astfel de abordări riscă o îndepărtare periculoasă faţă de Tradiţia Bisericii. Există tentaţia căutării de soluţii de compromis care preferă să găsească o oarecare justificare situaţiei actuale şi, implicit, să o legitimeze, în detrimentul poziţionării fireşti, pe fundamentele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi. Desigur, nu optăm pentru o soluţie ultra-conservatoare, însă păstrarea identităţii dogmatice, liturgice, canonice şi pastorale este cheia către o revigorare reală, de lungă durată, a vieţii de familie. Un bun exemplu de raportare autentic ortodoxă la problemele familiei îl reprezintă teza de doctorat a PC. Pr. Vasile Gavrilă, intitulată sugestiv Cununia – viaţă întru împărăţie11. Pornind de la 9

Michael G. LAWLER şi William P. ROBERTS (eds.), Christian Marriage and Family. Comtemporary Theological and Pastoral Perspectives, The Liturgical Press, Collegeville – Minnesota, 1996. 10 William P. ROBERTS, „Towards a Post – Vatican II Spirituality of Marriage”, în Michael G. LAWLER şi William P. ROBERTS (eds.), Christian Marriage and Family. Contemporary Theological and Pastoral Perspectives, p. 125 ş. u. 11 Pr. Vasile GAVRILĂ, Cununia – viaţă întru împărăţie, Ed. Fundaţiei „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004.

22

Provocări la adresa familiei creştine azi

fundamentele biblice, liturgice şi patristice, Preacucernicia Sa realizează o amplă analiză asupra familiei ortodoxe, insistând tocmai pe legătura ce trebuie să existe între viaţa de familie şi viaţa Bisericii. Teza PC. Pr. Vasile Gavrilă nu este însă un caz singular în literatura teologică românească. Prima abordare academică a Tainei Căsătoriei şi a familiei creştine a fost făcută de către Pr. Traian Costea, în teza sa de doctorat intitulată Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic12, publicată în 1935. Lucrarea abordează un plan vast de analiză, însă insistă cu precădere asupra problemelor de ordin juridic, analiza temeiurilor biblice şi patristice ocupând un loc redus în cadrul acesteia. Tocmai de accea, în spaţiul academic românesc au fost elaborate noi studii care să completeze această primă abordare. Foarte importantă este teza de doctorat a PC. Pr. Leon Dură, „Familia în lumina Noului Testament” (teză de doctorat), în S.T., nr. 1 – 2 / 2003, ce vine să ofere o analiză riguroasă a modului în care Sfânta Scriptură a Noului Testament prezintă familia şi căsătoria. De asemenea, în plan moral şi dogmatic, trebuie menţionată teza de doctorat a PC. Pr. Prof. Dumitru Radu, ,,Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniuni” (teză de doctorat), în O., nr. 1 - 2, 1978, ce reprezintă la ora actuală una dintre cele mai bune abordări ale Sfintelor Taine în spaţiul ortodox, oferind, totodată, fundamentele ecleziologice absolut necesare pentru înţelegerea rolului pe care Biserica Ortodoxă îl are în societatea contemporană. La fel de importante sunt şi cele două volume ale PC. Pr. Prof. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică – Taina Căsătoriei. Teologia Iubirii (vol. I) şi Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii (vol. II), ambele apărute la Alba – Iulia, în 1996, precum şi studiul regretatului profesor Pr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Părinţilor Bisericii din secolul al IVlea, apărut la Sibiu, în 2002. Lucrarea părintelui Ilie Moldovan reprezintă o amănunţită analiză a tuturor aspectelor teologice pe care le implică Taina Căsătoriei, reprezentând o noutate în teologia ortodoxă în ceea ce priveşte metoda de lucru, dar şi diversitatea 12

Pr. Traian COSTEA, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic, Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, Bucureşti, 1935.

23

Provocări la adresa familiei creştine azi

compleşitoare a elementelor analizate. La ora actuală, alături de lucrarea PC. Pr. Prof. Dumitru Radu, cele două volume ale părintelui Moldovan constituie principalul punct de reper în analiza Sfintelor Taine, în general, şi a Tainei Cununiei, în special. De asemenea, lucrarea părintelui Mihoc, prin rigoarea analizei şi prin bogăţia materialului bibliografic folosit, constituie un reper ce nu poate fi trecut cu vederea în înţelegerea corectă şi completă a dimensiunii pe care căsătoria şi familia o au în cadrul Bisericii Ortodoxe. Pe aceleaşi coordonate ale analizei ortodoxe a Tainei Căsătoriei şi a familiei creştine, au fost realizate mai multe studii, adunate într-un volum colectiv, apărut la Iaşi, în 1995, sub titlul Familia creştină azi13. Autorii studiilor, profesori consacraţi de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă şi de la Seminariile Teologice din ţară, abordează o paletă largă de probleme, începând de la fundamentele biblice ale căsătoriei şi familiei şi până la problemele pastoral-misionare şi interreligioase. Alături de acest volum, trebuie amintit şi studiul lui Iulian Mihai Constantinescu, despre problemele canonico-juridice pe care le implică Taina Căsătoriei şi familia, în general14 În cadrul celorlalte Biserici Ortodoxe, nu trebuie trecut cu vederea documentul elaborat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 2000, denumit Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse15 . Se insistă cu precădere asupra unităţii de credinţă, considerată „o condiţie esenţială pentru o căsătorie autentic creştină şi bisericească”16. De asemenea, este importantă indicarea precisă a poziţiei pe care familia o are în educarea copiilor şi în integrarea acestora în societate: „rolul familiei în formarea personalităţii este excepţional şi nicio altă instituţie socială n-o poate înlocui. Distrugerea legăturilor familiale afectează în mod inevitabil 13

Familia creştină azi (volum colectiv), Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. Lect. Dr. Iulian Mihai CONSTANTINESCU, Condiţiile administrării Căsătoriei. Studiu juridico – canonic, Ed. Christiana, Bucureşti, 2010. 15 Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, trad. Diac. Ioan I. Ică Jr., în Ioan I. Ică Jr. şi Germano Marani (eds.), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 185 – 266. 16 Ibidem, p. 230. 14

24

Provocări la adresa familiei creştine azi

dezvoltarea normală a copiilor, lăsând în ei pentru toată viaţa o urmă lungă şi într-o anumită măsură de neşters”17. Nu în ultimul rând se cuvine să menţionăm Conferinţa „Familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor”, organizată de către Patriarhia Română şi Comunitatea Sant’ Egidio şi desfăşurată în aula „Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei, pe data de 26 mai 2011. Pornind de la acelaşi context al crizei spirituale şi sociale, invitaţii au încercat să ofere o imagine de ansamblu a Căsătoriei în lumea actuală şi, mai ales, să identifice soluţii viabile pentru contracararea provocărilor la adresa familiei creştine. În alocuţiunea rostită cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a insistat asupra faptului că „Revelaţia biblică este baza pentru adevărata redresare a familiei. Omul este fiinţă complementară, bărbat şi femeie, iar familia este o coexistenţă, nu o existenţă paralelă, pentru că nu e formată din monade paralele, ci este vorba de o coexistenţă. Omul este fiinţă personală, nu individ, are un nume şi are un chip, iar persoana se împlineşte numai când iese în întâmpinarea celuilalt”18. Ţinând cont de aceste repere, intervenţiile participanţilor au luat în discuţie problemele concrete ale familiei şi depăşirea lor în duhul comuniunii şi al statorniciei întru viaţa Bisericii. Toate lucrările prezentate mai sus reprezintă tot atâtea puncte de reper pentru toţi cei ce doresc să abordeze problema atât de complexă a familiei creştine, în special, şi a căsătoriei, în general. Raportat la acestea, proiectul nostru de teză doctorală încearcă să aducă o noutate în ceea ce priveşte subiectul tratat. Ne-am oprit, astfel, asupra provocărilor la adresa familiei şi mai ales asupra rănilor ce-i alterează dimensiunea spirituală. Pe lângă abordarea clasică a temeiurilor scripturistice şi patristice, am insistat asupra problemelor delicate, precum aceea a divorţului, relaţiilor extraconjugale şi mai ales asupra avortului, încercând să dăm un răspuns autentic ortodox, 17

Ibidem, p. 233. http://www.basilica.ro/ro/stiri/conferinta_organizata_de_patriarhia_romana_ si_comunitatea_santegidioi_familia_lui_dumnezeu_familia_omului_familia_popoa relori_7847.html. Adresă accesată pe 28 mai 2011. 18

25

Provocări la adresa familiei creştine azi

bazat atât pe Tradiţia Bisericii, cât şi pe datele oferite de cercetarea juridică, psihologică şi sociologică. De aceea, considerăm că prezentul proiect de teză va contribui la mai buna cunoaştere a dimensiunii creştine a familiei şi mai ales va putea oferi soluţii viabile la problemele pe care societatea contemporană le ridică.

26

Provocări la adresa familiei creştine azi

I. FUNDAMENTĂRI ALE NOŢIUNII DE FAMILIE Fundamentele căsătoriei nu trebuie căutate nici în sistemele de organizare socială, nici în evoluţia culturală, economică sau politică a omenirii, ci în spaţiul religios. Indiferent de zona geografică asupra căreia ne-am îndrepta atenţia, locul familiei este unul foarte bine precizat, bazele sale, fiind înainte de toate, de natură sacră. Într-adevăr, familia se întemeiază pe actul căsătoriei, care este o formă solemnă prin care cele două persoane de sex opus se obligă a convieţui întreaga lor viaţă19. Cea dintâi familie a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai (Fac. 2, 22-24). El a creat o umanitate înzestrată cu voinţă, a creat cea mai înaltă formă de existenţă, asemenea celei proprii, arătându-Se ca o putere proprie nedeterminată, atât în calitatea de creatoare, cât şi de coexistenţă susţinătoare a acesteia. Dumnezeu a creat o existenţă socială liberă şi o susţine. Omul, coroana creaţiei, a fost zidit de Dumnezeu după Chipul Lui (Fac. 1, 26 - 27), dându-i posibilitatea să dobândească asemănarea cu El. Sf. Scriptură descrie modul creaţiei omului: Şi a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vieţuitoarele ce se târăsc pe pământ şi tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Facere 1,26 - 27). La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea Despre alcătuirea omului, spune: „firea omenească a fost 19

Arhid.prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, Morala creştină, Manual pentru Seminariile teologice, Bucureşti, 1974, p.267.

27

Provocări la adresa familiei creştine azi

creată să aibă rolul de conducător peste altele pentru că se aseamănă cu Împăratul tuturor făpturilor"20. Prin creaţie, omul stă într-o relaţie conştientă, purtând un dialog real ce produce în lume transformări voite, după asemănarea cu Dumnezeu21. Crearea după chipul lui Dumnezeu a omului presupune o persoană cu voinţă liberă, cu capacitate de gândire şi de iubire. Omul se poate conduce singur, în mod liber, pe baza raţiunii sale. Chipul lui Dumnezeu în om implică participarea vieţii umane la viaţa divină, comuniunea de viaţă cu Dumnezeu. Omul e făcut să aspire spre Tatăl în unire cu Fiul, omul fiind fiu al Tatălui, aspiră spre originea personală a vieţii sale, prin natura lui care are ca origine şi temelie puterea şi lucrarea Tatălui. Dar o are pentru că e creat de Tatăl prin Fiul şi a primit prin aceasta pecetea Fiului întrucât l-a înzestrat prin creaţie cu raţiune care se mişcă spre infinitate22. Această relaţie se reflectă şi în viaţa de familie, ale cărei fundamente teologice sunt profund ancorate în învăţătura despre Sfânta Treime. Pe lângă aceste consideraţii de natură teologică, se cuvine să subliniem faptul că familia este o formă de relaţie socială, în care sunt implicate persoane legate între ele prin căsătorie sau rudenie 23. Privită din punct de vedere sociologic, familia este definită ca formă specifică de comunitate umană, desemnând grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitatea de viaţă, interese şi întrajutorare24. 20

Sfântul GRIGORIE de NYSSA, Despre facerea omului, în Scrieri, partea a ll-a, trad, pr.prof. Dr.Teodor Bodogae, Colecţia PSB, vol.30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 23. 21 Ibidem, p. 54. 22 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 399 – 401. 23 Ion P. FILIPESCU, Andrei I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ed. a Vl-a , Edit. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 26. 24 A. STĂNOIU, M. VOINEA, Sociologia familiei,TUB, Bucureşti, 1983, p. 5; B. A. RIAZENTEV, Semeinoe pravo, Moskva, colecţia Juridiceskaid literature, 1971, p. 43; S.M. CRETNEY, Principles of Family Law, Sweet Maxwell, London, 1947, p. 3, International Encyclopedia of Comparative Law, vol. IV: „Persons and Family”, J. C. B Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1980, p. 3 - 18.

28

Provocări la adresa familiei creştine azi

Din acest punct de vedere se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre alte rude. În cadrul relaţiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice şi economice. Familia este o realitate biologică ce ia naştere prin unirea dintre bărbat şi femeie şi prin procreaţie25. Baza sa o reprezintă căsătoria, iar cei doi soţi se constituie în nucleul evolutiv familial. De aceea, sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinţi şi copii, şi familia extinsă sau largă, formată şi din alte persoane decât în primul caz26. Familia tipică este cea formată din părinţi şi copii, în sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinzând pe soţi şi pe descendenţii necăsătoriţi ai acestora. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. Din această perspectivă, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege27. În dreptul comparat modelele familiale s-au diversificat, iar pe lângă familia clasică, formată din tată, mamă şi copii, întemeiată prin căsătorie, au apărut şi familia monoparentală, compusă din mamă necăsătorită şi copiii săi precum şi căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă şi copii care nu are la bază căsătoria. Familia dă naştere următoarelor raporturi: a) de căsătorie, care constituie baza familiei; b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei; c) cele dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soţi; d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie. Potrivit Codului familiei, familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copiii lor, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. Familia are 25 A. IONAŞCU, M. MUREŞAN, M. COSTIN, V. URSA, Familia şi rolul ei în societatea românească, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1975, p. 5; J. ALBU, Dreptul familiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 7. 26 Ibidem, p. 7. 27 Ibidem, p.51; J. Albu, Op. cit., p. 7.

29

Provocări la adresa familiei creştine azi

la bază căsătoria liber consimţită între soţi28. Egalitatea, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (art.44, pct.1 din Constituţia României) reprezintă tot atâtea acţiuni ce reglementează viaţa familială. Trebuie precizat însă că numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă29 dă naştere drepturilor şi obligaţiilor între soţi, prevăzute în Codul familiei. Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Potrivit acestor documente normative, familia îndeplineşte următoarele funcţii30: - reproducerea populaţiei, perpetuarea neamului omenesc, avându-se în vedere funcţia biologică a familiei, care asigură această funcţie; - funcţia economică care îşi găseşte expresia în ducerea în comun a treburilor casnice şi comunitatea de bunuri a soţilor, precum şi în ajutorul acordat membrilor ei aflaţi în incapacitate de a munci31; - funcţia educativă, prin care educaţia în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală şi armonioasă. Constituţia României, art.29, pct.6, arată că părinţii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Statul edictează norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor organe de stat în vederea asigurării desfăşurării corespunzătoare a procesului educativ în familie32. Statul ocroteşte căsătoria şi familia, el sprijină prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei33. Acest 28

Codul Familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 3. Primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă (art. 43 lit. t) din legea nr. 69 din 26 nov. 1991 a administraţiei publice locale (M. Of. nr. 238 din 28 nov. 1991). 30 A. STĂNOIU, M.VOINEA, Sociologia familiei, TUB, Bucureşti, 1983, p. 93 31 Ibidem, p.113 - 126. 32 Ibidem, p. 150 - 167 şi p. 126 - 149. 33 Codul familiei, p.3. 29

30

Provocări la adresa familiei creştine azi

lucru îl realizează cu ajutorul normelor dreptului familiei şi al normelor juridice. Legea foloseşte termenul de „căsătorie” în două sensuri şi anume: în primul rând „căsătorie” înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Încheierea căsătoriei presupune acordul de voinţă al viitorilor soţi care consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea să-l modifice. Căsătoria aparţine actelor juridice-condiţie34, doarece părţile pot decide numai cu dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei să li se aplice sau nu. Codul familiei foloseşte termenul de căsătorie în sens de act juridic în art.1 (căsătoria liber consimţită), în art. 16 (căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi), în art. 19 şi dispune că este „ nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor". Căsătoria în al doilea rând înseamnă situaţia juridică a celor doi căsătoriţi. Căsătoria este definită ca fiind unirea liber35 consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii. Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Ea are următoarele caracteristici: este o unire dintre un bărbat şi o femeie, liber consimiţită, este monogamică, are un caracter civil, se încheie în formele cerute de lege şi pe viaţă, având la bază deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii. Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Lipsa consimţământului la căsătorie poate fi materială sau psihică. Încheierea căsătoriei se realizează în prezenţa delegatului de stare civilă, deci consimţămintele viitorilor soţi se exprimă în faţa acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie, să fie rare. În asemenea situaţie ne-am afla atunci când 34

S BRĂDEANU,.V. D. ZLĂTESCU, Tratat de drept civil, vol I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 242. 35 Traian IONAŞCU, Căsătoria în dreptul R. S.R, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 13.

31

Provocări la adresa familiei creştine azi

ofiţerul stării civile ar declara încheiată căsătoria în lipsa unuia sau a ambilor soţi sau în situaţia în care unul sau cei doi nu-şi dau consimţământul36. Pentru ca acest consimţământ să fie valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan şi public şi constatat de către ofiţerul de stare civilă. Fără acest consens al celor două persoane, binecuvântarea religioasă, prin administrarea Sf. Taine a Cununiei nu poate să fie dată37. Dreptul roman folosea formula: „consensus facis nuptias", adică consensul face căsătoria sau căsătoriile, deoarece în limba latină, cuvântul căsătorie nu are formă singulară, ci numai formă plurală, ca un act pe care nu-l poate săvârşi nicidecum o persoană singură, ci numai două persoane. Căsătoria a fost definită de romani în modul cel mai complet astfel: „Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae consortium omnis vitae, divini de humani juris comunicatio" (Căsătoria este legătura bărbatului şi a femeii prin însoţire pentru întreaga viaţă şi pentru a se împărtăşi reciproc de drepturile dumnezeieşti şi omeneşti). Această definiţie a căsătoriei a fost dată de juristconsultul roman Herenius Modestinus în veacul al III-lea d.Hr şi a fost însuşită de Biserică în întregime la vremea aceea.38 Această definiţie scoate în relief faptul că actul căsătoriei se întemeiază pe o legătură firească stabilită prin înţelegere între un bărbat şi o femeie, în scopul însoţirii lor pentru întreaga viaţă şi pentru a se face părtaşi unul cu altul de acele drepturi care au fost stabilite deopotrivă prin voinţa omenească şi prin voinţa divină. Definiţia cuprinde atât elementul comun, natural al consensului, cât şi elementul religios sau supranatural, care pecetluieşte întărind şi sfinţind acest consens, iar prin aceasta se asigură şi prin voinţă şi lucrarea divină, însoţirea pe toată viaţa şi împărtăşirea reciprocă, nu 36

Tribunalul Suprem, sec. Civ., dec. nr. 473 / 1985, în Repertoriu pe anii 1980-1985, p.12. 37 Arhid. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox, legislație şi administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 71. 38 Ibidem, p. 67 – 68. Asemenea, vezi şi Pr. Asist. Dr. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei”, în S.T. nr. 3-4 / 1992, p. 130.

32

Provocări la adresa familiei creştine azi

numai de drepturile omeneşti, ci şi de cele dumnezeieşti, adică de acelea pe care le asigură credinţa religioasă, iar în cazul căsătoriei creştine, împărtăşirea de harul pe care îl mijloceşte Sf. Taină a Cununiei39. Atât dreptul roman, cât şi toate legislaţiile sau sistemele mai vechi şi mai noi ale dreptului au acordat o atenţie deosebită căsătoriei, privind-o ca un act de o deosebită importanţă şi anume una naturală şi alta religioasă sau supranaturală, ca mijloc prin care se asigură atât după legile naturale, cât şi după cele divine, perpetuarea vieţii neamului omenesc. Nu întâmplător, cele mai vechi sisteme juridice, începând cu codul lui Hamurabi şi culminând cu dreptul roman formulează mai multe principii referitoare la viaţa conjugală. La baza familiei civile stau următoarele principii: - Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei; - Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi; - Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie; - Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor; - Principiul conform căruia membrii familiei sunt datori săşi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Pentru a se putea încheia căsătoria, trebuie îndeplinite unele condiţii de fond şi să nu existe impedimente40. Condiţiile de fond sunt: diferenţa de sex, vârsta legală, consimţământul pentru căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi. Condiţiile de fond ale căsătoriei, după caracterul lor, se clasifică în următoarele categorii41: a) condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria; b) condiţii să asigure o căsătorie liber consimţită; c) condiţii privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria. Din prima categorie fac parte următoarele condiţii de fond: diferenţa de 39

Pr. Asist. Dr. Vasile RĂDUCĂ, Op. cit., p. 132. I. P. FILIPESCU, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 20 41 I. P. FILIPESCU, Andrei FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ediţia a Vl-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 14. 40

33

Provocări la adresa familiei creştine azi

sex, vârsta legală pentru căsătorie, sănătatea fizică a viitorilor soţi care sunt obligaţi să-şi comunice reciproc starea sănătăţii lor. Din cea de-a doua categorie fac parte următoarele condiţii de fond: existenţa consimţământului, caracterele consimţământului (lipsa de vicii ale consimţământului, actualitatea acestuia etc). Iar din cea de-a treia categorie fac parte condiţiile de fond care opresc bigamia, care opresc căsătoria între rude, care opresc căsătoria pentru motive de adopţie, care opresc căsătoria pentru motive de tutelă. Impedimentele la căsătorie sunt: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi, rudenia, adopţia, tutela, alienaţia şi debilitatea mintală42. Înrudirea constituie în anumite limite impediment la căsătorie. Mai întâi, regulile care stabilesc limitele respective s-au stabilit din legea mozaică şi din dreptul roman, după care se conduceau inclusiv în relaţiile lor de rudenie şi de familie toţi creştinii primelor veacuri. Aceste reguli au fost confirmate şi de către Sf. Apostoli. După natura ei, înrudirea poate fi religioasă, morală sau fizică. Toate aceste norme au intrat în practica vieţii bisericeşti, atât cele împrumutate din dreptul roman şi dreptul mozaic, cât şi cele stabilite de Sf. Apostoli, ele fiind apoi completate şi amplificate, atât pe calea obiceiului, cât şi pe calea legiferării canonice. La sinodul Trulan (693) prin canoanele 53, 54 s-au reglementat în chip uniform limitele în care constituie un impediment la căsătorie înrudirea religioasă întemeiată pe actul ţinerii, la Sf. Botez (can. 53 VI Ec.), precum şi limitele în care înrudirea de sânge şi cea de cuscrie constituie impedimente la căsătorie (can. 54 VI Ec.)43. Paralel cu legislaţia bisericească, statul a adoptat unele legi în privinţa impedimentelor la căsătorie în timpul împăraţilor Teodosie cel Mare I, Justinian I, Vasile I Macedoneanul şi Leon al Vl-lea Filozoful. Normele stabilite de cei dîntâi sunt cuprinse în Codex Theodosianus (438), ale celui de al doilea în Codex Justinianeus şi Novelae, iar ale celor din urmă în Vasilicale (910-912). Începând cu 42

Pr. Prof. Dr., Sorin COSMA, „Indisolubilitatea căsătoriei şi divorţul”, în B.O.R. nr. 1-6 / 2003, p. 454. 43 Arhid. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox, p. 61 – 62.

34

Provocări la adresa familiei creştine azi

secolul al Vlll-lea, problema impedimentelor la căsătorie întemeiate pe înrudire au fost reglementate de hotărâri ale împăraţilor bizantini şi ale unor sinoade endemice. Lipsa unor însuşiri fizice, necesare pentru căsătorie, reprezintă un impediment din pricina căruia scopul căsătoriei nu poate fi asigurat şi atunci când se constată o astfel de lipsă, nu se poate permite căsătoria.44 Consensul pentru căsătorie este socotit viciat şi atunci când vreunul dintre primitorii căsătoriei şi ai Tainei Cununiei este atins de debilitate mintală, fiind socotit cu totul inexistent, precum şi în cazul celor atinşi de alienaţie mintală, a celor aflaţi în stare de ebrietate şi a celor puşi sub tutelă, dacă aceştia nu au avut consimţământul tutorilor sau curatorilor. Logodna civilă (înţelegerea, declaraţia de căsătorie) nu constituie pentru niciunul dintre logodnici un impediment la căsătoria oricăruia dintre ei, cu o altă persoană. Logodna bisericească însă constituie pentru fiecare din logodnici un impediment la cununia religioasă a oricărui dintre ei cu o altă persoană45. Legislaţia civilă, sub influenţa dreptului canonic, a dobândit din ce în ce mai multe dispoziţii bisericeşti, aşa încât în secolul al Xlea, reglementarea căsătoriei a ieşit complet din domeniul civil. Această situaţie trebuie asociată, în primul rând, cu prestigiul şi cu rolul deosebit pe care Biserica îl juca în societatea medievală. Secole în şir, autorităţile bisericeşti din ţările catolice au avut competenţa exclusivă a Bisericii de a se pronunţa în toate problemele care priveau raporturile matrimoniale. Căsătoria dobândeşte un caracter pur religios, transformându-se într-o instituţie de drept canonic, condusă de o legislaţie sferială, elaborată de soboarele bisericeşti şi de juriştii Bisericii Catolice46. Din secolul al XVI-lea, autorităţile civile din Franţa au reacţionat împotriva dominaţiei Bisericii în această privinţă. Cu timpul, autorităţile civile, ajutate de ordonanţele regilor francezi, au 44

Pr. Prof. Dr., Sorin COSMA, p. 455. Pr. Traian COSTEA, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic (teză de doctorat), Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, Bucureşti, 1935, p. 71. 46 Ibidem, p. 24 – 25. 45

35

Provocări la adresa familiei creştine azi

recâştigat anumite drepturi, cum ar fi acela de a judeca procesele privitoare la interesele matrimoniale izvorâte din căsătorie sau la nulitatea căsătoriei. Constituţia franceză din 1791 declara că legea consideră căsătoria drept un contract civil. Legiuitorul francez a atribuit ofiţerului stării civile competenţa de a celebra căsătoriile civile. Această organizare a fost adoptată de Codul Napoleon care a fost împrumutat şi de legiuitorul roman47. În Ţările Române, căsătoria a fost o instituţie pur religioasă până în 1864, când a fost promulgat Codul civil, şi se transformă, după modelul legislaţiei franceze, într-un contract civil, iar ofiţerii de stare civilă erau singurii care aveau competenţa să celebreze căsătoria. În societatea românească a Vechiului Regat, legătura căsătoriei suscită interes, ceea ce reiese din majoritatea dicţionarelor explicative, bilingve sau specializate. C. Diaconovich48 tratează „căsătoria" din multiple unghiuri, în conformitate cu spiritul perioadei. Mai întâi este analizată din punct de vedere religios şi apoi civil. Lazăr Şăineanu 49 defineşte termenul „căsătorie" din trei puncte de vedere şi anume: legal sau juridic, religios şi festiv-organizatoric. Majoritatea dicţionarelor din secolul al XlX-lea nu cuprind termenii „dragoste" sau „iubire". A. T. Laurianu şi J. C. Massimu menţionează abia în 1871 termenul iubire50. În toate scrierile laice, căsătoria este catalogată drept un contract, act, legătură sancţionată civil sau religios. Instanţele judiciare au existat şi în Biserica noastră până în epoca lui Cuza Vodă şi s-au numit dicasterii, adică judecăţi sau instanţe de judecată. Codul civil al lui Cuza s-a aplicat începând cu anul 1865 când s-a introdus căsătoria civilă obligatorie şi au fost date în competenţa instanţelor civile cauzele de divorţ, dicasteriile bisericeşti din Principate au încetat să mai existe. Introducerea 47

Ibidem, p. 455 C. DIACONOVICH, Enciclopedia română, Ed. W.Krafft, Sibiu, f. a., p. 745. 49 Lazăr ŞĂINEANU, Dicţionar universal al limbii române, Institutul de editură „Scrisul Românesc", Craiova, 1922, p. 108. 50 A. T. LAURIANU şi J. C.MASSIMU, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1873, p. 110. 48

36

Provocări la adresa familiei creştine azi

Codului civil a urmărit „revoluţionarea" mentalităţilor în privinţa căsătoriei deoarece nu mai considera această instituţie o Sfântă Taină, ci un act pur civil, un contract solemn, stabilind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea căsători cineva51. În 1884, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis o hotărâre definitivă care recunoaşte Codul Civil ca principal act juridic pentru căsătorie, Constituţia reprezentând doar un deziderat de completare, însă unul doar facultativ52. Căsătoria la români s-a transformat dintr-un act privat întrunul public, recunoscut de legile civile. Pentru ca românii să perceapă mai bine căsătoria în epoca Vechiului Regat, circulau diverse lucrări şi anume: „Manualul căsătoriei"53, „Educaţia căsătoriei" sau „Meşteşugul pentru domni şi domnişoare la însurătoare şi măritat"54. „Manualul căsătoriei" analizează acest aspect ghidându-se în mare parte după articolele Codului Civil, definind căsătoria în spiritul epocii: „o asociaţiune de persoane cu simţire, inteligenţe şi voinţe", punând în evidenţă şi valorificând toate caracteristicile fiinţei umane. Psihologii numesc căsătoria „exerciţiul natural şi legitim al iubirii şi al instinctului genetic, autorizat de societate şi sancţionat de religie". N. I. Petrescu mai defineşte căsătoria ca „inteligenţa înfrumuseţată prin sensibilitate şi sensibilitatea fecundată prin inteligenţă", bărbatul fiind reprezentat de forţa inteligenţei sale, iar femeia de puterea sensibilităţii ei"55. Căsătoria în acea epoca era considerată temelia familiei, a moralei, a culturii, a societăţii, a întregii omeniri, a fericirii temporale şi veşnice, scut al bunelor moravuri, reclamând sentimente mai 51

Alexandru GREGORIANIDY - BONACHI, Codicile Civil Român Comentat, Fălticeni, 1876, p. 200. 52 A. CIUPALĂ, Femeia în societatea românească a sec, al XlX-lea între public şi privat, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 31. 53 N. I. PETRESCU, Manualul căsătoriei, Tipografia Ion G. Nebuneli, Galaţi, 1891, p.3 - 5. 54 I.M.P-M (de la Jiu), Meşteşugul pentru domni şi domnişoare la însurătoare şi măritat, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi Marinescu şi Şerban, Bucureşti 1903, p. 4 - 5. 55 N. I. PETRESCU, Op. cit., p. 5.

37

Provocări la adresa familiei creştine azi

trainice decât ale amorului, adică stimă, amiciţie, dar peste toate potrivirea în condiţie sexuală, ca o necesitate a vieţii cerută de natură şi societate56. Constituţia din 1923 în art.23 prevedea că: „Actele stării civile sunt de atribuţia legii civile". Căsătoria dă naştere la efecte cu privire la relaţiile personale şi la capacitatea de exerciţiu, producând efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi. Potrivit art. 44, pct.1 din Constituţia României şi art.1 alin. 4C „familia”, soţii au drepturi şi obligaţii egale în ceea ce priveşte relaţiile dintre ei şi în exerciţiul drepturilor părinteşti. În acelaşi timp căsătoria presupune obligaţii personale dintre soţi care sunt: obligaţia de sprijin moral reciproc; obligaţia de fidelitate; obligaţia de a locui împreună; îndatoriri conjugale; numele soţilor. Ele ţin de firescul relaţiilor ce se stabilesc în urma fixării relaţiei conjugale, astfel că, la ora actuală, nu pot fi trecute cu vederea. Toate aceste obligaţii sunt prevăzute în Codul familiei57. Orice căsătorie încheiată cu observarea tuturor condiţiilor care-i dau fiinţă legală, fie în viaţa civilă sau de stat, fie în cea bisericească, este destinată să dureze întreaga viaţă a celor care o încheie. Legătura care se stabileşte prin căsătorie nu poate să înceteze în mod normal decât prin decesul unuia dintre soţi sau prin decesul amândurora. În cazul acesta, căsătoria încetează să mai existe sau îşi pierde fiinţa legală. În situaţia când intervin alte cauze care fac imposibilă păstrarea şi continuarea legăturii matrimoniale între soţi, atunci această legătură nu încetează de la sine, ci poate fi desfăcută după anumite rânduieli, printr-un act legal, care se numeşte despărţire sau divorţ. În cazul când o căsătorie s-a încheiat existând anumite impedimente de la care nu se poate obţine dispensă, căsătoria respectivă este declarată nulă, adică inexistentă sau neîncheiată, chiar dacă s-au făcut formele de încheiere, căci formele respective sunt socotite ca fiind fără obiect58. 56

Em. ELEFTERESCU, Despre căsătorie, Influenţa, plăcerile şi suferinţele vieţii familiare, Ed. „Biroul Universal", Bucureşti, 1915, p. 8 - 10. 57 Codul familiei, cap. 23, art. 25 – 28. 58 Arhid. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox, p. 110 – 111.

38

Provocări la adresa familiei creştine azi

În situaţia în care se constată că o căsătorie a fost legal încheiată, totuşi, din cauza lipsurilor unor condiţii care au viciat consensul sau al unor condiţii de altă natură, se procedează la anularea acestei căsătorii. În acest caz, ea este socotită ca având fiinţă legală de la data încheierii până la data anulării. Codul familiei prevede cazurile de nulitate a căsătoriei în art. 19 şi 21. În literatura juridică59 au fost admise două cazuri în care există nulităţi virtuale: a) căsătoria fictivă; b) căsătoria între persoane al căror sex nu este diferenţiat. Căsătoria poate fi declarată nulă numai prin hotărâre judecătorească şi încetează prin: - moartea unuia dintre soţi; - declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi; - recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort; Până la Legea nr. 59/1993, reglementarea divorţului era în sensul că desfacerea căsătoriei are un caracter excepţional, Articolul 37, alin. 2 dispunea că se poate desface căsătoria „în cazuri excepţionale" prin divorţ. Art. 38 al Codului familiei este deosebit ca redactare fată de cel anterior din care se deduce că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri excepţionale, fiind un mijloc de desfacere a căsătoriei şi anume singurul. Căsătoria se poate desface prin divorţ, având la bază motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi căsătoria nu mai poate continua. În practica judiciară sunt considerate motive temeinice de divorţ următoarele situaţii: infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului; atitudine necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte asemenea manifestări, ori care are drept consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei. 59

T.R. POPESCU, Dreptul familiei, Tratat, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 83 - 84.

39

Provocări la adresa familiei creştine azi

-

existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale; existenţa unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soţi şi necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii căsătoriei60. Motivele de divorţ admise de legile de stat şi cele admise de legile bisericeşti s-au deosebit şi se deosebesc şi ca număr şi după importanţa pe care le-o acordă legislaţia. Legislaţia Bisericii, dar şi practica vieţii bisericeşti nu au stabilit niciodată o listă determinată de motive de divorţ, ghidându-se, în primul rând, după normele sale cu caracter religios şi apoi după normele stabilite de stat în diverse epoci pentru admiterea divorţului61. Biserica s-a împotrivit totdeauna divorţului, ţinând la temeinicia căsătoriei, potrivit cuvântului Mântuitorului: „ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat.19, 6). Sf. Apostol Pavel spune: „te-ai legat cu femeia, nu cu despărţirea" (I Cor.7, 27) şi apoi: „celor căsătoriţi, nu eu, ci Dumnezeu le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" (I Cor.7,10). Iniţial Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv şi anume pentru adulter. Motivele de divorţ admise de Biserică sunt împărţite în patru categorii: motive care provoacă moartea sufletească; motive care provoacă moartea morală; motive care provoacă moartea fizică parţială; ş motive care provoacă moartea civilă62. Motivele care provoacă moartea sufletească sunt următoarele: apostazia, erezia şi tot ceea ce decurge din acestea. Motivele care provoacă moartea morală sunt următoarele: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului. Motivele care provoacă moartea fizică parţială sunt: neputinţa îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotenţă, boala gravă incurabilă şi 60

Ioan P. FILIPESCU, Andrei I. FILIPESCU, Op. cit., p. 207. Ibidem, p. 208. 62 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox, p.102. 61

40

Provocări la adresa familiei creştine azi

contagioasă. Motivele mai importante care provoacă moartea civilă sunt: declararea unui soţ ca dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea şi alegerea ca episcop63. În principiu, Biserica este împotriva divorţului, în sensul că divorţul nu e socotit un act normal şi pozitiv prin care, în viaţa individuală, cea socială şi cea religioasă, credincioşii să fie ajutaţi în vreun fel. Divorţul este socotit un act negativ care provoacă multe suferinţe şi neajunsuri întregii vieţi omeneşti, privită în ansamblul ei, atât sub aspect religios, cât şi profan şi individual64. În viaţa bisericească, pronunţarea divorţului a fost de competenţa episcopului, horepiscopului, instanţelor eparhiale şi mitropolitane pînă în epoca lui Cuza Vodă şi s-au numit dicasterii, adică judecăţi sau instanţe de judecată. Prin codul civil al lui Cuza Vodă aplicat din 1865 încoace, s-a introdus căsătoria civilă obligatorie şi au fost date în competenţa instanţelor civile cauzele de divorţ, dicasteriile bisericeşti din Principate au încetat să mai existe. Instanţele bisericeşti speciale, tot cu caracter de dicasterii cu competenţă în chestiunile matrimoniale de orice natură au existat în cuprinsul Mitropoliei Ardealului şi al Mitropoliei Bucovinei şi Basarabiei pînă în anul 1925, cînd a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti65. Aplicarea legii şi a statutului pentru organizarea Bisericii Autocefale Ortodoxe Române a dus la încetarea existentei dicasteriilor deoarece şi-au pierdut competenţa în chestiunile matrimoniale. Aprecierea motivelor de divorţ, admiterea lor şi pronunţarea divorţului în viaţa de stat se face de instanţele judecătoreşti. Procedura de judecare a cauzelor de divorţ a luat amploare şi s-a orientat după procedura judecării altor cauze de către 63

Ibidem, p. 103. Asemenea, vezi şi Pr. Asist. Dr. Nicolae V. DURĂ, „Impedimente la căsătorie în lumina hotărârilor celei de-a doua Conferinţe panortodoxe presinodale”, în M. B., nr. 7 – 8 / 1984, p. 406 – 408. 64 Pr. Prof. Dr. Ştefan RESCEANU, „Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copii, droguri şi homosexualitate”, în Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă (volum colectiv), Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 155. 65 Pr. Prof. Dr., Sorin COSMA, Op. cit., p. 456.

41

Provocări la adresa familiei creştine azi

instanţele bisericeşti66. În ţara noastră această competenţă o au judecătoriile şi tribunalele judeţene. Căsătoria, bază a familiei, constituie o problemă de ordin personal, dar interesează nu numai pe cei doi soţi, ci şi societatea. În toate relaţiile de familie trăieşte un interes social. Aşa după cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţământul liber al soţilor, tot astfel voinţa acestora este luată în considerare atunci când ea se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Caracterul social al căsătoriei face ca voinţa soţilor să nu poată constitui prin ea însăşi un temei suficient pentru desfacerea ei. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei şi a familiei şi de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorţul. Apărarea căsătoriei nu înseamnă menţinerea ei cu orice preţ. Legea civilă cunoaşte atât admisibilitatea divorţului în cazuri justificate, cât şi principiul stabilităţii căsătoriei şi familiei67. Dumnezeu a creat pe om, bărbat şi femeie, de la început a trăit în familie, care a fost cel dintâi nucleu social din care a făcut parte (Facere 2,18). După morala creştină, familia este şi cea mai mică celulă a organismului social, iar originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea omului (Fac.1, 27-28). Ea este un aşezământ divin de convieţuire a celor doi. Natura lor este astfel întocmită de Dumnezeu ca să nu poată trăi izolat, ci numai în comuniune. Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca martor şi preot pe Dumnezeu (Fac. 1,28). Perechea umană în rai era o pereche conjugală. Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duală, dar avea şi un har 68. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a trăi în comuniune şi de aceea căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc

66

Pr. Grigore MAZILESCU, „Divorţul în lumina Sfintei Scripturi”, în O., nr. 3 – 4 / 2000, p. 39. 67 Ibidem, p. 40. 68 Pr. Lect. Dr., Leon ARION, „Familia în Sfânta Scriptură”, în BOR. nr. 1 – 6 / 1995, p. 221 – 235.

42

Provocări la adresa familiei creştine azi

umanitatea completă. „Nu e decât o suferinţă a fi singur"69. Dumnezeu nu e o singură persoană, căci în această situaţie n-ar fi iubire, ci este o Treime de Persoane. Coexistenţa lui ar fi un chin. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Ca urmare a căderii în păcatul strămoşesc, căsătoria a decăzut din curăţia ei originară, a decăzut şi familia creştină. Mântuitorul este cel care a reabilitat căsătoria şi a înnobilat-o moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat şi familia creştină. Patriarhul Ieremia al II-lea, într-o scrisoare adresată teologilor protestanţi, face referire la textul de la Facere 2, 24 şi spune că Taina căsătoriei este confirmată în Noul Testament şi revalorizată prin prezenţa Mântuitorului la Nunta din Cana, înălţând-o până la deplinătatea ei ontologică70. Participarea Mântuitorului la nunta din Cana Galileei (Ioan II, 1-11) arată consideraţia pe care o conferă acestei legături. Faptul că Mântuitorul îşi începe şirul acţiunilor Sale o conferă acestei legături. Faptul că Mântuitorul îşi începe şirul acţiunilor Sale minunate, prefăcând apa în vin (Ioan II, 9) poate fi înţeles ca un demers făcut de Hristos în vederea „prefacerii" naturii umane în Taina Nunţii, prin puterea harului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că prin Hristos integritatea firii noastre a fost restaurată, deoarece El reprezintă în chip (arhetip) ceea ce suntem noi şi invers, în Hristos, noi devenim asemenea cu El71. Fericitul Augustin spune: „Hristos a întărit în Cana ceea ce a instituit în rai"72, iar Clement Alexandrinul spune că Fiul doar a confirmat ceea ce Tatăl a instituit, enunţând ideea fundamentală a harului paradisiac al căsătoriei. Pentru el, reînnoirea omului este botezul, iar iubirea primei perechi de oameni care formează din ei un singur trup, este Taina căsătoriei73. Tot Clement spune că „Dumnezeu l-a

69

P. EVDOCHIMOV, Sacrament de l'amour, Cerf, Paris, 1962, p. 159. Ibidem, p. 166. 71 Sfântul GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvânt la Sfintele Paşte I. 13, traducere Pr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 73. 72 Fer. AUGUSTIN, In Evangelium Ioannis IX. 2, în PG., vol 35, col. 1458. 70

43

Provocări la adresa familiei creştine azi

creat pe om: bărbat şi femeie, omul este Hristos, iar femeia Biserica"74 şi numeşte căsătoria „casa lui Dumnezeu."75 Sf. Ioan Gură de Aur numeşte căsătoria „mica Biserică", iar Sfântul Efrem Sirul adaugă: „De la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era Taina desăvârşită."76 Sfântul Apostol Pavel a subliniat măreţia Tainei Nunţii în Hristos şi în Biserica Sa: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este: iar eu zic în Hristos şi în Biserică" (Efes. 5, 3132). Sfântul Ioan Damaschinul defineşte căsătoria astfel: „Căsătoria este Taina iubirii”77. „Numai iubirea uneşte fiinţele cu Dumnezeu şi le uneşte apoi cu celelalte"78. Unitatea indisolubilă, alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire având la bază iubirea între două existenţe umane ce se completează pe planul trupesc şi spiritual. De aceea, ea primeşte în Biserică un har79. Taina Căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia, este Taina iubirii dumnezeieşti, Taina cuprinzătoare a existenţei peste tot şi acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica şi, prin Biserică, întreaga lume80. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a se jertfi şi osteni pentru el. Soţii creştini, ca mădulare ale trupului tainic al lui 73

CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata III. 1. 4., traducere Pr. Dumitru Fecioru, colecția PSB, vol. 5, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 188. 74 Ibidem, p. 188. 75 Ibidem, p. 189. 76 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilia XX la Efeseni, în PG, vol. 62, col. 136. 77 Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia, traducere Ps. Irineu Pop Bistrițeanul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 321. 78 Ibidem, p. 232. 79 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p.124. 80 Ibidem, p. 125.

44

Provocări la adresa familiei creştine azi

Hristos, „participă la taina unităţii şi a iubirii fecunde dintre Hristos Mirele şi Biserica - Mireasa. Căsătoria creştină este, astfel, nu numai semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţirii, adică este o Sfântă Taină81. Taina desăvârşeşte instituţia de la creaţie82. H. Schlier spune că, „în măsura în care taina nunţii dintre Hristos şi Biserică se împlineşte de fiecare dată în căsătoria pământească a bărbatului cu femeia, aceasta (căsătoria) participă la taina aceea şi în acest sens, este ea însăşi o taină"83. Capodopera morală a creştinismului este sfinţenia căsătoriei şi care întăreşte unitatea familiei creştine. Cel mai de preţ dar al căsătoriei, al familiei, sunt copiii. Atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament, pruncii sunt un dar al lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă atribuie căsătoriei, pe lângă procreaţie, şi o unire plină de devotament, sensului şi scopului ultim al căsătoriei şi o dimensiune soteriologică. Prin acest aspect, soţii sunt chemaţi şi dăruiţi cu putere la pregătirea mântuirii. În esenţă, căsătoria este o realitate eclezială, reprezentând o icoană a relaţiei de iubire dintre Hristos şi întreg trupul sau Biserica universală. Căsătoria este o Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu şi introduce omul în bucuria şi iubirea veşnică, fiind o Taină care anticipează bucuria împărăţiei lui Dumnezeu. Nikolai Berdiaev spune că „dragostea este temelia ontologică a legăturii căsătoriei", iar „sensul şi rostul unirii dintre bărbat şi femeie se află nu în perpetuarea speciei sau în aportul său social, ci în calitatea de persoană care se luptă să dobândească o viaţă deplină şi desăvârşită şi care este însetată de veşnicie"84. Taina iubirii dintre oameni îşi are izvorul şi puterea în Taina iubirii lui Dumnezeu faţă de om. 81

Pr. Prof.Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, în M. A., nr. 7 – 9 / 1985, p. 588. 82 Mgr. J. TOMKO, „Quelques aspects de la theme du mariaqe a partir de la vision paulinienne”, in Laics aujourd'hui Bulletin du Concile des Laics, no. 17 - 18 (1974), p. 12, apud Pr. Prof. Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia”, p. 589. 83 H. SCHLIER, Brief an die Epheser, Dusseldorf, ediţia a II - a, 1958, p. 262 263, apud Pr. Prof. Vasile MIHOC, Op. cit., p. 589, n. 21. 84 Nikolai BERDIAEV, Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, traducere Anca Oroveanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 200 – 201.

45

Provocări la adresa familiei creştine azi

Căsătoria a fost creată după modelul iubirii intratrinitare, având ca model de împlinire şi desăvârşire legământul dintre Dumnezeu şi poporul ales şi nunta dintre Hristos şi Biserică, ceea ce devine icoană a nunţii în Noul Testament. Pentru soţii care se iubesc, dragostea însăşi are o valoare harică, netrecătoare, veşnică85. De la Adam şi până la Domnul, Nunta poartă pecetea unui act religios, păstrând în iubirea conjugală un aspect sacramental. Unitatea şi fidelitatea în căsătorie sunt norme ale sfinţeniei creştine. Nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme. Sfinţenia face ca Nunta să nu fie o reflectare sau o imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica (Efes. 5, 32), ci însăşi imanenţa acestui mister în iubirea conjugală. Căsătoria este un eveniment eshatologic, prin care se intră în împărăţie, iar toate darurile iubirii conjugale sunt dobândite prin Cununie, care este o Cincizecime a Căsătoriei86. Căsătoria creştină se desăvârşeşte şi în libertate, deoarece libertatea este conţinutul adevărului. „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In. 8, 32). Mîntuitorul Hristos este întemeietorul şi săvârşitorul suprem al tuturor Tainelor prin Duhul Sfînt, prin episcop sau preot în Biserică. Nunta este săvârşită de Hristos în Biserică pentru o misiune socială, dar şi pentru una duhovnicească. Căsătoria este unită cu taina Bisericii, fiind atât o realitate profund umană a vieţii umane sociale, cât şi o realitate foarte consistentă şi indispensabilă a comuniunii ecleziale, în care trăieşte şi se manifestă Hristos şi Biserica Sa. De aceea, Sfinţii Părinţii au subliniat în permanenţă legătura indisolubilă ce se stabileşte între cei doi soţi, prin unirea lor prin Taina Nunţii, în Biserică. Harul nunţii înalţă comuniunea familiei la nivelul comuniunii ecleziale, sau comuniunea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii, care sunt şi un model concret al comuniunii bisericeşti87. 85

Ibidem, p. 201. Pr.prof. Dr. Ilie MOLDOVAN, „Pregătirea morală pentru primirea Sfintelor Taine”, în G. B., nr. 3 – 4 / 1978, p. 239 - 240. 86

46

Provocări la adresa familiei creştine azi A oferi soţilor un itinerar spiritual creştin înseamnă a înţelege şi a îndeplini anumite adevăruri la care nu se poate renunţa 88. Cel dintâi adevăr este acela că omul este singur, nu mă refer la înfiorătoarea experienţă a singurătăţii, pe care ori mai devreme, sau mai târziu, cu toţii o avem, cât mai degrabă la acea singurătate radicală care este în orice om semnul realităţii de a fi cerut pentru un Altul, de a fi o fiinţă înzestrată cu spirit deschis spre dumnezeiesc, de a „fi chip” niciodată mulţumit până nu va cunoaşte fericirea contemplării „originalului” său divin. O singurătate care este reversul banalităţii, al mărginirii lâncezind, al vulgarităţii: o singurătate care dă mărturie despre o anumită dimensiune infinită a omului, despre o anumită veşnicie lăuntrică. O singurătate care cere, înainte de orice, rugăciune89. O viaţă conjugală, care, prin înşelăciunea diverselor tehnici ale realităţii, ar dori să atenteze la această ultimă solitudine sau chiar să o anihileze, este destinată eşecului, acuzelor reciproce, distrugerii pline a celuilalt. Cel de-al doilea adevăr, strâns legat de primul, este că nevoia de iubire, înscrisă chiar în trupul nostru şi exprimată în însăşi diferenţa sexuală, dă mărturie despre faptul că existenţa se împlineşte în comuniune, printr-o dăruire reciprocă: existăm „cu” şi „pentru” celălalt. Aceasta înseamnă că radicala solitudine despre care am vorbit mai înainte este şi ea menită unei împliniri finale. Ea nu poate fi depăşită aici şi acum, dar acest aici şi acum, îl face pe om să fie el însuşi într-o atitudine de dăruire, făcându-l să intuiască Fiinţa ca Treime. Comuniunea din căsătorie, este singurul loc în care eu-l fără a fi nicidecum abolit, poate învăţa să fie cu adevărat el însuşi90. Cel de-al treilea adevăr, este acela că, datorită acestui fapt, omul suferă de o teribilă neputinţă care se numeşte păcat. Păcatul este acea aplecare a fiinţei asupra ei înseşi, prin care aceasta încearcă să ţină strâns darul, folosindu-l, posedându-l şi distrugându-l. Aceasta este o comuniune ce se bazează pe înşelăciune. Cel de-al patrulea adevăr este acela că iubirea conjugală este răscumpărată de o iubire virginală, este răscumpărată de iubirea Acelui care şi-a trăit umanitatea ca posibilitate de a da drept hrană celorlalţi (Euharistia); este răscumpărată în miezul iubirii Bisericii, care se consideră ea însăşi comunitate organică, în care, prin har, fiecare depinde de ceilalţi; a Bisericii, care în întregul său organism, este iubită de Hristos şi însufleţită de Viaţa şi de Spiritul Său, fiind pecetluită în chip

87

Pr.prof. Dr. Dumitru RADU, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniuni” (teză de doctorat), în O., nr. 1 - 2, 1978, p. 315. 88 Jeaques LECLERK, Vocation du chretien, Ed. Fides, Namur, 1984, p. 63. 89 Ibidem, p 68. 90 Antonio MARIA SICORI, Cateheză despre căsătorie, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2004, p. 118.

47

Provocări la adresa familiei creştine azi eficace prin sacramentele sale; Biserica are o iubire maternă faţă de iubirea omului şi ea este cea care-l învaţă pe om să iubească. Cel de-al cincilea adevăr şi cel mai semnificativ, fundamental, este acela că iubirea conjugală se împlineşte şi se adevereşte într-un sacrament, fiind, adică, cu putinţă întru credinţă, experimentarea vieţii Bisericii. Acesta este un eveniment plin de har care trebuie configurat prin întreaga viaţă şi oferit lumii ca semn. Cei doi soţi se iubesc, întrucât Hristos îi iubeşte pe amândoi în unicitatea lor şi îi dăruieşte unul altuia. Cel de-al şaselea adevăr este că la sacramentul căsătoriei nu ajungem pe calea instinctului natural, ci prin vocaţie, prin înţelegerea faptului că, întru rugăciune şi prin oferirea propriei noastre umanităţi lui Hristos, ne este dat ca vocaţie celălalt; că vocaţia noastră constă în a avea grijă de unica vocaţie a celuilalt. A ne căsători primind sacramentul înseamnă a lua hotărârea de a-l salva pe celălalt prin dedicarea întregii noastre dimensiuni umane îndeplinirii acestei îndatoriri91. Cel de-al şaptelea şi ultimul adevăr este acela că acest mod de a înţelege iubirea este ocrotit de Biserică şi, în mod special, deşi nu exclusiv, de aceia care sunt chemaţi la viaţa de feciorie, iar aceasta nu pentru că ar fi cei mai curajoşi, ci pentru că fecioria trăită din iubire pentru Hristos, prin splendoarea şi rodnicia ei ce o caracterizează, este amintirea vie a lui Hristos care este seva şi izvorul oricărei iubiri. Pe măsură ce o căsnicie începe să uite că este un sacrament, virginitatea face o răsunătoare chemare la Hristos Cel Viu şi Adevărat, în concreta noastră nevoie de iubire; ea este un semn care străluceşte din această exterioară renunţare la căsătoria însăşi. Biserica are îndatorirea de a avea grijă de ambele carisme: aceea a căsătoriei şi aceea a fecioriei, făcându-le să interacţioneze. Pe cei chemaţi la căsătorie nu trebuie să-i surprindă faptul că, la capătul acestei învăţături ce le este destinată, se poate vorbi despre feciorie ca un mod de formare a soţilor92.

91

Ana Maria VÂRTEJ, „Violenţa în familie. Cauze, consecinţe, remedii” – Simpozion-3 febr. 2001”, în BOR, nr. 1 – 6 / 2001, p. 46. 92 Jeaques LECLERCQ, Op. cit., p. 73.

48

Provocări la adresa familiei creştine azi

II. PREMISELE FAMILIEI CREŞTINE Familia creştină nu poate fi înţeleasă la adevărata sa dimensiune decât printr-o raportare riguroasă la Sfânta Scriptură şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Importanţa acestui demers este cu atât mai importantă, cu cât cele două izvoare ale Revelaţiei dumnezeieşti constituie fundamentul pentru întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii, pentru morala şi spiritualitatea acesteia. Fără o analiză riguroasă a surselor nu putem identifica nici valoarea familiei creştine, nici imaginea ideală a acesteia, nici pericolele ce o ameninţă atunci când bazele acesteia sunt ignorate. Într-o lume secularizată ce nu mai doreşte să ia în seamă aceste mărturii, temelia familiei este puternic zdruncinată, suferind efecte, pe cât de diverse în manifestarea lor, pe atât de dezastruoase în ceea ce priveşte finalitatea. Se vorbeşte adesea despre un liberalism al relaţiei conjugale, care ar respecta identitatea şi personalitatea celor doi soţi. Poziţia este extrem de tentantă, dacă luăm în calcul accentul pus astăzi asupra drepturilor omului93. Cu toate acestea, în spatele pretinsei libertăţi se ascunde o puternică tendinţă de dezbinare, ignorându-se tocmai principiul biblic al unităţii de familie, formulat încă de la crearea primilor oameni (Fac. 2, 24). În virtutea aceleiaşi libertăţi, sunt admise astăzi forme aberante de relaţii aşa-zis conjugale, între persoane de acelaşi sex sau, mai recent, a unor relaţii pur virtuale ce nu implică şi nu responsabilizează în nici un fel pe cei doi soţi94. Nu este de mirare că într-o atare situaţie instituţia familiei 93

O foarte bună şi recentă analiză a acestui fenomen a fost realizat de doamna Mecedes ARZU WILSON, Love and Family. Raising a Traditional Family in a Secular World, Ignatius Press, New York, 1996, p. 29 ş. u. 94 Robert COLES, The Secular Mind, Princeton University Press, Princeton – New Jersey, 2001, p. 104.

49

Provocări la adresa familiei creştine azi

este profund zdruncinată, mulţi tineri alegând să nu-şi reglementeze în nici un fel situaţia, nici din punct de vedere civil, nici religios. Cazul „căsătoriilor de probă” a devenit astăzi o normalitate, încurajată şi susţinută de instituţii care, în mod normal, ar trebui să respingă o astfel de opţiune95. La polul opus, acolo unde căsătoriile au fost deja încheiate, opţiunea divorţului este din ce în ce mai des luată în consideraţie, ca un act firesc şi aproape inevitabil. Este tragică imaginea cuplurilor care decid să se despartă după o viaţă întreagă petrecută împreună, motivând că fiecare dintre cei doi soţi doresc să încerce şi alte relaţii. Astfel, adulterul, condamnat nu doar în Creştinism, ci în toate marile religii ale lumii, devine o soluţie ce poată fi aplicată în mod amiabil, fără a lua în consideraţie efectele dezastruoase pe care acesta le produce. Toate aceste devieri de la normalitate ar putea fi cu succes îndreptate, câtă vreme nu scăpăm din vedere Tradiţia Bisericii. Tocmai de aceea, în acest prim capitol al lucrării noastre am considerat mai mult decât necesară efectuarea unei analize riguroase ale datelor Tradiţiei creştine cu privire la familie, începând cronologic cu imaginea căsătoriei în Vechiul Testament, continuând cu instituirea Tainei căsătoriei şi a familiei de către Mântuitorul Iisus Hristos şi încheind cu prezentarea modului în care Sfinţii Părinţi au formulat învăţătura Bisericii despre familie.

II.1. Familia în Vechiul Testament În cartea Facerii, scopul divin al căsătoriei este făcut cunoscut prin cuvintele „nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Omul, fiind superior tuturor vieţuitoarelor (cf. Fac. 2, 19), nu-şi poate găsi un ajutor decât în cea care este „carne din carnea sa şi os din oasele sale” (Fac. 2, 21). O astfel de persoană a făcut Dumnezeu pentru el. De aceea, lăsând pe tatăl şi pe mama sa, bărbatul i se alătură femeii prin iubire, devenind 95

Lynn D. WARDLE, Marriage and Same-Sex Unions. A Debate, Praeger Press, Westport – London, 2003, p. 13 şi 25.

50

Provocări la adresa familiei creştine azi

amândoi un trup (Fac. 2, 24). Sexualitatea îşi află, astfel, sensul, traducând în trup unitatea celor două fiinţe pe care Dumnezeu le cheamă la întrajutorare în dragoste reciprocă96. Neimplicând nici un sentiment de ruşine în integritatea originară (cf. Fac. 2, 25), ea va fi însă prilej de tulburare ca urmare a păcatului (Fac. 3, 7), iar viaţa cuplului uman va fi de acum înainte pândită de suferinţă şi de ispite dominatoare (cf. Fac. 3, 16). Cu toate acestea, pentru Eva – mama tuturor celor vii (Fac. 3, 20), rodnicia va rămâne o permanentă binefacere divină (Fac. 4, 1, 25), întregind astfel rolul sau scopul primei perechi de oameni (cf. Fac. 1, 31)97. Când Dumnezeu începe să-şi educe poporul dându-i Legea Sa, instituţia căsătoriei nu se mai află la nivelul acestui ideal iniţial. Raportul dintre cei doi soţi, deteriorat ca urmare a păcatului (cf. Fac. 3, 16 – 17), are nevoie de reglementări care să-l repună pe adevăratul făgaş al armoniei98. Astfel, în practică, Legea îşi adaptează parţial exigenţele la împietrirea inimii oamenilor (cf. Mt. 19, 8). Rodnicia era considerată valoarea primordială căreia îi erau subordonate toate celelalte. În rest, căsătoria păstrează urmele unor obiceiuri străvechi, foarte îndepărtate de prototipul căsătoriei prezentat în primele două capitole ale cărţii Facerii99. Textele vechi sunt puternic marcate de o mentalitate în care binele comunităţii primează asupra indivizilor, impunându-le legile şi cerinţele ei. Părinţii aranjează căsătoria copiilor fără a-i întreba (cf. Fac. 24, 2; 29, 23; Tob. 6, 13). Grupul exclude anumite căsătorii precum sunt cele între rudele apropiate (Lev. 18, 6 – 19) sau cu cei de alt neam (Deut. 7, 1 – 4). Anumite căsătorii sunt impuse de necesitatea perpetuării neamului, ca cea a văduvei fără copii cu ruda cea mai apropiată, cunoscută sub numele de căsătoria de levirat 96

Carol MEYERS, „The Family in Early Israel”, în Leo G. Perdue (ed.), Families in Ancient Israel, John Knox Press, Louisvill – Kentuky, 1997, p. 8 ş. u. 97 Claude WIENER, „Căsătorie”, în Leon Xavier Dufour (ed.), Vocabular de Teologie Biblică, trad. Francisca Băltăceanu et alii, Ed. Arhiepiscopiei RomanoCatolice, Bucureşti, 2001, p. 101. 98 Ibidem, p. 101. 99 Ibidem, p. 101.

51

Provocări la adresa familiei creştine azi

(Deut. 25, 5–10; Rut 2, 20)100. Cu toate acestea, sub aceste aparenţe de constrângere, spontaneitatea dragostei rămâne vie. Uneori inima se împacă cu o căsătorie impusă (Fac. 24, 62 – 67; Rut 3, 10), alteori, un bărbat şi o femeie, datorită propriei alegeri (Fac. 29, 15 – 20), chiar împotriva voinţei părinţilor (Fac. 26, 34). Întâlnim familii unite printr-o iubire profundă (I Reg. 1, 8), fidelităţi care dăinuie dincolo de moarte (Iudit. 16, 22)101. În ciuda zestrei care îi este vărsată familiei femeii (Fac. 34, 22; Ieş. 22, 15) şi a titlului de stăpân sau proprietar pe care-l purta soţul (baal), femeia nu era o marfă cumpărată şi vândută. Ea este capabilă să-şi asume responsabilităţi şi poate contribui activ la reuşita căsătoriei şi la reputaţia soţului ei. Cântarea Cântărilor înfăţişează dragostea dintre două persoane libere, într-un dialog plin de pasiune, nestânjenită de vreo constrângere. Chiar dacă este alegorică, referindu-se la iubirea existentă între Dumnezeu şi poporul Său, cartea vorbeşte despre iubire cu cuvintele şi atitudinile care, la vremea aceea, erau proprii iubirii omeneşti (cf. Cânt. 1, 12 -17; 6, 4 – 8, 4)102. Idealul rodniciei şi preocuparea de a avea o familie puternică au stat la baza dorinţei de a avea foarte mulţi copii (Jud. 8, 30; 12, 8; IV Reg. 10, 1), ceea ce a dus, în mod firesc, la practicarea poligamiei. Deşi cartea Facerea înfierează această practică, atribuindo lui Lameh (Fac. 4, 19), cu toate acestea, de-a lungul întregii Scripturi a Vechiului Testament apare acest obicei de a avea două soţii (I Reg. 1, 2; Deut. 21, 15) sau acela de a avea concubine sau sclave (Fac. 16, 2; 30, 3; Ieş. 21, 7 – 11; Jud. 19, 1; Deut. 21, 10 – 14). Regii încheie un număr mare de căsătorii, fie din dragoste (II Reg. 11, 2), fie din raţiuni politice (III Reg. 3, 1). Astfel, apar mari haremuri (III Reg. 11, 3; 2 Par. 13, 21), în care dragostea adevărată

100

Daniel I. BLOCK, „Marriage and Family in Ancient Israel”, în Ken M. Campbell (ed.), Marriage and Family in the Biblical World, InterVarsity Press, Madison – WI, 2003, p. 34 ş. u. 101 Claude WIENER, Op. cit., p. 101. 102 Daniel I. BLOCK, Op. cit., p. 44.

52

Provocări la adresa familiei creştine azi

nu este posibilă (cf. Ester. 2, 12 – 17)103. Această perspectivă nu trebuie însă absolutizată, ci pusă mai degrabă pe seama unor raţiuni de ordin etnic, diplomatic şi chiar militar, încheierea unor căsătorii putând să ofere, pe lângă liniştea căminului, şi pe cea a ţării. Totuşi, ataşamentul exclusiv nu este nici el rar întâlnit, de la Isaac (Fac. 25, 19 – 28) şi Iosif (Fac. 41, 50) până la Iudita (Iudit. 8, 2 – 8) şi la Tobie şi fiul său (Tob. 11, 5 – 15), Iezechiel (Iezec. 24, 15 – 18) şi Iov (Iov 2, 9). Literatura sapienţială evocă bucuriile şi dificultăţile familiilor monogame (Is. Sir. 25, 13 – 26, 18), iar în Cântarea Cântărilor, dragostea celor doi soţi este vădit neîmpărţită. Toate acestea denotă o adevărată evoluţie a moravurilor. Astfel, în epoca Mântuitorului Iisus Hristos, monogamia este regula curentă a căsătoriilor evreieşti104. Tot preocuparea de a avea urmaşi a introdus, probabil, practica repudierii din cauza sterilităţii, însă poligamia făcea posibilă ieşirea din acest impas (cf. Fac. 16). Când reglementează practica divorţului, Legea nu precizează ce defect îi permite soţului să-şi alunge soţia (cf. Deut. 24, 1 ş.u.). Totuşi, după exil, înţelepţii cântă fidelitatea faţă de „femeia tinereţilor” (Pilde 5, 15 – 19) şi laudă stabilitatea conjugală (Is. Sir. 36, 25). Făcând o legătură între contractul matrimonial şi Legământul lui Dumnezeu cu Israil, profetul Maleahi afirmă chiar că Dumnezeu urăşte „despărţirea în căsătorie” (Mal. 2, 14). În ciuda acestei evoluţii către un ideal mai strict, iudaismul din vremea Noului Testament admitea încă posibilitatea divorţului, iar cărturarii discutau cauzele care îl puteau legitima (cf. Mt. 19, 3)105. În ceea ce priveşte fidelitatea, cutuma (Fac. 38, 24) sancţionată mai târziu în Legea scrisă (Lev. 20, 10; Deut. 22, 22) pedepsea cu moartea pe orice femeie care se făcea vinovată de adulter, ca şi pe complicele ei. Întrucât se tinde către monogamie, se face un progres şi în această privinţă: adulterul este interzis şi pentru bărbat, ca şi pentru femeie (Iov 31, 9; Is. Sir. 9, 5). 103

Jay E. ADAMS, Marriage, Divorce and Remarriage in the Bible, Zondervan / Grand Rapids, Michigan, 1980, p. 22. 104 Ibidem, p. 8 – 9. 105 Ibidem, p. 27 ş. u.

53

Provocări la adresa familiei creştine azi

Între aceste limite, adulterul este denunţat cu severitate de profeţi (Iezec. 18, 6), chiar şi atunci când vinovatul este însuşi regele David (III Reg. 12). De altfel, înţelepţii îi previn pe tineri să se ferească de seducţiile femeii desfrânate (Pild. 5, 1 – 6; Is. Sir. 26, 9 – 12)106. Deşi căsătoria era, înainte de toate, o problemă de drept civil, iar în textele vechi nu se fac aluzii la un ritual religios, israelitul ştie că Dumnezeu îl călăuzeşte în alegerea soţiei (Fac. 24, 42 – 52) şi că El îşi asumă în numele Legământului preceptele ce reglementează căsătoria (cf. Lev. 18)107. Decalogul garantează sfinţenia acestei instituţii (Ieş. 20, 14; Pild. 2, 17). După exil, cartea Tobit oferă o viziune foarte spirituală asupra căminului pregătit de Dumnezeu (Tob. 3, 16), întemeiat pe credinţă şi rugăciune sub ocrotirea Sa (Tob. 7, 11; 8, 4 – 9), urmând modelul trasat în cartea Facerea (Tob. 8, 6), apărat de fidelitatea cotidiană faţă de Lege (Tob. 14, 1, 8 – 13)108. Odată ajuns la acest nivel, idealul biblic de căsătorie depăşeşte imperfecţiunile pe care le sancţionase în mod provizoriu Legea mozaică.

II.2. Valori şi provocări ale familiei vetero-testamentare Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci şi al comunităţii umane în general, al unei naţiuni şi al unei Biserici locale care creşte în orizontul eshatologic al împărăţiei lui Dumnezeu. Căsătoria cu rodul ei firesc, familia, se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea, Biserica dă prioritate familiei faţă de toate femeile de comunitate umană. Din punct de vedere teologic şi eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuţie109. 106

Jay E. ADAMS, Op. cit., p. 24 – 25. Claude WIENER, Op. cit., p. 104. 108 Ibidem, p. 104. 109 ***Cuvântul pastoral al Sf. Sinod al BOR împotriva avortului şi pentru apărarea darului sfânt al vieţii, în B.O.R., nr. 1 – 3 / 1993, p. 3; G.B. nr. 1 – 3 / 107

54

Provocări la adresa familiei creştine azi

Căsătoria şi familia trebuie să fie considerate, în primul rând, în legătură cu viaţa comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii (eclesia domestică) şi icoana iubirii lui Hristos faţă de umanitate, aşa cum rezultă din Sfânta Scriptură (Efes. 5, 21 - 23) 110. Există mai multe aspecte principale ale acestui raport. Mărturisind originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei, Biserica a recunoscut, de fapt, demnitatea acordată de Dumnezeu căsătoriei, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească şi planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie şi familie111. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac.1, 26 - 27), chemându-l la existenţă prin iubire, căci Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8) şi este El însuşi taina iubirii şi a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu l-a adus la existenţă ca fiinţă personală în dualitate neuniformă, dar complementară de bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Fac. 1, 27)112. Creând pe om în această dualitate personală şi complementară, Dumnezeu a înscris în el vocaţia şi deci capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire şi comuniune. Iubirea şi comuniunea sunt, aşadar, vocaţia fundamentală, înnăscută a oricărei fiinţe umane. Deoarece omul este un spirit întrupat, adică un suflet care se exprimă într-un trup însufleţit de un spirit nemuritor, el este chemat la iubire în totalitatea sa unitară de trup şi suflet. Iubirea cuprinde şi trupul omenesc şi acesta participă la iubirea spirituală. Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Evdochimov spunea: „Nu e decât o suferinţă a fi singur"113. Tot Sfânta Scriptură ne spune: „Nu este bine 1993, p. 12. 110 Prof. Dr. Constantin C. PAVEL, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie”, în BOR, nr. 1 – 2 / 1967, p. 135. 111 Ibidem, p. 136. 112 Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, „Taina nunţii”, în O., nr. 3 – 4 / 1979, p. 512. 113 Paul EVDOCHIMOV, Sacrament de l'amour, p.157.

55

Provocări la adresa familiei creştine azi

să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18). Nici Dumnezeu nu e o singură Persoană, căci în acest caz n-ar fi iubire şi nici Persoană Dumnezeu cu adevărat şi nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu dacă ar fi un individ însingurat. Căsătoria este socotită cea mai veche instituţie a dreptului divin, fiind socotită şi instituţie de drept natural, iar familia, ca celulă indispensabilă şi de neînlocuit a societăţii. În cadrul familiei se cultivă şi se întreţin cele mai nobile sentimente umane de iubire şi de dăruire ale unui soţ pentru celălalt şi a amândurora pentru copii. Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a familiei"114. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă115. Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt şi li se dă harul dumnezeiesc. Iubirea este cea care îi face tari pe oameni, fiind un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă, ea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte116. Sf. Teofil de Antiohia spune: „Deci a creat pe Adam şi Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unităţii duhovniceşti117, iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie „ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi"118. Clement Alexandrinul ne spune: Dumnezeu a creat omul: bărbat şi femeie, bărbatul este Hristos, iar femeia Biserica, şi tot el ne spune despre

114

Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p.120. Oliver CLEMENT, Trupul morţii şi al slavei, trad. Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p.75. 116 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, Op. cit, p.120. 117 Sf. TEOFIL al ANTIOHIEI, Către Autolic II, 28, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Apologeți de limbă greacă, PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 315. 118 Paul EVDOCHIMOV, Sacrament de l'amour, p.163. 115

56

Provocări la adresa familiei creştine azi

harul paradisiac al căsătoriei119. Omul avea nevoie de soţ prin care să se împlinească. Caracteristica iubirii conjugale este setea după unitatea de gânduri, de sentimente şi după o unitate adâncă: unitate fiinţială, care este unitatea dintre natură şi har120. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte căsătoria „un post al castităţii" pentru cei care se folosesc de căsătorie cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omeneşti să se sălbăticească şi pune trai legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfarmă toate valurile poftei şi prin care dobândim multă linişte. Adam şi Eva trăiau în rai şi se bucurau de prietenia lui Dumnezeu. Ei trăiau fără căsătorie deoarece din sufletele lor erau izgonite dorinţa senzuală, zămislirea, durerile naşterii de copii, orice fel de stricăciune. Protopărinţii Adam şi Eva în rai trăiau în fericire. Dar prin păcat au pierdut traiul fericit şi fecioria, fiind dezbrăcaţi de haina împărătească. Astfel, prin păcat, au devenit părtaşi ai stricăciunii, ai morţii, blestemului, durerii şi ai vieţii grele şi chinuite. În planul iniţial al lui Dumnezeu cu privire la om nu era cuprinsă căsătoria. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Iar căderea poruncii a adus cu sine nunta, din pricina lui Adam cel ce a făcut fărădelege, adică a trecut cu vederea legea cea dată de Dumnezeu"121. Căderea în păcat a adus supunerea omului faţă de moarte şi a creat necesitatea îmbrăcării „hainelor de piele". Sfântul Grigorie de Nyssa spune că hainele de piele sunt acelea pe care omul le-a luat din pielea necuvântătoarelor şi anume: împreunarea trupească, boala, creşterea, hrana, moartea. Toate acestea vor fi lepădate de om prin prefacerea şi asemănarea trupului său cu cel slăvit al lui Hristos122. Dumnezeu a 119

Sf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata III. 4, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Clement Alexandrinul, Opere – partea a II-a, PSB, vol. 5, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 197 – 199. 120 Pr. Prof. Dr. Ilie MOLDOVAN, „Taina nunții”, p. 514. 121 Sf. ATANASIE cel MARE, Tâlcuiri la Psalmi 50,7, în P. G 27, col. 240C. 122 Sf. GRIGORIE de NYSSA, Dialog despre suflet şi înviere, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri – partea a II-a, PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 403.

57

Provocări la adresa familiei creştine azi

creat-o pe Eva ca să-l ajute pe Adam, să-l ferească de singurătate şi să se completeze reciproc, astfel, ei fiind omul deplin. Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, iar unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie"123. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Dumnezeu a creat coexistenţa"124. Perechea umană din rai era o pereche conjugală125, fiinţa umană fiind o fiinţă conjugală şi avea şi un har fiindcă împreună constituie omul deplin. În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii. Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt.19, 6). Mântuitorul lisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi se completează reciproc, încât alcătuiesc o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu. De aceea „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup." (Facere 2,24). Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea neuniformă şi complementară de bărbat şi femeie126: „ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie"(Fac. 1, 27). Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur. Mântuitorul confirmă instituirea căsătoriei în rai (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5 - 6, Marc. 10, 7 - 9) şi îi adaugă o consideraţie specific eshatologică, arătând că dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei, astfel încât fecioria devine, pe lângă viaţa conjugală, o stare specific creştină a celor ce s-au făcut „ei înşişi 123

Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 180. 124 Paul EVDOCHIMOV, Op. cit., p. 162. 125 Ibidem, p. 160. 126 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 121.

58

Provocări la adresa familiei creştine azi

fameni de dragul împărăţiei lui Dumnezeu" (Mt. 19,12). Familia avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Unirea deplină dintre un bărbat şi o femeie corespunde unei iubiri desăvârşite, fiecare găsind în celălalt o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire127. Trăind împreună, cei doi soţi se configurează şi completează unul pe celălalt, devenind un fel de co-persoană şi amândoi o unitate copersonală. Prin iubire uneşte uimirea unuia în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele128, iar Sfântul Teofil al Antiohiei scrie: „Deci a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unităţii dumnezeieşti"129. Mântuitorul întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii. Bărbatul prin femeie a devenit om întreg şi invers. Această unitate indisolubilă alcătuită între un bărbat şi o femeie, fiind o unitate în planul uman, este o unitate organică, fiziologică, dar şi o unitate prin iubire130. Cei doi se completează atât pe plan trupesc, cât şi pe plan spiritual. Trupul fiecăruia devine pentru celălalt un transparent al spiritualităţii lui, capătă o adâncime spirituală, devine un loc al spiritualităţii lui. Fiecare dintre cei doi devine o taină cunoscută şi indefinită pentru celălalt, Căsătoria fiind o adevărată taină vie a dualităţii sau a unităţii duale131. Taina căsătoriei este Taina iubirii divine şi de aceea interesează toată Biserica şi prin Biserică, întreaga lume132. Sf. Ioan Gură de Aur susţine că unirea celor doi soţi în Hristos este o Biserică mică, un chip tainic al Bisericii133. Biserica este alcătuită din unităţi a celor căsătoriţi prin puterea Duhului Sfânt care însufleţeşte Biserica. 127

Ibidem, p. 121. Ibidem, p. 122. 129 Sf. TEOFIL al ANTIOHIEI, Către Autolic II, 28, p. 315 – 316. 130 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Op. cit., p. 122. 131 Ibidem, p. 122. 132 Ibidem, p. 125. 133 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Coloseni 4, 12, în PG 62, col. 387. 128

59

Provocări la adresa familiei creştine azi

Relaţiile persoanelor divine în Treime, prin care se constituie pe plan înalt dumnezeiesc Biserica cerească, sunt un indiciu al legăturilor spirituale dintre soţi. Căsătoria este icoană a tainei unităţii treimice care îşi descoperă structura proprie în două chipuri deosebite: ca distincţie de persoane unite şi ca unitate de persoane distincte. Unitatea coexistă dualităţii persoanelor alcătuind un „eu conjugal"134. Pentru a înţelege unitatea căsătoriei trebuie privită ca pe o „comuniune" funcţională. Femeia se recunoaşte ca femeie numai prin iubirea bărbatului, iar bărbatul se recunoaşte ca bărbat numai prin iubirea femeii. Cei doi soţi, care rămân persoane distincte şi formează o singură fiinţă în Taina Căsătoriei. „Vor fi amândoi un trup" (Efes 5, 31). Căsătoria are la bază un temei ontologic şi este un mod de imitare al actului divin creator. Soţii au menirea să colaboreze cu Dumnezeu pentru ca iubirea să nu dispară deoarece originea vieţii e în iubire. Pentru a ajunge la o unire reală cu Dumnezeu soţii trebuie să aibă o legătură vie cu Dumnezeu. Numai fiind dependenţi de Dumnezeu este unul pentru celălalt şi unul în celălalt. Soţii trebuie să tindă spre persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat care uneşte natura divină cu natura umană. După cum firea divină şi firea umană se unesc în mod tainic în persoana Logosului tot aşa şi cei doi soţi se unesc prin Taina Căsătoriei. Fiul lui Dumnezeu se face om, iar omul se ridică spre plinătatea divină. Scopul ultim pentru care a fost creată lumea este unirea celor două naturi, divina si umana. Adam a avut menirea de a reuni în sine sferele diverse ale creaţiei pentru a le dărui înveşnicirea, ajungând la asemănarea cu Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nyssa spune: „Natura omului în totalitatea sa este chipul lui Dumnezeu"135. Arhetipul omului este Logosul întrupat. „Omul merge spre Hristos nu numai pentru dumnezeirea lui, care e ţelul a toate, ci şi din pricina celeilalte naturi a lui (natura umană). Sfântul Nicolae Cabasila spune: 134

Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Op. cit., p. 125. Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Despre facerea omului XVI, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri – partea a II-a, PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 50. 135

60

Provocări la adresa familiei creştine azi

„Omul a fost făcut dintru început spre Hristos, ca spre un canon şi o definiţie.... Ca să poată primi pe Dumnezeu"136. Creaţia omului după chipul lui Dumnezeu care l-a plăsmuit, s-a făcut dintru început pentru El (Hristos) care să poate cuprinde cândva Arhetipul şi legea din Rai dată de Dumnezeu a fost pentru El (Hristos), ca sa ajute, adică, pe om sa fie, călăuzit spre Hristos spune Sfântul Grigorie Palama 137. Omul se recunoaşte în Hristos făptură a lui Dumnezeu la persoană, el nu este o parte a unui tot, ci conţine într-însul totul. Persoana este corelată cu perechea, care a fost chemată la o viaţă nouă în Hristos138. Viaţa nouă în Hristos are la bază libertatea deplină. Refacerea harică a creaţiei începe cu restaurarea omului, prin îngemănarea elementului bărbătesc cu cel femeiesc printr-o sinteză în iubire şi libertate. Mântuitorul uneşte din nou pe Cruce raiul, lăcaşul primilor soţi dinainte de cădere, cu realitatea pământească. Iubirea dintre soţi, după restaurarea ei în Hristos dobândeşte valenţe cosmice divine şi scoate în evidenţă frumuseţea în plinătatea naturii, dobândind prin această dezvăluire mai multă viaţă. Între iubirea soţilor şi iubirea ca factor cosmic există unele corespondenţe şi întrepătrunderi139. În Hristos se află marea sinteză a divinului, a umanului şi a cosmicului, „în El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute., toate s-au făcut prin El şi pentru El.... Toate prin El sunt aşezate" (Col. 1, 16 -17). Taina nunţii îşi are temeiul în voinţa Mântuitorului, Care a restabilit monogamia şi a conferit căsătoriei dimensiunea spirituală a harului dumnezeiesc140. Căsătoria ca legătură naturală şi monogamă a fost slăbită şi desfigurată de poligamie sau poliandrie în multe forme 136

Sf. NICOLAE CABASILA, Despre viata în Hristos 2, trad. Pr. Theodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 48. 137 Sf. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Despre sfânta lumină, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 281. 138 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1978, p.108 şi 111. 139 Pr. Prof. Dr. Ilie MOLDOVAN, „Taina nunții”, p. 515.

