În loc de prefaţă Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de expunere a activităţii alpine din munţii României, cît şi a celei realizate de alpiniştii români în diferite alte masive ale lumii. Despre fapte şi evenimente din alpinismul românesc s-a mai scris, dar numai fragmentar şi, adesea, fără că prezentarea lor să fie întotdeauna bine documentată. Din această cauză au putut fi vehiculate, de la un autor la altul, date şi informaţii eronate. Cartea Pe crestele Carpaţilor este rodul unor cercetări de mai mulţi ani în biblioteci publice şi particulare, cercetare care a scos în evidenţă atît unele aspecte uitate, cît şi altele mai puţin ştiute din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al alpinismului nostru. Desigur, există încă evenimente pe care nu le-am putut pune în evidenţă, cu toate eforturile noastre. Cele relevate acum au la bază surse demne de încredere, bine verificate de noi, cum sperăm că vor sesiza cititorii. Ţinem să mulţumim, şi pe această cale, tuturor instituţiilor şi persoanelor care ne-au ajutat în muncă şi în special, Arhivelor Statului din Bucureşti şi Braşov, Bibliotecii Academiei R.S.R., Bibliotecii de Stat din Bucureşti, Bibliotecii Judeţene Braşov, Bibliotecii Muzeului Bruckenthal din Sibiu, Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, Bibliotecii Mănăstirii Sinaia, cum şi prietenilor Dumitru Albiei, Nicolae Dobre, Paul Fozocoş, Ilie Fratu, Gelu Hrinco, Gheorghe Iacomi, Carl Lehmann, Constantin Messinger, Barbu Nestorescu, Martin Olaru, Tibor Pall, Valeriu Puşcariu Constantin Radu, Dan Vasilescu, Francisc Wild. AUTORII
Turism, alpinism, căţărătură Munţii României au fost parcurşi din cele mai vechi timpuri. Dacii cunoşteau bine lanţul carpatic, ştiau pe unde pot pătrunde eventualii invadatori şi au fortificat aceste căi. Dovadă sînt cetăţile din munţii Orăştiei, cetatea Zînei de pe dealul cu acelaşi nume, situată pe drumul dintre comuna Voineşti şi Comandău, judeţul Covasna, cele din Moldova şi altele. Carpaţii au fost cutreieraţi apoi de ciobani şi de vînători, servind totodată ca loc de retragere pentru pustnici. Din secolul al optsprezecelea, munţii au început să fie cercetaţi de oameni de ştiinţă, de botanişti, geografi, geologi şi de unii artişti în căutare de peisaje. Dar, înainte de alte consideraţii privind vechimea ascensiunilor pe munţii lumii şi în Carpaţi, dorim să spunem cîteva cuvinte despre termenii pe care îi vom folosi, în mod curent, în cartea noastră. Precizăm că definirea lor este cea vehiculată în lucrările de specialitate sau în dicţionarele româneşti şi străine mai vechi ori mai noi. Turism: „Gustul, deprinderea de a face călătorii de plăcere" (Lazăr Şeineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Bucureşti, 1929, p. 673); „Gustul, deprinderea de a face călătorii de plăcere" (Candrea-Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1931, p. 1347); „Activitate cu caracter sportiv constînd din parcurgerea, pe jos sau cu un vehicul, a unor regiuni (mai îndepărtate) cu peisaje pitoreşti sau interesante din punct de vedere ştiinţific" (Dicţionarul limbii române literare contemporane al Academiei R.P.R., Bucureşti, 1957, vol. IV, p. 524); „Activitate cu caracter sportiv constînd din parcurgerea pe jos a unor regiuni pitoreşti sau interesante din punct de vedere ştiinţific" (Dicţionarul limbii romane moderne, Bucureşti, 1958, p. 888); „Activitate cu caracter recreativ sau sportiv constînd din parcurgerea, pe jos sau cu diferite mijloace de transport, a unor distanţe, pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor culturale, economice, istorice etc." (Dicţionarul enciclopedic român al Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 742 şi Mic dicţionar enciclopedie roman, Bucureşti, 1972, p. 964); „Activitate cu caracter recreativ sau sportiv constînd din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor regiuni pitoreşti sau interesante dintr-un anumit punct de vedere" (Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, p. 981); „Acţiunea de a călători pentru plăcere" (Nouveau petit Larousse1, Paris, 1968, p. 1030); „Acţiunea de a călători pentru plăcerea sa" (Dictionnaire encyclopedique Larousse2, Paris, .1979, p. 1409); „Termen ce se aplică călătoriilor de plăcere" şi „persoanelor călătorind pentru plăcerea lor” (Dictionnaire touristique internaţional3 — Academie internaţionale du tourisme, Monte-Carlo, 1961, p. 15 şi 164). 1
Noul mic Larousse. Dicţionarul enciclopedic Larousse. 3 Dicţionarul turistic internaţional, al Academiei Internaţionale de Turism din Monte-Carlo. 2
Din definiţiile citate mai sus, transcrise atît din dicţionarele noastre vechi sau mai recente, cît şi din cele străine, reiese că noţiunea de turism cuprinde, într-o accepţiune clasică, „călătoria de plăcere" şi persoanele ce călătoresc „pentru plăcerea lor". În ultimele decenii, în întreaga lume noţiunea de turism a căpătat un sens mai larg. Prin turism, azi, se înţelege un complex de activităţi cuprinzînd „deplasarea pe care o face o persoană sau un grup de persoane de la domiciliu în diverse locuri (din ţară sau din străinătate) pentru odihnă, reconfortare, cură balneară sau în scopul de a cunoaşte colţuri din natură, monumente culturale şi istorice etc."1. Totodată, „noţiunea de turism a fost extinsă şi asupra deplasărilor care au ca scop principal participarea la diverse reuniuni internaţionale — congrese şi simpozioane ştiinţifice, manifestări culturale, artistice etc. — precum şi asupra deplasărilor în interes de afaceri" 2. În ce ne priveşte, preferăm — pentru turism — definiţia dată de Dicţionarul enciclopedic român (Editura politică, 1966, vol. IV) „...activitate cu caracter recreativ sau sportiv2, constînd din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe, pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor culturale, economice, istorice etc.". Această formulare nu neagă, desigur, definiţiile emise de studioşii contemporani ai fenomenului numit turism, observatori atenţi ai mutaţiilor ce survin de la o zi la alta în sfera turismului, ajuns în multe ţări europene o ramură a economiilor naţionale. Pornind însă de la realitatea că turismul se practică mergînd pe jos sau utilizînd diferite mijloace de transport (bicicleta, motocicleta, automobilul, trenul, vaporul, avionul etc.) iar ca spaţiu — pămîntul, văzduhul, marea etc., considerăm că el poate căpăta — şi a căpătat — diferite denumiri: turismul cu cortul (acesta folosit ca adăpost) se numeşte camping; cel practicat din plăcere de piloţii brevetaţi pentru a conduce avioane de turism — turism aerian. Oamenii care practică turismul cu bicicleta, cu motocicleta, cu maşina sau cu diverse ambarcaţii se numesc biciclişti, motociclişti, automobilişti, navigatori, iar acţiunea săvîrşită de ei — ciclism, motociclism, automobilism, navigaţie (care poate fi pe apă sau în aer). Mersul pe munte, din plăcere, repetat cît mai des, fără scopuri lucrative, pe jos sau cu schiurile, avînd ca scop atingerea unei coame, a unui vîrf, deci a unei altitudini mai ridicate (nu simpla plimbare, pînă la cabana Diham, de exemplu, la cascada Urlătoarea, la stînca Sfînta Ana, la cabana Piscul Cîinelui sau altele asemănătoare), se numeşte turism de munte3, făcînd parte din marea sferă a turismului, iar într-un sens mai larg — alpinism noţiune aproape deloc uzitată la noi, în această accepţiune, ba chiar neacceptată. În cele ce urmează vom vorbi mai pe larg despre acest termen... Alpinist — alpinism: „Alpinist, cel ce face excursiuni pe la munţi şi se delectează cu studiul lor" (Lazăr Şeineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Bucureşti, 1896, p. 26); „Alpinist = persoană care face dese excursiuni pe Alpi sau, prin extensie, pe orice munţi înalţi (ital. alpinista)" (Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913, p. 121); „Gust, pasiune pentru excursii În munţi" (Candrea-Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1931, p. 39); „Sport în care, cu ajutorul unei tehnici speciale, se execută ascensiuni pe culmi muntoase greu accesibile (fr. alpinisme)" (Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, 1955, p. 65, şi Dicţionarul limbii române moderne, 1958, Bucureşti, p. 22); „Ramură sportivă în care, cu ajutorul unei tehnici speciale şi al unui echipament adecvat, se efectuează ascensiuni pe trasee muntoase cu un anumit grad de dificultate. Atingerea unor obiective greu accesibile (piscuri, creste, pereţi etc.) capătă caracter de întrecere, fiind considerată performanţă sportivă" (Dicţionarul enciclopedic român, Bucureşti, 1962, p. 94); „Ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora. Numele vine de la Munţii Alpi, pe care a avut loc prima ascensiune (1786, pe Mont Blanc)" (Mic 1
Gheorghe Barbu, Oscar Snak, Turismul — ramură a economiei naţionale, în Turismul în economia naţională (Studii), Bucureşti, 1981. 2 Dicţionarul limbii române moderne al Academiei R.P.R., 1958, p. 792, ca şi Dicţionarul enciclopedic român, Academia R.S.R., 1966, vol. IV, p. 477 dau pentru noţiunea de sport următoarea definiţie : „Complex de exerciţii fizice şi de jocuri sportive, practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta şi întări corpul şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina". Se citează, că exemplu : „începuturile activităţii sportive în România datează din anul 1776, cînd pentru prima oară în şcoli s-au introdus că obiect de învăţămînt şi practicarea exerciţiilor fizice". Azi, noţiunea de sport, că şi cea de turism, a căpătat un sens mai larg, incluzînd întreceri şi concursuri, dar a păstrat şi vechiul conţinut. Bicicleta este un mijloc de transport. Cînd mergi cu ea la serviciu o foloseşti ca mijloc de deplasare, dar mişcarea, pedalarea pot fi considerate şi sport. Cînd mergi, de sărbători, la pădure sau să vizitezi împrejurimile localităţii de reşedinţă, faci şi sport şi turism. Participînd la concursuri şi campionate, practici un sport de performanţă. Schiorii care merg duminica sau în vacanţă la schi fac sport. Cînd folosesc schiul ca mijloc de deplasare pe munţi sînt alpinişti, într-un sens larg al noţiunii. Cînd participă la competiţii sînt schiori de performanţă. Noul mic dicţionar Larousse, 1968, p. 968, defineşte sportul ca un ansamblu de exerciţii fizice care se prezintă sub formă de jocuri individuale sau colective, practicate cu respectarea anumitor reguli precise şi fără scop direct utilitar : sportul îmbunătăţeşte calităţile fizice ale omului". 3 Înclinăm să credem că noţiunea drumeţie de munte nu este sinonimă cu turism de munte. Drumeţ se spune, obişnuit, unui necunoscut care merge pe un drum. Folosirea cuvîntului „montaniard", pentru a denumi pe turistul de munte, pe alpinist, cum ne place nouă să spunem, este incorectă, cel puţin parţial. Acest termen e definit astfel în Noul mic Larousse, 1968, p. 668 : „rnontagnard, qui est de la montagne, habite les montagnes" (care este de la munte, care locuieşte la munţi).
dicţionar enciclopedie, Bucureşti, 1972, p. 26); „Ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora (fr. alpinisme)" (Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, p. 27); „Ansamblul practicilor sportive avînd că obiect cucerirea muntelui. Alpinismul se deosebeşte de turismul de munte prin aceea că adepţii săi, oricît ar fi de sensibili la frumuseţile muntelui, se bucură înainte de toate sa învingă dificultăţile pe care el le opune" (Dictionnaire touristi-que internaţional — Academie internaţionale du tou-risme, Monte-Carlo, 1961, p. 27—28); „Sportul ascensiunilor în munte" (Nouveau petit Larousse, Paris, 1968, p. 35, Nouveau petit Larousse en couleurs1, Paris, 1971, p. 30, Dictionnaire encyclopedique Larousse, Paris, 1979, p. 55 şi Grande encyclopedie de la montagne2, Paris, 1977, vol. I, p. 121). Analizînd definiţiile de mai sus, extrase din aceleaşi surse că şi definiţia turism, reiese divergenţa de păreri a autorilor privind definiţia alpinismului. Cum se poate observa, autorii români, îndeobşte nespecialişti, optează pentru definirea alpinismului ca o „ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi", cu precizarea: „în special escaladarea3 părţilor greu accesibile ale acestora". Două dintre definiţiile citate menţionează că alpinismul recurge la o „tehnică specială" 4 şi la un „echipament adecvat". Dicţionarul elaborat la Monte Carlo face o distincţie netă între turismul de munte şi alpinism. Numai dicţionarele franceze şi Marea enciclopedie a muntelui” înţeleg să definească alpinismul ca „sportul ascensiunilor în munte", fără a mai face şi alte adăugiri. Se poate trage concluzia că, la fel cum se întîmplă cu noţiunea de turism, nu există unanimitate nici în privinţa definiţiei alpinismului. O încercare de a face lumină în acest domeniu şi de a propune o definiţie nouă nu e scopul nostru, aici. Noi reţinem pentru lucrarea de acum definiţia dată de Candrea-Adamescu: „Gust, pasiune pentru excursii în munţi", care este aproape sinonimă cu cea din Marea enciclopedie a muntelui5: „Sportul ascensiunilor în munte". O definiţie mai largă, deci, mai cuprinzătoare, care nu condiţionează practica alpinismului de recurgere la o tehnică specială şi nu precizează că „oricît de sensibil ar fi la frumuseţea muntelui (alpinistul) se bucură înainte de toate să învingă dificultăţile pe care le opune". Sigur, cum s-a spus deja, nici autorii scrierii de faţă nu înţeleg să accepte că o promenadă oarecare la poalele muntelui sau chiar o excursie la o altitudine mică ar putea fi numite ca acţiuni ţinînd de practicarea alpinismului. În viziunea noastră, confirmată de altfel şi de lucrările de specialitate din străinătate, alpinismul este un sport capabil să fie practicat, parţial, de toţi oamenii sănătoşi şi cu dragoste de munte, fără obligaţia folosirii unei tehnici speciale. Este un sport, cum îl înţelegea Mihai Haret în ghidul său publicat la începutul secolului („Alpinismul propriu-zis este un sport caracterizat prin mersul pe munţi şi numai pe jos. El face parte din marea categorie de sporturi numite de turism")6. Un sport şi, totodată, o excursie, o ascensiune în munte7. Alpinismul, că noţiune şi că practică, credem noi, se înscrie turismului. El însă prezintă şi o latură spectaculară, vizînd performanţa sportivă deosebită, realizată cu ajutorul unei tehnici speciale, menită să-l sprijine pe practicant sa cucerească „culmi muntoase greu accesibile". Această latură sportivă a alpinismului poartă o denumire aparte: căţărătură. A se căţăra, a escalada. Căţărătură = escaladă: „A se urca agăţîndu-se cu mîinile" (Lazăr Şeineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Bucureşti, 1896, p. 151); „A se urca, apucîndu-se cu mîinile de colţurile stîncilor etc. — aburca, prin extensie a se urca, a se sui (fr. grimper): „Dat-am mie nu puţină osteneală... căţărîndu-mă de la feluri de stînci" (a. 1819) Uricarul, VII, 74/5; „Mă căţăram pe stîncile cele mai mari", Beldiman, P. II, 34; „Mă caţăr pe Parnas", Donici, F. II, 55; „Se caţeră p'un munte stîncos", C. Negruzzi, II, 252/7; „Muma smeului... trecu muntele, căţărîndu-se din colţ în colţ", „Ispirescu, L. 25 (căţărîndu-se, id. M. V. 47/1), Dicţionarul limbii romane, Bucureşti, 1913), tom I, partea II-a, p. 201); ,,A se sui agăţîndu-se cu mîinile şi picioarele" (Candrea-Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1931, p. 237); „A se urca apucîndu-se cu mîinile şi cu picioarele" (Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, 1955, p. 374); „A se sui, agăţîndu-se pe un loc înalt şi abrupt" (Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, p. 129); ,,A se sui, agăţîndu-se pe un loc înalt (şi abrupt)" (Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, p. 134 1
Noul mic Larousse în culori. Marea enciclopedie a muntelui. 3 Termenul escaladare se traduce prin ,,căţărare". 4 În dicţionarele româneşti citate se face trimiterea la cuvîntul francez alpinisme fără a se ţine seama de conţinutul dat acestei noţiuni de francezi (şi de noi !) şi se vorbeşte, în schimb, de „tehnică specială". 5 Scrisă de cei mai renumiţi alpinişti — căţărători practicieni, oameni capabili să înţeleagă fenomenul fiindcă l-au trăit sau îl trăiesc. Constituie, pentru lucrarea noastră cea mai importantă sursă de informare. 6 Michai I. Gold (alias Mihai Haret), În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului, Bucureşti, 1910. 7 Ion Coman, unul dintre marii noştri alpinişti, a publicat chiar o lucrare intitulată Excursie pe acoperişul lumii, Bucureşti, 1974. Acelaşi autor dădea următoarea definiţie alpinismului: „Eu nu ţin să contrazic pe nimeni dacă afirm, din capul locului, că alpinismul nu trebuie privit ca sport, în sensul strict, şi mai ales oficial, al termenului" (Valentin Borda, Nicolae Simion, Ani de drumeţie, Bucureşti, 1976, p. 208). 2
şi Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972, p. 164); „Grimper = a se urca (sui) cu ajutorul mîinilor şi picioarelor. A urca vîrful unui gheţar, a urca o pantă foarte înclinată (vezi termenul escalader); Warappe = escaladarea pereţilor stîncoşi, pietroşi; Escalade = Urcarea unei stînci, urcarea unui perete. Arc două forme: Escalade libere (escalada liberă), aceea în cursul căreia căţărătorul urcă prin propriile mijloace, utilizînd prizele şi sprijinul natural pe care-l oferă stînca, şi Escalade artificielle (escalada artificială)1 în alpinism, escalada în cursul căreia căţărătorul se ajută de prize şi înfige pitoane în fisurile stîncii" (Nouveau petit Larousse, Paris, 1968, p. 390, 488 şi 1062)2. În Grande encyclopedie de la montagne, Paris, 1977, vol. IV, p. 996, se scrie: „Escalada este uneori opusă alpinismului, în particular de frecvenţii admiratori ai peisajului montan pe care evoluţiile acrobatice ale căţărătorilor îi deranjează şi chiar îi supără. Ea, adeseori, este asimilată substanţei tehnice a alpinismului, a expresiei sale sportive în ceea ce are ea mai spectaculos şi mai impresionant. În realitate, escalada este foarte simplu un sport a cărui practică nu este necesar legată de alpinism În susţinerea acestui punct de vedere, se citează în lucrarea menţionată opinia marelui căţărător englez Mummery: „Cît despre mine, eu m-aş căţăra, chiar dacă nu ar fi de văzut nici un peisaj". La p. 989, în aceeaşi lucrare se scrie: “Trilogia escaladei: greutatea, relieful şi căţărătorul". „Ca să poţi deveni un bun căţărător, se arată în aceeaşi sursă bibliografică, esenţiale sînt: capul şi picioarele. Corpul trebuie să se formeze prin antrenament, pentru coordonarea muşchilor, supleţea membrelor, forţa şi puterea muşchilor principali (degete, braţe, abdomen, glezne). Calităţile morale sînt cel puţin tot aşa de importante: rezistenţa, sîngele rece, stăpînirea de sine, rezistenţa la suferinţe şi cunoaşterea precisă a posibilităţilor, a limitelor sale, în particular, în raport cu diferitele grade de dificultate a ascensiunii, al cărui grad este cunoscut". Căţărătura este, deci, o sferă mai mică a alpinismului. Sînt necesare şi aici cîteva precizări. Prima e legată de termenul pe care-l folosim: căţărătură, un substantiv derivînd de la verbul a (se) căţăra, de la care derivă şi alte substantive din aceeaşi familie: căţărare, căţărător, căţărătoare. Căţărarea (= căţărătura) poate fi făcută pe munte, pe bolovani, în pomi, pe garduri; există şi plante care se caţără, numite plante căţărătoare. Pe noi ne interesează căţărătura pe munte care este, cum am arătat, tot alpinism, însă practicat cu ajutorul unei tehnici speciale pe trasee muntoase cu un anumit grad de dificultate. Căţărătura (= căţărarea) se împarte, după o clasificare clasică, în două categorii: căţărătura liberă şi căţărătura tehnică. A doua precizare priveşte „variantele" căţărării (escaladei) contemporane, aşa cum le prezintă un exeget al muntelui, Lito Tejada Flores, în articolul intitulat Partidele pe care le joacă alpiniştii (Games Climbing Play), publicat în Ascent (Urcuşul), în 19673. După Lito Tejada Flores, alpinismul modern (inclusiv căţărarea, căţărătura, după definiţia acceptată în cartea noastră) se divide în: 1) căţărarea pe bolovani; 2) căţărarea pe formaţiuni stîncoase scurte; 3) căţărarea pe structuri stîncoase continue; 4) escaladarea marilor pereţi; 5) escalada de tip alpin; 6) escalada de tip super alpin; 7) alpinismul expediţionar4. În ce ne priveşte, considerăm că marea sferă a alpinismului ar putea fi împărţită astfel: 1) alpinism clasic.) adică ascensiunea pe munte avînd ca scop atingerea vîrfului sau coamei, vara sau iarna, fără folosirea mijloacelor tehnice, urcînd cu pasul sau cu schiul; 2) alpinism expediţionar, practicat în munţi înalţi, în Artică, Antarctica, Himalaya, Hindukus, necesitînd un timp îndelungat şi unde se pot folosi mijloace tehnice; 3) căţărătura pe stîncă, vara sau iarna; 4) căţărătura pe gheaţă, vara sau iarna; 5) căţărătura subterană, pentru studierea peşterilor; 6) căţărătura pe stînci contra cronometru5; 7) căţărătura pe bolovani, pe faleze marine, pe pereţi de beton etc. Cînd acest gen de căţărare îşi propune realizarea unei pregătiri fizice şi de specialitate în vederea efectuării unor trasee în stîncă, socotim că se justifică practicarea ei; atunci cînd ea este subordonată unor scopuri publicitare, dorinţei de satisfacere a setei de senzaţional a publicului, din interese băneşti ori din dorinţa singularizării „eroului", ea nu are de-a face, după părerea noastră, cu alpinismul, acest „sport fără spectatori".