61

Provocări la adresa familiei creştine azi

după cădere. Bărbatul care trece de la o femeie la alta dar şi femeia care trece de la un bărbat la altul nu se mai realizează ca persoană, iar trăsăturile lor personale se estompează şi devin fluide şi nedefinite. Pentru soţii care se iubesc, dragostea are o valoare harică, veşnică, netrecătoare. Prin păcat căsătoria a pierdut harul legat de starea primordială, dar ea n-a fost desfiinţată în esenţa ei, după cum n-a fost desfiinţată nici firea umană în care este înscrisă de Dumnezeu prin actul creaţiei141. Cu toate că atributele naturale ale căsătoriei, unitatea şi indisolubilitatea ei persistă printre oameni142. Mântuitorul restabileşte indisolubilitatea căsătoriei: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei 19, 4-6). Legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie este înălţată din ordinea naturii în ordinea harului de către Mântuitorul prin participarea Sa la nunta de la Cana143. Astfel prin har omul în starea paradisiacă era părtaş la viaţa divină şi întreţinea calitatea chipului şi sporea frumuseţea lui pană la asemănarea lui cu Dumnezeu. Cu ajutorul harului omul comunică cu Dumnezeu, în care putea să se contemple, să-şi cunoască Chipul după care a fost zidit144. Omul chip al lui Dumnezeu are libertatea şi capacitatea de a înainta spre celălalt prin comuniune şi a pune început vieţii veşnice. Modelul de comuniune personala cu Dumnezeu şi între noi este dat de Mântuitorul. Sf. Apostol Pavel spune că Dumnezeu Unul intreit ne-a chemat pe toti „la comuniunea Fiului Său" (1 Cor. 1, 9). Iar Mântuitorul se roagă ca toţi sa fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine aşa şi aceştia să fie în chip desăvârşit una în Noi" (In. 17, 21 - 23). Sf. Apostol Ioan spune că, „comuniunea 140

Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBM BOR, Bucureşti, 2005, p. 372. 141 Ibidem, p. 372. 142 Pr.prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 183. 143 Ibidem, p. 184. 144 Pr. Prof. Dr. Ilie MOLDOVAN, În Hristos şi în Biserică. Iubirea – Taina căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 1, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba - Iulia, Alba – Iulia, 1996, p. 40 – 41.

62

Provocări la adresa familiei creştine azi

noastră, este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos" (I In. 1, 3), prin Duhul Sfânt145. Unirea care se realizează între cei care se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte autonome reprezintă marea taina a dragostei. Iubirea ca legătură între cei care se iubesc constă în faptul că fiecare primeşte ceva din celălalt în sine, neexistnd o separaţie ontologica. Energia care se comunica de la unul la altul între cei ce se iubesc nu are caracter fizic şi nu se comunică în forma în care se comunică energiile fizice. Cei ce se iubesc se transmit pe ei înşişi întregi fără să înceteze de a rămâne în ei înşişi. Aceasta comunicare reciprocă de energie nu poate avea loc decât între doi oameni, nu şi între Dumnezeu şi om. Numai Dumnezeu îşi trimite energia în om şi nu omul în Dumnezeu. Erosul divin coborât în om îl face pe acesta să absoarbă proiecţia chipului lui Dumnezeu în sine146. Sf. Ioan Scărarul zice că faţa celui iubit ne preface în întregime după chipul ei şi ne umple faţa noastră de graţie şi bucurie147. Ludwig Binswanger vorbeşte şi el de această absorbire a chipului iubit şi transformarea pe care o provoacă imaginaţiei care nu este o simplă iluzie sau fantezie ci primirea în suflet a chipului unei fiinţe reale, o legătură intimă între două fiinţe ce se iubesc148. În iubire eu nu mai trăiesc numai pe sau prin unire, ci şi pe tine sau prin tine, fără ca tu să încetezi de a fi un subiect independent de mine. Ceea ce înseamnă că eu te am ca obiect al meu, ca parte a individualităţii mele, în legătură liberă cu mine. Tu îmi devii mai intim decât orice lucru pe care îl posed, te simt pătruns mai adânc în mine ca orice, iar eu pătrund în tine mai mult ca în orice lucru pe care îl am. Omul se dăruieşte unul altuia fără a înceta de a fi subiect 145

Drd. René BROSCĂREANU, „Despre Taina Sfintei Cununii”, în O., nr 4 / 1986, p. 105. 146 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica creştină, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca, 1993, p. 290. 147 Sf. IOAN SCĂRARUL, Scara 30, 7 – 10, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 9, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 374 – 375. 148 Ludwig BINSWANGER, Grundformen un Erkenntnis menschlichen Daseins, Zurich, 1942, apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, p. 292.

63

Provocări la adresa familiei creştine azi

suveran, nesubordonat celuilalt ca obiect, fără a înceta a aparţine unul altuia şi lor înşişi şi fără a-şi pierde libertatea. Eu sunt adică al nostru149 şi tu eşti al nostru suntem doi într-o unitate, fiecare privind la celălalt. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: „Cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii …căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste150. Sf. Dionisie Areopagitul afirmă că Iubirea divină este extatică, ea nu permite celor ce iubesc să fie ai celor ce sunt iubiţi, iar de aici marele Apostol Pavel, cuprins de iubirea divină şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). El e în afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, nemaitrăind viaţa sa proprie, ci viaţa suveran scumpă a celui iubit 151 . Dragostea se realizează atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, fără să se acopere unul pe celălalt, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea 152. Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, rămânând autonome şi suverane. Prin iubire se poate pătrunde în intimitatea unui semen, fiind suprema cale de cunoaştere a acestuia care nu poate fi captată în concepte. Dragostea se mişcă în două direcţii, pe verticală sau altfel spus, pe cea dumnezeiască şi pe cea orizontală sau pe cea naturală. Ca înclinaţie dumnezeiască îl impinge pe om la comuniunea cu Dumnezeu, iar ca înclinaţie naturală îl duce la căsătorie. Şi într-un caz şi în altul dragostea duce la unire personală şi comuniune deplină cu persoana iubită. Iubirea naturală îl atrage pe om către depăşirea propriului „eu" şi comuniunea cu un „tu" ceea ce reprezintă un factor capital pentru constituirea sau articularea vieţii 149

Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica, p. 292. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, A doua sută a capetelor despre dragoste 30, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 2, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 74. 151 Sf. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile dumnezeieşti 4, 13, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 150. 152 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica, p. 295. 150

64

Provocări la adresa familiei creştine azi

sau societăţii umane153 în comuniunea iubirii creată de căsătorie. Căsătoria este comuniune de iubire, este un har gratuit (1 Cor. 7, 7), care nu este doar de pe pământ, ci vine din cer. Sfântul Efrem Sirul spune: „De la Adam până la Domnul autentica iubire conjugală este sacrament desăvârşit"154. Deci, căsătoria ia fiinţă sub semnul chemării divine şi urmează un destin. Omul aduce Bisericii ca urmare a acestei taine, viata lui naturală ca să-i fie modelată pe modelul de existenţă eclezial, modul care imortalizează natura. Relaţia şi cunoaşterea dintre soţi devin un eveniment eclezial, ele au loc nu numai în interiorul naturii ci şi al Bisericii. Căsătoria nu perpetuează exclusiv natura ci se transfigurează în relaţie personală de perihoreza iubitoare, relaţie între persoane care au primit ipostasul lor existenţial participând la unitatea şi comuniunea euharistică a Bisericii. Taina Căsătoriei urmăreşte unitatea care ipostaziază existenţa şi relaţia, în deplinătatea eshatologică a naturii. Căsătoria ipostaziază ecleziologic iubirea şi trupul, ea transfigurează legătura trupească făcând din ea o unitate de libertate şi de iubire a persoanelor în raportul lor cu Hristos în Euharistie155. În relaţia naturală a căsătoriei, cei doi sunt uniţi „într-un singur trup” iar în relaţia Euharistică a tainei Căsătoriei, acest unic trup, viaţa comună a celor două persoane devine nestricăcioasă şi înveşniceşte156. Transfigurarea progresivă a iubirii naturale în iubirea cea adevărată reprezintă caracterul etic şi dinamic al tainei, calea ascetică a căsătoriei157. Iubirea naturală a omului dă sens vieţii fiind punctul central al formării personalităţii. Căsătoria reprezintă o prefigurare a relaţiei personale plenare şi a comuniunii de iubire care constituie împlinirea eshatologică a mântuirii. Ea are legătură cu asceza călugărilor, iar relaţia naturală nu este nici moralizată, nici 153

Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Comentarii la Efeseni 20, 1, în PG 62, col. 136. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p. 183. 155 Christos YANNARAS, Libertatea moralei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 170. 156 Jean ZIZIOULAS, Du personannage à la personne, p. 321, nota 52. 157 Christos YANNARAS, Op. cit., p. 167. 154

65

Provocări la adresa familiei creştine azi

spiritualizată de această taină, ci e transfigurată în posibilitate de relaţie personală cu Biserica, fiind scutită de legile naturale158. Pentru a cunoaşte mai bine rolul şi poziţia pe care o deţinea în vechime un bărbat, în calitatea sa de cap al unei familii, este nevoie să ştim, mai întâi, raportul acestuia cu Dumnezeu. Pornind de la observarea acestei relaţii divino-umane, vom putea înţelege temeiurile pe care se fundamentează drepturile şi îndatoririle bărbatului în cadrul familiei sale. În perioada patriarhilor, bărbatul era considerat drept reprezentantul, mijlocitorul şi preotul familiei înaintea lui Dumnezeu. Prin el lucrează Fiinţa Divină şi face ca voinţa Ei să se răsfrângă asupra tuturor membrilor familiei sale. În această perioadă, tatăl deţinea o supremaţie sacerdotală159 pe care nimeni din cadrul familiei nu o putea contesta. Familia era socotită ca o „societate a cărei legături era comunitatea practicilor religioase”160 şi aceasta are ca centru de greutate chiar autoritatea religioasă a tatălui. În vechime, tatăl nu era numai omul puternic şi înţelept care îi ocrotea pe ceilalţi şi care avea puterea de a se face ascultat; el era preotul, moştenitorul, continuatorul strămoşilor. După unii cercetători, „întreaga religie rezidă în el"161, „familia şi cultul continuă prin el, reprezentând, prin sine însuşi, întregul şir al descendenţilor"162. În antichitate, legislaţia care îi conferea tatălui o autoritate nelimitată în cadrul propriei familii ca „pater familias" avea fundament spiritual. De această autoritate se bucura orice bărbat care nu depindea de o altă persoană cu autoritate asupra sa şi asupra tuturor bunurilor şi valorilor ei. Drepturile paterne din cadrul familiei „nu semnifică ideea de paternitate, ci aceea de putere, de autoritate, 158

Ibidem, p.174. Fustel de COULANGES, Cetatea antica (vol I), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 126; H. LESETRE, „Familie”, în Dictionnaire de la Bible, vol. V, ed. par F.Vigouroux, Paris, 1899, col. 2171. 160 Joachim WACH, Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 72. 161 Fustel de COULANGES, Op. cit., p. 129. 162 Ibidem, p. 126. 159

66

Provocări la adresa familiei creştine azi

de demnitate"163. De fapt, titlul de „pater familias" se acorda şi unui bărbat care nu avea copii164. Aşa cum spune un comentator modern, prin acest drept, nu trebuie să înţelegem că tatăl, ca cel ce era cap al familiei, „era centrul de la care energia şi voinţa emana în toată sfera care îi aparţine lui şi de care el aparţine"165. Autoritatea tatălui cuprinde o serie întreagă de drepturi asupra tuturor membrilor familiei sale. De aceea, atât autoritatea, cât şi drepturile care derivă din aceasta sunt reflectate foarte clar de termenul baal, semnificaţia acestui cuvânt fiind aceea de „stăpân al proprietăţii", dar şi de soţ (Ieş. 21, 34; 22, 7, 10, 13, 14; Iud. 19, 22; Fac. 20, 3 etc.). Verbul mai poate avea şi sensul de „a poseda", „a se căsători", iar acestea exprimă foarte bine autoritatea soţului în familie166. Cuvântul baal exprimă mai multe sensuri, ca: deţinătorul, proprietarul, stăpânul, posesorul tuturor drepturilor asupra a tot ceea ce reprezintă averea sau membrii familiei sale (soţie, copii, sclavi) ori proprietate funciară, bunurile şi valorile materiale. Întotdeauna termenul baal presupune un întreg, adică familia ca o comunitate spirituală în care el este voinţa conducătoare167. În ceea ce priveşte puterea tatălui, aceasta se exercită asupra tuturor membrilor familiei sale. Spre exemplu, soţia, în raport cu soţul său, era considerată drept proprietatea, supusă întru totul. Textul biblic este grăitor (Fac.20, 3) şi el ne spune că Dumnezeu mustra în vis pe Abimelec, zicându-i: „Iată tu ai să mori pentru femeia care ai luat-o, căci ea are bărbat"; literal, expresia beulat baal putând fi tradusă şi prin „deţinută de un soţ"168. De asemenea, în 163

Ibidem, p. 130. Ibidem, p. 129. 165 Josh PEDERSEN, Israel its Life and Culture, vol. I, Humphrey Milford Press, London, 1926, p.63. 166 O. J. BAAB, „Marriage”, în Karen van der Toorn, Bob Becking, Pieter E. vad der Horst (eds.), Dictionary of Deities and Demons in the Bible" (DDD), E. J. Brill, Leiden - New York - Koln, 1995, p. 280. 167 Josh PEDERSEN, Op. cit., p. 62 - 63. 168 L. B KUTLER, Social Terminology in Phonician. Biblical Hebrew and Ugaritic, New York University Press, New – York, 1980, p. 119. 164

67

Provocări la adresa familiei creştine azi

ideea deţinerii unei soţii ca urmare a căsătoriei, alături de ebraicul baal, mai poate fi folosit şi verbul laqah, care se traduce fie prin „a lua", fie prin „a cumpăra". Ultimul termen s-ar putea referi, mai degrabă, la logodnă, din moment ce baal exprimă noţiunea clară de „consumare a căsătoriei"169. Urmând tradiţiile sau obiceiurile poporului, tatălui îi revenea, în antichitate, puterea absolută, având drepturi depline asupra soţiei şi copiiilor săi (patria potestas). Legislaţia veche îi permitea să-şi repudieze soţia, fie din pricina sterilităţii, fie din alt motiv întemeiat (Deut. 24, 1). El putea să încheie mai multe căsătorii, situaţie care-l avantaja numai pe el, nu şi pe partenera sa de viaţă. Faţă de fiii săi, în calitate de tată, avea dreptul de a-i căsători, urmărind, prin acest act matrimonial, perpetuarea familiei, menţinerea proprietăţii şi a credinţei strămoşeşti. Căsătoria fiicelor intră tot în atribuţiile sale, preţul moharului reprezentând pentru el o sursă de venit. În calitatea sa de cap al familiei putea chiar să-şi vândă propria fiică ca sclavă sau concubină (Ieş. 21, 7). În cazul în care aceasta îşi pierdea virginitatea (Ieş.22, 15 - 17) sau era acuzată de soţul ei că n-ar fi fi fost fecioară, acuzaţii care ulterior se dovedeau nefondate (Deut.22, 13-19), atunci tatăl avea dreptul la despăgubiri. În general, bărbatul avea dreptul la despăgubiri şi în cazul în care o persoană, prin lovirea soţiei sale însărcinate, provocă avort şi, astfel, se ajungea la pierderea unui copil (Ieş. 21, 22). Un alt drept care îi revenea tatălui era şi cel oferit de el întâiului născut. În perioada patriarhilor, acest drept putea fi acordat şi unui fiu mai mic, cu toate că aceasta se cuvenea primului născut de parte bărbătească (Fac.27; 48; 49, 3 - 12). În perioada Vechiului Testament, patriarhii se bucurau şi de dreptul de a adopta copii, în vederea asigurării unui tutore pentru familie şi pentru transmiterea moştenirii (Fac. 15, 2). Cazul patriarhului Avraam este ilustrativ în acest sens. În toate aceste cazuri, nu trebuie să înţelegem că, în baza acestor drepturi, autoritatea paternă devenea chiar o putere arbitrară

169

Ibidem, p. 120.

68

Provocări la adresa familiei creştine azi

în cadrul unei familii; dimpotrivă, pe lângă drepturi, mai existau şi o serie de obligaţii170. Conform normelor matrimoniale, soţul era dator să menţină armonia vieţii familiale. Faţă de soţie, el avea datoria de a manifesta respect şi fidelitate (Pilde 5, 18 - 19). Urmând exemplul milostivirii divine, tatăl trebuia „să dea dovadă de compasiune faţă de proprii copii"171. „În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El" (Ps. 102, 13). De asemenea, tatăl avea obligaţia de a-i educa pe copiii săi, pentru a fi bine iniţiaţi în viaţa socială şi religioasă a comunităţii, exemplul personal fiind deosebit de important în tot ceea ce înseamnă instruirea fiilor săi. În lumina legilor şi menţiunilor vechitestamentare, tatăl rămâne liantul, centrul de greutate al unei familii, toţi membrii acesteia fiind strâns uniţi în jurul personalităţii lui. De aceea, fraţii nu se despart niciodată de capul familiei, nici în timpul vieţii acestuia, nici după moartea sa172. În această ordine de idei, orice persoană din cadrul unei familii este protejată de autoritatea tatălui, atât timp cât era legată de casa acestuia173. Edificatoare este în acest sens chemarea lui Avraam de a-i urma Domnului: „Ieşi din pământul tău, din meanul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Fac. 12, 2). Un argument în acest sens poate fi considerată şi dorinţa lui lacov de „a se întoarce în ţara părinţilor săi" (Fac.30, 25; 31, 3)174. În jurul tatălui, mai ales în perioada de viaţă nomadică, se creează o solidaritate familială între el şi ceilalţi membri, relaţie care este deosebit de necesară pentru fiecare individ. În consecinţă, numai capul familiei era responsabil în faţa comunităţii pentru toţi membrii familiei sale, el fiindu-le reprezentant în spaţiul public. Cu trecerea 170

Diana S. RICHMOND GARLAND, Family ministry. A comprehensive guide, InterVarsity Press, Downer Grove IL, 1999, p 315. 171 O. J. BAAB, „Family”, în The Interpreter's Dictionary of the Bible, vol.2, Abingdon Press, Nashville, 1962, p. 239. 172 Fustel de COULANGES, Op. cit., p. 128. 173 Josh PEDERSEN, Op. cit, p. 151 - 152. 174 Ibidem, p. 151.

69

Provocări la adresa familiei creştine azi

timpului, când societatea a evoluat de la responsabilitatea colectivă la cea individuală în cadrul unei familii, s-au produs unele schimbări şi acest lucru este evident în epoca lui leremia şi lezechiel, când fiecare răspundea de faptele sale, chiar dacă o astfel de situaţie fusese cunoscută şi mai devreme (Ier.31, 29 - 30; Iez. 18, 4, 20; Deut. 24, 16): „Sufletul care păcătuieşte, va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa" (Iez. 18, 20). După mărturiile biblice, tatăl rămâne un simbol evident al măreţiei legat de trecutul lui Israel sau de trecutul fiecărei familii, rolul său fiind cu certitudine acela de conservare a familei, fără ca aceasta să sufere modificări radicale175.

175

O. J. BAAB, Op. cit., p. 240.

70

Provocări la adresa familiei creştine azi

II.3. Căsătoria în Noul Testament Referindu-se explicit, dincolo de Legea lui Moise, la planul creator descris în cartea Facerea, Mântuitorul Iisus Hristos afirmă caracterul absolut al căsătoriei şi indisolubilitatea ei (Mt. 19, 1–9). Dumnezeu Însuşi i-a unit pe bărbat şi femeie, dându-le posibilitatea de a se desăvârşi pe calea către asemănarea cu El. Ei sunt în faţa lui Dumnezeu un singur trup şi tocmai de aceea repudierea sau alungarea soţiei, care fusese îngăduită din pricina „împietririi inimilor”, trebuie exclusă din Împărăţia Sa. În accepţia multor biblişti, exceptarea cazului de desfrânare (Mt. 19, 9) nu constituie, de bună seamă, o justificare a divorţului (cf. Mc. 10, 11; Lc. 16, 18; I Cor. 7, 10 ş. u.), ci se referă probabil la alugarea unei soţii nelegitime sau la o despărţire care nu mai poate fi urmată de o altă căsătorie 176. Aşa s-ar putea explica şi descumpănirea ucenicilor în faţa rigorii noi legi: „dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare” (Mt. 19, 10). Într-adevăr, Mântuitorul Hristos a condamnat de mai multe ori divorţul, însă posibilitatea acestuia este dată de cazurile de desfrânare. Mai mult, Sfântul Apostol Pavel, care vorbeşte în II Cor. 7, 11 de astfel de cazuri, arată limpede că în Biserică indisolubilitatea căsătoriei nu este înţeleasă ca o totală suprimare a libertăţii umane. Libertatea implică atât posibilitatea păcatului, cât şi consecinţele sale, astfel că, în ultimă instanţă, păcatul poate distruge căsătoria177. Mărturia cea mai bună în acest sens o reprezintă însăşi atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de cei care nu au fost întru totul credincioşi idealului familiei, aşa cum era el prezentat în Legea Veche (cf. Lc. 7, 37; In. 4, 18; Mt. 21, 31, etc). El îi primeşte, nu pentru a le aproba purtarea, ci pentru a le aduce o convertire şi o iertare care accentuează valoarea idealului trădat (In 8, 11)178. 176

Claude WIENER, Op. cit., p. 102. John MEYENDORFF, Căsătoria…, p. 66. 178 Claude WIENER, Op. cit., p. 102. 177

71

Provocări la adresa familiei creştine azi

De aceea, Mântuitorul nu se mulţumeşte să readucă instituţia căsătoriei şi a familiei la perfecţiunea iniţială, pe care păcatul strămoşesc o întunecase. El îi dă un nou fundament, care îi conferă semnificaţie religioasă în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin Noul Legământ pe care îl întemeiază cu propriul Său sânge (Mt. 26, 28), Mântuitorul devine El Însuşi Mirele Bisericii. De aceea, pentru creştini, care sunt temple ale Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), căsătoria este „taină mare”, raportată la Hristos şi la Biserică (Efes. 5, 32). Episodul nunţii din Cana Galileii este cel mai bun exemplu al faptului că Mântuitorul Hristos vede în familie şi în căsătorie nu doar un simplu eveniment social, ci un act de împărtăşire a harului dumnezeiesc şi a iubirii lui Dumnezeu către lume179. În directă relaţie cu imaginea Bisericii, familia creştină nu este compusă doar din soţ şi soţie, ci şi din copiii acestora. Chiar dacă Mântuitorul Hristos nu proclamă drept scop principal al căsătoriei naşterea de prunci, El îi consideră ca pe o împlinire a familiei şi un obiectiv al ei, stabilit prin creaţie: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1, 29). Copiii sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu revărsată asupra familiei, pentru că aceştia îi apropie pe părinţi unul faţă de celălalt şi, mai mult decât atât, faţă de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul a manifestat faţă de copii o afecţiune şi o gingăşie cu totul deosebite, concretizate prin multe minuni săvârşite asupra lor (vindecarea fiului slujbaşului împărătesc – In. 4, 46 – 54; învierea fiului văduvei din Nain – Lc. 7, 11 – 17; învierea fiicei lui Iair – Lc. 8, 41 – 42, 49 – 56; vindecarea copilului lunatic – Lc. 8, 38 – 42; vindecarea fiicei femeii cananeence – Mt. 15, 21 – 29)180. Totodată, el îi dă exemplu pentru curăţia lor (Mt. 18, 2 – 6), prin aceasta Mântuitorul dând o lecţie de iubire faţă de copii tuturor celor prezenţi, cu atât mai mult cu cât până la el copiii erau consideraţi simple unelte, aflate în stăpânirea capului familiei, acesta având drept de viaţă şi de moarte asupra lor (cf. Ieş. 21, 7). 179

Ibidem, p. 102. Pr. Mihai VIZITIU, „Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli”, în Teologie şi viaţă, nr. 5 – 7 / 1994, p. 30. 180

72

Provocări la adresa familiei creştine azi

Desigur, Mântuitorul nu putea trece cu vederea nici armonia care trebuia să existe în familie şi care se realizează prin împlinirea datoriilor soţilor unul faţă de celălalt181. Părinţii au menirea de a oferi numai lucruri bune copiilor (Mt. 7, 9 – 11) şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru ei (Mt. 9, 18; Mc. 7, 26; In. 4, 47), iar copiii datorează părinţilor cinstire şi ascultare (Mt. 15, 4), amintind porunca a V-a din Decalog. Se poate constata, aşadar, că atitudinea Mântuitorului faţă de familie este una cu totul deosebită, afirmând clar „trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început”182. Pe aceste considerente, Biserica a dezvoltat ulterior o complexă teologie a nunţii, insistând atât asupra aspectelor morale, cât şi asupra celor dogmatice, astfel încât să formeze o imagine unitară a rolului pe care familia îl joacă în viaţa creştinului. Urmând învăţăturii Mântuitorului, Sfinţii Apostoli au dezvoltat diferitele aspecte ale acesteia, insistând cu precădere asupra problemelor apărunte în sânul primelor comunităţi creştine. În special Sfântul Apostol Pavel acordă o atenţie deosebită căsătoriei pe care o consideră un „dar al lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 7). Dezvoltând învăţătura Mântuitorului despre căsătorie cu roada ei firească, familia, el pune în evidenţă toate elementele acesteia: întemeierea, legitimitatea ei, morala, trăsăturile principale, scopul, raporturile dintre soţi, raporturile dintre părinţi şi copii183. Referindu-se la întemeierea familiei, Sfântul Apostol Pavel reia textul din Fac. 2, 24: „de aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31). În concepţia paulină, căsătoria este voită şi rânduită de Dumnezeu în forma sa monogamică, pentru că numai în această formă se realizează unirea inseparabilă dintre bărbat şi femeie, unire care se datorează şi faptului că ambii aparţin aceleiaşi naturi. De aceea, bărbatul şi femeia se simt atraşi unul de celălalt şi se completează reciproc (I Cor. 11, 11). Absenţa unuia este reclamată 181

Ibidem, p. 31. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică, vol. III, p. 183. 183 Pr. Mihai VIZITIU, Op. cit., p. 32. 182

73

Provocări la adresa familiei creştine azi

de celălalt prin nevoia sa de comuniune şi prin povara apăsătoare a singurătăţii pe care trebuie să o suporte (cf. Fac. 2, 18). Sfântul Apostol Pavel spune, referitor la căsătorie, că este o instituţie de origine divină, pentru că, „precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (I Cor. 11, 12), ceea ce înseamnă că bărbatul şi femeia au aceeaşi identitate unică, comună, care vine de sus, ambii fiind purtători ai chipului lui Dumnezeu. De aici rezultă şi necesitatea unităţii desăvârşite care trebuie să existe între soţi, după modelul unităţii Preasfintei Treimi, precum şi caracterul indestructibil al căsătoriei: „iar celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat!...tot aşa şi bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Cor. 7, 10 – 11)184. Cel care şi-a părăsit partenerul fără motiv este vinovat de distrugerea unităţii familiale, iar recăsătorirea lui înseamnă, de fapt, comiterea păcatului adulterului (Rom. 7, 3), pedepsit cu moartea de către Legea iudaică185. De aceea, celor care rup legătura căsătoriei Sfântul Apostol Pavel le recomandă fie să rămână necăsătoriţi, fie să refacă unitatea primei căsătorii, împăcându-se cu soţul sau cu soţia (I Cor. 7, 11). Desigur, Apostolul neamurilor are aici în vedere desfacerea căsătoriei prin voinţa unuia dintre soţi. În cazul când căsătoria a fost desfăcută prin decesul unuia dintre soţi, cel rămas în viaţă e liber să se recăsătorească sau să rămână în starea de văduvie (Rom. 7, 2 – 3). Dată fiind legătura strânsă dintre Hristos şi familie, Sfinţii Apostoli nu mai vorbesc despre vreo „îndăguinţă” care să permită desfacerea cu uşurinţă a căsătoriei, ci se pronunţă categoric împotriva acestui lucru: „te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie (I Cor. 7, 27)”186. În afară de întrajutorarea reciprocă, în concepţia paulină legitimitatea căsătoriei rezultă şi din faptul că ea este considerată o 184

F. BÜCHSEL, Art. „gamos”, în Gerhard Kittel and Gerhard Friederich (eds.), Theological Dictionary of the New Testament (Abridged edition), transated by Geoffrey W. Bromiley, Eerdmans Publishing, Grand Rapids – Michigan, 2003, p. 112. 185 Ibidem, p. 111. 186 Ibidem, p. 112.

74

Provocări la adresa familiei creştine azi

stavilă puternică în calea desfrânării: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Cor. 7, 2). Asemenea Mântuitorului Hristos, Sfântul Pavel condamnă vehement acestă păcat, arătând şi motivaţia religioasă a atitudinii sale. Mai întâi, omul în alcătuirea psiho-fizică, prin creaţie şi prin Răscumpărare, aparţine lui Dumnezeu Care, în marea Sa iubire de oameni, L-a trimis pe Fiul Său spre jertfă (cf. I In. 4, 10), „drept preţ de răscumpărare” (I Tim. 2, 6) pentru păcatele noastre. De aceea, omul trebuie să răspundă bunătăţii şi iubirii divine, preamărind pe Dumnezeu în trupul şi duhul său (I Cor. 6, 20)187. Insistenţa asupra problemei desfrânării trebuie înţeleasă astfel corelată cu importanţa pe care iubirea o are în cadrul comunităţii ecleziale şi, implicit, în cel al familiei creştine. Tocmai de aceea, degradarea acestui sentiment şi înlocuirea lui cu un erotism exacerbat duce implicit la distrugerea unităţii căsniciei şi la tulburare în cadrul Bisericii188. Între textele pauline referitoare la familie, paragraful din Efes. 5, 31 – 33 este, fără îndoială, cel mai reprezentativ. Pornind de la constatarea unităţii intrinsece a naturii umane, pentru care diferenţa de gen nu este cauză a dezbinării, ci a complinirii, Sfântul Apostol Pavel insistă că această legătură nu poate fi înţeleasă decât în cadrul Bisericii. Imaginea familiei nu este altceva decât Biserica in micro, chip al armoniei şi al conlucrării în spaţiul haric189. Tocmai de aceea, căsătoria a devenit în Creştinism mai mult decât un ceremonial, consacrându-se ca eveniment esenţial al vieţii omului, moment special de împărtăşire a harului dumnezeiesc şi, nu în ultimul rând, ca taină ce aminteşte, pe de-o parte, de unitatea neamului omenesc, iar pe de altă parte, de legătura inextricabilă ce ar trebui să existe între Dumnezeu şi om. Pe aceste fundamente scripturistice, Părinţii Bisericii au dezvoltat ulterior o veritabilă teologie a căsătoriei, legând-o de Taina Sfintei Euharistii. „Încadrată în Dumnezeiasca Liturghie sau chiar 187

Pr. Mihai VIZITIU, Op. cit., p. 32. Pr. Vasile GAVRILĂ, Cununia – Viaţa împărăţiei, p. 225 ş. u. 189 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică, vol. III, p. 126. 188

75

Provocări la adresa familiei creştine azi

definită ca liturghie a căsătoriei, Nunta devine cu adevărat taină, dobândind dimensiunea euharistică în perspectiva eshatologică; numai uniţi în Trupul lui Hristos – Biserica, mirele şi mireasa pot deveni un singur trup”190.

190

Pr. Vasile GAVRILĂ, Op. cit., p. 256.

76

Provocări la adresa familiei creştine azi

III. ÎNVĂŢĂTURA BISERICII ORTODOXE DESPRE FAMILIE Deşi căsătoria este o constantă a civilizaţiei umane din toate timpurile şi din toate locurile, doar Creştinismul i-a acordat statutul de taină, depăşind astfel stadiul strict al reglementărilor sociale. Omul se naşte, se căsătoreşte, naşte prunci şi moare. Acestea sunt legile firii pe care Dumnezeu le-a rânduit şi le-a binecuvântat, dar căsătoria este evidenţiată în mod cu totul deosebit în cadrul Bisericii. Ea este numită „taină”, pecetluită prin binecuvântarea specială, revărsată asupra bărbatului şi femeii care se căsătoresc191. Această perspectivă s-a păstrat de-a lungul secolelor, astfel că şi astăzi, într-o lume profund marcată de secularizare şi consumism, taina căsătoriei, aşa cum este ea afirmată de către Biserica Ortodoxă, rămâne încă o realitate de netăgăduit. Chiar şi în mediile cele mai liberale, învăţătura ortodoxă asupra căsătoriei îşi păstrează un prestigiu firesc, bine-meritat. Ortodoxia consideră familia nu doar cea mai puternică realitate socială, ci şi un ideal duhovnicesc, văzând în ea piatra de temelie a trupului eclezial. De aceea, teologia ortodoxă a corelat totdeauna atributele familiei creştine cu cele ale Bisericii. Astfel, prin Taina Căsătoriei, familia se sfinţeşte cu harul Sfântului Duh, aşa precum se sfinţeşte tot ceea ce pătrunde efectiv în spaţiul Bisericii. De asemenea, ea trebuie să se întemeieze pe iubirea reciprocă a membrilor ei, după cum comunitatea bisericească este spaţiu al iubirii pe care Dumnezeu o revarsă asupra creaţiei Sale. Nu întâmplător, tradiţia ortodoxă insistă pe faptul că o familie creştină autentică este 191

John MEYENDORFF, Căsătoria. Perspectiva ortodoxă, trad. Cezar Loghin, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 7.

77

Provocări la adresa familiei creştine azi

permanent legată de Biserica locală, iar prin ea de cea Universală 192. Prin Taina Nunţii, bărbatul şi femeia, uniţi în Hristos şi în Biserică „într-un singur trup”, încep călătoria eshatologică spre Împărăţia Cerurilor, unde-i aşteaptă „cununa cea neveştejită a măririi”, spre unirea desăvârşită cu ei înşişi şi cu Dumnezeu cel Treimic, în nunta cerească193. Fundamentele acestei învăţături nu trebuie căutate în vreo sinteză filosofică sau juridică, ci în însăşi izvoarele revelate ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii. Mărturia lor legitimează Taina Căsătoriei ca lucrare sacramentală, harică, prin intermediul căreia familia primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu de a-şi desfăşura existenţa într-un spaţiu luminat de lucrarea harului Duhului Sfânt. Tocmai de aceea, unitatea familiei este indestructibilă câtă vreme aceste fundamente sunt păstrate cu sfinţenie.

III.1. Taina Căsătoriei (Nunţii) – începutul familiei creştine Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea. Cartea Facerii ne deschide acestui adevăr când afirmă, referindu-se la constitutirea familiei prin căsătorie, că „va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup” (Fac. 2, 24). În Evanghelie, Domnul Hristos reia aceste cuvinte şi adaugă: „astfel încât nu vor mai fi doi, ci unul singur” (Mt. 19, 6). Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin 192

Pr. Prof. Gleb KALEDA, Biserica de acasă, trad. Lucia Ciornea, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 9. 193 Pr. Vasile GAVRILĂ, Op. cit., p. 4.

78

Provocări la adresa familiei creştine azi

venirea pe lume a copiilor: „comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială”194. În familia astfel constituită se manifestă o nouă unitate în care se împlineşte pe deplin relaţia de comuniune a părinţilor. Datoria îi obligă pe soţi şi pune în acţiune legământul lor originar. Copiii cărora le-au dat naştere ar trebui să consolideze acest legământ îmbogăţind şi aprofundând comuniunea conjugală dintre tată şi mamă195. În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. În sânul familiei, părinţii sunt pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei şi veghează la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre. Aici se exercită, în mod privilegiat, preoţia baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, prin primirea Tainelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte196. Căminul este, astfel, prima şcoală de viaţă creştină. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă şi, mai ales, cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. Educaţia la rugăciune este una din misiunile importante ale familiei197. Dând viaţă, părinţii iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Prin educaţie, părinţii iau parte la pedagogia sa în acelaşi timp paternă şi maternă. Deoarece au dat viaţă copiilor, părinţii au obligaţia gravă de a-i educa; ei sunt primii şi principalii lor educatori. Părinţilor le revine obligaţia de a crea în sânul familiei o atmosferă 194

Dr. Phil MCGRAW, Familia mai presus de orice, Ghidul dumneavoastră pas cu pas pentru crearea unei familii fenomenale, trad. Olga Cristina Manolache, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 25. 195 Ibidem, p. 216. 196 Irina LEONTE, „Familia creştină: părinţii şi copii”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 157 – 168. Asemenea, a se vedea şi Prof. C. ROMANESCU, „Câteva cuvinte, astăzi, despre familie”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 143 – 144; PF. DANIEL, „Familia creştină – biserica de acasă”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 5 – 6. 197 Irina LEONTE, Op. cit., p. 158.

79

Provocări la adresa familiei creştine azi

întărită de iubire şi evlavie faţă de Dumnezeu şi de oameni, atmosferă care favorizeză educaţia completă a copiilor198. Devenind mamă şi tată, soţii descoperă cu mirare, la izvorul baptismal, că fiul lor, din acel moment, este fiu al lui Dumnezeu, renăscut din apă şi Duh şi că le este încredinţat pentru ca ei să vegheze, să se înţeleagă bine, atât asupra creşterii sale fizice şi morale, cât şi a înmuguririi şi a deplinei dezvoltări în el a „omului nou” (cf. Efes. 4, 24). Astfel, educaţia devine o adevărată slujire a lui Hristos. Educaţia creştină nu este doar o slujire a lui Hristos, ci şi o colaborare la rodnicia Bisericii. Educând în mod creştinesc pe copii, părinţii îi inserează în Biserică, făcând ca ea să se mărească. Ei trebuie să fie conştienţi că această misiune îi priveşte pe ei înşişi, în primul rând. Sarcina educaţiei nu este uşoară, dar părinţii trebuie să fie siguri de ajutorul divin prin harul sfinţeniei căsătoriei. Mai mult, ei au deja un dar minunat de la Dumnezeu, acela de a reprezenta, în timp ce educă, iubirea lui Dumnezeu, providenţa Sa, autoritatea Sa şi, astfel, micul botezat, prin iubirea părinţilor, descoperă iubirea paternă a lui Dumnezeu199. Părinţii, primii şi principalii educatori ai copiilor lor, au şi o competenţă fundamentală în acest domeniu: sunt educatori pentru că sunt părinţi. Familia este chemată să-şi îndeplinească sarcina sa educativă în Biserică, luând parte, astfel, la viaţa şi la misiunea eclezială. Biserica doreşte să educe mai ales «prin familie», care e abilitată pentru aceasta prin sacramentul căsătoriei cu «harul stării» care decurge din acest sacrament şi prin carisma specifică ce îi este proprie oricărei comunităţi familiale. Unul din domeniile în care familia este de neînlocuit este cel al educaţiei religioase care-i permite să se dezvolte ca «Biserică familială». Educaţia religioasă şi

198

Pr. Prof. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei”, în S. T., nr. 3 – 4 / 1992, p. 112 – 113. 199 Pr. John MACK, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, Ed. Sofia, Bucureşti 2007, p. 21.

80

Provocări la adresa familiei creştine azi

cateheza copiilor situează familia în Biserică, ca un adevărat subiect activ de evanghelizare şi apostolat200. Prin mărturia vieţii lor, părinţii sunt primii vestitori ai Evangheliei faţă de copiii lor. Rugându-se împreună cu fiii lor şi meditând cu ei Cuvântul lui Dumnezeu, părinţii devin pe deplin dătătorii de viaţă, generatorii nu doar de viaţă trupească, ci şi ai acelei vieţi care, prin reînnoirea Duhului Sfânt, izvorăşte din crucea şi Învierea lui Hristos. Opera de încreştinare începută prin Botez, trebuie continuată de părinţi prin conştientizarea fiilor lor cu privire la demnitatea creştină şi prin pregătirea la primirea Sfintelor Taine201. Biserica educă şi edifică familia creştină împlinind misiunea de mântuire pe care a primit-o de la Domnul său. Prin celebrarea Tainelor, Biserica îmbogăţeşte şi întăreşte familia creştină cu harul lui Hristos în vederea sfinţirii ei pentru slavaTatălui202. Soţii şi părinţii creştini nu numai că primesc iubirea lui Hristos, dar sunt chemaţi să transmită fraţilor aceeaşi dragoste a lui Hristos, devenind în felul acesta, comunitate care mîntuieşte. În felul acesta, familia creştină devine simbol, mărturie şi participare la maternitatea Bisericii. Familia creştin-ortodoxă edifică Împărăţia lui Hristos în istorie prin realităţile zilnice care privesc şi manifestă condiţia ei de viaţă. Iubirea şi viaţa constituie nucleul misiunii mântuitoare al familiei creştine în Biserică şi pentru Biserică. Familia creştină este primul loc al educaţiei la rugăciune. Întemeiată pe Taina Căsătoriei, ea este «Biserica de acasă», unde fiii lui Dumnezeu învaţă să se roage şi să stăruie în rugăciune. Mai ales pentru copiii mici, rugăciunea zilnică din familie este prima mărturie a memoriei vii a Bisericii, trezită cu răbdare de Duhul Sfânt203. Rugăciunea face ca Fiul lui Dumnezeu să rămână în mijlocul nostru: „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi 200

Ibidem, p. 77. Ibidem, p. 78. 202 Sf. AMBROZIE de la OPTINA, Sfaturi pentru familia creştină, trad.. Gheorghe Zapotinschi, Ed. Platytera Bucureşti, 2006, p. 58. 203 PF. DANIEL, „Familia creştină – biserica de acasă”, p. 6. 201

81

Provocări la adresa familiei creştine azi

Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). În acest sens, trebuie reafirmat faptul că rugăciunea întăreşte soliditatea şi coeziunea spirituală a familiei contribuind la a face familia să participe la puterea lui Dumnezeu. În rugăciune şi prin rugăciune omul îşi descoperă adevărata personalitate. Rugându-se împreună cu copiii, părinţii îşi împlinesc rolul preoţesc propriu şi coboară în adâncul inimii copiilor, lăsând urme adânci pe care nu le vor şterge evenimentele vieţii viitoare204. Scopul familiei, ca legatură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, consfinţită şi întărită haric prin Taina Cununiei, îl constituie împlinirea reciprocă a celor doi, prin dăruiri şi primiri, înfrânarea trupească şi îndeosebi stabilirea unei stări desăvârşite în iubirea dintre soţi în vederea împlinirii lor reciproce, şi înmulţirea, creşterea omenirii. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi pregătirea copilului pentru viaţa socială constituie preocuparea centrală a familiei205. Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră familiei creştine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci şi al comunităţii umane în general, al unei naţiuni şi al unei Biserici locale, care creşte în orizontul eshatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea, Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană; din punct de vedere teologic şi eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuţie. Familia trebuie să fie considerată, în primul rând, în legătură cu viaţa comună a Bisericii; familia fiind icoana Bisericii (ecclesia domestică) şi icoana iubirii lui Hristos faţă de umanitate, aşa cum rezultă din Sfânta Scriptură (Efes. 5, 21 - 23)206.

204

Pr. Dr. Constantin MIHOC, Taina căsătoriei şi familia creştină, Sibiu, Editura Teofania, 2002, p. 161. 205 Prof. Iorgu IVAN, „Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii şi instituţie juridică a statului”, în B. O. R., nr. 9 – 10 / 1983, p. 733. 206 Pr. Ioan Cristinel TEŞU, „Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 42 – 61.

82

Provocări la adresa familiei creştine azi

Marturisind originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei şi, deci, al familiei, Biserica a recunoscut, de fapt, demnitatea acordată de Dumnezeu familiei, pe temelia căreia se zideşte orice legătură omenească şi planul lui Dumnezeu cu lumea. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1, 26 - 27); chemându-l la existenţă prin iubire, el l-a chemat, în acelaşi timp, la iubire. Căci Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8) şi El este în El însuşi taina iubirii şi a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om dupa chipul Său, Dumnezeu l-a adus la existenţă ca fiinţă personală în dualitatea neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” (Fac. 1, 27). Dar „vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur”, notează Sf. Ioan Gură de Aur207. Creând pe om în această dualitate personală şi complementară, Dumnezeu a înscris în el vocaţia şi, deci, capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire şi comuniune. Iubirea şi comuniunea sunt, aşadar, vocaţia fundamentală şi înnăscută oricărei fiinţe umane208. În familia creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane, de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii. Aceasta nu este simpla satisfacere egoistă a instinctelor naturale umane. Unirea dintre bărbat şi femeie păstrează în starea adamică un element de autosatisfacere de corupţie. Instinctul sexual poate uşor deveni desfrânare sexuală209. Familia creştină purifică acest coeficient pătimaş al sexualităţii, restaurând funcţia trupului şi, prin el, a firii umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implică persoana umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic uman decât 207

Nicolae CHIFĂR, „Taina Nunţii după învăţătură Sfinţilor Părinti”, în vol. Familia creştină azi - IV (1994) nr. 5 - 7, Mai - Iul, p. 98. 208 Ibidem, p. 99. 209 Pr. Cornel DASCĂLU, „Pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină a Cununiei şi pentru familie”, în M. A., nr. 3 – 4 / 1984, p. 190.

83

Provocări la adresa familiei creştine azi

dacă ea este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime într-o reciprocitate până la moarte 210. Astfel se explică faptul că, niciodată în tradiţia xyesenţială a vieţii celor doi soţi, ea poate contribui nu doar la îndeplinirea poruncii naşterii de prunci, ci şi la unirea tot mai deplină a acestora, la păstrarea unei stări de curăţenie reală şi, nu în ultimul rând, la o înţelegere duhovnicească a realităţii. Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria şi familia comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 6). Mântuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie, şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă ea nu ar avea sensul şi roada unei dăruiri personale totale, în care persoana întreagă, până în dimensiunea ei temporală, este prezentă. Dacă există o rezervă, oricare ar fi ea, sau posibilitatea de a decide altfel în viitor, aceasta încetează de a mai fi dăruire totală, ci o expresie a egoismului211. Câtă vreme în cadrul familiei creştine această dăruire se manifestă firesc, atât ca act de comunicare, cât şi ca înţelegere reciprocă întru îndeplinirea ţelului suprem al vieţii, care este mântuirea, ea poartă pecetea harului dumnezeiesc sfinţitor. Atunci când însă ea depăşeşte această sferă, lăsându-se pradă ispitei libertinajului, se deteriorează, ducând la infidelitate, ruperea unităţii conjugale şi mai ales a legăturii harice, primită prin Taina Cununiei. De aceea, fenomenele negative care destramă familia sunt rezultatul unei concepţii greşite despre libertate, aceasta fiind înţeleasă nu ca o capacitate de a realiza planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie şi familie, ci ca o putere autonomă de autoafirmare egoistă.

210

Pr. Prof. Gheorghe POPA, Familia creştină: o perspectivă teologică şi spirituală, în Familia creştină azi - IV (1994) nr. 5 - 7, Mai - Iul, p. 144 211 Episcopul MUSSA, Tineretul şi viaţa de familie, în Familia creştină azi - IV (1994) nr. 5 - 7, Mai - Iul, p. 168

84

Provocări la adresa familiei creştine azi

III.2. Mântuitorul Hristos şi Taina Căsătoriei (Nunţii) Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei212. Hristos afirmă direct trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început. Hristos consideră de la început ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia sa şi ia pe alta, sau pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o. Aceasta o spune şi direct mai înainte, răspunzând la întrebarea dacă este permis cuiva să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină, în afară de cea a adulterului213. În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi, deci, cel ce se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie şi viceversa. Dumnezeu însuşi ia împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi, deci, prin faptul că fiecare devine om întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener 214. Nemairespectându-se unul cu altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primit-o prin creaţie: „Răspunzând El a spus: oare n-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi a zis: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 4 – 6). Bazată pe cuvântul Mântuitorului, Biserica nu divorţează pe cei căsătoriţi. Unitatea indisolubilă alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea dintre două existenţe umane care se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual, pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har 215. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi; astfel, 212

Cf. Alexandru SCHMEMANN, Pour la vie du monde, Ed. Desclee de Brouwer, Paris, 1986, p. 99 - 100. 213 Pr. Vasile GAVRILĂ, Cununia – viaţă întru împărăţie, Ed. Fundaţiei „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 54. 214 Ibidem, p. 54 – 55. 215 Arhid. Ioan. N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. II, p. 106 – 107.

85

Provocări la adresa familiei creştine azi indisolubilitatea implicată în fire şi refăcută prin har este o operă a voinţei celor doi. Un rol important în spiritualizarea treptată a legăturii dintre soţi îl are simţul de creştere a responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsabilităţii reciproce şi responsabilitatea creşte din iubire. Iubirea între fiinţele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită contemplare şi a celei sufleteşti a celuilalt, ci ea este motorul unor nesfârşite acte de responsabilitate pentru acela; aceasta se imprimă ca un important factor de spiritualizare în actele de iubire trupească216. Responsabilitatea aceasta se manifestă în fapte în mijlocul societăţii, deoarece familia proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatori în societate. Harul dat celor căsătoriţi are astfel efecte în societate şi în Biserică. Atâta timp cât prin căsătorie numai în legătură cu aceea care se căsătoresc, neraportând-o la Biserica întreagă şi, prin aceasta, la lumea întreagă, nu vom înţelege niciodată caracterul sacramental al ei. Taina căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia, este Taina iubirii dumnezeieşti, Taina cuprinzătoare a existenţei peste tot, ştim că acesta este motivul pentru care ea interesează toată Biserica şi, prin Biserică, întreaga lume217. O familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi al societăţii. În exerciţiul acestei responsabilităţi, omul îşi dobândeşte toată seriozitatea şi toată gravitatea lui, el devine cu adevărat om, care înseamnă „om pentru alţii”. Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficienţă conştientă în viaţa celuilalt şi a societăţii, dar ea se susţine şi din respectul celuilalt ca persoană218. Prin reciproca jertfelnicie, fiecare din cei doi îşi accentuează caracterul şi îl accentuează şi pe al celuilalt; unirea lor se accentuează tot mai mult cu o comuniune personală, în care fiecare persoană creşte spiritual pe măsura unirii între ele. Fără trăirea şi exercitarea acestei responsabilităţi, omul rămâne într-o stare vecină cu inconştienţa, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenţă219. În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt, prezenţa lui Dumnezeu cel personal ca factor care dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt îşi descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că El însuşi s-a făcut om; aceasta sporeşte responsabilitate fiecăruia pentru celălalt. Fiecare e pus prin celălalt într-o relaţie directă cu Hristos, fără ca valoarea 216

Prof. Constantin C. PAVEL, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi în familie”, în B. O. R., nr. 1 – 2 / 1967, p. 131. 217 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p. 194. 218 Pr. Viorel SAVA, „Taina Nunţii – aspecte liturgice, duhovniceşti şi pastoralmisionare”, în Teologie şi Viaţă, nr. IV, Iaşi, 1994, p. 48. 219 Ibidem, p. 49.

86

Provocări la adresa familiei creştine azi şi consistenţa lui să se diminueze. Fiecare trăieşte pe Hristos într-un mod specific prin celălalt, ca transparent unic. Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe Cel ce apare prin celălalt printr-un mediu transparent şi unic al revelării Sale complete şi ca Cel ce impune nişte responsabilităţi speciale în legătură cu acela. Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe cel ce l-a dat pe fiecare celuilalt, ca mediu special de revelare şi de dezvoltare a comuniunii şi a persoanelor, prin slujirea lor reciprocă 220. Prin aceasta, fiecare se descoperă celuilalt în umanitatea lui cea mai profundă şi mai tainică, mai cuceritoare. Nici unul din ei n-ar putea trăi pe Hristos într-un mod tot mai adânc şi într-o atât de accentuată responsabilitate şi nici un alt bărbat sau altă femeie nu s-ar revela atât de deplin în taina lui şi în taina comuniunii personale continuu adâncită, dacă s-ar despărţi de celălalt soţ, dacă ar realiza uniri trecătoare, cu alt bărbat sau cu altă femeie. În acest caz, fiecare unire ar fi o unire mult mai trupească, incapabilă să progreseze la nesfârşit în unirea şi în cunoaşterea reciprocă a spiritualităţii lor profunde în Hristos221. În modul acesta Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. Unirea lor în Hristos este o Biserică mică sau o parte a Bisericii, deoarece Biserica se constituie din astfel de unităţi ale celor căsătoriţi prin Spiritul Sfânt, Care suflă în Biserică222. Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei şi viceversa. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el şi invers. Ei îşi sunt unul altuia deplin descoperiţi, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt eu, rămânând totuşi un tu care îi este necesar pentru a se descoperi. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-l celuilalt. Prin aceasta, fiecare din cei doi soţi realizează starea după care năzuieşte şi se realizează ca persoană în reciprocă comuniune. Acest lucru se realizează numai când dragostea trupească e penetrată de cea spirituală şi copleşită de ea223. Când femeia i-a ajuns bărbatului o astfel de umanitate intimă şi curată prin copleşirea dragostei trupeşti de către cea spirituală, el poate privi cu ochii curaţi orice femeie şi femeia orice bărbat. Căsătoria este, astfel, un drum spre spiritualizarea celor doi soţi nu numai în relaţia unuia faţă de altul, ci şi în toate relaţiile cu ceilalţi oameni. Toate femeile privesc o adâncime spirituală pentru bărbatul ajuns aici, în persoana femeii sale, şi toţi bărbaţii, pentru femeie în persoana bărbatului ei, atunci fiecare cunoaşte pe toţi în dimensiunea lor spirituală. Dar bărbatul rămâne unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea ei ca persoană şi pentru cunoaşterea lui Hristos prin mediul acestei unicităţi. De aici reiese încă o dată importanţa socială a căsătoriei 224. Trebuie precizat că, înţelegând această mare importanţă a căsătoriei, creştinul 220

Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p. 195. Ibidem, p. 195. 222 Ibidem, p. 196. 223 Pr. Vasile GAVRILĂ, Op. cit., p. 58. 221

87

Provocări la adresa familiei creştine azi rămâne totuşi realist. El nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi femeie. Rugăciunile de la Cununie nu evită deloc să vorbească despre ea, dar socoteşte că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească completă, sau o adânceşte tot mai mult pe aceasta. Deci, aprobând căsătoria pentru satisfacerea trebuinţei de unire trupească între bărbat şi femeie, consideră această unire în acelaşi timp ca mijloc de promovare a unirii sufleteşti. De aceea, el nu cunoaşte decât două atitudini drepte faţă de pofta trupească sau înfrânarea totală de la ea în afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească şi de înaintare în ea225. Aceasta este neprihănirea patului despre care vorbesc rugăciunile de la Cununie, sau castitatea conjugală. Biserica atribuie şi căsătoriei o castitate, considerând-o ca un drum spre o tot mai mare castitate. Ca şi castitatea monahală, şi ea este o libertate a spiritului; pentru amândouă se cere o luptă spirituală. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robeşte pe bărbat în aşa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei. Aceasta se poate întâmpla şi în căsătorie, dar numai unde cei doi nu fac eforturi de a transfigura şi spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Acest lucru se întâmplă aproape totdeauna acolo unde lipseşte harul credinţei. În acest caz, pofta trupească plictisită de un bărbat sau de o femeie, îşi caută satisfacţia în altă parte. Din înţelegerea realistă a neputinţei celor mai mulţi de a stăpâni cu totul pofta trupească şi din înţelegerea căsătoriei ca unic mijloc de transfigurare a ei, de transformare a ei prin penetrarea unirii trupeşti de unirea sufletească între bărbat şi femeie, rezultă marea cinste ce o acordă Biserica Tainei Căsătoriei226. Un mijloc important care îi ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă este naşterea de prunci. Actele de unire trupească se îmbină prin asumarea acestei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua, această legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat227. Copiii născuţi şi crescuţi nu iau locul în afara legăturii dintre soţi, ci ei sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci adâncesc esenţa căsătoriei, care fără copii se sărăceşte de substanţa spirituală interioară, soţii devin în acest caz, de cele mai multe ori, o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai accentuat decât cel de unul singur, 224

Pr. Lect. Dr. Leon ARION, „Familia în Sfânta Scriptură”, în B.O.R. nr. 1 6 / 1995, p. 221. 225 Ibidem, p. 221 – 222. 226 Dr. Costion NICOLESCU, „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). O teologie a hranei şi a hrănirii la Sf. Efrem Sirul”, O. nr. 1 / 2009, p. 63. 227 Pr. Viorel SAVA, Op. cit., p. 49.

88

Provocări la adresa familiei creştine azi pentru că un soţ are în celălalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se satisface în ordinea material-trupească şi pentru a nu suferi nici de singurătate atât de mult ca acela închis în egoism de unul singur. Prin copii, soţii depăşesc acest egoism, deschizându-se spre alţii. Prin copii se deschid mai mult spre societate în general, de care au nevoie pentru creşterea copiilor, pentru încadrarea lor în societate. Prin ei intră în relaţii mai bogate cu societatea228. Naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Bisericii şi a societăţii, ca înfrânare a egoismului în doi (sau în mai mulţi, cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se cântă un imn închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un grup de instincte, de mic grup animalic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabili numai de ieşiri acaparatoare, nu de ieşiri dăruitoare229. O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu este familie creştină. După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face totul pentru familie, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre mărirea lui Dumnezeu, ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui230. O căsătorie creştină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea –Dumnezeu- îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. Propriu-zis, Hristos este cel care săvârşeşte Taina Căsătoriei, dar o săvârşeşte unindu-i pe cei doi în Sine şi, ca atare, El rămâne permanent ca mijloc de unire între ei. Dacă ei se despart de El, se slăbeşte şi unitatea dintre ei. Înfrânarea acestui egoism în doi include şi înfrânarea de a folosi legătura căsătoriei pentru o simplă plăcere, cu evitarea naşterii de prunci231.

Opera Mântuitorului Hristos a fost aceea de a restaura în toată integritatea sa idealul primar, insistând pe unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei. Hristos a făcut mai mult: el a sfinţit legătura conjugală, făcând din căsătorie un sacrament al Noii Legi. Este ceea ce vom vedea studiind învăţătura lui Hristos 228

Dr. Costion NICOLESCU, Op. cit., p. 64. Pr. Lect. Dr. Leontin POPESCU, „Familia creştină şi provocările lumii moderne în lumea scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol. Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2007, p. 255. 230 Ibidem, p. 255. 231 Pr. Prof. Dr. Ştefan RESCEANU, Op. cit., p. 157. 229

89

Provocări la adresa familiei creştine azi

însuşi şi pe cea a Sfântului Pavel, care o completează232. Mântuitorul Hristos nu a trebuit să-şi exprime gândurile legate de căsătorie, iar îndatoririle soţilor sau caracterul uniunii lor deţin un loc restrâns în predica Lui. Nu trebuie să ne mirăm. Hristos trăia într-o societate în care Legea era o garanţie împotriva excesului de imoralitate care se pedepsea sever în păgânism; în auditorul său de oameni simpli, obiceiurile erau păstrate, în general, pure. Era de ajuns, deci, să arate imperfecţiunile Legii pentru a fi corectate şi de a ridica, astfel, căsătoria creştină la înălţimea sfinţeniei pe care căsătoria evreiască nu o cunoştea. El face acest lucru mai ales în două etape: mai întâi în Discursul de pe munte, unde oferă, în ceea ce priveşte această temă, perfecţiunea legii Sale, în schimbul imperfecţiunii legii lui Moise233; apoi, de o manieră mai explicită, dă răspuns la întrebarea şireată a fariseilor. Sfântul Pavel, din cauza indiferenţei credincioşilor cărora le scrie, a trebuit să insiste mai mult. Nu trebuia oare să-i ferească pe noii convertiţi de obiceiurile dobândite în perioada păgână sau, cel puţin, împotriva exemplului negativ şi să apere puritatea familiei creştine împotriva corupţiei care invadase familiile păgâne? Circumstanţele cereau învăţături mai explicite şi mai repetate. De asemenea, Sfântul Pavel foloseşte fiecare ocazie pentru a aminti soţilor creştini datoriile lor unul faţă de celălalt, fidelitatea pe care trebuie să şi-o păstreze, ierarhia care rânduieşte locul în familie, de exemplu la : Romani 7,1-3; I Corinteni, 11, 3; Coloseni 3, 18-19; I Timotei 2, 11-15; Evrei 8, 14. În plus, în două rânduri el tratează mai aprofundat subiectul234. Mai înainte, în capitolul 7 din prima Epistolă către Corinteni, ca răspuns la o întrebare sau o serie de întrebări care i-au fost puse. Acest capitol este foarte bogat în învăţături; este un autentic tratat dogmatic şi moral asupra căsătoriei şi ideile care sunt expuse în el nu 232

Dr. Costion NICOLESCU, Op. cit., p. p.65 Pr. Prof. Petre SEMEN, „Familia şi importanţa ei în Vechiul Testament”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 11. 234 Pr. Prof. Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia şi lumina Sfintei Scripturi”, p. 554. 233

90

Provocări la adresa familiei creştine azi

au trebuit să mai progreseze, nici în contact cu viaţa, nici sub acţiunea teologilor, cu atâta precizie şi plenitudine le-a definit geniul luminos al apostolului235. Apostolul Pavel tratează încă o dată subiectul căsătoriei, dar dintr-un alt punct de vedere, în Epistola către Efeseni. Ideea dominantă a acestei epistole este „unirea credincioşilor cu Hristos şi în Hristos ca membri unui corp mistic”. Sfaturile pe care le dă persoanelor căsătorite nu-l abat de la ideea sa; din contră, îi servesc pentru a prezenta căsătoria sub un aspect nou, unde se îmbracă cu o demnitate şi cu o sfinţenie mult mai înaltă. Apostolul, dezvoltând relaţiile care există între Hristos şi Biserică, relaţii pe care le rezumă în această formulă: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat să fie cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea celui care umple totul în toţi”, vede idealul care trebuie reprodus în familiile creştine: soţul este ceea ce este Hristos în Biserică, el are dreptul să dirijeze şi să comande, are datoria să iubească şi să protejeze, rolul femeii, precum cel al Bisericii, este de supunere, de respect şi de tandreţe recunoscătoare236. În analiza doctrinară a acestor texte este imposibil de separat învăţătura Sfântului Pavel de cea a lui Hristos, doctrina Sfântului Pavel fiind diferită de cea a Învăţătorului, cu excepţia câtorva puncte, unde adaugă, din propria sa mărturisire, câteva precizări şi câteva completări. Este mai bine să lucrăm împreună pentru a scoate în evidenţă principalele învăţături despre menirea căsătoriei şi despre anumitele ei aspecte pe care ni le prezintă Sfântul Pavel. Imaginea unitară a căsătoriei şi a familiei creştine nu poate fi, aşadar, înţeleasă decât printr-o analiză simfonică a învăţăturilor Mântuitorului Hristos, aşa cum sunt ele prezentate în Sfintele Evanghelii şi cele ale Sfinţilor Apostoli, cuprinse în celelalte cărţi ale Noului Testament. O disociere a acestora poate provoca neînţelegeri regretabile, care duc la alterarea sensului căsătoriei. Tocmai înţelegerea corectă, întregitoare a învăţăturilor Nou-Testamentare este cheia înţelegerii corecte a familiei creştine. 235 236

Ibidem, p. 555. Anca MANOLACHE, „Sfânta Taină a Cununiei”, în G. B., nr. 4 – 6 / 1981, p. 108.

91

Provocări la adresa familiei creştine azi

III. 3. Căsătoria în Sfintele Evanghelii Păcatul omenesc – păcatul protopărinţilor, dar şi al urmaşilor lor, a afectat profund legătura căsătoriei, prin discrepanţa între ceea ce instituţia căsătoriei în intenţia Creatorului şi ceea ce devenise ea în realitate, fiind dintre cele mai evidente. Legătura naturală, deşi slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat prin păcat, deşi a pierdut prin acest har legat de starea primordială, totuşi, ea n-a fost desfiinţată în esenţă, deoarece nici natura umană n-a fost distrusă237. Prin venirea Sa, Mântuitorul întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianţa harică ce radia din persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste, turnate de El prin harul său, El vrea să arate că începe Înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei238. Ceea ce s-a petrecut la nunta din Cana Galileii este subliniat de o rugăciune de la ritualul cununiei: „care pentru negrăitul Tău dar şi multă bunătate, ai venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după lege şi naşterea de prunci dintrînsa”239. Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei, pe care o denunţă ca fiind o cădere de la acea rânduială, a căsătoriei monogame. „n-aţi citit zice El, că cel ce a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? (Mt. 19, 4)”. Deci Dumnezeu n-a creat decât un bărbat şi o femeie, lucru pe care îl afirmă şi unii Sfinţi Părinţi240. Bărbatului nu-i este să-şi lase femeia sa, nici invers, chiar dacă Moise a făcut concesii în această privinţă. Mântuitorul Hristos îşi argumentează poziţia pe darul natural al creaţiei: „din început nu a fost aşa” (Mt. 19, 8). Numai păcatul a fost din cauza nesocotirii unităţii şi indisolubilităţii familiei care sunt rânduite de Dumnezeu: „pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa”, reaminteşte El, „şi se va lipi de femeia sa şi vor fi un singur trup” (Mt. 19, 5 - 6)241. Ruperea unităţii familiei este îngăduită numai pentru motive de desfrânare. Hristo spune: „oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu 237

Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p. 183. Ibidem, p. 184. 239 Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 73. 240 Sf. IRINEU de LUGDUNUM, Demonstraţia propovăduirii apostolice,trad. Prof. Remus Rus, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 75; Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Facere X. 4, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 106. 241 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Matei 62, 1, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 717. 238

92

Provocări la adresa familiei creştine azi alta, săvârşeşte adulter” (Mt. 19, 9). Indiferent de efectele pe care le are asupra soţului sau soţiei, acestea nu sunt suficiente pentru a desface ceea ce Dumnezeu a legat, desfrânarea este în stare să desfacă această legătură atât de puternică, căci ea sfâşie legătura sufletească dintre soţi şi soţie , iar divorţul, uneori, nu face altceva decât să oficializeze situaţia deja creată242. De aceea acest păcat este înfierat de către Hristos mai mult decât alte păcate. Este un păcat foarte grav, deoarece se încalcă voit şi în mod deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o prin creaţie, de asemenea pentru dezordinea socială pe care o provoacă şi, totodată, pentru netransfigurarea ei printr-o unire sufletească produsă de iubirea spirituală din căsătorie. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că „divorţul este împotriva firii şi împotriva legii; împotriva firii pentru că se taie trupul; împotriva legii pentru că cei ce vor să divorţeze fac lucrul acesta împotriva lui Dumnezeu care i-a unit şi a poruncit să nu se despartă”243. Cu toate că unirea sufletească dintre soţ şi soţie este sfâşiată, legătura căsătoriei nu, Spiritual a desfiinţat-o cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o. Acest lucru reiese din cuvintele Mântuitorului în legătură cu părăsirea soţiei şi recăsătorirea cu alta, sau căsătoria cuiva cu cea lăsată de bărbat: şi într-un caz şi în celălalt se săvârşeşte adulter. Soţii îşi aparţin unul altuia, lucrarea dumnezeiască a unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc. Desfacerea căsătoriei pentru infidelitate conjugală nu este, însă, o poruncă pentru soţul nevinovat. Gestul Mântuitorului de a acorda iertare femeii prinsă în adulter echivalează cu o recomandare ca, într-o astfel de situaţie, să nu se treacă uşor la divorţ, ci să se caute îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu mai repeta păcatul. „Bazată pe cuvântul Mântuitorului, Biserica Ortodoxă nu divorţează pe cei căsătoriţi decât în cazul în care unul dintre ei a rupt unitatea ei prin adulter. Unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în plan uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire, împlininduse prin binecuvântarea Bisericii”244.

III.4. Instituirea Tainei Căsătoriei Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe 242

Pr. Prof. Mihai VIZITIU, Familia creştină, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 30. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Matei 62, 2, p. 717. 244 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică, vol. III, p. 124. 243

93

Provocări la adresa familiei creştine azi înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei 245. Hristos afirmă direct trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început. Hristos consideră de la început ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia sa şi ia pe alta, sau pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o. Aceasta o spune şi direct mai înainte, răspunzând la întrebarea dacă este permis cuiva să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină, înafară de cea a adulterului. În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie şi viceversa246. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi, deci prin faptul că fiecare devine om întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener247. Nemairespectându-se unul cu altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primit-o prin creaţie: „Răspunzând El a spus: oare n-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi a zis: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 4 – 6)248. Bazată pe cuvântul Mântuitorului, Biserica nu divorţează pe cei căsătoriţi. Unitatea indisolubilă alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea dintre două existenţe umane care se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual, pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi; astfel indisolubilitatea implicată în fire şi refăcută prin har este o operă a voinţei celor doi249. Un rol important în spiritualizarea treptată a legăturii dintre soţi îl are simţul de creştere a responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsabilităţii reciproce şi responsabilitatea creşte din iubire. Iubirea între fiinţele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită contemplare şi a celei sufleteşti a celuilalt, ci ea este motorul unor nesfârşite acte de responsabilitate pentru acela;

245

Alexander SCHMEMANN, Pour la vie du monde, p. 99 - 100. Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 33. 247 Ibidem, 102. 248 Michel Philippe LAROCHE, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, trad. Pr. Constantin Jinga, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995, p. 47. 249 Ibidem, p. 48. 246

94

Provocări la adresa familiei creştine azi aceasta se imprimă ca un important factor de spiritualizare în actele de iubire trupească250. Responsabilitatea aceasta se manifestă în fapte în mijlocul societăţii, deoarece familia proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatori în societate. Harul dat celor căsătoriţi are astfel efecte în societate şi în Biserică. Atâta timp cât prin căsătoria numai în legătură cu aceea care se căsătoresc, neraportând-o la Biserica întreagă şi prin aceasta la lumea întreagă, nu vom înţelege niciodată caracterul sacramental al ei, Taina căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia, este Taina iubirii dumnezeieşti, Taina cuprinzătoare a existenţei peste tot ştim acesta este motivul pentru care ea interesează toată Biserica şi prin Biserică, întreaga lume251. O familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi al societăţii. În exerciţiul acestei responsabilităţi omul îşi dobândeşte toată seriozitatea şi toată gravitatea lui, el devine cu adevărat om, care înseamnă „om pentru alţii”. Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficienţă conştientă în viaţa celuilalt şi al societăţii, dar ea se susţine şi din respectul celuilalt ca persoană. „Prin reciproca jertfelnicie, fiecare din cei doi îşi accentuează caracterul şi îl accentuează şi pe al celuilalt; unirea lor se accentuează tot mai mult cu o comuniune personală, în care fiecare persoană creşte spiritual pe măsura unirii între ele. Fără trăirea şi exercitarea acestei responsabilităţi, omul rămâne într-o stare vecină cu inconştienţa, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenţă”252. În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt, prezenţa lui Dumnezeu cel personal ca factor care dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt îşi descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că El însuşi s-a făcut om; aceasta sporeşte responsabilitate fiecăruia pentru celălalt. Fiecare e pus prin celălalt într-o relaţie directă cu Hristos., fără ca valoarea şi consistenţa lui să se diminueze. Fiecare trăieşte pe Hristos într-un mod specific prin celălalt, ca transparent unic. Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe Cel ce apare prin celălalt printr-un mediu transparent şi unic al revelării Sale complete şi ca Cel ce impune nişte responsabilităţi speciale în legătură cu acela. Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe cel ce l-a dat pe fiecare celuilalt, ca mediu special de revelare şi de dezvoltare a comuniunii şi a persoanelor, prin slujirea lor reciprocă. Prin aceasta fiecare se descoperă celuilalt în umanitatea lui cea mai profundă şi mai tainică, mai cuceritoare253. Nici unul din ei n-ar putea trăi pe Hristos într-un mod tot mai adânc şi într-o atât de accentuată responsabilitate şi nici un alt bărbat sau altă femeie nu s250

John MEYENDORFF, Le Mariange dans la perspective orthodoxe, YMCA Press, Paris, 1996, p. 22. 251 Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, p. 194. 252 John MEYENDORFF, Op. cit., p. 23 – 24. 253 Ibidem, p. 24

95

Provocări la adresa familiei creştine azi ar revela atât de deplin în taina lui şi în taina comuniunii personale continuu adâncită, dacă s-ar despărţii de celălalt soţ, dacă ar realiza uniri trecătoare, cu alt bărbat sau cu altă femeie. În acest caz, fiecare unire ar fi o unire mult mai trupească, incapabilă să progreseze la nesfârşit în unire şi în cunoaşterea reciprocă a spiritualităţii lor profunde în Hristos254. În modul acesta „Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. Unirea lor în Hristos este o Biserică mică, sau o parte a Bisericii, deoarece Biserica se constituie din astfel de unităţii ale celor căsătoriţi prin Spiritul Sfânt, Care suflă în Biserică”255. Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei şi viceversa. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el; şi invers. Ei îşi sunt unul altuia deplin descoperiţi, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt eu, rămânând totuşi un tu care îi este necesar pentru a se descoperii. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-l celuilalt. Prin aceasta fiecare din cei doi soţi realizează starea după care năzuieşte şi se realizează ca persoană în reciprocă comuniune. Acest lucru se realizează numai când dragostea trupească e penetrată de cea spirituală şi copleşită de ea256. Când femeia i-a ajuns bărbatului o astfel de umanitate intimă şi curată prin copleşirea dragostei trupeşti de către cea spirituală, el poate privi cu ochii curaţi orice femeie şi femeia orice bărbat. Căsătoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soţi nu numai în relaţia unuia faţă de altul, ci în toate relaţiile cu ceilalţi oameni. Toate femeile privesc o adâncime spirituală pentru bărbatul ajuns aici, în persoana femeii sale; şi toţi bărbaţii, pentru femeie în persoana bărbatului ei, atunci fiecare cunoaşte pe toţi în dimensiunea lor spirituală. Dar bărbatul rămâne unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea ei ca persoană şi pentru cunoaşterea lui Hristos prin mediul acestei unicităţi. De aici reiese încă odată importanţa socială a căsătoriei257. Trebuie precizat că, cunoscând această mare importanţă a căsătoriei, creştinul rămâne totuşi realist. El nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi femeie. Rugăciunile de la Cununie nu evită deloc să vorbească despre ea, dar socoteşte că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească completă, sau o adânceşte tot mai mult pe aceasta. Deci aprobând căsătoria pentru satisfacerea trebuinţei de unire trupească între bărbat şi femeie, consideră această unire în acelaşi timp ca mijloc de promovare a unirii sufleteşti. De aceea el nu cunoaşte decât două atitudini drepte faţă de pofta trupească sau înfrânarea totală de 254

Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 35. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă,, p. 196. 256 Ibidem, p. 196 – 197. 257 Pr. Asist. Dr. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei”, p. 130. 255

96

Provocări la adresa familiei creştine azi la ea în afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească şi de înaintare în ea. Aceasta este neprihănire a patului despre care vorbesc rugăciunile de la Cununie, sau castitatea conjugală. Biserica atribuie şi căsătoriei o castitate, considerând-o ca şi un drum spre o tot mai mare castitate258. Ca şi castitatea monahală şi ea este o libertate a spiritului; pentru amândouă se cere o luptă spirituală. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robeşte pe bărbat în aşa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei. Nu putem să nu observăm că tocmai această tendinţă este extrem de persistentă astăzi. Aceasta se poate întâmpla şi în căsătorie, dar numai unde cei doi nu fac eforturi de a transfigura şi spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Acest lucru se întâmplă aproape totdeauna acolo unde lipseşte harul credinţei. În acest caz, pofta trupească plictisită de un bărbat sau de o femeie, îşi caută satisfacţia în altă parte. Din înţelegerea realistă a neputinţei celor mai mulţi de a stăpâni cu totul pofta trupească şi din înţelegerea căsătoriei ca unic mijloc de transfigurare a ei, de transformare a ei prin penetrarea unirii trupeşti de unirea sufletească între bărbat şi femeie, rezultă marea cinste ce o acordă Biserica Tainei Căsătoriei259. Un mijloc important care îi ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă este naşterea de prunci. Actele de unire trupească se îmbină prin asumarea acestei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat260. Importanţa asumării responsabilităţii naşterii de prunci este covârşitoare şi de ea depinde întreaga evoluţie a familiei. Fără această asumare reală, unitatea familiei se distruge încetul cu încetul, legătura dintre soţi devenind una formală. Copiii născuţi şi crescuţi nu iau locul în afara legăturii dintre soţi, ci ei sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci adâncesc esenţa căsătoriei, care fără copii se sărăceşte de substanţa spirituală interioară, soţii devin în acest caz de cele mai multe ori o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai accentuat decât cel de unul singur, pentru că un soţ are în celălalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se satisface în ordinea material-trupească şi pentru a nu suferi nici de singurătate atât de mult ca cel închis în egoism de unul singur. Prin copii soţii depăşesc acest egoism, deschizându-se spre alţii. Prin copii se deschid mai mult spre societate în general,

258

Ibidem, p. 130. Ibidem, p. 130 260 Pr. Viorel SAVA, „Taina Nunţii – aspecte liturgice, duhovniceşti şi pastoralmisionare”, p. 49. 259

97

Provocări la adresa familiei creştine azi de care au nevoie pentru creşterea copiilor, pentru încadrarea lor în societate. Prin ei intră în relaţii mai bogate cu societatea261. Naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Biserici şi a societăţii, ca înfrânare a egoismului în doi, (sau în mai mulţi, cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se cântă un imn închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un amalgam de instincte, de mic grup animalic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabili numai de ieşiri acaparatoare, nu de ieşiri dăruitoare262. O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu este familie creştină. După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face totul pentru familie, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre mărirea lui Dumnezeu, ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui263. Tocmai de aceea, „mucenicia” familiei este practic liantul ce garantează unitatea acesteia. O căsătorie creştină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea - Dumnezeu - îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. „Propriu-zis Hristos este cel care săvârşeşte Taina Căsătoriei, dar o săvârşeşte unindu-i pe cei doi în Sine şi ca atare El rămâne permanent ca mijloc de unire între ei. Dacă ei se despart de El, se slăbeşte şi unitatea dintre ei”264. Înfrânarea acestui egoism în doi, include şi înfrânarea de a folosi legătura căsătoriei pentru o simplă plăcere, cu evitarea naşterii de prunci.

III.5. Familia creştină în Biserica Ortodoxă În realitatea creştină a Bisericii Ortodoxe căsătoria, înseamnă, după cum desigur ne este clar, a înzestra mărunta şi firava dimensiune umană a iubirii dintre două fiinţe, care, de altminteri, este cea mai măreaţă componentă a firii noastre, cu o dimensiune sacramentală a creaţiei şi mântuirii, iar aceasta până într-atât, încât familia este singura realitate creştină căreia i se poate atribui, într-un sens propriu, numele ce exprimă unitatea tuturor neamurilor şi oamenilor din toate timpurile în 261

Pr. Asist. Dr. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei”, p. 131. 262 Pr. Prof. Dr. Nicolae ACHIMESCU, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico – sociale”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 129 – 130. 263 Ibidem, p. 131. 264 Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 41.

98

Provocări la adresa familiei creştine azi jurul lui Hristos şi anume acela de Biserică. În fapt, fiecare familie este în sine o „Biserică mai mică”. Aceasta înseamnă, totodată, că ea poartă în sine toate tainele care ne-au fost împărtăşite prin revelaţia creştină265. Conform experienţei noastre, legăturile dintre oameni pot fi simplul rod al unei prietenii sau înţelegeri între părţi, al unei hotărâri comune în sensul săvârşirii unei lucrări împreună: o înţelegere care cere, înainte de orice, armonizare psihicosocială a diversităţii în slujba unui anumit obiectiv comunitar. În schimb, în familia-sacrament, unitatea este un dar ce vine de sus, precedând şi mai mult, susţinând şi însufleţind orice efort omenesc, căci nu poate fi decât recunoscut şi primit. A recunoaşte unitatea persoanelor ca dar este ceva diferit de a dori cu orice preţ să înfăptuieşti unitatea fiindcă, dacă unitatea ar fi un simplu rod al unei sforţări, hotărâtoare ar fi doar punerea în balanţă a obiectivelor şi rezultatelor, iar nereuşita încercărilor noastre, mai cu seamă atunci când această stare se prelungeşte, ar însemna renunţare, resemnare în faţa neputinţei266. Orice familie pământească poartă în sine, în virtutea pe care a unit-o, visul unei atât de desăvârşite comuniuni a persoanelor, încât aceasta să se poată considera cu adevărat şi deplin unite, fără ca totuşi această unitate să însemne distrugerea persoanelor înseşi şi a diversităţii lor inseparabile. De aceea familiile se află în chip dramatic într-un fel de cumpănă între exaltare şi frustrare: pe de o parte, unitatea este fascinantă şi atrăgătoare, apărând drept idealul totalitar şi exigent, iar pe de altă parte, diversitatea constituie un bun la care nu putem renunţa, întrucât fiecare vrem să fim şi să rămânem noi înşine. Ceea ce însă pentru o familie oarecare este un simplu vis, pentru familia- sacrament este un „vis trinitar”267. Prin această expresie, desigur cam neclară, se doreşte sublinierea infinitei şi desăvârşitei frumuseţi a lumii lui Dumnezeu întru care este dăruită unitatea naturii şi Trinitatea persoanelor. Aceasta ar rămâne pentru om numai un vis dacă nu ar fi adevărat că el însuşi a fost primit în această lume a lui Dumnezeu prin Harul lui Hristos şi al Sfântului Duh. În Taina Iubirii trinitare din care izvorăşte iubirea umană, mai este o dimensiune fascinantă şi dătătoare de avânt pe care, printr-o expresie dificilă, dar semnificativă, o voi numi „ierarhie a unităţii”. Creştinului, care are privirea îndreptată în contemplaţie spre Sfânta Treime, îi este revelat şi faptul că diferitele persoane pot fi aşezate într-o anumită ierarhie, unele faţă de altele, fără ca aceasta să împuţineze unitatea. Astfel, Fiul poate „depinde” în chip desăvârşit de Tatăl, poate „primi” totul, poate „accepta să fie trimis şi să facă voia altuia”, poate

265

Antonio MARIA SICORI, Cateheză despre căsătorie, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2004, p. 65. 266 Paul ARCHAMBOULT, La Famille, Ed. Casternon, Paris, 1974, p. 134. 267 Diac. Claudiu BĂZĂVAN, „Familia – un demers recuperator”, în Teologie şi viaţă, nr. 1 – 6 / 2005, p. 161.