1
Corect se spune escaladă tehnică, fiindcă se folosesc materiale tehnice. Escalada artificială înseamnă sfredelirea stîncii, folosirea tendoarelor, jumarului etc. 2 Definiţii asemănătoare cuprind şi Noul mic Larousse în culori, 1971, p.p. 341, 391, 429, 964 şi Dicţionarul enciclopedic Larousse, 1979, p.p. 506, 845 şi 1454. 3 Doug Scott, Le grandi pareti, Milano, 1976, p. 7. 4 Vezi, pentru detalii, Walter Kargel, Alpinism, Bucureşti, 1981, lucrare în care este tratată pe larg problema stilurilor de căţărătură. 5 Gen de căţărătură practicat doar în unele ţări.
Din istoria ascensiunilor pe munţii lumii Prealpinism Pentru a situa, în timp, începuturile alpinismului din ţara noastră vom prezenta cîteva momente din istoria ascensiunilor pe munţii lumii. Amintim, deci, în paginile ce urmează, cîteva dintre urcuşurile efectuate în decursul veacurilor pentru a admira frumuseţile naturii, a vedea un răsărit ori un apus de soare sau, mai tîrziu, din spirit sportiv, pentru a călca locuri neatinse de picior de om. În această expunere introductivă ar trebui amintiţi, poate, şi unii şefi de oaste ca Alexandru Macedon, Hanibal sau Napoleon, care au traversat munţii în decursul expediţiilor lor militare. Aceştia însă nu pot fi consideraţi alpinişti. Pentru ei, muntele a fost doar un obstacol ce trebuia depăşit cît mai repede şi nu un teren care să constituie un loc de desfătare. Alte personalităţi din trecutul îndepărtat, în schimb, au urcat pe munţi, cum am spus, din plăcere... Filip al III-lea al Macedoniei a suit, în anul 181 î.e.n. muntele Hemon, numit azi Rila, înalt de 2 925 metri (Vîrful Muşala)1. Strabon, geograf grec, a suit, în anul 21 e.n., muntele Etna, apoi muntele Argaios din Cappadocia. Împăratul Adrian a mers şi el pe Etna în anul 126 e.n., cu singurul scop de a vedea răsăritul soarelui. Ruinele, numite Torre del Filosofo, păstrează ultimele resturi ale primului refugiu alpin, construit pentru a putea uşura suveranului şederea pe munte. Adrian, că şi Iulian, după el, în anul 362, au vizitat şi un munte de 1 770 metri altitudine, în Siria. Petru al III-lea de Aragon, pe la 1280, a escaladat muntele Canigou, din Pirinei, de 2 728 metri altitudine. Cum cei din suita lui nu l-au însoţit, a urcat singur, fiind, astfel, primul „alpinist" solitar. Nu se ştie dacă a atins vîrful. Dante Alighieri poate fi considerat părintele spiritual al alpinismului2. El a făcut ascensiunea diferiţilor munţi cu unicul scop de a admira panorama ce i se deschidea în faţă. Astfel, în 1311, a fost, iarna, pe muntele Prato al Saglio, de 1 500 metri, cum — pare sigur — şi pe muntele Falte-rona, de 1 654 metri, în Apenini! Toscanei. Ascensiunea lui Petrarca, în 1336, pe muntele Ventoux, înalt de 1 912 metri, în Provence, este considerată de mulţi că începutul adevăratului alpinism. În 1937, din iniţiativa Clubului Alpin Francez, au fost sărbătoriţi, chiar pe Ventoux, 600 de ani de la această ascensiune. Petrarca scria: „Pe cel mai înalt pisc al ţinutului nostru, care nu degeaba se numeşte muntele Vîntos, am urcat, ieri, numai din dorinţa de a sta pe această înălţime dominantă", încîntat de panoramă, nota în continuare: „Eram uimit, copleşit de aerul neobişnuit şi de priveliştea măreaţă. Norii erau la picioarele mele"3. Rotario d'Asti a escaladat, pentru prima dată în 1358, muntele Roccia-melone de 3 537 metri, pentru aşi ţine o promisiune. În 1492, Antoine de Ville Beaupre a mers, cu zece însoţitori, pe Mont Aiguille (2 087 metri), folosind, probabil, mijloace tehnice. O dată cu Renaşterea, această frumoasă pasiune a intrat într-o nouă fază, atrăgînd în sfera ei chiar şi pe Leonardo dă Vinci, care a urcat, pe Monte Rosa, un vîrf de 2 600 metri altitudine, probabil Mont-Bo, ajungînd pînă la limita zăpezilor. În secolul al XVI-lea, umaniştii elveţieni au vizitat şi studiat muntele cu un adevărat spirit de alpinişti... Parohul Acosta a efectuat explorări şi a dedicat muntelui mai multe pagini ştiinţifice, cu referire, în special, la răul de altitudine. Conrad Gessner, celebrul naturalist din Zurich, a suit în anul 1555 muntele Pilatus din Alpi, pentru a-şi face o părere exactă asupra lanţului alpin şi a publicat apoi o carte cu caracter descriptiv. De admiratione montium4, unde este exprimată intenţia şi dorinţa de „a urca diverşi munţi, măcar o dată pe an în anotimpul în care florile exprimă toată frumuseţea lor, fie pentru plăcerea de a contempla, fie pentru satisfacţia unui optim exerciţiu fizic sau îmbogăţirii spirituale"5. Naturalistul Albrecht von Haller a publicat, în 1729, poemul Le Alpi, care a fost tradus în limbile franceză, engleză şi latină. Jean Jacques Rousseau şi Voltaire au contribuit, foarte mult, prin scrierile lor, la prezentarea frumuseţilor din lumea alpină. Goethe, în călătoriile sale prin Alpi, între 1775 şi 1797, a cunoscut, şi el, sentimentele alpinistului, deşi nu a fost propriu-zis un alpinist. Asemenea sentimente a resimţit şi 1
La acest capitol am folosit, pentru documentare, între altele, următoarele cărţi şi reviste: Manuale della Montagna, Roma, 1939; Le grandi pareti, de Doug Scott, ediţia italiană, Milano, 1976; Der Bergsteiger von heute (Alpinistul de astăzi), de Fritz Schmitt, Munchen, 1937; Alpinismus şi Alpin Magazin, Munchen, 1980—1983. Cititorii vor înţelege, aşadar, că informaţiile capitolului au ca sursă principală de inspiraţie aceste scrieri. Precizăm, de asemenea, că şi subîntitularea capitolului, termenii principali folosiţi ca prealpinism, alpinism clasic, epoca de aur etc. — sînt împrumutaţi din aceste cărţi de referinţă, întrucît autorii nu se erijează În teoreticieni, nu şi-au putut permite, pentru istoria alpinismului în lume, să propună altă periodizare, alte clasificări, chiar dacă sînt conştienţi că, azi, datorită performanţelor deosebite ale căţărătorilor, periodizarea aceasta ar putea fi îmbunătăţită. De altfel, ei doresc să facă şi o altă precizare necesară: nu au avut acces decît la materialul bibliografic — în limbile franceză, italiană şi germană — care se referă, în principal, la spaţiul european, ori propune viziunea teoreticienilor europeni ai alpinismului. 2 Cf. C.A.I., Manuale della Montagna, Roma, 1939, p. 395. 3 Ion Coman, Alpinism, Odinioară şi azi, Bucureşti, 1969, p. 25. 4 Despre admirarea munţilor. 5 Doug Scott, Le grandi pareti, Milano, 1976, p. 13.