99

Provocări la adresa familiei creştine azi „asculta până la moarte”, totdeauna fiind şi rămânând una cu El, amândoi fiind aşezaţi în una şi aceeaşi demnitate268. Biserica, Mireasa şi Trupul lui Hristos, este mediul în care ia naştere şi se dezvoltă sacramentul căsătoriei. Este necesar ca în Biserică, chiar şi din perspectivă cultural- sociologică, să ne simţim şi să trăim ca la sânul matern şi nu doar ca familii creştine izolate, ci, prin tot ceea ce, în relaţiile din familie ori dintre familii, trebuie să zidească o societate potrivită pentru adevărul iubirii lor269. În mod special este de subliniat faptul că numai în căsătorie şi în familie pot creştinii să înfăptuiască multiplii paşi ai despărţirii, la nivel cultural şi practic, dintre dimensiunea naturală şi cea supranaturală sau în chip pozitiv, să acţioneze cu rodnicie pentru a întări legăturile dintre acestea. Pentru a ilustra acest fapt printr-o bogată imagine biblică, am putea spune că ajunge să urmărim „cultura” pe care o practică creştinii în viaţa lor de familie, pentru a vedea dacă o anumită comunitate bisericească se poartă într-adevăr ca Mireasa lui Hristos sau, dimpotrivă, se desfrânează. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, întrucât v-am logodit ca pe o fecioară neprihănită cu un singur Mire, Hristos. Însă mă tem ca nu cumva, aşa cum şarpele a înşelat-o pe Eva cu viclenia lui, tot aşa gândurile voastre să se abată de la simplitatea şi nevinovăţia care este în Hristos” (II Cor. 11, 2 – 3). Trebuie să remarcăm că sacramentul căsătoriei nu poate fi depăşit de celelalte sacramente care susţin întreaga viaţă eclezială 270. „Despre valoarea familiei ne dăm seama printr-o transpunere nemijlocită în condiţia sa, tocmai pentru că valoarea familiei este valoarea vieţii însăşi, iar familia este omul întreg. Familia este adevărata formă vie şi durabilă a existenţei” 271. Întradevăr, familia suntem noi înşine, căci sensul ei se afirmă şi se trăieşte în noi şi cu noi. Referindu-ne la situaţia în care ea se găseşte în societatea contemporană, sunt mai multe lucruri de constatat. După cum am mai amintit, familia este celula de bază a societăţii; familia adevărată, care îţi păstrează valenţele primordiale, ca instituţie voită şi rânduită de Dumnezeu, este mai mult decât celula societăţii. În calitatea ei de putere formativă a neamului omenesc, este sursă creatoare şi laborator sacru în care se plăsmuieşte, ia chip şi se întreţine ca atare, în fiecare moment, societatea întreagă. Iar de vreme ce chiar în acest laborator viaţa se dezorganizează şi se dezintegrează, ne putem aştepta la cele mai grave prejudicii ce pot fi aduse existenţei sociale272. Mai mult decât orice, familia are nevoie de Hristos şi de Biserică, de Hristos- „viaţa”, de la care „mlădiţele” primesc seva. Pe măsură ce această „celulă” nu mai este hrănită de seva divină, se anemiază şi 268

Ibidem, p. 161. PF. DANIEL, „Familia creştină – biserica de acasă”, p. 6. 270 Antonio MARIA SICORI, Op. cit., p. 68. 271 Anca MANOLACHE, „Sfânta Taină a Cununiei”, p. 113. 272 Ibidem, p. 112. 269

100

Provocări la adresa familiei creştine azi suferă un fenomen de dezorganizare, cunoscut şi ca dezrădăcinare din ordinea spirituală din ordinea spirituală a existenţei, care îi vine din interior, dar şi din exterior273. Ceea ce s-a încercat în experienţa sovietică, din primii ani de după Revoluţia din 1917, sunt fapte profund semnificative. Năzuind să rupă legăturile din care este formată familia, autentic obstacol în calea realizării unui anumit ideal de existenţă socială, revoluţionarii au atacat cu toate mijloacele de constrângere formele tradiţionale ale vieţii comunitare. Astfel s-a ajuns ca în locul căsătoriei, ce în mare parte a fost distrusă, să nu mai rămână decât pasiunea, copiii să nu-şi mai recunoască părinţii, după cum nici părinţii copiii, iar în cele din urmă chiar numele de frate şi soră să devină gol de orice înţeles. Cu o singură lovitură, au fost distruse sentimentele cele mai nobile şi profunde ale omului274. Familia este liantul social prin excelenţă, este fibra organică activă a vieţii comunitare, fără să se lase complet absorbită de ea. În sânul familiei se continuă datinile străbune şi se împlinesc idealurile generaţiilor trecute, se întăresc şi se perpetuează tradiţiile şi bunele rânduieli care se constituie drept sursa sufletului unui neam. Apropiindu-se între ei, membrii societăţii se sprijină unii pe alţii, iar solidaritatea edificiului social este făcută din răbdarea oamenilor de a se suporta unii pe alţii, în măsura în care fiecare se uită pe sine pentru alţii. Cu alte cuvinte, dacă sacrificiul este esenţa întregii societăţi, pentru care interesul individual şi pasiunea egoistă sunt cei mai aspri duşmani, nu există mai bună şcoală socială decât familia, unde bucuria căminului este făcută din obligaţia fiecăruia şi bunăvoinţa comună275. Creştinismul este acela care sfinţeşte familia de la originea sa sacramentală, din momentul nunţii, el îi asigură durata şi demnitatea, îi asigură scopul adevărat, ca şi singurul mijloc ca să-şi atingă acest scop: devotamentul inspirat, susţinut de credinţă. Funcţiile familiei sunt multiple: de la cea unificatoare, la cea sfinţitoare sau purificatoare, de la cea regenatoare de vieţi omeneşti în societate, la cea edificatoare în ordinea morală, de la ce creatoare de valori economice şi culturale, la cea de creatoare de destin etnic276. Până aproape în zilele noastre, familia se bucura de o indiscutabilă sacralitate, în cadrul căreia există o ierarhie consfinţită ca atare, bărbatului revenindu-i autoritatea şi responsabilitatea faţă de femei, iar părinţilor responsabilitatea faţă de soarta copiilor. Dacă creştinismul a ridicat la un nivel de maximă înălţime valoarea iubirii dintre soţi, a ridicat, totodată, şi valoarea pe care 273

Pr. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Ed. Episcopia Ardealului, Alba Iulia, 1996, p. 196. 274 Ibidem, p. 196 - 197. 275 Ibidem, p. 197. 276 Pr. Silviu-Petre PUFULETE, „Taina nunţii în revelaţia lui Dumnezeu”, în G.B. nr. 4-8 / 2002, p. 73.

101

Provocări la adresa familiei creştine azi o reprezintă copilul. Din punct de vedere creştin, nu copiii trebuie să lucreze pentru părinţi, ci, dimpotrivă, părinţii trebuie să lucreze pentru copii; copilul nu mai este un mijloc. Chiar prin faptul că este chemat să participe la societatea lui Dumnezeu, să devină un fiu al lui Dumnezeu, el devine unul din scopurile principale ale căsătoriei, urmând desăvârşirii în dragostea soţilor, obiectivul cel mai de seamă al paternităţii277. El nu se mai naşte pentru părinţi, ci părinţii există pentru el. Viitorul nu-i făcut pentru trecut, ci, dimpotrivă, trecutul pentru viitor. Astfel se poate explica faptul că, din punct de vedere creştin, o familie este incompletă fără această relaţie atât de complexă, existentă între soţ şi soţie, precum şi între aceştia şi copiii cărora le dau viaţă. Nu este vorba doar despre o legătură orizontală, bazată de respect şi înţelegere, ci şi una duhovnicească. Lucrarea părintelui este aceea de a-i transmite copilului învăţătura cea bună, în timp ce datoria acestuia este de a răspunde cu receptivitate la eforturile părinţilor.

277

Prof. Constantin C. PAVEL, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie”, p. 135.

102

Provocări la adresa familiei creştine azi

III. 6. Temeiuri patristice ale Tainei Căsătoriei Scrierile Părinţilor Apostolici continuă învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli în privinţa căsătoriei şi a familiei creştine. Ele conţin sfaturi care se adresează deopotrivă bărbaţilor clerici şi laici, femeilor, tinerilor, fecioarelor si văduvelor. Astfel, soţii trebuie să-şi iubească soţiile lor, după cuvântul Apostolului, ca pe Domnul, iar soţiile să iubească pe Domnul şi să se mulţumească trupeşte şi duhovniceşte cu soţii lor. Copiii să aibă parte de creşterea cea întru Hristos, tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăţia lor si înfrânându-se de la orice lucru rău, iar fecioarele să vieţuiască fără de prihană şi cu conştiinţa curată. Văduvele să nu fie neglijate, ci să fie în grija Bisericii, dar şi ele să aibă un comportament responsabil deoarece sunt altare ale lui Dumnezeu. Este condamnată desfrânarea şi adulterul ca făcând parte din păcatele ce alcătuiesc calea morţii sau a întunericului alături de alte fărădelegi ca: stricarea copiilor sau uciderea pruncilor, căci omul este chip al icoanei lui Dumnezeu. Creştinii se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup278. Apologeţii au făcut şi ei referiri, uneori foarte exacte, cu privire la căsătorie şi familie pentru a contracara acuzatiile, mai ales cele din partea păgânilor, de imoralitate a creştinilor. Printre numeroasele reproşuri pe care aceştia le făceau adepţilor noii religii erau: că îşi ucid copiii, aducându-i jertfă în adunăriie lor cultice, că practică împreunări oedipice şi incesturi de tot felul ş.a. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful consideră că scopul principal al casătoriei este naşterea de prunci; de aceea, creştinii, nu numai că nu-şi ucid copiii, dar nici nu-i abandonează, cum fac păgânii279. Sf. Teofil al Antiohiei susţine necesitatea naşterii de prunci, însă nu din adultere, 278

Pr. Lect. Leontin POPESCU, „Familia creştină şi provocările lumii moderne …”, p. 368.

103

Provocări la adresa familiei creştine azi

ca la păgâni, ci din căsătorii legitime280. Tertulian, în prima parte a vietii, pe când era ortodox, susţinea că prin căsătorie păstrată cu credinţă, prin naşterea şi creşterea copiilor lor, creştinii erau puşi la adăpost faţă de stricăciune, de incest şi de alte păcate. Creştinul este bărbat numai al soţiei sale, neuitându-se cu poftă la alte femei281. Tertulian elogiază căsătoria între creştini, săvârşită de Biserică. În a doua parte a vieţii, sub influenţa montanistă, el devine mai rigorist; este de acord cu căsătoria, însă susţine că înfrânarea este vrednică de veneraţie, aşa cum libertatea de a se căsători e vrednică de respect, amândouă supunându-se voinţei lui Dumnezeu; nu admite a doua căsătorie, ea fiind un obstacol pentru sfinţenie şi contrară voinţei lui Dumnezeu, cu atât mai mult în cazul preoţilor. Ţinuta vestimentară a femeilor căsătorite, ca şi a fecioarelor, trebuie să fie modestă. Desfrânarea este unul din cele mai mari păcate, ea neputând fi iertată de Biserică282. Minucius Felix apără moralitatea creştinilor, arătând că aceştia se leagă în lanţul unei singure căsătorii, îşi nasc şi cresc copiii, pe care-i au cu o singură femeie. Ei nu-şi jertfesc pruncii şi nu-i abandonează sau ucid, uneori chiar înainte de naştere, cum fac păgânii. Incesturile nici nu pot fi pomenite printre creştini şi nici un fel de desfrânare deoarece ei iubesc foarte mult castitatea283. Sfântul Ciprian al Cartaginei, criticând imorabitatea păgânilor ridicată la rang de virtute şi lăudată în arene şi de pe scenele teatrului, foloseşte imaginea familiei creştine drept model pentru înfăţişarea chipului Bisericii; de aici se poate lesne înţelege viziunea Sfântului Părinte în legătura cu familia creştină că trebuie să fie: curată, neprihănită, să 279

Sf. IUSTIN MARTIRUL şi FILOSOFUL, Apologia I. 14, trad. Pr. Olimp Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă, PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 34. 280 Sf. TEOFIL al ANTIOHIEI, Către Autolic III. 6, p. 331. 281 TERTULIAN, De monogamia (Le Mariage unique) I. 4, introduction, texte critique, traduction et commentaire de Paul Mattei, col. Sources Chretiennes, vol. 343, Ed. du Cerf, Paris, 1988, p. 135 282 TERTULIAN, Exortation a la chesteté I. 4, introduction, texte critique, traduction et commentaire par Claudio Moreschini et Jean Claude Fredouille, Sourcesc Chretiennes, vol. 319, Ed. du Cerf, Paris, 1985, p. 71. 283 MINUCIU FELIX, Octavius XXX – XXXI, trad. David Popescu, în Apologeţi de limbă latină, PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 384 – 385.

104

Provocări la adresa familiei creştine azi

cunoască o singură casă, să fie castă, cu pudoare, respectând jurămăntul unui singur pat. Să aibă copii numeroşi284. Clement Alexandrinul apără şi afirmă cu tărie împotriva gnosticilor şi a docheţilor spunând: ,,căsătoria după lege este sfântă ca şi legea dată de Domnul, căci nu căsătoria este păcat, ci desfrânarea. De aceea sunt vinovaţi cei care fug de căsătorie, dispreţuind-o, ca şi cei care se îndepărtează de ea pentru a se sustrage de la obligaţiile aferente ei. Dar vinovaţi sunt şi cei care se căsătoresc folosindu-se de căsătorie în mod abuziv. Scopul principal al celor ce se căsătoresc este, după Clement, naşterea de copii, care este împreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu: de aceea nu trebuie dispreţuită. Nu lipseşte însă nici scopul într-ajutorării reciproce şi cel al potolirii concupiscenţei, dar care sunt secundare. Căsătoria a doua nu este recomandată de Clement: este acceptată cu mare rezervă, însă în nici un caz a celor cărora le trăieşte soţ sau soţia dintâi, aceasta fiind socotită desfrâu şi comuniune spurcată285. Origen consideră că bărbatul este spiritul, iar femeia sufletul familiei. Dacă cei doi, spiritul şi sufletul, bărbatul şi femeia, vieţuiesc în pace, bună înţelegere şi armonie, aceste virtuţi cresc şi se înmulţesc în aşa măsură, încât să nu se mai pornească poftele cărnii împotriva duhului, căci poftele cărnii pun în pericol unitatea familiei înlesnind divorţul286. Metodiu de Olimp, deşi propovăduieşte superioritatea fecioriei, consideră căsătoria vrednică de elogii, ca una care aduce naştere de copii şi asigură Bisericii martiri şi adversari ai celui rău. Ea nu trebuie dispreţuită, fiindcă prin intermediul ei omul colaborează cu Dumnezeu la Creaţie, care continuă şi acum. De aceea, nimeni nu este îndreptăţit să dispreţuiască instituţia căsătoriei 284

Sf. CIPRIAN al CARTAGINEI, Despre unitatea Bisericii VI, trad. David Popescu, în Apologeţi de limbă latină, PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 348. 285 CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul II. 10. 83. 1 – 3, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, PSB, vol 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 278. 286 ORIGEN, Omilii la Geneză I, 15, studiu introductiv, traducere şi note Adrian Muraru, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 159.

105

Provocări la adresa familiei creştine azi

şi naşterea de prunci dintr-însa. Metodiu de Olimp condamnă desfrânaţii, nu şi copiii rezultaţi din desfrânare287. Pornind de la învăţătura Sfântului Apostol Pavel din I Con 7. 25 - 26, în literatura patristică a primelor trei veacuri creştine se manifestă o preferinţă pentru feciorie, considerată a fi superioară căsătoriei. În secolul al IV-lea asistăm la instituţionalizarea în Biserică a vieţuirii în feciorie şi la conturarea într-un mod tot mai pregnant a monahismului creştin. De aceea şi Părinţii veacului de aur manifestă, ca şi cei dinaintea lor, o preferinţă pentru feciorie. De altfel, aproape cu toţii au fost necăsătoriţi. Fecioria este, în concepţia multora dintre ei, starea primilor oameni în rai, înainte de căderea în păcat. Preocupaţi de acest mod de viaţă şi de statutul fecioriei în sânul comunitătii creştine, ei au scris lucrări speciale dedicate acestui fel de vieţuire288. Cu toate acestea, aceiaşi Părinţi ai Bisericii au lăsat cuvinte nemuritoare cu privire la căsătorie, naşterea de prunci şi, în general, faţă de familia creştină. Urmând învăţătura şi atitudinea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, ei au subliniat locul şi rolul căsătoriei, ca şi cinstea de care se bucură ea în comunitatea creştină. De altfel, ca păstori ai Bisericii, ei nu puteau fi indiferenţi faţă de situaţia majorităţii credincioşilor lor care erau căsătoriţi. Preocuparea lor pentru problemele familiei creştine se datorează şi contestării din partea unor eretici a originii, a sfinţeniei şi a cinstirii căsătoriei. Ei au subliniat faptul că nunta este tip al prezenţei lul Hristos, al unirii lui Hristos cu Biserica. Ea este rânduită de Însuşi Dumnezeu, de aceea nimănui nu îi este îngăduit să o dispreţuiască. Căsătoria şi familia nu sunt o piedică în calea virtuţii, acestea fiind rânduite de Însuşi Creatorul universului289. Pe langă faptul că este cinstită, căsătoria este, în acelaşi timp, un act solemn, care leagă neamul nostru la un loc şi este pricină a 287

METODIU de OLIMP, Banchetul sau despre castitate III. 12, traducere Pr. Constantin Corniţescu, PSB, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 65. 288 Pr. Dr. Marin CIULEI, „Expunere succintă a antropologiei patristice din primele trei secole”, în B.O.R. nr. 1 -6 / 1998, p. 349. 289 Ibidem, p. 350.

106

Provocări la adresa familiei creştine azi

multor bunuri. Căsătoria trebuie, însă, privită cu cea mai mare seriozitate. Rolul părinţilor în pregătirea căsătorici copiilor lor este covârşitor. Ei trebuie să-şi educe copiii în aşa fel încât, în momentul căsătoriei aceştia trebuie să poată lua cu ei o bogată zestre spirituală şi nu neapărat materială290. În acest fel, părinţii se fac binefacători, nu numai ai copiilor lor, ci şi ai familiilor acestora şi ai societăţii întregi. Păstrarea castităţii tinerilor este, în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrul cel mai important şi mai greu de realizat. Nepăzirea castităţii până la căsătorie atrage după sine consecinţe grave pentru viitoarea căsnicie a tinerilor, de aici născându-se multe rele: obişnuinţa cu păcatul şi infidelitatea conjugală cu toate urmările lor291. De aceea, Sfinţii Părinţi, şi în special Sfântul Ioan, recomandă părinţilor să-şi căsătorească fiii şi fiicele înainte de a fi în pericolul pierderii castităţii, pentru băieţi înainte de a se înrola în armată şi, dacă este cazul, chiar înainte de a avea vreo situaţie profesională, numai să-şi păstreze castitatea292. Cât priveşte alegerea miresei, mirele trebuie să chibzuiască foarte mult, deoarece îşi ia soţie pentru toată viaţa. De aceea el să nu urmărească zestrea şi nici frumuseţea viitoarei mirese, ci virtuţile ei, căci acestea asigură pacea şi buna înţelegere în familie, iar acelea aduc numai tulburare şi lupte. Părinţii miresei să facă acelaşi lucru pentru fiica lor, să-i caute un soţ de neam mare şi strălucit, cu evlavie, blândeţe şi înţelepciune, cerând pentru aceasta ajutorul lui Hristos. Primirea Tainei Cununiei aduce în viaţa tinerei familii un har special, care-i face pe cei doi, care până atunci erau străini, să fie unul singur în iubire, părăsindu-şi părinţii şi pe cei care le fuseseră apropiaţi şi alipindu-se unul de altul într-un chip cu totul tainic şi plin de admiraţie. Această Taină işi revarsă harul şi peste ceilalţi membri 290

Pr. Lect. Dr. Leontin POPESCU, „Familia creştină şi provocările lumii moderne în lumea scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Părinţi”, p. 356. 291 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilia a IX-a la I Timotei, ediţie revizuită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 97 – 99. 292 Ibidem, p. 99.

107

Provocări la adresa familiei creştine azi

ai familiei, în special asupra părinţilor celor doi, încât aceştia nu se întristează de pierderea fiilor şi a unei însemnate părţi a averii lor, ci, dimpotrivă, se bucură mult293. Taina aceasta este cu adevărat mare, şi acest lucru este arătat de asemănarea făcută între unirea în căsătorie a soţului cu soţia sa după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, aşa după cum învăţa Apostolul Pavel (Efes 5, 32). Nunta este un prilej de bucurie; cu toate acestea, creştinii nu trebuie să uite demnitatea la care sunt chemaţi, neîntinând Taina cu obiceiuri şi petreceri păgâne. Nunta nu este nici prilej de fală, de beţie şi de îmbuibare, nici de cântece şi vorbe de ruşine şi nici de dansuri şi aţâţare a poftelor spre desfrânare, toate acestea făcând de ruşine pe mire, pe mireasă şi pe toţi nuntaşii294. Sfântul Ioan Gură de Aur critică aspru astfel de petreceri, care erau în măsură să scandalizeze până şi pe păgâni. El nu este împotriva distracţiilor, permiţând la asemenea ocazii a avea mese încărcate, haine frumoase, invitarea unor femei venerate, dar să nu lipsească de la nuntă nici bunacuviinţă, prudenţa, demnitatea şi cumpătarea, şi să predomine tăcerea, buna podoabă, ruşinea şi modestia. Invitatul de frunte să fie Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii şi toţi cei blânzi295. La petrecerile de nuntă ale creştinilor, bucuria firească a momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor şi a altor cântări duhovniceşti, milostenie faţă de săraci, buna rânduială şi prudenţă. În felul acesta şi Hristos va fi de faţă şi va binecuvânta ospăţul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se preaslăveşte Stăpânul a toate296. În privinţa scopurilor căsătoriei, părerile Părinţilor sunt aproape identice, atât ale celor din primele trei veacuri, cât şi ale celor din veacul al IV-lea. Mărturiile biblice cu privire la întreitul scop al căsătoriei (Fac 2, 24; 2, 1 8; 1 Cor. 7, 9-12) au fost preluate, 293

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii maritale I. 3, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 4 – 5. 294 Ibidem, p. 63. 295 Ibidem, p. 63. 296 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 16 – 17.

108

Provocări la adresa familiei creştine azi

dezvoltate şi mărturisite apoi de către Părinţii Bisericii. Mulţi dintre ei au considerat, ca prim scop al căsătoriei, naşterea de prunci. Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, nu consideră căsătoria ca fiind absolut necesară pentru înmulţirea oamenilor, aşa cum n-a fost necesară pentru aducerea la existenţă a primei perechi de oameni. Dar pentru că în firea omenească a intrat concupiscenţa, de aceea Dumnezeu a instituit căsătoria, realizând prin ea acest fel de înmulţire a neamului omenesc, prin unire trupească şi, odată cu aceasta, potolirea concupiscenţei. De aceea, el accentuează mai mult acest din urmă scop: o singură pricină are căsătoria, să nu ne pângărim, şi de aceea s-a găsit acest leac. Căci căsătoria potoleşte furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria297. Potrivit majorităţii Sfiinţilor Părinţi, viaţa conjugală a început numai după căderea în păcat298. Dar această unire trupească şi naşterea de prunci le-a lăsat Dumnezeu oamenilor şi ca mângâiere pentru pierderea nemuririi şi pentru ca Adam să n-o urască pe Eva care-l ispitise, Dumnezeu legându-l de ea cu lanţurile dorinţei reciproce, dorinţă pe care soţii o pot stinge, de acum înainte, prin viaţa conjugală, dar care, într-o oarecare măsură, există încă de la creaţie. Dumnezeu a sădit, aşadar, în însăşi firea oamenilor atracţia reciprocă şi naşterea de prunci din unirea bărbatului cu femeia, toate făcându-le pentru a impune dragostea între ei. Dar aceasta a fost dată pentru căsnicie şi pentru facerea de copii, şi nu pentru desfrânare şi corupere. În ceea ce priveşte într-ajutorarea reciprocă, sprijinul acordat bărbatului în rai de către femeie se manifestă în ordinea morală. Sfântul Ioan interprerează textul biblic în legătură cu facerea femeii (Fac 2, 18) în sensul că Dumnezeu a hotărât să-i ofere omului o oarecare mângâiere prin intermediul unei împreună-vieţuiri299. 297

Idem, Omilii maritale I. 1, p. 2. Sf. IRINEU de LUGDUNUM, Demonstraţia propovăduirii apostolice 17 şi 18, p. 80 – 81; Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre facerea omului XXIII, p. 61 – 62. 299 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Fecere 10, 4, ed. cit., p. 106. 298

109

Provocări la adresa familiei creştine azi

Părinţii veacului al IV-lea, ca şi cei de dinainte, au fost preocupati şi de reglementarea căsătoriei potrivit unor principii bine precizate, care prevedeau, în anumite cazuri, unele impedimente la contractarea ei. Este de menţionat aici interdicţia pentru creştini de a se uni în căsătorie cu evreii; aceasta devine o normă juridică în vremea lui Constanţiu, fiind reînnoită ulterior300. În ce priveşte rudenia ca impediment la căsătorie, pornind de la dreptul roman şi de la legea mozaică, Biserica şi-a impus, chiar de timpuriu, o perspectivă proprie. Sinoadele din secolul al IV-lea au dat o expresie clară şi neschimbătoare tradiţiei bisericeşti referitoare la rudenie ca impediment la căsătorie, interzicând căsătoria şi pe linie directă şi pe linie colaterală. Între Părinţii din secolul al IV-lea, cel care s-a ocupat îndeaproape de problema impedimentelor la căsătorie a fost Sfântul Vasile cel Mare. Potrivit lui, constituie impedimente: călugăria, făgăduinţa făcută lui Dumnezeu de a trăi în feciorie, răpirea unei femei, precum şi ca un văduv să ia în căsătorie pe sora fostei sale soţii, căsătoria femeilor şi a sclavilor fără învoirea taţilor, respectiv a stăpânilor lor. Relaţiile incestuoase sau cele cu persoane într-un grad de rudenie oprit pentru căsătorie sunt aspru pedepsite301. În conformitate cu relatările biblice despre crearea omului ca bărbat şi femeie (Fac 1. 27 ) şi cu principiul enunţat de Sfântul Apostol Pavel în (Gal 3. 28), Sfinţii Părinţi susţin în termeni clari ideea egalităţii dintre cele două sexe. Deşi e mai slabă trupeşte, femeia se dovedeşte în multe privinţe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privaţiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune şi la fapte bune. Conform învăţăturii biblice, soţul şi soţia alcătuiesc un singur trup. Temeiul acestei unităţi rezidă nu numai în faptul fizic al creării Evei din coasta lui Adam, ci şi în caracterul de taină al căsătoriei, aşa cum reiese din porunca lui Dumnezeu (Mc. 10, 7 - 8). Sfinţii Părinţi păstrează şi dezvoltă aceeaşi învăţătură subliniind, la rândul lor, unitatea după natură şi după har a soţului cu soţia sa. Raporturile dintre cei doi trebuie să se întemeieze întotdeauna pe dragoste, care a fost sădită de Dumnezeu în chiar firea 300 301

Can. 72 Trulan; 14 IV Ec., 10 Laodiceea. Can. 6, 18, 22, 27, 30, 38, 40, 42, 46, 68, 77, 78, 87 ale Sf. Vasile cel Mare.

110

Provocări la adresa familiei creştine azi

omului. Dragostea, izvorul tuturor bunurilor într-o casă, este cea care asigură unitatea şi buna înţelegere în familie şi în societate302. Deşi sunt egali între ei, jumătăţi ale întregului, totuşi, atât bărbatului, cât şi femeii, li s-a rânduit locul şi rolul lor specific în familie, Biserică şi societate. Bărbatul a fost învestit cu conducerea familiei, el find cap al acesteia: rolul conducător al lui a fost rânduit numai după căderea în păcat a protopărinţilor. Totuşi şi femeile, în mod cu totul excepţional, pot primi rolul bărbatului, în semn de amendare a soţului, atunci când acesta nu este demn de locul pe care l-a primit de la Creator303. Supunerea femeii faţă de bărbat nu presupune frică, ci trebuie să fie asemenea faţă de Domnul (Efes 5, 22). La fel şi iubirea bărbatutui faţă de soţia sa trebuie să se asemene cu cea a Domnului faţă de Biserica Lui (v. 25) de care El nu s-a scârbit, ci a iubit-o până la jertfă. De asemenea, fiind un trup cu ea, soţul este dator să-şi iubească soţia ca pe însuşi trupul său (I. 2 8-29). Aşadar, femeia nu trebuie dispreţuită, ci iubită, căci unde este iubire, toate celelalte urmează de la sine; dar unde este frică se întâmplă cu totul dimpotrivă304. Aplicând cuvintete Apostolutui (Efes 5. 33), Sfântul Ioan Gură de Aur emite o sentinţă vrednică de a fi reţinută textual: Chiar dacă este supusă nouă, femeia însă este supusă ca soţie şi nu ca roabă, ca una ce este liberă şi de aceeaşi cinste cu bărbatul. În familie, fiecare dintre soţi are rolul său, responsabilităţile fiind împărţite conform constituţiei şi disponibilităţilor primite de la Creator, care prin această împărţire a pus între ei o nouă legătură a unităţii lor305. Prima datorie este iubirea, care întotdeauna este legată de iubirea faţă de Dumnezeu. Soţia are, în concepţia Sfântutui loan Gură 302

Pr. Prof. Ioan G. COMAN., „Fericitul Teodoret al Cyrului, despre dragoste ca bază a vieţii creştine desăvârşite”, în O., nr. 1 – 2 / 1995, p. 16. 303 Ibidem, p. 16. 304 Pr. Sorin COSMA, „Înţelesul tainic al Sfintei Cununii”, în Îndrumător bisericesc, Timişoara, 1983, p. 54. 305 Pr. Gheorghe BUSUIOC, „Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia creştină”, în M. M. S., nr. 1 – 2 / 1970, p. 39.

111

Provocări la adresa familiei creştine azi

de Aur, datoria de a se îngriji de creşterea copiilor şi de administrarea casei şi a lucrurilor din ea, iar soţul, de a procura cele necesare familiei, de a nu-şi neglija familia şi de a-şi apăra soţia de orice agresiune, chiar şi verbală. O altă datorie reciprocă a celor doi soţi este de a nu se lipsi unul de altul decât pentru o vreme şi cu bună înţelegere, pentru a se îndeletnici cu postul şi cu rugăciunea (I Cor 7, 5). Datoria de căpătâi a soţilor este creşterea şi educarea copiilor306. Deoarece obiceiurile şi distracţiile pagânilor contaminau foarte uşor pe creştini, mai ales pe cei de curând botezaţi, Părinţii veacului al IV-Iea au o poziţie foarte tranşantă faţă de acestea. Ei critică aspru pe cei care frecventau băile publice, spectacole din teatru şi cele din hipodrom, care erau izvor al desfrânării fărădelegilor de tot felul. Teatrele sunt numite de Sfântul loan Gură de Aur: oficine drăceşti, cuptorul babilonian şi desfrânata egipteancă, iar băile publice: izvor drăcesc, ocean de desfrânare şi ocean al pierzaniei. Reprezentarea desfrâului şi a adulterului pe scenă, chiar dacă era o ficţiune, aducea multă pagubă sufletească nu numai actorilor şi spectatorilor, ci şi membrilor familiilor acestora şi întregii societăţi. Dar şi obiceiuri sau deprinderi care păreau nevinovate, cum ar fi: parfumarea aerului cu diferite mirodenii, ungerea trupului cu parfumuri, plăcerile care vin de pe urma pipăitului şi gustului sunt aspru înfierate de către Părinţi, invitând la înfrânare şi la o viaţă raţională307. Pe lângă acestea, Sfinţii Părinţi combat beţia şi îmbuibarea care, şi ele, sunt surse ale desfrâului. Ca distracţii compatibile calităţii de creştin, Sfântul Ioan recomandă: plimbarea prin grădini, pe malul râurilor, al lacurilor, pe câmpii, ascultarea cântecului greierilor, vizitarea mormintelor mucenicilor, unde-i sănătate trupului şi folos sufletului, unde nu-i vătămare, nici căinţă după plăcere ca la teatru. Soţia şi copiii sunt şi ei izvor de fericire pentru un bărbat care vrea să trăiască o viaţă după voia lui Dumnezeu. Distracţiile şi ospeţele creştine sunt, în conceptia Sfântului loan, acelea la care sunt invitaţi şi săracii, cu care Hristos 306

Ibidem, p. 40. Pr. Marin BRANIŞTE, „Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie”, în S. T., nr. 1 – 2 / 1957, p. 123. 307

112

Provocări la adresa familiei creştine azi

S-a identificat308. Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru împodobirea trupului, Sfinţii Părinţi au arătat cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet, ele find socotite lanţ al păcatelor. Părinţii insistă în mod deosebit asupra cumpătării şi modestiei femeii, ca şi a bărbatului, în îmbrăcăminte, căci model trebuie să fie caracteristica creştinilor. Nerespectarea acestui mod de viaţă introduce vanitatea şi multe alte păcate, ca bănuieli viclene, cheltuieli zadarnice, blasfemii şi motiv de înşelăciuni, un exemplu rău pentru urmaşi. În locul podoabelor şi al hainelor de lux, sunt recomandate hainele şi podoabele virtuţilor, rezervate femeilor înţelepte. Acestea sunt: milostenia, filantropia, înţelepciunea, netrufia, care sunt mai cinstite şi mai preţuite decât aurul; acestea fac pe cea plăcută mai frumoasă, acestea şi pe cea urâtă o fac frumoasă şi plăcută. Ţinuta femeii în Biserică trebuie să fie, de asemenea, una modestă şi plină de evlavie, având capul acoperit, după porunca Sfântului Apostol Pavel, „Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Cor II, 5) şi nevorbind în Biserică (I Cor 14, 34 - 35)309. Soţii nu trebuie să considere că au ceva în mod propriu; bunurile materiale sunt comune în familie, căci chiar trupurile lor aparţin unul altuia. Sfinţii Părinţi consideră că, pentru un bărbat care vrea să ducă o viaţă curată, alături de soţie, copiii sunt lucrul cel mai de preţ; ei sunt darul lui Dumnezeu, în ei familiile au o mare comoară, ei sunt mangâiere pentru părinţi şi prin ei femeile pot să-şi dobândească mântuirea sufletului (I Tim 2, 15)310. Prin intermediul copiilor, Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, copiii luând locul celor care pleacă. Naşterea de prunci este, însă, rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu; ea presupune, aşadar, supunerea voinţei omului voii lui Dumnezeu şi împlinirea lucrului Său. Puritatea copiilor este model 308

Pr. Gheorghe BUSUIOC, Op. cit., p. 42. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii maritale, p. 64. 310 Pr. Cornel DASCĂL, „Pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină a Cununiei şi pentru familie”, în M. A., nr. 3 – 4 / 1984, p. 190. 309

113

Provocări la adresa familiei creştine azi

pentru cei vârstnici spre a nu păcătui. Numele dat copiilor nu trebuie să fie unul la întâmplare, nici din cele ale eroilor mitologiei păgâne, ci să fie nume purtate de sfinţi pe care ei să-i aibă model de vieţuire. La punerea numelui, şi mai tarziu, să nu se întrebuinţeze pentru copii practici şi superstiţii păgâne; toate acestea dovedesc dispreţ faţă de creaţia lui Dumnezeu şi necredinţă311. Copiii trebuie să fie educaţi, începând cu cea mai fragedă vârstă. „Sfinţii Părinţi şi, în special, Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, au acordat o mare importanţă acestui aspect, recomandând cercetarea Scripturii, dar şi folosirea cu discernământ a filosofiei păgâne. Părinţii trebuie să aibă o atitudine responsabilă faţă de educaţia copiilor lor. Alături de părinţi, un rol important în formarea copiilor îl are Biserica”312. Pentru SfântuI Ioan Gură de Aur educaţia copiilor este o artă care nu poate fi egalată de nici o altă artă, educaţia trebuie să urmarească, în primul rând, formarea copilului în învăţătură şi certarea Domnului. Lipsa creşterii copiilor în frica lui Dumnezeu atrage după sine grave consecinţe şi atât pentru părinţi, cât şi pentru copii313. Căsătoria presupune, aşadar, multă bucurie şi mângâiere, dar şi multă responsabilitate, atât a soţilor faţă de copiii lor, cât şi a unuia faţă de celălalt, precum şi a copiilor faţă de părinţi. Neîndeplinirea obligaţiilor căsătoriei duce la păcate care se împotrivesc acestei instituţii dumnezeieşti şi conduc, în cele din urmă, la ruperea unităţii familiei şi la divorţ. Printre acestea, Părinţii Bisericii înfierează pe cele mai grave, cum ar fi: necinstirea soţului sau soţiei, adulterul, incestul, perversiunea de orice fel şi uciderea pruncilor în pântece sau avortul, nelăsând la o parte nici alte aspecte secundare care pun în pericol căsătoria şi familia314. Iubirea reciprocă a celor doi soţi asigură familiei un climat de pace, bună înţelegere şi armonie, acestea fiind izvorul tuturor bucuriilor şi al bunurilor dintr-o casă. „Neînţelegerile dintre soţ şi 311

Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, „Taina nunţii”, p. 516. Pr. Prof. Viorel SAVA, „Taina nunţii…”, p. 49. 313 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre creşterea copiilor, p. 27. 314 Arhid. Prof. Ioan N. FLOCA, „Impedimente la căsătorie”, în M. A, nr. 1 / 1989, p. 30 – 36. 312

114

Provocări la adresa familiei creştine azi

soţie comportă consecinţe grave, nu numai pentru acea familie cu părinţi, copii şi celelalte rude, ci şi pentru întreaga societate, atât în plan material, cât şi în plan spiritual315. De aceea soţii trebuie să se deprindă încă de la început a se cinsti unul pe altul, pentru a vieţui după voia lui Dumnezeu. Cea mai gravă încălcare a iubirii şi respectulul reciproc pe care trebuie să le aibă soţii între ei este adulterul, de care Sfinţii Părinţi se şi jenează uneori a vorbi. Acesta este una dintre cele mai grave încălcări ale legii dumnezeieşti: lăcomie, hoţie şi răsturnarea legilor naturii. Adulterul şi, în general, desfrânarea, necinsteşte trupul, făptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 6, l5 – 16), dezbrăcând pe om de haina virtuţii şi desfigurând cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Cel ce săvârşeşte adulter cade din demnitatea sa umană, pregătindu-şi chinul şi în viaţa de aici, şi în cea viitoare316. Un alt păcat deosebit de grav, ce nesocoteşte instituţia căsătoriei, este incestul, care, potrivit Sfântului Apostol Pavel, depăşeşte în gravitate chiar pe cele ale păgânilor (I Cor 5. 1). De aceea, Apostolul, consideră Sfântul Ioan, se şi ruşinează să numească acest păcat317. Perversiunea este şi ea un păcat care se înscrie printre cele deosebit de grave ce necinstesc căsătoria, fiind aspru condamnată atât de Sfântul Apostol Pavel (Rom 1, 24 - 27), cât şi de către Sfinţii Părinţi, care consideră că acest lucru se poate petrece doar acolo unde păcatele au determinat părăsirea omului de către Dumnezeu. Perversiunea este păcat împotriva firii; nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Cei care îl săvârşesc sunt lipsiţi de orice iertare fiindcă au defăimat natura. Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit, încă de aici; pedeapsa 315

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre iubire, trad. de Octavian Gordon, în S.T. nr. 2 / 2007, p. 105. 316 Pr. Cornel DASCĂL, „Pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină a Cununiei şi pentru familie”, p. 192. 317 Pr. Marin BRANIŞTE, „Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie”, p. 125.

115

Provocări la adresa familiei creştine azi

Sodomei este imagine a iadului pentru cei ce săvârşesc astfel de nelegiuiri318. Dar şi uciderea pruncilor în pântecele mamei nu este un păcat mai mic, fiindcă zămislirea este de la Dumnezeu, iar cei care săvârşesc acest lucru se războiesc cu legile Creatorului, îşi bat joc de darul Lui şi consideră binecuvântarea Lui ca un blestem. Acest păcat nu este individual, ci colectiv, aparţinând tuturor celor implicaţi în vreun fel în săvârşirea lui. Şi mai grav este faptul ca multora li se pare că el nu este de luat în seamă, aceştia nedându-şi seama de grozăvia lui. Toate aceste grave abateri de la rânduiala lui Dumnezeu privind căsătoria, conduc la ruperea acesteia în plan spiritual şi apoi şi în plan formal, prin divorţ319. Întemeiaţi pe învăţăturile biblice, Părinţii apără cu fermitate indisolubilitatea căsătoriei. Ei admit divorţul, pe temeiul învăţăturii Mântuitorului Însuşi, numai pentru pricina de adulter. Dar, chiar întrun astfel de caz, cei mai mulţi Părinţi nu împărtăşesc opinia că adulterul obligă pe soţul înşelat la desfacerea căsătoriei. În ceea ce priveşte divorţul şi interdictia recăsătoririi celor divorţaţi, Părinţii veacului de aur au la bază nu numai învăţătura Noului Testament, ci şi o tradiţie clar conturată în scrierile patristice anterioare, cum ar fi: Păstorul lui Herma, Sfântul Iustin Martiul şi Filosoful, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen ş.a.320. Dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni ai veacului de aur se cuvine a fi amintiţi aici mai ales cei trei mari capadocieni, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, ca şi Sfântul loan Gură de Aur; de asemenea, nu pot fi trecuţi cu vederea Vasile al Ancirei şi Asterie al Amasiei. În opera canonică a SfântuIui Vasile cel Mare se observă oarecare diferenţă de tratament între bărbat şi femeie, însa scopul 318

Pr. Gheorghe PASCHIA, „Buna cuviinţă creştină la Sfintele Taine şi ierurgii”, în B. O. R., nr. 9 – 10 / 1978, p. 1140. 319 Prof. Constantin PAVEL, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie”, p. 138. 320 Pr. Olimp CĂCIULĂ, „Proceduri sinodale în dreptul matrimonial. Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de căsătoriile a II-a şi a III-a”, în B. O. R., nr. 5 – 6 / 1936, p. 356.

116

Provocări la adresa familiei creştine azi

urmărit de acest Părinte este de a promova cu orice preţ salvarea căsătoriei. Pentru el nu există motive suficient de întemeiate ca cineva să poată să se despartă. Totuşi, despărţirea este permisă în cazul încălcării unor impedimente cu privire la căsătorie, pentru cei care trăiesc în desfrânare, sau pentru cei care de comun acord, în faţa a mai multor martori, îşi exprimă dorinţa de a intra în mănăstire321. Sfântul Grigorie de Nazianz, de asemenea, nu admite ca motiv de divorţ decât desfrânarea; orice alte defecte ale soţiei, soţul trebuie să i le reprime, fără ca totuşi să o repudieze322. Sfântul Grigorie de Nyssa susţine unicitatea căsătoriei neadmiţând recăsătorirea, ceea ce presupune că el nu acceptă divorţul. Sfântul Ioan Gură de Aur oferă şi el o serie importantă de texte referitoare la indisolubilitatea căsătoriei şi la divorţ. După el, unirea celor doi soţi este reală şi legătura dintre ei indisolubilă, temeiurile acestei unităţi fiind demonstrate cu exemplul lui Hristos Care S-a unit cu Biserica Sa323. De aceea, căsătoria nu trebuie desfăcută, decât în cazuri cu totul excepţionale, cum ar fi: adulterul sau infidelitatea conjugală (cf. Mt. 19, 9), recomandându-se, totuşi, mai degrabă, readucerea celui care a săvârşit adulter la pocăinţă şi îndreptare. De asemenea, despărţirea este permisă dacă, într-o familie mixtă, soţul necredincios vrea să se despartă (cf. I Cor. 7, 15-16), ca nu cumva cel credincios să fie atras spre idolatrie. Căsătoria nu poate fi desfăcută invocându-se defecte sufleteşti ale soţului sau soţiei; după cum nimeni nu-şi taie vreun mădular infirm, ci mai degrabă îl tratează şi-l îngrijeşte, tot aşa se cuvine a se proceda şi cu soţul păcătos324. În legătură cu starea de văduvie şi cele legate de aceasta, Părinţii Bisericii, ca şi Sfântul Pavel, admit recăsătorirea acestora cu condiţia de a-şi păstra credinţa neştirbită, căci, decât o văduvie fără 321

Nicolae CHIFĂR, „Taina Nunţii după învăţătură Sfinţilor Părinti”, p. 103. Ibidem, p. 104. 323 Pr. Gheorghe BUSUIOC, „Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia creştină”, p. 40. 324 Cf. Pr. Grigore MAZILESCU, „Divorţul în lumina Sfintei Scripturi”, în O., nr. 3 – 4 / 2000, p. 40. 322

117

Provocări la adresa familiei creştine azi

evlavie, este mai bună, după părerea Sfântului Ioan Gură De Aur, o a doua căsătorie după rânduială, din care pot să izvorască ,,multe bunuri” şi mai ales alungarea din cuget a trândăviei. Dar, deşi a doua căsătorie a celui văduv, respectiv a văduvei, este îngăduită, totuşi această stare este inferioară celei a văduviei. De aceea, păzirea legii căsătoriei dintâi este de preferat325. În acest caz, văduvele nu trebuie să jelească peste măsură pe cel plecat din viaţă, deoarece se cuvine a avea nădejdea învierii, nici să urmeze obiceiurile păgâne cu privire la înmormântare, care sunt batjocoră la adresa Bisericii. Nu toate femeile cărora le-a murit soţul sunt socotite văduve, ci numai cea care nu duce o viaţă lumească şi se găseşte în văduvie, aceea este cu adevărat văduvă. Cea care nădăjduieşte în Dumnezeu precum trebuie, cea care stăruie în rugăciuni ziua şi noaptea, aceea este cu adevărat văduvă. Dacă cele care şi-au pierdut soţul se pot recăsători, nu acelaşi lucru se întămplă cu cei care s-au despărţit; aceştia nu au voie să se recăsătorească, deoarece sunt legaţi de prima soţie sau primul soţ326. Căsătoria şi familia creştină fac parte, aşadar, din trăirea creştinismului autentic, alături de starea de feciorie. De aceea, acestea trebuie privite cu toată responsabilitatea, cinstea lor fiind acordată de Însuşi Dumnezeu Creatorul şi de Mântuitorul Hristos şi propovăduită de către Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii. Pe fondul unei lumi secularizate, idealul fecioriei pare să-şi fi pierdut din importanţă, tinerii de astăzi alegând să-şi înceapă viaţa intimă din adolescenţă. Argumentele Sfinţilor Părinţi pot constitui pentru ei bune repere pentru a stopa acest fenomen.

325

Pr. Mihai REGUŞ, „O chestiune ce trebuie lămurită: legalizarea celei de-a doua cununii”, în B. O. R., nr 3 / 1932, p. 248; Pr. Prof. Ştefan RESCEANU, „Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ …”, p. 57; Pr. Gheorghe SOARE, „Impedimente la căsătorie şi motivele de divorţ”, în B. O. R., nr. 4 – 6 / 1943, p. 236. 326 Pr. Gheorghe SOARE, Op. cit., p. 338.

118

Provocări la adresa familiei creştine azi

III. 7. Aspecte canonice şi pastoral -misionare ale Căsătoriei în Biserica Ortodoxă Creştinul ortodox are ca scop ultim mântuirea sufletului. „Această lucrare de dobândire a mântuirii – desfăşurată într-un timp şi spaţiu bine definit –presupune o conştiinţă creştină care îşi află în preceptele evanghelice sursa antologică, iar în pravila canonică temeiul călăuzitor al vieţii creştine”.327 Înainte de a ne referi la legislaţia canonică sinodală vom face câteva precizări în ceea ce priveşte legea canonică. Pentru Biserica ecumenică a primului mileniu, canoanele confirmate, date de primele şi sinoade ecumenice, constituie „fântânile dreptului constituit”.328 Dacă ne raportăm la un limbaj ecleziastic, canonul este „legea Bisericii”329. „Legislaţia canonică ecumenică a primului mileniu este o legislaţie suis generis, care are caracteristici proprii”330. Utilizarea cunoştinţelor teologice, canonice, istorice şi juridice „trebuie să se facă în spaţiul gnoseologic şi în spaţiul realităţii universului credinţei”331. Legislaţia canonică sinodală este o legislaţie suis generis a Bisericii creştine, deoarece ea a fost editată în vederea slujirii unui scop special, şi anume acela de a cunoaşte dorinţa legii divine în vederea obţinerii mântuirii.332 Părinţii sinoadelor ecumenice mărturisesc că sinoadele au dat canoane pentru salvarea de patimi şi pentru mântuirea sufletelor, aceste reguli de viaţă dându-se ca să nu „se pună nici o greutate 327

Pr. Prof. Nicolae DURĂ, „Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane”, în A. B., nr.10 - 12 / 1993, p. 18. 328 Pr. Prof. Dr. Nicolae DURĂ, Le Regime De la Synodalité Selon La Legislation Canonique Conciliaire, Oecumenique, Du Ier Millénaire, Bucureşti, 1999, p. 295. 329 J.M.P.CARRIOM, Nuevo Derecho Canonico, Manual pratico, Sevilla, 1983, p. 13. 330 Pr. Prof. Dr. Nicolae DURĂ, Le Regime De la Synodalité, p. 295. 331 A.M. Rouco-VALERA, Algemeine Rechtslehre oder Theologie des Kanonischen Rechts, dans Archiv. Fur. Katholisches, Kirchenrecht, 138, 1969, p. 110, apud. Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Op. cit., p. 295. 332 Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Op. cit., p. 295.

119

Provocări la adresa familiei creştine azi

afară de cele ce sunt necesare” (Fapte 15, 28). Toată lucrarea de elaborare şi de redactare a legislaţiei canonice din primul mileniu s-a derulat într-un cadru ecleziologic, deoarece ţelul final al acestei legislaţii este soteriologică, de salvare a sufletelor.333 Aceasta este finalitatea pe care părinţii sinodali au dat-o totdeauna unui cadru eclesiologic principiilor şi normelor juridice şi canonice afirmate de sinoade. Aceste reguli stabilite de Biserică, raportate la disciplina ecleziastică, au fost formulate de Sfinţii Părinţi sub formă de canoane, „constituie nu numai mărturii premptorii ale realităţii vieţii creştine de odinioară, ci şi rânduieli şi norme de observat şi urmat în viaţa creştină până la sfârşitul veacurilor” 334. Prin urmare, apropierea epistemologică şi ermineutică a dreptului canonic al primului mileniu, este necesar să se facă în lumina acestor canoane, confirmate de Sfinţii Părinţi de la cele şapte Sinoade Ecumenice. Cu toate că pentru un teolog al dogmei „studiul sinoadelor permite o mai bună înţelegere a definiţiilor dogmatice, în crearea lor şi purtarea lor exactă pentru credinciosul de astăzi” 335, în revanşă „pentru un canonist studiul sinoadelor ajută la cunoaşterea mai bună a principiilor canonice de bază, exprimate prin textele legislaţiei canonice sinodale, care au fost şi trebuie să rămână etalonul de măsură al canonicităţii organizării fiecărei Biserici locale”336. Deci, este vorba de doctrina canonică exprimată prin suma principiilor canonice a legislaţiei canonice sinodale, ecumenice, care rămâne, de asemenea, la baza regimului sinodalităţii. În primul mileniu, activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislaţie canonică sinodală, confirmată de primele şapte 333 Pr. Prof. Liviu STAN, Contributions des théologiens roumains aux problèmes du droit canonique et leur position dans ce domaine, dans vol. De la Théologie Ortodoxe Roumaine des origines à nos jours, Bucarest, 1974, p. 392, 334 Pr .Prof. Nicolae DURĂ, „Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane”, p.18 335 J. WOLINSKI, Les sept premiers conciles oecuméniques, dans Introduction à l’Etude de la Théologie. Manuel de Théologie sous la direction de J.Doré, vol. III,Desclée de Brouwer, Paris, 1992, p. 271. 336 Pr. Prof. Dr. Nicolae DURĂ, Le Regime De la Synodalité, p. 296.

120

Provocări la adresa familiei creştine azi

Sinoade Ecumenice (cf. canoanelor: 1 Sinodul IV Ecumenic; 2 Sinodul VI Ecumenic; 1 Sinodul VII Ecumenic), prin care Biserica din Răsărit este administrată până în prezent337. Conform tradiţiei canonice orientale, fiecare hotărâre a sinoadelor se numeşte „Sinodicon”, căci, pentru Biserica din primul mileniu, canoanele au fost considerate ca o lucrare sinodală a Părinţilor participanţi la sinoade, aceştia plecând de la darurile furnizate de o tradiţie canonică, care urcă până la epoca apostolică. În anul 890, la Constantinopol, a fost editată o istorie a sinoadelor sub numele de „Sinodicon Vetus”338, conform căruia Sinodul Apostolic a fost primul Sinod al Bisericii. Legislaţia canonică sinodală, ecumenică, a primului mileniu, este o lucrare eminamente sinodală. Într-adevăr, este o autoritate constituită prin „corpul numit apostolic”339, prin intermediul căruia Biserica, la începuturile sale, edita legi: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Şi după aceea, conform modelului oferit de Sinodul Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau ecumenice, au dat canoane. Patriarhul Fotie (858 - 867 şi 877 - 886) preciza în Prefaţa Nomocanonului în XIV titluri: „canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de un colegiu de episcopi”. Potrivit practicii şi doctrinei canonice din primul mileniu, „canoanele nu pot fi editate doar de un episcop, ci doar de o uniune a acestora”.340 Tradiţia canonică bizantină vorbeşte „despre canoanele sinoadelor ecumenice”, despre „Sfintele sinoade locale” şi despre „regulile canonice ale Sfinţilor Părinţi”, date de „Biserica Universală” a primului mileniu. Conform tradiţiei canonice ortodoxe, sinoadele locale sunt de la început reunite după modelul Sinodului Apostolic şi canoanele editate de ele au devenit ecumenice „după

337

Ibidem, p. 297. Ibidem, p.297. 339 P.BOUCHET, Op.cit., Le Droit canonique, dans Invitation théologique, t. I, Ed. du Cerf, Paris, 1952, p. 138. 340 Pr. Prof. Dr. Nicolae DURĂ, Le Regime De la Synodalité, p.298. 338

121

Provocări la adresa familiei creştine azi

ratificarea lor prin canonul al doilea al Sinodului Ecumenic (Trulan)”341. Canonistul Nicodim Milaş precizează că, prin caracterul său, canonul al doilea al Sinodului şase Ecumenic (Trulan) este unul dintre cele mai importante dintre toate canoanele Bisericii Ortodoxe, întrucât prin acest canon s-a confirmat caracterul canonic şi ecumenic a sute de canoane, care la emiterea lor aveau caracter şi putere obligatorie numai pentru unele Biserici provinciale, iar acum toate aceste sute de canoane primesc caracter ecumenic şi obligatoriu pentru întreaga Biserică342. Potrivit ecleziologiei ortodoxe „...singură Biserica este regatul lui Dumnezeu pe pământ şi organul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor”343, iar Sinoadele Ecumenice sunt cele care impun autoritatea supremă. Aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei, Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi ea se exprimă prin aceste funcţiuni supreme, care sunt sinoadele ecumenice, ele având autoritate infailibilă dincolo de autoritatea individuală a episcopilor participanţi şi autoritatea lor, inclusiv a canoanelor şi a dogmelor formulate de ele, rezultă din autoritatea însăşi a Bisericii344. Sinoadele Ecumenice au fost şi sunt cea mai înaltă autoritate legislativă a Bisericii, prin ele exprimându-se autoritatea sinodală supremă şi, în primul mileniu, ele au fost singurele legislatoare ale Bisericii Ecumenice. Interpretul autentic al aceste legislaţii a fost totdeauna Biserica, aceasta exercitându-şi autoritatea prin organele individuale, episcopi şi sinoade. Iată de ce nici un episcop nu poate şi nu a revendicat dreptul de a da canoane, ci toţi episcopii sunt sub observaţia legislaţiei canonice sinodale a Bisericii ecumenice. Conform vechii doctrine canonice un episcop care păstoreşte într-un

341

A. ALIVISATOS, Les Saints canons, Athènè, 1923, p. 147. Dr.Nicodim MILAŞ, Canoanele Sinoadelor ecumenice, trad. de Pr. U. Kovincici şi Pr. Prof. N. Popovici, vol. I, Tipografia Diecezană, Arad, 1931, p.307. 343 Pr. Prof. Dr. Nicolae DURĂ, Le Regime De la Synodalité, p. 304. 344 Ibidem, p. 304. 342

122

Provocări la adresa familiei creştine azi

anumit teritoriu nu poate să dea el singur canoane şi trebuie să fie în consens cu toate canoanele bisericii ecumenice. „Practica canonică dovedeşte că în primul mileniu, interpretarea autentică a legislaţiei canonice sinodale nu a fost alta decât aceea a însuşi sinodului sau a unui sinod ecumenic următor”345. Sfintele canoane sunt un produs al actului sinergetic – al asistenţei Duhului Sfânt în procesul de legiferare bisericească de către Sfinţii Părinţi, ele fiind în slujba vieţii întru libertatea Duhului. Ele sunt un instrument indispensabil pentru asigurarea ordinii, atât în viaţa individuală şi socială a creştinilor, cât şi în lucrarea mântuitoare a Bisericii, aflându-şi temeiul în voinţa divină, în obiceiul canonic şi în tradiţia şi practica Bisericii primare346. Autoritatea şi forţa legislaţiei canonice sinodale a Bisericii ecumenice provine din reuniunea Sfinţilor Părinţi în chip sinodal în numele lui Hristos şi din asistarea de către Duhul Sfânt a acestora. Biserica, pentru a reglementa faptele şi acţiunile cu caracter extern, a pus la îndemâna credincioşilor săi un îndreptar – Sfintele Canoane –, acesta prevăzând şi îndatoririle creştinilor cu privire la viaţa creştină. Pentru aplicarea acestui îndreptar şi tâlcuirea canoanelor, creştinul trebuie să facă apel la ierarhia Bisericii, adică la episcop sau preot, care vor interpreta şi explica sensul conţinutului respectiv în lumina legii morale şi a doctrinei dogmatice ortodoxe. Dintre normele canonice referitoare la viaţa de familie, cele mai numeroase sunt cele referitoare la aceea a viitorului cleric. Pentru dreptul canonic, nunta, aşa cum a fost consacrată de Hristos, se instituie sacramental. De la început, orice mirean, implicit cei din cinul bisericesc, puteau fi şi căsătoriţi, capi de familie, având în vedere caracterul profund creştin al căsătoriei. Sfântul apostol Pavel, în epistolele către ucenicii săi Tit şi Timotei, deveniţi episcopi, oferă chipul creştin autentic al familiei preoţeşti: „Vrednic de crezare este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, însă, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii; nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint; binechivernisind casa lui, având 345

Ibidem, p.305. Pr .Prof. Nicolae DURĂ, „Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane”, p.18. 346

123

Provocări la adresa familiei creştine azi copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci, dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Tim. 3, 1-5). Precum se observă, Apostolul îl are în vedere îndeosebi, aici, pe episcop, care, în perioada apostolică şi post-apostolică, putea fi şi căsătorit. Se cunoaşte că împăratul Iustinian „printr-o novelă din anul 531, impune epicopilor celibatul” 347. Această rânduială a celibatului pentru episcop s-a definitivat în timp mai ales prin canoanele 12, 13 ale Sinodului V-VI Ecumenic, de la Constantinopol, când unor Întâi-Stătători, ridicaţi la episcopat după căsătorie, le era îngăduit să vieţuiască în continuare împreună cu propriile lor soţii. Pentru a evita, în Biserică, poticnirea şi sminteala, spre folosul turmei duhovniceşti, s-a decis încetarea unei asemenea convieţuiri. În schimb, pentru clerul inferior (prezbiteri, diaconi şi ipodiaconi) s-a perpetuat în Tradiţia răsăriteană rânduiala căsătoriei. Mai mult, s-a pus accentul cuvenit pe unele decizii ale Bisericii care cinstesc Taina nunţii 348. Astfel, „la primul Sinod Ecumenic, când curentul ascetic extremist a vrut să preconizeze celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia Sfintei Liturghii şi oficierea Euharistiei sunt incompatibile cu viaţa conjugală, cel care a influenţat hotărârea Sinodului, făcând să se prescrie starea conjugală a preoţilor, a fost Episcopul Pafnutie, călugăr şi unul dintre asceţii cei mai aspri”349. În acest spirit, canonul 51 apostolic hotărăşte: „dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon, sau oricine din cinul preoţesc, se ţine deoparte de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind a cleveti făptura, or să se îndrepte, or să se caterisească, să se îndepărteze din Biserică”350. La fel decidea şi Sinodul de la Gangra în canoanele 9 şi 10: „dacă cineva se dedică fecioriei şi înfrânării, nu pentru bunătatea şi sfinţenia fecioriei, ci pentru că, scârbindu-se, se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema”. Şi iarăşi: „dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, şi-ar bate joc de căsătoriţi, să fie anatema”351. Aceste canoane cinstesc nunta şi apără conştiinţa de orice formă de dispreţ a creaţiei352. Principial, familia oricărui slujitor din clerul de mir se compune din: capul familiei – preot sau diacon - soţie şi copii. Fundamentarea biblică a normelor bisericeşti referitoare la preoţie se poate explicita printr-o analiză duhovnicească a 347

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 107. Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, „Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti”, în G.B., nr. 9 – 12 / 1999, p. 78 - 82. 349 Paul EVDOKIMOV, Femeia si mântuirea lumii, pp. 224-225. 350 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Op. cit., p. 33. 351 Ibidem, p. 189. 352 Problematica moral-canonică privind viaţa clerului este amplu abordată de D. MIRON, „Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor ecumenice”, din S.T., nr. 9 - 10 / 1970. 348

124

Provocări la adresa familiei creştine azi îndemnului Sfântului Apostol Pavel adresat lui Timotei (I Tim. 3,1 - 5). Înţelegem din cuvintele Apostolului care este starea de spirit a celui ce urmează a deveni diacon sau preot, de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Este vorba aici de vocaţia, de chemarea unui adevărat slujitor al Bisericii. Remarcăm că Apostolul foloseşte pentru vocaţie termenii de poftă şi dorinţă. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că: „Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din simţuri, ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate e dorinţa naturală a minţii după Dumnezeu”353. Aşa cum se observă, Tradiţia Bisericii înţelege vocaţia, plecând de la datul originar al „dorinţei naturale (fireşti) a minţii după Dumnezeu”, ca o continuă colaborare între efortul omenesc şi harul necreat dumnezeiesc. În acest context, tânărul care simte chemarea lăuntrică pentru preoţie, devenind fie diacon, fie preot – cap al unei familii –, trebuie să urmeze sincer această chemare printr-o prezenţă constantă şi profund responsabilă de-a lungul întregii lui vieţi de slujire în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi a oamenilor354. Semnele evidente ale conştientizării vocaţiei preoţeşti sunt castitatea celui care a ales preoţia şi cunoaşterea teologică a adevărului355. Simbioza între cunoaştere şi vieţuire în adevăr este o lege, care fiinţează, propriu-zis, în orice domeniu al activităţii umane. Nimeni nu va realiza lucrul, opera autentică în ştiinţă, în artă, în politică şi, cu atât mai mult, în slujirea sfântă a preotului pentru mântuirea sufletelor, fără conlucrarea virtuţilor. Acestea (înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia sau curajul, cumpătarea), împreună cu smerenia, răbdarea, culminând în dragoste, asumate de conştiinţa umană, din totdeauna, au constituit fondul, temeiul ordinii vieţii356 şi implică din partea candidatului ceea ce se cere prin canoanele Bisericii pentru hirotonie: castitatea tânărului. E de la sine înţeles că virtuţile se înrădăcinează prin har, dobândesc în dinamica vieţii, prin voinţă, spre realizarea unui etos creştin. Dar castitatea vădită de tânărul candidat pentru preoţie, pe care a păzit-o, o va cultiva, apoi, în familie, trebuie să fie semn al disponibilităţii sale pentru o vieţuire duhovnicească357.

353

Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 61, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. 3, Sibiu, Tipografia Arhidiecezana, 1948, p. 333. 354 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, „Viaţa lăuntrică a preotului”, în B.O.R., nr. 1-2 / 1956, p. 43. 355 Pe larg despre semnele vocaţiei preoţeşti dezbate Pr. Prof. Dr. Orest BUCEVSCHI, în studiul său „Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui”, în M.O., nr. 10 - 12 / 1955. 356 Idem, „Purtarea morală a preotului”, în M.O., nr. 5 – 6 / 1955, p. 86. 357 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, „Viaţa lăuntrică a preotului”, p. 45 - 48.

125

Provocări la adresa familiei creştine azi Înţelepciunea practică propusă de Ortodoxie în învăţătura despre căsătorie promotoare de valori trebuie şi îşi are izvorul în sânul familiei creştine tradiţionale, fundamentată pe iubirea comunională. Aşadar, preotul trebuie să-şi folosească uneltele duhovniceşti la reconstituirea valorilor spiritual-creştine în sistemul referenţial al familiei, celula de bază a societăţii358.

Conştient fiind de valoare paradigmatică a familiei creştine pentru societate, preotul îşi va intensifica activitatea de catehizare creştină şi de consiliere spirituală a membrilor familiei, misiune destul de la îndemână Bisericii359. În acest context, Părinţii Bisericii n-au încetat aşi arăta măiestria lor pedagogică, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur în al său Cuvânt pentru creşterea copiilor, ne îndeamnă să ne învăţăm copiii întru învăţătura şi certarea Domnului cu multă silinţă360. Reuşita unei catehizări va fi obţinută numai dacă practica concordă cu teoria, numai dacă există o tensiune pozitivă şi continuă între aceste două elemente pedagogice. De aceea, familia preotului trebuie să fie borna experienţei şi reuşitei aplicării unei bune theorii, după care credincioşii se vor ghida în construirea unei armonii familiale în sânul căminului lor361. Acest lucru este arătat minunat în cuvintele Apostolului care, înţelegând miza imensă pe care o are exemplul familiei preotului în misiunea sa, afirmă că acesta trebuie să ştie a chivernisi bine „casa lui, având copii ascultători cu toată binecuviinţa” (I Tim. 3, 2 - 4). Vorbind Apostolul despre casa preotului, înţelegem că acesta este deodată părinte duhovnicesc al parohiei şi al familiei sale, fiind cap atât al parohiei, cât şi al familiei, aşa cum Hristos este cap Bisericii. 358

O viziune sintetică asupra acestui aspect la Pr. Magistr. Gheorghe IORDĂCHESCU, „Auxiliare ale preotului în pastoraţie”, în B.O.R., nr. 11 - 12 / 1959. 359 Pr. Dr. Doru COSTACHE, „Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă eclesială”, în vol. Congresul Internaţional “Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin” (Bucureşti, 25-27 sept 2001), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 255. 360 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Cuvânt pentru creşterea copiilor, apud. Canon de rugăciune pentru copilul bolnav şi alte rugăciuni. Povăţuiri pentru folosul copiilor, , Ed. Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2000, p. 71. 361 Prof. Dr. Constantin PAVEL, „Familia preotului”, în G.B., nr. 2 / 1960, p. 24.

126

Provocări la adresa familiei creştine azi În această calitate, el are o soţie numită adesea de popor maica preoteasă362. De aceea, pentru femeie, a revendica preoţia dovedeşte o uitare a vocaţiei sale duhovniceşti. Trebuie reinventată slujirea diaconeselor, expresie a maternităţii duhovniceşti legată în mod tainic de Duhul. Acest lucru este mai ales la îndemâna femeii care a ales să fie soţia preotului, purtătoare a preoţiei în felul său. Maniera sa de a purta preoţia în acest caz nu este funcţională, ci personală, discretă şi devotată în Duhul Sfânt363. Cea mai mare parte din însuşirile preotului constituie şi vrednicia preotesei, despre care un ierarh al Bisericii găseşte de cuviinţă să spună „preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie”364. Se înţelege din modelul familiei preotului că bărbatul şi femeia sunt complementari, nu ca două funcţii, ci în totalitatea complexă a existenţei lor personale. Însă privind ceea ce constituie fiinţa cununiei, mărturia Sfântului Apostol Pavel este fundamentală: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32). Paradigma ei, deci, este în unirea lui Iisus Hristos cu Biserica, avându-şi modelul în Veşnicul Arhiereu Care-Şi sfinţeşte Biserica prin Jertfa Lui. Nunta îşi dezvăluie fundamental un caracter sacerdotal şi aceasta pune o deosebită pecete pe familia Preotului. Aşa precum „Hristos este Cap Bisericii, bărbatul este cap femeii”. Când Adam contempla în femeia luată din coasta lui: „os din oasele mele, trup din trupul meu” (Fac. 3, 23), prefigurează Taina lui Hristos, Căruia Biserica, noi, Îi suntem „mădulare alte Trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efes. 5, 30). De asemenea, copiii preotului reprezintă o plinire a existenţei familiei. Preotul se împlineşte prin această întreită cale: prin dreapta credinţă în Dumnezeu care îl sfinţeşte, printr-o chemare, vocaţie, în care îşi află un rost al 362

Prof. Teodor M. POPESCU, „Familia preotului”, în M.O., nr. 7 – 9 / 1955, p. 45. Acest aspect este reliefat de PF Patriarh DANIEL, în „Familia creştină – Biserica de acasă”, din vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 19 - 22. 364 ÎPS. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 128. 363

127

Provocări la adresa familiei creştine azi vieţii, şi prin urmaşi: fii sau ucenici365. Urmaşii, îndeosebi copiii, sunt un semn adânc al iubirii, al unităţii. Mântuitorul spune, privind bărbatul şi femeia: „nu mai sunt doi, ci un trup” (Matei 19, 6). Copilul relevă această unitate, căci din pruncul odrăslit şi născut, cei doi părinţi nu se mai pot retrage niciodată, prezenţa lor în copil este irevocabilă, aici se dezvăluie profund misterul asemănării cu Dumnezeu366. Personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii lui familii este un factor esenţial pentru o bună pastoraţie. Familia preotului trebuie să fie un exemplu de trăire morală a creştinismului, o adevărată oază de pace, linişte si armonie367. Calităţile ce trebuie să le aibă preotul pentru a fi un bun educator, şi al familiei sale, şi al credincioşilor, sunt (1) în primul rând, conştiinţa preoţească de a lucra cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor; (2) convingerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu toată inima pe Dumnezeu; (3) să fie hotărât, cu intenţie curată în propovăduire; (4) conduita dreaptă în administrarea a bunurilor parohiale368. Mijloacele care-i stau la îndemână preotului pentru îndrumarea vieţii morale şi sociale a familiei sunt multiple. În primul rând, vizitele pastorale, mai ales în familiile dezechilibrate, tulburate, în care sunt conflicte între părinţi sau între părinţi şi copii, unde, prin toată priceperea şi ştiinţa lui, preotul va lupta pentru salvarea integrităţii familiei şi punerea ei pe temelia sigură a virtuţilor. Prin predici, cateheze ori cuvântări ocazionale, prin îndrumări particulare, prin toate ocaziile care i se oferă, preotul trebuie să fie activ în dezvoltarea şi cultivarea în sânul familiei creştine a deprinderilor sănătoase (dragoste, muncă, ascultare faţă de autorităţi, respectarea semenilor). 365

Prof. Dr. Constantin PAVEL, Op. cit., p. 28-29. Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, în M.A., nr. 9 – 10 / 1985, p. 36. 367 Prof. Teodor M. POPESCU, Op. cit., p. 49 - 50. 368 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, „Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului”, în B.O.R., nr. 7 – 8 / 1981, p. 67. 366

128

Provocări la adresa familiei creştine azi Aceste direcţii pastoral-misionare urmărite de preot pot construi o atmosferă sacră şi o unitate consistentă a familiei. Deoarece ţinuta morală a slujitorului bisericesc este rezultatul rugăciunii, postului şi trăirii cu adevărat pentru Dumnezeu369, slujitorul altarului trebuie să trezească în conştiinţa familiei şi parohiei sale nevoia şi dragostea faţă de rugăciune. În cartea lui Tobit aflăm modelul unei asemenea rugăciuni familiale. Fiind Tobie cu Sara, cea dăruită lui de soţie, „Tobie s-a ridicat şi a zis: Scoală, soro, să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul. Şi a început Tobie a zice: Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău Cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii. Să Te binecuvinteze pe Tine cerurile şi toate făpturile Tale! – Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: nu este bine să fie omul singur, să-i facem un ajutor asemenea lui. Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inima curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe. Şi a zis şi ea cu el: Amin!” (Tob. 8, 4 - 8). O asemenea atmosferă se cuvine, îndeosebi, să o arate casa şi familia preotului angajându-se într-o experienţă duhovnicească370. Familia preotului trebuie să descopere întregii comunităţi că prin rugăciunea împreună bărbatul şi femeia vor putea descoperi şi se vor putea aşeza în chiar inima harismatică a Tainei Cununiei371. Rugăciunea familială devine un act esenţial de comuniune pentru că adânceşte unitatea cuplului în negrăitul unităţii divine. Din rugăciune se deschide izvorul unui dialog iluminat de har. Izvorul rugăciunii comune a cuplului (mai ales în cazul familiei preotului) constă în rugăciunea Euharistică şi în rugăciunea pe care fiecare membru al familiei o săvârşeşte aparte. Cuplul este ca o 369

Profilul moral al preotului este conturat de Pr. Prof. Dr. Orest BUCEVSCHI, „Purtarea morală a preotului”, în M.O., nr.5 – 6 / 1995. 370 Prof. Teodor M. POPESCU, Op. cit., p. 54. 371 Prof. Dr. Constantin PAVEL, Op. cit., p. 32.

129

Provocări la adresa familiei creştine azi fiinţă care se hrăneşte în mod esenţial din rugăciune şi din orice faptă trăită întru rugăciune. Refuzul rugăciunii împreună sau în singurătate e semnul evident al morţii spirituale. Lipsit de rugăciune, cuplul e sortit dezagregării. La fel stau lucrurile şi în cazul împreună-participării la Euharistie. Sfânta Împărtăşanie reprezintă principiul unităţii familiei preotului372, care este Iisus Hristos cel viu, prezent în Sfintele Taine. Un dialog fructuos nu poate fi stabilit în cadrul cuplului numai prin simple consideraţii umane. Preotul şi soţia sa se hrănesc împreună cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos în fiecare duminică în cadrul Sfintei Liturghii şi astfel primesc puterea cerească, primindu-l pe însuşi Iisus Hristos, care le întăreşte unitatea prin Sfintele Taine şi le împrospătează puterile primite la Botez. Euharistia comună, primită în fiecare duminică, este esenţială pentru viaţa duhovnicească a familiei preotului, ca şi pentru viaţa fiecărui creştin, fie căsătorit, călugăr sau celibatar. Primindu-L pe Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, cei doi primesc puterea de a se ierta unii pe alţii întru iertarea pe care o dobândesc de la însuşi Dumnezeu. Astfel îşi clădeşte preotul căminul pe piatra duhovnicească a lui Hristos, deoarece „toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma; iar piatra era Hristos” (I Cor. 10, 4). Euharistia hrăneşte în mod real fiinţa spirituală a familiei preotului. Fundamental este apoi ca, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, preotul împreună cu toată familia să se interiorizeze în liniştea dobândită, rugându-se lui Dumnezeu cu încredinţarea deplină, că de acum El s-a sălăşluit întru ei373. Acest act de credinţă euharistică deschide fiinţa spre plenitudinea prezenţei divine şi îi permite să fie condusă nu după modul de viaţă lumesc, ci după cel al lui Hristos, căci:

372

Ibidem, p. 34. Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, „Câteva din virtuţile necesare preotului ca păstor şi ca om”, în G.B., nr. 8 – 9 / 1956, p. 69 - 74. 373

130

Provocări la adresa familiei creştine azi „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Este necesară comuniunea în Duhul Sfânt – comuniune actualizată euharistic şi orant– care alături şi inseparabil de Fiul acţionează conjugat, dar în acelaşi timp distinct de Acesta, desăvârşind unica dorinţă împreună cu Tatăl. Familia preotului trebuie să fie revelaţia faptului că unitatea harismatică a cuplului nu este posibilă decât într-o realitate duhovnicească care îl transcende374. În afara acestei unităţi ontologice, care există prin sine şi nu se comunică unui cuplu decât prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia pot fi împreună, dar niciodată cu adevărat uniţi. Comuniunea perfectă a cuplului rezidă în Hristos, iar în această comuniune fiecare îl descoperă pe aproapele şi îl primeşte în adâncul inimii sale, iubindu-l aşa cum se iubeşte pe sine însuşi. În chipul celuilalt îl distinge pe Hristos, atingând, astfel, una dintre cele mai înalte stări ale vieţii spirituale de familie375. Rugăciunea împreună este una dintre cele mai mari porunci pe care Biserica le oferă în sprijinul celor căsătoriţi376. Despre cei care se nevoiesc în căsnicie, Părinţii Bisericii spun că familia lor nu e cu nimic mai prejos decât viaţa monahală. Asemenea oameni nu au prea multe motive să-i invidieze pe călugări. Prin rugăciune, cuplul îşi poate încredinţa şi dedica întreaga zi lui Hristos, care o umple astfel de lumină şi claritate. Rugăciunea comună a cuplului, asupra căreia Tradiţia Bisericii insistă mai mult tocmai pentru că e cel mai adesea uitată, se conjugă cu rugăciunea individuală, prin care omul apare singur înaintea lui Dumnezeu, cerându-i să-i arate întunecimile interioare pentru a se putea căi şi lumina. Vrednicul de pomenire Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist vedea în familie o imagine miniaturală a Bisericii. Aşa se explică faptul că de câteva ori, în Sfânta Scriptură a 374

Prof. Teodor M. POPESCU, Op. cit., p. 55. Aceste aspecte sunt aprofundate de părintele Stăniloae, Op. cit., p. 123 - 130. 376 PF. DANIEL, Op. cit., p. 24. 375

131

Provocări la adresa familiei creştine azi Noului Testament, descoperim ca sinonim pentru familia creştină, cuvântul „Biserică” (Rom.16, 5; I Cor. 16, 19)377. Şi, într-adevăr, în acest sens, Sfântul Iona Gură de Aur, după Apostol, afirmă: „familia, căminul, casa este o mică Biserică”378. Iar pentru preot, familia lui este Biserica într-o comuniune sfântă cu familia mai largă, eclesială, a parohiei. Aşa el vede în toţi credincioşii, fii ai parohiei lui, fiii lui duhovniceşti. Aşa vede transfigurată, spiritualizată, legătura cu toţi credincioşii. Şi, pentru a stărui o dată mai mult, aceasta este legătura sacră între familia preotului văzută ca o mică Biserică şi familia duhovnicească a parohiei, a Casei Domnului. Şi, iarăşi după cuvântul Apostolului: „precum are, şi se cuvine să aibă, grijă să-şi rânduiască propria lui casă” (I Tim. 3, 5), aşa să poarte grijă de Biserica lui Dumnezeu. Nucleul misionar al parohiei, familia preotului, trebuie să aibă o viaţă spirituală exemplară. Acest aspect este de prim ordin, deoarece tot ceea ce face familia preotului trebuie să reflecte propria viaţă interioară a capului acesteia, preotul. Există o legătură indestructibilă între exterioritatea şi interioritatea lui, adică există o manifestare exterioară dinamică a lui către poporul lui Dumnezeu şi o trăire profundă a propriei sale vieţi. Această dublă dimensiune existenţială a preotului este descoperită în epistolele către Timotei (I şi II). Mesajul celor două epistole este rezumat de către părintele Ion Bria în cuvintele cărţii Fp. Ap. 20, 28: „Luaţi aminte de voi şi de toată turma”. Viaţa în Hristos a preotului iradiază concomitent către familia sa şi către poporul, care poate în acest fel să fie condus la comuniunea îndumnezeitoare a Sfintei Treimi379. Modelul arhetipal pentru orice familie [şi în deosebi pentru familia preotului] care porneşte pe drumul vieţii este „căminul cel sfânt” din Nazaret, de aceea familia este o 377

PF TEOCTIST, „Cuvânt pastoral cu ocazia "Zilei familiei", in Familia creştină azi, Iaşi Ed. Trimitas, 1995, p. 7. 378 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Homelies sur l'epitre aux Ephesiens, XX, Paris, Traductions par L'Abbe J. Barreille, Gabalda, Paris, 1872, p. 390 - 391. 379 Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, „Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine azi”, Ed. Athena, Bucureşti, 1999, p. 12 0- 122.