Alessandro Volta (1777) sau parohul Placidus Specha, cristalograf şi alpinist, care a întreprins numeroase ascensiuni în perioada 1782—1822. încă în 1760, fizicianul elveţian Horace Benedict de Saussure văzînd, de la Geneva, frumoasa cupolă a Mont Blancului, a oferit, cu ocazia unei vizite la Chamonix, un mare premiu celui ce va găsi un drum spre acest vîrf. Au fost, desigur, mai multe tentative. Merită însă să fie semnalată aceea a lui Theodore Bourrit, din Geneva, efectuată în 1783. Din grupul lui Bourrit făcea parte şi doctorul Michel Gabriel Paccard din Chamonix. Acesta a revenit în 1784. între timp, vînătorul şi căutătorul de cristale Jacques Balmat a încercat, şi el, să găsească o cale către vîrf, urcînd destul de sus. Întovărăşindu-se cei doi, Paccard şi Balmat, au reuşit, la 8 august 1786, să atingă vîrful de 4 807 metri. Cu ascensiunea lor, susţin cercetătorii europeni ai istoriei alpinismului, se încheie prima perioadă în cucerirea munţilor — perioada prealpinismului — şi începe o nouă perioadă mai mult evoluată. Perioada alpinismului clasic E perioada extinderii alpinismului în toate zonele Alpilor, în munţii altor continente, prin cercetarea geografică a zonelor muntoase. Ea a fost marcată de introducerea unei tehnici alpine de parcurgere a gheţarilor, cum şi de tendinţa de asociere a celor Stăpîniţi de aceeaşi pasiune. Au luat fiinţă corpurile de călăuze. S-a creat o nouă ştiinţă şi un nou sport: alpinismul. Au apărut primele îndreptare turistice: Joanne şi Baedecker. După cucerirea Mont Blancului au mai fost urcaţi: 1789, Pic Blanc, de către Horace Benedict de Saussure (3 216 metri); 1792, Gran Sasso (2 914 metri), de Orazio Delfico; 1804, Ortler (3 902 metri), de Joseph Pichler; 1811, Jungfrau (4 166 metri), de fraţii Rudolf şi Johann Meyer; 1812, Finsterărhorn (4 273 metri), de Rudolf Meyer; 1819, Piramida Vincent (4 215 metri), de J. Zum-stein şi N. Vincent; 1820, Vîrful Zumstein (4 561 metri), de Molinatti; 1820, Zugspitze (2 965 metri), de Carl Naus; 1821, Vîrful Giordani (4 046 metri), de Giordani; 1821, Breithorn (4 165 metri), de Herschel; 1835, Vîrful Merciantaria; 1842, Punta Gnifetti; 1845, Wetterhorn; 1850, Vîrful Bernina... În prima jumătate a veacului al XIX-lea, studiul gheţarilor a constituit un factor important în descoperirile alpine. A fost, în special, opera lui Hughi, Agassiz şi Forbes în Alpii Occidentali şi a lui Sonklar în Alpii Orientali. Tot în această jumătate de secol pot fi citaţi, pentru expediţiile lor în întreg lanţul Alpilor, următorii alpinişti: Peter Carl Thurwieser (1789—1865), care a parcurs o bună parte din Alpii Orientali şi Occidentali şi a urcat în premieră Gross-Wiessbachhorn (3 570 metri) în 1822, Daohstein (2996 metri) În 1834 şi Habicht (3 280 metri) în 1836; Anton von Ruthner (1817—1897), care a terminat prima ascensiune a lui Gross-Venediger (3 660 metri) în 1841; Gottlieb Studer, autorul lucrării Ueber Eis una Schnee (Pe gheaţă şi zăpadă). Iniţiativa unei explorări sistematice a Alpilor aparţine lui John Băii (1818—1889) care, în perioada 1853—1866, a parcurs 32 de vîrfuri pe creasta principală a Alpilor, iar pe crestele secundare a urcat sute de vîrfuri. Ghidul publicat de el, Peaks, passes and glaciers (Vîrfuri, trecători şi gheţari), a avut o primă serie începînd cu anul 1858, iar din 1862 a apărut a doua serie publicată sub direcţia lui E. Kennedy. Înaintea lor, W. Hinchcliff şi Alfred Wills publicaseră două volume descriind primele ascensiuni alpine. Cu ascensiunea lui Wills pe Wetterhorn, în 1854, se consideră, în cadrul acestei perioade, că „epoca de aur"1 a alpinismului este în plin avînt. La ridicarea mişcării alpine, acum, au contribuit englezii, elveţienii, italienii, francezii, germanii, austriecii etc. Nu putem cita contribuţia tuturor celor care s-au remarcat în această perioadă, dar cîteva nume merită să fie reţinute: italienii Abbate, Barale, Baretti, Bonacossa, Calderini, Cederna, Costa, Curo, De Falkner, Densa, Fiorio, Frassey, Gastaldi, Giordano, Gonella, Grober, Isaia, Lessona, Lioy, Lurani, Marinelli, Martelli, Montaldo, Nigra, Origoni, Paganini, Palestrino, Perazzi, Prina, Prudenzini, Ratti, S. Robert, Q. Sella, Stoppani, Tome, Tonini, Vaccarone, Vallino, Chamonin, Carrel, Chanoux şi Gorret; englezii şi nordamericanii Coleman, Conway, Coolidge, Dent, Fitz-Gerald, Freshfi-eld, Hudson, Kennedy, King, Yeld, Mathews, Mummery, Penhall, Ramsay, Stephen, Smyth, Tophan, Tuckett, Tyndall, Wentworth, Wills, Whymper etc.; elveţienii Baumgartner, Coaz, Dubi, Dufour, Heim, Javelle, Imseng, Imfeld, Rambert, Siegfried, Tschudi, Ulrioh etc.; francezii Blanc, Briquet, Castelnau, Cezanne, Cordier, Duhamcl, Durier, Ferrand, Guillemin, Joanne, Janssen, Lemercier, Loppe, Puiseux, Thorant, Vallot etc.; germanii Julius von Payer, Hermann von Barth, Grohmann, Hofmann, Mojsisovics, Senn, Simony, Petersen, Carl Csaller, De Dechy, Gstirner, Giissfeld, Darmstaedter, Hecht, H. Hess, Merzbacher, Richter, Schulz, Wundt. 1
Nu numai literatura apărută înaintea celui de al doilea război mondial (Manuale della Montagna, Roma, 1939, p. 399), ci şi literatura din ultima vreme (Le grandi pareti, Milano, 1976, p. 15) consideră această perioadă „epoca de aur" a alpinismului, deoarece majoritatea autorilor au fost de acord că alpinismul a intrat într-o nouă fază de plin avînt, în care s-au pus bazele acestui sport, s-au stabilit principii, reguli şi regulamente, statute, în opoziţie cu perioada anterioară, în care „performanţele alpine" erau rodul unor acţiuni individuale sau al unor mici grupări.
Tot în această perioadă au apărut noi denumiri de munţi, de vîrfuri, de creste sau trasee, purtînd numele celor care le-au urcat prima dată sau ale capilor de coardă: Punta Gnifetti, Fischerhorn, Thurwieser, Winklerturm etc. Au fost urcaţi acum aproape toţi munţii importanţi din Alpi: Monte Rosa, Jungfrau, Monch, Weisshorn, Matterhorn, Finsterărhorn etc. Un deosebit răsunet a avut ascensiunea Matterhornului, efectuată la 17 iulie 1865 de englezii Edward Whymper, J. A. Hudson, D. Hadow, F. Douglas, însoţiţi de călăuzele: francezul Michel Croz, elveţienii Peter Taugwalder şi fiul său. Timp de mai mulţi ani, ascensiunea fusese încercată, succesiv, de englezul Tyndall, de Whymper (care, în momentul cuceririi vîrfului era la a noua încercare, prima fiind în 1861), de italianul Giordano şi alţii. Ascensiunea finală a fost urmată de un accident în care Hudson, Hadow, Douglas şi Croz şi-au pierdut viaţa. În afara vîrfurilor principale, în aceşti ani au fost încercate şi alte trasee mai grele decît cele făcute la prima ascensiune: versantul italian al Mont Blancului, diferite muchii ale Matterhornului etc. Dacă pînă în 1857 nu au fost efectuate decît 15 premiere, numărul lor a crescut în 1865 la 43, majoritatea fiind efectuate de englezi, care îmbinau sportul cu aventura şi cercetarea ştiinţifică. Englezii erau conduşi de ghizii din Breuil, Chamonix, Zermatt etc. Dar şi alpiniştii elveţieni, germani, italieni, austrieci şi francezi au făcut cuceriri de vîrfuri. Germanul Paul Gussfeld a realizat premierele sale pe pintenul Brenva şi creasta Peuterey din Mont Blanc; elveţianul Javelle şi-a legat numele de un foarte dificil ac, Âiguille Doree; ghizii francezi Charlet, Ravanel, Gaspard şi Michel Croz şi-au înscris numele în frumoase cuceriri, ca şi italianul Jean Antoine Carrel, cuceritorul Matterhorn-ului, dinspre Italia, întreaga literatură alpină consemnează premierele făcute de ghizi în cap de coardă, traseele respective purtîndu-le numele. Au fost şi perioade, de început, cînd reuşita unui traseu era atribuită celor ce finanţau ascensiunea, ghizii care duceau greul rămînînd anonimi. Cordier a realizat primul urcuş pe faţa nordică a lui Âiguille Verte, marcînd debutul unui moment deosebit: ascensiunea fără ghid. În 1888, Victor Puiseux a urcat singur pe Mont Blanc prin Âiguille du Gouter. Către sfîrşitul epocii