132

Provocări la adresa familiei creştine azi noţiune ce emerge din sfinţenie şi se înrădăcinează în dumnezeire şi dă posibilitatea tatălui să fie „pater”, pentru a participa la perpetua creaţie prin fiul, iar mama devine, având pe Fecioara Maria ca paradigmă, „pământul fertil orientat înspre cer”, pământul transfigurat de lumina cerească, devine suflul în care Tatăl se priveşte pe Sine. În acest mod, fiecare familie contribuie la edificarea şi mărirea, la creşterea „Copilului mistic al lui Hristos”380. Cu siguranţă că la buna creştere şi educare a copiilor veghează în aceeaşi măsură soţia preotului, căci slujirea femeii se înfăptuieşte prin firea ei, prin natura ei. Extrapolând afirmaţia lui Paul Evdokimov că „Maica Domnului nu face minuni, dar le declanşează (i.e., minunea din Cana)”381, vocaţia femeii (aici soţia preotului) nu este cea sacerdotală, ci este una ontologică, diaconică: „[Femeia] îl ajută pe bărbat să se înţeleagă şi să realizeze sensul propriei sale fiinţe, ea îl împlineşte descifrându-i destinul, căci prin femeie bărbatul devine mai lesne ce este el”382. Iată misiunea femeii în familia preotului, fapt ce pune într-o altă lumină tendinţa modernă de a discredita femeia, iar ca rezolvare ineficientă a acestei crize, hirotonirea femeii.

III.8. Prevederi şi norme canonice referitoare la familie Potrivit Tradiţiei Ortodoxe, familia ca instituţie ne este prezentată dintr-o dublă perspectivă: religios-morală şi socialjuridică. Prin sentimentele de afecţiune puternice ce se stabilesc între membrii unei familii şi între mai multe familii înrudite, se formează 380

Mons. Virgil BERCEA, Familia – cămin de sfinţenie – martiriul secolului XX, în vol. Familia şi viaţa…, p. 68 - 69 381 Paul EVDOKIMOV, Femeia şi mântuirea lumii, prefaţa Olivier Clément, trad. Gabriela Moldoveanu, verificarea şi îmbunătăţirea traducerii pr. lect. univ. dr. Vasile Răducă, Ed. Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1995, p. 224. 382 Idem, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, p. 41.

133

Provocări la adresa familiei creştine azi

şi se menţine unitatea socială, pe care se sprijină însăşi trăinicia unui stat şi a unei societăţi în general383. Datorită acestui aspect, instituţia familiei şi a căsătoriei a fost obiectul unei atenţii deosebite din partea tuturor legiuitorilor, încă din timpurile anterioare creştinismului. Chiar statele necreştine au căutat să dea familiei o organizare cât mai potrivită, pentru a corespunde scopului şi rolului ei atât de însemnat. Biserica Creştină nu numai că nu a neglijat instituţia familiei, dar i-a atribuit o nuanţă nouă, o însemnătate deosebită, ridicând-o la rangul de Sfântă Taină. Mântuitorul Hristos Însuşi ia parte la nunta din Cana Galileii, binecuvântând-o, iar Sfântul Apostol Pavel o numeşte „Taină Mare în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32). De aceea, Sfinţii Părinţi şi canoniştii au rânduit cele privitoare la familie, potrivit dreptului romano-bizantin, dând normelor formulate un profund caracter religios. Biserica necontenit a căutat să ţină trează în conştiinţa credincioşilor ideea de Taină a căsătoriei, care devine valabilă numai prin harul sfinţitor al Duhului Sfânt, ce se pogoară, sfinţeşte şi întăreşte legătura dintre cei doi soţi384. Dispoziţiile privitoare la familiei şi căsătorie au variat de-a lungul timpului atât în cadrul legiuirilor bisericeşti din diferitele Biserici locale, cât şi în cele civile. Această schimbare a fost determinată preponderent de diversitatea mentalităţilor, cutumelor şi, în general, de transformările sociale. Analiza acestor documente ne arată că principalul subiect al acestor transformări îl reprezintă condiţiile necesare căsătoriei şi, implicit, impedimentele ce pot apărea în astfel de cazuri. Totuşi, stabilirea uniformă a impedimentelor nu este posibilă pe cale unilaterală, prin hotărârea unei singure Biserici autocefale, întrucât situaţia este diferită în fiecare comunitate eclezială în parte385. Pentru o viziune unitară s-au fixat anumite categorii generale, care pot constitui baza absolut 383

Nicodim MILAŞ, Drept bisericesc oriental, traducere de Dimitrie Cornilescu şi Vasile Radu, revăzută de Irineu Mihălcescu, Tipografia Gutenberg – Joseph Göbl, Bucureşti, 1915, p. 472. 384 Pr. Gheorghe SOARE, „Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată Biserica Ortodoxă”, în O., nr. 4 / 1961, p. 576. 385 Ibidem, p. 577.

134

Provocări la adresa familiei creştine azi

necesară în vederea uniformizării acestei legislaţii. Astfel, se vorbeşte, de regulă, despre patru categorii de impedimente: impedimente legate de anumite incapacităţi fizice sau psihice, impedimente provenite din vicii de consimţământ, impedimente provenite dintr-o legătură anterioară căsătoriei şi impedimente de ordin legislativ, de regulă generate de anumite cazuri ce ţin de dreptul penal, precum şi de natură canonică-liturgică. Înţelegerea corectă a acestor cazuri şi conştientizarea faptului că prin intermediul lor este ameninţată unitatea familiei poate elimina pericolele ce pot apărea, indiferent de natura lor. Într-o lume care a uitat de rânduiala bisericească, este absolut necesar să amintim şi să insistăm asupra acestor prevederi, pentru a evita confuziile şi cazurile grave ce pot apărea. Între impedimentele generate de anumite capacităţi, cel mai des întâlnit este cel al lipsei vârstei necesare pentru contractarea căsătoriei. Biserica prevede acest impediment, tocmai pentru a elimina orice obstacol în calea îndeplinirii unuia dintre principalele scopuri ale familiei: naşterea de prunci. Astfel, canoanele indică atât vârsta la care două persoane se pot uni prin Taina Căsătoriei, cât şi vârsta după care această unire nu mai este indicată. Potrivit canoanele 24 şi 88 ale Sf. Vasile cel Mare, un bărbat care a ajuns la vârsta de 70 de ani şi o femeie cu vârsta de 60 de ani nu ar mai trebui să se unească prin căsătorie386. De asemenea, Biserica opreşte căsătoria între două persoane, atunci când diferenţa de vârstă este mult prea mare387. Desigur, există cazuri cu totul speciale în care două persoane care au trăit multă vreme necununate religios, din diferite motive, doresc să-şi unească viaţa prin Taina Căsătoriei, această dorinţă neputându-le fi refuzată. Este situaţia multora dintre familiile întemeiate în timpul regimurilor comuniste, când căsătoria religioasă nu era văzută cu ochi buni de către autorităţi. De asemenea, este important să subliniem că scopul căsătoriei nu este doar naşterea de prunci, ci şi convieţuirea, întrajutorarea celor doi 386 387

Can. 24 şi 88 Sf. Vasile cel Mare. Nicodim MILAŞ, Op. cit., p. 479.

135

Provocări la adresa familiei creştine azi

soţi, astfel că dorinţa celor doi, câtă vreme este sinceră, nu poate fi refuzată. Un alt impediment este cel al diferenţei de religie sau confesiune. Întemeiată pe principiul că între soţii de credinţă diferită nu se poate ajunge la o unitate desăvârşită, Biserica nu admite căsătoria între creştini şi necreştini. De asemenea, nu este admisă căsătoria între creştini de confesiuni diferite, mai ales când acestea nu-şi recunosc reciproc validitatea Tainei Botezului388. În aceste situaţii, luarea unei decizii în favoarea căsătoriei este un act de mare responsabilitate. Există, desigur, prevederea ca, în atare situaţii, copiii să fie botezaţi în Biserica Ortodoxă, însă în viaţa de familie pot apărea numeroase alte probleme ce-i ameninţă unitatea. În contextul actual, când numărul căsătoriilor mixte, legiferate de către stat, a crescut simţitor, Biserica şi slujitorii săi trebuie să acţioneze cu foarte mult discernământ, mai ales în cazurile în care între cei doi soţi există o dragoste sinceră şi solidă. Este important ca, în astfel de cazuri, să primeze unitatea familiei, mai ales că există în mod clar perspectiva apropierii soţului de altă religie sau confesiune de Ortodoxie şi chiar aceea a convertirii acestuia. Desigur, nu trebuie urmărită în mod expres această convertire, însă nu trebuie uitat faptul că vestirea adevărului şi a dreptei credinţei depăşeşte orice barieră impusă de societatea secularizată în care trăim. Un al treilea impediment, extrem de delicat, este cel al imposibilităţii îndeplinirii datoriilor conjugale. Deşi nu este prevăzut în chip expres în legislaţia civilă, el constituie, totuşi, un motiv serios de divorţ, în cazul în care această situaţie nu a fost cunoscută înainte de căsătorie şi când nu a existat un consimţământ, o acceptare a unei astfel de situaţii389. Totuşi, nu trebuie să cădem în capcana planingului familial şi aceea a teoriilor legate de incompatibilităţile sexuale, fizice, morale, sociale sau psihologice ce pot exista între două persoane. Indiferent de situaţie, diferenţe vor exista totdeauna, iar Biserica îi povăţuieşte pe cei ce trec prin astfel de dificultăţi să-şi 388 389

Can. 10 şi 31 Laodiceea. Pr. Gheorghe SOARE, Op. cit., p. 578 – 579.

136

Provocări la adresa familiei creştine azi

împărtăşească aceste temeri, să discute cu duhovnicul şi să lupte pentru ca obstacolele de acest gen să poată fi trecute. Existenţa unei căsătorii deja încheiate legat reprezintă cel deal patrulea impediment la realizarea unei noi familii. Biserica a susţinut în permanenţă monogamia, după cum marea majoritate a sistemelor juridice civile recunosc această realitate390. Mult mai dificilă este situaţia în care există perspectiva creării unei familii, în care soţul aparţine religiei musulmane, în care căsătoria concomitentă cu mai multe femei este permisă. În astfel de cazuri, căsătoria nu poate fi încurajată nici din punct de vedere religios, nici civil. Totuşi, când această situaţie nu poate fi depăşită, este nevoie de o pregătire suplimentară, în special pentru mireasă, astfel încât această să cunoască toate dificultăţile ce pot apărea într-o astfel de căsătorie. Alături de aceste cazuri ce implică în mod evident atât dreptul bisericesc, cât şi pe cel civil, se cuvine să amintim impedimentele strict de natură canonică, precum votul monahal, hirotonia şi căsătoria a IV-a. Pe temeiul canoanelor 6 şi 18 ale Sfântului Vasile cel Mare, 19 Ancira şi 44 Trulan, votul monahal este considerat impediment la căsătorie. De asemenea, Biserica interzice căsătoria după primirea hirotoniei în treptele de diacon, preot sau arhiereu391. De-a lungul timpului, aceste prevederi au jucat un rol important în susţinerea familiei preotului. Tocmai de aceea, începând cu secolul al XX-lea, ele au fost readuse în discuţie pentru a oferi un cadru legislativ în conformitate cu cerinţele lumii moderne. Reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, întruniţi la Conferinţa pan-ortodoxă de la Constantinopol, în 1923, au adus, în legătură cu această problemă, o hotărâre formulată astfel: „se îngăduie o a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor rămaşi văduvi prin deces, ca o măsură care nu este contrară spiritului general al învăţăturii evanghelice, ci, mai degrabă, ca una prin care se evită prejudicierea stării clericale. Sinoadele Bisericilor locale vor putea aproba, la propunerea motivată a episcopului competent, preoţilor şi diaconilor văduvi care cer, 390 391

Arhid. Ioan N. FLOCA, Drept canonic, vol. II, p. 58. Can. 26 apostolic, 1 Neocezareea, 14 IV Ec., 6 Trulan.

137

Provocări la adresa familiei creştine azi

încheierea căsătoriei a doua”392. Mai târziu, Biserica Ortodoxă Română, preocupată de această problemă, a adus, în şedinţa Sfântului Sinod din 12 martie 1936, următoarea hotărâre: „Chestiunea recăsătoririi preoţilor se rezervă pentru viitorul Sinod Ecumenic”393. Problema a fost reluată în 1952, iar Sfântul Sinod a dat o formulare mai precisă rezoluţiei din 1936: „situaţia preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces şi recăsătoriţi să fie lăsată pe seama fiecărui chiriarh, spre a fi rezolvată de la caz la caz, în spiritul canoanelor şi hotărârilor ecumenice, cu pogorământ, în virtutea puterii de a lega şi dezlega, ce decurge din harul arhieriei” 394. Dată fiind situaţia cu totul deosebită pe care o ridică recăsătorirea preoţilor văduvi, ea a fost inclusă în temele principale ce urmează a fi dezbătute în cadrul şedinţelor viitorului Sinod Panortodox. Aceste hotărâri au avut, totuşi, pe lângă efectul benefic al susţinerii vieţii de familie a preoţilor care au trecut prin drama decesului soţiei, şi efecte nedorite, înmulţindu-se numărul preoţilor divorţaţi. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 11 februarie 2010 (temei nr.1092/2010), a luat în examinare statutul preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, în vederea adoptării unor măsuri cu caracter unitar şi obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române. Hotărârea are ca scop întărirea instituţiei familiei preotului ortodox prin măsuri pastorale care au rolul de a consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii lui familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial pentru o bună pastoraţie a credincioşilor. În acelaşi timp, pentru a păstra, potrivit îndatoririlor sale, „unitatea dogmatică, liturgică şi canonică, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă”(art.14 lit. A din Statut) şi fidelitatea faţă de disciplina Bisericii Ortodoxe Universale, Sfântul Sinod a hotărât ca, la nivelul eparhiilor, Înalt Preasfinţiţii şi Preasfinţiţii Chiriarhi să respecte cu stricteţe prevederile canonice, statutare şi regulamentare 392

Pr. Gheorghe SOARE, Op. cit., p. 579 – 580. Revista B. O. R., nr. 5 – 6 / 1936 (supliment), p. 21. 394 Revista B. O. R., nr. 6 – 8 / 1952, p. 438. 393

138

Provocări la adresa familiei creştine azi

bisericeşti, care nu admit recăsătorirea clericilor, sancţionând, potrivit prevederilor regulamentare, clericii aflaţi în această situaţie. În acest sens, pentru întărirea stabilităţii şi unităţii familiei creştine, sporirea disciplinei şi moralităţii în rândul preoţilor de mir, precum şi pentru diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, hotărârea Sfântul Sinod prevede următoarele: clericii divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, precum şi cei văduvi şi recăsătoriţi nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel de protopopiat, eparhie şi Patriarhie; nu pot ocupa postul de preot paroh, care este post de conducere; nu vor putea promova în alte parohii; nu pot fi propuşi şi nu pot primi ranguri bisericeşti; nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic preuniversitar sau universitar; nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta, decât cu observarea atentă a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală. Preoţii care divorţează şi se recăsătoresc vor fi sancţionaţi cu pedeapsa depunerii din treapta preoţiei. Dacă se va constata că preotul care a primit această sancţiune a fost părăsit de soţie, are rezultate pastorale deosebite, dovedeşte calităţi misionar – pastorale şi comportament bisericesc, are relaţii bune cu credincioşii din parohie, are o pregătire teologică deosebită, are copii în întreţinere, ca măsură pastorală şi de pedagogie creştină, vor fi identificate modalităţi de folosire a unor astfel de preoţi, de la caz la caz, în administraţia bisericească, în activităţi filantropice, în activităţi cu caracter cultural-educaţional, în învăţământul de stat sau în posturi neclericale de cântăreţi bisericeşti, pentru a nu fi îndepărtaţi din cadrul bisericii, chiar dacă nu mai slujesc la Sfântul Altar. În concluzie, soluţiile pastorale prevăzute de recenta hotărâre a Sfântului Sinod evidenţiază modalitatea de menţinere a ordinii canonice în Biserica Ortodoxă Română în paralel cu ajutorarea preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi395. 395

http://www.basilica.ro/ro/documente/comunicat_de_presa_bmasuri_pastora le_pentru_intarirea_institutiei_familiei_preotului_ortodoxb_precizari_in_legatura_ cu_o_recenta_hotarare_a_sfantului_sinod_al_bisericii_ortodoxe_romane_.html.

139

Provocări la adresa familiei creştine azi

Ultimul dintre impedimentele ce provin din anumite incapacităţi este cel al căsătoriei a patra. Potrivit dispoziţiilor canonice, Biserica îngăduie căsătoria a doua şi a treia, cu aplicarea epitimiei prevăzute de sfintele canoane396. Căsătoria a patra nu mai poate fi îngăduită din punct de vedere religios, astfel că ea devine un impediment la care Biserica nu poate şi nu se cuvine să renunţe. Un loc aparte în cadrul impedimentelor la căsătorie îl constituie cele generate de anumite vicii de consimţământ. Astfel, lipsa acordului părinţilor sau tutorilor, pentru minori, constrângerea şi frica, înşelăciunea, lipsa facultăţilor mintale pentru unul dintre soţi, precum şi lipsa documentelor de atestare civilă a căsătoriei reprezintă tot atâtea oprelişti normale pentru încheierea căsătoriei. De asemenea, trebuie menţionate cazurile de rudenie de sânge sau prin alianţă, adulterul, răpirea, situaţiile în care divorţul nu a fost proclamat, astfel că,k cei ce doresc să se căsătorească/recăsătorească, nu pot îndeplini nici măcar condiţiile legale civile, omorul397. Privite în ansamblu, aceste impedimente nu reprezintă o limitare a libertăţii omului, nici o încălcare a legii iubirii, ci hotărâri absolut necesare pentru susţinerea normalităţii familiei. Fără ele, structura familială ar putea fi grav pusă în pericol, astfel că Biserica a considerat necesar să le formuleze tocmai pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie. Aceste reglementări nu sunt produsul strict al minţii umane, ci sunt hotărâri sinodale, cu o vechime considerabilă, acceptate în toate Bisericile Ortodoxe, astfel că valabilitatea şi importanţa lor nu pot fi contestate.

396 397

Can. 8 I Ec., 1 Laodiceea, 8 Neocezareea, 4 şi 50 Sf. Vasile cel Mare. Pr. Gheorghe SOARE, Op. cit., p. 582 – 589.

140

Provocări la adresa familiei creştine azi

IV. LUCRAREA FAMILIEI CREŞTINE ŞI LUCRAREA SFINTEI BISERICI IV.1. Familia creştină în slujirea Bisericii Familia apare odată cu creaţia omului, ca răspuns al unei necesităţi spirituale: „nu este bine să fie omul singur” (Facere II, 18), dar şi ca o formă a complementarităţii: „să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18). Omul este o fiinţă socială deschisă comuniunii, comunicării şi întrajutorării. În Sfânta Scriptură ni se spune că Dumnezeu a zis să facem pe om „după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1,26) şi „a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,27). De aici reiese dualitatea conjugală a bărbatului şi femeii. Această dualitate constituie o comuniune personală ce reflectă dumnezeirea, o icoană a comuniunii de iubire a Persoanelor divine şi a relaţiilor intratrinitare398. Sfântul Ioan Hrisostom spune că atunci când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei formează nu imaginea a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi.399 Bărbatul şi femeia se unesc în Dumnezeu, aşa precum firea omenească şi cea dumnezeiască se unesc în ipostasul Cuvântului, cum Tatăl şi Fiul Se unesc în Duhul Sfânt. Tot Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Cel ce nu este legat cu legăturile căsătoriei nu posedă în el însuşi totalitatea fiinţei, ci numai jumătate din ea”400. 398

Joserph H. HELLERMANN, When Church was a Family. Recapturing Jesus Vision for Authentic Christian Community, Academic B & H Press, Nashivll – Tennessee, 2009, p. 164. 399 Sf. IOAN HRISOSTOM, Comentariu la Coloseni 4, 12, în PG, vol. 62, col. 387. 400 Ibidem, col. 387 – 388.

141

Provocări la adresa familiei creştine azi

În calitate de comuniune a două persoane, căsătoria nu se limitează la sfera vieţii materiale şi sentimentale. Iniţiativa pe care soţii o au în dăruirea de sine, în cadrul căsătoriei, nu permite niciunuia să întoarcă iubirea de la finalitatea sa, sau să o reducă la limitele unei plăceri, unei afecţiuni. Căsătoria este o vocaţie specială spre a atinge plinirea fiinţei lui Dumnezeu. Sf. Ioan Hrisostom spune: „Iubirea schimbă însăşi substanţa lucrurilor”401 şi „numai iubirea face din două firi o singură fiinţă”402. Numai iubirea uneşte fiinţele cu Dumnezeu şi le uneşte apoi cu celelalte. Iubirea conjugală este pnevmatoforă şi ajunge o formă a harului spre a depăşi starea de păcătoşenie, de separare şi de izolare egocentrică. Căsătoria este imaginea unirii dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 23). Sensul imaginii se află în prototip şi tot aşa sensul unirii soţilor în căsătorie se află în unirea dintre Hristos şi Biserică. „Căsătoria este Taina iubirii”403, spune Sfântul Ioan Damaschin. Unirea dintre bărbat şi femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos şi Biserică. „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5,32). Iniţial, Taina Căsătoriei se săvârşea cu dumnezeiasca Euharistie şi reprezintă încadrarea unirii acesteia în perspectiva vieţii celei în Hristos. Taina nunţii dă o dimensiune profundă spirituală unirii dintre soţ şi soţie, având la bază iubirea care se mişcă în două direcţii, pe verticală şi pe orizontală sau, mai bine spus, pe cea divină şi pe cea naturală404. Ca înclinaţie naturală, îl duce pe om la căsătorie, iar ca înclinaţie divină, îl îndreaptă spre comuniunea cu Dumnezeu. Dragostea naturală îl trage pe om către depăşirea propriului eu şi comuniunea cu un tu, ceea ce reprezintă un factor important pentru constituirea sau articularea vieţii sau societăţii umane405. Omul 401

Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilia 32 la I Corinteni, în PG, vol. 61, col. 273. Ibidem, col. 280. 403 Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 197. 404 Georgios MANTZARIDIS, Morala Creştină, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 291. 402

142

Provocări la adresa familiei creştine azi

se descoperă ca un eu în relaţia cu tu406. Relaţia cu tu o trăieşti în mod deplin când se experiază ca responsabilul faţă de Dumnezeu prin faptul că răspunde revendicării lui Dumnezeu. Oamenii se experiază ca eu-tu prin faptul că sunt fiinţe cuvântătoare 407 şi implică răspundere unul faţă de altul şi amândoi în faţa lui Dumnezeu. Experienţa lui tu uman sau divin sunt realităţi apofatice, indefinibile. Dragostea oferă omului posibilitatea de a trece de la urmărirea intereselor egoiste la comuniunea dezinteresată. Valorificarea dragostei se realizează în comuniunea iubirii create de căsătorie. Iubirea adevărată cere osteneală, stăruinţă şi jertfă. Căsătoria este comuniune de iubire. Adevărata comuniune este aceea trăită ca o comuniune de iubire 408. Fără iubire, familia se transformă în convieţuire convenţională. În căsătorie, cei doi soţi sunt persoane unice şi irepetabile ce alcătuiesc cuplul. Materia şi simţurile slujesc comuniunii persoanelor şi, astfel, capătă caracter spiritual. Pentru a spori comuniunea spirituală, relaţiile dintre soţi trebuie să fie în mod special spirituale. Femeia este omul cel mai apropiat de bărbat şi invers deoarece îl completează. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el, ei îşi sunt unul altuia deplin descoperiţi, într-o totală sinceritate, fiecare îi este celuilalt ca un alt „eu”, rămânând totuşi un „tu”, care îi este necesar pentru a se descoperi. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-ul celuilalt. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Cel iubit este pentru cel ce se iubeşte identic cu sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel, ca cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai pot să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”409. Astfel, cei doi soţi realizează starea după care năzuieşte şi se realizează ca persoană în comuniune reciprocă. Dar se realizează ca persoană doar când dragostea trupească e pătrunsă de cea spirituală şi copleşită de ea410. Căsătoria e o cale spre 405

Marin Buber, Eu şi tu, trad. Ştefan Augustin Doinaş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 41. 406 Ibidem, p. 43. 407 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 126. 408 Georgios MANTZARIDIS, Op. cit., p. 293. 409 Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilia 33 la I Corinteni, în PG, vol. 61, col. 280. 410 Pr .Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 126.

143

Provocări la adresa familiei creştine azi

spiritualizarea celor doi soţi în relaţia unuia faţă de altul şi în toate relaţiile cu semenii. Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul că numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. „Nu este decât o suferinţă, a fi singur”411. Nici Dumnezeu nu este o singură Persoană, căci în acest caz n-ar fi iubire şi nici Persoana Dumnezeu cu adevărat. Dumnezeu a creat pe Eva pentru că a văzut că nu este bine ca omul să fie singur, ci, fiind doi, să se completeze reciproc, fiindcă numai împreună alcătuiesc omul deplin. „Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat, şi a chemat numele lui Om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei” (Fac. 5, 2). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur." Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea neuniformă şi complementară de bărbat şi femeie412. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). Sfântul Chirii al Alexandriei spune că, prin crearea lui Adam şi a Evei, „Dumnezeu a creat coexistenţa”413. Cei doi se iubesc pentru că se completează şi nu sunt uniformi. Nikolai Berdiaev susţine că „dragostea este temelia ontologică a legăturii căsătoriei, iar sensul şi rostul unirii între bărbat şi femeie se află nu în perpetuarea speciei sau în aportul sau social, ci în calitatea de persoană care se luptă să dobândească o viaţă deplină şi desăvârşită şi care este însetată de veşnicie”414. Soţul şi soţia se unesc în căsătorie pentru a participa la dragostea jertfelnică de natură transcendentă. Acea iubire, care dă naştere unei dorinţe reciproce pe măsură ce dezvăluie noua realitate a „unui singur trup”, îşi găseşte 411

Ibidem, . 126 – 127. Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilia 32 la I Corinteni, în PG, vol. 61, col. 273 413 Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Glafira I, 2 (despre Adam), traducere Pr. Dumitru Stăniloae, în Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri – partea a II-a, PSB, vol. 39, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 12. 414 Nikolai BERDIAEV, The Destiny of Man, Harper and Brothers, New York, 1960, p. 239 - 240. 412

144

Provocări la adresa familiei creştine azi

sublima expresie în dorul cuplului după viaţă eternă în comuniunea cu Sfânta Treime. Martin Buber spune că în căsătorie, două eu-uri, bărbat şi femeie, păşesc în lumea transcedentă a Tu-ului, pentru că percepe unul în celălalt valoarea şi sensul unic. Dragostea conjugală, în complexitatea ei, înglobează fiecare aspect al fiinţei cuplului, are de îndeplinit rolul fundamental de a aduce un El sau o Ea obiectivi în relaţia Eu-Tu415. În esenţă căsătoria este o realitate eclezială iar sensul ei este legat de mesajul învierii şi al vieţii de dincolo. Căsătoria este unirea unică, în iubire, între două fiinţe care pot să depăşească propria lor umanitate şi astfel să fie nu numai unite una cu alta, ci şi în Hristos. Bărbatul se întregeşte prin femeie, iar prin iubire amândoi devin tari. De aceea se dă celor care se căsătoresc harul dumnezeiesc, deoarece căsătoria este o legătură naturală de dragoste şi ajutor reciproc, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Căsătoria trebuie înţeleasă mai întâi ca un mijloc care face ca legătura dintre bărbat şi femeie să fie cu adevărat o legătură deplină, după chipul comuniunii supreme a Sfintei Treimi. Unitatea indisolubilă a căsătoriei este o unitate fiziologică, dar şi o unitate prin iubire. Iubirea este inima din care pulsează întreaga viaţă creştină. Iubirea presupune o unitate, o înrudire între două persoane416. Ea este forţa spirituală prin care credinciosul se uneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu toată creatura. E o virtute, întrucât răspunde iubirii lui Dumnezeu cu iubire, atârnă de libera decizie a voinţei şi iubirea atârnă, de asemenea, de voinţă. Iubirea este virtutea teologică prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu întreaga creatură417. Prin iubire creştinul petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu în el şi se simte înfrăţit cu cosmosul întreg. Căsătoria primeşte în Biserică un har care trebuie dezvoltat de cei doi soţi în cadrul propriei lor căsătorii. Omul adevărat este omul 415

Martin BUBER, Op. cit., p. 45. Diac. Claudiu BĂZĂVAN, „Familia – un demers recuperator”, p. 162. 417 Christos YANNARAS, Libertatea moralei, p. 162 – 167. 416

145

Provocări la adresa familiei creştine azi

în Hristos şi viaţă spirituală e viaţa în Hristos, trăirea ultimei nu se poate realiza decât în unirea şi comuniunea omului cu Hristos, comuniune care în plenitudinea ei se numeşte îndumnezeire şi care are drept conţinut antropologic al ei hristificarea. Prin această hristificare, omul devine în mod real mădular al lui Hristos418. Centrul vieţii spirituale în Hristos este Sfânta Euharistie care e viaţa în întreaga ei plinătate. Aici unirea cu Hristos e întreagă şi deplină şi este transfigurat şi hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simţurile şi funcţiile lui psihosomatice unite cu Hristos printr-o unire profundă. „Fiindcă aceasta este nunta cea mult cântată cu imne, în care Mirele Prea Sfânt ia ca mireasă fecioara Biserica...prin ea suntem carne din carnea Lui şi oase din oasele Lui. Dumnezeiasca Euharistie face din Hristos binele nostru înaintea chiar a darurilor noastre naturale. În Hristos firea noastră a fost înnoită şi adusă la înviere, aceasta fiind dimensiunea supranaturală a dreptăţii ei”419. Această „dreptate” iradiază din trupul lui Hristos în toţi cei ce se alipesc Lui prin credinţă şi folosesc puterea ce vine prin aceasta de a se face după chipul Lui. Trupul îndumnezeit al Domnului, aşezat în stare de dreptate şi preamărit, înviat şi înălţat la ceruri, se comunică prin Sfintele Taine şi rămâne pururea prezent şi viu prin Duhul în creaţie şi ca atare se numeşte Biserica. Biserica este în felul acesta „fericitul trup (extins) al Domnului”. Concentraţi în acest trup aflat în stare de dreptate, credincioşii dobândesc şi ei starea de dreptate420. În Biserică, creaţia se ridică la starea de dreptate. Mântuirea trebuie înţeleasă ca o viaţă nouă ce iradiază direct din trupul sfinţit şi înviat, în mădularele corpului tainic al lui Hristos care e Biserica, ca un efect al comuniunii personale a credincioşilor cu Hristos şi care este o calitate nouă în continuă dezvoltare a omului. Sfântul Apostol

418

Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, trad. PS Irineu Ioan Popa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 320 – 321. 419 Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 485. 420 Ibidem, p. 485.

146

Provocări la adresa familiei creştine azi

Pavel vede viaţa creştinilor ca o alergare cu rânduială spre cununa vieţii veşnice şi nesfârşite în Hristos421. Înaintarea spre deplina asemănare cu Hristos se face doar în Biserică, deoarece prin Biserică se vede „înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, după hotărârea cea de veci, pe care a descoperit-o în Hristos lisus Domnul nostru” (Efes. 3, 10 - 11). Biserica este trupul lui Hristos, iar Capul e Hristos şi modelează faţa Bisericii prin trăsăturile Lui, Biserica este mediul comunitar uman în care Hristos îşi retrăieşte, împreună cu el, acţiunea Sa mântuitoare422. În relaţia cu Persoana supremă a Cuvântului devenit om apropiat se poate progresa doar înaintându-se în relaţia de iubire cu comunitatea credincioşilor, în care Hristos Se află sălăşluit ca în corpul Său, întărind unitatea lui423. Prin umanitatea plenar îndumnezeită a lui Hristos deschisă tuturor avem acces şi putere de acces la umanitatea tuturor şi invers, prin umanitatea tuturor văzută în unitatea şi iubită la fel avem acces la umanitatea lui Hristos plină de Dumnezeire în care ea se cuprinde. Paul Evdochimov spune: „Dumnezeu se dăruieşte oamenilor după setea lor; câtorva, care nu pot bea mai mult, El nu le dă decât o picătură; dar ar vrea să dea valuri întregi, pentru ca, la rândul lor, creştinii să poată adăpa întreaga lume”424. Biserica este viaţa de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsă în umanitatea şi comuniunea de iubire şi de viaţă a oamenilor cu Dumnezeu, datorită lui Hristos, Logosul întrupat al Tatălui, care a coborât această viaţă de comuniune a lui Dumnezeu în umanitate şi a ridicat pe oameni la această viată de comuniune şi îi menţine în această viată de comuniune prin Duhul Său425. 421

Ioannis ZIZIOULAS, Creaţia ca euharistie, trad. Caliopie Papacioc, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 20 – 23. 422 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, „Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii”, în O., nr. 1 / 1976, p. 12. 423 Ibidem, p. 12 – 13. 424 Paul EVDOCHIMOV, Femeia şi mîntuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 214. 425 Ibidem, p. 215.

147

Provocări la adresa familiei creştine azi

Biserica este „plină de Treime”, fiind o prelungire dinamică prin Duhul întrupării, Biserica e trupul lui Hristos, extinderea socială a lui Hristos în umanitate. Ca om, Hristos îi cuprinde în Sine, în mod relaţional, pe toţi oamenii în care se realizează aceiaşi fire umană. Fiul lui Dumnezeu îi recapitulează pe toţi în Sine prin întrupare, pentru a-i mântui obiectiv, restabilind în comuniunea cu El, ca făpturi noi în Duhul426. Sfântul Irineu spune că Hristos a recapitulat în Sine pe toţi în vederea răscumpărării şi a Bisericii. Fericitul Augustin spune: „Non solum Christianos factos esse, red Christum. Căci dacă El este capul, noi suntem membrele: omul în întregime este El şi noi - totus homo, ile et nos - Christus et Eeclesia, sau: Căci Hristos nu este numai în cap şi nu în trup, Hristos este întreg în cap şi în trup - non enim Christus in capite et non in corpore, sed Christus totus in Capite et in Corpore”427. Biserica este Trupul lui Hristos şi plenitudinea Duhului deodată, fiind o comuniune de persoane prin Hristos care a făcut din noi toţi una cu El şi una între noi în El, prin Duhul. Unitatea şi comuniunea sunt deodată şi se datorează lui Hristos şi Duhului sau Duhului şi lui Hristos. Biserica este o prezenţă divină teandrică, constituită de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Biserica este o comuniune de viaţă şi iubire a oamenilor cu Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul Sfânt, o comuniune de iubire şi simţire a oamenilor cu persoanele Sfintei Treimi şi între ei, datorită lui Hristos care i-a unit în trupul Său şi Duhul care îi susţine şi-i creşte în acesta. Biserica este, în acelaşi timp, statu vie şi tot ea este deja statu patriae, adică este în acelaşi timp în cer şi pe pământ. Întreaga Biserică formează comuniunea Trupului lui Hristos plină de Duhul Sfânt care este şi rămâne în mod real în Biserică. Tocmai aici este Taina Bisericii: o comuniune şi comunitate vizibilă şi 426

Pr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2002, p. 73. 427 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii” (teză de doctorat), în O., nr. 1 – 2 / 1978, p. 64.

148

Provocări la adresa familiei creştine azi

pământească a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt care este în acelaşi timp şi o comunitate sacramentală şi invers: Biserica este o comunitate sacramentală, pentru că este o comunitate vizibilă şi pământească a oamenilor cu Dumnezeu, cu Hristos prin Duhul Sfânt în care ei se sfinţesc şi se mântuiesc, fiindcă aici se împărtăşesc cu Hristos şi primesc prin Sfintele Taine harul Duhului Sfânt428. Biserica este o comuniune şi comunitate sacramentală sobornicească. Prin aceasta se indică integritatea credinţei. Ea este o comunitate teandrică sacramentală pentru viaţa şi mântuirea noastră, prin slujire. În acelaşi timp, Biserica este o comunitate sacramentală de împreună rugăciune şi mărturisire a credinţei de către toţi credincioşii ei prin episcop şi preoţi şi împreună cu aceştia care sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) şi slujitori ai lui Hristos prin Duhul dat la Hirotonie. Sfânta Biserică este plină de Hristos prin Duhul şi Duhul este prezent în Biserică cu toată bogăţia vieţii dumnezeieşti429. Actele mântuitoare ale lui Hristos se prelungesc în noi prin Sfintele Taine şi odată cu ele se prelungeşte Hristos însuşi, ceea ce scoate în evidenţă faptul că umanitatea îndumnezeită şi slăvită a lui Hristos este durabilă. Tainele ţin de Hristos Arhiereul, care rămâne în stare de continuă dăruire şi pe scaunul slavei din iubire şi solidaritate cu omul. Taina este darul nupţial prin excelenţa pe care Hristos l-a ales pentru Biserică. Mai mult, Taina realizează cununia însăşi a lui Hristos cu Biserica Sa. Într-adevăr, aici (adică prin Taine) se realizează nunta mistică al cărui arhetip Sfântul Pavel l-a văzut în căsătoria pământească; în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 25 - 32), se dezvoltă întreaga plenitudine a tainei nunţii430.

428

Pr. Prof. Dr. Constantin LEONTE, „Familia, Şcoala, Biserica – factori educaţionali”, în B.O.R. nr. 1 – 4 / 2004, p. 182. 429 Pr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 80. 430 ÎPS. Kallistos WARE, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, traducere E. Chiosa, G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1993, p. 29.

149

Provocări la adresa familiei creştine azi

Prin dumnezeieştile Taine, Biserica participă, în primul rând, la Patima Domnului murind păcatului şi, prin moartea Sa, la viaţa prin care trăieşte lui Dumnezeu (Rom. 6, 10). Prin cruce, Biserica este cu Hristos umplută de Duhul, este sfinţită, transfigurată, slăvită şi îndumnezeită. Tainele fac Biserica şi prin ele comunitatea creştină depăşeşte dimensiunea pur umană şi devine Biserică. Acolo unde e Biserica este Euharistia, acolo e plenitudinea Bisericii şi invers431. Tot ceea ce se săvârşeşte în Biserică, este săvârşit de întreaga Biserică şi are dreptul să se ocupe de căsătoria religioasă a membrilor săi. Unirea soţilor presupune unirea lui Hristos cu Biserica Sa, ea se leagă de ea şi colaborează cu ea către un scop supranatural. Unitatea supranaturală a soţilor ca membre şi organe ale Trupului lui Hristos constituie marea Taină a căsătoriei creştine. Ea reflectă misterul unirii lui Hristos cu Biserica432. Căsătoria creştină este o Taină, iar săvârşitorul suprem este Hristos însuşi. Prin harul Nunţii, comuniunea familiei este înălţată într-un anume sens la nivelul comuniunii ecleziale care este ajutată să se realizeze prin familie şi care sunt şi un model concret al comuniunii bisericeşti. Înţelegerea comunitar-eclezială a căsătoriei creştine este un pas decisiv pe drumul întăririi acesteia. Provocările lumii post-moderne şi secularizate la adresa familiei lovesc, în primul rând, tocmai în această unitate. Tocmai de aceea se vorbeşte atât de des despre o presupusă libertate, în virtutea căreia cei doi soţi pot dispune după bunul plac de propria căsnicie, alegând vieţuirea egoistă şi nu pe cea în comuniune. În sprijinul acestei stări anormare a lucrurilor vin tot felul de structuri cu pretinse competenţe în consilierea familială, uitând că toate problemele unui cuplu ar putea fi rezolvate în Biserică, prin participarea activă la viaţa acesteia.

431

Pr. Prof. Dr. Constantin LEONTE, Op. cit., p. 182. Pr. Viorel SAVA, „Taina Nunţii – aspecte liturgice, duhovniceşti şi pastoralmisionare”, p. 51 432

150

Provocări la adresa familiei creştine azi

IV.2. Obiectivele şi implicaţiile familiei creştine Convieţuirea bărbatului cu femeia este o instituţie dumnezeiască ce datează deodată cu neamul omenesc. După învăţătura sfintei noastre Biserici, obiectivele sunt: - Naşterea de copii, spre înmulţirea neamului omenesc şi a credincioşilor sfintei Biserici; - Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii; - Ocrotirea moralităţii soţilor sau remediu împotriva pasiunilor şi patimilor. O urmare firească a căsătoriei este dobândirea de urmaşi. Naşterea de prunci nu este un scop exclusiv al căsătoriei, este rod al unirii soţilor şi expresie a participării lor la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu433. Clement Alexandrinul spune că naşterea de copii constituie un element al chipului dumnezeiesc din om: este deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a morţii, căreia omul i s-a supus prin cădere. Naşterea de prunci este o biruinţă a neamului omenesc asupra morţii şi prevesteşte, totodată, şi supunerea faţă de ea a omului ca persoană434. Binecuvântând căsătoria, ca legătură naturală între un bărbat şi o femeie (Fac. 1, 28) şi ridicând-o la rangul de Taină (Mt. 19, 4 - 5, In 2, 1 - 11; Efes. 5, 31 - 32), Dumnezeu a arătat pe copii ca fiind mărturii personale ale acesteia. Încă din Vechiul Testament naşterea de copii a fost văzută ca un dar preţios şi ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu (Ps. 127, 2 - 6). Lipsa copiilor era considerată ca o pedeapsă divină şi ca o ocară (Fac. 30,1-6; Isaia 54, 1; Fac. 22, 30; Luc. 1, 14). Domnul nostru lisus Hristos preţuieşte copiii, fiind socotiţi daruri ale proniei divine, care nu trebuiesc să fie dispreţuiţi (Mt. 18, 1 - 14; Mc. 10, 13)435. Sf. Grigorie de Nyssa spune că „de la naştere stricăciunea îşi are începutul”436. 433

Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilii la Coloseni 12, 5, în PG. 62, col. 387. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata III. 10, 68, 1, p. 216. 435 Pr. Prof.Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, p. 589. 436 Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre feciorie 14, 1, în PG, vol. 46, col. 377C. 434

151

Provocări la adresa familiei creştine azi

Dumnezeu, creând pe om, a dorit înmulţirea oamenilor pe faţa pământului. Scopul putea fi realizat nu numai prin bărbat şi de aceea a creat pe femeie ca, din această convieţuire, să se nască copii şi astfel să se continue existenţa neamului omenesc pe pământ. După ce Dumnezeu a făcut-o pe Eva, a zis primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1,28). Sfinţii Apostoli văd în naşterea de prunci un obiectiv al familiei, ceea ce reiese din faptul că în nenumărate rânduri se referă la responsabilitatea comună a acestora. O familie fără copii este sărăcită de substanţă sprituală interioară. Naşterea de fii este doar un mijloc prin care se poate câştiga mântuirea, care, alături de feciorie, este o harismă nefiind absolut necesară pentru mântuire. Naşterea de prunci îi ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească adâncă. Sf. Ioan Gură de Aur spune că o căsătorie e realizată şi atunci când se împlineşte numai scopul ei principal: reglementarea sexualităţii, fără împlinirea scopului al doilea: naşterea de prunci când aceştia lipsesc nu din voinţa soţilor437. Evitarea naşterii de prunci transformă căsătoria într-un simplu prilej de satisfacere a poftei trupeşti, ce trece astfel la acte păcătoase. El spune: „Sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria... Pentru a face pe om să se înmulţească cu o singură femeie şi pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintâi.... Cât despre procreare, căsătoria nu o antrenează în mod absolut.... Dovadă sunt multele căsătorii care nu pot avea copii, iată de ce prima raţiune a căsătoriei este să reglementeze viaţa sexuală, mai ales acum când neamul omenesc a umplut tot pământul"438. O familie fără copii nu este de folos în sens deplin societăţii, soţii devin o unitate egoistă. Prin copii, familia se deschide spre Biserică şi societate, deoarece are nevoie de toate acestea pentru creşterea copiilor şi pentru educaţia şi integrarea lor în societate. Părintele Stăniloae spunea că Societatea şi Biserica sunt formate din unităţi duale, nu din atomi439. Celula familiei se află în 437

Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilii la Coloseni 12, 6, în PG. 62, col. 388 Ibidem, col. 388. 439 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 125. 438

152

Provocări la adresa familiei creştine azi

comuniune cu celelalte celule bisericeşti sau sociale, prin sângele comun al copiilor lor. Familia promovează coeziunea socială şi bisericească, nu indivizii. Prin copii, soţii depăşesc acea unitate egoistă, deschizându-se spre ceilalţi. Naşterea copiilor, după Sfinţii Părinţi, constituie un element al chipului dumnezeiesc din om. Căsătoria, prin naşterea de prunci, este deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a morţii, căreia omul i s-a supus prin cădere. Naşterea de prunci aduce mângâiere omului muritor deoarece asigură perpetuarea neamului omenesc, dar în acelaşi timp slujeşte şi morţii, hrănind-o şi extinzându-i puterea în lume. Orice naştere prevesteşte şi supunerea faţă de moarte a omului ca persoană, căci de la naştere stricăciunea îşi are începutul. Naşterea şi creşterea de prunci îi ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească adâncă şi, depăşind egoismul, se deschid spre alţii440. Familia promovează coeziunea bisericească şi socială, iar năzuinţa omului este viaţa veşnică care se realizează prin comuniunea cu Hristos. Prin naşterea naturală, părinţii dau copilului un organism capabil să trăiască această viaţă muritoare, în schimb naşterea spirituală în Hristos creează un organism spiritual prin care omul trăieşte viaţa spirituală. Prin naşterea naturală, născătorul dă copilului său „sămânţa" şi „începutul vieţii", dar, în continuare, viaţa fiecărei persoane diferenţiază copilul de născători, iar prin naşterea spirituală, Hristos dă omului viaţa Lui şi viaţa aceasta a lui Hristos e viaţa cea nouă şi adevărată a omului441. Darul de a dărui copii este cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi, fiind o imagine a învierii neamului omenesc căzut în păcat. Prin copii, Dumnezeu a rânduit ca neamul omenesc să păstreze totdeauna „nădejdea unui bine viitor, care ne ajută să îndurăm cu uşurinţă necazurile primite”442. Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să socotim har de sus totul din viaţa noastră şi să nu atribuim naşterea de copii traiului împreună al soţilor sau altui fapt, ci Creatorului tuturor, Care a adus pe om, de 440

Ibidem, p. 129. Pr. Prof. Vasile RĂDUCĂ, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei”, p. 113. 442 Ibidem, p. 114. 441

153

Provocări la adresa familiei creştine azi

la nefiinţă la fiinţă, scopul căsătoriei fiind acela de a realiza personalităţi moral - religioase creştine, de a face din copii- adevăraţi creştini. Educaţia urmăreşte, prin conceptele şi lucrurile lumii acesteia, să ducă la mântuire. Scopul său ultim este soteriologic443. Al doilea obiectiv al familiei este ajutorarea soţilor întreolaltă pentru uşurarea vieţii. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a stăpâni lumea, pentru a fi fericit şi a se împărtăşi de lucrurile duhovniceşti, dar această fericire nu o poate dobândi în singurătate. Atunci Dumnezeu i-a făcut un semen ca ajutor, zicând: „Nu este bine să fie omul singur. Îi voi face lui un ajutor pe potriva lui" (Fac. 2, 18). Sfânta Scriptură spune: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam" (Gen. 2, 21). Adam şi Eva sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi cu drepturi comune în viaţa cea de toate zilele. Ei se roagă şi muncesc, se bucură şi suferă împreună, iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Gal. 6, 2). Femeia a fost făcută să fie ajutor bărbatului, iar bărbatul este de ajutor femeii444. Convieţuirea bărbatului cu femeia are scopul de ajutor reciproc. Soţii se ajută dezinteresat având la bază legătura sufletească, adică iubirea dintre ei care este o iubire creatoare, care încorporează nostalgia veşniciei. Comuniunea dintre cei doi este una fiinţială, ce include dăruirea de la suflet la suflet. Buna înţelegere între soţi face ca fiecare să se îngrijească unul de mântuirea celuilalt, ca şi cum ar fi un singur trup. Sf. Ioan Gură de Aur dă exemplu de înţelegere între bărbat şi femeie pe Avraam şi Sarra uniţi prin dragoste şi îndeamnă femeile să-şi iubească bărbaţii, încât să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor, iar bărbaţii să-şi iubească atât de mult femeile lor, încât să facă totul ca şi cum ar fi amândoi un singur suflet şi un singur trup. 445 Căsătoria nu trebuie să devină un simplu 443

Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilia 32 la I Corinteni, în PG, vol. 61, col. 273. Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, „Taina nunţii”, p. 516. 445 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Facere 40, 1, vol. II, p. 93 – 94. 444

154

Provocări la adresa familiei creştine azi

„contact” la nivel de subiect-obiect, ci o comuniune de viaţă şi iubire izvorâtă din puterea harului lui Hristos, adevăratul săvârşitor al Tainei Căsătoriei446. Alt obiectiv al căsătoriei este ocrotirea moralităţii soţilor şi creşterea lor până la statură morală a lui Hristos. Mântuitorul Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o în ambianta harică ce iradia din Persoana Sa. Căsătoria este comuniune de persoane şi nu se reduce la planul material şi al simţurilor care slujesc comuniunii persoanelor şi astfel capătă conţinut spiritual. Relaţiile personale ale soţilor trebuie să fie, în primul rând, spirituale, pentru a putea menţine şi spori comuniunea spirituală şi unirea lor, altfel, căsătoria este lipsită de profunzime spirituală447. Căsătoria este comuniune de iubire, altfel se transformă în convieţuire convenţională sau chiar chinuitoare. În căsătorie, bărbatul şi femeia sunt persoane unice şi irepetabile care alcătuiesc cuplul. Principiul pe care Sfinţii Apostoli îl aşază la baza unirii dintre soţi este acelaşi care stă şi la baza unirii dintre Hristos şi Biserică, şi anume iubire. „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25). Sfântul Apostol Pavel socoteşte iubirea dintre soţi ca o obligaţie reciprocă: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor" (Efes. 5, 28) şi „bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului" (1 Cor. 7, 3), astfel se înlătură neplăcerile familiale şi se întăreşte căsnicia sau se consolidează armonia conjugală448. La temelia vieţii de comuniune, rădăcina existenţei noastre sufleteşti trebuie să fie gândul curat, care este pricina tuturor bunătăţilor. Calea spre desăvârşire, spre asemănarea cu Dumnezeu, 446

Ierom. Policarp CHIŢULESCU, „Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2006, p. 97. 447 Arhim. Lect. Dr. Vasile MIRON, „Caracterul hristologic şi comunitar al cultului divin ortodox”, în S.T., nr. 1 -2 / 2002, p. 271. 448 Pr. Prof.Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, p. 587.

155

Provocări la adresa familiei creştine azi

este calea virtuţilor, credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, paza gândurilor, îngăduinţa necazurilor, nădejdea, blândeţea, smerenia şi nepătimirea. Căsătoria înseamnă jertfă şi sacrificiu după modelul Mântuitorului lisus Hristos, care şi-a dat viaţa pentru Biserica Sa, pentru mântuirea neamului omenesc. Ea este locul ideal unde se învaţă smerenia şi răbdarea, un altar de jertfă. Sf. Ioan Gură de Aur menţionează că atunci este cu adevărat căsnicie, când cei doi soţi se înţeleg nu numai când le merge bine, ci şi când trec prin primejdii. Prin aceasta, se vădeşte dragostea adevărată449. Legitimitatea căsătoriei rezultă şi din faptul că ea e considerată o stavilă puternică în calea păcatului desfrâului: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său" (1 Cor. 7, 2). Sf. Ap. Pavel condamnă acest păcat, arătând şi motivaţia religioasă a atitudinii sale. Omul trebuie să răspundă bunătăţii şi iubirii divine, preamărind pe Dumnezeu în trupul şi duhul său, care sunt ale lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 20). În alcătuirea sa psiho-fizică, prin creaţie şi prin Răscumpărare, aparţine lui Dumnezeu Care, în marea Sa iubire pentru făptura căzută în păcat, L-a „trimis pe Fiul Său spre jertfă” (1 Ioan 4,10), „drept preţ de răscumpărare” (1 Timotei 2, 6) pentru păcatele omului. Omul aparţine lui Hristos, ca mădular al Trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica: „Au nu ştiţi că trupurile noastre sunt mădularele lui Hristos? Luând, deci, mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! (1 Cor. 6,15)450. Trupul omului trebuie păstrat neîntinat, nimic nu întinează mai mult pe om şi Trupul lui Hristos decât desfrâul. În alcătuirea sa, omul aparţine Sfântului Duh, Sfinţitorul: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu” (1 Cor. 6,19) şi care „locuieşte în voi” (1 Cor. 3, 16)? Prin Taina Sf. Botez, omul intră în comuniune cu Dumnezeu Cel în Treime. Sf. Apostol Pavel spune: „Fugiţi de desfrânare", 449

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii maritale I. 3, p. 5. David C. FORD, Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, p. 175. 450

156

Provocări la adresa familiei creştine azi

arătând că „cine se dedă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său" (1 Cor. 6, 18). Desfrâul întinează atât pe bărbat, cât şi pe femeie care, împreună, alcătuiesc „un singur trup" (1 Cor. 6, 16). Voia divină este ca fiecare „să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste”. Prin desfrâu, omul „nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care nu nea chemat la necurăţenie, ci la sfinţire" (1 Tes. 4, 7 - 8) 451. Căderea în păcat a omului face ca fiinţa lui să fie copleşită de pasiuni trupeşti, care îl nenorocesc pe om. De aceea, pasiunile trupeşti trebuie canalizate şi limitate, în însuşi interesul omului. Aceasta se poate face prin căsătorie. Ceea ce rezultă că ea are şi scopul de a fi un remediu împotriva patimilor trupeşti. Tendinţa spre atingerea acestor scopuri înnobilează căsătoria şi-i dau caracter moral superior452. Iisus consideră ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia ca să-şi ia pe alta sau pe cel ce o ia pe cea părăsită şi afirmă unitatea celor căsătoriţi, având la bază faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul devine om întreg prin femeie şi femeia prin bărbat. Această unitate prin care omul devine un întreg nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener. În concepţia Sfinţilor Părinţi, căsătoria se datorează căderii omului453. Biserica ne învaţă că omul se naşte cu un rost anumit şi anume faptul că el are datoria să poarte grijă de mântuirea sufletului său, viaţa pământească fiind o pregătire pentru cea veşnică. Sfânta Scriptură spune: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13,14). Omul trebuie să crească duhovniceşte până la statura morală a lui Hristos, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi să stea în comuniune cu El, să intre în relaţie cu El şi cu semenii săi454. 451

Pr. Silviu-Petre PUFULETE, „Nume, botez, mântuire – încercare de contribuţie la o teologie a numelui şi a persoanei”, în G.B., nr. 4 – 6 / 2007, p. 122. 452 Arhim. Iuliu SCRIBAN, „Pentru stăpânirea desfrâului”, în B. O. R., nr. 9 / 1925, p. 573. 453 Ibidem, p. 574. 454 Pr. Prof. Corneliu SÂRBU, „Familia în cadrul învăţăturii creştine”, în M. M. S., nr. 3 – 4 / 1968, p. 152.

157

Provocări la adresa familiei creştine azi

Năzuinţa omului spre veşnicie, prin dezvoltarea lui pământească în comuniune cu semenii, sau normala desfăşurare a chipului dumnezeiesc se împlineşte în Hristos. Comuniunea cu Hristos este cea care-l scoate pe om din viaţa moartă şi din existenţa moartă şi din ignoranţă. Căsătoria nu e numai un remediu împotriva patimilor, căci ea nu poate fi concepută fără iubire. Dragostea e mai tare decât moartea. Nunta este un har gratuit (1. Cor. VII, 7), care nu este doar de pe pământ, ci vine din cer. Sfântul Efrem Sirul spune: „De la Adam până la Domnul, autentica iubire conjugală este sacrament desăvârşit”455. Familia este cadrul social primar de care omul are nevoie să se nască, să trăiască, să se dezvolte şi să se desăvârşească. Ea este prima societate naturală şi adevărata celulă socială. Familia este locul unde se cultivă respectul, demnitatea, libertatea interioară şi seninătatea constructivă456. Căsătoria este folositoare societăţii, totuşi valoarea ei specifică autonomă rămâne împărătească în ea însăşi. Copiii aduc o clarificare nouă, aceea de paternitate şi maternitate, dar aceasta este o revărsare a plinătăţii, care rămâne în ea însăşi. Sf. Dionisie Areopagitul spune: „Atenienii numesc căsătoria gamos, căci ea îl încoronează pe om pentru viaţă”457, iar Sfântul Ioan Damaschin o defineşte astfel: „Căsătoria este Taina iubirii”458, „fiind privită în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32), raportată la legătura dintre Hristos şi Biserică. V. MISIUNEA FAMILIEI CREŞTINE AZI Familiile fac parte din acel popor al lui Dumnezeu reprezentat de lucrătorii viei, despre care vorbeşte Evanghelia după Matei. Parabola evanghelică deschide în faţa noastră orizontul nesfârşit al 455

Cf. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 183. Cf. Pr. Prof. Corneliu SÂRBU, Op. cit., p. 151. 457 Sf. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile divine 4, 13 – 14, p. 150 – 151. 458 Sf. IOAN DAMASCHINUL, Dogmatica, p. 198. 456

158

Provocări la adresa familiei creştine azi

viei Domnului şi al mulţimii de oameni care sunt chemaţi de el şi trimişi să o lucreze. Via este lumea întreagă (Mt. 13, 38), care trebuie transformată după voinţa de mântuire a lui Dumnezeu459. Istoria prezenţei reprezentanţilor familiilor ca laici în viaţa Bisericii este istoria unui parcurs întortocheat şi destul de complicat, dar, în acelaşi timp, şi unul luminos şi cu imprevizibile primăveri. Orice societate umană se conformează, adaptându-se la epoca în care trăieşte; Biserica, în schimb, se conformează reîntorcându-se la originile istoriei sale460. În primele secole ale Bisericii, fiind un număr redus de episcopi şi preoţi şi de lăcaşe de cult, fiecare creştin devenea, implicit, în virtutea botezului primit, apostol şi misionar, iar aproape orice casă creştină devenea o biserică, un locaş de cult. Cu trecerea timpului, poate din cauza fricii de erezii, autoritatea episcopilor revenea în predicarea mesajului mântuirii461. Totuşi, cu trecerea timpului, s-a trecut de la îngheţ la primăvară, de la marginalizare la responsabilizarea poporului lui Dumnezeu şi laicii au început o dinamică şi vie activitate pastorală în Biserică. Nenumăratele opere de apostolat, misiuni, cateheză, milostenie sunt doar câteva din exemplele care pot fi enumerate aici în ceea ce priveşte activitatea apostolică a laicilor462. Într-o lume care se unifică şi se organizează într-o dimensiune europeană şi planetară, nu mai există evenimente private care să privească doar o comunitate, o naţiune, un popor şi să le excludă pe altele. Se poate aplica aici ceea ce Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la Biserica primară, spunea: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; şi dacă un mădular este slăvit,

459

Mircea STOLERU, „Familia creştină în mediul urban – probleme şi perspective”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 140. 460 Pr. Vasile CITIRIGĂ, Preoţia credincioşilor în Biserică şi societate, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004, p. 223.; 461 Pr. Prof. Vasile RĂDUCĂ, „Familia între tradiţie şi modernitate”, în Lumina de duminică, nr. 31 / 2010, p. 6 – 7. 462 Ibidem, p. 7.

159

Provocări la adresa familiei creştine azi

toate mădularele se bucură împreună, iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (1 Cor 12, 26 - 27)463. Lumea contemporană, ca situaţie actuală, este un vast ocean de profunde şi rapide schimbări prin care umanitatea trăieşte o eră nouă a istoriei sale. Dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei, unificarea planetară prin mass-media şi dezvoltarea conştiinţei popoarelor au făcut ca lumea să devină un mic oraş în care toate şi toţi să facă parte din marele plan de mântuire al lui Dumnezeu464. Lumea este totuşi şi opera lucrării omului, adică a libertăţii, a liberului arbitru pe care Dumnezeu l-a dat omului. Orice nouă situaţie generează noi îndatoriri, dacă există o logică în istorie, iar această logică nu exclude libertatea şi responsabilitatea umană. Tocmai aici este punctul principal şi paradoxul existenţei umane: ea este contemporană în istorie şi contribuie la făurirea istoriei. A defini omul în baza responsabilităţilor sale în faţa istoriei este, de fapt, a defini omul timpului nostru, omul care va trebui să se educe în continuare şi care va trebui să dezvolte umanismul responsabilităţii. Omul de astăzi îl caută şi îl doreşte pe Dumnezeu: acesta este motoul întregii sale existenţe care, fie că îl situează pe om în spaţii economico-sociale mai fragile, unde acesta se zbate în lipsuri şi sărăcie, fie că face parte dintre bogaţii lumii, el nu este autosuficient sieşi, ci caută împlinirea de sine dincolo de cele trecătoare şi imediate. Chip al lui Dumnezeu, omul Îl caută pe Dumnezeu, strigă după ajutorul său465. Întrebarea este dacă gândim şi vorbim despre un Dumnezeu care există în realitate sau dacă cuvintele prin care îl numim sunt doar expresia unui vocalism al oamenilor care numesc ceea ce gândesc fără ca aceste cuvinte să aibă un corespondent obiectiv, real, ontologic. Apostolatul laicilor, decurgând din însăşi chemarea lor 463

John BRECK, Darul sacru al vieţii, trad. Ps. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2001, p. 59. 464 Pr., Mihail COLOTELO, „Răspunderea şi rolul misionar al organelor parohiale în viaţa religioasă a parohiilor”, în G.B., nr. 1 – 3 / 1992, p. 41. 465 Pr. Dr., Mihail POPESCU, „Clerul ortodox şi responsabilitatea moral – politică a laicilor în societate”, în O. nr. 3 – 4 / 2000, p. 105.

160

Provocări la adresa familiei creştine azi

creştină, nu poate lipsi nicicând în Biserică. Sfânta Scriptură însăşi arată limpede activitatea laicilor în primele veacuri ale creştinismului: Faptele Apostolilor 11, 19 - 21 19. Deci cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. 20. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus. 21. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul”(FA. 11,19 - 21). Faptele Apostolilor 18, 26 26. Şi el a început să vorbească, fără sfială, în sinagogă. Auzindu-l, Priscila şi Acvila l-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu”; Romani 16, 1 - 16 1. Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea, 2. Ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinţilor şi să-i fiţi de ajutor la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru. Căci şi ea a ajutat pe mulţi şi pe mine însumi. 3. Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, 4. Care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, 5. Şi Biserica din casa lor. Îmbrăţişaţi pe Epenet, iubitul meu, care este pârga Asiei, în Hristos. 6. Îmbrăţişaţi pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi. 7. Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunias, cei de un neam cu mine şi împreună închişi cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos. 8. Îmbrăţişaţi pe Ampliat, iubitul meu în Domnul. 161

Provocări la adresa familiei creştine azi

9. Îmbrăţişaţi pe Urban, împreună - lucrător cu mine în Hristos, şi pe Stahis, iubitul meu. 10. Îmbrăţişaţi pe Apelles, cel încercat în Hristos. Îmbrăţişaţi pe cei ce sunt din casa lui Aristobul. 11. Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine. Îmbrăţişaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul. 12. Îmbrăţişaţi pe Trifena şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe iubita Persida, care mult s-a ostenit în Domnul. 13. Îmbrăţişaţi pe Ruf, cel ales întru Domnul, şi pe mama lui, care este şi a mea. 14. Îmbrăţişaţi pe Asincrit, pe Flegon, pe Hermes, pe Patrova, pe Hermas şi pe fraţii care sunt împreună cu ei. 15. Îmbrăţişaţi pe Filolog şi pe Iulia, pe Nereu şi pe sora lui, pe Olimpian şi pe toţi sfinţii care sunt împreună cu ei. 16. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Vă îmbrăţişează pe voi toate Bisericile lui Hristos”. Filipeni 4, 3 3. Încă te rog şi pe tine, credinciosule Sizig, ajută-le lor, ca pe unele care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine şi cu Clement şi cu ceilalţi împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”. Din aceste versete ale Noului Testament, se vede cum această activitate s-a manifestat spontan la începuturile Bisericii şi cât de rodnic a fost transmisă prin intermediul credincioşilor466. Biserica din timpurile noastre nu pretinde mai puţin zel din partea laicilor, ci, dimpotrivă, condiţiile actuale cer ca ei să desfăşoare un apostolat tot mai intens şi mai vast. Într-adevăr, creşterea continuă a populaţiei, progresul ştiinţific şi tehnic, relaţiile mai strânse între oameni nu numai că au lărgit la nesfârşit domeniul apostolatului laicilor, din care o mare parte le este accesibil numai lor, ci au ridicat şi probleme noi, care le pretind o preocupare şi un efort atent. Un astfel de apostolat devine cu atât mai urgent cu cât a 466

Pr. Lect. Dr. Vasile RĂDUCĂ, „Parohia – spaţiu misionar”, în O., nr. 3 – 4 / 1996, p. 95.

162

Provocări la adresa familiei creştine azi

crescut în mod deosebit, aşa cum se şi cuvine, autonomia multor sectoare ale vieţii umane, implicând uneori o înstrăinare de ordinea morală şi religioasă, punând în gravă primejdie viaţa creştină. Trebuie adăugat că, în multe zone unde preoţii sunt prea puţini, sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiţi de cuvenita libertate de acţiune, Biserica nu ar putea fi prezentă şi activă fără munca laicilor. Semnul acestei multiple şi urgente necesităţi este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe laici tot mai conştienţi de propria responsabilitate şi îi stimulează pretutindeni la slujirea lui Hristos şi a Bisericii467. Vocaţia omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu şi de a fi transformată după chipul Fiului unul născut al Tatălui. Această vocaţie îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină; ea priveşte însă comunitatea umană în ansamblul ei. Toţi oamenii sunt chemaţi la acelaşi scop: Dumnezeu însuşi. Există o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine şi înfrăţirea pe care oamenii trebuie s-o instaureze între ei, în adevăr şi iubire; iubirea faţă de aproapele este inseparabilă de iubirea faţă de Dumnezeu; de aceea, Dumnezeu cheamă, alături de preoţi şi pe laici la apostolat468. Persoana umană are nevoie de viaţa socială. Aceasta constituie o exigenţă a naturii ei. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor şi dialogul cu fraţii săi, omul îşi dezvoltă virtuţile şi, astfel, răspunde vocaţiei sale. Fiecare comunitate se defineşte prin scopul ei şi, în consecinţă, ascultă de reguli specifice, dar persoana umană este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale469. În Biserică, slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Hristos le-a încredinţat Apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Laicii, însă, făcuţi părtaşi la misiunea 467

PS Lucian TOMITANUL, „Îndatorirea credincioşilor de a participa la slujbele bisericeşti”, în B.O.R., nr. 7 – 10 / 1990, p. 123. 468 Edward SCHILLEBEECKX, The Layman in the Church, Alba House, New York, 1963, p. 24. 469 Stephen NEILL & Hans Ruedi WEBER, The Layman in Christian History, a Project of the Department on the Laity of the World Council of the Chources, SCM Press, London, 1963, p. 312 – 313.

163

Provocări la adresa familiei creştine azi

preoţească, profetică şi împărătească a lui Hristos, îşi împlinesc, în Biserică şi în lume, partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu470. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală în duhul Sfintei Evanghelii, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Hristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de suflet creştin, să-şi exercite apostolatul ca o plămadă în mijlocul lumii471. Sunt momente în care sufletele generoase, care sunt o vocaţie specială, se oferă să-L preamărească pe Dumnezeu, fie prin însuşi modul în care îşi trăiesc viaţa duhovnicească, fie prin binele pe care îl fac celorlalţi: în şcoli, în spitale sau în atelierele de creaţie, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel, care spune: „14. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. 15. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. 16. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţivă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. 17. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl”. (Coloseni 3, 14-17). Chemarea de a face bine, de a ne îndrepta spre aproapele este pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu, clerici şi laici. Suntem cu toţii chemaţi să-l iubim pe Dumnezeu şi să facem binele. Toţi oamenii trebuie să se angajeze în această slujire: atât clericii, cât şi laicii. Activitatea creştinilor laici 470

Pr., Mihail COLOTELO, „Răspunderea şi rolul misionar al organelor parohiale în viaţa religioasă a parohiilor”, în G.B., nr. 1 – 3 / 1992, p. 41. 471 Edward SCHILLEBEECKX, Op. cit., p. 30.

164

Provocări la adresa familiei creştine azi

nu trebuie să se limiteze numai la viaţa internă a Bisericii locale, ci trebuie să fie animată de spiritul misionar472. Este clar că, în măsura în care laicii sunt chemaţi la a participa la edificarea Bisericii, trebuie să se instaureze raporturi între laici şi preoţi. Dacă preotul nu trebuie să abandoneze ceea ce constituie originalitatea slujirii sale preoţeşti, trebuie să conştientizeze că această slujire trebuie să fie trăită „cu laicii pentru lume”. Preotul este păstor, în numele unicului păstor Iisus Hristos, şi rolul său de păstor sau de părinte este acela de a face ca membrii poporului lui Dumnezeu să fie membri activi. Apostolatul laicilor este o participare la însăşi misiunea mântuitoare a Bisericii, şi la acest apostolat sunt trimişi cu toţii de Domnul însuşi prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii473. Prin Sfintele Taine şi prin Sfânta Euharistie, în special, le este împărtăşită şi hrănită acea iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, care este sufletul întregului apostolat. Laicii sunt chemaţi în mod deosebit să facă prezentă şi activă Biserica în acele locuri şi împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei. Una din misiunile importante pe care le are Biserica este aceea de a pătrunde şi desăvârşi prin duhul Evangheliei sfera temporală. Laicii, împlinind această misiune a Bisericii, îşi exercită apostolatul în Biserică şi în lume, atât în sfera spirituală, cât şi în cea temporală. Deşi aceste sfere sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu, ele sunt astfel legate, încât Dumnezeu însuşi voieşte să refacă în Hristos lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în ziua de apoi. În ambele sfere, laicul trebuie să se lase călăuzit de conştiinţa creştină pentru a putea desfăşura un apostolat în vederea unui scop care priveşte în sine mântuirea oamenilor şi slava lui Dumnezeu474. Unul din scopurile cele mai onorabile şi valoroase ale unui creştin este, fără îndoială, milostenia. „Astăzi, când trăim într-o lume 472

Pr., Mihail COLOTELO, Op. cit., p. 41. Pr. Lect. Dr. Vasile RĂDUCĂ, „Parohia – spaţiu misionar”.p. 96. 474 PS Lucian TOMITANUL, „Îndatorirea credincioşilor de a participa la slujbele bisericeşti”p. 123. 473

165

Provocări la adresa familiei creştine azi

plină de necazuri, griji şi nevoi, Biserica încearcă tot mai mult să conştientizeze rolul creştinului în cadrul societăţii. Biserica a fost fidelă mereu acestor principii încă de la începuturile ei. Desigur, orice act şi operă de caritate îşi găseşte temelia numai în acea iubire pe care Domnul Hristos ne-a arătat-o prin cuvintele, dar, mai ales, prin faptele sale, aici, pe pământ”475. Practicarea milosteniei generează în mod continuu şi stabileşte, astfel, unirea între om şi Dumnezeu, ducând, desigur, şi la dezvoltarea relaţiilor umane de colaborare, relaţii caracterizate prin dăruirea de sine pentru ceilalţi, apropiaţi şi îndepărtaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni şi duşmani476. Milostenia este legea internă a vieţii Bisericii, care îl face pe fiecare credincios să-şi dăruiască propriile forţe pentru binele celorlalţi, să ierte ofensele primite şi să se dăruiască cu iubire. Biserica este locul în care revelaţia şi darul carităţii lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt au fost în mod definitiv primite, în aşa fel încât comunitatea creştină este constituită în mod esenţial ca o comunitate de iubire. Aşadar, caritatea nu este numai o virtute a creştinilor în particular, ci este o componentă structurală a Bisericii477. Prin natura şi vocaţia sa originară, întreaga Biserică este subiect al milosteniei. Toţi membrii Bisericii au datoria nobilă de a realiza în mod personal porunca iubirii în ocaziile cele mai comune şi în situaţiile istorice cele mai deosebite în care se află. Această caritate, care se exprimă prin corectarea reciprocă, prin a se ruga unii pentru alţii, prin edificarea reciprocă, prin vestirea Cuvântului şi participarea la aceeaşi Euharistie, îmbrăţişează toate formele de ajutor concret necesare în viaţa cotidiană şi în situaţiile precare478. Astfel, se realizează solidaritatea, purtând povara unii altora, 475

Timothy Patrick JACKSON, The Priority of Love: Christian Charity and Social Justice, Priceton University Press, Princeton, 2003, p. 13. 476 Gene OUTKA, Agape. An Ethical Analysis, Yale University Press, New Haven, 1977, p. 44. 477 Pr., Mihai BULACU, „Sârguinţa în trăirea virtuţilor”, în G.B., nr. 1 – 3 / 1993, p. 48. 478 Timothy Patrick JACKSON, Op. cit., p. 42.

166

Provocări la adresa familiei creştine azi

bucurându-se cu cei care se bucură şi suferind cu cei care suferă, în aşa fel încât, între fraţi, să nu mai fie nimeni nevoiaş. Numai în acest mod, Biserica devine taină a iubirii lui Dumnezeu, adică semn vizibil şi istoric al faptului că Dumnezeu este iubire şi că, primindu-l pe el, este posibil să se construiască deja de pe acest pământ, deşi în mod imperfect, o comunitate de fraţi autentică, în care toate diferenţele sociale să fie depăşite479. Iubirea lui Dumnezeu este, în mod esenţial, universală. El dăruieşte tuturor viaţă şi existenţă, face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi vrea desigur ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1Tim. 2, 4). De aceea, şi Biserica, în practicarea milosteniei, trebuie să se adreseze în mod absolut tuturor oamenilor şi tuturor necesităţilor lor. Desigur, filantropia eclezială nu poate mulţumi omul doar pe plan material, ci va trebui să se îndrepte şi spre promovarea demnităţii şi dezvoltării integrale a fiecărui om. Poate cea mai mare caritate pe care biserica poate să o facă omului este aceea de a-l vesti pe Hristos, semnul iubirii lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Astfel, filantropia capătă o dimensiune socială şi politică480. Biserica îi invită pe credincioşii laici să susţină operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie şi să coopereze în aceasta cu toţi oamenii de bunăvoinţă481. Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanţa dintre oameni a fost, într-un fel, eliminată şi locuitorii lumii au ajuns să fie într-o oarecare măsură membrii aceleiaşi familii, aceste activităţi şi opere de caritate au devenit mult mai urgente şi mai universale. Deci, acţiunea caritativă astăzi poate şi trebuie să îmbrăţişeze pe toţi oamenii şi toate necesităţile. Oriunde există oameni lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, locuinţe, 479

Ibidem, p. 44. Edward Collins VACEK, Love, Human and Divine. The Heart of Christian Ethics, Georgetown University Press, Washington DC, 1996, 295 – 297. 481 Ibidem, p. 297. 480

167

Provocări la adresa familiei creştine azi

medicamente, loc de muncă, de învăţătură şi de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo filantropia creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline dându-le ajutor482. Domnul Hristos este prezent în diferite moduri în Biserica sa; în mod deosebit, este prezent în comunitatea parohială, deoarece aceasta, mai mult ca alte comunităţi, este semnul vizibil al lui Hristos şi al Bisericii sale. Prin urmare, fiecare membru al comunităţii, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să aibă curajul de a proclama tuturor vestea mântuirii prin exemplul său personal. Parohia trebuie să tindă să devină o comunitate de credinţă şi de adevăraţi închinători ai Dumnezeului celui Viu, care trăiesc o adevărată credinţă. O comunitate care nu crede nu este Biserică; doar o comunitate credincioasă poate să dăruiască o adevărată credinţă a Bisericii lui Hristos483. Idealul creştinismului este iubirea Domnului Hristos, care este gata să-şi dea viaţa pentru semenii săi. Acest ideal este valabil şi pentru cei care au ales vocaţia căsătoriei. Lumea este plină de egoism, iar în viaţa familială deseori apar tensiuni, dezacorduri, separări şi divorţuri: mulţi susţin că această situaţie nici nu poate să fie altfel. Creştinismul crede în dragostea curată, în fidelitate, în puterea creatoare a jertfei reciproce. Susţine că acolo unde există o înţelegere a valorilor creştine este şi astăzi posibilă viaţa familială fericită484. Pentru mulţi, familia ia naştere mult mai liberă de condiţionările socio-economice, dacă se bazează mai mult pe iubire, iar femeia creşte în demnitate şi la fel va creşte responsabilitatea comună faţă de copii. Pentru unii există şi o adevărată redescoperire a valorii creştine a căsătoriei; se face multă pregătire, se încearcă a 482

Timothy Patrick JACKSON, Love Disconsoled. Meditation on Christian Charity, Cambridge University Press, Cambridge UK, 1999, p. 129. 483 Pr. Lect. Dr. Adrian GABOR, „Viaţa şi misiunea parohiei azi: împliniri, probleme, perspective”, în G.B., nr. 5 – 8 / 2003, p. 77. 484 Ibidem, p. 78.

168

Provocări la adresa familiei creştine azi

trăi o anumită spiritualitate conjugală şi familială; multe familii încep să-şi descopere misiunea la care sunt chemate în Biserică şi în societate485. Pastorala familială este foarte des propusă în acest moment al vieţii ecleziale486. Pentru mulţi soţi şi pentru multe familii nu este suficient ceea ce pot primi de la liturghiile duminicale sau de la cateheza normală. Au nevoie de aprofundări speciale pentru a-şi trăi propria vocaţie în familie şi în societate, adunându-se în grupuri şi discutând problemele familiei de azi. Familia creştină nu este o comunitate închisă în ea însăşi; întrucât este prima şi vitala celulă a societăţii, ea este chemată la apostolat, chemare care este aşa de importantă pentru Biserică şi societate. Familia, în primul rând, este chemată la apostolat în interiorul ei, dar, mult mai mult, este chemată şi în exteriorul ei, dând mărturie şi dedicându-se slujirii fraţilor. Astfel, există multiple opere de apostolat familial: - apostolatul între familii, care are o mare importanţă pentru apostolat; soţii înşişi devin apostoli ai altor soţi. Practic, se concretizează în pregătirea logodnicilor, în ajutorarea tinerelor cupluri şi a cuplurilor aflate în dificultate. - apostolatul prin ospitalitate; familia creştină nu trebuie să fie închisă în sine, ci trebuie să fie ospitalieră şi să-i ajute pe toţi în nevoi. Familia creştină trebuie să fie deschisă şi faţă de problemele sociale, să sprijine şcoala în formarea copiilor; revine dreptul părinţilor de a da o educaţie copiilor pentru a ocupa un loc fundamental în societate. - apostolatul prin mărturie; familiile creştine, prin viaţa lor exemplară, luminează celelalte familii şi devin astfel o chemare la a primi vestea cea bună a Evangheliei. Mărturia şi angajarea familiei creştine în a trăi şi transmite mesajul creştin în lume este o nouă formă de apostolat care apare azi tot mai necesar. Sub această formă, ea se prezintă ca celulă vie şi 485

Pr. Dr. Daniel BENGA, „Familia preotului, aspecte teologice, canonice şi pastoral – misionare”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2002, p. 64. 486 Ibidem, p. 64.

169

Provocări la adresa familiei creştine azi

activă a Bisericii. De aceea, ea este încurajată tot mai mult de Biserică487. În continuare, tinerii zilelor noastre joacă un rol important în viaţa socio-politică a lumii contemporane, dar, de multe ori, ei par insuficient pregătiţi pentru a-şi asuma corespunzător noile îndatoriri. Din acest punct de vedere, Biserica încearcă să-i iniţieze pe tineri, şi chiar pe adolescenţi, în diferite acţiuni care să-i ajute în pregătirea lor pentru misiunea de mai târziu488. Pentru aceasta, Biserica propune diferite şi multiple domenii de apostolat, în angrenarea şi atragerea tinerilor şi a laicilor, în general, spre valorile mai înalte ale societăţii atât de secularizate în care ne aflăm. Arta dificilă a educării copilului aparţine în primul rând familiei, care, deşi astăzi se află în mare primejdie, este susţinută de Dumnezeu prin harul special pe care soţii îl primesc prin sfinţenia căsătoriei489. În fiecare an, milioane de bărbaţi şi femei se avântă în slujba de a deveni. Cu toate acestea, una din cele mai provocatoare şi grele sarcini în viaţă este să iei un copil, o fiinţă mică, total neajutorată, şi să-ţi asumi toată responsabilitatea pentru creşterea lui, astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, bisericii şi societăţii. Pentru că educaţia este arta formării omului de mâine, părinţii nu pot fi oameni ai trecutului, ancoraţi în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-şi adapteze pasul cu ei pentru a-i lăsa liberi să continue singuri, imediat ce sunt în stare de aceasta. Ei au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili şi deschişi cu

487

Ibidem, p.65 Pr. Prof. Dr., Dumitru RADU, „Educaţia creştin ortodoxă, componentă a educaţiei morale a militarilor. Libertatea de conştiinţă şi jurământul militar”, în O., nr. 3 – 4 / 1995, p. 109. 489 Ibidem, p. 109. 488

170

Provocări la adresa familiei creştine azi

generozitate slujirii celorlalţi, angajaţi în realizarea planului lui Dumnezeu în viaţa lor490. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată lor de Creator, părinţii, asemenea bobului de grâu, pierzându-şi viaţa lor trebuie să o trăiască pe cea a fiiilor lor, aceasta fiind expresia cea mai înaltă a iubirii. Prin jertfa lor, părinţii vor forma oameni de caracter care posedă o comoară inestimabilă - politeţea sufletului, datorată creşterii interioare care valorează mai mult decât frumuseţea exterioară491. Din fericire, mai există încă părinţi care nu renunţă la misiunea lor, conştienţi fiind că opera educaţională este îndelungată şi cere efort susţinut. Pentru a avea loc această acţiune educativă este necesar un ambient educaţional adaptat în care, încă din primii ani, copiii să poată găsi răspunsurile cele mai valide la fiecare problemă. Asemenea grădinarului ce se ocupă de fiecare sămânţă în mod diferit, funcţie de factorii necesari încolţirii ei, creşterii şi dezvoltării viitoarei plante, părintele trebuie să se ocupe de educarea fiecărui copil, în mod diferit, căutând în inima lui punctul accesibil binelui pentru că educaţia este o lucrare a credinţei şi a inimii. Cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm pe alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire şi credinţă492. 490

N.E. PESTOV, Cum să ne creştem copiii, Calea spre desăvârşita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 21. 491 Carl Ellis NELSON, Growing up Christian. A Congregational Strategy for Nurturing Disciples, Smyth & Helwis Publishing House, Macon – Georgia, 2008, p. 37. Deşi cartea se adresează în primul rând mediilor creştine neo-protestante americane, nu putem trece cu vederea revenirea accentuată la tradiţia patristică potrivit căreia legătura dintre părinţi şi copii şi, implicit, resorturile ce duc la o bună educaţie creştină sunt strâns legate de faptul că aceştia sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu ce se cere tot mai mult transparentizat către asemănare. 492 N.E. PESTOV, Op. cit., p. 29.

171

Provocări la adresa familiei creştine azi

Forţa primei formări primite în familie, depăşeşte de departe pe cea care ar putea-o primi la adolescenţă sau în continuare pentru toată viaţa. Marele moment al educării este copilăria, căreia îi sunt specifice timpul încrederii, al docilităţii, al formării primelor deprinderi, timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neşters, timpul în care se asimilează tradiţiile familiei ce devin viaţă în persoana care se formează493. Pentru a creea climatul unei familii senine, e nevoie, însă, de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate fără margini şi jertfă. Mai sunt şi astăzi părinţi care adoptă în educaţia copilului două atitudini greşite: • prima este aceea a „îngăduinţei prea mari” pentru că nu vor să fie autoritari, înţelegând că educaţia înseamnă „a nu impune, a nu condiţiona, a nu limita”; • a doua atitudine este cea a „reprimării”, manifestată prin: raporturi dure între părinţi şi copii, pedepse aplicate la încălcarea legii (regulii), aplicarea acelui „NU intransigent şi sistematic”494. Pentru depăşirea acestor atitudini, e necesară aplicarea unui sistem preventiv ce constă în educarea prin bunătate. Copilul este ajutat cu blândeţe să observe aceeaşi regulă, folosind mijloacele cele mai eficiente şi adaptate acestui scop. • În primul rând, e necesar ca părinţii să fie preocupaţi de inocularea în sufletul copilului a iubirii faţă de Dumnezeu prin: 493

Donald L. MORRISON, Growing Children, Author House, Bloomington IN, 2010, p. 35. Morrison porneşte totuşi de la ideea reiterată de John Stuart Mill, potrivit căruia copilul, la naştere, ar fi din punct de vedere cognitiv tabula rasa. Deşi suntem de acord cu faptul că primii ani ai copilăriei sunt cei mai importanţi în formarea personalităţii, nu putem admite totuşi faptul că moştenirea genetică şi, implicit, spirituală a părinţilor nu ar fi, în esenţă, decât un „bagaj gol”. 494 Eugene SMOLENSKY & Jennifer APPLETON GOOTMAN, Working families and growing kids: caring for children and adolescents, National Research Coucil of US: Comitee on Family and Work Policies, National Academies Press, Washington, 2003, p. 31.

172

Provocări la adresa familiei creştine azi

practicarea virtuţilor, oroarea faţă de viciu, învăţarea catehismului şi a unor principii morale potrivite vârstei; • În al doilea rând, să folosească atenţionări oportune şi binevoitoare, să-şi încurajeze copiii cu afecţiune şi, atunci când uită de îndatoririle proprii, să le amintească cu amabilitate, să-i atenţioneze asupra hotărârilor sănătoase495. Educaţia nu e programată să se desfăşoare în anumite zile, ore sau locuri, ci e urmărită continuu în desfăşurarea vieţii zilnice, întrun climat familial plin de încredere, într-un stil de iubire496. Elementele esenţiale ce stau la baza acestei metode educaţionale sunt: • IUBIREA • RAŢIUNEA 1. IUBIREA reprezintă fundamentul educaţiei, iar raţiunea şi educaţia religioasă reprezintă materialul din care acesta se construieşte. Educaţia o putem face iubind şi iubirea aparţine inimii. Fără iubire nu vom ajunge la sufletele copiilor care resping duritatea şi severitatea, care deşi nu se recomandă a fi folosite, din nefericre încă se mai practică497. Este necesar „să ne facem iubiţi, să introducem treptat simţul datoriei, al sfintei frici faţă de Dumnezeu” pentru ca inima lor să se deschidă cu uşurinţă şi să primească cu bucurie să fie modelate asemenea lutului ce devine vas ales în mâna olarului. Există părinţi ce se plâng că, deşi se jertfesc zilnic pentru fericirea copiilor lor, aceştia totuşi nu ascultă şi se întreabă de ce? Pentru că, deşi copiii

495

Ibidem, p. 43. Ibidem, p. 40 ş. u. Deşi autorii cărţii sunt de acord cu faptul că educaţia nu cunoaşte perioade de stagnare, insistă totuşi de dinamismul precesului de formare, în sensul că fiecare perioadă de creştere trebuie însoţită de o formare educativă adecvată. 497 Pr. Lect. Dr. Leon DURĂ, „Starea de comuniune, element esenţial al unităţii familiei”, în O. nr. 1 – 2 / 2005, p. 84. 496

173

Provocări la adresa familiei creştine azi

văd şi ştiu acest lucru, ei doresc mai mult decât atât, vor să ştie că sunt iubiţi. Cum le putem arăta acest lucru? În tot ceea ce facem să nu uităm că nimeni nu e obligat să ne iubească, ci noi trebuie să ne comportăm astfel încât să atragem simpatia copiilor noştri. Cel care se ştie iubit, iubeşte şi cel care este iubit, obţine totul, mai ales de la copii şi tineri. Iubirea nu poate fi impusă cu forţa498. Asemenea lui Iisus Hristos, suntem datori să ne facem mici cu cei mici. Să nu ne limităm doar la a asigura confortul material. Oricât de multe lucruri le-am oferi, nu vom reuşi niciodată să contrabalansăm lipsa afecţiunii, a iubirii dăruite necondiţionat, a timpului oferit cu generozitate pentru a-i asculta, a-i sfătui şi a-i ajuta ori de câte ori e nevoie, ţinând cont de unicitatea fiecărui copil şi de vârsta acestuia499. Toată iubirea pe care părinţii doresc să o primească de la copiii lor trebuie s-o dăruiască mai întâi ei, ţinând cont şi de dorinţele lor: • de a fi împreună cu ei; • de a le lăsa libertatea de a se manifesta prin râsete, voie bună, alergări, jocuri, gălăgie, pentru ca aceştia să se poată bucura din plin de copilărie. Soţii nu trebuie doar să-şi iubească copiii, mai întâi trebuie să se iubească între ei. Iubirea reciprocă are o influenţă uriaşă în formarea caracterului copiilor. Această iubire trebuie îmbogăţită permanent pentru ca familia să devină o „şcoală a iubirii". Respectul şi înţelegerea dintre soţi va ajuta la depăşirea dificultăţilor cauzate de diversitatea de vederi în problema educaţiei copilului, acestea fiind motivele cele mai frecvente ale discuţiilor dintre soţi, certurilor neplăcute, rupturilor de familie. Soluţia comună trebuie căutată cu răbdare, punând accentul pe ceea ce este esenţial, altfel copiii vor fi

498

Preot Prof. Ilie MOLDOVAN, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe, ediţia a doua, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2005, p. 8. 499 Ibidem, p. 33.

174

Provocări la adresa familiei creştine azi

dezorientaţi, neştiind de cine trebuie să asculte, când părinţii au păreri diferite500. De asemenea, familia nu trebuie să trăiască în izolare, în mod egoist, ci trebuie să fie deschisă spre alţii. Acest lucru contribuie la o angajare în viaţa Bisericii şi a societăţii. 2. RAŢIUNEA În educaţia copiilor, părinţii trebuie să fie conduşi de raţiune, străduindu-se: • să convingă copilul cu bunătate şi răbdare prin: dialog deschis, corijare iubitoare; • să ceară cu discreţie copilului doar ceea ce în realitate este capabil să dea, manifestând în acelaşi timp o mare încredere în el, „ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte”501. 1. Dialogul deschis Familia de azi are tot mai puţin timp de a sta împreună, de a dialoga. Chiar şi atunci când sunt împreună, fac tăcere pentru a nu-l deranja pe cel aflat în extaz în faţa noului altar - televizorul. Astfel, copiii simt că sunt neglijaţi şi se întreabă pe bună dreptate: Cum pot spune părinţii că vor tot ce-i mai bun pentru mine, când nici măcar nu mă cunosc? sau Spun că mă iubesc, dar eu nu remarc acest lucru! În goana după a „a avea”, părinţii dedică tot mai mult timp pentru realizări materiale, uneori împinşi de dorinţa de a fi mai presus decât ceilalţi, uitând că „a fi” om şi „a forma" oamenii de mâine e o datorie mai presus de toate502. Părinţii trebuie:  să acorde suficient timp copiilor pentru ca aceştia să-şi exprime liber părerile lor,  să-i asculte,  să-i lase să vorbească mult. 500

Dr. Phil MCGRAW, Op. cit., p.215. Idem., p. 231. 502 Hilary RICH, Helaina LAKE KRAVITZ, Căsnicia perfectă, Ed. Teora, Bucureşti, 2006, p. 182. 501

175

Provocări la adresa familiei creştine azi

Câştigându-le încrederea, să-i ajute să-şi abandoneze inima, încredinţându-le frământările lor, cerând explicaţii şi sfaturi de la ei503. Odată câştigată această încredere ea trebuie menţinută prin: • mărirea sentimentului de valoare personală a copilului evitând folosirea cuvintelor: rău, leneş, urât, prost, obraznic, etc sau a expresiilor: „Nu eşti bun de nimic!”. „Mi-e ruşine cu tine!”, care-l determină pe copil să nutrească sentimentul de ruşine şi nemulţumire de sine; • acordându-i atenţie, copilul simte că este important, însă tratat cu asprime simte că are o valoare mai mică; • părinţii sunt datori să le respecte intimitatea; • părinţii sunt datori să nu vorbească cu alţii despre defectele lor, insuccesele de la şcoală; • „să nu-i ia în râs pentru primele lor simpatii”; • „să se întreţină familiar cu copiii lor cât mai mult timp posibil”; • „să răspundă cu răbdare la întrebările lor, stându-le la dispoziţie fără a se arăta plictisiţi”; • să se joace cu ei când sunt mici pentru ca aceştia să simtă că sunt iubiţi504. Fără iubire nu există încredere şi fără încredere nu poate fi vorba de educaţie. Sunt trei sentimente ce asigură stabilitate copilului şi formarea unei corecte păreri despre sine:  unicitatea,  apartenenţa,  simţământul că este iubit. Fiecare copil trebuie să recunoască faptul că e unic şi poate aduce o contribuţie în familie pe care nimeni altcineva nu o poate aduce. Pe măsură ce copilul e înconjurat şi îmbrăţisat cu iubire, acesta îşi dezvoltă o sensibilitate pentru dragoste şi simte că aparţine familiei şi creşte încrederea sa în oameni. Iubirea necondiţionată dă 503

Idem, p. 226. Alison FEATHER ADAMS, Growing Wings & Children: Moving beyond our Identity into a Shared Humanity, Trafford Publishing, Victoria – Canada, 2010, p. 145. 504

176

Provocări la adresa familiei creştine azi

copilului o mare siguranţă şi-l ajută să devină o persoană serioasă şi matură505. În spaţiul Bisericii, comunicarea a reprezentat o permanentă preocupare, datorită importanţei sale atât asupra comunităţii ecleziale, în general, cât şi asupra familiei creştine, în special. Numeroasele cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la familie sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Pentru a veni în întâmpinarea problemelor contemporane, s-a iniţiat la ora actuală un amplu program de cateheze, ca manieră eficientă nu doar de transmitere a învăţăturii de credinţă, ci şi de conturare a unui dialog creştin constructiv. Lumea contemporană nu mai are răbdarea necesară pentru ascultarea unui discurs elaborat şi amplu, ci preferă forma scurtă, dialogică, dacă acest lucru este posibil. Într-o astfel de situaţie, metoda catehetică a Sfinţilor Părinţi este mai mult decât eficientă. Ea conferă discursului Bisericii dinamismul de care are nevoie, fără a-l îndepărta de rădăcinile sale profund teologice. Totodată, cateheza are capacitatea de a se plia pe nevoile fiecărui credincios în parte, fie că este vorba despre cele apărute în cadrul vieţii sociale, fie despre cele din viaţa de familie. Putem chiar spune că, în sânul familiei creştine, cateheza făcută în biserică îşi află un bun mediu ce garantează o continuitate eficientă. Există într-adevăr anumite limite pe care discursul teologic nu le poate depăşi. Nu este vorba de o cenzură internă, ci despre un act firesc de apărare în faţa spiritului secularizat. În mijlocul confuziilor şi al tendinţelor de tot felul, discursul teologic rămâne între anumite coordonate care îi dau concreteţea şi rezistenţa unui punct de referinţă506. Sfinţii Părinţi nu au transformat niciodată cuvântarea teologică în discurs cultural, chiar dacă formaţia intelectuală le-ar fi permis acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, nu este „un autor, ci un mărturisitor, el nu are o operă, 505

PF. Teoctist, „Copiii, imaginea pruncului Iisus”, în B.O.R., nr. 7 – 9 / 1991, p. 3. 506 Radu PREDA, „Patru meditaţii despre discursul teologic”, în Studii Teologice, nr. 3 – 4 (1993), p. 130.

177

Provocări la adresa familiei creştine azi

ci o mărturie, iar orgoliul auctorial este înlocuit cu smerenia alesului lui Dumnezeu în lume”507. Trebuie să reţinem şi să subliniem cu insistenţă faptul că învăţătura creştină, creştinismul în totalitatea lui nu este, în principal, un fapt cultural, ci unul vital. Valoarea lui stă în capacitatea de a da sens existenţei umane, răspunzând celor mai grave probleme ale omului, care sunt cele privitoare la fiinţa şi destinul său, la naşterea şi moartea sa508. De aceea, el nu are nevoie de propagandă, ci de propovăduire. Prin intermediul cuvântului catehetic, Biserica îşi împlineşte misiunea, folosind mijloacele pe care Tradiţia i le pune la dispoziţie: evanghelizarea, consolidarea în dreapta credinţă şi încorporarea deplină sacramentală. De asemenea, misiunea ei pretinde prioritar o metanoia, o schimbare a minţii, o reconfigurare a priorităţilor existenţiale din perspectivă duhovnicească509. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au avut şi au experimentat adevărul mântuitor că propovăduirea este o hrană care se oferă sufletelor prin Duhul Sfânt, că mesajul revelat despre Dumnezeu s-a rânduit firii noastre „ca pâine hrănitoare”510. Sfânta Scriptură, în general, reprezintă o „hrană duhovnicească, o hrană care face să crească puterea lucrătoare din noi”511. Despre aceasta, Tertulian mărturisea: noi ne hrănim credinţa cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălţăm speranţa, prin ele ne întărim, totodată, credinţa. Prin ele ne vin îndemnuri, mustrări şi corectări în numele lui Dumenezeu512. 507

Ibidem, p. 131. Arhim. Teofil TIA, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 451. 509 N. DURĂ Op. Cit., p. 100 – 101. 510 Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre fericiri, traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în PSB, vol. 29, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 362. 511 ORIGEN, Scrieri alese, traducere Pr. Prof. Theodor Bodogae, Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în PSB, vol. 7, Ed. IBMBOR, Bucureşti, p. 97. 512 TERTULIAN, Apologeticum 39, 1 – 2, traducere N. Chiţescu, în PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 92. 508

178

Provocări la adresa familiei creştine azi

Cateheza trebuie să fie o hrănire a credinţei ce ne călăuzeşte spre viaţa cea adevărată în Hristos şi în Biserica Sa. „Dacă pâine spirituală poate fi, de exemplu, orice cuvânt bun – spune Clement Alexandrinul – cu atât mai mult un cuvânt al credinţei în Hristos”513. Datorită importanţei sale în iconomia mântuirii, propovăduirea s-a bucurat de atenţia deosebită a Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Grigorie Sinaitul recomandă să fie următoarea succesiune atunci când vestim învăţătura de credinţă: Întâi trebuie să se spună, prin cuvântul dat de Dumnezeu celor ce propovăduiesc Evanghelia, cum află cineva (mai bine zis cum află ceea ce are), că a primit pe Hristos prin botezul în Duhul. Pe urmă trebuie să se spună cum înaintează şi cum păstrează ceea ce a aflat. Căci mulţi au purtat lupta până ce au aflat ceea ce căutau, şi apoi şi-au oprit lupta aici514. Prin intermediul catehezei, omul este condus la altar şi apoi acolo este, după primirea Sfintelor Taine, mai departe hrănit tot prin cuvântul dumnezeiesc. În orice suflet care a păcătuit, care este o cetate a Ninivei, cuvântul lui Dumnezeu este trimis să-i propovăduiască pocăinţa spre viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea să se reţină de la săvârşirea păcatelor şi să se roage cu smerenie. La rândul său, propovăduitorul este un Iona trimis la lucrarea chemării de îndreptare. Această chemare la credinţă şi la viaţa veşnică creştină este „un lucru dulce, folositor şi minunat şi de oameni iubitor că Dumnezeu face mintea să se lumineze din afară prin Sfintele Scripturi”515. Propovăduirea, în general, şi catehizarea, în special, înţeleasă ca act pedagogic creştin prin excelenţă, a avut, în opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor Părinţi, un rol important pentru naşterea, hrănirea şi 513

CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata II. 26. 1, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în PSB, vol. 5, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 127. 514 Sf. GRIGORIE SINAITUL, Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire 2, traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 163 – 164. 515 CALIST PATRIARHUL, Capete despre rugăciune, traducerea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 8, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 260.

179

Provocări la adresa familiei creştine azi

dezvoltarea necontenită a credinţei. Biserica dreptmăritoare, mergând pe aceeeaşi cale a lucrării mântuirii oamenilor, foloseşte propovăduirea pentru zămislirea şi creşterea darului credinţei. Credinţa creştină ca încredinţare a celor nădăjduite şi dovedire a lucrurilor celor nevăzute (Evr. 11, 1) trebuie hrănită mereu cu mana cea cerească a cuvântului dumnezeiesc, păstrat şi propovăduit de Biserică prin slujitorii ei516. Privite din perspectiva nevoii actuale de comunicare la nivelul familiei, cateheza împlineşte toate cerinţele pe care tradiţia patristică le formulează cu privire la actul propovăduirii. De aceea ea reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace de comunicare în sânul activităţii pastorale bisericeşti şi în aceea a consolidării vieţii de familie.

516

N. DURĂ, Op. cit., p. 105.

180

Provocări la adresa familiei creştine azi

2.Corecţia iubitoare Greşelile copiilor nu sunt făcute, cum s-ar putea crede, din răutate, ci mai degrabă pentru că nu sunt asistaţi corect. Ei doresc să fie înţeleşi, apreciaţi, ajutaţi şi iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum rezultă din destăinuirile lor517. O fetiţă de 12 ani scria în jurnalul ei „pot să mă dau peste cap, tot nu primesc niciodată nici o laudă şi numai reproşuri şi obişnuita frază: Uită-te un pic la sora ta, ea într-adevăr...”. Un tânăr de 17 ani, ajuns să fie judecat pentru faptele sale, scria:”Nu trebuia să mă judece, ci să mă ajute să fiu eu însumi judecătorul meu; nu trebuie să mă condamne, ci să mă pună în situaţia de a mă reface şi recupera. Voi învăţa să iert când mă voi simţi iertat”518. Autoritatea părintească e o realitate şi o responsabilitate ce trebuie exercitată deoarece copiii au nevoie de călăuze care să le vorbescă, să-i sfătuiască, să-i corijeze cu iubire, ţinând seama de faptul că modelăm persoane, nu obiecte. Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se dezvinovăţească, insistând pe o sinceritate maximă519. Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste reuşim să punem ordine în multe. Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret, pentru ca ei să-şi deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă. Referitor la pedepse, iată câteva sfaturi inspirate de cei cu îndelungată experienţă în educaţie520: a. Nu pedepsiţi niciodată decât după ce aţi epuizat toate celelalte mijloace. 517

Morton DEUTSCH, Peter T. COLEMAN and Eric COLTON MARCUS, The Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice, John Wilez and Sons, San Francisco, 2006, p. 135 – 136. 518 Pr. John MACK, op. cit., p. 78. 519 Barbara M. NEWMAN and Philip R. NEWMAN, Developement through Life: A Psychological Approach, Cengage Learning, Belmont – Canada, 2008, p. 4 – 7. 520 Joan MCCORD, Coercion and Punishment in Long – Term Perspectives, Cambridge University Press, Ediburgh – New York, 1998, p. 83.

181

Provocări la adresa familiei creştine azi

- Este desigur mai uşor să ne enervăm decât să răbdăm, să ameninţăm un copil decât să-l convingem. - Este mai comod pentru nerăbdarea şi mândria noastră săi pedepsim pe cei ce ni se împotrivesc în loc să-i corijăm prin a-i suporta cu tărie şi bunătate. - Sunt rare cazurile când ajută o pedeapsă neaşteptată dată înainte de a fi căutat mai întâi alte mijloace. - Părinţii care nu iartă nimic copiilor, obişnuiesc să-şi ierte totul lor înşişi. - Se recomandă ca acolo unde e suficientă atenţionarea să nu fie folosit reproşul, iar unde reproşul este suficient, să nu se meargă mai departe521. b. Pentru a corecta să se aştepte momentul potrivit. - Nu pedepsiţi copilul chiar în clipa greşelii sale ... trebuie să-i lăsaţi timp pentru a reflecta, pentru a intra în el însuşi... să-şi consume vina devenind conştient de greşeală, izvorând astfel în inima lui dorinţa de îndreptare. - Să nu acţionaţi din pasiune sau furie, dar mai înainte de toate aşteptaţi să fiţi stăpâni pe voi înşivă. - În anumite momente foarte grave, ajută mai mult o recomandare la Dumnezeu, un act de umilinţă făcut faţă de el decât o furtună de cuvinte522. c. Să fie lăsată întotdeauna nădejdea iertării - A uita şi a face să se uite zilele triste ale greşelilor este marea artă a unui bun educator. Dumnezeu ne iartă în taina spovezii şi aruncă păcatele (greşelile) noastre în Marea Uitării şi scrie: Interzis pescuitul!

521

Ibidem, p. 84. Morton DEUTSCH, Peter T. COLEMAN and Eric COLTON MARCUS, The Handbook of Conflict Resolution, p. 137; Barbara M. NEWMAN and Philip R. NEWMAN, Developement through Life, p. 8; Joan MCCORD, Coercion and Punishment in Long – Term Perspectives, p. 83 – 84. 522

182

Provocări la adresa familiei creştine azi

- Trebuie evitate durerea şi teama inspirate de corijare şi spus totdeauna un cuvânt de întărire. - Uneori e de a juns să-i facem să creadă că nu ne gândim că au făcut-o cu răutate şi-i putem astfel împiedica să mai cadă din nou în aceeaşi greşeală523. d. Dacă totuşi e necesar aplicarea unei pedepse, aceasta trebuie să fie de aşa natură încât să-i facă să devină mai buni - Pentru copii şi tineri este pedeapsă doar ceea ce slujeşte ca pedeapsă. S-a observat, de pildă, că un simplu gest ce exprimă nemulţumirea părintelui, o privire deloc iubitoare asupra unora produce un efect mai mare decât l-ar produce o palmă. - Să ne amintim că forţa pedepseşte viciul, dar nu-l vindecă pe cel vicios524. Există asociaţii şi acţiuni pe care Biserica le dezvoltă şi le promovează sunt necesare pentru a veni în ajutorul tineretului care trebuie să-şi descopere şi să-şi cunoască vocaţia, înclinarea fiecărei persoane care porneşte spre descoperirea sensului vieţii şi al scopului ultim în viaţă. Laicii au misiunea şi obligaţia de a pătrunde spiritul de creştin, mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare. De aceea, se vorbeşte foarte mult de apostolatul laicilor la locul de muncă şi în familie, prin mărturia vieţii şi mărturia cuvântului; adică, prin comportamentul unui bun creştin, cu o viaţă echilibrată şi cu o conduită morală, care să dea un exemplu demn de

523

Joan MCCORD, Op. cit., p. 85. Ibidem, p. 86. Problema pedepsei este extrem de delicată, existând şi voci care exclud orice pedeapsă aplicată copilului. Un foarte bun exemplu în reprezintă documentele elaborate de către Consiliul Europei, precum Abolishing Corporal Pubnishment of Children: Questions and Answers, Council of Europe Publishing, 2005, sau şi mai clar lucrarea lui Bernadette J. SAUNDERS & Chris GODDARD, Physical Punishment in Childhood: The Rights of the Child, John Wiley and Sons Blackwell, Oxford – Malden MA, 2010. 524

183

Provocări la adresa familiei creştine azi

luat în seamă de ceilalţi525. Fiecare este chemat, în virtutea botezului primit, de a da mărturie acolo unde se află. Laicii trebuie să contribuie la promovarea şi răspândirea adevărului, a binelui, în societatea în care trăiesc, şi, în cele din urmă, să se îndrepte spre Hristos şi Biserică, prin conştiinţa deplină a rolului propriu în edificarea societăţii în care se străduiesc să-şi îndeplinească îndatoririle familiale, sociale şi profesionale526. Laicii, într-o ţară, au datoria şi obligaţia de a promova adevăratul bine comun şi să facă în aşa fel încât să-i determine pe cei care formează autoritatea civilă să acţioneze ca legile şi normele să corespundă cu morala şi binele comun. De asemenea, sunt îndemnaţi şi cei care sunt apţi pentru a deţine o funcţie în stat, în a-şi exercita datoria şi a nu uita că sunt creştini, pentru că pot contribui la binele comun şi la vestirea Evangheliei527. Când se vorbeşte de acţiunea individuală, pe care singur creştinul o realizează sub directa sa răspundere, va fi suficient ca el să depindă de ierarhie, pentru o cunoştinţă în ceea ce priveşte legea credinţei, a moralei şi a disciplinei ecleziastice. Sigur, cerând colaborarea laicilor, clerul va trebui să aibă un mare respect al demnităţii şi al responsabilităţii, pe care Biserica o recunoaşte. Dar este necesar, de asemenea, ca laicii să se angajeze mai mult în serviciul Bisericii şi să-şi dea seama de colaborarea la care au fost chemaţi. Laicul acţionează chiar şi sub responsabilitatea sa personală. Eficienţa apostolatului stă toată în încărcătura competenţei umane şi în spiritualitatea creştină pe care o posedă. Merge pe ceea ce este, nu pe ceea ce se profesează: acţiunea laicului este spontană528. El nu reprezintă Biserica la nivel de instituţie, însă prin comportamentul său o poate compromite. Laicii sunt în mod just chemaţi să dea 525

***, „Înnoiri în viaţa BOR”, în B.O.R., nr. 7 – 10 / 1990, p. 33. Thomas G. ODEN, Pastoral Theology. Essentials of Ministry, Harper & Raw, San Francisco, 1983, p. 332. 527 Ibidem, p. 333. 528 Pr. Constantin DRĂGUŞIN, „Pravila cea Mare – Îndreptarea legii – 1652, Studiu istorico-canonic”(teză de doctorat), în B.O.R., nr. 1 – 6 / 2001, p. 363. 526

184

Provocări la adresa familiei creştine azi

contribuţia lor fundamentală, pentru ca Biserica să fie mereu în dialog cu lumea. Mărturia laicilor este importantă într-o lume care stă pe punctul de a-şi pierde sensul religios al vieţii529. Teologia laicului care se dezvoltă dă demnitate eclezială acţiunii laicilor în societate. Sfinţenia laicilor proiectează asupra lumii o lumină orientativă şi consolatoare şi face să urce la sfera spiritului darul operei pământeşti. Laicul trebuie să fie sarea pământului în realitatea timpului unde este chemat să muncească. Sfinţenia laicului este subliniată în contextul reînnoirii Bisericii, care stă să-şi piardă credibilitatea în noua societate530. Biserica se întăreşte în măsura în care creştinii se întăresc în credinţă. Fiecare suflet este chemat să dea viaţă în propria inimă şi mărturie în jurul său despre vocaţia creştină. Apostolatul laicului trebuie făcut cu mare atenţie în ceea ce priveşte confesiunile religioase care s-au înmulţit azi, fiind foarte periculoase pentru creştinii care nu sunt bine pregătiţi şi alunecă uşor pe panta aceasta a falşilor profeţi. Laicul care este angajat în apostolat se găseşte într-o situaţie delicată; aducându-şi contribuţia sa de adevărat mărturisitor al credinţei profesate, se pot depăşi aceste probleme cu care omul, derutat fiind, se confruntă şi face această experienţă de multe ori neplăcută531. Creştinul propune credinţa în Hristos, în libertate şi în iubire fără nici o presiune din partea lui. Credinţa creştină este trăită şi mărturisită în iubire, pentru ceea ce este frumos şi fără frică. Credinţa în Hristos dă bucuria de a trăi şi această bucurie este un apel, o provocare, pentru cei care nu cred, pentru cei indiferenţi şi reci. Credinţa care se manifestă în bucurie şi în frumuseţea vieţii cere reculegere, interiorizare. Aşadar, apostolatul cere o mai mare interiorizare a încărcăturii sale pur teologice, pe care cu toţii suntem datori să-l facem cât mai rodnic în lume532. 529

Thomas G. ODEN, Op. cit., p. 334. James CLARK, A Layman’s Theology, Morrisville, North Carolina, 2008, p. 194 ş. u. 531 Pr. Constantin DRĂGUŞIN, Op. cit., p.363. 530

185

Provocări la adresa familiei creştine azi

Timpurile în care trăim pretind un apostolat tot mai intens şi mai vast, dar, mai mult în aceste timpuri, asistăm la o creştere tot mai mare a populaţiei, cât şi la o creştere tot mai numeroasă a problemelor care zilnic apasă asupra omului şi, mai mult, cer un răspuns. Apostolatul laicilor s-a născut din dorinţa de a ajuta şi de a răspândi tot mai mult planul lui Dumnezeu între oameni. Chemarea laicului la apostolat este adresată de Biserică pentru a contribui la creşterea Trupului lui Hristos. Sfânta Scriptură însăşi ne arată limpede că această activitate s-a manifestat în mod spontan la începuturile Bisericii şi această manifestare a dat un rod foarte bogat. Astfel, în Epistola către Filipeni 4, 3, se vorbeşte despre modul în care Sfântul Apostol Pavel încredinţează unor comunităţi diferiţi slujitori pentru a ajuta. Chemarea laicului este o chemare a Bisericii şi, prin urmare, este considerată o chemare sfântă care nu trebuie să fie neglijată, ci trebuie considerată de o importanţă deosebită533. Mai apoi, nu se poate nega nicidecum această legătură strânsă pe care laicul o are cu Biserica. Laicul este chemat de Biserică, pentru a sluji, în baza Botezului primit; el nu face altceva decât, împreună cu Biserica şi prin intermediul ei, să vestească tuturor oamenilor planul de mântuire al lui Dumnezeu. Cu cât laicul va fi mai apropiat de Biserică, cu atât mai mult el va aduna mai mult rod. A rămâne unit cu Biserica înseamnă a rămâne unit cu Domnul Hristos şi, astfel, a aduce mult rod, care trebuie să fie unul îmbelşugat534. Laicul trebuie să fie supus Bisericii şi să asculte de ea, privind la Tradiţie, la mărturiile sfinţilor, pentru a apăra credinţa creştină, precum şi învăţătura ei de credinţă. Numai în felul acesta, laicul poate da o mărturie şi, mai mult, poate da directive spre o mai bună formare spirituală a celorlalţi credincioşi. Biserica are datoria 532

Edwin G. KAISER, The Law of Christ: Moral Theology for Priests and Laity, Mercier Press, Cork, 1963, p. 61. 533 Pr. Leon DURĂ, „Familia în lumina Noului Testament” (teză de doctorat), în S.T., nr. 1 – 2 / 2003, p. 107. 534 Edwin G. KAISER, Op. cit., p. 63.

186

Provocări la adresa familiei creştine azi

de a-i ajuta pe laici, nu trebuie să fie indiferentă la glasul acelora care au nevoie de acest ajutor din partea unora sau a altora dintre credincioşi. Laicul, în virtutea chemării sale, trebuie să iubească Biserica, să o respecte şi, mai mult decât atât, să fie în acord cu ea535. Acţiunea laicilor este deosebit de necesară în Biserică pentru că, fără ei, apostolatul păstorilor nu poate ajunge la plinătatea lui, nu poate fi eficace. Viaţa laicului trebuie să se desfăşoare în Biserică şi cu Biserica. El trebuie să fie alături de ea. Fără acest Trup Mistic care este Biserica, laicul nu poate face nimic şi, mai mult, nu poate fi un membru activ şi un adevărat mărturisitor al lui Hristos reprezentat prin Biserică, unde laicul îşi desfăşoară activitatea şi unde acesta este un adevărat mărturisitor al Evangheliei. Biserica este ca o oglindă pentru laic, oglindă în care laicul se vede536. Munca laicilor în parohie este foarte dificilă, ea cere foarte mult sacrificiu de sine. În comunitatea parohială, laicul este persoana care ajută pe preot ori de câte ori el are nevoie, dar nu numai atât, el întreprinde şi o serie de munci, fie pentru cei bolnavi, fie pentru cei care au nevoie de el. Laicii trebuie să înveţe să fie Biserică oriunde sar afla şi nu trebuie nicidecum să dea înapoi537. Biserica are un rol important, ea trebuie să lupte pentru a promova valorile şi, de aceea, trebuie să colaboreze cu societatea civilă. Biserica este prezentă în lume şi este logic ca să fie prezentă în felul său, cu mijloacele sale, în orice realitate umană. În acest sens, în lumina Evangheliei pe care comunitatea bisericească încearcă să o trăiască, se plasează o serie de iniţiative de colaborare între Biserică şi instituţiile civile. Condiţia omului în lumea contemporană este o temă vastă. În tratarea acestui subiect, surprindem contextul istoric şi social în care trăieşte omul: concepţii actuale despre viaţă, modul practic al omului

535

Ibidem, p. 63 – 64. Dennis J. BILLY, „Dialoguing with Human Experience”, în James Keating (ed.), Moral Theology: New Direction and Fundamental Issues. Festschrift for James P. Hanigan, Paulist Press, New York, 2004, p. 70. 537 Thomas G. ODEN, Pastoral Theology, p. 334. 536

187

Provocări la adresa familiei creştine azi

de azi de a trăi viaţa, aspiraţii şi idealuri, dificultăţi şi dezechilibre, speranţe sau dezamăgiri538. Trăind în mijlocul acestei lumi aflate într-o continuă transformare, cu noile condiţii şi concepţii de viaţă, omul are convingerea tot mai mare că neamul omenesc poate şi trebuie să-şi consolideze dominaţia asupra întregii creaţii. Omul aspiră la realizarea unei ordini politice, sociale şi economice care să fie în slujba sa, care să-l ajute să-şi dezvolte propria demnitate539. Lumea de azi întâmpină dificultăţi şi dezechilibre. Ea apare în acelaşi timp puternică şi slabă, în stare să facă binele sau răul, iar în faţă i se deschide calea progresului sau a regresului, fraternităţii sau a urii, precum şi cea a libertăţii sau a servituţii. Dezechilibrele de care suferă lumea de azi îşi au ca izvor un alt dezechilibru, mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Aici, în inima omului, sunt multe elemente care se luptă între ele: experimentarea limitelor sale de creatură, chemarea la o viaţă superioară sau nelimitarea în dorinţe540. Omul este solicitat continuu de numeroase atracţii, dar, datorită calităţii sale de creatură şi, deci, de fiinţă limitată, este nevoit să aleagă doar pe unele dintre ele, iar la celelalte să renunţe. El constată, de asemenea, că, deseori, face ceea ce nu ar vrea să facă, iar ceea ce vrea să facă nu face, fapt care duce la divizare înăuntrul său şi la dezbinare în societate. Realizările ştiinţei şi ale tehnicii din ultimul secol i-au făcut pe unii să creadă că omul, cu puterile sale proprii, va găsi drumul spre deplina eliberare a neamului omenesc, însă, în cele din urmă, neputinţa firii sale nelimitate l-a dezamăgit541. Biserica este locul în care omul, pe deplin, descoperă şi consimte în Hristos vocaţia sa profundă: a fi persoană şi de a experimenta iubirea. Tocmai pentru aceasta, Biserica este în Hristos 538

Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, „Ortodoxie şi globalizare. Cultură globală şi culturi particulare”, în O., nr. 1 – 2 / 2006, p. 3. 539 Ibidem, p. 4. 540 Georgios MANTZARIDIS, Globalizare şi universalitate, trad. Pr. Vasile RĂducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 131 ş. u. 541 Ibidem, p. 134.

188

Provocări la adresa familiei creştine azi

semn şi instrument al unei vocaţii ce se realizează în istorie şi are dimensiuni universale542. Oriunde întâlnim omul, oricare ar fi situaţia sa sau de orice naţionalitate ar fi, îl surprindem preocupat, în ciuda apariţiilor contrarii, de un singur gând, obsedat de un singur lucru, de o singură frământare; din cauza circumstanţelor vieţii, el îşi pune diferite întrebări fundamentale pentru destinul său: Cine sunt eu? Ce fac pe pământ? Cum să-mi explic această activitate neplăcută ce mă tulbură? Cine îmi va da o rezolvare capabilă de a mă linişti, a mă ilumina, a mă bucura? Preocupările de a înţelege propria existenţă au împins omul spre o gamă vastă de răspunsuri contradictorii şi, în final, la un conflict între diferiţi umanişti. Acum, misiunea Bisericii nu este de a vorbi despre om, ci despre mântuirea ce-i este oferită de Tatăl în Hristos. În mod natural, nu se poate vesti mântuirea fără a ţine cont de diferite adevăruri antropologice: de fapt, omul trebuie mântuit şi doar Dumnezeu făcut om este cel care îl mântuieşte. De aceea, Biserica, încă din trecut, s-a pronunţat prin învăţătura sa asupra diferitelor aspecte ale naturii şi condiţiei umane. Societatea zilelor noastre se îndreaptă spre o nouă configuraţie naţională şi mondială, spre o deschidere spre universal, cu păstrarea identităţii naţionale: axioma unitate în diversitate este cea care indică locul oamenilor în leagănul umanităţii universale. În acest context, ne punem întrebarea: ce aşteaptă lumea de la Biserică în acest moment? Lumea de astăzi, care caută noi orizonturi şi noi răspunsuri la întrebările profunde ale sale, aşteaptă ceva de la Biserică. Ce anume? Cu siguranţă, nu vrea ca Biserica să ia mentalitatea ei, păcatele şi lejeritatea ei, ci mai degrabă un nou avânt în descoperirea feţei lui Dumnezeu către oameni543. „Laic” a fost un cuvânt providenţial în istoria creştinismului, având inclus încă de la început termenul acordat credincioşilor (laikos), întrucât ei făceau 542

Pr. Prof. Dr., Vasile RĂDUCĂ, „Misiunea Bisericii Ortodoxe azi – provocări, dileme şi sugestii”, în O., nr. 1-2 / 2005, p. 13. 543 Asist. Drd. Radu MUREŞAN, „Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind Misiologia ortodoxă”, în S.T., nr. 1 / 2006, p. 205.

189

Provocări la adresa familiei creştine azi

parte din poporul lui Dumnezeu (laos). Într-un secol al multiplelor provocări, laicii sunt chemaţi de către Biserică să-şi retrăiască viaţa în autenticitatea credinţei, putând afirma încă o dată, că scopul spre care tind, şi Biserica, şi lumea, este unic: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, scop care însă nu poate fi înţeles în plinătatea lui decât prin credinţă544.

544

Ibidem, p. 206.

190

Provocări la adresa familiei creştine azi

VI. PROVOCĂRI LA ADRESA FAMILIEI VI. 1. Trăsături generale ale societăţii secularizate Lumea contemporană este confruntată de două concepţii „teologice” diferite. Prima este specifică majorităţii lumii creştine şi este cunoscută sub numele de deism, fiindcă elimină pe Dumnezeu din creaţie şi îl închide într-o transcedenţă inaccesibilă, iar cea de-a doua este specifică religiilor orientale, hinduism sau budism, care confundă în chip panteist Divinitatea cu creaţia545. Consecinţele acestor concepţii eronate sunt grave. Deismul a subminat bazele spiritualităţii creştine, orientând omul mai mult către valorile materiale decât spre cele spirituale, cât şi panteismul care împiedică omul să acţioneze pentru transformarea naturii, fiindcă natura se confundă cu Divinitatea şi are caracter sacru, opunându-se progresului546. Teologia răsăriteană afirmă prezenţa lui Dumnezeu în imanenţa creaţiei prin lucrările sau energiile Sale necreate şi veşnice şi scoate în evidenţă transcedenţa absolută a lui Dumnezeu în raport cu creaţia. Potrivit gândirii ortodoxe, lumea materială dobândeşte o semnificaţie spirituală, deoarece omul descoperă în creaţie nu numai materie, ci şi capacitatea de a o transfigura în Hristos, iar omul dobândeşte un caracter de persoană deoarece a fost creat după chipul lui Dumnezeu personal, Treime şi comuniune de iubire547. 545

G. K. WIECKE, Christian Education in a Secular Society, Fortress Press, Mineapolis, 1970, p. 49 – 50. 546 Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Teologie şi Cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 77.

191

Provocări la adresa familiei creştine azi

Iniţial, noţiunea de secularizare a avut o conotaţie juridică, semnificând trecerea unei persoane de la statutul de cleric la statutul de laic sau trecerea bunurilor bisericeşti din proprietatea Bisericii în proprietatea Statului. Din punct de vedere istoric, termenul „secularizare” a fost întrebuinţat pentru a desemna exproprierile de terenuri ale Bisericii, spre a fi împărţite diferitelor principate ca urmare a tratatului de la Westphalia (1648)548. În acelaşi sens este folosit termenul şi în Principatele Române în anul 1864, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulga Legea secularizării averilor mănăstireşti. Spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, s-a conturat şi un sens cultural al aceste noţiuni, exprimând procesul de emancipare al vieţii moderne sub aspect economic, politic, ştiinţific, filosofic, de sub tutela bisericii. Procesul de secularizare, în sens cultural, a început o dată cu Renaşterea, când ştiinţele s-au eliberat treptat de metafizica teologică, constituindu-şi universul lor ştiinţifico-tehnic şi un limbaj simbolic. Fenonemul secularizării este şi un fenomen cultural, deoarece cauzele care îl produc sunt şi ele de ordin cultural, dar, ţinând cont de faptul că întreaga cultură europeană are ca izvor religia creştină, secularizarea este şi o consecinţă a relativizării credinţei creştine, pentru că ea eliberează pe om de puterile şi constrângerile lumii549. Cauzele religioase sau teologice care au favorizat apariţia şi alimentează dezvoltarea secularizării sunt, mai întâi. ereziile care au apărut în sânul creştinismului şi folosirea exclusivă a raţiunii în interpretarea Revelaţiei dumnezeieşti şi în formularea învăţăturii de credinţă sau a doctrinei550. Ereziile au alterat adevărul de credinţă şi au acordat întâietate concepţiilor pur umane faţă de tainele divine descoperite; omul era 547

Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 189 – 198. 548 IPS, Antonie, PLĂMĂDEALĂ, Biserica slujitoare, teză de doctorat, Bucureşti, 1972, p. 148. 549 Pr. Ştefan BUCHIU, Ortodoxie şi secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 72. 550 Ibidem, p. 81.

192

Provocări la adresa familiei creştine azi

aşezat în locul lui Dumnezeu şi raţiunea înaintea credinţei. Ereticii primelor secole ale creştinismului aveau un exces de filosofare din dorinţa de a raţionaliza taina lui Dumnezeu. Ei nu se puteau elibera de sub influenţa diferitelor sisteme filosofice necreştine în încercarea lor de a împăca adevărul Revelaţiei dumnezeieşti aflat în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie cu ideile lor filosofice 551. În aparenţă, era un demers teologic, dar, practic, era pur filosofic. Revelaţia era făcută dependentă de filosofie şi de cultura unui anumit timp şi spaţiu, alterând mesajul evanghelic, în loc să urmărească încreştinarea culturii şi spiritualităţii popoarelor respective prin întruparea în ele a miezului de foc al Revelaţiei552. Sfântul Vasile cel Mare atrăgea atenţia eunomienilor că „speculaţiile lor ascund un triumfalism intelectual care nu cadrează cu apofatismul, cu evlavia Bisericii”553, iar Sfântul Grigorie Teologul vorbea despre necesitatea filosofării în interiorul limitelor credinţei554. Secularizarea este rezultatul luptei culturii fără Dumnezeu împotriva Bisericii. Biserica a căutat să sacralizeze şi să-şi extindă autoritatea ei asupra lumii, iar cultura apuseană, începând cu renaşterea şi sfârşind cu iluminismul şi revoluţia franceză, a dat naştere la secularizare care tinde la emanciparea omului de sub autorităţile religioase. Secularizarea a mutat centrul de gravitaţie a vieţii şi culturii de la Dumnezeu la om, adică s-a trecut de la teocentrism la antropocentrism. Părăsind Raţiunea divină pentru a se pleca în faţa propriei raţiuni aureolate de nimbul autonomiei, iluminismul avea convingerea că deţine secretul cunoaşterii şi secretul de a domina lumea. Ştiinţa a concentrat atenţia omului contemporan asupra lumii obiective în detrimentul lumii subiective, ignorând viaţa interioară a omului, lăsându-l pradă unor forţe 551

Olivier CLEMENT, „Creştinătate, secularizare şi Europa”, în Diac. Ioan I. Ică Jr şi Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 509 – 510. 552 Ibidem, p. 510. 553 Pr. Prof. Dumitru, POPESCU, Diac. Asist. Doru COSTACHE, Introducere în dogmatica ortodoxă, Ed. Diogene, Bucureşti, 1997, p.67. 554 Ibidem, p.67

193

Provocări la adresa familiei creştine azi

iraţionale. Iluminismul a proclamat ştiinţa ca mijloc prin care omul poate domina lumea. Astfel s-a ajuns la o adversitate între omul de ştiinţă şi natură555. Claude Bernard spunea că: „marea greşeală a ştiinţei în epoca noastră este de a fi aderat la un pozitivism negator al oricărei metafizici, atunci când omul nu se poate lipsi nici de metafizică şi nici de religie”556. Deci apariţia secularizării nu se datorează numai confruntării dintre Biserică şi cultura occidentală, ci şi acţiunii culturii care a încercat întoarcerea la valorile antichităţii, al căror principiu era dat prin aforismul „omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protogaras). Această emancipare în domeniul filosofiei şi al ştiinţelor începută în secolul al XVI-lea odată cu Renaşterea, atinge apogeul în Epoca Luminilor din sec. al XVII-XVIII-lea557. Iluminismul este numit epoca Raţiunii, deoarece numai gândirea umană constituie singurul izvor al cunoaşterii, conform postulatului „cogito ergo sum” al lui Descartes. Raţiunea umană este considerată ca fiind naturală, derivând din ordinea naturală şi socotită a fi independentă de normele şi postulatele tradiţiei. Revoluţia franceză este expresia violentă a ideologiei iluministe, producând schimbări în plan filosofic şi cultural. Din secolul al XVII-lea religia este definită ca un sistem de obiceiuri şi credinţe, iar credinţa creştină reprezintă de acum înainte una din religiile lumii558. Superioritatea creştinismului asupra altor religii va deveni, progresiv, o noţiune relativă. Toate religiile vor fi situate pe picior de egalitate. Relativizarea creştinismului a avut consecinţe grave asupra 555

Ernst CASSIRER, Filosofia luminilor, trad. Adriana Pop, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2003, p. 5. 556 Alexandru MIRONESCU, Certitudine şi adevăr, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 32. 557 Métropolite Daniel CIOBOTEA, Philosophie des Lumières et lumière de la Philocalie. Raison autosuffisante et raison orante au XVIIIe siècle, în Iluminism şi isihasm – Aufklärung und Hesychasmus, Documentele Simpozionului internaţional „Iluminism şi Isihasm”, Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastrul”, Durău, 57 septembrie 2001, Ed. Trinitas, Iaşi, 2006, p. 50. 558 P. HARRISON, Religion and the Religions in the English Enlightenment, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p. 133.

194

Provocări la adresa familiei creştine azi

culturii şi spiritualităţii, provocând o scădere a credinţei şi religiozităţii. Nici epoca luminilor, pe plan filosofic, nici Renaşterea, pe plan cultural, n-ar fi devenit surse ale seculariăarii, dacă nu ar fi avut loc Reforma pe plan teologic559. Lumea modernă a respins dominaţia Bisericii şi s-a secularizat, devenind conştientă de autonomia realităţilor sociale şi culturale. „Ruptura cu Biserica a devenit vizibilă şi s-a instituţionalizat în sec. al XlX-lea şi al XX-lea”. Biserica şi societatea s-au separat din cauza celor trei curente, şi anume: Reforma care oferă predestinaţia, Renaşterea cu umanismul neopăgân, iar Iluminismul aduce scientismul nelimitat, toate având la bază un antropocentrism arogant şi periculos. „Acest divorţ între Biserică şi lume (concretizat în Franţa prin separarea Bisericii de Stat) a provocat efecte care sunt sursa crizei morale actuale” 560. Ca urmare a acestui divorţ, Biserica s-a închis spontan în faţa noutăţilor lumii emancipate şi faţă de filosofia modernă, absentând într-un moment important din istoria modernă când au apărut majoritatea ştiinţelor umane de azi, care s-au născut într-un climat materialist şi ateu, reflectare a unui „scientism” al secolului trecut561. Secularizarea marginalizează teologia în raport cu ştiinţele moderne şi Biserica creştină în raport cu instituţiile politice, economice, sociale şi culturale. Cultura secularizată sau iluministă orientează omul unilateral spre lumea realităţilor pur naturale. Ea este bazată pe ruptura radicală dintre lumea naturală şi cea supranaturală, care subminează comuniunea omului cu Dumnezeu şi comuniunea dintre oameni pe care se bazează familia creştină. Secularizarea este o consecinţă a relativizării credinţei creştine, pentru că ea eliberează pe om de puterile şi constrângerile lumii. Din cauza rupturii radicale dintre lumea naturală şi supranaturală, familia creştină şi-a pierdut suportul ei transcendent şi sensul profund al comuniunii ei spirituale în Hristos şi Biserică. 559

Ibidem, p. 133 – 134. N. HAMPSON, A Cultural History of the Enlightenment, Pantheon, New York, 1968, p. 214 - 216 561 Ibidem, p. 216. 560

195

Provocări la adresa familiei creştine azi

Omul secularizat caută să înlocuiască legile lui Dumnezeu şi să îndepărteze Biserica din societate, înlocuindu-ie cu o cultură secularizată. Secularizarea înseamnă constituirea unei vieţi personale şi sociale fără o raportare la principiile fundamentale ale spiritualităţii creştine. Mântuirea nu are sensul unei restaurări ontologice în Hristos562. Omul nu s-a mai gândit la paradisul ceresc, convins că raţiunea şi ştiinţa îl vor ajuta să stăpânească natura. El a căutat să realizeze un paradis pământesc cu ajutorul raţiunii şi ştiinţei, a transferat cetatea sfântă din lumea de dincolo în lumea de aici. Ea nu mai poate fi un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul triumfului ştiinţei pe pământ563. Secularizarea nu a reuşit să suprime nevoia omului de Dumnezeu, chiar dacă a deviat-o de la cursul său tradiţional. La mijlocul sec. al XlX-lea, se poate vorbi de o nouă fază a secularizării care reafirmă moartea lui Dumnezeu, ceea ce a dus la o ruptură totală între creştinism şi religie. Această teorie este reprezentată de teologii Wiliam Hamilton şi Thomas Altizer, care au publicat o lucrare împreună, intitulată „Teologia radicală şi Moartea lui Dumnezeu”564. Sentimentul nou al modernităţii care provine din conştiinţa unui creştinism muribund a făcut ca romanticii să-şi imagineze moartea lui Dumnezeu cu mult înainte ca Nietzsche să-i acorde un loc central în doctrina profetică a lui Zarathustra: „Moartea lui Dumnezeu pentru Nietzsche reprezintă o afirmare a ateismului sau o atitudine negativă faţă de Dumnezeu. El spune: credinţa în Dumnezeul creştin a căzut în desuetitudine”565 şi susţine faptul că acest declin al credinţei creştine are consecinţe dramatice pentru existenţa omului, dar pentru cel care îl înţelege este izvor de fericire: 562

Pr. Conf. Dr. Vasile CITIRIGĂ, „Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă”, în O., nr. 3 – 4 / 2006, p. 27. 563 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, Nemira, Bucureşti, 2001, p. 7. 564 Thomas ALTIZER, Wiliam HAMILTON, La theologie radicale et la Mort du Dieu, Desclee de Brouwer, Paris, 1967. 565 Friederich NIETZSCHE, Aşa grăit-a Zarathustra, trad. Victoria Ana Tăuşanu, Ed. Edinter, Bucureşti, 1991, p. 10.

196

Provocări la adresa familiei creştine azi

noi, filosofii şi „spirite libere”, la vestea că „Dumnezeu a murit”, ne simţim iluminaţi ca în razele unei aurore566. Implicaţiile acestui mit romantic despre „moartea lui Dumnezeu” au fost scoase în relief de Octavio Paz în cartea sa despre poezia modernă, intitulată „Copiii mlaştinii”, el scrie: „Moartea lui Dumnezeu este o temă romantică”. „Nu este filozofică, este religioasă: din punctul de vedere al raţiunii, Dumnezeu ori există, ori nu există. Dacă există, nu poate muri; dacă nu există, cum poate muri cineva care nu a existat niciodată? Acest raţionament este valabil însă numai din perspectiva monoteismului şi a timpului rectiliniu şi ireversibil din Occident. Cei vechi ştiau că zeii sunt muritori; ei erau manifestări ale timpului ciclic şi, ca atare, prindeau viaţă din nou şi mureau din nou (...). Dar Hristos a venit pe lume numai o singură dată, căci fiecare eveniment din istoria sacră a creştinismului este unic şi nu se repetă”567. Dacă spui „Dumnezeu a murit”, anunţi un fapt irepetabil: Dumnezeu a murit pentru totdeauna. În limitele concepţiei despre timp, ca progresie lineară şi ireversibilă, moartea lui Dumnezeu este de negândit, pentru că moartea lui Dumnezeu deschide porţile incertitudinii şi iraţionalităţii. Există un dublu răspuns la aceasta: ironia, umorul, paradoxul intelectual şi, de asemenea, paradoxul poetic, imaginea. Ambele apar la toţi romanticii Cu toate că sursa fiecăreia dintre aceste atitudini este religioasă, avem de-a face cu un fel aparte şi contradictoriu de religie, de vreme ce se bazează pe conştiinţa că religia este amăgitoare. Religiozitatea romantică este nereligioasă, ironică; nereligiozitatea romantică este religioasă, chinuită.568 Această afirmaţie filosofică o găsim şi la Hegel care a reluat tema teologică a răstignirii. Interpretarea dată de Hegel nu era „ateistă”, „moartea lui Dumnezeu”, fiind considerată o etapă provizorie, punctul final al negaţiei antiteice când, prin efectul negării negaţiei, Dumnezeu nu rămâne prizonierul morţii, ci revine în 566

Ibidem, p. 10 – 11. Octavio PAZ, Children of the Mire, Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1991, p. 45. 568 Ibidem, p.45 - 46. 567

197

Provocări la adresa familiei creştine azi

Sine şi se confruntă în mod radical în fiinţa Sa ca fiind Dumnezeul cel viu569. Pe baza credinţei în Hristos, creştinul îşi întemeiază existenţa sa în Dumnezeu şi devine „fiu al lui Dumnezeu”. Mântuitorul Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, a deschis calea libertăţii omului în relaţia cu lumea care este un dar al lui Dumnezeu şi de aceea omul este responsabil faţă de lume. În afară de Hristos, există o anumită „libertate" faţă de lume, însă lumea nu mai este privită ca „dar”, ci ca un dat neutru, un simplu obiect de cercetare pentru om. Friederich Gogarten numeşte această „libertate” ca fiind autarhică, arbitrară, iar în raport cu lumea devine autoafirmare570. Când omul îşi asumă libertatea lui Hristos, secularizare înseamnă „secularizarea” lumii, iar când libertatea este asumată în afara lui Hristos, secularizarea devine „secularism”, adică o realitate negativă care corespunde „secularizării credinţei” şi „decreştinării lumii”. În cazul omului care îşi asumă libertatea lui Hristos, omul trăieşte o responsabilitate „filială” faţă de lume înaintea lui Dumnezeu; iar în a doua situaţie, omul este responsabil faţă de lume numai în faţa propriei sale conştiinţe. Gogarten spune: „Orice responsabilitate este un răspuns. Aceasta înseamnă că responsabilitatea nu se poate manifesta în plenitudinea sa autentică decât acolo unde există cineva al cărui cuvânt mă cheamă să fiu responsabil şi căruia eu îi răspund prin angajamentul pe care-l aşteaptă de la mine”571. Secularizarea indică o acţiune în desfăşurare, un proces continuu, cu implicaţii ce se cer explicate şi evaluate în funcţie de circumstanţe, iar secularismul desemnează efectul sau consecinţele acestei acţiuni. Teologul anglican Arnold Leon susţine că secularizarea constă în procesul istoric prin care lumea este dedivinizată. El considera secularizarea ca fiind adecvată aceste ere, 569

Ibidem, p. 46. Friederich GOGARTEN, Despair and Hope for Our Time, translated by Thomas Wieser, Pilgrim Press, Philadelphia, 1970, p. 29. 571 Ibidem, p. 126. 570

198

Provocări la adresa familiei creştine azi

care se împotriveşte mântuirii şi lui Dumnezeu, ceea ce scoate în evidenţă aspectul negativ al acestui concept572. La polul opus, Harvey Cox încearcă să explice secularizarea în funcţie de latura pozitivă a fenomenului: „Secularizarea implică un proces istoric, aproape sigur ireversibil, în care societatea şi cultura sunt eliberate de tutela controlului religios şi de concepţiile metafizice şi închise despre lume”573. Teologul Cox consideră că secularizarea îşi are rădăcinile în însăşi credinţa biblică, enumerând trei evenimente biblice care, după părerea sa, conduc la o concepţie secularizantă: Creaţia, Exodul şi Legământul de pe Muntele Sinai. Harvey Cox defineşte astfel secularizarea: Lumea a devenit datoria primordială a omului şi a responsabilităţii sale. Omul contemporan a devenit cosmopolit. Lumea a devenit cetatea sa şi cetatea a luat dimensiunile lumii. Progresul prin care s-a realizat acest lucru se numeşte secularizare. El plasează procesul de secularizare în contextul urbanizării, care constituie pentru el calea de interpretare a acestui fenomen574. Efectele secularizării se văd în abandonarea valorilor tradiţionale, societatea modernă fiind mai permisivă, iar constrângerile sociale se relaxează. „Urbanizarea conferă vieţii sociale o structură în care diversitatea se află pe primul plan, odată cu abandonarea tradiţiilor. Ea crează un orizont impersonal în care se multiplică relaţiile funcţionale. Ea doreşte ca o anumită doză de toleranţă şi de anonimat să înlocuiască sancţiunile morale”575. E. Schillebeeckx (teolog catolic belgian) susţine existenţa a patru momente care au favorizat secularizarea, şi anume: a) Apariţia unui impuls cultural orizontal împotriva tradiţiei verticale a teologiei augustiniene în secolul al Xll-lea şi al Xlll-lea;

572

Arnold LEON, Secularization: Science without God?, SCM Press, London, 1967, p. 13 573 Harvey Gallagher COX, The Secular City: Secularization and Urbanization in Theological Perspective, MacMillan Press, New York, 1971, p. 33. 574 Ibidem, p. 34. 575 Ibidem, p. 35.

199

Provocări la adresa familiei creştine azi

b) Introducerea de către Bellarmin a conceptului de „natură pură”, la sfârşitul secolului al XVI-lea, care a dat omului un sens şi un destin în el însuşi, diferit de sensul şi destinul său supranatural; c) Reforma, care, negând posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu în cadrul sferei raţionale, a lăsat lumea la secularizarea ei; d) Afirmaţia lui Kant că Dumnezeu este un „ideal transcedental” care nu poate fi nici dovedit, nici negat prin datele empirice576. Pornind de la un text din Epistola l către Corinteni (3, 21 23) a Sfântului Apostol Pavel, care spune că: „totul vă aparţine, dar voi aparţineţi lui Hristos şi Hristos lui Dumnezeu”, Friedrich Gogarten afirma că mentalitatea modernă nu mai receptează în mod corect viziunea Sfântului Apostol Pavel despre libertate şi autonomie. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel nu limitează, ci întemeiază şi dau un sens adevăratei libertăţi şi autonomii umane. Autonomia omului nu este absolută, ci este participativă. Lumea este „seculară”, iar omul este autonom în relaţie cu ea, în măsura în care aparţine lui Hristos. Teologul Friederich Gogarten susţine că secularizarea este un fenomen post-creştin, „o consecinţă a credinţei creştine”. El nu a vorbit de o „teologie a secularizării", ci de „secularizare” ca problemă teologică. El atribuie acestui concept o dublă conotaţie: pozitivă şi negativă. Când autonomia este „participativă”, adică are o conotaţie pozitivă, ea conduce la „secularizarea” lumii şi la „umanizarea” omului577. Atunci când autonomia se transformă în afirmare egoistă de sine, are o conotaţie negativă şi se opune credinţei creştine şi duce la secularism, ceea ce transformă lumea într-o realitate ultimă, omul crezând că poate trăi viaţa în plenitudinea sa578. Mircea Eliade consideră că una din trăsăturile specifice culturii secularizate constă în tendinţele ei antropocentrice, care închid pe om în propria lui imanenţă, opusă transcendenţei. El 576

E. SCHILLEBEECKX, God the future of Man, SCM Press, London, 1969, p. 149. Friederich GOGARTEN, Op. cit., p. 32. 578 Ibidem, p. 33. 577

200

Provocări la adresa familiei creştine azi

spune: „Marile culturi ale trecutului au cunoscut şi ele oameni areligioşi şi nu este imposibil ca aceştia să fi existat chiar şi la nivelul culturilor arhaice. Dar numai în societăţile moderne europene omul asuma o nouă situaţie existenţială: el se recunoaşte ca unic subiect şi agent al istoriei şi refuză orice apel la transcendenţă. Altfel zis, el nu acceptă alt model uman în afara condiţiei umane, aşa cum se lasă ea descifrată în situaţii istorice diferite. Omul se realizează prin el însuşi şi reuşeşte să realizeze acest lucru doar în măsura în care se desacralizează pe sine şi desacralizează şi lumea. Sacrul este obstacolul principal în calea libertăţii sale. Omul nu va redeveni cu adevărat el însuşi decât atunci când se va demistifica radical. El nu va fi cu adevărat liber decât atunci când va fi ucis ultimul zeu”579. Acest proces de desacralizare i-a permis omului să stăpânească natura, prin ştiinţă şi tehnologie, dar a pierdut propriul său control căzând în ghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate stăpâni şi care tind să destabilizeze cultura şi religia. Criza spirituală fără precedent în istoria umanităţii cauzată de cultura secularizată constă în faptul că omul se gândeşte mai mult la sine însuşi decât la Dumnezeu580. Această criză, avându-şi temeiul atât în gândirea profană a secolului luminilor, cât şi în cultura teologică creştină, a început să dea prioritate omului faţă de Dumnezeu. Deci, criza spirituală se datorează deplasării centrului de gravitaţie al Bisericii de la Dumnezeu întrupat, Hristos, la om, din cauza interpretării eronate a textului biblic (Mat. 16, 16)581. Biserica Ortodoxă afirmă că Biserica nu este zidită pe om, ci pe Dumnezeu întrupat, pe Hristos, Dumnezeu şi Om, unicul Cap al Bisericii văzute şi nevăzute. Gândirea apuseană îl coboară pe Hristos în rândul unei simple creaturi şi, astfel, Hristos nu mai poate ridica 579

Mircea ELIADE, Sacrul şi profanul, trad. Rodica Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 195. 580 Mitr. Hierotheos VLACHOS, Secularismul. Un cal troian în Biserică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004, p.124. 581 Ibidem, p. 125.

201

Provocări la adresa familiei creştine azi

omul deasupra legilor naturale, fiindcă se face abstracţie de natura divină a Mântuitorului. Astfel, creştinismul se transformă într-o religie secularizată şi agresivă, interesată, în mod special, mai mult de politică decât de spiritualitate582. Teologia patristică a ancorat divinitatea şi umanitatea Mântuitorului în unitatea Fiului lui Dumnezeu şi a deschis omului calea spre asemănare cu Dumnezeu, care duce la înnoirea şi transfigurarea omului şi cosmosului în Hristos prin Duhul Sfânt. Fără suportul ei transcendent şi imanent, familia în lumea secularizată a rămas o entitate autonomă care crede că poate exista prin ea însăşi, fără ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de familie autonomă, concepută pe baze pur naturale şi individuale, este expusă dezintegrării583. Lumea secularizată este marcată de o criză spirituală profundă, omul se autoadoră şi nu se orientează spre împărăţia lui Dumnezeu. Centrul omului modern este el însuşi, negând transcendentul. În aparenţă, gândirea secularizată „l-a înălţat pe om" pe cel mai de sus piedestal al umanismului arianizat, dar, în realitate, a căzut în antropocentrism exagerat şi a sfârşit în idolatrie, politeism şi gnosticism. Supralicitarea umanului a dus la devalorizarea lui584. Autodivinizarea a eşuat în nihilism devastator şi dezumanizat, omul devenind din chip al lui Dumnezeu, chip al diavolului, părăsind chipul lui Dumnezeu, devenind sclav al păcatului şi al morţii. Omul secularizat neagă ideea de Dumnezeu, dar şi sacralitatea omului şi a lumii. Alexander Schmemann spune că, chiar dacă într-o anumită măsură înţelege semnificaţia lumii în raport cu Dumnezeu, atribuindu-i Creatorului originea şi legile care guvernează întreaga creaţie, chiar dacă admite posibilitatea intervenţiei lui Dumnezeu în existenţa lumii, chiar dacă acceptă ideea supravieţuirii sufletului după moarte şi încearcă a-şi raporta la Dumnezeu aspiraţiile sale 582

Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Ortodoxie şi contemporaneitate, p. 95 ş. u. Pr. Prof. Viorel SAVA, „Taina Nunţii – aspecte liturgice, duhovniceşti şi pastoral misionare”, p. 49. 584 Ilie FONTA, „Starea actuală şi perspectivele relaţiilor Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase din România”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1997, p. 231. 583

202

Provocări la adresa familiei creştine azi

fundamentale, ca de pildă dreptatea socială, libertatea şi egalitatea toate acestea nu schimbă cu nimic secularizarea fundamentală a viziunii sale şi incapacitatea unei persepective sacramentale şi epifanice asupra lumii585. Familia este un fenomen natural cu un fundament spiritual trinitar. Ea reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi586. Bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă după modelul dumnezeirii: „Tatăl şi cu Mine, Una suntem” (In 15, 9). Prin căsătorie, familia caută să depăşească divizarea naturii după persoane, pentru a adânci comuniunea dintre membrii ei, după chipul Treimii mai presus de fire. Un alt fundament al familiei îl constituie Biserica lui Hristos, deoarece familia şi Biserica presupun unitatea trupului şi identitatea specifică a persoanelor, după chipul lui Dumnezeu în Treime. Familia secularizată este o familie mutilată spiritual, care trăieşte într-un orizont spiritual şi cultural confuz şi mediocru, având obsesia confortului şi a bunăstării materiale. Omul modern este dependent de consum, iar preocupările sale esenţiale sunt legate doar de bunurile economice. Concepţia sa despre lume este întemeiată pe informaţiile percepţiei senzoriale, care duc la diminuarea treptată a dimensiunii lui spirituale şi la căderea în starea de animal civilizat587. La omul modern, totul se reduce la valoarea pur utilitară, fiind marcat, la nivel spiritual, de neputinţa de a simţi cu adevărat prezenţa personală şi iubirea lui Dumnezeu, socotind că prezenţa Lui îi anulează libertatea şi de aceea nu mai simte nevoia acestei 585

Alexander SCHMEMANN, Sacraments and Orthodoxy, Herder and Herder, New York, 1965, p. 17 – 18. Din această perspectivă, poziţia lui Schmemann se raliază celei a lui Harvey Cox, care încearcă să analizeze secularizarea nu neapărat ca fenomen malign al civilizaţiei moderne şi postmoderne, ci mai degrabă a demers ireversibil. Totuşi, Schmemann se distanţează de opinia teologului protestant, insistând asupra faptului că inexorabilitatea secularizării nu poate fi atenuată decât prin împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. 586 ÎPS Serafim JOANTĂ, „Misterul Sfintei Treimi reflectat în misterul persoanei umane”, în O., nr. 3 – 4 / 2000, p. 6. 587 Pr. Prof. Vasile RĂDUCĂ, „Familia între tradiţie şi modernitate”, în Ziarul Lumina de Duminică, nr. 31 (248) / 2010, p. 6 – 7.

203

Provocări la adresa familiei creştine azi

prezenţe. Omul modern nu are ca ţel dobândirea mântuirii şi aceasta nu are sensul unei restaurări ontologice în Hristos588. Familia trebuie să se spiritualizeze continuu şi progresiv, fapt favorizat şi de naşterea copiilor, care sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună în care ei se unesc, deci adâncesc esenţa căsătoriei, care, fără copii, se sărăceşte de substanţa spirituală interioară. Soţii devin, în acest caz, o unitate egoistă în doi, mai accentuat decît cel de unul singur, pentru că un soţ are în celălalt tot ce-i trebuie pentru a se satisface în ordinea material-trupească şi pentru a nu suferi de singurătate. Prin copii, soţii depăşesc egoismul şi se deschid spre alţii, spre societate în general.589 Familia resimte procesul de secularizare prin toate funcţiile pe care le îndeplineşte în viaţa socială. Ea are şi un fundament creaţional sau natural, potrivit voinţei divine care a făcut bărbat şi femeie, ca să vieţuiască împreună şi să se înmulţească, deci ea este dătătoare de viaţă, copiii reprezentând continuitatea existenţei noastre. Unitatea dintre bărbat şi femeie nu este numai o unitate fiziologică, ci şi spirituală, o unitate prin iubire, care sporeşte prin naşterea de prunci şi responsabilitatea faţă de lume, după porunca lui Dumnezeu. Din punct de vedere religios, familia reprezintă laboratorul de formare a copilului şi de descoperire a universului divino-uman. Copiii născuţi şi crescuţi după voia lui Dumnezeu sporesc comuniunea dintre soţi şi deschid familia spre societate, care este locul unde copilul este educat şi pregătit intelectual590. Astăzi, familia creştină se confruntă cu o criză economică, morală şi spirituală, ca urmare a declinului demografic al populaţiei tinere, ca o consecinţă a migraţiei, mutaţiilor de ordin cultural care intensifică mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă şi nihilistă a omului postmodern591. 588

Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, p. 11 – 12. ÎPS Serafim JOANTĂ, Op. cit., p. 6 – 7. 590 Claudiu DUMEA, Familia creştină, Ed. Sapientia, Iaşi, 2005, p. 39. 591 Ibidem, p. 13 – 14. 589

204

Provocări la adresa familiei creştine azi

Criza economică produce sărăcie, şomaj şi duce la creşterea violenţei şi a delincvenţei juvenile. În România, criza familiei se manifestă în abandonul copiilor, abandonul părinţilor, în numărul mare de avorturi şi divorţuri. Lipsa unui ideal şi a valorilor creează în om sentimentul vidului, al abandonului şi al singurătăţii, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, violenţei, sectarismului şi a suicidului592. Omul modern, cu ajutorul ştiinţei şi tehnologiei, crede că poate domina lumea, dar fără Dumnezeu pierde dimensiunea spirituală a propriei existenţe. Lipsa spiritualităţii îl lipseşte pe om de lumea materială şi-l antrenează în săvârşirea păcatului, a violenţei şi în dobândirea puterii lumeşti593. Prin puterea Sfântului Duh şi acţiunea credinciosului în slujba semenului, spiritualitatea creştină, cu mijloacele ei de purificare de patimi şi de împodobire cu virtuţi, transformă patimile iraţionale care alimentează violenţa din fiinţa omului, în virtutea raţională a iubirii care-l ajută pe om să crească spiritual şi moral spre comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cultura europeană modernă are şansa de a se ancora într-o hristologie şi antropologie autentic creştine, potrivit cărora omul poate fi înţeles şi interpretat doar din perspectiva Dumnezeului - Om Hristos, Creatorul şi Arhetipul omului. Scopul familiei creştine este sfinţenia, căutarea Duhului594. Sfântul Serafim de Sarov susţine că scopul vieţii creştine este câştigarea harului şi darurilor Duhului Sfânt595. Atât timp cât scopul familiei creştine este experierea conştientă şi personală a Duhului Sfânt, credinciosul se poate elibera de influenţele impersonale nefaste ale tentaţiilor aceste lumi. Această experiere nu se împotriveşte înţelegerii esenţial hristocentrice a Evangheliei şi a Bisericii, deoarece ea însăşi este posibilă doar în Hristos, adică prin împărtăşirea de omenitatea îndumnezeită a Mântuitorului lisus 592

Diac. Drd. Claudiu BĂZĂVAN, Op. cit., p. 161. Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, p. 89 ş. u. 594 Ibidem, p. 30. 595 Arhim. Dosoftei MURARIU, Sfântul Serafim de Sarov. Viaţa, nevoinţele şi învăţăturile, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1999, p. 267. 593

205

Provocări la adresa familiei creştine azi

Hristos. Numai o astfel de trăire reflectă o înţelegere personalistă fundamentală a creştinismului596. Mesajul Bisericii către societatea secularizată este acela de a adăuga, la dezvoltarea ei istorică, „dezvoltarea spirituală şi morală a omului, capabilă să ducă la transformarea violenţei în iubire, prin Duhul Sfânt, pentru ca omul să poată trăi în legătura comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Violenţa şi puterea sfârşesc acolo unde începe comuniunea, pacea şi iubirea în Dumnezeu”597. Lumea actuală trebuie să se străduiască să caute împărăţia lui Dumnezeu ce va să vină, să se reînnoiască spiritual, dar nu numai pe o cunoaştere intelectuală a lui Dumnezeu, ci pe o întâlnire personală cu Dumnezeu, pe experienţa iubirii, păcii şi bucuriei împărăţiei întemeiată pe coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, pe prezenţa Sa dinamică şi transfigurată în viaţa Bisericii, în viaţa fiecărui credincios. Biserica nu trebuie să încerce să slujească aşa cum o face societatea, ci în mod propriu, bazat pe divino-umanitatea lui Hristos, prelungită în ea, împlinind o slujire mântuitoare. Spiritualitatea ortodoxă se ocupă de mântuirea şi transfigurarea trupului, prin care omul e solidar cu semenii şi cu întreg universul598. Ofensiva secularizării poate fi stăvilită cu ajutorul spiritualităţii, adică trăirea în Hristos şi Duhul Sfânt, în comuniunea neîntreruptă cu semenii, uniţi organic şi sacramental în Biserica ce a fost întotdeauna scopul teologiei şi teologhisirii sale soborniceşti. Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea credinciosului în Hristos, este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Desăvârşirea sau unirea omului cu Dumnezeu este o ţintă, dar şi un progres nesfârşit. Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este trăirea stării de îndumnezeire sau participarea la viaţa dumnezeiască599.

596

Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, p. 91. Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, „Ortodoxie şi globalizare. Cultură globală şi culturi particulare”, p. 2. 598 Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, „Spiritualitate pentru timpul nostru”, în S.T., nr. 3 – 4 / 1992, p. 3. 599 Ibidem, p. 4. 597

206

Provocări la adresa familiei creştine azi

Starea culminantă a vieţii spirituale este starea omului credincios, ridicat mai presus de puterile sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Sfântului Duh, Sf. Grigorie Palama spune: „Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte." Teologia în relaţia cu filosofia trebuie să păstreze o legătură neîntreruptă cu spiritualitatea creştină, cu spiritualitatea Bisericii, ceea ce îi asigură o dimensiune duhovnicească şi o apără împotriva secularismului contemporan. Spiritualitatea este cea care „hrăneşte şi încălzeşte” teologia şi o fereşte de intelectualism exagerat600. Astăzi, mai mult ca oricând, omul are nevoie de o spiritualitate de comuniune care este una din coordonatele majore ale spiritualităţii ortodoxe alături de transfigurare. Una trimite la dogma Sfintei Treimi, cealaltă la transfigurare. Spiritualitatea creştină îşi are sursa în Sfânta Treime, structură desăvârşită a comuniunii, ce orientează pe creştini, prin Duhul Sfânt, spre creaţie, cu scopul ca în Biserică şi prin Biserică, lumea să devină un reflex al comuniunii trinitare.

VI. 2. Deviaţiile morale contemporane şi terapia lor Viaţa omului pe pământ are o finalitate de care creştinul trebuie să ţină cont şi să fie conştient pentru a o urmări. Ea se manifestă concret atât în propria lui trăire, cât şi în relaţia cu Dumnezeu, cu semenii săi, oamenii, cu societatea în care trăieşte şi cu întreaga creaţie. Creştinul din timpurile noastre îşi urmăreşte scopul vieţii sale într-un anume context social şi cultural-spiritual, marcat de o societate deschisă, de globalizare şi mondializare cu toate mutaţiile ce decurg de aici. Toţi oamenii vor să se bucure deplin de viaţă, în contextul dat, ţinând cont sau nu de preceptele Evangheliei Mântuitorului nostru lisus Hristos: „Astăzi există, din nefericire, un crescendo al trăirii biologice, a cărei preocupare 600

Mihail DIACONESCU, „Prelegeri de estetica ortodoxiei”, în G.B., nr. 1 – 4 / 1997, p. 162.

207

Provocări la adresa familiei creştine azi

principală o constituie cele legate de hrană, îmbrăcăminte, plăcerile legate de viaţa omului în trup, de plăcerile legate de sex cu tot cortegiul formelor şi practicilor, unele cunoscute din antichitate, iar altele noi şi foarte sofisticate astăzi, care duc la degradarea fiinţei umane şi a vieţii omeneşti, în general, şi moralei, în special. Devierile morale se simt astăzi în largul lor, descătuşate, parcă de orice oprelişti şi cenzuri din partea instituţiilor sociale”601. Deviaţiile morale contemporane, multe la număr, sunt dăunătoare relaţiei omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu aproapele, pentru faptul că sunt, aproape toate, acte care au consecinţe negative asupra celui care le practică, dar şi pentru că sunt acte împotriva firii. Natura se răzbună întotdeauna pe cei care o siluiesc şi o sluţesc, punând în pericol viaţa biologică şi spiritual socială, economică şi culturală şi prin ei, viaţa întregii societăţi602. Deviaţii în viaţa de familie În zilele noastre familia creştină în sine devine vulnerabilă printr-o înţelegere greşită a independenţei şi libertinajului pe plan intim, care se manifestă în multe familii astăzi. Individual nu trebuie să-şi subordoneze relaţia intimă propriului său arbitru şi gândirii sale libere, ci unor norme şi valori morale şi duhovniceşti înalte. Ele trebuie să-şi asume adevăratul sens al familiei603. Întrebările pe care trebuie să ni le adresăm nouă înşine sunt: Se mai simt oamenii din timpul nostru păcătoşi? Mai are lumea noastră o cunoaştere a păcatului? Conştiinţa că eşti păcătos scoate în evidenţă un dublu efort: trebuie să-ţi fie clar că ceea ce săvârşeşti este un păcat şi trebuie să fii conştient de raza de acţiune, de vasta semnificaţie a păcatului. Numai 601

Pe. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Devieri morale şi contemporane. Metode pentru prevenirea şi terapia acestora”, în vol. Biserică, Societate, Cultură, Iaşi, 1999, p. 225. 602 Ibidem, p. 225 603 Joann HEANEY – HUNTER, „Domestic Church: Guiding Beliefs and Daily Practices”, în Michael G. Lawler and William P. Roberts(eds.), Christian Marriage and Family. Contemporary Theological and Pastoral Perspectives, Liturgical Press, Collegeville – Minnesota, 1996, p. 60.