alpinismului clasic a început sa fie practicat şi cel tehnic, alpiniştii căutînd itinerare de escaladă ca: Aiguilles de Chamonix, Grepon, urcat în 1881 de către A. F. Mummery, Al. Burgener şi B. Venetz, Dent du Geant, escaladat în 1882 de către fraţii Sella, Âiguille du Dru (în traversare), performanţă reuşită în 1887 de H. Dumond, Emile Rey şi F. Simond. În secolul al XIX-lea a început să fie practicat şi alpinismul de iarnă, mai întîi cu piciorul, apoi cu schiul. Prima ascensiune de iarnă pare să fi fost efectuată de către Hughi şi tovarăşii săi, în ianuarie 1832, la Strahlegg (în Oberland), pe o temperatură de —20 °C. Primele ascensiuni mai importante par a fi cea din 1866 a lui A. W. Moore, cu Al. Pic şi doi porteri în Col de la Lauze (3 543 metri), şi cea din Breche de la Meije (3 300 metri) din Dauphine, în Alpii francezi. Au fost, apoi, atinse vîrfurile Wetterhorn (3 703 metri) şi Jungfrau (4 166 metri), în 1874, de către miss Brevoort, W. A. B. Coolidge şi ghidul Christian Almer; Mont Blanc, în 1876, Matter-horn, în 1882 etc. Epoca ascensiunilor cu schiul a debutat în 1893, cînd la Glaris, în Elveţia, a fost înfiinţat primul club de schi. După 1880, noi elemente — căi ferate, cluburi, adăposturi, hărţi, cercetarea ştiinţifică — au contribuit la o mare dezvoltare a alpinismului; sîntem acum în pragul celei de a treia perioade: alpinismul modern. Înainte însă de a ne referi în amănunţime la această perioadă, sa facem un „tur de orizont" asupra succeselor înregistrate în ceilalţi munţi ai lumii... ASCENSIUNI PE HIMALAYA. Himalaya este cel mai înalt sistem muntos de pe glob, situat în Asia Centrală, între cîmpia Indo-Gangetică, la sud, şi Podişul Tibetului, la nord, are lungimea de peste 2 400 kilometri şi lăţimea între 180 şi 350 kilometri1. Himalaya, munţi tineri, formaţi în perioada orogenezei alpine, sînt şi astăzi în curs de ridicare, ceea ce determină cutremure, mai ales pe versantul lor sudic. Acest lanţ, compus din mai multe grupuri de masive, are zece vîrfuri de peste 8 000 metri: în grupul Dhaula, vîrful Dhalaugiri (8 172 metri); în Annapurna, vîrful Annapurna I (8 078 metri); în Gurkha, vîrful Manaslu (8 125 metri); în Gosainthan, vîrful Shisha Pangma (8 013 metri); în Khumbu, vîrfurile Everest (8 848 metri), Lhotse (8 501 metri), Makalu (8 481 metri) şi Cho Oyu (8 153 metri); în masivul Kangchendzonga, vîrful cu acelasi nume (8 597 metri). Mai spre vest se înalţă maiestuos Nanga Parbat (8 125 metri). După Alpi, al doilea teren de activitate al alpiniştilor a devenit Himalaya. Aici, după misionari şi diplomaţi, au început sa cerceteze terenul membrii Serviciului „Survey of India"2 - (Serviciul topografic al Indiei), care au măsurat şi întocmit hărţi. Căpitanul A. Gerard, funcţionar al acestui serviciu, a făcut o tentativă de ascensiune pe Vîrful Leo Pargial (6 740 metri), în 1818, atingînd altitudinea de 5 880 metri, iar în 1828 a urcat un vîrf fără nume de 6 220 metri, ajungînd la cea mai 1
Academia R.P.R., Dicţionarul enciclopedic român, Bucureşti, 1964, pp. 699—700. Conducător, pe vremea aceea, la „Survey of India" a fost colonelul englez Everest, al cărui nume a fost dat celui mai înalt vîrf din lume, Chomolungma (în numire locală), în 1857, de către urmaşul său la conducerea acestei instituţii, Sir Andrew Waugh. 2
mare înălţime atinsă pînă atunci de om. Între anii 1854—1858, fraţii Adolf, Hermann şi Robert Schlagintweit au întreprins cercetări în aproape toate sectoarele Himalayei. Într-o încercare de a urca Vîrful Ibi Gamin (7 995 metri), ei au atins altitudinea de 6 784 metri. Printre oamenii de ştiinţă care au fost în această epocă în Himalaya se numără Sir Joseph Dalton Hooker, călător remarcabil ce explorase Noua Zeelandă, Munţii Atlas, botanist celebru, întemeietorul Grădinii Botanice din Kew (Anglia), una din cele mai mari din lume. Acesta a publicat cartea Jurnal himalayan, prima operă ştiinţifică dedicată Munţilor Himalaya, scriere care a contribuit substanţial la cunoaşterea în Europa a acestor munţi. În 1895, alpiniştii A. F. Mummery, J. N. Collie şi G. Hastings au atacat Nanga Parbat (8 125 metri), fără a reuşi ascensiunea pînă în vîrf. În această acţiune şi-a găsit moartea Mummery, unul dintre cei mai buni alpinişti ai secolului al nouăsprezecelea. KARAKORUM. Sistem muntos în Asia Centrală, între munţii Kunlun şi Himalaya, cu lungimea peste 800 kilometri. Are patru optmiari, cel mai înalt fiind K-2 (Chogori, 8 611 metri), al doilea după Everest, apoi, Hidden Peak (8 068 metri), Broad Pcak (8 047 metri), Gasherbrum II (8 035 metri)1. Acest lanţ de munţi a fost vizitat mai întîi de către Adolf von Schlagintweit şi de fratele său Robert, prin 1856, cînd au urcat zece trecători înalte, între care şi Mustagh Pass. Următorul pas în Karakorum l-a făcut Martin Conway, autor al unor cărţi de filozofie, al altora despre gravura flamandă şi pictura italiană, despre Himalaya, Alpi, Anzi şi Alaska, profesor universitar de istoria artei, geqgraf şi alpinist desăvîrşit (a fost primul care a străbătut pe creste, într-o singură vară, toţi Alpii, din Franţa pînă în Austria). Conway şi-a ales oameni deosebit de pricepuţi, ca ghidul elveţian Mathias Zurbriggen, alpinistul Oskar Eckenstein (creatorul colţarilor şi al pioletului ce-i poartă numele) şi pe tînărul locotenent din armata Indiilor, C. G. Bruce. În această companie, el a parcurs, în 1892, imensul culoar glaciar de 120 kilometri lungime pe care-l formează gheţarii Hispar şi Biafo. S-a urcat atunci şi gheţarul Baltoro, iar la o tentativă de escaladare a vîrfului Baltoro Kangri (7 312 metri) a fost atins un vîrf de 6 890 metri, botezat Pioneer Peak2. MUNŢII CAUCAZ. Lanţul Munţilor Caucaz, situat între Marea Neagră şi Marea Caspică, pe direcţia est-vest, se întinde pe o distanţă de 1 200 kilometri, formînd o barieră la graniţa de sud-est a părţii europene a U.R.S.S. Cel mai înalt vîrf, Elbrus, are 5633 metri, fiind astfel şi cel mai mare vîrf al Europei. D. W. Freshfield, A. W. Moore şi C. C. Tucker, englezi, cu ghidul F. Devouassoud, francez din Chamonix, au urcat, în 1868, Kazbekul (5 047 metri) şi vîrful de răsărit al Elbrusului (5 533 metri). Vîrful de vest al acestui munte (5 633 metri) a fost suit în 1874 de către Moore, Gardiner, Grove şi Walker. În 1888 au activat în Caucaz trei echipe ale Alpine Clubului. A. F. Mummery cu ghidul Zurfliih au efectuat ascensiunea pe Dychtau (5 203 metri), iar alte echipe au urcat Katuntau (4 968 metri), vîrful de răsărit al muntelui Schora (5 058 metri) şi vîrful de nord-est al muntelui Ushba (cca 4 695 metri)3. MUNŢII AMERICII. Cel mai impresionant lanţ alpin din cele două continente este lanţul Anzilor Cordilieri din America de Sud. El se întinde pe 7 500 kilometri de-a lungul coastei occidentale şi are cel mai înalt vîrf pe Aconcagua (7 035 metri), din Chile. În 1879, englezul Whymper şi ghizii italieni Louis şi Jean Antoine Carrel au urcat muntele Chimborazo (6 310 metri) şi au făcut cercetări asupra funcţionării barometrului aneroid utilizat ca altimetru. În 1888, alpinistul german Paul Gussfeld a încercat ascensiunea muntelui Aconcagua, atingînd înălţimea de 6 600 metri. Prima escaladare a acestui munte a fost efectuată la 14 ianuarie 1897 de către ghidul elveţian Mathias Zurbriggen, membru al unei echipe conduse de englezul Fitzgerald. La 13 februarie, în acelaşi an, ghidul Vines şi porterul Nicolas Lauti, ambii elveţieni, membri ai aceleiaşi echipe, au reuşit a doua ascensiune. La 12 aprilie 1897, tot în Anzi, a fost suit al doilea vîrf, că importanţă, Tupungato (6 650 metri), de către Vines şi Zurbriggen. MIJLOACE ŞI MATERIALE TEHNICE FOLOSITE ÎN PERIOADA CLASICĂ A ASCENSIUNILOR PE MUNTE. CLUBURILE ALPINE. PRIMELE PUBLICAŢII. La dezvoltarea alpinismului au contribuit construcţiile de cabane şi refugii, materialele tehnice auxiliare, hărţile, diferitele publicaţii, cum şi constituirea cluburilor alpine şi a corpurilor de călăuze.