208

Provocări la adresa familiei creştine azi

în momentul în care aceste elemente sunt prezente se poate vorbi de o conştiinţă a păcatelor. Se poate spune despre contemporanii noştri că sunt înclinaţi să piardă conştiinţa păcatului cu indiferenţă. Nu îl înţeleg sau îl înţeleg prost. Astfel, senzualitatea, de exemplu, ţine seama cu greu de legile moralei creştine, în multe medii nemaicunoscând niciun fel de bariere; concepţia despre familie este anticreştină, ea fiind văzută ca o convieţuire anulabilă după bunul plac al celor doi etc604. Deci, duşmani ai familiei creştine sunt: concubinajul, avortul, sterilitatea voluntară, adulterul, violenţa domestică (în familie), divorţul. Vom trata doar câteva dintre ele. CONCUBINAJUL O rană mai veche şi nouă a familiei creştine, ca o comuniune de iubire şi viaţă în doi, o constituie concubinajul, încurajat şi de prostituţia zilelor noastre, în care totul se vinde şi se cumpără, inclusiv sexul. Concubinajul este definit ca fiind „o convieţuire cu caracter de relativă stabilitate între un bărbat şi o femeie care nu sunt uniţi între ei prin căsătorie”605. Altfel spus, se numeşte „concubinaj” trăirea bărbatului cu femeia, fără cununia religioasă (bisericească), conform canoanelor. Omul are în plus necesităţi şi datorii superioare sufleteşti şi, deci, are nevoie de binecuvântarea Domnului. Căsătoria civilă este altceva decât cununia bisericească. Acela care trăieşte în concubinaj nu poate fi primit la Sfintele Taine, nu i se pot primi darurile la biserică, adică se afuriseşte; ca un înstrăinat de Dumnezeu şi legea Lui: Cel ce are concubină şi nu voieşte nici a o lăsa, nici a se cununa cu femeia sa, nu se cuvine a-i primi darurile la biserică, ale cărei legi le bârfeşte şi le defăima prin faptele sale606. Căsătoria a fost instituită de la început pentru scopuri morale, sociale, religioase şi economice, şi nu pentru afirmarea ca entitate 604

Ibidem, p. 69. Maria VOICU, Sociologia familiei, Ed. Universităţii Bucureşti, 1993, p. 224. 606 Can 37 Sf. Vasile cel Mare. 605

209

Provocări la adresa familiei creştine azi

afectiv-sexuală şi emoţională a cuplului. Concubinaj este căsătorie?607 Această întrebare defineşte o reală dilemă pentru tinerii din ziua de azi. Motivele sunt numeroase: libertatea de care se bucură, schimbările survenite în concepţiile şi principiile legate de căsătorie, familie, în ultimii ani, plăcerea de a trăi viaţa în doi fără obligaţii, dorinţa de a explora cât mai mult, lipsa de prejudecăţi, lipsa constrângerii din partea societăţii. Iată numai câteva motive pentru care tinerele perechi acceptă mai întâi concubinajul şi apoi căsătoria. Este adevărat că expresia sexuală nu presupune neapărat o afecţiune eternă. În concubinaj, sensul fidelităţii se pierde şi nu mai ai puterea să faci fericit pe cineva608. Cei mai afectaţi de relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt copiii, dacă aceştia sunt doriţi doar de unul din parteneri, ceea ce duce la desfacerea cuplului. Lipsa de iubire din partea unei familii care să-i ofere acel minimum de tandreţe reprezintă o dramă pentru mulţi copii fără tată. Sexul poate distruge iubirea cînd te serveşti de el ca de un pretext. Iubirea înseamnă ,,să dai”, iar sexul înseamnă ,,să iei”. Sexul ia puritatea, demnitatea şi drepturile asupra aceea ce este mai preţios: trupul609. În lumea modernă, se discută foarte mult despre acest subiect controversat. Foarte mulţi cred că, dacă vrei să fi modern, trebuie să trăieşti în concubinaj. Şi la noi în ţară, după modelul ţărilor din Occident, concubinajul tinde să devină o normalitate, mai ales în mediul urban, o formă de convieţuire aşa-zisă liberă, numită cu ironie „căsătorie de probă610. De obicei, această formă de convieţuire este înţeleasă ca o legătură între un bărbat şi o femeie, pe o perioadă limitată de timp, 607

Problema concubinajului a fost pusă încă de la început în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe. Astfel, Sf. Vasile cel Mare, în can. 26 arată că o atare relaţie nu poate fi considerată ca fiind echivalentă cu aceea creată ca urmare a săvârşirii Tainei Cununiei, astfel că cei ce trăiesc în concubinaj este mai bine să despartă, decât să nu săvârşească rânduiala Bisericii. 608 Cf. Daniel HAUSER, Marriage and Christian Life. A Theology of Christian Marriage, University Press of America, Lanham – Maryland, 2005, p. 3 – 5. 609 Ibidem, p. 23. 610 Protos. Ioasaf POPA, „Învăţături patristice despre îmbunătăţirea vieţii morale creştine în Ortodoxie”, în O. nr. 1 / 1991, p. 156.

210

Provocări la adresa familiei creştine azi

excluzând orice angajament, fără a mai fi vorba de responsabilitate. Aceste forme anormale de „convieţuire liberă” au chiar pretenţia unei legitimităţi morale şi sociale. Motivaţiile aduse în acest sens sunt variate şi anume: evitarea consecinţelor juridice, a costurilor unui divorţ şi a dezamăgirilor ce decurg dintr-o căsătorie eşuată. A trăi în concubinaj înseamnă că doi adulţi trăiesc împreună ca un cuplu căsătorit, dar de fapt ei nu sunt căsătoriţi. O parte în relaţia lor este, bineînţeles, relaţia sexuală. „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, cari nu cunosc pe Dumnezeu” (l Tes. 4, 3 - 5). Datorită atenţiei prea mari acordate afirmării cuplului ca entitate afectivsexuală şi emoţională s-a ajuns să nu se mai conştientizeze valoarea căsătoriei611. Creştinii trebuie să fie „sfinţi” (curaţi la inimă şi în acţiune), iar sfinţenia omului reiese şi din viaţa sexuală. Relaţia sexuală în afara căsătoriei înseamnă a trăi „în aprinderea poftei", omul fiind rob al păcatului, neputându-se opri. Cel ce trăieşte astfel nu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cuvântul „concubinaj” vine de la cuvântul „concubină”, folosit în vechime pentru femeia care trăia cu un bărbat pentru plăcerea lui, fără ca aceasta s-o ia în căsătorie, din lipsă de respect. Despre concubinaj se vorbeşte şi în Sf. Scriptură, dar nu este promovat sau privit bine. Dumnezeu a creat relaţia sexuală doar pentru soţ şi soţia lui, în cadrul căsătoriei612. În Fac. 2, 24, Dumnezeu spune aşa: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipsi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup”. Ei sunt legaţi prin căsătorie, în primul rând, şi după aceea se unesc într-un singur trup (relaţie sexuală). Cei care trăiesc în concubinaj sunt judecaţi de Dumnezeu. În cartea Evrei 13:4 vedem ce spune Dumnezeu despre curvie (concubinaj): „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari (cei care au 611

Ibidem, p. 156. Protos. Ioasaf POPA, „Împătimirea şi despătimirea trupului”, în O., nr. 3 / 1991, p. 196. 612

211

Provocări la adresa familiei creştine azi

relaţii înainte de căsătorie) şi preacurvari (cei care au relaţii cu altcineva decât partenerul de căsătorie)”. Deci, concubinajul înseamnă curvie. Dumnezeua a creat relaţia sexuală să fie pură şi curată întotdeauna şi neascultarea cuvântului lui Dumnezeu va avea consecinţe grave. În II Petru 3, 8 - 9 ni se spune care este motivul pedepsei: „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”613. Din păcate însă şi la noi, din ce în ce mai multe cupluri de tineri aleg să trăiască în concubinaj, fără să-şi legalizeze relaţia. Fenomenul concubinajului a început să câştige teren în detrimentul căsătoriei. La recensământul din 2002 al populaţiei, a fost pentru prima dată cînd s-a impus necesitatea înregistrării uniunii consensuale ca tip de aranjament marital neconvenţional. Potrivit datelor puse la dispoziţie de Institutul National de Statistică (INS), 828000 de persoane au răspuns că trăiesc în concubinaj, ceea ce însemnă 3,8 % din populaţia României614. Concubinajul, ca formă de convieţuire intimă şi socială, se află în afara legii, dar el există şi produce efecte juridice, fiind necesară intervenţia legiuitorului pentru crearea unor norme de drept, pentru pedepsire. Biserica respinge concubinajul, dar codul familiei, mai vechi şi mai nou, propune reglementarea acestei situaţii, stabilind ca: „prin uniune consensuală se înţelege relaţia dintre un bărbat necăsătorit şi o femeie necăsătorită, care convieţuiesc împreună fără îndeplinirea formelor legale”615.

613

IPS Hierotheos VLACHOS, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, trad. de C-tin. Făgeţean, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 228. 614 http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do. Site accesat la data de 4 martie 2011. 615 Ioan CHELARU, Căsătoria şi divorţul- aspecte juridice civile, religioase şi de drept contemporan, Ed. A92 Acteon, Iaşi, 2003, p. 525.

212

Provocări la adresa familiei creştine azi

Pentru a fi considerate o modalitate alternativă de convieţuire socială şi, eventual, protejată de lege, trebuie, în primul rând, respectată condiţia privind diferenţa de sex a partenerilor, iar în al doilea rând, convieţuirea partenerilor trebuie să fie stabilă şi exclusivă. Dacă uniunea consensuală nu se materializează într-o căsătorie, ci dimpotrivă în ruperea relaţiilor dintre parteneri, apar consecinţe cu caracter juridic care, în timp, au fost soluţionate în jurisprudenţa românească. Această formă de convieţuire ca alternativă la căsătorie este din ce în ce mai frecventă. În România situaţia este diferită, uniunea consensuală este întâlnită la un număr mare de populaţie, având caracter provizoriu”616. Din punct de vedere sociologic, concubinajul a cunoscut o evoluţie şi o transformare rapidă. Concubinajul este considerat un fenomen deviant, rău văzut şi combătut de morala creştină, ulterior devine acceptat de societate, pentru ca, începând cu anul 1970, să devină o adevărată instituţie socială. Treptat, concubinajul, dintr-un fenomen social s-a transformat într-un fenomen juridic617. Preferinţa pentru concubinaj se reflectă şi în scăderea numărului de căsătorii. Românii nu se mai căsătoresc la vârste tinere. Foarte multe cupluri dintre cele care trăiesc în concubinaj sunt formate din tineri şi consideră aranjamentul o variantă optimă pentru vârsta şi statutul lor prezent. Din cauza unor motive ca: dorinţa de realizare profesională sau lipsa locuinţei, tinerii amână căsătoria oficială pentru o vârstă mai matură, când speră că vor avea şi resurse financiare mai solide618. În percepţia bărbaţilor, concubinajul nu presupune răspunderi fundamentale. Statutul de bărbat căsătorit antrenează mult mai multe obligaţii în viziunea societăţii, a comunităţii, a familiei. Într-o căsătorie, potrivit tradiţiei, bărbatul este capul familiei şi datorită faptului că este principalul aducător de venituri (înainte vreme, te căsătoreai doar atunci când puteai să întreţii o familie). Teoretic, într616

Ibidem, p. 527. Ibidem, p. 528. 618 A. STĂNOIU, M. VOINEA, Sociologia familiei, 122. 617

213

Provocări la adresa familiei creştine azi

o relaţie de concubinaj, femeia este puţin mai protejată619. În realitate, femeia nu beneficiază de un statut diferit de cel al unei soţii, căci întreţine casa, găteşte, îl întreţine şi pe bărbat, contribuie în mod egal la toate cheltuielile. Concomitent, îşi vede şi de carieră, eventual îngrijeşte şi de părinţi. În concubinaj se întâlnesc rar copii620. Filozofii antici au subliniat esenţa căsătoriei şi familiei: dragostea reciprocă între parteneri. Familia românească contemporană tinde să se debaraseze de „gloria tradiţionalismului", devenind mai curând un barometru al schimbărilor sociale şi economice care au afectat ţara noastră, trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare şi liberalizare621. Familia a început să fie din ce în ce mai integrată în dinamica societăţii, din ce în ce mai condiţionată de schimbările economice şi sociale şi din cadrul societăţii româneşti, influenţând la rândul ei evoluţia de ansamblu. Valorile trecutului îşi pierd intensitatea în faţa noilor orientări sau sunt reorganizate şi restructurate în funcţie de necesităţile actuale şi, o dată cu acestea, sa diminuat şi ataşamentul faţă de instituţia familiei, ale cărei structuri şi funcţii încep să fie redimensionate622. Dintre toţi factorii care au contribuit la resemnificarea conceptului de căsătorie, la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, banii rămân, fără îndoială, unul dintre subiectele cele mai spinoase din viaţa multor cupluri sau a multor tineri, aflaţi încă în formare, care nu deţin o independenţă economică suficientă, pentru a-şi pune problema întemeierii unei familii (problema devenind cu atât mai complicată cu cât cei doi parteneri au de întreţinut unul sau mai mulţi copii). Resemnându-se, astfel, în faţa absenţei banilor şi devenind, într-un fel, tovarăşi de suferinţă, deci „concubini”. Cercetările au indicat o accentuare a valorii legată de independenţă (de exemplu:

619

Ibidem, p. 122 – 123. Ibidem, p. 123. 621 Pr. Drd. Dorin ZARIOIU, „Patimile şi purificarea omului prin virtuţi”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2004, p. 109. 622 Pr. Mircea STOLERU, „Familia creştină în mediul urban – probleme şi perspective”, p. 140. 620

214

Provocări la adresa familiei creştine azi

celibatul, concubinajul), în detrimentul căsătoriei tradiţionale şi al întemeierii unei familii623. Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), numărul căsătoriilor a scăzut îngrijorător: în 1990 rata brută a căsătoriilor a fost de 7 %, în 2001 de 6,1 %, 2005 a adus iar o scădere 5,8%, iar cea mai redusă valoare din ultima jumătate de secol s-a înregistrat în 2008: 2,8 %. Rezultatele studiului „Viaţa în familie", realizat de Fundaţia Soros, arată că ponderea uniunilor consensuale ar fi crescut de la 3,9% la recensământul din 2002, la 5,7 % în 2008624. Căsătoria nu înseamnă neapărat un act de curaj, mai multe responsabilităţi sau o nevoie de siguranţă, ci ţine de modul în care fiecare percepe aceasta noţiune. Daca cei doi doresc să trăiască în concubinaj, iar acesta să fie aventuros, poate ţine şi de o oarecare imaturitate emoţională, neputinţa de a convieţui cu o singură persoană, cauzele fiind multiple: există dragoste, dar nu există compatibilitate sexuală (sau viceversa), obişnuinţa, neputinţa de rupere a relaţiei, şantaj emoţional, copii implicaţi etc625. Până la emanciparea feminină, femeile aveau nevoie de un bărbat care să le apere, să ia deciziile importante, să fie reprezentantul familiei. Acum însă, femeia doreşte să fie mult mai independentă, accentul fiind pus pe carieră şi mai puţin pe viaţa personală. Pot exista şi cazuri în care, pentru multe femei căsătoria este modul de a scăpa de influenţa familiei626. Într-o căsătorie este important ca cei doi parteneri să aibă idealuri comune. Dacă acestea lipsesc şi nu se poate ajunge la un consens, din păcate, nici cea mai bună comunicare nu poate salva căsnicia. Mirajul modelelor de conduită socială sau sexuală extravagante, alienarea sau confuzia create de depersonalizarea accentuate prin creşterea individualismului, au modificat radical 623

A. STĂNOIU, M. VOINEA, Sociologia familiei, 125 http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do. Site accesat la data de 5 martie 2011. 625 Pr. Constantin STURZU, „Curajul de a spune dai”, în Ziarul Lumina de Duminică, nr. 27 (141) / 2008, p. 3. 626 Anca MANOLACHE, „Femeia şi integritatea creaţiei”, în G.B., nr. 3 – 4 / 1990, p. 68. 624

215

Provocări la adresa familiei creştine azi

stilul de viaţă al oamenilor, inclusiv fundamentul tradiţional al familiei, căreia i se conferă semnificaţii diferite. Multe norme sunt nesocotite, iar altele au devenit conflictuale, incongruente. Indivizii nu mai înţeleg şi nu mai ştiu cum să răspundă aşteptărilor celorlalţi şi, în condiţiile numeroaselor alternative, confuzia pare să fie o regulă. În ceea ce priveşte familia, este de reţinut că aceasta traversează o perioadă de tranziţie în multe dintre societăţile europene; s-au repus în discuţie structura sistemului familial, valorile, credinţele şi normele legate de relaţiile premaritale, de căsătorie şi de viaţă de familie. Din punctul de vedere al învăţăturii bisericii, concubinajul are caracter de promiscuitate, deoarece lipseşte iubirea necondiţionată. Familia, din punct de vedere creştin, este inseparabilă de căsătorie şi nu pot fi abordate distinct. La originea vieţii stă familia, iar la temelia ei stă căsătoria care e „laboratorul” formării personalităţii umane şi celula de bază a temeliei organismului social627. Transformarea individului în persoană este opera familiei628 şi trebuie văzut chipul miniatural desăvârşit al societăţii. Omul a fost creat ca dualitate pentru a exista în relaţie şi pentru împlinirea în creaţie629. Căsătoria răspunde impulsului natural al omului de a consimţi la o viaţă comună şi îl eliberează pe om de starea de izolare şi separare egocentrică şi îl determină la a se autodepăşi, a se abandona pe sine şi a se dărui630. Asentimentul liber, personal şi irevocabil al femeii şi al bărbatului, voinţa şi dragostea de a se angaja în uniunea conjugală este condiţia sine qua non a comuniunii soţilor. Doctrina creştină este total împotriva concubinajului din cauza desfrâului pe care îl practică şi îl încurajează. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre căsătorie ca fiind „o Taină mare”, în Hristos şi în Biserică (Efeseni 5, 32-33), omul fiind îndemnat să-şi iubească 627

Pr. Prof. Corneliu SÂRBU, „Familia în cadrul învăţăturii creştine”,în M. M. S., nr. 3 - 4 / 1968, p. 150. 628 Nicolae MĂRGINEANU, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262. 629 Pr. Prof. Constantin GALERIU, „Taina nunţii” , în S. T., nr. 7 – 8 / 1960, p. 489. 630 Paul EVDOCHIMOV, Le Mariage, sacrament de l'amour, p. 95.

216

Provocări la adresa familiei creştine azi

femeia pentru ca: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat”. Căsatoria - taină semnifică participarea în har, care înnobilează dragostea soţilor, consolidează indisolubilitatea unirii şi îi sfinţeşte pe soţi, sfinţind în acelaşi timp edificiul dragostei. Familia trebuie să fie o comuniune de iubire şi viaţă a celor doi, precum şi a vlăstarelor lor631. Căsătoria înseamnă să îţi asumi responsabilităţi, înseamnă căl iubeşti pe „celălalt” şi că nu vrei să-l pierzi; înseamnă un pariu cu viaţa. Rezultă o familie care este un punct de reper, un sprijin într-o lume din ce în ce mai confuză.

VI. 3. Răni ale familiei Între păcatele care se împotrivesc căsătoriei sau atentează la unitatea şi bunul mers al familiei, cele mai importante sunt: (a) necinstirea soţului sau soţiei; (b) adulterul; (c) incestul; (d) perversiunea şi (e) uciderea pruncilor în pântecele mamei. a) Necinstirea soţului sau a soţiei Din cele expuse până aici s-a putut observa învăţătura ortodoxă întemeiată pe cea a Sfinţilor Părinţi, conform căreia soţul şi soţia formează unitate, ,,un trup”, ei reprezentând cele ,,două jumătăţi ale întregului”. De aceea Părinţii Bisericii insistă asupra necesităţii întemeierii în familie a unui climat de pace şi bună înţelegere, bazat pe iubirea reciprocă a celor doi soţi. Chiar dacă bărbatul a fost rânduit de Dumnezeu cu calitatea de cap al familiei, iubirea îl face pe acesta să nu se comporte cu soţia sa în chip tiranic, şi nici pe soţie să se simtă umilită din pricina datoriei ei de asculta. Soţii trebuie să se silească să păstreze cu orice preţ armonia în familie, ea fiind izvorul tuturor bucuriilor şi ,,capitalul tuturor bunurilor într-o casă”632. Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe cei care nu păstrează 631 632

Pr. Prof. Constantin GALERIU, „Taina nunţii” , în S. T., nr. 7 – 8 / 1960, p. 490. Monica RUSET, „Vocaţia femeii creştine”, în G.B., nr. 6 – 12 / 1995, p. 224.

217

Provocări la adresa familiei creştine azi

în familie un astfel de climat, arătând că neînţelegerile dintre soţ şi soţie comportă consecinţe grave, nu numai pentru acea familie cu părinţi, copii şi celelalte rude, ci şi pentru întreaga societate, şi nu numai în plan material, ci şi în plan spiritual. În acest sens, Sfântul Părinte spune: ,,Pentru că, după cum, când temelia se clatină, şi prăbuşeşte întreaga locuinţă, la fel şi soţii, când trăiesc în neînţelegere, se răstoarnă întreaga noastră viaţă. Ia seama: lumea este alcătuită din cetăţi, cetăţile sunt constituite din case, casele sunt compuse din bărbaţi şi din femei. Dacă deci, a intrat lupta între bărbaţi şi femei, ea a intrat în case, şi când sunt tulburate casele sunt răsturnate şi cetăţile, iar când are loc o răsturnare de cetăţi atunci, în chip firesc, s-a umplut de tulburare, de război şi de luptă şi lumea întreagă”633. Şi, în alt loc, vorbind despre cele ce ţin de buna rânduială a unei case, el zice: ,,Când acestea sunt bine întocmite, şi cele duhovniceşti vor merge bine; altfel, şi acelea se vor vătăma”634. Necinstirea soţului sau soţiei de către unul din cei doi se manifestă în diferite feluri: neglijarea tovarăşului de viaţă, ceartă, jigniri, bătăi sau, şi mai grav, adulter. Sfântul Ioan atrage atenţia bărbaţilor să nu stea toată ziua la dispoziţia prietenilor în detrimentul petrecerii timpului cu soţiile lor, dându-le astfel motive de bănuială. Tot din această cauză, cu toată compasiunea pe care o are el pentru cei de condiţie modestă, opreşte şi ca soţul sau soţia să se ocupe, mai mult decât se cuvine, de servitori.635 Femeia să nu-şi insulte bărbatul dacă nu-i oferă bogăţii materiale. De aceea ea trebuie să fie învăţătă a preţui iubirea şi toate celelalte bogăţi spirituale. Însă lucrul acesta nu este uşor de realizat, mai ales când cineva este robit de patima iubirii de arginţi şi a slavei deşarte. Sfântul Ioan arată care este soluţia contracarăirii acestor deprinderi negative, arătând că dacă ea va cunoaşte care e adevărata bogăţie, dacă va afla filosofia cea înaltă, nu va mai acuza niciodată pe bărbat pentru unele ca acestea. Să o înveţi, deci, că sărăcia nu este vreun rău; să o înveţi nu numai cu vorba, ci 633

Sf. Ioan GURĂ de AUR, Omilii la Facere 28, 5, p. Ibidem, p. 635 Lucreţia VASILESCU, „Eul, cetatea lui Dumnezeu pentru celălalt sau despre locul femeii creştine într-o teologie a relaţiei”, în G.B., nr. 1 – 5 / 1995, p. 64. 634

218

Provocări la adresa familiei creştine azi

şi cu fapta; să o înveţi a dispreţui slava deşartă şi atunci, desigur că niciodată femeia nu-ţi va vorbi de acestea şi nici nu va dori bogăţia636. Dar nici bărbatul, dacă ar primi astfel de insulte, să nu-i răspundă cu jigniri sau chiar bătăi şi ,,niciodată să nu întindă mâna asupra ei”, ci mai degrabă să fie îngăduitor cu ea şi să caute a o forma, chiar de la început, ca pe una ce este mai slabă decât el. ,,Din seara întâi când ai primit soţia în casa ta — sfătuieşte Sfântul Ioan învaţ-o să fie moderată în pretenţii, să fie blândă, învaţ-o cum să trăiască: chiar din capul locului, chiar de la început învaţ-o şi convinge-o ca să alunge de la ea dragostea de bani. Învaţ-o să filosofeze, povăţuieşte-o ca să nu aibă niciodată aurării pe umeri şi pe lângă obraji sau împrejurul grumazului, nici atârnate în salon, şi nici haine aurite şi preţioase, ci căsuţa voastră să fie veselă, iar acea veselie şi seninătate să nu se pogoare în insulte […]. Tu înfrumuseţează-ţi casa cu cea mai mare podoabă, suflând în ea vântul cumpătării, care va purta cu sine şi cea mai plăcută mireasmă”637. b) Adulterul Sfântului Ioan Gură de Aur îi vine greu să vorbească despre acest păcat atât de dezgustător şi urâcios, de aceea se scuză, spunând: „Nimeni să nu mă învinovăţească, fiindcă eu nu caut a mă împodobi cu frumuseţea cuvintelor, ci să fac frumoşi şi respectaţi pe cei ce mă ascultă. [...] De altfel, şi doctorul care vrea să taie rana cea putredă, nu se gândeşte cum să-şi păstreze mâinile curate, ci cum să-l scape pe bolnav de acea rană”638. Adulterul este un mare păcat, o gravă încălcare a voii şi Legii 636

Pr. Gheorghe TILEA, Probleme fundamentale în opera moral – socială a Sfântului Ioan Gură de Aur. Familia creştină, Bucureşti, 1947, p. 5. 637 Apud Pr. Prof. Dr., Dumitru RADU, „Morala creştină şi psihiatria”, în O., nr. 4 / 1994, p. 39. 638 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Cuvântul I împotriva anomeilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 13.

219

Provocări la adresa familiei creştine azi

lui Dumnezeu, el este întotdeauna preadesfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării, săvârşit de cineva care n-a fost niciodată legat prin Taina Cununiei sau n-a păcătuit cu cineva care are o astfel de legătură. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează foarte clar, în ce constă păcatul preadesfrânării sau adulterul, spunând: „Preadesfrânare (preacurvie) se numeşte nu numai aceea că a avut relaţii cu o femeie măritată după alt bărbat, ci şi aceea când tu, bărbat, care-ţi ai pe femeia ta, şi eşti legat de ea, păcătuieşti cu alta”. Şi de asemenea: ,,Nu numai atunci se numeşte preadesfrânare, când cineva năzuieşte la o femeie măritată cu bărbat, ci şi atunci când acea femeie este nemăritată, dacă acela este căsătorit şi legat de femeia sa legiuită”. Apoi Sfântul Părinte adaugă: ,,Dacă cel ce a fost însurat şi şi-a lăsat femeia, iar după aceasta mai are relaţii cu ea, este vinovat de preadesfrânare, cu atât mai mult când are relaţii cu o femeie străină”639. Sfântul Ioan zice că adulterul este ,,o abatere de la Lege, lăcomie şi hoţie, ba încă e ceva mai mult decât hoţia”. El osândeşte adulterul nu numai pentru împreunare, ci mai ales pentru nedreptatea şi lăcomia celui ce-l săvârşeşte. Este vorba, pe de o parte de nedreptăţirea femeii, iar pe de altă parte, nedreptăţirea bărbatului căruia i s-a răpit femeia, aşa încât o femeie devine comună mai multor bărbaţi, răsturnându-se în acest fel ,,chiar şi legile naturii”. Căci Dumnezeu l-a făcut pe om „bărbat şi femeie”, unindu-i într-un singur trup640. Adulterul este, aşadar, în acelaşi timp, şi furt deoarece, aşa după cum învaţă Sfântul Pavel: ,,Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia". De aceea, Sfântul Ioan sfătuieşte pe cei care ar fi ispitiţi de vreo femeie desfrânată să răspundă: ,,Trupul nu este al meu, ci al femeii mele”. Tot aşa să spună şi femeia ,,către cei care ar voi să-i calce înţelepciunea” ei: ,,Trupul nu este al meu, ci al bărbatului meu”. Adulterul este însă mult mai mare decât 639

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 43. 640 Pr. Leontin POPESCU, Op. cit., p. 331.

220

Provocări la adresa familiei creştine azi

furtul ,,căci nu suferim atâta — spune acelaşi Sfânt Părinte — când ni se fură banii, pe cât suferim când ni se subminează căsătoria”641. Adulterul este neascultare faţă de Dumnezeu şi împreună lucrare cu diavolul, căci ,,cele ale desfrânării — spune Sfântul Ioan Gură de Aur — nu le lucrează diavolul singur”; de aceea şi Sfântul Pavel adaugă la îndemnul ,,Să nu vă ispitească satana” cuvintele: „din pricina neînfrânării voastre"642. Exista pe vremea Sfântului Ioan mentalitatea conform căreia, dacă desfrânează cineva cu sluga sa ori cu o femeie necăsătorită, păcatul nu este atât de mare. De aceea, Sfântul Ioan afirmă răspicat: Fie că ai avut legături trupeşti cu împărăteasa, fie cu sluga ta din casă, păcatul este acelaşi. De ce? Pentru că prin asemenea faptă nu ai nedreptăţit atât pe acea femeie, pe cât te-ai nedreptătit pe tine însuţi. Tu eşti cel care singur te-ai murdărit, tu în acelasi timp ai defăimat şi pe Dumnezeu. Pentru că, având relaţii cu femei străine, fie ele măritate, fie nemăritate, pentru tine este preadesfrânare, căci ai trecut pe lângă femeia ta. De aceea Dumnezeu pedepseşte, fiincă L-ai defăimat, căci nu dispreţuieşti atâta pe acea femeie, pe cât dispreţuieşti pe Dumnezeu Care vede totul643. De asemenea, după o veche mentalitate, tradiţie şi chiar prevederi ale legilor romane de factură păgână prezente încă şi spre secolului al IV-lea, o femeie ce-şi necinstea bărbatul, era pedepsită în orice situaţie ar fi greşit şi indiferent cu cine ar fi păcătuit, pe când un bărbat nu era pedepsit decât într-un singur caz, atunci când ar fi fost surprins păcătuind cu o femeie căsătorită644. Legăturile lui vinovate cu femeile desfrânate sau cu slujnicile erau tolerate. Desigur, această stare de lucruri era reflectarea mentalităţii, atât de prezentă în lumea greco-romană, că femeia este inferioară bărbatului în drepturi. Sfântul Ioan precizează că Dumnezeu va judeca şi va pedepsi pe oameni nu după legile romane, ci după Legea Sa, arătând că orice infidelitate a soţului este adulter indiferent de starea socială a celei cu 641

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre feciorie, p. 43 – 44. Pr. Leontin POPESCU, Op. cit., p. 332. 643 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre feciorie, p. 45. 644 Pr. Marin BRANIŞTE, Op. cit., p. 14. 642

221

Provocări la adresa familiei creştine azi

care se săvârşeşte nelegiuirea. El spune: ,,Ştiu că mulţi socotesc adulter numai când au înşelat o femeie cu bărbat; eu zic ca: fie cu o desfrânată, fie cu o servitoare, fie cu orice femeie nemăritată are relaţie, când are femeia lui, este adulter”645. Adulterul şi, în general, desfrânarea necinsteşte trupul, făptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel, care zice: ,,Au nu stiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci madularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu stiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată singur trup cu ea?,, (1 Cor 6, 15-16); şi de asemenea: ,,Sau nu stiţi că trupul vostru este templu al Duhulul Sfânt care este în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?,” (1 Cor 6,19). Aşadar, prin desfrânare este necinstit nu numai trupul, care după cuvântul Sfântului Ioan, ,,devine spurcat, ca şi cum cazând cineva într-un loc de murdării, s-ar afunda cu totul în acea mocirlă,” ci este necinstit, de către păcătos, Însuşi Dumnezeu Cel închinat în Sfânta Treime646. Adulterul sluţeşte şi deformează făptura umană, dezbrăcând-o de veşmântul virtuţii, pentru că desfrânarea este foc, iar focul acesta mistuie o asemenea haină. Adulterul desfigurează până şi cununa virtuţilor, dragostea, deoarece imboldul spre păcat nu vine din dragoste adevărată, ci din ,,dragoste vulgară şi prostească care este mai mult o boală decât dragoste”647. Adulterul coboară pe om din demnitatea sa, în cea mai josnică mocirlă şi mizerie, chiar dacă aceasta nu se observă întotdeauna. De aceea, Sfântul Ioan înfăţişează în imagini plastice adevărata faţă a acestui păcat, arătând: ,,Tu nu ai putea să îmbraci o haină murdară a slugii tale, ci ai prefera mai degrabă să stai dezbrăcat decât s-o îmbraci, de teamă să nu te molipseşti de vreo boală sau să te murdăreşti — şi cu un trup necurat şi murdar, pe care l-a întrebuinţat nu numai sluga ta, ci şi mulţi alţii, te îmbraci, şi nu te murdăreşti? [..] Intri la aceeaşi femeie şi tu şi sluga ta [...] 645

Ibidem, p. 15. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre feciorie, p. 45. 647 Ibidem, p. 46. 646

222

Provocări la adresa familiei creştine azi

intri la acea femeie care a fost şi-n mâinile călăului [...], te îmbraci cu acel trup, îl săruţi cu foc, şi nu te înfricoşezi, nu te sfieşti? Nu te ruşinezi, nu te tulburi?”648. Sfântul Părinte apelează nu numai la imagini vizuale, ci pune la încercare şi alte simţuri ale ascultătorilor şi cititorilor săi, înfăţişând în cuvinte arzătoare, toată hidoşenia acestui păcat. El spune: ,,Căci, ce este, de pildă, mai urât mirositor decât desfrânarea? Dacă păcatul este urât mirositor chiar şi fără a fi pus în lucrare, dar încă după săvârşirea lui? Şi atunci poţi pricepe ce fel este desfrânatul; numai atunci vei vedea mirosul greu ce iese dintrînsul, atunci (vei vedea) necurăţia, scârba şi murdăria ce iese din el”649. Chiar dacă cineva nu conştientizează urâciunea şi necurăţia acestui păcat, prin manifestările lui, desfrânatul demonstrează el îusuşi că are învăţător propria-i conştiinţă, căci după săvârşirea acestui păcat, desfrânatul, neputându-se suporta, se duce la baie să se spele, ,,ceea ce dovedeşte - spune Sfântul Ioan, urâcioasa consideraţie ce o are cineva în cugetul său despre acest păcat. Ca orice păcat, desfrânarea pare, mai înainte de a se săvârşi, să aibă în sine o oarecare plăcere, dar după ce s-a săvârşit, ea conteneşte şi se stinge cu totul, în timp ce îi ia locul tristeţea, mâhnirea. Plăcerea pe care o înfaţişează desfrânare şi preadesfrânarea este însă părelnică. Sufletul omului desfrânat, cuprins de patimă, îşi pierde judecata şi de aceea el nu se poate împărtăşi nici măcar de acea părută plăcere de moment. Aşadar, dacă aceasta este plăcere, atunci şi râia este o plăcere, zice Sfântul Ioan650. Sfântul Părinte observă că ,,se trâmbiţează” peste tot că desfrânarea are în sine o oarecare plăcere. Cel desfrânat, însă, pe lângă tulburarea din afară, are de înfruntat şi zbuciumul din trup din cauza căruia starea lui este mai rea decât a unei mări cuprinse de furtună, neputând niciodată sta împotriva poftei, ci find însetat de ea, 648

Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Comentariu la Epistola I Corinteni”, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, în S.T., nr. 3 / 2005, p. 45. 649 Ibidem, p. 46 650 Ibidem, p. 47

223

Provocări la adresa familiei creştine azi

ca şi cei luptaţi de duhuri necurate. Plăcerea nu este prezentă nici înainte de momentul desfrânării, ,,căci a scrâşni din dinţi şi a-ţi pierde dreapta judecată nu vine de la plăcere, fiindcă dacă ar fi fost din plăcere nu ţi-ar fi cauzat din acelea pe care le suferă cei ce au dureri”651, şi nici după acest moment, căci timpul acesta este ,,mai degrabă boală şi moleşire”. Iar în altă parte el spune despre cel îndrăgostit de o desfrânată că ,,până să-şi ajungă scopul îndrăgostirii lui, el seamănă cu nebunii şi smintiţii, şi după ce şi-a ajuns scopul, i s-a stins pofta ce-o avea mai înainte. Deci, zice Sfântul Părinte — dacă el nu simte mulţumire nici la început, fiindcă atunci e vorba mai mult de o nebunie, şi nici la urmă, fiindcă sfârşeşte printr-o îmboldire a întregului organism, atunci unde va găsi el adevărata mulţumire?652. Căutarea plăcerii ,,l-a pierdut de multe ori pe om” şi sufleteşte, şi trupeşte, iar ,,poftele l-au înşelat întotdeauna”. Sfântul Ioan adaugă: ,,Pentru că, în adevăr, faptul în sine nu este vreo plăcere, ci mai mult amărăciune, înşelăciune, ipocrizie şi minciună, ca şi la teatru”653. În alt loc, Sfântul Părinte demonstrează, de asemeneă, că desfrânarea nu poate oferi celui robit de ea nimic altceva decât numai multă neplăcere şi necontenit zbucium. De această ,,poftă nebună” este umilit în fiecare zi de către femeia desfrânată, care-l ţine înaintea uşilor ei şi uneori chiar îl pălmuieşte şi pentru care el îşi cheltuieşte banii, îşi pune uneori viaţa în primejdie având de-a face cu rivalii lui şi este cuprins de valuri şi furtună la gândul că un altul îi poate lua locul. ,,Că dacă cineva zice Sfântul loan — ar examina acestea cu toată băgarea de seamă, şi ar putea să adune toate batjocoririle lor, toate nelegluirile, toate orgiile lor, izvorâte fie din suflet, fie din dezmierdările lor, toate dezgusturile şi toate celelalte pe care le ştiu numai cei ce le pătimesc, va găsi desigur că orice război are mai multe repausuri (armistiţii) decât viaţa lor cea ticăloasă. Iar cu altă ocazie, 651

Ibidem, p.47 Ibidem, p. 47. 653 Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Scrisoare către o tânără văduvă”, trad. de Asist. Drd. Cristina Rogobete, în S.T., nr. 1 / 2007, p. 157. 652

224

Provocări la adresa familiei creştine azi

analizând zbuciumul celui cuprins de patimă, el observă: Nu pe cei îndrăgostiţi? În ce chip sunt batjocoriţi de amantele lor şi câte fac ele asupra lor, căci banii păgubesc, şi cu toate acestea ard de dorul lor şi le iubesc mai mult decât înseşi sufletele lor. Spune-mi deci, oare nu se poartă cu ei acele femei mai batjocoritor decât toţi ceilalţi duşmani? Nu cheltuiesc cu ele toată averea? Nu sunt insultaţi pe faţă şi nu le ordonă într-un mod mai înjositor decât servitoarelor lor? Şi cu toate acestea ei nu se îndepărtează de ele. Deşi, de astfel, nimeni nu poate avea un duşman atât de grozav cum are cel care iubeşte pe amanta sa. Căci, de multe ori, ea se gudură pe lângă dânsul, se preface că-l iubeşte, de cele mai multe ori însă, abuzează de el; şi cu cât va fi iubită mai mult, cu atât şi ea îl dispretuieşte mai mult. Ce poate fi mai sălbatec ca astfel de suflet stricat? Şi cu toate acestea ei o iubesc cu înfocare”654. Sfântul Ioan spune despre cel desfrânat că este ,,mai de plâns decât cei din legături”. Zbuciumul lui este greu de închipuit, fiindcă el, după cum observă acest Sfânt Părinte, arătând că de toţi se teme, pe toţi îi bănuieşte, bănuieşte chiar şi pe soţia sa, şi pe bărbatul desfrânatei cu care trăieşte, bănuieşte şi pe acea desfrânată, şi pe slugi, şi pe casnici, bănuieşte şi pe prieteni, şi pe rude, şi pereţii casei, şi umbra lui, ba chiar şi pe el însuşi; dar ceea ce este încă mai grozav decât toate este că şi conştiinţa îi strigă întruna şi-l muşcă în fiecare zi. Şi te vei mai gândi şi la judecata lui Dumnezeu, atunci acel nenorocit nici nu va putea sta. Plăcerea lui a fost scurtă de tot, pe când durerea şi scârba care o urmează sunt fără sfârşit, fiindcă şi seara, şi noaptea, şi în oraş, şi în pustietate, şi, în sfârşit pretutindeni îl însoţeşte acel nemilos acuzator, arătându-se ca o sabie ascuţită pe amândouă părţile, mistuindu-l de frică şi de groază şi fiind torturat de cele mai înfricoştoare munci655. Tabloul neliniştei şi chinurilor celui desfrânat este neepuizat în prezentarea Sfântului Ioan Gură de Aur, care revine mereu, în multe dintre Omiliile lui asupra acestui subiect. ,,Ce ai putea să-mi 654

Ibidem, p. 157 – 158. Pr. Prof. Dr., Ştefan SANDU, „Iubirea de aproapele în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur”, în O., nr. 3 – 4 / 2002, p. 153. 655

225

Provocări la adresa familiei creştine azi

spui — zice el de preadesfrânaţi, care pentru o plăcere scurtă suferă o robie nedemnă, cheltuială de bani, frică permanentă şi, cu un cuvânt, duc viaţa lui Cain, ba chiar mai grozavă decât a aceluia, căci se tem de cele prezente, iar de cele viitoare tremură şi bănuiesc drept duşmani ai lor pe prieteni, ca şi pe neprieteni, pe cei ce ştiu ca şi pe cei ce nu ştiu! Şi încă nu se opresc numai aici, spre a se izbăvi de această agonie, ci cugetul lor le născoceşte multe visuri pline de groază şi-i sperie cu ceea ce s-ar putea întâmpla656. Un astfel de bărbat, robit de poftă şi ,,tăvălit în murdăria tuturor trupurilor femeieşti” este socotit de Sfântul Ioan ca fiind scelerat. De aceea, unul ca acesta este greu de îndreptat, el trăind ,,într-o completă nesimţire fiindcă deja conştiinţa lui este moartă” 657. Din cauza aceasta, cel desfrânat nu are limite în neruşinare şi este lipsit de frică faţă de Dumnezeu. Desfrânatul caută până şi în biserică a păcătui. ,,Mulţi oameni vin la biserică ca să se uite după femei frumoase”658, spune Sfântul Ioan. El învinuieşte însă numai pe bărbaţi, ci deopotrivă şi pe femeile care vin la biserică împodobite cu mai multă neruşinare decât cele desfrânate de la teatru. De aceea, unii din cei care vin la biserică şi care sunt desfrânaţi, ispitiţi fiind, nu li se pare nici un loc mai potrivit decât biserica, pentru a atrage atenţia femeilor şi a le face să-şi întoarcă spre ei capetele. Indignat de această nepăsare şi dispreţ faţă de Dumnezeu şi de biserica Lui pe care o manifestă desfrânaţii, Sfântul Ioan se exprima: ,,Ce faci, omule? Te uiţi în biserică după femei frumoase şi nu te cutremuri când aduci o ocară atât de mare casei lui Dumnezeu? Crezi că biserica este casă de desfrâu şi de mai puţin preţ decât piaţa? În piaţă te temi şi îţi este ruşine să te uiţi după femei, dar în biserica lui Dumnezeu, unde Dumnezeu îţi vorbeşte şi te amenintă pentru aceste fapte, faci desfrânare şi săvârşeşti adulter chiar în timpul când auzi să nu faci acestea? Şi nu te cutremuri, nu te spăimântezi? Sfântul Părinte se întreabă: Nu e de mirare oare că nu-i trăzneşte 656

Ibidem, p. 154. Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Scrisoare către o tânără văduvă”, p. 158. 658 Apud Prof. Gheorghe VASILESCU, „Anul jubiliar închinat Sf. Ioan Gură de Aur”, în B.O.R., nr. 9 – 12 / 2007, p. 199. 657

226

Provocări la adresa familiei creştine azi

Dumnezeu, că nu se scufunda pământul sub ei? Da — spune el — faptele acestea sunt vrednice de iad şi de trăznete. Pe unii ca aceştia Sfântul Ioan îi mustră cu asprime: Cum îndrăzneşti — zice el — să păşeşti în biserica lui Dumnezeu, în templul cel sfânt, când iese din tine o duhoare atât de grea? […] Gândeşte-te ce cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică şi umpli casa cea sfântă a lui Dumnezeu cu atâta duhoare659. Sfântul Ioan deplânge această stare de lucruri şi faptul că s-a ajuns, chiar mai înainte de timpul lui, ca în biserică să existe despărţituri între femei şi bărbaţi construite din scândură, în loc să existe acestea în suflete. Mulţi dintre cei păcătoşi se justifică, învinovăţind prima pereche de oameni sau trupul lor, ca find cauza stării în care se află ei. Sfântul Ioan arată că nu Adam este vinovat pentru păcatele urmaşilor lui, ci faptul că aceştia nu au rămas nepăcătoşi, adăugând la păcatele aceluia alte păcate. „Deci, nu moartea noastră — zice el este cauza păcatului, nu acuza în zadar, ci intenţia cea rea este rădăcina tuturor relelor. Şi nici trupul cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu, nu este vinovat de cădere; o demonstrează cei care au rămas curaţi, începând cu Abel, şi de asemenea, o demonstrează demonii care, deşi n-au trup, n-au fost împiedicaţi de a cădea. Deci — spune Sfântul Ioan — dacă relele ar fi ale naturii trupului, atunci ar trebui să fie generale, căci aşa sunt cele naturale, dar a desfrâna nu este de felul acestora, precum de exemplu este de a simţi durere, ci vine din intenţia omului. Spre a se face înţeles, Sfântul Părinte pune înaintea ascultătorilor şi cititorilor săi un exemplu practic: Dacă se întâmplă să cadă caii în prăpastie, nu sunt vinovate hăţurile, ci vizitiul; judecata omului este vizitiul şi hăţurile sunt trupul lui”660. Acelaşi lucru îl afirmă Sfântul Părinte şi în alt loc, spunând: „Nu trupul este cel care-l robeşte pe cineva, omule, să nu 659

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre preoţie, trad. introd. şi note de Pr. Dumitru. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, 82. 660 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, trad. şi note de pr. Dumitru. Fecioru, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 56.

227

Provocări la adresa familiei creştine azi

fie una ca aceasta, ci dezmierdarea. Şi de ce iubim dezmierdarea? Nu fiindcă se găseşte în trupul nostru, ci din pricina intenţei sau a unei voinţi rele”661. Sfântul Chiril al Ierusalimului, combătând pe gnostici, care considerau că trupul este închisoare a sufletului şi cauză a tuturor relelor, arată că această cauză trebuie căutată mai degrabă în suflet. El spune: ,,Nu-mi spune că trupul este cauza păcatului. De ar fi pricina păcatului, atunci de ce nu păcatuieşte omul mort? Pune sabia în mâna unui om mort de curând şi nu se va face ucidere! Treci pe dinaintea unui tânar mort de curând o femeie foarte frumoasă şi nu se va produce în el nici un gând de desfrânare! Pentru ce? Pentru că trupul nu păcătuieşte prin el însuşi, ci sufletul prin trup. Trupul este unealta, este ca o haină şi o îmbrăcăminte a sufletului. Dacă trupul va fi dat de către suflet desfrânârii, ajunge necurat; dar dacă va locui împreună cu un suflet sfânt, ajunge templu al Duhului Sfânt. Ai grijă aşadar de trup pentru că este templu al Duhului Sfânt! Să nu murdăreşti în desfrânări, să nu pângăreşti în desfrânări această îmbrăcăminte prea frumoasă!”662. După acelaşi Sfânt Părinte, trupul este bun, în primul rând, pentru că mădularele lui au fost create de Dumnezeu. Adam în rai era gol împreună cu Eva (Fac. 2, 25), însă nu din cauza mădularelor lui a fost alungat din rai. ,,Prin urmare” — spune Sfântul Chinil — „nu mădularele sunt cauza păcatului, ci cei care se folosesc rău de mădulare. Creatorul mădularelor este înţelept”663. Sfântul Vasile cel Mare recomandă chiar grija faţă de trup, însă nu o grijă exagerată, în detrimentul sufletului. Grija faţă de trup este, în concepţia lui, model pentru îngrijirea sufletului. De aceea cei care sunt bolnavi sunt sfătuiţi de el, „să se folosească de vindecarea corpului, ca de un model şi exemplu pentru îngrijirea sufletului”664. 661

Ibidem, p. 57 Sf. CHIRIL al IERUSALIMULUI, Cateheza IV. 23, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 61. 663 Ibidem, p. 61 – 62. 664 Sf. VASILE cel MARE, Omilia 9, 9, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Partea I, PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, p. 445 662

228

Provocări la adresa familiei creştine azi

Vorbind despre mădulare, Sfântul Ioan condamnă pe cei care îşi suprimau organele genitale, arătând că acestea nu stau la originea păcatului. ,,Unul ca acesta — zice el — este un ucigaş şi dă prilej să fie hulită creaţia lui Dumnezeu […] Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavoleşti şi a unei uneltiri drăceşti, ca să defaime opera lui Dumnezeu şi să-l pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor şi nu a voinţei libere; din pricina aceasta mulţi păcătuiesc fără teamă, pentru că se socotesc fără vină, aceştia îşi pricinuiesc o îndoită vătămare: una, că-şi ciuntesc mădularele; a doua, că împiedică voinţa de a săvârşi fapte bune. […] În afară de aceasta — continuă Sfântul Părinte — trebuie să vă mai spun că tăierea mădularelor nu stinge pofta, ci o aprinde mai mult. În altă parte îşi are izvoarele sămânţa care este în noi, din altă pricină îşi înalţă pofta valurile sale, unii spun că pofta trupului se naşte din creier; alţii spun că din coapse. Eu însă aş spune că nu se naşte din altă parte decât dintr-o voinţă desfrânată şi dintr-o minte nesupravegheată. Dacă sufletul ne este curat, nu ne vatămă deloc mişcările trupului”665. Că mădularele trupului sunt bune, o demonstrează însuşi actul întrupării Domnului, ,,Care nu se ruşinează să ia trup din astfel de mădulare”, după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. De aceea ,,nimic nu este spurcat în toată construcţia trupului omenesc. Dacă nu-i pângărit cu adultere şi desfrânări”666. Dar nici sufletul nu este vinovat de căderea în păcate, pentru că ,,sufletul este liber, este opera cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, după chipul Făcătorului; este nemuritor din pricinia lui Dumnezeu Care l-a făcut nemuritor [...] Are putere să facă ceea ce voieşte”. Deci păcatul nu vine de la natura trupului, nici din cea a sufletului, ci îşi are originea în altă parte, şi anume, în liberul arbitru, în voinţa liberă a omului. Diavolul îl ispiteşte, îi sugerează gând de desfrânare, dar nu-l poate forţa împotriva voinţei sale. Dacă natura omului l-ar duce pe om la păcat nu şi la virtute, nu şi-ar avea rostul nici iadul şi 665

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre educaţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în S.T. nr. 4 / 2007, p. 201. 666 Sf. CHIRIL al IERUSALIMULUI, Cateheza IV. 23, p. 61

229

Provocări la adresa familiei creştine azi

nici cununile cereşti667. Sfântul Vasile cel Mare se află pe aceeaşi poziţie, arătând că liberul arbitru, care poate fi socotit ,,unul din titlurile de glorie ale fiinţelor înzestrate cu raţiune” şi care a fost dat omului ca mijloc de desăvărşire, fiind folosit greşit, a ajuns cauza căderii lui668. Aceeaşi învăţătură o împărtăşeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, aprofundând-o. El spune: ,,Nu chitara singură este în stare să producă sunete armonioase, ci sufletul muzicantulni o sileşte să producă acele sunete. Prin urmare, şi aici, nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci propria noastră intenţie şi liberul arbitru care purced din sufletul nostru’ Şi tot el mărturiseşte: noi însă mărturisim, că trupul este mai mic decât sufletul şi inferior acestuia, nu însă şi contrar şi în luptă cu el, sau rău faţă de suflet [...]. Esenţa sau fiinţa sufletului şi a trupulul nu este tot una cu esenţa intenţiei fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe când cea de-a doua este o mişcare derivată din noi înşine, putând să o ducem unde vrem669. Sfântul Ioan este de părere că nici chiar liberul arbitru nu stă la originea păcatului, fiindcă ,,acesta este dăruit nouă de însuşi Dumnezeu”, ci ne duce la păcat o voinţă a noastră proprie, derivată din intenţia şi din părerea noastră, aşa cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel, când zice: .,,Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc, iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19 - 20). Aşadar, tot ce a făcut Dumnezeu este bun; omul cu toată zestrea lui primită de la Creator este ,,casă a lui Dumnezeu. Cel desfrânat însă devine ,,casă spurcată” numai prin ,,intenţia lui cea vicleană şi rea”670. Deoarece unii dintre cei păcatoşi îşi căutau o justificare 667

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre educaţie, p. 201. Sf. VASILE cel MARE, Omilia 9, 6, p. 442. 669 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre iubire, trad. de Octavian Gordon, în S.T., nr. 2 / 2007, p. 105. 670 Ibidem, p.106. 668

230

Provocări la adresa familiei creştine azi

pentru starea lor, invocând neputinţa în faţa ispitei şi natura trupului lor, SfântuI Ioan demonstrează cu argumente practice că nu există nici o silă de a păcătui, lucru pe care-l atestă cei ce-şi păstrează curăţia şi cei închişi în temniţă, şi că nu este nimeni bun sau rău de la natură, aceasta dovedind-o convertirile. Ceea ce este de la natură nu poate fi schimbat, de aceea necesităţile naturale n-au fost considerate niciodată ca fiind păcate şi nu este nimeni acuzat sau pedepsit pentru că le are. ,,Şi atunci — întreabă Sfântul Ioan — de ce să ne amăgim pe noi înşine cu pretexte şi dezvinovăţiri seci, care nu numai că nu ne aduc nici o iertare, ci chiar cea mai grozavă pedeapsă?”671. Toată această stare de decădere morală, Sfântul Ioan o pune pe seama teatrelor, care aşa cum s-a spus, erau ca un ferment al imoralităţii în societate. Ca un doctor iscusit, el taie adânc rana care s-a întins şi asupra creştinilor, identificând şi cauzele bolii. Teatrele cele desfrânate — zice el — vă învaţă să vă desfrânaţi; teatrele, această ciumă cu anevoie de stârpit, aceste farmece pline de otravă, aceste curse cumplite pentru cei nepăsători, această pieire însoţită de plăcere pentru cei neînfrânaţi672. Dar desfrânarea are la bază şi alte cauze, cum ar fi: pofta, lăcomia, iubirea de arginţi, glumele proaste, dezmierdarea şi necumpătarea, beţia numită „generalul patimilor”, îmbuibarea, petrecerile de tot felul şi cele de la nunţi, vanitatea, uneori bogăţia şi altele. Adulterul trage după sine aceste păcate şi multe altele şi mai ales uciderea. Femeile care doresc să facă adulter, sunt gata să-şi ucidă pe soţii lor; sunt gata să facă nu numai o crimă, nici două, ci nenumărate. Mai mult decât atât, aceste femei îşi ucid proprii copii, încă din pântecele lor673. Pentru a ţine în mrejele lor pe bărbaţii pe care îi vor, aceste femei nu se dau în lături nici de la practici satanice. În acest sens, 671

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 143; 672 Ibidem, p.107. 673 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Frumuseţea preoţiei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în G.B. nr. 1 – 3 / 1992, p. 31.

231

Provocări la adresa familiei creştine azi

Sfântul Ioan spune: ,,De aici vin şi idolatriile, fiindcă aceste femei pierdute, voind să fie cu graţii şi plăcute bărbaţilor, urzesc tot felul de meşteşugiri drăceşti ca, de pildă, vrăji, descântece, farmece şi multe altele”674. Ştiind, aşadar, cât de vătămătoare este desfrânarea, omul trebuie să fugă din calea ei şi a tuturor păcatelor care o generează nu numai de ochii lumii, ci de teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu. Sfântul Ioan condamnă pe cei care se ruşinează de oameni, dar de Dumnezeu nu se sfiesc. Când un om ar vedea, nu ar îndrăzni cineva să desfrâneze, ci chiar de ar arde de mii de ori de acest rău, totuşi tirania patimii este învinsă de ruşinea de oameni, pe când Dumnezeu, văzând şi ştiind totul, oamenii, nu numai că desfrânează, ci îndrăznesc a face şi alte fapte cu mult mai grozave. Deci singur acest fapt oare nu e deajuns de a ne aduce asupra noastră mii de trăznete din cer? Şi ce vorbesc eu de desfrânare şi de preadesfrânare? Cele ce sunt cu mult mai mici decât acstea noi, ruşinându-ne de oameni, nu le facem, pe când de Dumnezeu nu ne sfiim a le face, deşi El ne vede675. Mai mult decât atât, omul îşi raportează faptele nu voii lui Dumnezeu, ci mai degrabă judecăţilor semenilor săi, care pot fi uneori ,,derbedei sau chiar legiuitori”. Dar şi legiuitori de ar fi, nu trebuie ascultaţi mai mult decât Dumnezeu; căci şi aceştia care erau socotiţi a fi înţelepţi, nu au condamnat şi nu au pedepsit niciodată desfrânarea sau preadesfrânarea prin legile lor, ci faptul acesta era considerat ca o nimica şi de către legiuitori, şi de către cei mulţi. Ba dimpotrivă, unele dintre fărădelegi sunt chiar permise de lege, cum ar fi teatrele în care evoluează femei desfrânate şi copii stricaţi, care prin piesele lor batjocoresc însăşi firea omeneasacă676. Aceşti desfrânaţi ,,sunt cei care înveselesc cetatea şi încununează pe împăraţi pentru trofeele şi biruinţele lor, aducându-le laude. Sfântul Ioan apelează chiar la logica acestora pentru a arăta decăderea 674

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre iubire, p. 106. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre desfătarea celor viitoare, p. 61. 676 Pr. Gheorghe BUSUIOC, „Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia creştină”, p. 39. 675

232

Provocări la adresa familiei creştine azi

morală a societăţii. El spune: ,,Eu cu plăcere i-aş întreba pe aceştia: oare este un lucru rău să răstorni legile naturii? Este rău de a introduce împreunări nelegiuite? Desigur că vor răspunde că este rău, ba încă îşi vor da părerea că acest fapt nelegiuit trebuie a fi pedepsit. Şi cu toate acestea, aceştia sunt lăudaţi, admiraţi, aplaudaţi şi întreţinuţi din banii publici, fiind consideraţi a fi binefăcătorii obşteşti ai cetăţii”677. Pentru a fugi de desfrânare, însă, este nevoie de a se declara război păcatului, şi nu oricând, ci încă de la început, de când încolţeşte el în suflet, eliminând toate ispitele şi mijloacele prin care se naşte păcatul. În acest sens, Sfântul Ioan sfătuieşte: ,,Pune-ţi singur hotar şi hotărăşte-te să nu te uiţi la femeie, nici să te duci la teatru şi nici să priveşti în piaţă la frumuseţi străine. Este cu mult mai uşor să nu priveşti de la început o femeie frumoasă, decât să o privesti şi apoi să scoţi din tine pofta pentru ea şi în acelaşi timp să scoţi şi tulburarea ce ţi-a pricinuit-o vederea ei. Luptele sunt mai uşoare la început, ba încă nu avem nevoie de luptă dacă nu deschidem uşa duşmanului şi dacă nu vom primi nici chiar sămânţa răului. De aceea şi Hristos pedepseşte pe cel ce se uită la femeie cu nesaţ, ca astfel să ne apere de o mai mare durere. De aceea, zic, porunceşte de a scoate din casă pe duşman înainte de a deveni puternic, că acum e şi mai uşor să-l scoţi”678. Sfântul Ioan analizează fiecare manifestare şi mişcare a păcatului de la început, de la încolţirea lui în cuget, creşterea lui în intensitate şi dezastrul pe care îl produce. Prezentând această imagine, el îndeamnă la stârpirea păcatului încă din fază incipientă. S-ar putea vorbi în acest caz de un tratament spiritual preventiv, aplicat de însăşi persoana ce se află în pericolul îmbolnăviri sufleteşti şi trupeşti, conform învăţăturii Mântuitorului (Mt. 5, 27 - 28)679. Nu este atâta osteneală de a vedea femei frumoase, zice Sf. Ioan, pe cât este de-a te stăpâni după ce leai văzut, ba chiar de-a nu le vedea nu este nici o osteneală, pe când 677

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, p. 101. 678 Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Scrisoare către o tânără văduvă”, p. 158. 679 Pr. Gheorghe BUSUIOC, Op. cit., p. 40.

233

Provocări la adresa familiei creştine azi

osteneala şi sudoarea cea multă vine după ce le-ai vazut. Aşadar, când şi osteneala este mai mică, deşi nici nu poate numi cineva osteneala, şi când şi câştigul este mai mare, de atunci căutăm singuri să cădem în noianul nenumăratelor răutăţi? Şi nu este numai mai uşor de a nu vedea femeie, ci încă de a te găsi şi mai curat de această poftă; după cum şi pentru cel ce o vede, este mai greu de a se izbăvi de osteneală şi de pata ce o are, dacă se mai poate numi izbăvire. Cel ce nu vede o fată frumoasă este curat de pofta izvorătă de aici, pe când cel ce doreşte să vadă, mai intăi înjoseşte cugetul cu astfel de gânduri, şi după ce îl spurcă de nenumărate ori apoi îşi scoate pe faţă pata rezultată din poftă, dacă o mai scoate. De accea tocmai şi Hristos, ca nu cumva să păţim în acest fel, nu împiedică [...] numai preacurvia, ci şi privire nesăţioasă680. Desfrânarea atrage după sine nu numai zbuciumul şi chinurile din viaţa aceasta, ci mai ales chinurile viitoare, după cum osândeste Scriptura: ,,Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! (Apoc 22, 15). Şi Sfântul Apostol Pavel se exprimă cam în aceiaşi termeni: ,,Căci aceasta s-o stiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efes. 5, 5). c) Incestul Potrivit Sfântului Apostol Pavel, incestul este un păcat care depăşeşte în gravitate chiar pe cele ale păgânilor. Mustrănd pe creştinii din Corint, el spune: ,,Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneste, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său” (I Cor. 5, 1). Tâlcuind acest pasaj, Sfântul loan Gură de Aur consideră că Apostolului Pavel i-a fost ruşine să numească acest păcat, de aceea el spune despre incestuos că ,,trăieşte”, nu că desfrânează, şi de asemenea, n-a spus: ,,cu mama sa vitregă”, ci: ,,cu femeia tatălui său”. Şi mai departe zice: ,,să fie scos din mijiocul vostru cel ce a 680

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Mărgăritare, ed. îngrijită, indice de nume şi glosar de Rodica Popescu, Ed. Libra, Bucureşti, 2001, p. 227.

234

Provocări la adresa familiei creştine azi

săvârşit această faptă” (v. 2); n-a spus: ,,cel ce a săvârşit incestul”. Prin aceasta, este de părere Sfântul Părinte, se întrevederează şi mai mult mărimea păcatului, deoarece Apostolul nu-şi permite nici a pronunţa astfel de grozăvii681. Sfântul Ioan consideră că păcatul aceluia era îndoit: desfrânare şi — încă mai grav decât desfrânarea - nepărere de rău pentru păcat. El spune: ,,Într-adevăr, nu atâta trebuie a jeli pe păcătos, pe cât pe păcătosul care nu are părere de rău şi nici nu se pocăieşte”682. El nu se adresează incestuosului, nici nu-i pronunţă măcar numele, ci se adresează comunităţii creştinilor, deoarece socoteşte că acela nu este vrednic nici de a-i vorbi, iar pe aceia îi mustră aspru pentru ca n-au scos încă de la început un astfel de păcătos din mijilocul lor. Nu sunt puţine locurile şi împrejurările în care Sfântul Pavel recomandă credincioşilor tact şi răbdare pentru îndreptarea păcătoşilor. O astfel de faptă însă nu este tolerată nicidecum de Apostol683. Porunca lui, într-o astfel de situaţie cu totul exceptională, este: ,,Să predaţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Cu alte cuvinte, a fost predat satanei numai trupul, nu şi sufletul, ca să fie pedepsit, şi prin pedeapsă să se întoarcă la Dumnezeu. Acest păcat, ca şi altele, este molipsitor; de aceea el nu trebuie tolerat. Apostolul spune: ,,Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura? Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă”684. Pocăinţa însă restabileşte celui păcatos poziţia de membru sau mădular al Bisericii, şi aceasta nu pentru suficienţa pocăinţei, ci ca dar din partea Bisericii, din dorinţa de a fi recâştigat pentru viaţa veşnică şi a nu cădea în deznădejde685. Potrivit îndemnului apostolului care zice: ,,mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de 681

Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Comentariu la Epistola I Corinteni”, p. 49. Ibidem, p. 50. 683 Mrd. Ion DRAGOMIR, „Dimensiunea pascală a antropologiei hrisostomice”, în G.B., nr. 11 – 12 / 2007, p. 69. 684 Ibidem, p.69 685 Ibidem, p. 70. 682

235

Provocări la adresa familiei creştine azi

întristare unul ca acesta” (II Cor 2, 7), Sfântul Ioan zice ,,Că dacă (incestuosul) s-a şi mărturisit poate, şi s-a şi pocăit, totuşi apostolul arată ca a luat iertarea păcatului nu atât în urma pocăinţei lui, pe cât în urma darului”.686 Cu alte cuvinte — interpretează Sfântul Părinte — Apostolul ar fi spus: ,,Nu doar că este vrednic de aceasta [...], şi nici pentru că ar fi arătat o pocăinţă îndeajuns care cere acest lucru, ci pentru că e slab, neputincios. Deci îndreptarea şi iertarea stau la îndemâna oricărui păcătos, inclusiv a celor cu astfel de păcate grele, numai să-şi convertească voinţa dinspre păcat şi pocăinţă. d) Perversiunea Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverşi, socotind că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor. El spune: ,,De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor ca între unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciunii şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului [...] Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocări, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 24 27). După Sf. Apostol Pavel (Rom. 1, 21 - 23), cauza căderii oamenilor în ,,asemenea absurdităţi”, este păcatul şi mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu. Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătură a tuturor păcatelor, batjocorirea şi lepădarea în totalitate a demnităţii umane şi mai ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea şi gravitatea lui este atât de mare. Nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Sfântul Ioan spune în acest sens: ,,Cele ce sunt contra naturii sunt şi mai grele, în acelaşi timp şi mai dezgustătoare”, de aceea cei ce le săvârseşc ,,sunt lipsiţi de orice iertare fiindcă au defăimat 686

Ibidem, p.70.

236

Provocări la adresa familiei creştine azi 687

natura” . Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri: bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, adulţi cu copii, oameni cu animale. Ca şi Apostolul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ocoleşte acest subiect, înfierând cu asprime astfel de patimi. El consideră că ceea ce-i învinuieşte cel mai mult pe aceşti oameni este faptul că nu vreo necesitate oarecare i-a silit să se arunce în practici de acest fel, deoarce bărbaţii aveau femei şi femeile aveau bărbaţi pentru a păstra ,,rânduiala cea după fire” , ci voinţa lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiţi de orice iertare. Sfântul Ioan consideră că aceste patimi sau născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar părăsirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care L-au părăsit, de asemenea, de la dezmierdare şi de la necunoaşterea lui Dumnezcu, ca şi de la lipsa fricii faţă de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii. Tâlcuind expresia formulată de Sfântul Apostol Pavel: „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”, Sfântul Părinte arată că ,,boala aceasta provine nu numai din poftă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aprins pofta, ei n-au fost târâţi şi nici n-au căzut, ci, săvârşind ruşinea, au ajuns la ceea cea a fost studiat de dânşii mai dinainte, făcând astfel natura de râs, încalcându-i legile688. Că acesta este un păcat împotriva firii o demonstrează înseşi legile păgâne, care pedepsesc pe cei ce s-ar castra, şi aceasta pentru motivul că îşi ciuntesc singuri natura omenească. Aceştia, însă, nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii, pe când desfrânaţii şi pederaştii, pe langă faptul că nu sunt de vreun folos, îşi necinstesc nu numai trupul, ci şi sufletul, făcându-se vrednici de a fi alungaţi de pretutindeni689. Consecinţele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea rânduită de Dumnezeu între bărbaţi şi femeie, introducânduse între ei ,,o luptă mai grozavă decât războiul civil; s-a nimicit 687

Pr. Dr. Marin CIULEI, „Învăţătura despre om la Sf. Ioan Gură de Aur”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1999, p. 400. 688 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilia a IV-a la Romani, trad. PS. Teodosie Atanasiu, ediţie revăzută de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 59. 689 Ibidem, p. 59.

237

Provocări la adresa familiei creştine azi

atracţia firească dintre ei, s-a rupt unitatea, din unul devenind doi, adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi celuilalt, ceea ce este împotriva Legii lui Dumnezeu, fiecare din cele două părţi a pornit război contra celeilalte, cât şi contra ei însăşi, căci şi femeile defăimau pe alte femei şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul împotriva altuia, ca şi împotriva genului femeiesc şi, în sfârşit, ceea ce este foarte grav, războiul împotriva naturii, perpetuarea neamului omenesc nemaifiind posibilă”690. Lumea păgână ajunsese la o atât de mare degradare morală, încât consideră acest păcat un privilegiu de care nu puteau beneficia ,,slugile, ci numai oamenii liberi”. Lucru care a fost şi legiuit ,,de preaînţeleptul popor atenian şi de marele lor legiuitor Solon”691, spune cu sarcasm Sfântul Ioan. Slugile nu aveau voie nici să-şi ungă trupurile cu untdelemn şi nici să facă pederastie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, consideră Sfântul Părinte, „cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi”. Ei sunt mai păcătoşi decât desfrânaţii şi desfrânatele, care deşi încalcă grav legea dumnezeiască, cel puţin nu o încalcă pe cea a naturii, cum fac aceştia, care le încalcă pe amândouă. Dacă desfrânarea, prin care se pângăreşte trupul, este un păcat atât de mare, „apoi ce am putea spune de această nebunie, zice Sfântul loan — care este cu mult mai rea decât desfrânarea, încât nici nu mai avem ce spune? Cel ce săvârşeşte un astfel de păcat îşi pierde demnitatea pe care i-a dat-o Creatorul, trădându-şi şi necinstindu-şi propria natură, ca şi pe cea a celuilalt gen. Adresânduse bărbaţilor, Sfântul Ioan spune: Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie dar încă ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat. Căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre Şi de femei, ca şi de bărbaţi, fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile”692. 690

Ibidem, p. 59. Ierom. Policarp CHIŢULESCU, „Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2006, p. 97. 692 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilia a IV-a la Romani, p. 59. 691

238

Provocări la adresa familiei creştine azi

Dar în acelaşi timp, o astfel de persoană îşi pierde nu numai demnitatea de om, ci chiar cade şi sub poziţia pe care o ocupă animalele în lume. De aceea Sfântul Părinte se exprimă: ,,şi ca să afli cât de mişelesc fapt este acesta, spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ţi-ar spune în gură mare că eşti un câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că şi tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai prejos şi mai necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puţin, este folositor omului, pe când cel ce desfrânează nu este folositor. Şi tot el, deplângând starea aceasta de decădere, spune: ,,Vai nouă, dacă ajungem să fim mai fără minte decât animalele necuvântatoare, şi mai neruşinaţi decât câinii, căci nicăieri printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-şi cunoaşte hotarele sale! Voi însă care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântatoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi pe voi înşivă’’693. Acest păcat este cu atât mai grav cu cât el este ,,o boală molipsitoare”. Cu toate acestea, nimeni nu poate fi obligat să contracteze această boală, după cum nimeni nu poate obliga pe un bărbat, oricât l-ar ameninţa şi i-ar porunci, că schimbându-şi natura, să nască un copil. Deci, ,,cei ce turbează după astfel de păcate, singuri îşi făuresc relele cele mai grozave”694. Pentru aceasta şi osânda unora ca aceştia va fi şi mai mare. ,,Chiar de nu ar fi gheena — spune Sfântul Ioan — şi nici nu ne-ar fi ameninţat (Dumnezeu) cu osânda, totuşi, acest fapt este mai groaznic decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. [...] Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decât a trăi defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni a despărţit sufletul de trup, iar aceştia, împreună cu trupul, au pierdut şi sufletul. Orice păcat mi-ai 693

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu şi alte omilii, trad. de Pr. Prof. Dumitrutru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 318 694 Ibidem, p. 318.

239

Provocări la adresa familiei creştine azi

spune, nu poate fi egal cu aceast îngrozitoare nelegiuire, şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvia faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât de a face asemenea fapte695. Nu există pedeapsă atât de mare încât să poată acoperi grozăvia acestui păcat. Sfântul Ioan se întreabă: ,,Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia?”696. Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit ca acesta de către Dumnezeu, încă din viaţa de aici. Sfântul Ioan este de părere că pedeapsa Sodomei a fost icoana celei a iadului pentru cei care nu cred în realitatea pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experienţe din istoria umanităţii, el invită pe păcătoşi să tragă singuri concluzia în legătură cu gravitatea păcatului: ,,Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost silit să le arate gheena mai înainte de timp. Fiindcă mulţi dispreţuiau cuvintele şi atunci ca şi acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat mai dinainte icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. În adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar şi păcatul pe care ei îl sâvârşiseră, adică pederăstia, era în afară de legile firii, era contra naturii; a ars pământul acela, fiindcă şi sufletele lor erau arse de acea poftă spurcată. De aceea şi ploaia aceea nu numai că n-a deschis pântecele pământului ca să-l facă de a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut fără posibibitatea chiar de a primi seminţele ce s-ar arunca în el. Astfel era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci şi acea nelegiuire le făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei”697. e) Uciderea copiilor în pântecele mamei Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe desfrânaţi nu numai pentru păcatul acesta în sine, ci şi pentru urmările lui, printre care cea mai gravă este situaţia copiilor ce sunt zămisliţi în urma unor asemene împreunări nelegiuite. În cele mai multe cazuri, aceşti copii sunt ucişi încă fiind în pântecele mamei lor, ucidere pe care el nici nu 695

Ibidem, p. 319. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilia a IV-a la Romani, p. 60. 697 Ibidem, p. 60 – 61. 696

240

Provocări la adresa familiei creştine azi

o poate califica din cauza gravităţi faptului698. ,,De ce semeni — întreabă el — acolo unde ţărâna e pregătită să strice rodul, unde sunt multe doctorii de stârpire şi unde, de multe ori, copilul este omorât mai înainte de naştere? Iată, deci, că şi pe acea desfrânată n-ai lăsat-o să rămână numai desfrânată, ci ai făcut-o si ucigătoare de om, ai făcut-o criminală. Ai văzut cum din beţie izvorăşte desfrânarea, cum apoi din desfrânare iese preadesfrânarea, iar din preadesfrânare omorul ? ba chiar mai mult şi decât omorul, căci nu am nici cuvinte îndeajuns de a numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci împiedică chiar de a se naşte”699. După cum s-a văzut, zămislirea nu este numai lucrarea omului, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu, Care a pus în actul împreunării dintre bărbat şi femeie legea înmulţirii oamenilor, şi a lăsat aceasta ca binecuvântare din partea Lui, şi nu ca blestem. Mai mult decât atât, femeia a primit de la Dumnezeu această îndatorire care-i asigură chiar mântuirea. (cf. I Tim 2, 1 5). De aceea, intrigat de cele ce se petrec, Sfântul Ioan întreabă: ,,Deci de ce îţi baţi joc de darul lui Dumnezeu şi te împotriveşti legilor Lui şi ceea ce este blestem tu o urmezi ca pe o binecuvântare? De ce apoi transformi magazia naşterii în magazie de omor, şi pe femeie, care este dată spre naşterea de copii, tu o pregăteşti pentru omor?”700 Femeia însă nu este singura responsabilă de ucidere, ci împreună cu ea este şi bărbatul care s-a împreunat cu ea, şi nu numai acela, ci şi toţi desfrânaţii, fiindcă din cauza lor, pentru a le face lor pe plac, ucide femeia desfrânată. Sfântul Ioan zice: „Fiindcă, pentru a fi plăcută şi dorită de amanţi, şi pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se dă în lături de a face şi aceasta, grămădind prin asemenea fapt, un foc mare asupra capului tău, căci dacă 698

Ierom. Policarp CHIŢULESCU, „Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur”, p. 98. 699 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Omilia I, a II-a, a III-a, trad. de Asist. Drd. Sabin Preda, în S.T., nr. 1 / 2006, p. 177; S.T., nr. 2 / 2006, p. 156. 700 Ibidem, p. 157.

241

Provocări la adresa familiei creştine azi

îndrăzneala este a ei, în acelaşi timp însă şi tu eşti cauza principală a îndrăznelii ei”701. Şi mai grav este însă faptul că nu numai desfrânatele recurg la astfel de practici ucigaşe, ci şi multe dintre femeile căsătorite, uneori la îndemnul sau cu acordul bărbaţilor lor. Acest lucru a introdus în familii indiferenţa faţă de aceste atât de mari grozăvii şi, odată cu acestea, nenumărate alte fapte de încălcare a voii lui Dumnezeu, ce duc în final la destrămarea familiilor. Arătând toată grozăvia uciderii de prunci, SfântuI Ioan spune ,,Dar cu toate acestea, după o asemenea purtare necuviincioasă, după omoruri şi după idolatrii, totuşi lucrul acesta pare indiferent multora, ba chiar şi multor bărbaţi care-şi au femeile lor, de unde apoi şi rezultă cele mai mari rele. Căci şi aici de multe ori se pun în mişcare fel de fel de doctorii pentru stârpire, doctorii pregătite nu pentru pântecele desfrânatei, ci pentru ale femeii nedreptăţite; şi aici se întind fel de fel de curse, invocarea sufletelor celor morţi, invocarea demonilor, certuri zilnice, lupte înverşunate şi multe de acest fel”702. Aşadar, cea mai de seamă dintre făpturile lui Dumnezeu, omul, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: Viaţa. Ea ţine de Fiul lui Dumnezeu: „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 3, 4). Mântuitorul spune: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (In. 10, 10). Omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26, 27), iar sufletul său este înrudit cu al lui Dumnezeu, tinde spre El şi se află într-o relaţie vie cu El. Crearea după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu accentuează valoarea de subiect, de persoană a omului. Omul este o fiinţă comunitară, trăind în familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind împreună „lucrător cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9) în perpetuarea vieţii pământeşti (Fac. 1, 28). Datorită faptului că omul este creat după chipul şi asemănarea 701 702

Ibidem, p. 158. Ibidem, p.159

242

Provocări la adresa familiei creştine azi

lui Dumnezeu, omul este deschis ontologic comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii şi realizează această comuniune care este Biserica703. Prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială este familia. Menirea familiei este de a promova viaţa, de a fi izvor de viaţă şi leagăn ocrotitor al copilăriei. Dumnezeu l-a creat pe om nu ca pe ceva abstract, ci l-a făcut bărbat şi femeie, cu dorinţe şi simţăminte, cu legi şi instincte, cu minte şi voinţă liberă „ca toate aceste însuşiri să le pună în slujba unei mari meniri, aceea a procreaţiei”704. Familia este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Copilul are o neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor sau „care în această lucrare nu pot fi nici substituiţi şi nici întrecuţi de nimeni”705. Bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala dintru început a Creatorului şi întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru ajutorare reciprocă, naştere de prunci lumii, ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei şi a neamului omenesc”706. Cei dintâi drept fundamental al omului şi cel mai originar drept al său este dreptul la existenţă şi deci la viaţă, drept primit de om de la Dumnezeu, prin crearea primilor oameni de chiar mâna lui Dumnezeu. Dreptul la viaţă constă în îndreptăţirea ce o are fiecare ins de a trăi, de a i se respecta viaţa de către semenii săi707. Darul vieţii este o permanenţă a reînnorii, căci în fiecare fiinţă umană, prin însăşi chemarea sa la viaţă se manifestă reînnoirea întregului neam omenesc în chip desăvârşit. Viaţa este un dar pe care Dumnezeu l-a făcut, în nemărginita Sa iubire, omului, lumii la crearea lor din nimic (II Macabei 7, 28). Lumea a fost creată de 703

Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, teză de doctorat, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p.115. 704 PS Vasile COMAN, Cuvinte pentru suflet, Oradea, 1987, p. 185. 705 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc”, în O., nr.2 – 3 / 1994, p. 179. 706 PF. TEOCTIST, Patriarhul României, „Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa", în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126, p. 6. 707 Ibidem, p. 6.

243

Provocări la adresa familiei creştine azi

Dumnezeu tot ca dar pentru om. Dumnezeu a dat „tuturor viaţă şi suflare în toate” (FA. 17, 25), arătând omului că el reprezintă, în ansamblul creaţiei, principiul de guvernare a lumii. Omul îşi primeşte viaţa direct de la Dumnezeu (Fac. 2, 7) care este izvorul vieţii (Ps. 36, 9) ca cel mai preţios dar (Isaia 42, 5). La baza existenţei umane stau două principii: 1) principiul vital biologic şi 2) principiul raţional prin care se face legătura cu Dumnezeu, Creatorul Său708. Darul vieţii este un dar desăvârşit deoarece este făcut de Dumnezeu şi este întărit prin darul libertăţii. Libertatea este expresia idealului autentic uman în demnitate. Dreptul la viaţă al omului este o îndreptăţire firească ca urmare a prezenţei dumnezeieşti în actul creării fiinţei noastre şi de aceea fiecare om este îndreptăţit să i se respecte viaţa de către semeni atât direct, cât şi indirect. Dar, într-o societate secularizată, în care omul se declară autonom eliminându-l pe Dumnezeu din creaţia sa, adică din lume, în care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele şi comuniunii dintre semeni şi Dumnezeu, în care sunt date uitării învăţăturile Bisericii, întâlnim mame care îşi abandonează copiii, le suprimă viaţa încă din pântece, neţinând seama nici de perceptele biblice „Să nu ucizi!” (Deut 5,17; Exod. 20,13), nici de faptul că viaţa nu este un bun propriu şi de aceea nu avem dreptul să dispunem nici de viaţa noastră, nici de viaţa altora şi nici de viaţa copiilor noştri709. Omul este la existenţa de la început ca spirit întrupat sau ca o unitate constituită din suflet şi trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură descrie actul creaţiei omului: „Şi a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vieţuitoarele ce se târăsc pe pământ şi tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 26 - 27)710. 708 709

John BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 32. Ibidem, p. 33.

244

Provocări la adresa familiei creştine azi

Scopul căsătoriei şi al familiei, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie „consfinţită şi întărită haric prin Taina Cununiei, constituie împlinirea reciprocă a celor doi, prin dăruire şi primiri reciproce, dezvoltarea lor personală în unitatea copersonală realizată, înfrânarea trupească consimţită de cei doi şi îndeosebi realizarea unei stări tot mai depline în iubirea dintre soţi, în vederea împlinirii reciproce, precum şi înmulţirea, dăruirea şi fortificarea omenirii”711. Procrearea este una dintre menirile naturale şi sfinte ale vieţii conjugale. Omul nu este o simplă fiinţă biologică, înzestrată cu suflet raţional, ci este deodată suflet viu (Fac. 2,7) şi trup omenesc. El este o fiinţă psiho-fizică. Deci, viaţa omenească nu este produsul hazardului şi nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Viaţa omului, fiind un dar de la Dumnezeu, se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti. Omul are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă şi de a o apăra. Procrearea, fără a fi singurul scop al căsătoriei este o binecuvântare de la Dumnezeu. Este una dintre menirile naturale şi sfinte ale vieţii conjugale. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi pregătirea copilului pentru viaţa socială trebuie să constituie preocuparea centrală a familiei712. Creştinismul este religia care a pornit de la leagănul unui copil şi de la sânul unei mame. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi a luat chip de prunc. Cine se declară împotriva copilului este împotriva lui Dumnezeu. Nu poate iubi cineva pe Dumnezeu dacă nu iubeşte copilăria, pe care şi Hristos a iubit-o şi căreia i-a făgăduit împărăţia lui Dumnezeu. Păcatul uciderii de prunci e un păcat greu şi nimeni nu poate scăpa de sub pedeapsa lui. Pentru Biserica lui Hristos, avortul sau întreruperea sarcinii nu este o simplă faptă neîngăduită, din punct de vedere moral. Este, fără ocolişuri, ucidere. Este ucidere 710

Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc”, p. 177. 711 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, „Devieri morale contemporane, Metode pentru prevenirea şi terapia acestora,” p. 226; 712 Ibidem, p. 227.

245

Provocări la adresa familiei creştine azi

cu premeditare. Este ucidere voluntară. Şi, desigur, mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă lui Dumnezeu decât orice alt fel de ucidere, deoarece privează de viaţă o fiinţă omenească înainte ca ea să se nască şi, mai ales, înainte să se învrednicească de Sfântul Botez713. Orice om care participă într-un fel sau altul la crima oribilă a avortului, fie el şi numai gândul de a săvârşi avortul, are un păcat mare înaintea lui Dumnezeu care, precum se ştie din Vechiul Testament, a poruncit în chip absolut: „Să nu ucizi!” (Deut 5, 17; Exod 20,13). Când întrebăm: „Ce zice Biserica?”, gândul ne duce la faptul că învăţătura Bisericii este aceeaşi, în toate punctele ei, din vremea Mântuitorului şi până astăzi. Biserica, în tot ceea ce spune şi învaţă, nu are drept criterii de judecată punctele de vedere ale oamenilor. Ea este purtătoarea adevărului pe care l-a propovăduit Domnul nostru lisus Hristos714. Învăţăturile ei sunt expresia înţelepciunii dumnezeieşti. Când punctele de vedere ale Bisericii vin în disensiune şi antiteză cu concluziile ştiinţei, atunci ştiinţa constituie înţelepciunea pământească şi demonică, vrednică de dispreţ. „Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborării lui Dumnezeu cu părinţii în acelaşi timp, însă ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscrie în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel constrânge raţiunea de a le constata şi accepta”715. Avortul, cunoscut şi sub numele de „întrerupere de sarcină” sau „chiuretaj”, este un păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, după învăţătura creştină, este crimă cu premeditare. Din nefericire, practicarea lui o întâlnim de-a lungul istoriei omenirii. 713

Pr. Prof. Dr. Sorin COSMA, „Avortul în viziunea moralei creştine”, în B.O.R., nr. 7 – 12 /2 003, p. 292. 714 Ibidem, p. 293. 715 Pr. Prof. Dr. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, p. 112.

246

Provocări la adresa familiei creştine azi

Folosirea ierburilor care provocau avortul era cunoscută pretutindeni, dar în vechime, credem că întreruperea de sarcină de către medic nu era permisă, de vreme ce, în jurământul lui Hipocrate, medicul, ca slujitor al vieţii, mărturiseşte că nu va da femeii substanţe abortive: „eu nu voi da nimănui otravă dacă mi se cere, nici nu voi avea iniţiativa unei astfel de sugestii, la fel nu voi da nici un pesar abortiv”716. El susţinea că copilul se formează la capătul a treizeci de zile, dacă este băiat sau patruzeci şi două de de zile dacă este fată, în acest interval de timp se formează copiii717. Această concepţie introduce o diferenţă de durată între formarea băiatului şi cea a fetei. În ţara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca şi Codul penal din 1937, care permitea, totuşi, avortul în două situaţii: situaţia în care menţinerea sarcinii ar fi ameninţat viaţa femeii gravide şi cea în care unul dintre părinţi era bolnav psihic şi exista pericolul transmiterii acestei boli la noul născut. În perioada regimului totalitarist, toate legile din ţara noastră condamnau, cu privare de libertate, orice provocare ilegală a avortului. După 1989 însă, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că erau în totală contradicţie cu respectarea drepturilor omului718. În prezent, avortul este autorizat până în a 22-a săptămână în Anglia, până în momentul naşterii în SUA şi, începând cu 1996, până în a 14a săptămână în România. În lumina Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, problema procreării se înscrie în domeniul dreptului la viaţă, adică a dreptului atât la viaţa privată, cât şi la viaţa de familie, „ceea ce ne plasează, de la început, în faţa a două tipuri de raporturi: individuale şi de familie”719. Dreptul la viaţă „este un drept natural al omului şi priveşte atât propria viaţa, cât şi posibilitatea de a da viaţă, adică de a 716

ÎPS Meletios KALAMARAS, Avortul, Bucureşti, 1996, p. 3. Ibidem, p. 3 – 4. 718 Gheorghe SCRIPCARU, Op. cit., p. 111. 719 Ibidem, p.111. 717

247

Provocări la adresa familiei creştine azi 720

procrea” . Cum în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut nici dreptul de a procrea şi nici obligaţia de a avea copii, s-a admis posibilitatea femeii de a întrerupe sarcina. Întreruperea cursului sarcinii este văzută ca un drept al femeii de a refuza procrearea sau, cum zic adepţii mişcării feministe, este „dreptul femeii de a refuza îndeplinirea funcţiei sale reproductive naturale, în virtutea respectului datorat libertăţii individuale a femeii şi a vieţii sale private”721. Numai femeia are dreptul să dispună de trupul ei şi să nu permită nici unei alte persoane să intervină sau să hotărască asupra unei teme atât de personale precum cea a dispunerii de propriul trup. În opoziţie totală cu acest mod de interpretare a noţiunii de „drept la viaţă" se află aceia care condamnă cu vehemenţă avortul, tocmai din respect pentru viaţă. Toate păcatele se pot ierta, spun Sfinţii Părinţi, dar păcatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu preţul unor nevoinţe, al unor pocăinţe care poate dura viaţa întreagă. Sângele acelui prunc nevinovat strigă din pământ. Cel mai mare bine pe care-l poţi face în viaţă, ca om căsătorit, este să dai viaţă mai departe. Singura mamă ce poate să facă o asemenea minune, ea este singurul laborator ce poate da naştere unei fiinţe umane. Dacă refuză a da naştere, a da viaţă, refuză ea însăşi a avea viaţa veşnică. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifică faptul că nu nasc copii mai mulţi din cauza contextului în care trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească şi să-i crească. Aceasta este însă o cursă pe care o întinde Satana. Atunci când cineva avortează, nu are credinţă în Bunul Dumnezeu, în faptul că El este deasupra şi va ocroti acel copil; lipsind credinţa în Dumnezeu, se ajunge la păcatul pruncuciderii, adică al avortului. Acest păcat este printre cele mai mari păcate posibile. A ucide un copil în pântec e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl 720

721

Ibidem, p.107 Ibidem, p. 108

248

Provocări la adresa familiei creştine azi

poartă în pântece n-are drept asupra vieţii lui. El este, fără discuţie, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu722. Un cercetător britanic a reuşit să obţină, cu ajutorul unui nou tip de scanare prin ultrasunete, imaginea inedită a unui fetus de 12 săptămâni „mergând” prin uterul matern. Imaginile realizate prin noua tehnică arată, de asemenea, fetuşi care par să caşte şi să se frece la ochi. Daca ne-am întreba care este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, am putea răspunde cu toată certitudinea: VIAŢA. Şi aceasta nu numai pentru că acum ne putem bucura de frumuseţile acestei lumi, ne putem îndeplini dorinţele, dar mai ales pentru că după această existenţă ne aşteaptă viaţa veşnică. Viaţa este o taină dumnezeiască în sufletul omului, Dumnezeu a pus această lege a iubirii între bărbat şi femeie, această dorinţă de unire, de contopire care se împlineşte prin căsătorie, iar unul din scopurile ei este naşterea de copii723. Zămislirea nu este numai lucrarea omului, ci şi mai ales lucrarea lui Dumnezeu, care a pus în actul împreunării dintre bărbat şi femeie legea înmulţirii oamenilor, şi a lăsat aceasta ca binecuvântare din partea Lui, şi nu ca blestem. Mai mult decât atât, femeia a primit de la Dumnezeu această îndatorire care-i asigură chiar mântuirea (cf. Tim 2,15). De aceea, intrigat de cele ce se petrec, Sfântul loan întreabă: „Deci de ce îţi baţi joc de darul lui Dumnezeu şi te împotriveşti legilor lui şi ceea ce este blestem tu o urmezi ca pe binecuvântare? De ce apoi transformi magazia naşterii în magazie de omor, şi pe femeie, care este dată spre naşterea de copii, tu o pregăteşti pentru omor?”724. Susţinându-se că viaţa viitorului copil începe din momentul în care capătă înfăţişare umană - etapa fetală - majoritatea avorturilor se fac înainte ca viitorul copil să împlinească trei luni de viaţă, de la zămislire. 722

Jean-Claude LARCHET, Etica procreaţiei în învăţătura SfinţilorPărinţi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 78. 723 Ibidem, p. 79. 724 Pr. Prof. Dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină, Ed.Teofania, Iaşi, 2002, p. 404.

249

Provocări la adresa familiei creştine azi

Oare viitorul copil este fără viaţă până la trei luni? Medicul obstretician american Bernard Nathanson, care făcuse mii şi mii de avorturi, s-a întrebat la un moment dat dacă este corect ceea ce face şi a cercetat acest lucru cu cele mai moderne mijloace, afirmând, în final, că „fătul este persoană umană deplină”725. Pentru a-şi fundamenta concluziile, medicul Nathason a filmat avortul unui făt de trei luni, realizând o videocasetă pe care a numit-o „Strigătul mut”. Pe această videocasetă se observă că fătul: presimte ameninţarea instrumentului ucigaş care-i va curma viata; percepe pericolul, ceea ce îl face să se mişte agitat, să-i crească frecvenţa bătăilor inimii de la 140 la 200 şi să-şi deschidă larg gura, ca într-un strigăt: strigătul mut726. Celebrul genetician francez Jerome Lejeune, studiind cromozomii gârneţului masculin şi feminin care alcătuiesc zigotul şi cercetând diviziunile succesive ale oului, ajunge la concluzia că „oul fecundat este cea mai specializată celulă de sub soare. Ea conţine toată informaţia necesară pentru a produce viaţa umană”727. Deci, dacă viaţa începe o dată cu zămislirea, înseamnă că distrugerea unui viitor copil oricând după concepere, „echivalează cu uciderea unei fiinţe omeneşti”728. Şi Comitetul Consultativ National de Etică din Franţa a declarat că „embrionul este o potenţială persoană umană”729. Specialişti ai Fundaţiei Internaţionale a dreptului la viaţă afirmă că „ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul, sunt simple stadii de evoluţie şi maturizare ale aceleiaşi vieţi omeneşti, ale aceluiaşi om. Fiecare dintre noi a existat în întregime în ovulul fecundat, numai că acesta necesită hrană şi timp pentru următoarele

725

ÎPS Meletios KALAMARAS, Op. cit., p.10. Ibidem, p.10. 727 Drd. Florin PUŞCAŞ, „Procreaţia clinică, asistată”, în Revista teologică, an VIII, nr.1, Sibiu, 1998, p. 84. 728 ÎPS Meletios KALAMARAS, Op. cit., p.12. 729 Drd. Florin PUŞCAŞ, Op. cit., p.101. 726

250

Provocări la adresa familiei creştine azi

etape ale vieţii sale”730. Omul există deci ca Om din momentul conceperii până în momentul morţii biologice, pentru care motiv orice intervenţie, făcută în orice moment după concepere, în scopul întreruperii vieţii sale, constituie omucidere731. Prof. Dr. G. Papadimitriou, ginecolog la Universitatea din Atena, afirmă că: „avortul este întrerupere de viaţă; biologic, prin avort îndepărtăm viaţa unui embrion... Nimeni, niciodată, nu are dreptul să pună capăt vieţii nimănui- nici vieţii altuia, nici vieţii sale”732. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, „viaţa omenească nu începe la naştere, ci la zămislire”733. Viaţa intrauterină a viitorului copil reprezintă stadiul cel mai de început al fiinţei umane. Având viaţă, care reprezintă cel mai de preţ dar primit de la Dumnezeu, nu avem dreptul să i-o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în care s-ar afla. De aceea, avortul înseamnă omucidere cu premeditare şi este „păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei şi a societăţii”734. Se impune deci să fie condamnată practicarea avorturilor, atât de mult liberalizată şi în ţara noastră. De când este lumea, mamele au conceput şi au aşteptat, cu mare emoţie, venirea pe lume a fiecărui nou născut, pe care l-au privit ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu; în zilele noastre însă tot mai multe femeie refuză să mai fie mame, socotind că întreruperea sarcinii este un drept al lor, când, de fapt, este „un abuz de drept cu încălcarea drepturilor embrionului”735. Întreruperea sarcinii este un păcat foarte greu, pentru că, prin avort, se curmă viaţa unei fiinţe care poartă în sine chipul lui Dumnezeu şi se răpeşte cel mai de preţ bun dăruit omului de Dumnezeu. De aceea, avortul este păcat atât împotriva lui

730

Mărturie Ortodoxă Iubitoare de Dumnezeu, caiet 64 / 1995, p. 6. Ibidem, p. 7. 732 ÎPS Meletios KALAMARAS, Op. cit., p.14. 733 PF TEOCTIST, “Hristos-Calea, Adevărul şi Viata", p. 6. 734 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 375. 735 Gh. SCRIPCARU, Criminologie clinică, Ed.Polirom, Iaşi, 2003, p. 71. 731

251

Provocări la adresa familiei creştine azi

Dumnezeu, ca Izvor al vieţii, cât şi împotriva societăţii, condamnată la veştejire din lipsa noilor născuţi. Avortul trebuie combătut pentru sărăcirea spirituală pe care o aduce celor doi soţi, precum şi pentru consecinţele nefaste asupra sănătăţii înseşi a femeii. Sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o „relaţie tainică” creată între mamă şi fiinţa unică personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Chiar dacă recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află sub ocrotirea Lui. În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicirea căsătoriei, iar în epitimiile de la Spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Fad, 28)736. Canoanele Bisericii împotriva avortului (epitimiile) sunt hotărâte, luate de-a lungul istoriei Bisericii, de obicei în sinoade ale episcopilor Bisericii sau de unii Sfinţi Părinţi cu mare autoritate, ale căror învăţături şi rânduieli au fost acceptate de Biserică ulterior. Canoanele nu sunt pedepse aplicate celor care au făcut un lucru rău cum adeseori se înţelege - ci au un rol terapeutic, ele având drept scop vindecarea sufletului omenesc afectat de păcate. Pentru a ieşi dintr-o stare sufletească negativă, rea, omul trebuie să urmeze o anumită cale, care presupune de cele mai multe ori oprirea de la Sfânta împărtăşanie însoţită de efectuarea unor gesturi care să concretizeze starea de părere de rău pentru păcatele săvârşite. Epistola lui Baraba (sec. I) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubeşte pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; să nu-l ucizi nici după ce s-a născut”737. Acelaşi punct de vedere îl exprimă Didahia celor 12 Apostoli (2, 2; 5, 2)738. 736

Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, Repere morale pentru omul contemporan, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 105; 737 Epistola lui Barnaba 19, 5, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile părinților apostolici, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 162. 738 Didahia celor doisprezece apostoli, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile părinților apostolici, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 27, 29.

252

Provocări la adresa familiei creştine azi

Avortul, cauză a desfiinţării unităţii familiale, se constituie într-o provocare actuală pentru demersul pastoral al Bisericii noastre. Societatea secularizată în care trăim îi dă omului o atitudine triumfalistă faţă de lume şi semen. În numele acestei autonomii, el îşi permite să săvârşească cele mai mari atrocităţi asupra creaţiei – criza ecologică - şi asupra semenilor – războaiele. Între acestea se numără totuşi, o altă atrocitate – avortul – ce este săvârşită tot asupra vieţii, dar care face parte de multă vreme din obişnuinţa vieţii noastre cotidiene. Faptul cel mai grav însă este că oamenii încearcă a justifica moral păcatul avortului. De-a lungul istoriei, această practică (ucigaşă şi, uneori, sinucigaşă) a primit credit mai mult sau mai puţin din partea societăţilor civilizate. Astăzi, curioasă nu este recidiva acestei modalităţi ucigaşe de întrerupere a sarcinii, ci de către cine este antrenată, adică de însăşi cea care este chemată a fi mamă, femeia supervizată în demersul ei distructiv de către cel chemat să o iubească. Doctorul George Stan a observat acest aspect în cartea sa Teologie şi Bioetică, afirmând că mişcările feministe americane introduc conceptul de maternitate voluntară, apoi – după 1960 – pe cel de planificare familială, încercând să tragă o linie de demarcaţie, avortul reprezentând – în mod individualist – „pentru femei, singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor”739. Atitudinea preotului faţă de această plagă caracteristică societăţilor contemporane trebuie să fie tranşantă şi delicată în acelaşi timp. Argumentele împotriva acestei alunecări iraţionale către moarte trebuie să-şi aibă baza în realitatea fiinţei umane, creată de către Dumnezeu, purtătoare a chipului dumnezeiesc, posesoare a demnităţii personale şi libere a dumnezeirii. Omul primeşte prin creare darul vieţii pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a se bucura de comuniunea veşnică cu El. Mai mult, el devine coparticipant la 739

Dr. George STAN, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Alexandria, 2001, pp. 12-13

253

Provocări la adresa familiei creştine azi

crearea de noi fiinţe umane. Învăţătura creştină insistă, aşadar, asupra sfinţeniei vieţii omeneşti din momentul concepţiei740. Modelul acţional aplicat împotriva avortului va fi în concordanţă cu învăţătura Părinţilor; preotul paroh trebuie să acuze păcatul avortului, dar să lucreze cu delicateţe cu subiecţii ce au recurs deja la o astfel de practică lamentabilă. În acest context, Canonul al 2-lea al Sfântului Vasile cel Mare este destul de clar. „Aceea care omoară fătul prin meşteşugire, se supune pedepsei uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci şi pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar, pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei”741. Părinţii au apelat la Sfânta Scriptură pentru a confirma poziţia Bisericii împotriva avorturilor, a sacrificiilor de prunci şi a pruncuciderilor copiilor deja născuţi, dar nedoriţi. În Scriptură au aflat că deplina umanitate a celor nenăscuţi avea să fie constant reafirmată, atât în termeni generali, cât şi concreţi. Părinţii au afirmat valoarea vieţii umane şi respectul faţă de aceasta prin recunoaşterea, în special viaţa embrionară şi fetală a lui Hristos. Aşa cum arată şi Tertulian: “Dumnezeu, cum fusese proorocit în vremurile de demult, S-a pogorât într-o anume fecioară, S-a întrupat în pântecul ei şi S-a născut ca Dumnezeu şi om deopotrivă. Trupul, zămislit din Duh, este hrănit, creşte si se dezvoltă până la maturitate, vorbeşte, învaţă, făptuieşte şi este Hristosul”742. La rândul său, Sf. Chiril al Ierusalimului scrie: „Ioan Botezătorul a fost trimis de către Duhul Sfânt în vreme ce El a fost purtat în pântecul mamei Sale…Ioan singur, din pântecele mamei sale, a 740

John BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 327. Sf.VASILE cel MARE, Canonul al 2-lea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii de Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Bucureşti, 1993, p. 342. 742 TERTULIAN, Apologia, p. 197. 741

254

Provocări la adresa familiei creştine azi tresăltat de bucurie; şi nu a văzut cu ochii trupului, ci L-a recunoscut pe Stăpân cu Duhul”743. Aşa cum am subliniat mai sus, o mărturie pe care o aduce Biserica asupra vieţii fetale se află în învăţătura acesteia despre Întrupare. Învăţătură ce a fost sintetizată în consistenţa teologică a textului liturgic ce binevesteşte taina întrupării Cuvântului: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu Fiu al Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte. Împreună cu el să zicem şi noi către Născătoarea de Dumnezeu: Bucură-te, cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine!”744. Biserica a considerat dintotdeauna că viaţa omului este sacră încă din momentul zămislirii sale, cu secole înainte ca ştiinţa să confirme desăvârşirea umanităţii genetice a fătului. Sfânta Tradiţie învaţă că structura morală a universului însuşi este împotriva crimei avortului, şi că această alienare a omului devine cauză a distrugerii unităţii familiei. Această rânduială naturalã a lucrurilor această Lege Naturală - este reflectatã în Scriptură: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă?” (Isaia 49:15). „Femeile înţelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor”(Pilde 14.1). Argumentele prezentate sunt doar o parte dintre armele Tradiţiei eclesiale care pot fi folosite de preot în misiunea sa nobilă de a apăra viaţa împotriva avortului, practică cât se poate de nenaturală. Eşecul alegerii, adică recurgerea la avort, care inversează şi chiar încearcă să tăgăduiască atât instinctul matern de protejare a copilului, cât şi realitatea genetică şi spirituală a ceea ce este viaţă umană fetală, nu poate fi lăsat în grija legilor obişnuinţei noastre pătimaşe ce distruge însăşi baza societăţii, familia. Pentru teologia ortodoxă, bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala dintru început a Creatorului, şi întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei 743 744

Sf. CHIRIL al IERUSALIMULUI, Cateheze, p. 137. Troparul Praznicului Bunei Vestiri

255

Provocări la adresa familiei creştine azi pentru ajutorare reciprocă, naştere de prunci, buni ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei şi a neamului omenesc745.

DIVORŢUL La originea vieţii se află familia, iar la temelia ei stă căsătoria. Primul act esenţial în procesul întemeierii familiei este asocierea a două fiinţe libere pentru convieţuire şi copărtăşie la toate746. Omul a fost creat ca dualitate, pentru a exista în relaţie şi considerat în sine, nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie747. Convieţuirea bărbatului cu femeia este un aşezământ dumnezeiesc ce îşi are începutul odată cu crearea neamului omenesc, cea mai mare taină a creaţiei. În rai s-a întemeiat prima familie, având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1,28). Fără frumuseţea şi armonia conjugală a primului cuplu, paradisul însuşi ar fi pierdut ceva din plenitudinea sa748. Totodată, Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin iubire, prin crearea de noi familii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. Aceasta a stabilit importanţa familiei, ca celulă a societăţii. Pentru acest lucru, că bărbatul şi femeia au în firea lor simţirile şi sentimentele care să-i unească şi, iubindu-se, să poată da naştere la copii, căsătoria este socotită şi ca instituţie de drept natural, iar familia ca celulă indispensabilă şi de neînlocuit a societăţii. Scopul urmărit prin întemeierea familiei a fost împlinirea reciprocă a soţilor şi naşterea de copii. Căsătoria are un caracter monogamic şi indisolubil, fiind socotită ca încheiată pentru toată viaţa. 745 PF TEOCTIST, „Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa”, în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126, p. 6. 746 Dr.Nicolae MACARIOPOLSKI, „Familia creştină ca biserică familială”, trad. Ioan Cristea în M. B., nr.4 – 6 / 1967, p. 232. 747 Pr. Prof. Corneliu SÂRBU, „Familia în cadrul învăţăturii creştine”, p .150. 748 Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia, p. 294.

256

Provocări la adresa familiei creştine azi

Căderea în păcat a lui Adam şi a Evei s-a resfrânt cu consecinţe grave şi asupra familiei. Indisolubilitatea n-a fost respectată, practicându-se desfacerea ei prin divorţ, prin repudierea femeii de către bărbat. Moise nu a reuşit să împiedice divorţul şi nici repudierea femeii de către bărbat, dar a căutat să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de la scopul ei esenţial, de a asigura societăţii membri sănătoşi. Divorţul era socotit un păcat înaintea lui Dumnezeu la evrei. Ei nu respectau nici egalitatea între soţ şi soţie, pentru evrei soţia trebuia să-şi îndeplinească datoria de a asigura soţului succesori. În istoria poporului evreu primul exemplu al femeii care a dat carte de despărţire bărbatului său este acela pe care-l aminteşte Iosif Flaviu749 despre Salomea, fiica lui Antipater şi soţia lui Irod cel Mare. Ea a trimis bărbatului ei Castobarus carte de despărţire. Al doilea exemplu este relatat tot de losif Flaviu, despre Irodiada750, care, despărţindu-se de Irod, primul ei bărbat, fiul lui Irod cel Mare, s-a căsătorit cu fratele vitreg al acestuia, Irod tetrarhul Galileii. Soţia putea să părăsească pe bărbatul său şi pentru adulter, dar şi pentru alte cauze bine determinate pe baza dreptului natural. Legea talmudică susţinea repudierea femeii care a comis adulter, care era socotit un prejudiciu adus soţului şi comunităţii, societăţii în general, iar porunca divină prevedea stârpirea păcatului din sânul poporului Israel (Deut. 22,22 24). Motiv de divorţ era considerată şi sterilitatea femeii evreice. Dacă în decurs de zece ani de la căsătorie nu avea niciun copil, soţul era obligat să-şi lase soţia sa. Astfel se făcea dovada că femeia nu poate îndeplini scopul căsătoriei care este naşterea de fii spre înmulţirea neamului751. La greci, aveau dreptul să intenteze divorţ atât bărbatul, cât şi femeia, deşi femeia era pusă pe o treaptă inferioară. La romani era divorţul prin consimţământ mutual şi divorţul prin cererea unuia 749

IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, 15, 7, 10, vol. II, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004, p. 297. 750 Ibidem, p. 297. 751 Isidor Candea, Femeia la evreii vechi, Sibiu, 1907, p.17.

257

Provocări la adresa familiei creştine azi

dintre soţi - repudium. Repudium-ul era foarte simplu şi se făcea în prezenţa a şapte martori, cetăţeni majori romani şi astfel căsătoria era considerată ca şi desfăcută752. Odată cu venirea Mântuitorului, instituţia matrimonială îşi regăseşte perfecţiunea primordială, pe care păcatul strămoşesc o adusese la decadenţă (Mt.19, 1 - 9), prin opera Sa de mântuire753. Legătura conjugală este restaurată în plenitudinea şi puritatea sa primordială şi ridicată de Hristos la „demnitatea sacramentală şi lucrare a harului”754, Mântuitorul a ridicat căsătoria la treaptă de Taină prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi, prin această participare, sfinţii părinţi au văzut intenţia Domnului nostru lisus Hristos de a arăta soţilor din toate veacurile cinstea de care se bucura căsătoria în faţa Sa şi cu câtă înălţare sufletească se cuvine ca ei să o încheie. Creştinismul a emancipat femeia, aducând corective relaţiilor personale între ea şi bărbat, consfinţindu-le egalitatea în latura religioasă. Căsătoria, în plenitudinea ei de taină, presupune iubirea adevărată, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea presupune omul ca „persoană”, care „se defineşte ca raportare şi ca relaţie şi defineşte o raportare şi o relaţie. Principalul conţinut semantic al cuvântului exclude posibilitatea de a interpreta persoana ca individualitate în sine, în sfera spaţiului relaţiei”755 . Persoana este, în principiu, singura relaţie posibilă cu fiinţele, cu lucrurile existente în realitate. Relaţia de iubire dintre cei doi soţi presupune o cunoaştere şi o purtare reciprocă. Caracterul de Taină al Nunţii este oferit de integrarea euharistică în trupul lui Hristos, Biserica. Căsătoria ca taină este o experienţă în care omul este în comuniune cu Dumnezeu, are o părtăşie reală cu Sfântul Duh, fără a înceta de a fi mereu şi în 752

Ibidem, p. 31. Paul EVDOCHIMOV, Sacrament de l'amour, Editions de l' Epi, Paris, 1962, p. 166. 754 Christos YANNARAS, Persoană şi Eros, trad. Zenaida Luca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p.239. 755 Bernard HAERING, La loi du Christ Theologie morale, tome III, Desclee de Brouwer, Tournai - Paris, 1963, p. 431. 753

258

Provocări la adresa familiei creştine azi

mod total om, deoarece în unirea cu Hristos, el îşi regăseşte natura proprie, devenind om adevărat şi singura normă a umanităţii sale, divinitatea, împlinindu-şi chemarea. Chemarea omului - „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” din el - este un îndemn la utilizare nelimitată, „dumnezeiască, liberă a potenţialului său creativ, a râvnei profunde după Binele absolut, după cele mai înalte expresii ale Frumuseţii, după adevărata Iubire, după posibilitatea unei reale trăiri a Bunătăţii deoarece Dumnezeu este acea Bunătate, acea Frumuseţe, acea Iubire şi El însuşi îl iubeşte pe om”756. Căsătoria este socotită de Biserică taina care anticipează bucuria împărăţiei lui Dumnezeu. În căsătorie omul intră pe tărâmul vieţii veşnice. Atunci când vorbeşte despre împărăţia Cerurilor, în parabole, Mântuitorul o aseamănă cu o nuntă. În literatura Noului Testament este marcată această idee, iar termenul grecesc ou (gamos) = „nuntă” nu desemnează în mod direct căsătoria omenească, ci nunta eshatologică a lui Hristos cu cei răscumpăraţi757. Mântuitorul însuşi a condamnat divorţul: „pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa, iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrânare şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Mt. 19, 5, 31 - 32; Mc. 10, 2 - 9; Luc. 16, 18)758. Noul Testament arată limpede că divorţul nu este admis decât pentru caz de adulter: ”iar Eu zic vouă, oricine îşi lasă femeia afară de caz de adulter, săvârşeşte el însuşi adulter”(Mt.5, 32; 19, 9). Omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a împreunat (Mt.19, 6), femeia este legată pentru toată viaţa de bărbatul ei şi numai moartea (Rom. 7, 2) sau adulterul poate să-i despartă759. 756

Jean MEYENDORFF, Le mariage dans le perspective orthodoxe, YMCAPRESS, Paris, 1986, trad.rom de Cezar Login, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p.20. 757 Paul EVDOCHIMOV, Sacrament de l'amour, p. 166. 758 Pr. Prof. Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, p. 589. 759 Ibidem, p. 589.

259

Provocări la adresa familiei creştine azi

Învăţătura Noului Testament susţine că soţul şi soţia să nu se despartă din alte motive. „Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat”(1 Cor.7, 10). Biserica primară nu îngăduia femeii să ceară divorţ, dar mai târziu i s-a acceptat acest drept pe baza principiului creştin al egalităţii, dar numai pentru motive grave760. Sfântul Apostol Pavel spune: „legatute-ai cu femeia, nu căuta despărţirea”(1 Cor. 7, 27) şi apoi: „celor căsătoriţi, nu eu, ci Dumnezeu le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat” (1 Cor. 7, 10). Sfântul Ambrozie extinde noţiunea de adulter, spunând: „Săvârşesc adulter toţi care denaturează adevărul credinţei şi al înţelepciunii”761. Fericitul Ieronim762 are aceeaşi părere. Legile împăraţilor creştini, îndeosebi ale lui Constantin Teodosie şi Justinian, au definit fundamentele şi condiţiile legale care permiteau divorţul şi recăsătorirea. O lege emisă de împăratul Teodosie II, în anul 449, a interzis divorţul prin simplu consimţământ mutual, dar a fost autorizat din nou de împăratul Iustin II, în anul 566. Teologii s-au opus dorinţelor imperiale, atunci când acestea afectau ortodoxia creştinismului, dar niciunul nu s-a opus legislaţiei privind divorţul. Aceste legislaţii erau menţionate ca un dat: „Cel ce nu se poate înfrâna după moartea soţiei, sau care s-a despărţit de soţia sa dintr-o pricină întemeiată, cum ar fi desfrânarea, adulterul sau o altă faptă reprobabilă, dacă îşi ia o altă soţie sau dacă soţia îşi ia un alt bărbat, cuvântul dumnezeiesc nici nu-l osândeşte şi nici nu-l îndepărtează pe unul ca acesta de Biserică; ci, mai degrabă, îl îngăduie din pricina slăbiciunii lui”763. Atenagora, filosof atenian convertit la creştinism, etichetează ca „adulterin” pe un divorţat care s-a recăsătorit şi spune că nu este 760

Traian COSTEA, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic, Bucureşti, 1935, p. 162. 761 M. Gr. IONESCO, Le divorce dans l'Eglise Orthodoxe suivi d'un expose des divergences entre Ies lois civiles roumaines et Ies lois eclestiagues, en matiere, en matiere de mariage, Bucureşti, 1923, p. 18. 762 Ibidem, p. 18. 763 Sf.l EPIFANIE al CIPRULUI , Panarion 69, în P G, tom. 41, col.1024C - 1025A.

260

Provocări la adresa familiei creştine azi

îngăduit „să ne luăm o a doua soţie, chiar dacă cea dintâi ar fi decedat, căci unul ca acela comite adulter deghizat”764. Sfântul Ioan Gură de Aur argumentează ca toleranţă acordată temporar de legea mozaică privitoare la posibilitatea de despărţire a soţilor că ar fi fost o măsură preventivă împotriva altor rele şi mai mari pe care le-ar fi săvârşit poporul evreu, oarecum infirm sufleteşte, dacă nu ar fi existat îngăduinţa de a se despărţi în cazul în care unul din soţi ar fi fost vinovat765. Căsătoria poate şi trebuie să devină nu numai o piedică în calea dezordinii senzuale, ci şi instituţia prin care omul înaintează spre desăvârşire. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Căsătoria opreşte pe oameni de a se tăvăli în desfrânare, oferindu-le ajutorul necesar dobândirii mântuirii”766. Ea presupune o stare de jertfă, atât a soţilor împreună, cât şi pentru creşterea şi educarea copiilor767. Căsătoria are o dimensiune morală şi una ontologică, făcând din cei doi un singur trup. Clement Alexandrinul spune că soţii încoronează căsnicia lor cu sfinţenie, chivernisindu-şi viaţa conjugală, căci fericirea în căsătorie nu înseamnă nici bogăţie, nici frumuseţe trupească, ci practicarea virtuţii768. Chiar dacă Sf. Scriptură îngăduie desfacerea căsătoriei pentru adulter (Deut. 21, 1; Mt. 5, 31 - 32; 19, 7 - 9; Mc. 10, 4), nu desfiinţează indisolubilitatea căsătoriei769, căci nu permite nici bărbatului şi nici femeii recăsătorirea, aceasta fiind considerată 764

ATENAGORA ATENIANUL, Solie în favoarea creştinilor, trad. Pr. Theodor Bodogae, în PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 381. 765 Pr. Marin BRANIŞTE, „Concepţia Sfântului loan Gură de Aur despre familie”, p. 139. 766 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Facere 59, 3, p.260. 767 Prof. Constantin C. PAVEL, „Familia preotului”, în G.B, 1 – 2 / 1960, p. 7 9- 86. 768 CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata IV, 126, 1 - 2, ‚ p. 290. 769 TERTULIAN, Apologeticum, 46, 10-11 şi Minuciu Felix, Octavius, 33, 4; 35, 6, trad. de David Popescu, în P SB, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 101, 385 şi 390; Sf. VASILE cel MARE, Regulile Morale 73, trad. Prof. Iorgu Ivan, în PSB, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 187; CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata III, 145, 4, p. 185.

261

Provocări la adresa familiei creştine azi 770

adulter (Matei 19,9; Marcu 10, 11-12; I Corinteni 7, 10-11). Sfinţii Părinţi nu admit a doua căsătorie. Atenagora Atenianul socotea a doua căsătorie „adevărat adulter”. Sfinţii Apostoli accentuează necesitatea onestităţii conjugale făgăduită în faţa Sfântului Altar în virtutea apartenenţei depline unul altuia, căci, prin căsătorie, „femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Corinteni 7,4). Sf. Apostol Pavel îndeamnă creştinii să se ferească de păcatul desfrâului şi să rupă orice legătură cu desfrânaţii (1 Corinteni 5, 1-5). Tot Apostolul Pavel spune: „Cinstită să fie nunta în toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13,4). „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Corinteni 7,14). Căsătoria este chipul unirii lui Hristos cu Biserica (Efeseni 5, 23-32), ea presupune comuniune totală între soţi. Fariseii, adversarii cei mai înverşunaţi ai Domnului, voind să-l prindă în cuvânt, îl intreabă: „Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?” (Matei 19, 3). Mântuitorul le răspunde făcând referire la actul creării omului citând două texte din Cartea Facerii: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?” (Facere 1, 27), iar apoi spune: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24). Prin acest răspuns, Mântuitorul afirmă categoric unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, ca pe un dat al creaţiei771. Adulterul distruge esenţa tainică a căsătoriei, arată că viaţa conjugală şi-a pierdut sfinţenia, iar iubirea a dispărut. În acelaşi timp, bărbaţii au obligaţii faţă de soţiile lor, spune Sfântul Apostol Pavel: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea. Astfel dar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efes. 5, 25, 28). Tot Apostolul Pavel 770

ATENAGORA ATENIANUL, Solie în favoarea creştinilor , p. 381. Pr. Dr., Vasile RĂDUCĂ, „Bioetica, familia şi morala creştină”, în S.T., nr. 3 – 4 / 1999, p. 103. 771

262

Provocări la adresa familiei creştine azi

spune: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (1 Cor. 7, 3). Idealul familiei creştine e desăvârşirea spiritual-morală a soţului, soţiei şi copiilor prin credinţă, nădejde şi dragoste, dragoste care nu cade niciodată (1 Cor. 13, 4 - 8). Ea izvorăşte din iubirea lui Hristos, care este atotcuprinzătoare, generoasă, dezinteresată şi jertfelnică. Canoanele Bisericii prescriu adesea excomunicări pentru cazuri de adulter, atât ca pedeapsă, cât şi ca mijloc de conştientizare a penitentului asupra gravităţii păcatului. Sinodul de la Ancira (314) prescrie o pedeapsă de şapte ani de pocăinţă pentru soţul sau soţia care a săvârşit adulter. Sinodul de la Neocezareea, prin canonul 8, opreşte un laic de la Taina Preoţiei sau prevede depunerea unui cleric care convieţuieşte cu o soţie adulteră. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 58 din a treia epistolă canonică, spune: „Cel ce săvârşeşte adulter în patru ani va fi tânguindu-se, iar în cinci ascultând, în patru posternându-se, în doi împreună stând, înainte de a i se îngădui să primească Sfânta Împărtăşanie”772. Canonul 25 Apostolic spune: „Episcopul, prezbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare sau în jurământ strâmb sau în furtişag, să se caterisească”773. Sfântul Ciprian al Cartaginei774 critică societatea păgână decadentă, pentru imoralitate. Tertulian spune că păcatul desfrânării se află în abisul cel mai adânc al ticăloşiei, făcând corp comun cu idolatria şi omuciderea. Aceste păcate nu pot fi iertate decât de Dumnezeu, iar cei care le săvârşesc trebuie izolaţi, ei nefiind vrednici de a primi Euharistia. Desfrânaţii, printre care şi incestuoşii, sunt impurificabili ca lepra775. Clement Alexandrinul spune despre căsătoria după lege ca fiind după voia lui Dumnezeu. „Odată ce legea este sfântă, este sfântă şi căsătoria776. Tot el spune mai departe: „Dacă cineva îndrăzneşte să numească desfrâu căsătoria, 772

John BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 116. Ibidem, p. 116. 774 Sf. CIPRIAN al CARTAGINEI, Către Donatus VII, trad. David Popescu, în vol. Apologeţi de limba latină, p. 419. 775 TERTULIAN, De pudicita, apud. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Patrologie, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p.468. 776 CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromatele III, 12, 84, 2, p. 224. 773

263

Provocări la adresa familiei creştine azi

ajunge să hulească şi legea şi pe Domnul”777. „Să nu socotească nimeni păcat căsătoria făcută potrivit învăţăturii Cuvântului şi cu atât mai puţin să nu socotească amară creşterea copiilor. Cel care nu poate îndura cu uşurinţă viaţa singuratică, acela să dorească să se căsătorească, pentru că plăcerea folosită cu cumpătare nu aduce vătămare”778. El spune că: „nu căsătoria este păcat, ci desfrânarea!”779. În afară de moartea trupească, Biserica Ortodoxă îngăduie desfacerea legăturii între soţi, divorţul, dar numai pentru cauze de imoralitate, principii morale, asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt: legături extraconjugale ale soţilor, adulterul, care surpă temeliile vieţii conjugale, distruge acea legătură morală care prin Taina Căsătoriei creează unitatea tainică dintre bărbat şi femeie780.

VI. 4. Statul şi familia Familia a fost întotdeauna barometrul care a indicat gradul de stabilitate, soliditate şi sănătate morală a unei societăţi. Ea comportă o imensă răspundere şi angajament faţă de societate. Nicăieri nu există o atât de accentuată răspundere socială ca în legătura de familie. Societatea şi familia sunt două noţiuni şi realităţi ce se corelează. O societate este puternică şi trainică în măsura în care preţuieşte familia, o sprijină să-şi realizeze funcţiile. Membrii sănătoşi, moral şi fizic, ai familiei sunt deopotrivă buni cetăţeni781. Societatea, care a preluat din funcţiile familiei pe care o înţelege mai mult din perspectivă sociologică, intervine deosebit în două domenii: al sănătăţii morale şi fizice a tuturor membrilor familiei şi al instrucţiei copilului. Astfel, din punct de vedere medical, statului nostru a legiferat certificatul medical prenupţial, 777

Ibidem, p. 227. Ibidem, III, 11, 67, 1, p. 216. 779 Ibidem, III, 12, 90, 5, p. 227. 780 Prof. Constantin C. PAVEL, Op. cit., p. 130. 781 Ilie FONTA, „Religia şi Bisericile creştine – factori ai apropierii între oameni şi popoare”, în O., nr. 2 – 3 / 1994, p. 150. 778

264

Provocări la adresa familiei creştine azi

consultaţiile prenatale şi în timpul sarcinii, vaccinarea obligatorie şi controlul medical şcolar etc. În ţara noastră, căsătoria şi familia sunt şi probleme de Stat, el fiind cel care le garantează legal fiinţa şi funcţiile. Statul şi-a luat răspunderea faţă de realitatea numerică şi calitatea biologică a naţiunii. El este preocupat să asigure echilibrul normal între vârste, autorizat să impună o anumită optică demografică în privinţa viitorului potenţial biologic de care sunt legate toate domeniile de activitate umană. Statul ocroteşte căsătoria şi familia, apără interesele mamei şi ale copilului, pentru că are nevoie de familii solide, fecunde, de căminuri stabile şi trainice care să-i dea viitori cetăţeni sănătoşi, instruiţi, capabili producători robuşti şi eficace pentru economia naţiunii, susţinători vrednici ai dinanismului vieţii sociale782. În contextul uman, grupul primar familial se constituie ca prima şcoală a vieţii, care transformă individul uman în individ social, prin şcoala altruismului şi al comportamentului civilizat, al respectului şi ajutorului reciproc, fiind mediul educativ prin excelenţă pentru urmaşi în prima copilărie, sursa inepuizabilă de fortificare morală. Din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianţă sau contract juridic, unirea conjugală a fost înţeleasă totdeauna ca o comunitate existenţială de dragoste, binecuvântată de Dumnezeu, în care soţii se dăruiesc cu toată fiinţa lor, se împlinesc reciproc, nasc copii şi-i educă după voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu; ca un mediu sănătos de viaţă umană şi şcoală de moralitate, unde se formează adevărate caractere; ca o obşte în miniatură, cu menire esenţială şi grave răspunderi în realizarea destinului fiinţei umane. În perspectiva creştină, din intimitatea dragostei unice, fidele şi indisolubile, dominând între soţi şi copiii lor, din imaginea unirii lui Hristos şi a Bisericii, trebuie să facem valoarea supremă şi coordonatele vieţii morale ale soţilor. În faţa tuturor forţelor 782

Ilie FONTA, „Starea actuală şi perspectivele relaţiilor Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase din România”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1997, p. 222.

265

Provocări la adresa familiei creştine azi

disoluţiei, familia, acest de neînlocuit factor de realizare şi echilibru, flacăra de iubire şi pace şi martor al demnităţii omului, îşi afirmă forţa transfiguratoare, angajează plenar şi conştient în faţa lui Dumnezeu şi a lumii.

VI. 5. Sectele creştine şi sectele religioase (MISA) În perioada anilor 1970, mişcarea new age, printr-un fenomen de rezonanţă sincronică, a pătruns pe canale văzute şi nevăzute şi în ţara noastră. Modalitatea de pătrundere a fost desigur foarte discretă, dat fiind faptul că în acea perioadă cenzura de partid era cât se poate de vigilentă cu aceste mişcări suspecte ce veneau de dincolo de „cortina de fier”, din spaţiul euro-atlantic783. După cum se ştie, în acea perioadă, în cadrul mişcării new age, de o mare cinste se bucurau curentele spiritualităţii orientale, dintre care se remarca desigur yoga. Spaţiul euroatlantic, în special cel nord american, a fost împânzit de numeroşi „guru” indieni ce au făcut o propagandă extrem de eficientă învăţăturilor hinduiste, dintre care yoga avea un rol important784. În aceeaşi perioadă (anii ’70), la noi în ţară acest fenomen s-a manifestat la o scară mult atenuată. În Bucureşti şi în provincie se găseau câteva centre de practică yoga animate de câţiva „instructori”, ca Gregorian Bivolaru, Nineta Crainici, Tufoi, Mario-Sorin Vasilescu, Vulcănescu, Chiaburu (pentru Meditaţia Transcendentală.) Anul 1982 a marcat „scandalul meditaţiei transcendentale”, declanşat de stoparea activităţii lui Ion Stoian (român rezident în Elveţia) de către autorităţile de stat. În urma măsurilor severe luate în acel moment, au fost desfiinţate nu numai cursurile legale de yoga, ci şi Institutul de psihologie, cluburile de arte marţiale: judo, karate, etc. „Prigoana” a luat sfârşit o dată cu revoluţia din 1989. O dată cu libertatea binecuvântată ce a încununat jertfa tinerilor martiri, 783

Pr. Lect. Dr. Nicolae ACHIMESCU, „Yoga. Încercare de răspuns critic din perspectiva misticii isihaste”, în S.T., nr. 1 – 3 / 1994, p. 97. 784 Ibidem, p. 97.

266

Provocări la adresa familiei creştine azi

aceste manifestări de tip new age, la care s-au adăugat astrologia, ocultismul, radiestezie, paranormalul, parapsihologia, divinaţia, yoga, medicina alternativă, etc., au înflorit într-un „boom” impresionant. Cei 40 de ani de comunism au instaurat, în special în marile oraşe, un climat de ateism programat, în care generaţii întregi născute după cel de-al doilea război mondial au rămas la stadiul unui creştinism nominal şi minimal, având un contact extrem de diluat cu Biserica, iar ca nivel catehetic, nu cu mult peste zero. O parte din aceste suflete uscate de materialismul satanic însetau după Dumnezeu şi cele sfinte, dar, lipsiţi fiind de orice discernământ duhovnicesc, s-au adăpat la primele izvoare ce le-au ieşit în cale785. Dintre aceste mişcări „alternative”, ne vom opri asupra aşanumitei M.I.S.A. (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut), condusă de către Gregorian Bivolaru. Acesta s-a născut la 12 martie 1953 în Tărtăşeşti, un sat mic, aproape de Bucureşti. El a început să predea yoga practică în Bucureşti în anul 1978786. Ca şi marea majoritate a instructorilor de yoga români, G. Bivolaru a fost un diletant autodidact, care, în afara carenţelor elementare de stăpânire competentă a domeniului, s-a remarcat prin faptul de a fi stăpânit de patima desfrânării, ajungând până la a fi arestat de mai multe ori şi condamnat pentru răspândirea de materiale pornografice. S-a ajuns şi până acolo ca împricinatul să fie supus unui consult psihiatric de specialitate, care a ajuns la concluzia că „pacientul prezintă, în momentul examinării, dezvoltare paranoică a personalităţii cu elemente obsesivo-fobice pe fond psihopat schizoid”. Medicii legişti au făcut şi o propunere către instanţă: „Considerăm că numitul prezintă un grad mare de periculozitate socială şi proliferarea unor practici aberante cu caracter sexual, fapt pentru care apreciem că discernământul este pierdut în raport cu fapta pentru care este cercetat şi recomandăm aplicarea măsurilor de siguranţă medicală prevăzută de art. 114. 785

Ibidem, p. 98. Pr. Gheorghe ISTODOR, Misa şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 2005, p. 108. 786

267

Provocări la adresa familiei creştine azi

Idei interpretative de persecuţie, idei dominante cu caracter mistic, idei obsesivo-fobice cu caracter mistico-religios şi erotic, preocupări erotice exagerate nemotivate afectiv, Instabil în timpul discuţiei (…), capacitate de sinteză şi abstractizare diminuată. Afectivitate – instabil, irascibil, revendicativ787. La categoria examenul personalităţii, Grig a dat rezultate absolut spectaculoase, astfel „tendinţele psihonevrotice, relevate în sfera personalităţii, manifestă valori patologice pentru tendinţele obsesive (321 puncte faţă de normalul de 120 de puncte), schizoide (340 de puncte în loc de 120 de puncte pentru cazuri normale). Cu valoare accentuată apar tendinţe paranoide (280 de puncte faţă de normalul de 120 de puncte). În sfera personalităţii profunde apare o sexualitate ambivalentă, dominată de necesitatea erotică, agresiunea lipseşte, fiind refulată. În sfera afectivă, refularea dorinţei de afirmare, caritate, religiozitate, fiind caracteristic nevrozelor şi la psihoze dintre care schizofrenici. Caracter limbaj afectat, care încearcă să-şi seducă auditoriul, doreşte să se arate dur, dar este de fapt slab. Masochism moral, înclinare neautentică spre etică, religie, artă, profesii spirituale”788. În ciuda acestor diagnostice „Grig a petrecut aproape 2 ani în închisoare, doar pentru că era profesor de yoga. El a reuşit să evadeze spectaculos din închisoarea cea mai cumplită (Penitenciarul Rahova), ca o formă de protest, dând astfel naştere unor istorii despre neobişnuitele lui capacităţi yoghine paranormale, pe care el le-a şi confirmat după aceea prin acţiunile sale”789. La ora actuală, (2002) M.I.S.A. numără peste 30.000 de membri, având filiale în oraşele din provincie (Cluj, Craiova, Iaşi, Braşov, Timişoara, Bacău, Contanţa, ş.a.) şi în câteva ţări: Italia, Franţa, S.U.A., Ungaria, Germania, Danemarca, Australia. Caracterizarea învăţăturilor MISA: 787

Pr. Conf. Dr. Sterea TACHE, „Misa – duplicitatea absolutului?”, în G.B., nr. 5 – 8 / 2004, p. 143. 788 Ibidem, p.143 789 Drd. Alexandru ARION, „Influenţa sectelor de origine hindusă în Europa şi America”, în S.T., nr. 1 – 2 / 2003, p. 223.

268

Provocări la adresa familiei creştine azi

Oferta practicilor de „integrarea în absolut” este destul variată. Ea cuprinde preocupări legate de: - yoga propriu-zisă: tantra yoga, karma yoga, laya yoga, hatha yoga, etc; - baze filosofice hinduiste: shivaism, bhagavat gita, upanishade, etc; - terapii alternative: ayur - veda, etc; - apologetică naţionalistă anti - francmasonică (!); - astrologie karmică şi reîncarnare; „învăţături creştine”: apocrife, Sadhu Sindar Singh, yoga creştină, isihasm yoghin. Adepţii, în copleşitoarea lor majoritate, tineri cu probleme psiho-somatice şi cu mari neclarităţi duhovniceşti, capătă în cadrul cursurilor de yoga M.I.S.A. răspunsuri la întrebările existenţiale: „cine sunt eu?”, „ce sunt eu?”, „unde sunt în univers?”, „în ce relaţie sunt eu cu Dumnezeu?”790. Cursurile durează 7 ani şi sunt anunţate în fiecare an prin împânzirea oraşului cu mii de afişe. Prima şedinţă de prezentare şi introducere, gratuită, are loc de obicei în săli de teatru închiriate („Teatrul C. Tănase”, „Teatrul C. Nottara”). Apoi cursanţii sunt convocaţi la una din sălile de meditaţii, amenajată la mansarda unui cămin de nefamilişti de pe platforma industrială Pipera. „Grig a locuit o perioadă bună de timp în Bucureşti, conducând 12 ‘ashramuri’ plus centre de cercetare, învăţământ şi vindecare potrivit principiilor yoghine. El însuşi predă yoga la clasele mari care au ajuns în al 12 - lea şi al 13 - lea an de studiu, la celelalte predând mai mult de 200 instructori răspândiţi în toată România”791. Învăţăturile legate de karma yoga, de exemplu, urmează în linii mari pe acelea ale experţilor (guru) neo hinduşi ca Sri Aurobindo, Swami Shivananda, Swami Vivekananda, Mahatma Gandhi, ş.a. Potrivit lui Sri Aurobindo „eficienţa acţiunii care a fost consacrată şi care este efectuată prin şi pentru divinitate este direct 790 791

Pr. Conf. Dr. Sterea TACHE, „Misa – duplicitatea absolutului?”, p. 143. Ibidem, p.143

269

Provocări la adresa familiei creştine azi

proporţională cu gradul jertfei divine. Acţiunea manuală efectuată intenţionat numai pentru divinitate este superioară activităţii mentale efectuată intenţionat doar în scopul evoluţiei noastre egotiste, pentru slavă personală, sau pentru o satisfacţie mentală trecătoare. Potrivit tradiţiei hinduse privind karma yoga, alegerea acţiunilor „care trebuie să fie efectuate” de către cineva este determinată de ceea ce se numeşte în India svadharma (legea cea potrivită). În timp ce în Occident religia, morala şi legea sunt alcătuite din drepturi şi restricţii date în termeni absoluţi, rezervându-şi dreptul pentru excepţii multiple, hinduismul dă diferite drepturi şi îndatoriri, uneori contradictorii, pentru diferite grupuri de oameni din societate”792. În ciuda faptului că G. Bivolaru şi instructorii săi se delimitează hotărât şi deschis de mişcarea new age, socotind-o – pe bună dreptate – un fenomen dirijat din umbră de masoneria globalistă – totuşi caracterul eclectic-sincretist al învăţăturilor cursului arată exact contrariul, şi anume apartenenţa în duh din mişcarea Vărsătorului. Elementele neo-hinduse şi orientale se împletesc cu apocrife şi cu practica isihastă într-un mod ce le desfigurează în cel mai postmodernist chip. Să luăm de exemplu un material ce alătură „Meditaţia isihastă – Rugăciunea inimii – o formă ezoterică a practicii creştine” de meditaţia yoghină. „Practica de bază a isihasmului este ceea ce călugării numesc rugăciunea inimii, o formă de rugăciune care atinge în etapele sale cele mai înalte, profunzimile meditaţiei 121”. „Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie, specifică sistemului yoga (sic!), prin faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se orienteze şi pentru că nu mai foloseşte nici un cuvânt. Meditaţia isihastă implică trei faze: - În prima fază se rosteşte simplu rugăciunea: la început de trei mii de ori pe zi, apoi de şase mii de ori, pe urmă de douăsprezece 792

Pr. Gheorghe ISTODOR, Op. cit., p. 111.

270

Provocări la adresa familiei creştine azi

mii de ori pe zi şi apoi tot timpul. Această primă fază este similară anumitor procedee specifice din Japa Yoga. - Practicantul urmăreşte să găsească cu imaginaţia locul inimii şi să sincronizeze cuvintele rugăciunii cu bătăile inimii şi cu ritmul respiraţiei. Acestea sunt aspecte specifice tehnicilor de pranayama. - În această fază are loc cu adevărat rugăciunea inimii. Acum mintea fuzionează perfect cu rugăciunea fără să mai aibă nevoie de cuvinte. Această etapă este asemănătoare cu tehnicile de Laya yoga. Condiţii preliminare pentru realizarea rugăciunii inimii: - Mintea practicantului trebuie să se orienteze către interior, spre „inima” sa, abandonând orice exteriorizare către un obiect anume. Inima reprezintă, de fapt, centrul fiinţei, locul în care tradiţia spirituală yoghină localizează sediul spiritului divin nemuritor Atman. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce, de fapt, „acasă”793. Efecte: - Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin concentrarea neîntreruptă asupra ei, deci practic o dinamizare intensă a centrului subtil de forţă Anahata chakra, şi în etapele ultime, chiar accesul la Sinele Divin individual. Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât să reveleze unitatea în esenţă a acestor două căi spirituale, yoga şi creştinismul, diferite doar în aparenţă”794. S-au citat dinadins integral aceste paralele făcute între creştinism şi yoga, deoarece ele reflectă modul de atragere al tinerilor români ce mai au unele trăsături ortodoxe, primite de la naşterea cea de-a doua şi din mirungere, şi sunt astfel receptivi la acest melanj specific new age-ului în spaţiul răsăritean ortodox. Desigur alăturarea este forţată, iar asceza şi mistica ortodoxă şi cea de tip yoghin hinduist nu au în comun decât aspectele exterioare. Pur şi simplu Dumnezeul creştinilor nu este nici 793

Pr. Drd. Vasile POP, „Poziţia creştină faţă de doctrina teosofico-holistă a lui Krishnamurti (1895-1986)”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1999, p. 473. 794 Ibidem, p.473

271

Provocări la adresa familiei creştine azi

Brahmanul nici Atmanul hinduşilor. Unirea isihastului şi cea a yoghinului se realizează cu fiinţe divine diferite şi chiar în chip diferit. G. Bivolaru s-a aventurat în „exegeze” teologice de tot felul, având totala libertate a unui sectant ce poate fi oricât de „creativ”, fără a se conforma unei tradiţii bisericeşti anumite. Astfel el ajunge să lanseze pe internet o variantă proprie a rugăciunii „Tatăl nostru” ce conţine următoarele contribuţii creatoare: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi. Şi nedespărţită(!)… Şi ne izbăveşte de cel rău şi viclean… Că a Ta este slava şi mărirea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” (Matei, 6). Cursurile se desfăşoară pe fondul hipnotic al unei muzici ambientale electronice, metodă folosită la rândul lui şi de către Mario Sorin Vasilescu. Această muzică a fost multiplicată şi răspândită sub forma casetelor şi discurilor CD mp3. Unele dintre aceste casete se declară a conţine mesaje subliminale, adică acel de tip de mesaje ce se adresează direct pragului subconştient, nefiind prin urmare supuse controlului trezviei. Acest procedeu de magie şi hipnoză este cu atât mai periculos cu cât efectele nu pot fi sesizate din timp. Trebuie recunoscut însă că punctul forte al lui Grig Bivolaru, punct ce-l distinge îndeosebi în România de alţi „maeştri yoghini” este tantra yoga. Tradiţiile hindusă şi buddhistă socotesc că aceasta este veche cel puţin ca şi tradiţia vedică, socotită veche de aprox. 5000 de ani795. „Buddhismul pe de altă parte are o ramură tipică tantrică cunoscută sub numele de Vajrayana. Acest buddhism tantric este practicat încă în Tibet, dar şi în Nepal şi India. Considerând spaţiul spiritual-cultural românesc, ideea de a considera sexualitatea ca o cale spirituală pare natural de a se înfiripa şi în România. Temperamentul devoţional al românilor îi plasează natural în a se apropia cu sinceritate de un fenomen care în istorie este clar documentat şi în unele părţi ale lumii practicat extensiv. Se pune întrebarea de ce până acum Tantra nu a fost pe agenda de lucru a 795

FUJI von KOKEN, „Religiile în faţa crizelor şi a suferinţelor Asiei”, rezumat în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1998, p. 138.

272

Provocări la adresa familiei creştine azi

românilor? Se poate răspunde simplu: pentru că Tantra, ca expresie, necesită libertate, iar românii, din păcate, în istorie, au fost dominaţi de alte popoare şi asupriţi interior de dictatori. Cu alte cuvinte, istoria a împiedicat dezvoltarea unei spiritualităţi care foloseşte sexualitatea ca metodă de iluminare. Privind cu onestitate felul de comportare al românilor, îi găsim pe unii cu mult suflet, pasionaţi, cu căldură şi dorinţa de a trăi viaţa din plin. Aceste caracteristici sunt esenţiale când analizăm calităţile unui aspirant pe calea spirituală tantrică”796. Erotismul este arma nr. 1 a magiei, lucru descris magistral de către I. P. Culianu în lucrarea sa „Eros şi magie în Renaştere”797. Meritul cercetătorul român constă, pe lângă documentaţia de excepţie, şi în demontarea mitului „martirului” Giordano Bruno, aşezat în mentalul comun alături de Galileo Galilei şi alţii, în galeria celor prigoniţi de „biserică” pentru ştiinţă şi liberă cugetare. Se poate considera că la noi, această lucrare dezvăluie publicului pentru prima dată adevărul legat de personalitatea lui Bruno şi a activităţii sale condamnabile. Potrivit lui Culianu, Bruno a dus până la consecinţele ei extreme doctrina numai schiţată, a identităţii dintre iubire şi magie, a lui Ficino: „magia este o metodă de control a individului şi a maselor bazată pe o cunoaştere profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective”. În fapt, magia „…nu este decât eros aplicat, dirijat, provocat de operator”; „întreaga forţă a Magiei se întemeiază pe Eros”. Magia erotică reprezintă gradul zero al oricărei magii: îndrăgostitul face acelaşi lucru ca magicianul: construieşte prin mijloace de persuasiune în jurul iubitului o reţea pentru a controla aparatul pneumatic al celui iubit. Pe scurt, magia: „este o operaţiune fantasmatică ce trage folosinţă din continuitatea dintre pneuma individuală şi pneuma universală”798. Relaţiile dintre indivizi sunt reglate după criterii „erotice”, fiecare fiinţă este inserată într-un releu intersubiectiv. Operatorul 796

Ibidem, p. 138. Ioan Petru CULIANU, Eros şi magie în Renaştere, trad. Dan Petrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994. 798 Ibidem, p. 138 797

273

Provocări la adresa familiei creştine azi

observă relaţiile intersubiective şi trage un profit din cunoaşterea lor. Se petrece ceva similar ca în „procesul de transfer”. Practicianul magiei erotice îşi poate folosi talentele contra voinţei unui individ şi contra societăţii înseşi, pentru că dictează el însuşi regulile societăţii. „Se vede că magia erotică bruniană îşi propune ca scop să-i permită unui manipulator să controleze indivizi izolaţi şi mase. Supoziţia-i fundamentală este că există un mare instrument de manipulare şi acesta este Erosul în sensul cel mai general: ceea ce iubim, de la plăcere fizică, până la lucruri nebănuite, trecând, desigur, prin bogăţie, putere etc.”799. Chiar şi repulsia şi ura, care sunt partea negativă a aceleiaşi atracţii universale: legătura legăturilor este iubirea. Această armă a fost folosită printre alţii, de către maestrul lui G. Bivolaru, Bagwan Rajneesh, supranumit „Osho”, cel care la un moment dat ajunsese să posede 99 de limuzine de lux Rolls Royce şi avea o adevărată gardă de corp personală. Aspecte cutremurătoare ale activităţilor din ashramul lui Osho au fost surprinse şi dezvăluite în documentarul apologetic „Invazia păgână” din anii 1990, reluat acum şi de postul de televiziune Tele 7 abc. Efectele asupra tinerilor şi tinerelor prinşi în această capcană a demonului desfrânării pot fi devastatoare. Ele pot fi urmărite mai pe larg în lucrarea lui Danion Vasile, Jurnalul convertirii, sau în diverse mărturii, chiar dacă sunt, din motive lesne de înţeles, anonime. Iată declaraţia unui tânăr care a practicat „yoga lui Bivolaru” timp de trei ani: „Din primele şedinţe ni s-a spus că vom învăţa multe lucruri care constituie secrete ale practicii yoga, deci va trebui să nu le discutăm chiar cu oricine, că la şedinţe va trebui să nu lipsim, deoarece pierdem ritmul, că sunt nişte reguli care trebuiesc respectate şi anume, în timpul şedinţelor toată lumea ascultă şi face ce i se cere; că materialele primite nu pot fi arătate la nimeni şi mai ales nu pot fi multiplicate, transmise altora. Unele tehnici erau secrete, de exemplu mantrele. Toate acestea au apărut treptat, în aşa 799

Pr. Conf. Dr. Ioan STANCU, Sacrificiul – coordonată comună tuturor religiilor. Evaluare creştină, în O., nr. 1 -2 / 2006, p. 192.

274

Provocări la adresa familiei creştine azi

fel încât de la totala libertate pe care o aveam la început am ajuns să nu mai pot vorbi despre ceea ce făceam decât cu cei care participau la cursuri. (…) În fiecare vacanţă de vară, yoghinii se întâlneau la Costineşti, într-un fel de tabără. Ajungând acolo, e greu de spus ce am simţit. Dacă la sală unele asane erau comice, aici, unde aproape toţi yoghinii, în frunte cu instructorii şi chiar Bivolaru, erau dezbrăcaţi, exerciţiile deveneau de-a dreptul vulgare”800. Fenomenul a căpătat o asemenea amploare încât nu mai poate fi ignorat de către Biserică. Ceea ce stârneşte uimirea este faptul că în toate procesele intentate de Gregorian Bivolaru diferiţilor ziarişti din presa scrisă şi audio-vizuală ce l-au demascat în diferite momente, acesta a ieşit învingător! Ceea ce duce la concluzia firească, şi aceea că „prigonitul iudeo-masoneriei”, aşa cum se prezintă fanilor săi Bivolaru, este în realitate mai mult decât protejat de către forţe oculte, văzute şi nevăzute. Dacă Biserica ortodoxă nu are la îndemână mijloace coercitive, iar în cele duhovniceşti foloseşte cu mare scumpătate afurisania şi blestemul, totuşi rămân cel puţin de folosit mijloacele harice misionare de combatere şi încercarea de a recupera, acolo unde mai este încă posibil, oile pierdute.

VI. 6. Curentele moderne. Feminismul Ca mişcare socială, feminismul apare în secolul al XIX-lea, pe fondul contradicţiilor dintre idealul egalităţii promovat de Revoluţia Franceză şi izolarea tot mai accentuată a femeilor. De asemenea, una dintre cauzele majore ale apariţiei acestei mişcări o constituie degradarea sensului creştin al familiei, fapt ce a dus de-a lungul timpului la abuzuri greu de contorizat şi explicat. Tocmai de aceea, am inclus această problemă în rândul provocărilor contemporane la adresa familiei. Mişcarea feministă se va evidenţia în apărarea drepturilor femeilor, însă aceste drepturi au fost ulterior din ce în ce mai radical 800

Ibidem, p. 192.

275

Provocări la adresa familiei creştine azi

înţelese, astfel că la ora actuală feminismul a devenit mai degrabă un pericol la adresa familiei, decât un susţinător al acesteia. Primele încercări de emancipare a femeii în societatea europeană sunt anterioare secolului al XIX-lea, manifestându-se în scrierile Christinei de Pisan (Cartea cetăţii doamnelor, 1405) sau ale Mariei Astell (A Serious Proposal to Ladies, 1694)801. Totuşi, prima lucrare de referinţă a feminismului aparţine lui Mary Wollstonecraft (A Vindecation of the Rights of Woman, 1792). În cadrul acestei lucrări, autoarea se pronunţă împotriva teoriilor religioase, filosofice şi politice ale vremii care, deşi introduseseră noţiunea universală de cetăţean, nu acceptau statutul de fiinţă raţională în ceea ce priveşte femeile, negându-le dreptul de a lua parte la viaţa politică802. Pentru Mary Wollstonecraft, femeile pot şi trebuie să fie recunoscute drept cetăţeni deplin raţionali, la fel ca şi bărbaţii, considerând absolut necesar ca ele să-şi obţină independenţa economică. În acest context, educaţia în spiritul egalităţii şi al demnităţii este absolut necesară803. Privit în ansamblu, feminismul nu s-a manifestat unitar, vorbindu-se astăzi despre trei valuri succesive de manifestare a acestuia804. Feminismul primului val a fost caracterizat ca feminism al egalităţii, primele mişcări reuşind să obţină un statut juridic egal pentru ambele sexe. Ulterior lucrării lui Mary Wollstonecraft au fost publicat scrierile filosofului şi politicianului John Stuart Mill (Subject of Women, 1869) şi ale Harriettei Taylor, soţia acestuia (Enfranchisment of Woman, 1851), prin care se atrage atenţia asupra condiţiei inferioare a femeii în cadrul societăţii, susţinând că prea mult timp femeile au fost oprimate şi înlăturate de la luarea deciziilor. În acest sens, Mill afirma că femeile trebuie să aibă

801

Mary Ellen SNODGRASS, Encyclopedia of Feminist Literature, Fanct on File Infobase Publishing, New York, 2006, p. 108 – 109. 802 Bhaskar A. SHUKLA, Feminism: from Mary Wollstonecraft to Betty Briedan, Sarup & Sons, New Delhi, 2007, p. 2. 803 Ibidem, p. 3. 804 Ibidem, p. 5.

276

Provocări la adresa familiei creştine azi

drepturi egale cu bărbaţii, propunând în anul 1867 acordarea dreptului de vot pentru acestea805. Statele Unite s-au alăturat noului val feminist din Anglia în anul 1848, prin Convenţia de la Seneca Falls, convenţie în cadrul căreia, urmând modelul Declaraţiei de Independenţă, s-a dat citire Declaraţiei sentimentelor, în care se solicita eliminarea oricăror forme de discriminare existente între femei şi bărbaţi şi instituirea unei noi legislaţii care să permită divorţul, votul femeilor şi accesul egal la bunuri şi proprietăţi806. Valul al doilea al feminismului a adus noi câştiguri în favoarea femeilor, precum: o serie de drepturi familiale (inclusiv posibilitatea controlului sexualităţii şi reproducerii), accesul la anumite profesii considerate „masculine” şi, de asemenea, plată egală pentru munca prestată. În anumite ţări, statul a acordat sprijin pentru creşterea copiilor şi poate printre cele mai importate câştiguri se numără instituirea anumitor prevederi legale împotriva tuturor formelor de viol, împotriva prostituţiei, a pornografiei, a hărţuirii sexuale şi a violenţei domestice807. În urma acestor câştiguri semnificative, feminismul celui de-al doilea val stă sub semnul diferenţei şi eliberării, cartea lui Betty Friedan, The Feminine Mystique reprezentând un adevărat manifest al curentului. Friedan demontează mitul femeii casnice, fericite şi împlinite, subliniind că totul este doar o aparenţă. În realitate, aceste femei trăiesc constant într-o stare de plictis şi de ignoranţă, limitându-se la a-şi creşte copiii şi la a întreţine gospodăria. Toată această situaţie nu face altceva decât să îngrădească libertatea acestor femei care trăiesc în izolare, simţindu-se inutile şi folosite808. De altfel, impactul pe care The Feminine Mystique l-a avut asupra unui număr mare de femei, în special americane, a 805

Susan MOLLER OKIN, Women in Western Political Thought, Princeton University Press, New Jersey, 1979, p. 197 ş. u. 806 Margaret WALTERS, Feminism: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 34. 807 Ibidem, p. 97 ş. u. 808 Bhaskar A. SHUKLA, Op. cit., p. 121.

277

Provocări la adresa familiei creştine azi

determinat-o pe Betty Friedan să pună bazele Organizaţiei naţionale a femeilor, în anul 1966, această organizaţie având un rol fundamental în introducerea pe agenda politică a problemelor referitoare la egalitate de şanse, nediscriminare sau parteneriatul între femei şi bărbaţi809. Tot în Statele Unite se creează Women’s Liberation Movement, mişcare care aduce în prim plan importanţa drepturilor civile. Aceasta a fost asociată cu mişcările studenţeşti din anii 60 şi manifestările împotriva războaielor pe care Statele Unite le-a purtat în Vietnam, militând, de asemenea, şi în favoarea drepturilor femeilor de culoare. Franţa şi Anglia cunosc şi ele mişcări feministe puternice. Astfel, în Anglia se formează, pornind de la modelul Statelor Unite, British Women’s Liberation Movement, care a militat pentru obţinerea plăţii egale la locul de muncă, pentru accesul egal la orice formă de educaţie, pentru autonomie sexuală şi posibilitatea de a avea acces liber la contracepţie şi avort810. Mişcările feministe din Franţa apar odată cu revoltele studenţeşti din anul 1968, acestea blamând atitudinile bărbaţilor revoluţionare care le foloseau doar la activităţi minore, „tipic feminine”, dar niciodată în alcătuirea strategiilor politice. În urma acestor evenimente, ca reacţie la atitudinile ignorante, marginalizatoare şi conservatoare ale bărbaţilor, se formează Mouvement de Liberation des Fammes, căreia i se alătură ulterior şi Simone de Beauvoir811. Un loc aparte în feminismul valului al doilea l-au ocupat mişcările lesbienelor, care promovau ideea conform căreia feminismul este teoria, iar lesbianismul practica. Acest tip de gândire a fost asociat preponderent cu feminismul radical, lupta sa evidentă îndreptându-se împotriva sexrolurilor şi a ierarhizării acestora812.

809

Ibidem, p. 111. Barbara CAINE, English Feminism 1780 – 1980, Oxford University Press, Oxford, 1997, p. 266. 811 Julie de DARDEL, Révolution sexuelle et mouvement de libération des femmes à Géneve, Ed. Antipodes, Lausane, 2007, p. 50. 812 Ibidem, p. 51. 810

278

Provocări la adresa familiei creştine azi

După 1970, feminismul valului al II-lea îşi asumă marele merit de a fi contribuit la introducerea studiilor de gen şi studiilor feministe în universităţile europene şi americane. Reformularea agendei feministe prin adaptarea acesteia la societatea politică şi economică mondială marchează debutul anilor 90 şi, în acelaşi timp, ultimul val feminist, val care propune, prin intermediul unor teoreticiene precum Jenifer Drake şi Leslie Heywood, o nouă strategie a valului al treilea813. Dacă primele două valuri atrăgeau atenţia asupra diferenţelor de gen între bărbaţi şi femei, subliniind faptul că femeile se află mereu, atât în spaţiul public, cât şi în cel privat, cu o treaptă mai jos faţă de bărbaţi, fiind constant dominate de către aceştia, valul al treilea atrage pentru prima dată atenţia asupra diferenţelor dintre femeile aflate în diferitele contexte sociale, religioase şi politice, insistând asupra relevanţei pluralităţii experienţelor feminine. De fapt, abia acest ultim val pune accentul pe adevărata putere a femeilor, eliminând abordarea conservatoare şi victimistă a celorlalte două valuri anterioare814. În acest sens, se acceptă pentru prima dată că oprimarea femeilor este şi o problemă de context social, religios sau politic, şi că teoriile feministe clasice au insistat mai ales pe situaţia precară a femeilor albe, în mare parte din clasa mijlocie, lăsând cumva la o parte şi ignorând situaţiile cu mult mai tragice în care se află femeile de culoare, cele sărace, femeile care au avut de suportat regimul comunist sau, mai rău, femeile din lumea islamică. Aceste constatări au dus la concluzia conform căreia acest nou val ar trebuie să fie mai inclusivist şi să propage ideea de „empowerment” global, atât la nivel politic, cât şi social815. Celor trei valuri li se alătură, de asemenea, şi postfeminismul, văzut ca o etapă între feminismul valului al doilea şi cel al valului al treilea. Asociat ideii de postmodernitate, postfeminismul este un 813

Stacy GILLIS, Gillian HOWIE, Rebecca MUNFORD, THird Wave Feminism. A Critical Exploration, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2007, p. 74 ş. u. 814 Ibidem, p. 76. 815 Ibidem, p. 77.

279

Provocări la adresa familiei creştine azi

termen creat şi introdus începând cu anii 90 de către mass-media, care reuşeşte astfel să-şi impună viziunea despre cum au evoluat mişcările feministe după cel de-al doilea val. Acestei mişcări îi sunt asociate nume importante de teoreticiene precum cel al lui Naomi Wolf sau Camile Paglia816. Postfeminismul a dorit să introducă ideea că tot ceea ce există, ceea ce se produce poate fi universal acceptat, restricţiile şi canoanele de orice tip fiind anulate. Diversitatea şi flexibilitatea este ceea ce caracterizează gândirea postfeministă, în opoziţie cu constrângerile feministe ale anilor 60817. În acest context, postfeminismul propune o nouă viziune asupra femeilor şi situaţiei acestora, insistând că victimizarea este poate cea mai greşită strategie de atac, contribuind la scăderea şanselor de autoafirmare. Odată considerate victime, femeile sunt tratate ca atare. Este un fel de gândire circulară prin care se va ajunge la aceleaşi rezultate: grijă mai mare care va duce la o protecţie excesivă şi deci din nou la îngrădirea drepturilor de liberă exprimare, autoafirmare, etc.818. Pornind de la această viziune, mass-media a creat şi a transmis pe piaţă alte două idei care, deşi nu s-au autodefinit drept teorii postfeministe, au fost etichetate astfel. În acest sens, ideea nou vehiculată a fost cea conform căreia pornografia nu trebuie condamnată, fiind considerată formă de liberă exprimare şi de libertate sexuală. Tot în acest registru, s-a considerat că nici hărţuirea sexuală nu trebuie incriminată. Incriminarea ei duce atât la inhibiţii, cât şi la încălcarea libertăţii de exprimare819. Criticând aspru feminismul academic şi martirismul sexual propus de primele două valuri, postfeminismul susţine că se adresează tuturor femeilor libere şi nonconformiste, care nu se supun canoanelor şi modelelor impuse de societate (fie ele masculine sau 816

Neeru TANDON, Feminism: A Paradigm Shift, Atlantic Press, New Delhi, 2008, p. 58 – 59. 817 Stephanie GENZ, Benjamin A. BRABON, Postfeminism: Cultural Texts and THeories, Edinburgh University Press, Edingurgh, 200p, 64 ş. u. 818 Ibidem, p. 145 – 146. 819 Mary DOUGLAS VAVRUS, Postfeminist News. Political Women in Media Culture, State University of New York Press, Albany, 2002, p. 13 ş. u.

280

Provocări la adresa familiei creştine azi

feminine). Considerat a fi un curent sofisticat şi inaccesibil, feminismul pare a nu mai fi la modă, această idee fiind propagată în special de mass-media care şi-a construit imperii întregi pornind de la noua imagine a postfeministelor820. Stadiul actual minimalist al participării femeilor la viaţa publică se datorează unei duble istorii: cea patriarhală (până în 1948), cea totalitară (până în 1989). A) Mişcarea feministă liberală. Feminismul liberal contemporan se axează pe drepturile omului, insistand asupra încorporării experienţei femeilor. El produce politici ale egalizării şanselor în competiţie, pledează pentru reformarea sex-rolurilor, pentru educaţia androgină, pentru eliminarea seximului din educaţie şi din practicile instituţiilor publice, pentru reformarea familiei în valorile parteneriatului domestic. Militând pentru eliminarea patriarhatului în sfera publică şi privată, feminismul liberal extinde drepturile omului, accentuând pe integritate, reciprocitate şi autoafirmare, inclusiv cu sprijinul politicilor axate pe democraţia paritară şi pe parteneriatul privat. În contrast cu această abordare, liberalii români actuali par să preia grosso-modo ideea mâinii invizibile, suficienţa egalităţii formale în faţa legilor821. B) Feminismul socialist. În retorica partidelor de orientare marxist-socialistă nu întâlnim analiza dublei zile de muncă a femeilor, nici exploatarea muncii neplătite a acestora, drept caz fundaţional pentru restul formelor de exploatare, îndeosebi pentru cea de clasă. Inegalitatea nu este tratată ca avându-şi sorgintea în familie, în relaţiile asimetrice prin care jumătatea feminină a societăţii este desemnată rolurilor auxiliare şi este frustrată de timp liber pentru autodezvoltare822. „Promovarea femeii” din discursurile socialiştilor români este goală de justificări şi programe. Ele vorbesc despre abstracţia „femeia”, o glorifică pentru roluri tradiţionale şi, eventual, o fac 820

Ibidem, p. 14. Ştefania MIHĂILESCU, Emanciparea femeii Române – Studii şi antologie de texte, vol. II, (1919 - 1948), Ed. Ecumenică, Bucureşti, 2004, p. 527. 822 Neeru TANDON, Feminism: A Paradigm Shift, p. 46. 821

281

Provocări la adresa familiei creştine azi

părtaşă la strategia protecţiei sociale înţeleasă ca “parastas” ocazional (în locul asistenţei pentru dezvoltare, femeile primesc conjunctural din pomenile protecţiei sociale)823. C) Feminismul social-democrat. PD are iniţiative legate de politicile afirmative pentru femei. Partidele social-democrate nu includ încă activitatea domestică în categoria „muncă retribuită”824. D) Feminismul ecologist. Dacă am avea o mişcare ecologistă, ar exista şi terenul pentru dezvoltarea ecofeminismului. Cel din urmă ar demonta retorica dispreţului faţă de natură, a tratării acesteia ca simplă resursă şi ar construi politici comune de combatere a sexismului şi speciismului. Căci în cazul ambelor forme de discriminare se operează cu o logică a dispreţului pentru ceea ce e natural (speciile nonumane) şi pentru categoria socotită de către sexişti drept emoţională, deci mai puţin capabilă de discernămant şi autoguvernare: femeile825. E) Feminismul radical este un stadiu avansat de evoluţie a feminismului. El presupune saltul peste limitele reformiste ale celorlalte orientări, adică o revalorizare radicală a experienţelor femeieşti, susţinând strategii de subminare a rădăcinilor tradiţiei patriarhale. Este depăşit feminismul egalităţii prin cel al afirmării diferenţelor. Multe din punctele de pe agenda mişcărilor feministe sunt atinse fără o mişcare feministă: dreptul la vot, participarea la activitatea productivă, dreptul la avort etc826. Privite în ansamblu, toate aceste ramuri ale feminismului au în comun dorinţa de emancipare şi de afirmare a femeii. Dacă până la jumătatea secolului al XX-lea se mai putea încă vorbi despre diferenţe majore între bărbat şi femeie în spaţiul european, astăzi aceste obstacole au fost demult depăşite. O atare situaţie nu aparţine nu numai acţiunilor feministe, ci ea a fost generată de evoluţia 823

Ibidem, p. 47. Ibidem, p. 48. 825 Karen WARREN, Barbara WELLS-HOWE, Ecological Feminism, Routledge, New York, 2006, p. 8 – 28. 826 Denise THOMPSON, Radical Feminism Today, Sage Press, London, 2001, p. 2 ş. u. 824

282

Provocări la adresa familiei creştine azi

firească a societăţii. Tocmai de aceea, feminismul militant nu mai poate fi astăzi actual. Înţelegând această situaţie, adeptele şi chiar adepţii acestei mişcări s-au reorientat către alte subiecte, cel mai arzător fiind cel al familiei. Mai precis, s-au purtat şi se poartă numeroase discuţii despre raporturile ce ar trebui să existe între soţi, despre creşterea copiilor şi despre gradul de influenţă pe care cei doi părinţi ar trebui să-l aibă asupra acestora. Mult mai dramatică este însă disputa din jurul avortului. Astăzi, în Europa nu mai există nicio ţară care să fi interzis această practică. În lipsa unei interdicţii care să le victimizeze, feministele au început să insiste asupra pretinsului drept de a dispune de fătul pe care-l poartă în pântece după bunul plac. Sunt aduse în sprijinul acestei poziţii argumente precum susţinerea carierei, menţinerea aspectului fizic, indiferenţa faţă de orice implicare maternă, însă nu se ia niciodată în calcul faptul că responsabilitatea naşterii unui copil aparţine familiei şi nu doar unuia dintre membrii acesteia. Este inutil să menţionăm faptul că ideea de spiritualitate ortodoxă nu poate fi agreată în mediile feministe, câtă vreme aceasta, fără a distruge egalitatea dintre bărbat şi femeie, o aşază pe un alt fundament decât cel politic sau economic. În Hristos, bărbatul şi femeia reprezintă un singur trup, iar unitatea lui nu este dată nici de poziţia dominantă a unuia dintre cei doi, nici de tendinţele de afirmare ale unei pretinse egalităţi a drepturilor, ci de dragostea curată şi jertfelnică.