1
Academia R.P.R., Dicţionarul enciclopedic român, Bucureşti, 1965, p. 13. Marcian Bleahu, Mircea Bogdan, Gheorghe Epuran, Himalaya, Bucureşti, 1966. 3 Altitudinile sînt luate după World atlas (Atlasul lumii). Moscova, 1967. 2
Construcţii. Am arătat mai sus că primul refugiu 1 a fost pe Etna, în anul 126, al doilea, dintre cele cunoscute, pe Mont Blanc, în anul 1785, unde, la 1853, a fost construită şi prima cabană — Grands Mulets. La 1862 Whymper a folosit pe Matterhorn un cort special pentru bivuac. Aceste construcţii erau baza de plecare şi etape în expediţiile alpine, cum şi loc de adăpostire în caz de vreme nefavorabilă. Materiale tehnice auxiliare. Elveţianul Josias Simler, paroh din Ziirich, care a făcut numeroase escalade în Alpi, pe gheaţă, a scris Vallesiae et Alpium descriptia2 (1574) carte considerată că fiind primul manual de alpinism, unde se dau sfaturi şi instrucţiuni privind excursiile pe munte. El descrie echipamentul necesar3 şi recomandă legarea în coardă pe gheaţă. Frînghia a constituit, deci, primul element tehnic. A apărut apoi un băţ lung cu vîrf metalic, „bunicul" pioletului (un astfel de băţ se folosea şi la noi de către cercetaşi, iar Nicolae Gelepeanu, călăuză din Buşteni, îl numea „Bucegenstock"). Pentru picioare se ataşau la bocanci cîte o piesă metalică, în genul „pisicilor" de azi4, numite la noi „crampoane" sau „potcoave"; uneori se ataşau şi la genunchi, alteori şi la mîini. Tot pentru mîini se întrebuinţa, pentru a nu fi în contact direct cu zăpada sau gheaţa, o piesă metalică ascuţită şi, mai tîrziu, un fel de pumnal. Pentru trecerea crevaselor se foloseau scări. La căţărătura în stîncă, Haquet, alpinist francez, a întrebuinţat, pentru prima dată, la 1780, sandale cu talpa din sfoară ţesută, între 1860 şi 1870, germanul Paul Groh-mann, unul din întemeietorii clubului alpin al ţării sale, a văzut primele ,,scarpe" 5 la vînătorii din Dolomiţi. Primul piton a fost un piron6 în formă de L, al cărui braţ lung era bătut în fisuri, iar braţul scurt, orientat în sus, folosea la coborîri, după ce se dă frînghia după el. A apărut apoi pitonul de oţel în trei muchii, cu inel mobil, ce folosea şi la asigurări. În locul carabinierei, care nu fusese descoperită încă, partenerii se deslegau şi treceau frînghia prin inelul pitonului. Un model mai avansat a fost bucla de coardă. Rapelul, în prima lui formă, adică frînghia dată numai după bocanc, partea de sus fiind ţinută în mîini, a fost inventat de ghidul J. E, Charlet cu ocazia încercării sale de a urca Aiguille du Dru, în 1876. Cluburile alpine şi corpurile de călăuze. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au luat fiinţă cluburile alpine şi corpurile de călăuze7. Ideea celui dintîi club alpin a aparţinut tot englezilor şi clubul lor a activat în Elveţia, la Meyringen şi Interlaken, începînd cu 4 august 1857, din iniţiativa celebrilor alpinişti Williams, C. E. Mathews, Edward Kennedy şi J. A. Hudson; la 22 decembrie 1857, după ce au aderat la club T. W. Hinchcliff, Alfred Wills şi John Ball, s-a confirmat înfiinţarea acestei formaţiuni la Londra. La 19 noiembrie 1862 a luat fiinţă, la Viena, Clubul Alpin Austriac: în 1863, Clubul Alpin Elveţian; la 23 octombrie 1863, Clubul Alpin Italian; în 1869, Clubul Alpin German care în 1874 a fuzionat cu cel austriac; la 10 mai 1873, Clubul Alpin al Transilvaniei cu sediul la Braşov; la 2 aprilie 1874 Clubul Alpin Francez etc. Publicaţii. Un rol deosebit pentru dezvoltarea pasiunii faţă de munte l-au avut publicaţiile — cărţi cu caracter ştiinţific, ghiduri, ziare şi reviste, dări de seamă difuzate ori citite în grupuri mai mari sau mai mici. Alături de publicaţiile amintite deja, menţionăm şi alte titluri, mai vechi sau mai noi: Vallesiae et Alpium descripţia (Josias Simler — 1574), Danubius Pannonico-Mysicus (Luigi Ferdinando Marsigli — 1726), Berliner Gesellschaft der Naturfreunde (1782), Ungarn und Sie-benburgen (John Paget — 1845), Trompeta Carpaţilor (Cezar Bolliac — 1870), Buletinul Societăţii geografice române (1875...), Calendarul pentru toţi românii (N. D. Popescu — 1875—1909), Anuarul S.K.V. (1881— 1944), Guide de Sinaia şi Cîmpina (Nicolae Garoflid — 1885), Excursiuni pe munţii ţârei Bîrsei şi ai Făgăraşului (Ion Turcu, 1896), Anuarele S.T.R. (1903—1916), Sinaia şi împrejurimile (Alexandru G. Găleşescu, 1903), Alpinisme hivernal. Le skieur dans les Alpes (Editura Payot, 1928), Alpines Handbuch (F. A. Brockhaus, Leipzig, 1931), Himalaya (Marcian Bleahu, Mircea Bogdan şi Gheorghe Epuran, 1966), Trasee alpine în Carpaţi (Walter Kargel, 1976). Cine practica alpinismul în perioada clasică ? Sir Arnold Lunn, în lucrarea A century of Mountaineering (Un secol de alpinism), examinînd registrul Clubului Alpin Englez, prezintă pe cei 281 de membri, după profesii; o statistică foarte interesantă: 57 avocaţi de la Curtea Supremă, 23 avocaţi, 1
Se înţelege, desigur, că asemenea construcţii au fost înălţate de cei care au urcat în anii respectivi muntele, ceea ce nu exclude existenţa şi a altor adăposturi avînd cu totul alt scop. Ne gîndim, de pildă, la schiturile călugărilor, la adăposturile vînătorilor, la cele ale pădurarilor, ale grănicerilor şi vameşilor, cum şi la cele ale fugarilor etc. 2 Descrierea canionului Valais şi a Alpilor. 3 Clubul Alpin Italian, Manuale della Montagna, Roma, 1939, p. 393. 4 Piesă folosită şi de tăietorii de lemne din păduri, care a dus la colţarii de azi. 5 Scarpa — pantof cu tocul jos, care a dus la espadrilele de azi. 6 Piron asemănător celor întrebuinţate pentru susţinerea pe pereţii casei a tablourilor mari. 7 Primul ghid a fost considerat Jacques Balmat, care a condus pe Horace Benedict de Saussure pe Mont Blanc În 1787. Profesiunea de ghid s-a conturat în jurul anului 1850. Vezi Manuale della Montagna, Roma, 1939, p 327
34 preoţi, 15 docenţi universitari, 7 profesori, 5 oameni de ştiinţă, 4 scriitori, 4 artişti, 2 arhitecţi, 2 bibliotecari, 1 conferenţiar, 12 oameni din serviciile publice, 8 militari, 2 marinari, 8 medici dintre care 4 chirurgi, 2 editori, 5 ingineri, 6 tipografi, 8 bancheri, 4 din asigurări, 2 directori de cale ferată, 2 agenţi imobiliari, 5 agenţi de bursă, 18 negustori, 3 politicieni, 13 rentieri, 19 orăşeni, 4 membri străini şi 7 cu profesii nedefinite. El face constatarea că din aceşti 281 de membri 1 numai 3 aparţineau vechii aristocraţii, majoritatea aparţinînd claselor mijlocii. Perioada alpinismului modern Această perioadă se caracterizează prin lupta pentru cucerirea traseelor grele, a munţilor cei mai înalţi, prin perfecţionarea materialelor şi mijloacelor tehnice, dar, mai ales, prin dîrzenia pentru autodepăşire a alpiniştilor. Ea poate fi împărţită în trei etape: I = 1890—1914; II = 1915—1945, III = pînă în timpurile noastre. În această vreme nu munţii au devenit mai accesibili, ci alpiniştii-căţărători au fost cei care, prin autoeducare continuă, antrenament, voinţă, tenacitate şi corectitudine au ajuns să învingă cele mai neaşteptate dificultăţi datorate traseelor montane şi capriciilor vremii. În 1910, Hans Fiechtl a creat pitonul din oţel moale, de diferite forme, ce-i poartă numele, şi care, între timp, s-a perfecţionat. O dată cu apariţia pitonului Fiechtl, Otto Herzog, la o încercare de a urca peretele de est din Fleischbank, tot la 1910, a experimentat, pentru prima dată, o carabinieră văzută de el în dotarea pompierilor. În aceaşi vreme, ghidul german Hans Kress a experimentat cu succes espadrila cu talpa de manşon, ce a dominat toată perioada dintre cele două războaie mondiale, înaintea celui de al doilea război, italianul Vittorio Bramante a inventat „Vibramul", un cauciuc pentru tălpile bocancilor, cu un anumit profil, folosit şi azi în căţărătură, şi, în special, în escalada combinată, gheaţă şi stîncă. Alpinistul Oskar Eckenstein, de care am mai pomenit, a adus alpinismului de iarnă, ca şi celui de gheţar, pioletul şi colţarii. Cel care a ridicat căţărătura la o adevărată „artă sportivă" a fost Hans Dulfer2. Între 1911 şi 1914, el a efectuat peste 50 de escalade în premieră unele chiar de gradul VI3. A introdus noi metode tehnice în căţărătură că: rapelul de diferite forme, traverseul şi căţărătura prin opoziţie. Dintre maeştri, model de căţărătură în stîncă, putem cita pe Paul Preuss, Hans Dulfer, Hans Fiechtl, Gustav John. Înainte de ei, mai putem aminti, pentru perioada respectivă, pe Hermann von Barth, Emil Zsigmondy, Georg Winkler, Ludwig Purtscheller, Johann Grill, Tita Piaz, supranumit „diavolul Dolomiţilor" ş.a. Graţie noilor mijloace tehnice, alpinismul a intrat într-o nouă fază, aceea a alpinismului tehnic, mult criticat la vremea respectivă; rezultatele obţinute cu ajutorul noii tehnici au făcut ca, în curînd, să dispară orice opoziţie. Iată cîteva realizări din etapa respectivă: Alpii de est: 1899, Guglia di Brenta (O. Ampferer şi K. Berger); 1908, Totenkirchl, peretele de vest (B. Piaz, Klammer, Schetzold şi Schrosenegger); 1911, Lalidererwand, peretele de nord (G. şi M. Mayer, A. Dibona şi L. Rizzi); 1912, Fleischbank, peretele de est (H. Dulfer şi W. Schărschmidt); 1913, Schiisselkarspitze, peretele de sud (O. Herzog şi H. Fiechtl). Alpii de vest: 1899, Matterhorn, creasta Furggen4 (G. Rey ş.a.); 1911, Grepon, peretele de est (H. O. Jones, Joung şi Todhunter cu ghizii L Knubel şi E. Brocherel); 1912, Meije, peretele de sud (G. şi M. Mayer, A. Dibona şi L. Rizzi); 1914, Grepon, peretele Nantillons (Ryan cu F. şi L Lochmatter). Ture de gheţar: Thurwieserspitze, peretele de nord (G. E. Lammer) şi Mont Blanc, creasta Peuterey (P. Gussfeld, Chr. Klucker, E. Rey şi E. Ollier). Tot în această etapă au fost efectuate numeroase ascensiuni pe schiuri, atît în Alpii de est cît şi în Alpii de vest. Din toate, reţinem pe aceea efectuată în
1
Doug Scott, Le grandi pareti, Milano, 1976, p. 15. Fiind debil fizic, părinţii l-au trimis pe Hans Dulfer la munte, pentru întremare, în masivul Wilder Kaiser. Acolo, la cabana Gaudeamus, la Mutter Maria, el s-a apucat de căţărătură, devenind cel mai bun la vremea aceea. 3 Gradul de dificultate se dă în raport de greutatea traseului. Există mai multe sisteme utilizate în zilele noastre: scara Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism are, acum, nouă grade, de la I la IX, cu subdiviziuni în — sau + (după scara stabilită de Willo Welzenbach în anul 1920); scara saxonă — cu grade de la I la VII; scara sovietică — cu grade de la I la V; scara americană — cu grade de la I la V şi mai departe V.l, V.2, V.3... V.n. În România se foloseşte o scară cu dificultăţi de la I la VI, avînd ca subdiviziuni A şi B, astfel I A, I B. Gradul I înseamnă uşor; gradul II, dificultate medie; gradul III, dificil; gradul IV, accentuat dificil; gradul V, foarte dificil; gradul VI, extrem de dificil. La aceste grade se adaugă, după caz, gradul tehnic sau artificial, notat cu litera A şi marcat de la l la 4, astfel: A 1, A2... A4. Iarna gradele de dificultate variază în funcţie de starea zăpezii, a gheţii. La dificultatea obiectivă se adaugă vremea, starea timpului (Vezi Walter Kargel Alpinism, Bucureşti, 1981, pp. 162 şi 217). 4 Creasta Furggen a fost parcursă de Guido Rey prin coborîre, peste surplomba ce constituie cheia traseului şi apoi urcarea pe o scară de frînghie. Adevărata premieră s-a făcut în 1911 de Piacenza, ocolind surplomba. Trecerea directă s-a făcut abia în 1941. 2
1913, pe Lyskamm, 4 538 de metri altitudine, de românul A. Mazlam1, cu ghidul Knubel2. PERFORMANŢE REALIZATE ÎNTRE 1915 şi 1945. Etapa 1915—1945 s-a caracterizat printr-o temeinică pregătire a căţărătorilor pentru parcurgerea celor mai înspăimîntătoare trasee aflate pe pereţii situaţi spre nord, cu precădere. Nu s-a urmărit cucerirea lor vara sau iarna, cu orice chip, ci dintr-o singură intrare, cu bivuacuri în perete care, uneori, erau simple şederi pe cîte o creastă mică, călare, cu picioarele atîrnînd în gol, asiguraţi într-un piton, în bătaia vîntului sau viscolului. A fost perioada care a avut mulţi eroi, dar şi multe victime. Pentru cucerirea Eigerului, Kasparek a urcat, ca antrenament, iarna, peretele de nord din Cima Grande şi peretele de est din Fleischbank. Dar nu numai în Alpi au fost prezenţi alpiniştii. În Himalaya, ascensiunea Everestului a fost încercată de englezi, iar aceea a Nanga Parbatului, de germani. Şi unii şi ceilalţi au lăsat acolo, în somn de veci, mulţi dintre cei mai renumiţi căţărători din acea vreme, care, cu sacrificiul lor, au încercat noi cuceriri, în dorinţa învingerii imposibilului. De asemenea, alpiniştii au fost prezenţi în Munţii Caucaz, în munţii din Iran, în Asia de mijloc, în China, în Pamir, în America, Africa, Alaska şi Noua Zeelandă. Această etapă a fost dominată de următorii căţărători: italienii Alvise Andrich, Gabriele Boccalatte, Riccardo Cassin, Renato Chabod, Emilio Comici, Raffaelo Carlesso, Ettore Castiglioni, Bruno Detassis, Gino Esposito, Giusto Gervasutti, Luigi Micheluzzi, Ioseph Meindl, Nina Pietrasanta, Vittorio Ratti, Gino Solda, Attilio Tissi, Hans Vinatzer; francezii Pierre Allain, Armând Charlet, Alfred Couttet; austriecii Mathias Auckenthaler, Peter Aschenbrenner, Anderl Heckmair, Mathias Rebitsch, Raimund Schinko, Franz şi Toni Schmid; germanii Otto Herzog, Ernst Krebs, Willy Merkl, Rudolf Peters, Roland Rossi, Emil Solleder, Hans Steger, Paula Wiesinger, Willo Welzenbach, Fritz Wiessner, Karl Wien. Cele mai importante trasee cucerite, în această vreme, au fost: 1923 — Seekarlspitze (Rofangebirge) fisura Ypsilon (Hans Fiechtl şi E. Schmid); 1924 — Grand Capucin (Enrico Augusto, Adolphe Rey, Hanry Rey şi Luis Larnier); 1925 — Civetta — peretele de nord vest (Emil Solleder şi Gustav Lettenbauer); 1925 — Dent d'Herens — peretele de nord (Willo Welzenbach şi Eugen Allwein); 1930 — Fleischbank — peretele de est, traseul Asche-Lucke (Peter Aschenbrenner şi Hans Lucke); 1931 — Matterhorn — peretele de nord (Franz şi Toni Schmid); 1932 — Marmolata — Sudpfeiler (W. Stosser şi F. Kast); 1933 — Cima Grande — peretele de nord (Emilio Comici, Giuseppe şi Angelo Dimai); 1933 — Aiguille Blanche de Peuterey — peretele de nord (Rene Chabod şi Aime Grivei); 1935 — Grandes Jorasses — peretele de nord (Rudolf Peters şi Martin Meier); 1935 — Aiguille du Dru — peretele de nord (Pierre Allain şi R. Leininger); 1935 — Cima Ovest (Joseph Meindl, Vittorio Ratti, Riccardo Cassin şi Hans Hintermeier); Aiguille Noire de Peuterey — peretele de vest (Gabriele Boccalatte şi Nina Pietrasanta); 1936 — Marmolata — peretele de sud (Hans Vinatzer şi Ettore Castiglioni); 1937 — Grandes Jorasses — Pilier Walker (Riccardo Cassin, Gino Esposito şi Ugo Tizzoni); 1938 — Eiger — peretele de nord (Anderl Heckmair, Ludwig Vorg, Heinrich Harrer şi Fritz Kasparek); 1940 — Grandes Jorasses-Pointe Walker (Giusto Gervasutti şi Giuseppe Gagliardone). Luptă mare s-a dat, în acelaşi timp, pentru cucerirea optmiarilor, dar aceasta s-a realizat abia după 1950. Totuşi, au fost cuceriţi mai mulţi munţi cu vîrfuri de peste şapte mii de metri. Iată cîţiva: 1913 — Pauhunri (7 065 metri) în Sikkimhimalaya (M. Piacenza, L. Borelli cu ghidul G. Gaspard); 1928 — Vîrful Lenin (7 134 metri) în Transalai (E. Allwein, E. Schneider şi K. Wien); 1930 — Nepal Peak (7 180 metri) în Sikkimhimalaya (E. Schneider); 1930 — Jongsong Peak (7 459 metri) în Sikkimhimalaya (H. Hoerlin şi E. Schneider); 1931 — Kamet (7 756 metri) în Garhwalhimalaya (Lewa, R. L. Holdsworth, E. Schipton şi F. Smythe); 1932 — Minya Gongkar (7 590 metri) (R. L.' Burdsall şi T. Moore); 1933 — Vîrful Comunismului (7 495 metri) în Pamir (E. M. Abalakov şi R. P. Gorbunov); 1934 — Queen Mary Peak (7 422 metri) în Karakorum (H. Ertl şi A. Hocht); 1936 — Nanda Devi (7 816 metri) în Garhwalhimalaya (Odell şi Tilman). PERFORMANŢELE DE EXCEPŢIE. După 1945 alpinismul a atins culmi nebănuite. Au fost cucerite vîrfurile cele mai înalte de pe glob, pereţii cei mai înspăimîntători. Francezii, care între cele două războaie rămăseseră în urmă cu realizările, şi-au pus întrebarea: de ce numai italienii, austriecii şi germanii pot face ascensiuni de răsunet ? Gaston Rebuffat, care era înzestrat cu excepţionale calităţi de căţărător, spunea că important în alpinism este să dovedeşti o mare virtuozitate în escaladă, voinţa şi 1
În lucrarea lui Fritz Schmitt, Der Bergsteiger von heute, Munchen, 1937, p. 177, este trecut A. Mazlam. Marcel Kurz, în Alpinisme hivernal, Le skieur dans les Alpes (Alpinism de iarnă. Schiorul în Alpi), Editura Payot-Paris, 1928, p. 297, scrie că în mai 1913 schiorul român M. Mazlam, condus de ghidul Jos. Knubel, a făcut prima ascensiune, cu schiurile, pe Lyskamm. (Este probabil că în această lucrare, scrisă în limba franceză, iniţiala M. să însemne „monsieur", adică domnul Mazlam.) 2