VI.7. Problema homosexualităţii şi a cuplurilor homosexuale După ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, după ce a populat apele cu vietăţi, iar pământul l-a umplut cu verdeaţă, cu pomi roditori şi tot felul de animale sălbatice şi domestice (Fac. 1, 1 - 25), deci după ce a creat toate condiţiile necesare „existenţei şi dezvoltării integrale a omului pe pământ”, a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, 283

Provocări la adresa familiei creştine azi

animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Fac. 1, 26). Şi mai departe ni se spune: „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27), pentru că „a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2,18). Aşadar, Dumnezeu a făcut-o pe Eva nu numai ca să îi fie de ajutor lui Adam, ci şi pentru ca acesta să nu fie singur, deoarece singurătatea înseamnă suferinţă. Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, pentru că în acest caz nu ar fi iubire. Pentru că se completează reciproc, Adam şi Eva sunt omul deplin. „Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie”. „Şi a făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” (Fac.1, 27)827. „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur”828, notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cele două aspecte - masculin şi feminin - ale omului, „sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că o fiinţă umană luată izolat şi considerată în sine nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om, într-o existenţă izolată de complementarul său. Nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate. Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă829. Fiecare este la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. Fiinţa umană este o fiinţă conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duală”830. 827

Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 324. 828 Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Facere X, 4, p. 105. 829 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 324. 830 Ibidem, vol. III, p. 120 – 121.

284

Provocări la adresa familiei creştine azi

Aşadar, cea dintâi familie a fost instituită în rai, „având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu”, care, după ce a făcut pe Adam şi Eva „i-a binecuvântat zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”(Fac. 1, 28). După învăţătura Bisericii noastre, „familia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: „de aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31). Omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte) şi cea dintâi formă a vieţii de obşte este familia. În această familie, instituită şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copiii - viitorii membri ai societăţii şi ai Bisericii - şi tot aici primesc ei primele îndrumări de viaţă şi primele învăţături despre credinţa noastră, care se transmite, astfel, din generaţie în generaţie; în familie învaţă copiii să-şi facă semnul crucii, să-şi plece genunchii în faţa sfintelor icoane şi să se roage lui Dumnezeu - acasă şi în Biserică; în familie se deprind cu postul, aici învaţă că trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească şi tot aici învaţă ce este fapta bună şi ce este păcatul831. „Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi a cultivat un respect deosebit faţă de familie, numită şi «Biserica de acasă», având convingerea că este instituită şi binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect faţă de familie s-a concretizat în grija faţă de o viaţă curată şi echilibrată în orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de prunci. Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a societăţii româneşti. Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul de anormal şi, cu înţelepciune, au lucrat pentru înlăturarea răului şi promovarea binelui”832. Spre deosebire de felul în care este privită familia în societatea românească şi de modul creştinesc în care poporul nostru 831 832

Ibidem, p. 121. PF. Patriarh DANIEL, „Familia creştină - Biserica de acasă”, p. 5.

285

Provocări la adresa familiei creştine azi

îşi trăieşte viaţa, în unele state din Europa şi America, în numele drepturilor şi libertăţilor omului, sunt lezate principii ale moralei creştine, legiferându-se ceea ce este împotriva firii, minimalizându-se astfel rolul şi rostul familiei în societate833. Prezentarea păcatului împotriva firii ca normalitate se datoreşte faptului că trăim într-o societate secularizată, care face totul pentru a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici, decât faţă de lumea spirituală, în care omul nu se mai prosternează în faţa Raţiunii divine, ci începe să adore propria raţiune, în care religia creştină a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea europeană pentru a fi izolată în sfera subiectivismului personal, fiind definită ca o afacere de ordin privat şi în care preceptele moralei creştine sunt înlocuite cu bioetica834. Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) o întâlnim de-a lungul istoriei, atitudinea faţă de ea diferind de la epocă la epocă şi de la popor la popor. Astfel, vechii greci şi evreii o respingeau, dar era acceptată la Roma şi în Grecia. Dacă în Evul Mediu homosexualitatea era sancţionată cu pedeapsa capitală, încetul cu încetul lumea a început să manifeste toleranţă faţă de ea. Iluminismul, prin Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, propunea „libertatea sexuală ca mijloc de eliberare a bărbaţilor şi femeilor de civilizaţia creştină”. Mai târziu, Charles Darwin afirma că „sexul fiind un instinct animalic”, nu are nici un rost „să fie legat de nişte principii religioase sau morale”. Şi aceasta datorită faptului că Darwin socotea omul ca produs al evoluţiei şi nu creat de Dumnezeu, şi ca atare nu are de dat seama pentru ceea ce face în faţa nimănui835. Sigmund Freud susţine că „sexualitatea este instinctul dominant” al omului şi „încearcă să dea o bază ştiinţifică separării sexualităţii de procreare şi orientării ei spre plăcere”. La sfârşitul secolului al XlX-lea au început „să apară mişcările homosexualilor (iniţial în Germania în 1897), care cereau libertatea şi egalitatea în drepturi a lor, ca minoritate, cu majoritatea heterosexuală”. Aceste 833

Dr. George STAN, Teologie şi bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 45. 834 Ibidem, p. 46. 835 Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Teologie şi cultură, p. 44.

286

Provocări la adresa familiei creştine azi

mişcări au atins perioada de vârf prin anii 1960, când, în paralel, avea loc şi mişcarea feministă. Toate mişcările acestea au loc în numele libertăţii persoanei, despre care Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă: „Constituie libertăţi ale persoanei atât deciziile pe care aceasta le ia în momentul căsătoriei (asupra persoanei sau, mai nou, asupra sexului acesteia), asupra reproducerii, asupra îmbogăţirii formelor de reproducere (prin recursul la noile tehnici reproductive, de tipul fertilizării in vitro şi al transferului de embrioni, al donaţiei de gârneţi sau embrioni), sau a refuzului acestui drept (concretizat prin sterilizare şi avort), precum şi deciziile persoanei asupra morţii sale (eutanasie, suicid)”836. Tot aici se include şi dreptul de a dispune de propriul tău corp (prostituţia). Mişcările feministe americane au introdus conceptul de maternitate voluntară, care „trăgea o linie de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreare” şi au cerut dreptul de avort, „ca singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor”. Despre toate acestea am discutat cu alt prilej, aşa că acum mă voi referi numai la decizia pe care o ia persoana în momentul căsătoriei – asupra persoanei sau asupra sexului acesteia837. Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) „constă în dorinţă erotică pentru un individ de acelaşi sex”, dorinţă care merge „de la o prietenie foarte erotizată, până la practici sexuale între cei doi parteneri, în care unul joacă rolul sexului opus. La bărbaţi poartă numele de pederastie, iar la femei, de lesbianism”838 Unii autori spun că „nu există o definiţie a homosexualităţii, după cum nu s-a convenit asupra unei definiţii a minorităţilor, în general. Calificările au oscilat între boală şi comportament deviant, sfârşind prin a fi acceptată ideea existenţei homosexualităţii ca minoritate sexuală”839. Alţi psihiatri, în urma Congresului Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro, din 1994, spun că este fără temei 836

Dr. George STAN, Op. cit., p. 47. Ibidem, p. 47. 838 Ibidem, p. 45. 839 Lennart NORDENFELT, Talking about Health: A Philosophical Dialogue, Rodopi, Amsterdam – Atlanta, 1997, p. 55. 837

287

Provocări la adresa familiei creştine azi

tendinţa de a căuta motivaţii medicale homosexualităţi, deoarece „orice homosexual este pe deplin răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ”840. Neavând cauze genetice, endocrine sau psihiatrice, deci neavând cauze medicale, „ea poate fi considerată un viciu şi, ca orice viciu, are o influenţă cert nefavorabilă atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii societăţi”. De aceea societatea trebuie să-i informeze pe tineri despre acest viciu pentru a-i apăra de degradarea morală spre care îi poate îndrepta o societate secularizată841. Referindu-se la această patimă, profesorul Nicolae Paulescu spune că aceasta nu este altceva decât „căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat)”842. Cu alte cuvinte, patima este un instinct deviat. Omul care transformă instinctul în patimă nu remarcă şi nu reţine decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc să se înalţe până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea, devenită unica ţintă a activităţii sale. De exemplu, instinctul de nutriţie are drept scop natural procurarea din mediul înconjurător a unor elemente care pot asigura celulelor unui organism materia şi energia de care acesta are trebuinţă pentru a creşte, a se reproduce şi a funcţiona. Pentru omul care a transformat instinctul de nutriţie în patimă, totul se reduce la plăcerea pe care o simte când consumă alimentele preferate, de care abuzează, consumându-le în cantităţi din ce în ce mai mari843. De asemenea, omul care a transformat instinctul de reproducere în patimă, nu mai vrea să ţină seama „că acest instinct are înalta menire de a pregăti procrearea unei noi fiinţe omeneşti. Pentru el nu contează decât plăcerea ce rezultă din unirea sexuală, plăcere din care ajunge să facă scopul activităţii lui. Şi pentru a abuza 840

George Haggerty and Bonnie Zimmerman, Encyclopedia of Lesbian and Gay Histories and Cultures, vol. I, Garland Publishing Inc. New York, 2000, p. 130. 841 Dr. George STAN, Op. cit., p. 48. 842 Nicolae PAULESCU, Instincte, patimi, conflicte, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 100. 843 Ibidem, p. 100 – 101.

288

Provocări la adresa familiei creştine azi

cât mai mult de această plăcere, libertinul – inferior animalelor recurge la mijloace abjecte (masturbarea) şi infame (homosexualitatea), fără a da înapoi chiar de la a comite crime (avortul) spre a împiedica realizarea scopului natural al acestui instinct". Trebuie să reţinem că în patimi se manifestă o sete fără margini de satisfacere, pe care cel împătimit nu o poate satisface niciodată844. Ceea ce se spune despre stomac, că devine, prin lăcomie, o mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte pentru orice patimă. Această neputinţă de satisfacere se datoreşte atât patimii, cât şi obiectelor cu care caută să se satisfacă, pentru că acestea sunt finite, atât ca izvoare de satisfacţie, cât şi ca durată, căci prin consumaţie trec în ne-existenţă845. Este adevărat că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, dar păcatele personale nu sunt toate deopotrivă de grele, ci unele sunt păcate uşoare, sau care pot fi iertate, iar altele sunt păcate grele sau păcate de moarte, numite aşa pentru că răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului. Printre păcatele grele se numără şi păcatele strigătoare la cer, numite astfel pentru că ele „tind a nimici imboldurile (instinctele) puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate sau perversiune a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare. Printre păcatele strigătoare la cer se numără şi sodomia, „adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor”846. Desfrâul împotriva firii se mai numeşte şi sodomie, după locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora, care au pierit din cauza acestui păcat (Fac. 19, 24 - 25). Tot în Vechiul Testament ni se spune: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22). Iar în Noul Testament sunt scrise 844

Ibidem, p. 101. Ibidem, p. 101. 846 Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 356. 845

289

Provocări la adresa familiei creştine azi

următoarele, referitor la acest păcat: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26 - 27)847. Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel numeşte homosexualitatea păcat împotriva firii, deoarece Dumnezeu a înscris în fiinţa noastră legi pe care nu le putem ignora, fără a duce firea la dezordine, la slăbirea şi descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine. Într-adevăr, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om ... bărbat şi femeie (Fac. 1, 27). Aceste două aspecte - masculin şi feminin – vor să arate că „unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară / de bărbat şi femeie”848. Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie pentru că „cel ce se uneşte cu o femeie prin căsătorie se completează atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu un alt partener”849. Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primit-o prin creaţie. „Când fariseii îl întreabă pe Mântuitorul dacă se cuvine ca omul să-şi lase femeia pentru orice pricină, Acesta le răspunde: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie ? Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup” (Mt. 19, 4-6). Prin urmare, aşa cum am arătat anterior, de la început l-a creat Dumnezeu 847

Dr. George STAN, Op. cit., p. 48. John BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 226. 849 Ibidem, p. 226 – 227. 848

290

Provocări la adresa familiei creştine azi

pe om bărbat şi femeie şi a pus în firea lui legi, printre care şi aceea de a se alipi de femeia sa, devenind astfel o unitate, un trup850. Unitatea umană nu se poate realiza în dualitatea personală uniformă, aşa cum încearcă să ne convingă homosexualii (pederaşti sau lesbiene), ci în dualitatea personală neuniformă şi complementară. Făcând pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu însuşi i-a împreunat, prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, binecuvântându-i. Aceasta este legea sădită de Dumnezeu în firea omului şi tot ceea ce est împotriva acestei legi este nefiresc, este împotriva firii. Ca dovadă că perechea bărbătesc şi femeiesc este naturală, conformă legilor firii, este faptul că la toate creaturile găsim această dualitate: bărbătesc şi femeiesc. Numai că, „în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii”, omul, înzestrat de Dumnezeu cu libertate, „a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui”851. După învăţătura noastră, căsătoria, ca legătură naturală, pe viaţă, între un bărbat şi o femeie, prin Taina Nunţii, este sfinţită şi înălţată la demnitatea unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. Pentru ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie desăvârşită, căsătoria trebuie să se bazeze pe o iubire desăvârşită, în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală... aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare dintre cei doi înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt, iar acestea îi leagă tot mai strâns, făcând să se penetreze de tot mai multă spiritualitate actele lor de iubire trupească852. În cazul homosexualilor, care practică desfrâul împotriva firii, nu mai putem vorbi despre o iubire jertfelnică, despre o iubire care spiritualizează unirea lor trupească nefirească, ci de satisfacerea unui instinct pervertit. Această patimă osândită de Biserică, „are nevoie de persoana umană pentru a se satisface, dar o reduce pe aceasta tot la 850

Ibidem, p. 227. Nicolae PAULESCU, Op. cit., p. 103. 852 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă,vol. III, p. 125. 851

291

Provocări la adresa familiei creştine azi

caracterul de obiect, sau vede şi foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite, ascunse în latura de subiect”853. Lucru şi mai grav este faptul că pătimaşul nu-şi dăunează numai lui, ci şi altora, pentru că, de exemplu, în cazul nostru, homosexualul „uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui, dar prin aceasta le face şi pe acelea desfrânate, care caută, la rândul lor, să uzeze de alte persoane, ca de obiecte” 854. Şi astfel, patimile produc haos între oameni, pentru că ele sunt opusul iubirii adevărate, singura care poate restabili armonia între oameni, şi nu mai corespund scopului căsătoriei voite de Dumnezeu. După ce a instituit cea dintâi familie în rai, familie ce-şi avea baza în natura umană duală, Dumnezeu a binecuvântat-o, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28). De această binecuvântare s-au bucurat şi se vor bucura toate familiile întemeiate după modelul căsătoriei paradisiace, iar copii care se nasc în familie, pe de o parte sporesc unirea sufletească a părinţilor şi, pe de altă parte, prin ei, părinţii intră în relaţii mai bogate cu societatea855. Or, cuplurile de homosexuali - pederaşti sau lesbiene - nu se pot bucura de această binecuvântare a lui Dumnezeu de a avea copii şi atunci ei cer sus şi tare să li se dea dreptul de a înfia copii. Nu putem fi de acord cu această cerere, deoarece acceptarea ei ar însemna să condamnăm aceste fiinţe nevinovate să ajungă obiecte necesare satisfacerii poftelor nefireşti ale homosexualilor, pentru ca, la rândul lor, aceştia să ajungă şi ei să păcătuiască cu alte persoane, pe care le vor folosi tot ca obiecte care le satisfac patima856. Un lucru şi mai grav este că homosexualii cer să fie legiferată pedofilia, pentru ca ei să poată întreţine raporturi sexuale nefireşti cu copiii. Deşi această fărădelege nu a fost încă legalizată, abuzurile sexuale asupra copiilor sunt practicate pe scară largă şi sunt bine protejate. De menţionat este faptul că, în cazul practicării pedofiliei, homosexualii sunt găsiţi vinovaţi nu pentru că 853

Dr. George STAN, Op. cit., p. 49. Ibidem, p. 49. 855 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă,vol. III, p. 126. 856 Dr. George STAN, Op. cit., p. 49. 854

292

Provocări la adresa familiei creştine azi

au practicat pedofilia, ci pentru că nu au avut consimţământul copiilor, ceea ce duce la concluzia că pedofilia este permisă dacă există consimţământul reciproc857. Am arătat că homosexualitatea este un păcat strigător la cer şi orice păcat este condamnat de Biserică. Dar Biserica nu-l condamnă pe păcătos, ci îl aşteaptă ca să îl trateze prin mijloacele ei specifice de însănătoşire deoarece tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile, cu condiţia ca păcătosul să şi le mărturisească la scaunul spovedaniei şi să se căiască pentru ele. Homosexualitatea, adică desfrâul împotriva firii, trebuie combătută pentru că desfrâul împotriva firii zdruncină stabilitatea familiei, care reprezintă „o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi societăţii”858. Omul secularizat, rupt interior de Dumnezeu, nu mai are conştiinţa păcatului, nu mai ştie de învăţăturile Bisericii şi se lasă purtat de mândra pretenţie de fiinţă autonomă şi de patimi, fără să se gândească ce preţ va plăti omenirea pentru această decădere morală. Biserica condamnă păcatul sodomiei ca pe un păcat strigător la cer, dar pe cei care păcătuiesc îi aşteaptă la scaunul spovedaniei, pentru ca prin mijloacele ei specifice de însănătoşire, să-i poată reda societăţii, scăpaţi de această patimă teribilă, care le face rău lor, semenilor şi societăţii859. Chiar şi în nedorita eventualitate a legiferării homosexualităţii, nu trebuie să ne temem, pentru că poporul nostru şi-a plămădit şi hrănit fiinţa sa din Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Preceptele evanghelice au fost transmise din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii, de la Sfântul Altar al Bisericii şi de la cel al familiei, ceea ce a dat naştere la un mod creştinesc de viaţă fundamentat pe valorile nepieritoare ale credinţei în Hristos.

857

Pr. Claudiu DUMEA, Omul între a fi sau a nu fi, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1998, p. 36. 858 Dr. George STAN, Op. cit., p. 50. 859 Pr. Prof. Dumitru POPESCU, Teologie şi cultură, p. 51.

293

Provocări la adresa familiei creştine azi

Respingând iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă aşa cum este voită de Dumnezeu, Biserica respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute şi respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei.

294

Provocări la adresa familiei creştine azi

295

Provocări la adresa familiei creştine azi

CONCLUZII Sfânta Scriptură ne descoperă familia ca instituţie voită şi orânduită de Dumnezeu prin însăşi actul creaţiei, omul fiind destinat, după chipul lui Dumnezeu, vieţii comunitare. Nunta sau Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă în iubire între un bărbat şi o femeie, stând la baza întregii umanităţii şi constituind umanitatea, este o temă fundamentală a vieţii şi persoanei umane, legată de Dumnezeu Atotcreatorul şi Atotţiitorul întregii creaţii. Familia a fost instituită după modelul Sfintei Treimi, iar relaţia complementară dintre bărbat şi femeie relevă atât consubstanţialitatea omului, cât şi predispunerea persoanelor umane spre relaţii interpersonale. Bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea. Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, căci, în acest caz, n-ar fi peste tot persoană, deci Dumnezeu. De aceea, nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o nomadă închisă. În acest caz, existenţa lui ar fi un chin, Dumnezeu a creat-o şi pe Eva nu numai ca să-l ajute pe Adam, ci şi pentru că a văzut că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2, 18), deci să-l ferească de singurătate. Căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie, deci Dumnezeu a creat coexistenţa, mai exact comuniunea. Căsătoria este socotită cea mai veche instituţie a dreptului divin, fiindcă ea a luat fiinţa odată cu creearea primilor oameni. Ea este socotită şi instituţie de drept natural, iar familia drept celulă insdispensabilă şi de neînlocuit a societăţii. Prima familie a fost întemeiată în Rai, având ca martor şi preot pe Dumnezeu (Fac. 1, 28). Păcatul primilor oameni a dus la căderea familiei primordiale din ordinea harică, în ordinea naturală. Căderea protopărinţilor a fost 296

Provocări la adresa familiei creştine azi

o cădere din ordinea valorilor, o pervertire a conştinţei axiologice până la secătuirea sensibilului de seva lui spirituală, de principii, de sensuri, un act, o jertfire oarbă, goală de sens. Prin păcat, omul a pierdut unitatea fiinţei şi fiinţa însăşi a actului jertfei. Căderea în păcat a cufundat fiinţa în lumea simţurilor, înlănţuie sufletul în materie şi rupe comuniunea cu Dumnezeu. Prin păcat omul a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti, s-a îmbolnăvit, a pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri. Prin cădere, întreaga fiinţă a omului a fost întinată şi coborâtă, omul decăzând din persoană în individ, a dispărut armonia cu sine, cu semenii şi cu natura înconjurătoare. Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine care trebuie să fie considerată, în primul rând, în legătură cu viaţa comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii şi icoana iubirii lui Hristos faţă de umanitate. Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Ca instituţie civilă, familia este socotită ca fiind un fenomen social, o formă de relaţii sociale dintre oameni legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie. Privită din punct de vedere sociologic, familia este definită ca formă specifică de comunitate umană, desemnând grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare. Din acest punct de vedere se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii precum şi dintre alte rude. Sociologii disting familia simplă sau nucleară formată din părinţi şi copii şi familia extinsă sau largă, formată şi din alte persoane decât în primul caz. În sens juridic, familia desemneză grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege. Taina căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia, este Taina iubirii dumnezeieşti, Taina 297

Provocări la adresa familiei creştine azi

cuprinzătoare a existenţei peste tot şi acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica şi, prin Biserică, întreaga lume. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a se jertfi şi osteni pentru el. Soţii creştini, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, participă la taina unităţii şi a iubirii fecunde dintre Hristos - Mirele şi Biserica - Mireasa. Căsătoria creştină este altfel nu numai semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţeniei, adică este o Sfântă Taină care desăvârşeşte instituţia de la creaţie. Căsătoria a fost creată după modelul iubirii intratrinitare, având ca model de împlinire şi desăvârşire legământul dintre Dumnezeu şi poporul ales şi nunta dintre Hristos şi Biserică, ceea ce devine icoană a nunţii în Noul Testament. Lumea contemporană este confruntată de două concepţii „teologice” diferite, eronate, ale căror consecinţe sunt grave. Prima concepţie este deismul, fiind specifică majorităţii lumii creştine şi elimină pe Dumnezeu din creaţie şi îl închide într-o transcendenţă inaccesibilă, iar cea de-a doua este specifică religiilor orientale, hinduism sau budism, care confundă în chip panteist Divinitatea cu creaţia. Teologia răsăriteană afirmă prezenţa lui Dumnezeu în imanenţa creaţiei prin lucrările sau energiile Sale necreate şi veşnice şi scoate în evidenţă transcendenţa absolută a lui Dumnezeu în raport cu creaţia. Deci, apariţia secularizării este rezultatul luptei culturii fără Dumnezeu împotriva Bisericii. Biserica a căutat să sacralizeze şi să-şi extindă autoritatea ei asupra lumii, iar cultura apuseană, începând cu renaşterea şi sfârşind cu iluminismul şi revoluţia franceză, a dat naştere la secularizare care tinde către emanciparea omului de sub autorităţile religioase. Secularizarea este o consecinţă a relativizării credinţei creştine, pentru că ea eliberează pe om de puterile şi constrângerile lumii. Această ruptură radicală dintre lumea naturală şi supranaturală a făcut ca familia creştină să-şi piardă suportul ei transcendent şi sensul profund al comuniunii ei spirituale în Hristos şi Biserică. 298

Provocări la adresa familiei creştine azi

Familia secularizată este o familie mutilată spiritual, care trăieşte într-un orizont spiritual şi cultural confuz, mediocru, având obsesia confortului şi a bunăstării materiale. Omul modern este dependent de consum, iar preocupările sale esenţiale sunt legate doar de bunurile economice. În zilele noastre observăm, mai mult ca oricând, că se duce o adevărată luptă împotriva învăţăturii de credinţă, în general, şi a spiritualităţii creştin-ortodoxe, în special. Observăm cu stupoare cum postmodernismul a coborât omul în lumea obiectelor, astfel încât el are un preţ şi este vândut la bursa de acţiuni a acestor idei şi concepte în postmodernism, care este numit, pe bună dreptate, o mizerie intelectuală şi morală, o subcategorie filosofică. Lumea postmodernă este o lume în care misterul nu reprezintă ceva abia admis, ci o lume în care se pot întâmpla lucruri fără nicio cauză, care să le facă necesare, iar oamenii pot face lucruri fără niciun scop rezonabil. Aspectele specifice postmodernismului sunt: interdeterminarea, fragmentarea, performanţa, construcţionismul, imanenţa, iar consecinţele reale ale provocărilor postmoderniste asupra lumii: urbanismul modernist, tehnologismul, dezumanizarea, primitivismul şi erotismul. Biserica Ortodoxă, prin tradiţia ei teologică şi moral ascetică, rezumată în Sfânta Liturghie, a păstrat vie perspectiva restaurării omului. Comunicarea reală a lui Dumnezeu cu lumea, iubirea chenotică ce culminează cu iubirea pentru duşmani şi isihasm, care salvează întâietatea persoanei, constituie singurele premise pentru restaurarea lumii creştine alienate. În toiul civilizaţiei individualiste, în epoca eliberării postfreudiene a instinctului, în miezul refuzului instituţiilor sclerozate şi al formelor convenţionale, Biserica îşi este sieşi datoare să facă din nou din Taina Căsătoriei o posibilitate prin excelenţă de libertate şi de relaţie. Adevărata libertate se dobândeşte prin autodepăşire ascetică şi adevărata relaţie se trăieşte prin moartea de bunăvoie a eului. Pornind de la aceste considerente, am încercat în prezentul proiect să punem în evidenţă principalele provocări la adresa familiei 299

Provocări la adresa familiei creştine azi

în epoca actuală. Pentru a respecta rigoarea academică, am indicat în primă instanţă stadiul actual al cercetărilor, insistând cu precăderea asupra mediului universitar teologic românesc. Studiile părinţilor profesori Dumitru Radu, Ilie Moldovan, Vasile Mihoc sau Vasile Gavrilă ne-au fost de un real folos, aflând în ele nu doar o informaţie bogată şi atent sistematizată, ci şi o viziune profund ortodoxă. Apelul constant la aceste lucrări ne-a permis să păstrăm o linie de echilibru în analiza unui subiect atât de delicat. Primul capitol a fost deschis cu o prezentare de ansamblu asupra concepţiei juridice despre familie, luând în discuţie toate aspectele pe care aceasta le implică din punct de vedere legislativ. De asemenea, am căutat să punem în evidenţă şi modul în care cultura românească a înţeles să prezinte familia. Din cercetările existente, a reieşit că rolul familiei în societate este fundamental, ea reprezentând celula de bază a acesteia, punctul de plecare în dezvoltarea oricărei ţări. Se cuvine totuşi să precizăm că sintagma „celulă de bază a societăţii”, deşi profundă în esenţă, a fost denaturată de ideologia vechiului regim comunist, în timpul căreia familia a fost mai degrabă o unitate de producţie, decât o comuniune bazată de dragoste şi respect reciproc. Simpla excludere a elementului religios din viaţa familiei a privat-o de elementul cel mai important al consolidării ei. Nu trebuie să scăpăm din vedere că, în această perioadă, începe să crească numărul cuplurilor care au ales o viaţă ne-reglementată din punct de vedere religios, dar şi al divorţurilor ca urmare a lipsei de coeziune familială. Fără a respinge această sintagmă, am încercat să-i redăm adevărata dimensiune spirituală, insistând asupra faptului că unitatea familiei şi, implicit, a societăţii nu pot fi realizate fără o autentică racordare la viaţa Bisericii. Familia este, într-adevăr, celulă de bază a societăţii, însă numai în Hristos şi în Biserică. Capitolul al II-lea a fost dedicat întru totul fundamentelor biblice ale familiei şi căsătoriei. Deşi, din punct de vedere formal, am operat o separaţie între modul în care cele două Testamente văd familia, am încercat, urmând tradiţiei patristice, să corelăm aceste informaţii, din perspectiva învăţăturii ortodoxe. Mai întâi am insistat asupra diferitelor aspecte vetero-testamentare ale familiei, indicând, 300

Provocări la adresa familiei creştine azi

pe de-o parte, fundamentele sale, clar formulate în cartea Facerii, iar pe de altă parte, modul în care poporul evreu a înţeles să se raporteze la această realitate duhovnicească. Din analiza textelor scripturistice se poate observa o diversitate de norme şi obiceiuri ce reglementează viaţa familiei, astfel încât aceasta să-şi păstreze unitatea şi, mai ales, să corespunţă ţelului pentru care a fost instituită, anume naşterea de urmaşi. Excepţiile de la această unitate, aşa cum este poligamia unora dintre regii lui Israel, sau căsătoriile cu femei de alt neam şi, implicit de altă credinţă, constituie un bun exemplu al modului în care influenţa culturală, politică, militară sau socială poate influenţa moralitatea unui popor. Situaţia familiei din timpul regalităţii iudaice, raportată la starea actuală a lucrurilor, pare să ofere similitudini izbitoare. Se poate observa aceeaşi lipsă de respect şi interes faţă de Legea lui Dumnezeu şi de tradiţiile consacrate ale poporului, precum şi o tendinţă excesivă către erotism şi superficialitate conjugală, aspru condamnate de către profeţi. Ţinând cont de aceste aspecte, am ales să prezentăm, într-un subcapitol separat, provocările la adresa familiei vetero-testamentare. Pe de-o parte, am ţinut cont de continuitatea istorică şi spirituală ce leagă cele două Testamente, astfel că dilemele la adresa familiei sunt în mare măsură comune Noului şi Vechiului Testament. Pe de altă parte, în Noul Testament şi în teologia Sfinţilor Părinţi aflăm răspunsuri clare şi soluţii viabile la problemele ridicate de societatea iudaică şi nu numai la adresa familiei. Odată prezentate aceste provocări, am putut să trasăm coordonatele nou-testamentare ale familiei, insitând, pe de-o parte, pe aspecte de ordin istoric şi normativ, aşa cum este cazul divorţului, expus în Mt. 19, iar pe de altă parte, pe aspectele de ordin teologic, precum binecuvântarea nunţii de către Mântuitorul Iisus Hristos (cf. In. 2) sau ridicarea nunţii la rang de Taină, în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel. Totodată, am subliniat că învăţătura nou-testamentară despre familie nu poate fi înţeleasă pe deplin fără o permanentă raportare atât la tradiţia iudacică, cât şi la cea a Bisericii creştine primare. Deşi aridă în structura sa, investigaţia biblică ne-a oferit cadrele absolut necesare continuării analizei noastre. 301

Provocări la adresa familiei creştine azi

Partea a III-a a lucrării a încercat să ofere o imagine de asamblu asupra modului în care Biserica Ortodoxă a văzut Taina Căsătoriei. Pornind de la fundamentele biblice menţionate în capitolele anterioare, am analizat scrierile Sfinţilor Părinţi şi învăţătura acestora despre familie. Deşi am procedat cronologic, începând cu scrierile Părinţilor Apostolici şi încheind cu opera filocalică, am optat în egală măsură pentru o viziune diacronică, a plierii unor elemente esenţiale legate de viaţa familiei pe gândirea Bisericii din toate timpurile şi din toate locurile. Astfel, am putut obţine un cadru stabil, ale cărui elemente sunt: învăţătura Mântuitorului despre familia creştină şi despre căsătorie, problema instituirii Tainei Căsătoriei, învăţătura Sfinţilor Părinţi despre familie şi, nu în ultimul rând, normele canonice referitore la viaţa de familie şi la căsătorie. Dată fiind importanţa deosebită a elementului canonic, i-am acordat o atenţie aparte. Insistenţa asupra acestui subiect s-a datorat, în primul rând, faptului că sfintele canoane reprezintă esenţa disciplinei, a moralei ortodoxe, consemnată în formule succinte, dar precise, uşor accesibile tuturor credincioşilor. Raportarea permanentă la tradiţia canonică şi respectarea normelor acesteia reprezintă un bun şi eficient mijloc de păstrare a unităţii familiei. Capitolele IV şi V pătrund în problema spinoasă a misiunii familiei în societatea contemporană. Considerată „Biserica de acasă”, familia şi activitatea ei sunt marcate, pe de-o parte, de realitatea tainică a unirii cu Hristos în trupul eclezial, iar pe de altă parte, de imperativul misionar pe care toţi membrii familiei se cuvine să-l respecte în contextul lumii contemporane. Slujirea familiei trebuie să fie o continuitate a slujirii liturgice, pildă de autentică vieţuire creştină, model de propovăduire şi preocupare faţă de probleme societăţii contemporane. Date fiind aceste consideraţii, ne-am referit şi la rolul pe care laicatul îl are în activitatea bisericească, insistând asupra faptului că el vine să întregească lucrarea preotului, să o complinească şi să o desăvârşească. Biserica Ortodoxă nu a văzut niciodată o distanţă de netrecut între cler şi credincioşii săi, ci i-a considerat întotdeauna ca mădulare ale aceluiaşi trup, unite prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în vederea dobândirii mântuirii. La fel, 302

Provocări la adresa familiei creştine azi

familia, ca imagine in micro a Bisericii, joacă un rol important în activitatea slujitoare bisericească. Valoarea acestei lucrări este dată nu numai de efectele pe care le produce, ci şi de permanenta şi tot mai accentuata legătură ce se stabileşte între membrii săi, precum şi între aceştia şi ceilalţi membri al comunităţii ecleziale. Lucrarea Bisericii fără lucrarea familiei în sânul ei nu ar fi completă, după cum nici lucrarea familiei în afara Bisericii nu poate aduce roadele aşteptate, fiind lipsită de modelul coeziunii bisericeşti, prin comuniunea membrilor ei şi prin împărtăşirea de harul dumnezeiesc sfinţitor, prin Tainele Bisericii. Al VI-lea şi ultimul capitol se opreşte punctual asupra problemelor cu care se confruntă familia creştină contemporană. Cele mai multe dintre ele decurg dintr-o înţelegere eronată a realităţilor în care trăim, provocată de secularizarea galopantă a contemporaneităţii. Câtă vreme civilizaţia actuală a ales să ignore tradiţia creştină, optând pentru forme aşa numit „liberale”, însă haotice în esenţă, familia va fi permanent ameninţată. Provocările vin atât din interior, în special din lipsa comunicării între soţi, din lipsa respectului reciproc şi din lipsa dragostei sincere, dar şi din exterior, prin intermediul promovării unei sexualităţi exacerbate, a unui libertinaj fără limite şi, mai ales, a unui discurs „pseudo-cultural” în care fiecare este liber să facă ce vreme, fără nici un criteriu de alegere. Înmulţirea situaţiilor dramatice precum adulterul, divorţul, avortul, perversiunea, nu reprezintă rezultatele imediate ale unei astfel de mentalităţi. Şi mai grav este faptul că aceste cazuri, considerate multă vreme inadmisibile şi chiar aberante, îşi revendică astăzi normalitatea. Căsătoria este înlocuită de forme surogat, ironic numite „căsătorii de probă”, dragostea întunecată de un erotism debordant, maternitatea este grav pusă în pericol de numărul tot mai mare al avorturilor, perversiunea tinde să devină normalitate, în timp ce rânduiala firească este trecută încetul cu încetul în istorie. Pe lângă aceste provocări de ordin intern, există o tentaţie subtilă a exteriorităţii de a se insinua în viaţa familiei. Pe fondul libertăţii greşit înţelese, în lumea occidentală au apărut numeroase structuri pseudo-religioase, sectare ce-şi revendică o autoritate şi o 303

Provocări la adresa familiei creştine azi

putere greu de înţeles pentru un om raţional. Marasmul spiritual a permis pătrunderea unor elemente de factură orientală, organizate în mişcări precum New Age sau MISA, care acaparează tot mai mulţi tineri, distrugându-le viitorul şi şansa de a-şi întemeia o familie normală, creştină. Operând cu elemente psihologice bine puse la punct, aceste grupări câştigă tot mai mult teren, în special în mediile în care cultura şi pregătirea religioasă sunt minime sau chiar inexistente. Alături de aceste tentaţii de factură pseudo-spirituală, am inclus şi problema atât de actuală şi de gravă a homosexualităţii. Considerată de mulţi specialişti o aberaţie a comportamentului uman, homosexualitatea a câştigat la început de secol XXI o pondere tot mai mare. Sub umbrela pseudo-libertăţii de exprimare a propriei opinii şi orientării sexuale, societatea contemporană este silită să asiste astăzi la manifestări inadmisibile de comportament. Cuplurile de acelaşi sex se bucură de posibilitatea legalizării legăturii lor, chiar şi în cadre religioase, aşa cum se întâmplă în Anglia, Olanda sau Statele Unite ale Americii; mai mult, au posibilitatea de a înfia copii şi de a întemeia, chipurile, o familie normală. Împotriva acestor aberaţii, Biserica este chemată să dea atât un răspuns coerent, cât şi un exemplu de viaţă eficient. În analiza subiectului tezei noastre am încercat să ne prezentăm şi propria poziţie, conturată atât prin intermediul cercetării academice, cât şi prin munca pastorală. Considerăm că este nevoie de o intensă acţiune de re-creştinare a societăţii actuale, atât prin intermediul mijloacelor clasice precum cateheza, îndrumarea credincioşilor către Sfânta Liturghie şi către viaţa Bisericii în general, prin acţiunile filantropice, dar şi prin intermediul mijloacelor moderne, precum căile media, discursul public, iniţierea de proiecte cultural-religioase prin intermediul cărora să putem da bun răspuns la problemele societăţii în care cu toţii trăim. Considerăm, de altfel, că tocmai în aceste aspecte constă noutatea tezei noastre. Am încercat să punem laolaltă atât elementele teologice absolut necesare structurării unui discurs misionar eficient, cât şi să oferim o imagine de ansamblu asupra problemelor cu care familia contemporană se confruntă. 304

Provocări la adresa familiei creştine azi

Nădăjduim că lucrarea noastră va reprezenta astfel un bun reper pentru toţi ce ce se simt responsabili pentru viaţa lor şi pentru viaţa lumii în care trăiesc. Restaurarea imaginii creştine a familiei este cheia către o societate mai bună şi către o înţelegere autentică a existenţei umane.

305

Provocări la adresa familiei creştine azi

BIBLIOGRAFIE Ediţii ale Sfintei Scripturi: • Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008. The Greek New Testament, fourth reviserd edition, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2007. •

Izvoare patristice: •

• • • •

• •

ATENAGORA ATENIANUL, Solie în favoarea creştinilor, trad. Pr. Theodor Bodogae, în PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980. Sf. AMBROZIE de la OPTINA, Sfaturi pentru familia creştină, trad. Gheorghe Zapotinschi, Ed. Platytera Bucureşti, 2006. Sf. ATANASIE cel MARE, Tâlcuiri la Psalmi 50,7, în P.G., vol. 27. Fer. AUGUSTIN, In Evangelium Ioannis IX. 2, în PG., vol 35. Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Glafire, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri – partea a II-a, PSB, vol. 39, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992. Sf. CHIRIL al IERUSALIMULUI, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003. Sf. CIPRIAN al CARTAGINEI, Către Donatus, trad. David Popescu, în vol. Apologeţi de limba latină.

306

Provocări la adresa familiei creştine azi •

•

•

•

• • •

• •

• •

•

• •

Sf. CIPRIAN al CARTAGINEI, Despre unitatea Bisericii, trad. David Popescu, în Apologeţi de limbă latină, PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981. CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, PSB, vol 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Clement Alexandrinul, Opere – partea a II-a, PSB, vol. 5, Ed. IBMBOR, București, 1982. Didahia celor doisprezece apostoli, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile părinților apostolici, Ed. IBMBOR, București, 1995. Sf. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile dumnezeieşti, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996. Sf. EPIFANIE al CIPRULUI , Panarion, în P.G., vol. 41. Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre facerea omului, în Scrieri, partea a ll-a, trad, pr.prof. Dr.Teodor Bodogae, Colecţia PSB, vol.30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998. Sf. GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvânt la Sfintele Paște, traducere Pr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2002. Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Despre facerea omului, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri – partea a II-a, PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998. Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre feciorie, în P.G., vol. 46. Sf. GRIGORIE de NYSSA, Dialog despre suflet şi înviere, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri – partea a II-a, PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998. Sf. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Despre sfânta lumină, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999. Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993. Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Comentariu la Epistola I Corinteni”, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, în S.T., nr. 3 / 2005. 307

Provocări la adresa familiei creştine azi • • •

• • • •

• •

• • • •

•

•

Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Scrisoare către o tânără văduvă”, trad. de Asist. Drd. Cristina Rogobete, în S.T., nr. 1 / 2007. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Coloseni 4, 12, în P.G., vol. 62. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Omilia I, a II-a, a III-a, trad. de Asist. Drd. Sabin Preda, în S.T., nr. 1 / 2006; S.T., nr. 2 / 2006. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Cuvânt pentru creşterea copiilor, Ed. Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2000. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Cuvântul I împotriva anomeilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, trad. şi note de pr. Dumitru. Fecioru, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2008. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre educaţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în S.T. nr. 4 / 2007. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre iubire, trad. de Octavian Gordon, în S.T. nr. 2 / 2007. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Despre preoţie, trad. introd. şi note de Pr. Dumitru. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Frumuseţea preoţiei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în G.B. nr. 1 – 3 / 1992. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Homelies sur l'epitre aux Ephesiens, XX, Paris, Traductions par L'Abbe J. Barreille, Gabalda, Paris, 1872. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Mărgăritare, ed. îngrijită, indice de nume şi glosar de Rodica Popescu, Ed. Libra, Bucureşti, 2001. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilia XX la Efeseni, în P.G., vol. 62. 308

Provocări la adresa familiei creştine azi • • •

• •

•

• • • •

• •

•

•

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Facere, două volume, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la I Timotei, ediţie revizuită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la Romani, trad. PS. Teodosie Atanasiu, ediţie revăzută de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu şi alte omilii, trad. de Pr. Prof. Dumitrutru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005. Sf. IOAN GURĂ de AUR, Omilii maritale, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004. Sf. IOAN HRISOSTOM, Comentariu la Coloseni, în P.G., vol. 62. Sf. IOAN HRISOSTOM, Omilii la I Corinteni, în PG, vol. 61. Sf. IOAN SCĂRARUL, Scara, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 9, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009. IOSIF FLAVIUS, Antichităţi iudaice, vol. II, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004. Sf. IRINEU de LUGDUNUM, Demonstraţia propovăduirii apostolice,trad. Prof. Remus Rus, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001. Sf. IUSTIN MARTIRUL şi FILOSOFUL, Apologia I, trad. Pr. Olimp Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă, PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, A doua sută a capetelor despre dragoste 30, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 2, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999. 309

Provocări la adresa familiei creştine azi •

•

• • • •

•

• •

•

Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. 3, Sibiu, Tipografia Arhidiecezana, 1948. METODIU de OLIMP, Banchetul sau despre castitate, traducere Pr. Constantin Corniţescu, PSB, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984. MINUCIU FELIX, Octavius, trad. David Popescu, în Apologeţi de limbă latină, PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981. ORIGEN, Omilii la Geneză, studiu introductiv, traducere şi note Adrian Muraru, Ed. Polirom, Iaşi, 2006. Sf. NICOLAE CABASILA, Despre viata în Hristos, trad. Pr. Theodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001. Sf. TEOFIL al ANTIOHIEI, Către Autolic trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Apologeți de limbă greacă, PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1980. Sf. VASILE cel MARE, Omilii, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Partea I, PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987. Sf. VASILE cel MARE, Regulile Morale, trad. Prof. Iorgu Ivan, în PSB, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989. TERTULIAN, De monogamia (Le Mariage unique) I. 4, introduction, texte critique, traduction et commentaire de Paul Mattei, col. Sources Chretiennes, vol. 343, Ed. du Cerf, Paris, 1988. TERTULIAN, Exortation a la chesteté, introduction, texte critique, traduction et commentaire par Claudio Moreschini et Jean Claude Fredouille, Sourcesc Chretiennes, vol. 319, Ed. du Cerf, Paris, 1985.

Surse de drept bisericesc şi civil: • ALBU, J., Dreptul familiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975. • ALIVISATOS, A., Les Saints canons, Athènè, 1923. • BRĂDEANU, S.; ZLĂTESCU, V. D., Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967. 310

Provocări la adresa familiei creştine azi • •

• •

• • • •

•

• •

• • •

CARRIOM, J.M.P., Nuevo Derecho Canonico, Manual pratico, Sevilla, 1983. CHELARU, Ioan, Căsătoria şi divorţul- aspecte juridice civile, religioase şi de drept contemporan, Ed. A92 Acteon, Iaşi, 2003. Codul Familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993. ELEFTERESCU, Em., Despre căsătorie, Influenţa, plăcerile şi suferinţele vieţii familiare, Ed. „Biroul Universal", Bucureşti, 1915. FILIPESCU, I. P. şi FILIPESCU, Andrei, Tratat de dreptul familiei, ediţia a Vl-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001. FILIPESCU, I. P., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965. FILIPESCU, Ion P. şi FILIPESCU, Andrei I., Tratat de dreptul familiei, ed. a Vl-a , Edit. AII Beck, Bucureşti, 2001. FLOCA, Arhid. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990. IONAŞCU, A.; MUREŞAN, M.; COSTIN, M.; URSA, V., Familia şi rolul ei în societatea românească, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1975. IONAŞCU, Traian, Căsătoria în dreptul R. S.R, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964. MILAŞ, Dr. Nicodim, Canoanele Sinoadelor ecumenice, trad. de Pr. U. Kovincici şi Pr. Prof. N. Popovici, vol. I, Tipografia Diecezană, Arad, 1931. POPESCU, T. R., Dreptul familiei, Tratat, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965. RIAZENTEV, B. A., Semeinoe pravo, Moskva, colecţia Juridiceskaid literature, 1971. Tribunalul Suprem, sec. Civ., dec. nr. 473 / 1985, în Repertoriu pe anii 1980-1985.

Dicţionare şi enciclopedii: 311

Provocări la adresa familiei creştine azi • • • •

•

• • • •

DIACONOVICH, C., Enciclopedia română, Ed. W.Krafft, Sibiu, f. a. Dicţionar enciclopedic al Bibliei, transpunere românească Dan Sluşanschi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999. Dictionnaire de la Bible, vol. V, ed. par F. Vigouroux, Paris, 1899. Dictionnaire de spiritualité, ascétique et mystique, ed. par. Marcel Viller, Ferdinand Cavallera, André Rayez, Joseph de Guibert, André Derville, Aimé Solignac, Beauchesne, Paris, 1985. International Encyclopedia of Comparative Law, vol. IV: „Persons and Family”, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1980. LAURIANU, A. T. şi MASSIMU, J. C., Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1873. The Christian Theology Reader, ed. by Alister McGrath, Blackwell Publishing, Oxford, 2006. The Interpreter's Dictionary of the Bible, Abingdon Press, Nashville, 1962. Vocabular de Teologie Biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Léon Dufour, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001.

Cărţi, studii, articole: • •

•

Abolishing Corporal Pubnishment of Children: Questions and Answers, Council of Europe Publishing, 2005. ACHIMESCU, Pr. Lect. Dr. Nicolae, „Yoga. Încercare de răspuns critic din perspectiva misticii isihaste”, în S.T., nr. 1 – 3 / 1994. IDEM, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico – sociale”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995.

312

Provocări la adresa familiei creştine azi • • • • • •

• • •

•

• •

• •

ALTIZER, Thomas şi HAMILTON, Wiliam, La theologie radicale et la Mort du Dieu, Desclee de Brouwer, Paris, 1967. ARCHAMBOULT, Paul, La Famille, Ed. Casternon, Paris, 1974. ARION, Drd. Alexandru, „Influenţa sectelor de origine hindusă în Europa şi America”, în S.T., nr. 1 – 2 / 2003. ARION, Pr. Lect. Dr. Leon, „Familia în Sfânta Scriptură”, în B.O.R. nr. 1 - 6 / 1995. BAAB, O. J., „Family”, în The Interpreter's Dictionary of the Bible, vol.2, Abingdon Press, Nashville, 1962. BAAB, O. J., „Marriage”, în Karen van der Toorn, Bob Becking, Pieter E. vad der Horst (eds.), Dictionary of Deities and Demons in the Bible" (DDD), E. J. Brill, Leiden - New York - Koln, 1995. BĂZĂVAN, Diac. Claudiu, „Familia – un demers recuperator”, în Teologie şi viaţă, nr. 1 – 6 / 2005. BENGA, Pr. Dr. Daniel, „Familia preotului, aspecte teologice, canonice şi pastoral – misionare”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2002. BERCEA, Mons. Virgil, Familia – cămin de sfinţenie – martiriul secolului XX, în vol. Congresul Internaţional “Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin” (Bucureşti, 25-27 sept 2001), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002. BERDIAEV, Nikolai, Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, traducere Anca Oroveanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. IDEM, The Destiny of Man, Harper and Brothers, New York, 1960. BILLY, Dennis J., „Dialoguing with Human Experience”, în James Keating (ed.), Moral Theology: New Direction and Fundamental Issues. Festschrift for James P. Hanigan, Paulist Press, New York, 2004. BINSWANGER, Ludwig, Grundformen un Erkenntnis menschlichen Daseins, Zurich, 1942. BOBRINSKOY, Pr. Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2002. 313

Provocări la adresa familiei creştine azi • • • • • • • •

• • • • • • • • •

IDEM, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999. BOUCHET, P., Le Droit canonique, dans Invitation théologique, t. I, Ed. du Cerf, Paris, 1952. BRANIŞTE, Pr. Marin, „Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie”, în S. T., nr. 1 – 2 / 1957. BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, „Câteva din virtuţile necesare preotului ca păstor şi ca om”, în G.B., nr. 8 – 9 / 1956. IDEM, „Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului”, în B.O.R., nr. 7 – 8 / 1981. IDEM, „Viaţa lăuntrică a preotului”, în B.O.R., nr. 1-2 / 1956. BRECK, John, Darul sacru al vieţii, trad. Ps. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2001. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, „Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine azi”, Ed. Athena, Bucureşti, 1999. IDEM, „Spiritualitate pentru timpul nostru”, în S.T., nr. 3 – 4 / 1992. BROSCĂREANU, Drd. René, „Despre Taina Sfintei Cununii”, în O., nr 4 / 1986. BUBER, Marin, Eu şi tu, trad. Ştefan Augustin Doinaş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. BUCEVSCHI, Pr. Prof. Dr. Orest, „Purtarea morală a preotului”, în M.O., nr. 5 – 6 / 1955. BUCEVSCHI, Pr. Prof. Dr. Orest, „Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui”, în M.O., nr. 10 - 12 / 1955. BUCHIU, Pr. Ştefan, Ortodoxie şi secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999. BULACU, Pr. Mihai, „Sârguinţa în trăirea virtuţilor”, în G.B., nr. 1 – 3 / 1993. BUSUIOC, Pr. Gheorghe, „Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia creştină”, în M. M. S., nr. 1 – 2 / 1970. CASSIRER, Ernst, Filosofia luminilor, trad. Adriana Pop, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2003. 314

Provocări la adresa familiei creştine azi •

• •

• • • • • • • • •

•

• • •

CĂCIULĂ, Pr. Olimp, „Proceduri sinodale în dreptul matrimonial. Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de căsătoriile a II-a şi a III-a”, în B. O. R., nr. 5 – 6 / 1936. CÂNDEA, Isidor, Femeia la evreii vechi, Sibiu, 1907. CHIFĂR, Pr. Lect. Dr. Nicolae, „Taina Nunţii după învăţătura Sfinţilor Părinţi”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 32. CHIŢULESCU, Ierom. Policarp „Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2006. CITIRIGĂ, Pr. Conf. Dr. Vasile, „Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă”, în O., nr. 3 – 4 / 2006. CITIRIGĂ, Pr. Vasile, Preoţia credincioşilor în Biserică şi societate, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004. CIULEI, Pr. Dr. Marin, „Expunere succintă a antropologiei patristice din primele trei secole”, în B.O.R. nr. 1 -6 / 1998. IDEM, „Învăţătura despre om la Sf. Ioan Gură de Aur”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1999. CIUPALĂ, A., Femeia în societatea românească a sec, al XlXlea între public şi privat, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003. CLARK, James, A Layman’s Theology, Morrisville, North Carolina, 2008. CLEMENT, Oliver, Trupul morţii şi al slavei, trad. Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996. COLOTELO, Pr. Mihail, „Răspunderea şi rolul misionar al organelor parohiale în viaţa religioasă a parohiilor”, în G.B., nr. 1 – 3 / 1992. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., „Fericitul Teodoret al Cyrului, despre dragoste ca bază a vieţii creştine desăvârşite”, în O., nr. 1 – 2 / 1995. IDEM, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984. COMAN, PS Vasile, Cuvinte pentru suflet, Oradea, 1987. COSMA, Pr. Prof. Dr. Sorin, „Avortul în viziunea moralei creştine”, în B.O.R., nr. 7 – 12 /2003. 315

Provocări la adresa familiei creştine azi • • •

• • •

• • •

•

• • •

IDEM, „Indisolubilitatea căsătoriei şi divorţul”, în B.O.R. nr. 16 / 2003. COSMA, Pr. Sorin, „Înţelesul tainic al Sfintei Cununii”, în Îndrumător bisericesc, Timişoara, 1983. COSTACHE, Pr. Dr. Doru, „Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă eclesială”, în vol. Congresul Internaţional “Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin” (Bucureşti, 25-27 sept 2001), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002. COSTEA, Pr. Traian, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic, Bucureşti, 1935. COULANGES, Fustel de, Cetatea antica (vol. I), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984. COX, Harvey Gallagher, The Secular City: Secularization and Urbanization in Theological Perspective, MacMillan Press, New York, 1971. CRETNEY, S.M., Principles of Family Law, Sweet Maxwell, London, 1947. CULIANU, Ioan Petru, Eros şi magie în Renaştere, trad. Dan Petrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994. Cuvântul pastoral al Sf. Sinod al BOR împotriva avortului şi pentru apărarea darului sfânt al vieţii, în B.O.R., nr. 1 – 3 / 1993. PF. DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Philosophie des Lumières et lumière de la Philocalie. Raison autosuffisante et raison orante au XVIIIe siècle, în Iluminism şi isihasm – Aufklärung und Hesychasmus, Documentele Simpozionului internaţional „Iluminism şi Isihasm”, Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastrul”, Durău, 5-7 septembrie 2001, Ed. Trinitas, Iaşi, 2006. IDEM, în „Familia creştină – Biserica de acasă”, din vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. DASCĂLU, Pr. Cornel „Pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină a Cununiei şi pentru familie”, în M. A., nr. 3 – 4 / 1984. DÂRLEA, Tiberiu în lucrarea Căsătoria şi viaţa mistică, Ed. Lumina, Bucureşti, 1995. 316

Provocări la adresa familiei creştine azi •

• • •

• •

•

• • • • • • •

•

DEUTSCH, Morton, COLEMAN, Peter T. and COLTON MARCUS, Eric, The Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice, John Wilez and Sons, San Francisco, 2006. DIACONESCU, Mihail, „Prelegeri de estetica ortodoxiei”, în G.B., nr. 1 – 4 / 1997. DRAGOMIR, Mrd. Ion, „Dimensiunea pascală a antropologiei hrisostomice”, în G.B., nr. 11 – 12 / 2007. DRĂGUŞIN, Pr. Constantin, „Pravila cea Mare – Îndreptarea legii – 1652, Studiu istorico-canonic”(teză de doctorat), în B.O.R., nr. 1 – 6 / 2001. DUMEA, Claudiu, Familia creştină, Ed. Sapientia, Iaşi, 2005. DURĂ, Pr. Asist. Dr. Nicolae V., „Impedimente la căsătorie în lumina hotărârilor celei de-a doua Conferinţe panortodoxe presinodale”, în M. B., nr. 7 – 8 / 1984. IDEM, Le Regime De la Synodalité Selon La Legislation Canonique Conciliaire, Oecumenique, Du Ier Millénaire, Bucureşti, 1999. IDEM, „Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane”, în A. B., nr.10 - 12 / 1993. DURĂ, Pr. Lect. Dr. Leon, „Starea de comuniune, element esenţial al unităţii familiei”, în O. nr. 1 – 2 / 2005. IDEM, „Familia în lumina Noului Testament” (teză de doctorat), în S.T., nr. 1 – 2 / 2003. ELIADE, Mircea, Sacrul şi profanul, trad. Rodica Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. EVDOCHIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere Ps. Irineu Pop Bistrițeanul, Ed. IBMBOR, București, 1996. IDEM, Sacrament de l'amour, Editions de l' Epi, Paris, 1962. IDEM, Femeia şi mântuirea lumii, prefaţa Olivier Clément, trad. Gabriela Moldoveanu, verificarea şi îmbunătăţirea traducerii pr. lect. univ. dr. Vasile Răducă, Ed. Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1995. IDEM, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994. 317

Provocări la adresa familiei creştine azi •

• • •

• • • • •

• • • •

•

•

FEATHER ADAMS, Alison, Growing Wings & Children: Moving beyond our Identity into a Shared Humanity, Trafford Publishing, Victoria – Canada, 2010. FLOCA, Arhid. Prof. Ioan N., „Impedimente la căsătorie”, în M. A, nr. 1 / 1989. FONTA, Ilie, „Religia şi Bisericile creştine – factori ai apropierii între oameni şi popoare”, în O., nr. 2 – 3 / 1994. IDEM, „Starea actuală şi perspectivele relaţiilor Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase din România”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1997. FORD, David C., Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007. GABOR, Pr. Lect. Dr. Adrian, „Viaţa şi misiunea parohiei azi: împliniri, probleme, perspective”, în G.B., nr. 5 – 8 / 2003. GALERIU, Pr. Prof. Constantin, „Taina nunţii” , în S. T., nr. 7 – 8 / 1960. GAVRILĂ, Pr. Vasile, Cununia – viaţă întru împărăţie, Ed. Fundaţiei „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004. GOGARTEN, Friederich, Despair and Hope for Our Time, translated by Thomas Wieser, Pilgrim Press, Philadelphia, 1970. GREGORIANIDY - BONACHI, Alexandru, Codicile Civil Român Comentat, Fălticeni, 1876. HAERING, Bernard, La loi du Christ Theologie morale, tome III, Desclee de Brouwer, Tournai - Paris, 1963. HAMPSON, N., A Cultural History of the Enlightenment, Pantheon, New York, 1968. HARRISON, P., Religion and the Religions in the English Enlightenment, Cambridge University Press, Cambridge, 1990. HAUSER, Daniel, Marriage and Christian Life. A Theology of Christian Marriage, University Press of America, Lanham – Maryland, 2005. HEANEY – HUNTER, Joann, „Domestic Church: Guiding Beliefs and Daily Practices”, în Michael G. Lawler and William P. 318

Provocări la adresa familiei creştine azi

•

•

•

•

• • • • • •

• • •

Roberts (eds.), Christian Marriage and Family. Contemporary Theological and Pastoral Perspectives, Liturgical Press, Collegeville – Minnesota, 1996. HELLERMANN, Joserph H., When Church was a Family. Recapturing Jesus Vision for Authentic Christian Community, Academic B & H Press, Nashivll – Tennessee, 2009. I.M.P-M (de la Jiu), Meşteşugul pentru domni şi domnişoare la însurătoare şi măritat, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi Marinescu şi Şerban, Bucureşti 1903. ICĂ Jr, Diac. Ioan I. şi MARANI, Germano Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002. IONESCO, M. Gr., Le divorce dans l'Eglise Orthodoxe suivi d'un expose des divergences entre Ies lois civiles roumaines et Ies lois eclestiagues, en matiere, en matiere de mariage, Bucureşti, 1923 IORDĂCHESCU, Pr. Magistr. Gheorghe, „Auxiliare ale preotului în pastoraţie”, în B.O.R., nr. 11 - 12 / 1959. ISTODOR, Pr. Gheorghe, Misa şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 2005. IVAN, Prof. Iorgu, „Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii şi instituţie juridică a statului”, în B. O. R., nr. 9 – 10 / 1983. Înnoiri în viaţa BOR, în B.O.R., nr. 7 – 10 / 1990. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992. JACKSON, Timothy Patrick, Love Disconsoled. Meditation on Christian Charity, Cambridge University Press, Cambridge UK, 1999. IDEM, The Priority of Love: Christian Charity and Social Justice, Priceton University Press, Princeton, 2003. JOANTĂ, ÎPS Serafim, „Misterul Sfintei Treimi reflectat în misterul persoanei umane”, în O., nr. 3 – 4 / 2000. KAISER, Edwin G., The Law of Christ: Moral Theology for Priests and Laity, Mercier Press, Cork, 1963. 319

Provocări la adresa familiei creştine azi • • •

•

•

• • • • • • •

• • • •

KALAMARAS, ÎPS Meletios, Avortul, Bucureşti, 1996. KOKEN, FUJI von, „Religiile în faţa crizelor şi a suferinţelor Asiei”, rezumat în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1998. KUTLER, L. B, Social Terminology in Phonician. Biblical Hebrew and Ugaritic, New York University Press, New – York, 1980. LARCHET, Jean-Claude, Etica procreaţiei în învăţătura SfinţilorPărinţi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003. MIHOC, Pr. Prof. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină, Ed.Teofania, Iaşi, 2002. LAROCHE, Michel Philippe, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, trad. Pr. Constantin Jinga, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995. LECLERK, Jeaques, Vocation du chretien, Ed. Fides, Namur, 1984. LEON, Arnold, Secularization: Science without God?, SCM Press, London, 1967. LEONTE, Irina, „Familia creştină: părinţii şi copii”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. LEONTE, Pr. Prof. Dr. Constantin, „Familia, Şcoala, Biserica – factori educaţionali”, în B.O.R. nr. 1 – 4 / 2004, p. 182. LUCIAN TOMITANUL, „Îndatorirea credincioşilor de a participa la slujbele bisericeşti”, în B.O.R., nr. 7 – 10 / 1990. MACARIOPOLSKI, Dr.Nicolae, „Familia creştină ca biserică familială”, trad. Ioan Cristea în M. B., nr.4 – 6 / 1967. MACK, Pr. John, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, Ed. Sofia, București 2007. MANOLACHE, Anca, „Femeia şi integritatea creaţiei”, în G.B., nr. 3 – 4 / 1990. IDEM, „Sfânta Taină a Cununiei”, în G. B., nr. 4 – 6 / 1981. MANTZARIDIS, Georgios, Globalizare şi universalitate, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002. IDEM, Morala Creştină, Ed. Bizantina, Bucureşti, 2006. 320

Provocări la adresa familiei creştine azi • • • • •

•

•

•

• •

• • • • •

MARIA SICORI, Antonio, Cateheză despre căsătorie, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2004. MAZILESCU, Pr. Grigore, „Divorţul în lumina Sfintei Scripturi”, în O., nr. 3 – 4 / 2000. MĂRGINEANU, Nicolae, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944. Mărturie Ortodoxă Iubitoare de Dumnezeu, caiet 64 / 1995. MCCORD, Joan, Coercion and Punishment in Long – Term Perspectives, Cambridge University Press, Ediburgh – New York, 1998. MCGRAW, Dr. Phil, Familia mai presus de orice, Ghidul dumneavoastră pas cu pas pentru crearea unei familii fenomenale, trad. Olga Cristina Manolache, Ed. Curtea Veche, București, 2007. MEYENDORFF, Jean, Le mariage dans le perspective orthodoxe, YMCA-PRESS, Paris, 1986, trad.rom de Cezar Login, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007. MIHĂILESCU, Ştefania, Emanciparea femeii Române – Studii şi antologie de texte, vol. II, (1919 - 1948), Ed. Ecumenică, Bucureşti, 2004. MIHOC, Pr. Dr. Constantin, Taina căsătoriei şi familia creştină, Sibiu, Editura Teofania, 2002. MIHOC, Pr. Prof. Dr. Vasile, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, în M.A., nr. 9 – 10 / 1985. MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, „Caracterul hristologic şi comunitar al cultului divin ortodox”, în S.T., nr. 1 -2 / 2002. MIRON, D., „Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor ecumenice”, din S.T., nr. 9 - 10 / 1970. MIRONESCU, Alexandru, Certitudine şi adevăr, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992. MOLDOVAN, Pr. Conf. Dr. Ilie, „Taina Nunţii”, în O., nr. 3-4 / 1979. IDEM, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Ed. Episcopia Ardealului, Alba Iulia, 1996. 321

Provocări la adresa familiei creştine azi •

•

• • • •

•

•

• •

•

•

•

IDEM, În Hristos şi în Biserică. Iubirea – Taina căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 1, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba - Iulia, Alba – Iulia, 1996. IDEM, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe, ediţia a doua, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2005. IDEM, „Pregătirea morală pentru primirea Sfintelor Taine”, în G. B., nr. 3 – 4 / 1978. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998. MORRISON, Donald L., Growing Children, Author House, Bloomington IN, 2010. MUNTEAN, Pr. Drd. Cristian, „Familia în viziunea Episcopului Vasile Coman al Oradiei (1970-1992)”, în B.O.R., nr. 1 – 3 / 2006. MURARIU, Arhim. Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov. Viaţa, nevoinţele şi învăţăturile, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1999. MUREŞAN, Asist. Drd. Radu, „Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind Misiologia ortodoxă”, în S.T., nr. 1 / 2006. MUSSA, Episcopul, „Tineretul şi viaţa de familie”, în Familia creştină azi - IV (1994) nr. 5 - 7, Mai – Iul. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, „Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti”, în G.B., nr. 9 – 12 / 1999. NEILL, Stephen & WEBER, Hans Ruedi, The Layman in Christian History, a Project of the Department on the Laity of the World Council of the Chources, SCM Press, London, 1963. NELSON, Carl Ellis, Growing up Christian. A Congregational Strategy for Nurturing Disciples, Smyth & Helwis Publishing House, Macon – Georgia, 2008. NEWMAN, Barbara M. and NEWMAN, Philip R., Developement through Life: A Psychological Approach, Cengage Learning, Belmont – Canada, 2008. 322

Provocări la adresa familiei creştine azi •

• • •

• • • • • • •

• • • •

NICOLESCU, Dr. Costion, „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). O teologie a hranei şi a hrănirii la Sf. Efrem Sirul”, O. nr. 1 / 2009. NIETZSCHE, Friederich, Aşa grăit-a Zarathustra, trad. Victoria Ana Tăuşanu, Ed. Edinter, Bucureşti, 1991. ODEN, Thomas G., Pastoral Theology. Essentials of Ministry, Harper & Raw, San Francisco, 1983. OLIVIER CLEMENT, „Creştinătate, secularizare şi Europa”, în Diac. Ioan I. Ică Jr şi Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002. OUTKA, Gene, Agape. An Ethical Analysis, Yale University Press, New Haven, 1977. PASCHIA, Pr. Gheorghe, „Buna cuviinţă creştină la Sfintele Taine şi ierurgii”, în B. O. R., nr. 9 – 10 / 1978. PAVEL, Prof. Constantin C., „Familia preotului”, în G.B, 1 – 2 / 1960. IDEM, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi în familie”, în B. O. R., nr. 1 – 2 / 1967. PAZ, Octavio, Children of the Mire, Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1991. PEDERSEN, Josh, Israel its Life and Culture, vol. I, Humphrey Milford Press, London, 1926. PESTOV, N.E., Cum să ne creştem copiii, Calea spre desăvârşita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007. PETRESCU, N. I., Manualul căsătoriei, Tipografia Ion G. Nebuneli, Galaţi, 1891. PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, Biserica slujitoare, teză de doctorat, Bucureşti, 1972. IDEM, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 128. POP, Pr. Drd. Vasile, „Poziţia creştină faţă de doctrina teosofico-holistă a lui Krishnamurti (1895-1986)”, în B.O.R., nr. 7 – 12 / 1999. 323

Provocări la adresa familiei creştine azi •

• • • •

• • • • • • • •

• •

POPA, Pr. Prof. Gheorghe Familia creştină: o perspectivă teologică şi spirituală, în Familia creştină azi - IV (1994) nr. 5 - 7, Mai – Iul. POPA, Protos. Ioasaf, „Împătimirea şi despătimirea trupului”, în O., nr. 3 / 1991, p. 196. IDEM, „Învăţături patristice despre îmbunătăţirea vieţii morale creştine în Ortodoxie”, în O. nr. 1 / 1991. POPESCU, Pr. Dr. Mihail, „Clerul ortodox şi responsabilitatea moral – politică a laicilor în societate”, în O. nr. 3 – 4 / 2000. POPESCU, Pr. Lect. Dr. Leontin, „Familia creştină şi provocările lumii moderne în lumea scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol. Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2007. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Familia în cultura secularizată”, în vol. Familia şi viaţa…, p. 224. IDEM, „Ortodoxie şi globalizare. Cultură globală şi culturi particulare”, în O., nr. 1 – 2 / 2006. IDEM, „Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată”, în S.T. nr. 1 - 3 / 1994. IDEM, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBM BOR, Bucureşti, 2005. IDEM, Omul fără rădăcini, Nemira, Bucureşti, 2001. IDEM, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996. IDEM, Teologie şi Cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993. POPESCU, Pr. Prof. Dumitru, COSTACHE, Diac. Asist. Doru, Introducere în dogmatica ortodoxă, Ed. Diogene, Bucureşti, 1997. POPESCU, Prof. Teodor M., „Familia preotului”, în M.O., nr. 7 – 9 / 1955. Pr. Prof. Dr., Ştefan SANDU, „Iubirea de aproapele în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur”, în O., nr. 3 – 4 / 2002.

324

Provocări la adresa familiei creştine azi •

• •

•

•

•

•

• • • • • • • •

PUFULETE, Pr. Silviu-Petre, „Nume, botez, mântuire – încercare de contribuţie la o teologie a numelui şi a persoanei”, în G.B., nr. 4 – 6 / 2007. IDEM, „Taina nunţii în revelaţia lui Dumnezeu”, în G.B. nr. 48 / 2002. PUŞCAŞ, Drd. Florin, „Procreaţia clinică, asistată Tn Seologia «diasporei ortodoxe»”, în Revista teologică, an VIII, nr.1, Sibiu, 1998. RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, teză de doctorat, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978. IDEM, „Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc”, în O., nr.2 – 3 / 1994. IDEM, „Devieri morale şi contemporane. Metode pentru prevenirea şi terapia acestora”, în vol. Biserică, Societate, Cultură, Iaşi, 1999. IDEM, „Educaţia creştin ortodoxă, componentă a educaţiei morale a militarilor. Libertatea de conştiinţă şi jurământul militar”, în O., nr. 3 – 4 / 1995, p. 109.. IDEM, „Morala creştină şi psihiatria”, în O., nr. 4 / 1994. IDEM, Repere morale pentru omul contemporan, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007. RĂDUCĂ, Pr. Asist. Dr. Vasile, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei”, în S.T. nr. 3-4 / 1992. IDEM, „Credinţa deistă şi cea mântuitoare”, în S.T., nr. 3 – 4 / 2001. IDEM, „Bioetica, familia şi morala creştină”, în S.T., nr. 3 – 4 / 1999. IDEM, „Parohia – spaţiu misionar”, în O., nr. 3 – 4 / 1996, p. 95. IDEM, „Misiunea Bisericii Ortodoxe azi – provocări, dileme şi sugestii”, în O., nr. 1-2 / 2005. IDEM, „Familia între tradiţie şi modernitate”, în Lumina de duminică, nr. 31 / 2010. 325

Provocări la adresa familiei creştine azi • • •

• •

• •

• •

•

• • • •

IDEM, „Familia între tradiţie şi modernitate”, în Ziarul Lumina de Duminică, nr. 31 (248) / 2010. REGUŞ, Pr. Mihai, „O chestiune ce trebuie lămurită: legalizarea celei de-a doua cununii”, în B. O. R., nr 3 / 1932. RESCEANU, Pr. Prof. Dr. Ştefan, „Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copii, droguri şi homosexualitate”, în Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă (volum colectiv), Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001. RICH, Hilary şi LAKE KRAVITZ, Helaina, Căsnicia perfectă, Ed. Teora, Bucureşti, 2006. RICHMOND GARLAND, Diana S., Family ministry. A comprehensive guide, InterVarsity Press, Downer Grove IL, 1999. ROMANESCU, Prof. C., „Câteva cuvinte, astăzi, despre familie”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. ROUCO-VALERA, A.M., Algemeine Rechtslehre oder Theologie des Kanonischen Rechts, dans Archiv. Fur. Katholisches, Kirchenrecht, 138, 1969. RUSET, Monica, „Vocaţia femeii creştine”, în G.B., nr. 6 – 12 / 1995. SAUNDERS, Bernadette J. & GODDARD, Chris, Physical Punishment in Childhood: The Rights of the Child, John Wiley and Sons - Blackwell, Oxford – Malden MA, 2010. SAVA, Pr. Viorel, „Taina Nunţii – aspecte liturgice, duhovniceşti şi pastoral-misionare”, în Teologie şi Viaţă, nr. IV, Iaşi, 1994. SÂRBU, Pr. Prof. Corneliu, „Familia în cadrul învăţăturii creştine”, în M. M. S., nr. 3 – 4 / 1968. SCHILLEBEECKX, E., God the future of Man, SCM Press, London, 1969. IDEM, The Layman in the Church, Alba House, New York, 1963. SCHLIER, H., Brief an die Epheser, Dusseldorf, ediţia a II - a, 1958. 326

Provocări la adresa familiei creştine azi • • • • •

•

• • •

• • • • • •

SCHMEMANN, Alexander, Sacraments and Orthodoxy, Herder and Herder, New York, 1965. IDEM, Pour la vie du monde, Ed. Desclee de Brouwer, Paris, 1986. SCRIBAN, Arhim. Iuliu, „Pentru stăpânirea desfrâului”, în B. O. R., nr. 9 / 1925. SCRIPCARU, Gh., Criminologie clinică, Ed.Polirom, Iași, 2003. SEMEN, Pr. Prof. Petre, „Familia şi importanţa ei în Vechiul Testament”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. SMOLENSKY, Eugene & APPLETON GOOTMAN, Jennifer, Working families and growing kids: caring for children and adolescents, National Research Coucil of US: Comitee on Family and Work Policies, National Academies Press, Washington, 2003. SOARE, Pr. Gheorghe, „Impedimente la căsătorie şi motivele de divorţ”, în B. O. R., nr. 4 – 6 / 1943. STAN, Dr. George, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001. STAN, Pr. Prof. Liviu, Contributions des théologiens roumains aux problèmes du droit canonique et leur position dans ce domaine, dans vol. De la Théologie Ortodoxe Roumaine des origines à nos jours, Bucarest, 1974. STANCU, Pr. Conf. Dr. Ioan, Sacrificiul – coordonată comună tuturor religiilor. Evaluare creştină, în O., nr. 1 -2 / 2006. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii”, în O., nr. 1 / 1976. IDEM, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978 IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1978. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ediţia a doua, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997. IDEM, Ascetica şi mistica creştină, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca, 1993. 327

Provocări la adresa familiei creştine azi • •

• • • • • • •

•

•

•

•

•

STĂNOIU, A. şi VOINEA, M., Sociologia familiei, TUB, Bucureşti, 1983. STOLERU, Mircea, „Familia creştină în mediul urban – probleme şi perspective”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. STURZU, Pr. Constantin, „Curajul de a spune dai”, în Ziarul Lumina de Duminică, nr. 27 (141) / 2008. ŞĂINEANU, Lazăr, Dicţionar universal al limbii române, Institutul de editură „Scrisul Românesc", Craiova, 1922. TACHE, Pr. Conf. Dr. Sterea, „Misa – duplicitatea absolutului?”, în G.B., nr. 5 – 8 / 2004. PF.TEOCTIST, „Copiii, imaginea pruncului Iisus”, în B.O.R., nr. 7 – 9 / 1991. PF. TEOCTIST, „Cuvânt pastoral cu ocazia "Zilei familiei", in Familia creştină azi, Iaşi, Ed. Trimitas, 1995. PF.TEOCTIST, Patriarhul României, „Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa", în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126. TEŞU, Pr. Ioan Cristinel, „Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. TILEA, Pr. Gheorghe, Probleme fundamentale în opera moral – socială a Sfântului Ioan Gură de Aur. Familia creştină, Bucureşti, 1947. TOMKO, Mgr. J., „Quelques aspects de la theme du mariaqe a partir de la vision paulinienne”, in Laics aujourd'hui Bulletin du Concile des Laics, no. 17 - 18 / 1974. VACEK, Edward Collins, Love, Human and Divine. The Heart of Christian Ethics, Georgetown University Press, Washington DC, 1996. VASILESCU, Lucreţia, „Eul, cetatea lui Dumnezeu pentru celălalt sau despre locul femeii creştine într-o teologie a relaţiei”, în G.B., nr. 1 – 5 / 1995. VASILESCU, Prof. Gheorghe, „Anul jubiliar închinat Sf. Ioan Gură de Aur”, în B.O.R., nr. 9 – 12 / 2007. 328

Provocări la adresa familiei creştine azi • • •

• • • •

• •

• • • • •

VÂRTEJ, Ana Maria, „Violenţa în familie. Cauze, consecinţe, remedii” – Simpozion-3 febr. 2001”, în BOR, nr. 1 – 6 / 2001. VIZITIU, Pr. Prof. Mihai, Familia creştină, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002. VLACHOS, IPS Hierotheos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, trad. de C-tin. Făgeţean, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001. VLACHOS, Mitr. Hierotheos, Secularismul. Un cal troian în Biserică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004. VOICU, Maria, Sociologia familiei, Ed. Universităţii Bucureşti, 1993. WACH, Joachim, Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iaşi, 1997. WARE, ÎPS. Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, traducere E. Chiosa, G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1993. WIECKE, G. K., Christian Education in a Secular Society, Fortress Press, Mineapolis, 1970. WOLINSKI, J., Les sept premiers conciles oecuméniques, dans Introduction à l’Etude de la Théologie. Manuel de Théologie sous la direction de J.Doré, vol. III,Desclée de Brouwer, Paris, 1992. YANNARAS, Christos, Persoană şi Eros, trad. Zenaida Luca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000. IDEM, Libertatea moralei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004. ZARIOIU, Pr. Drd. Dorin, „Patimile şi purificarea omului prin virtuţi”, în G.B., nr. 9 – 12 / 2004. ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creştină, Manual pentru Seminariile teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1974. ZIZIOULAS, Ioannis, Creaţia ca euharistie, trad. Caliopie Papacioc, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999.

Informaţii on line: • http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do. Site accesat la data de 4 martie 2011. 329

Provocări la adresa familiei creştine azi

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE..................................................................3 INTRODUCERE....................................................................11

Starea actuală a cercetărilor teologice asupra problemei căsătoriei şi familiei..........................................20 I. FUNDAMENTĂRI ALE NOŢIUNII DE FAMILIE.........................................................................27 II. PREMISELE FAMILIEI CREŞTINE.......................................49

II.1. Familia în Vechiul Testament................................................50 II.2. Valori şi provocări ale familiei vetero-testamentare.............54 II.3. Căsătoria în Noul Testament.................................................71 III. ÎNVĂŢĂTURA BISERICII ORTODOXE DESPRE FAMILIE.....77

III.1. Taina Căsătoriei (Nunţii) – începutul familiei creştine..........................................................78 III.2. Mântuitorul Hristos şi Taina Căsătoriei (Nunţii)...........................................................85 III. 3. Căsătoria în Sfintele Evanghelii..........................................92 III.4. Instituirea Tainei Căsătoriei.................................................93 III.5. Familia creştină în Biserica Ortodoxă..................................98 330

Provocări la adresa familiei creştine azi

III. 6. Temeiuri patristice ale Tainei Căsătoriei...........................103 III. 7. Aspecte canonice şi pastoral -misionare ale Căsătoriei în Biserica Ortodoxă.............................................119 III.8. Prevederi şi norme canonice referitoare la familie....................................................................133 IV. LUCRAREA FAMILIEI CREŞTINE ŞI LUCRAREA SFINTEI BISERICI.........................................141

IV.1. Familia creştină în slujirea Bisericii...................................141 IV.2. Obiectivele şi implicaţiile familiei creştine........................151 VI. PROVOCĂRI LA ADRESA FAMILIEI................................191

VI. 1. Trăsături generale ale societăţii secularizate.....................191 VI. 2. Deviaţiile morale contemporane şi terapia lor..................207 VI. 3. Răni ale familiei................................................................217 VI. 4. Statul şi familia ................................................................264 VI. 5. Sectele creştine şi sectele religioase (MISA)....................266 VI. 6. Curentele moderne. Feminismul.......................................275 VI.7. Problema homosexualităţii şi a cuplurilor homosexuale.........................................................283 CONCLUZII........................................................................296 BIBLIOGRAFIE...................................................................306

331