curajul fiind suficiente în rest1. Avea convingerea, deci, că ce-i posibil pentru italieni şi germani, poate fi şi pentru francezi, dacă urmează pilda lor, însuşindu-şi experienţa cîştigată de aceştia în Dolomiţi şi Alpii calcaroşi răsăriteni. Rebuffat a avut dreptate. Graţie unui antrenament metodic, francezii, prin Maurice Herzog şi Louis Lachenal, au fost primii cuceritori ai unui munte de peste 8 000 metri, Annapurna (8 078 metri). Ziua de 3 iunie 1950 a fost semnalul pentru cucerirea optmiarilor. Rînd pe rînd, au căzut apoi: 29 mai 1953 — Everest, 8 848 metri (Hillary, Tensing); 3 iulie 1953 — Nanga Parbat, 8 125 metri (Hermann Buhl); 21 iulie 1954 — K 2 (Chogori), 8 611 metri (Compagnoni, Lacedelli); 19 octombrie 1954 — Cho Oyu, 8 153 metri (Jochler, Tichy); 15 mai 1955 — Makalu, 8 481 metri (Couzi, Terray); 25 mai 1955 — Kangchendzonga, 8 598 metri (Band, Brown); 9 mai 1956 — Manaslu, 8 156 metri (Imanishi, Norbu); 18 mai 1956 — Lhotse, 8511 metri (Luchsinger, Reiss); 7 iulie 1956 — Gasherbrum II, 8 035 metri (Moravec, Larch, Willenpart); 9 iunie 1957 — Broad Peak, 8 047 metri (Diemberger, Buhl); 5 iulie 1958 — Gasherbrum I, 8 068 metri (Kaufmann, Schoening); 13 mai 1960 — Dhaulagiri, 8 167 metri (Diemberger şi alţii); 2 mai 1964 — Shisha Pangma, 8 046 metri (Hsu Ching, Chang Chun-yen, Wang Fu-chou, Wu Tsung-yueh, Sonam Dorje şi alţii) 2. Cum se vede, au concurat la aceste cuceriri căţărătorii englezi, francezi, italieni, elveţieni, austrieci, germani, japonezi, americani şi chinezi. Optmiarii au „suportat" apoi noi ascensiuni pe trasee parcurse de alpinişti solitari ori în grup, adeseori fără să recurgă la folosirea măştii de oxigen. În zilele noastre lupta între căţărători e dominată de dorinţa de a-şi spori numărul cuceririlor vîrfurilor ce depăşesc opt mii de metri. În fruntea clasamentului se situează italianul Reinhold Messner, cu 11 ascensiuni pînă la 31 decembrie 1982. Cum s-au petrecut lucrurile ? După o perioadă de revenire care a urmat marii pauze din timpul celui de al doilea război mondial, a început în Alpi epoca „direttissimelor" şi supunerea pereţilor cu orice mijloace tehnice, cu sute de pitoane normale şi de expansiune, cu săptămîni de zile petrecute în perete în „stil expediţionar". Această epocă a culminat şi s-a încheiat cu „super-direttissima" din Cima Grande, traseul John Harlin şi traseul japonez din Eiger, ca şi escaladarea lui Cerro Torre de către Cezare Maestre. După 1970, tinerii căţărători resping ideea escaladelor artificiale şi dau preţuire din ce în ce mai mult căţărăturii libere. Se revine astfel la vechile idealuri, se acordă acum preţuirea binemeritată celor care au parcurs trasee de gradul VI de dificultate, întreaga filozofie a alpinismului se reformează şi fie pune preţuire pe fair play: „lăsaţi şi muntelui o şansă". Vechile principii ale căţărăturii libere, născute în Elveţia Saxonă, au „trecut" Atlanticul, s-au „dezvoltat" şi s-au „stabilit" în Yosemite, iar de acolo au luat drumul înapoi în Europa, unde au căpătat denumirea de Rotpunkt (punctul roşu). Din 1977 perfecţionarea tehnicii de căţărare a permis şi parcurgerea unor trasee de gradul VII de dificultate, iar în 1982/1983 chiar de gradul VIII, aplicîndu-se cele învăţate şi exersate pe bolovani la marii pereţi ai Alpilor. Către sfîrşitul deceniului VIII, căţărătura „sportivă" se detaşează din ce în ce mai mult de alpinism, devenind un sport care se practică în zone din afara munţilor, pe faleze marine, bolovani, pereţi de beton şi zgîrie-nori. În căţărătura sportivă s-a depăşit chiar gradul IX. În afara Alpilor, istoria se repetă în Himalaya, Anzi etc. Din 1964 a început în Himalaya alpinismul de mare dificultate, adică escaladarea altor trasee mai grele decît cele clasice, care, la început, au fost şi ele destul de grele. Pînă în 1982 au fost „învinşi" aproape toţi marii pereţi şi crestele optmiarilor. Tendinţa este de renunţare la stilul expediţionar şi introducerea stilului alpin o dată cu renunţarea la expediţii mamut, la şerpaşi 3, la tabere intermediare, corzi fixe, tuburi de oxigen. Dezvoltarea mijloacelor de transport şi a birourilor de voiaj vor permite, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, unui număr foarte mare de alpinişti „să-şi petreacă concediul" urcînd în 2—3 săptămîni orice vîrf din Himalaya, Anzi sau din alte părţi îndepărtate ale lumii, accesibile pînă de curînd doar unor expediţii aproape paramilitare. CUCERITORII OPTMIARILOR. Iată acum, după revista Alpin Magazin4, pe alpiniştii care pînă la 1 ianuarie 1983 au cucerit mai mult de trei optmiari : 1.REINHOLD MESSNER, Italia (11): Nanga Parbat, la 27 iunie 1970 şi la 9 august 1978 (solo); Manaslu, la 25 aprilie 1972; Hidden Peak, la 10 august 1975; Everestul5, la 8 mai 1978 şi la 20 1
Cf. Lionel Terray, Cuceritorii inutilului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 41. După Alpin-Magazin, nr. l, ianuarie 1983. Vezi şi Marcian Bleahu, Mircea Bogdan, Gheorghe Epuran, op. cit., p. 381. 3 După cîte ştim, guvernul Nepalului a condiţionat aprobarea unor expediţii străine în Himalaya de angajarea de şerpaşi şi de asocierea acestora la escaladări pînă la punctul final. 4 Revista Alpin Magazin, Munchen 1983, nr. l, pp. 78—80. 5 Reamintim că Everestul este cel mai înalt vîrf de pe Pămînt (8 848 metri altitudine). Face parte din masivul Chomo-lungma (Munţii Himalaya) şi chiar este cunoscut frecvent cu această denumire locală (Chomolungma). A fost cucerit la 29 mai 1953 de 2
august 1980 (solo); K 21, la 12 iulie 1979; Shisha Pangma, la 28 mai 1981; Kangchendzonga, la 6 mai 1982; Broacl Peak, la 2 august 1982 ; 2.HANS von KĂNEL, Elveţia (5): Everestul la 1 octombrie 1979; Lhotse, la 8 mai 1977; Makalu, la 10 mai 1978; Dhaulagiri, la 13 mai 1980; Manaslu, la 7 mai 1981 ; 3.KURT DIEMBERGER, Austria (5): Broad Peak, la 9 iunie 1957; Dhaulagiri I, la 13 mai 1960; Makalu, la 21 mai 1978; Everestul, la 15 octombrie 1978; Gasherbrum II, la 4 august 1979 ; 4.ROBERT SCHAUER, Austria (4): Hidden Peak, la 11 mai 1975; Nanga Parbat, la 11 august 1976; Everestul, la 3 mai 1978; Makalu, la 25 aprilie 1981 ; 5.MICHEL DACHER, R.F.G. (4): Lhotse, la 11 mai 1977; K 2, la 12 septembrie 1979; Shisha Pangma, la 11 mai 1980; Hidden Peak, la 22 iulie 1982 ; 6.SIGI HUPFAUER, R.F.G. (4): Manaslu, la 22 aprilie 1973; Everestul, la 16 octombrie 1978; Shisha Pangma, la 11 mai 1980; Hidden Peak, la 22 iulie 1982 ; 7.HERMANN WARTH, Austria (3): Lhotse, la 5 august 1977; Makalu, la 10 mai 1978; Everestul, la 1 octombrie 1979 ; 8.HANS SCHELL, Austria (3): Hidden Peak, la 11 mai 1975; Nanga Parbat, la 11 august 1976; Gasherbrum II, la 4 august 1979 ; 9.GUNTHER STURM, R.F.G. (3): Lhotse, la 11 mai 1977; Shisha Pangma, la 11 mai 1980; Hidden Peak, la 22 iulie 1982 ; 10.JERZY KUKUCZKA, Polonia (3): Lhotse, la 4 octombrie 1979; Everestul, la 10 mai 1980; Makalu, la 15 octombrie 1981 (solo) ; 11.ANG DORJE, Nepal (3): Everestul, la 16 octombrie 1978; Annapurna, la 1 mai 1980 (fără mască); Kangchendzonga, la 6 mai 1982 ; 12.DOUG SCOTT, Anglia (3): Everestul, la 24 septembrie 1975; Lhotse, la 16 mai 1979; Shisha Pangma, la 28 mai 1982 ; 13.JERNEI ZAPLATNIK, Jugoslavia (3): Makalu, la 8 octombrie 1975; Hidden Peak, la 8 iulie 1977; Everestul, la 13 mai 1979 ; 14.JOHN ROSKELLY, S.U.A. (3): Dhaulagiri, la 12 mai 1973; K 2, la 8 septembrie 1978; Makalu, la 15 mai 1980 ; 15.TAKASHI OZAKI, Japonia (3): Broad Peak, la 8 august 1977; Everestul, la 10 mai 1980; Manaslu, la 12 octombrie 1981 ; 16.NAZIR SABIR, Pakistan (3): K 2, la 7 iunie 1981; Gasherbrum II, la 24 iulie 1982; Broad Peak, la 2 august 1982.
neozeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul Tensing Norke din expediţia britanică condusă de John Hunt. 1 K 2 e numit de oamenii din zonă, Chogori — Muntele Mare.
Alpinism în condiţiile reliefului muntelui românesc Cîteva consideraţii cu caracter general În Carpaţii României, alpinismul poate fi practicat atît vara cît şi iarna. Altitudinea, destul de mică (cel mai înalt vîrf, Moldoveanul, are numai 2 543 metri), determină lipsa gheţarilor şi oferă posibilitatea de pătrundere pretutindeni, aşa încît ei au fost străbătuţi, din timpuri foarte vechi, de ciobani cu turmele, de vînători, de fugari din faţa năvălirilor duşmane, au adăpostit sihastri dornici de linişte şi reculegere. Pe urmele lor s-au aventurat negustorii şi unii excursionişti, români sau străini, care colindau munţii din plăcere. Există cîteva mărturii asupra activităţii alpine mai vechi. Doctorul elveţian Joannes von Muralt, de pildă, căruia, în 1598, principele Transilvaniei Sigismund Bathory i-a concesionat exploatările de aur din preajma Abrudului1, a călătorit prin Munţii Apuseni. În anul 1683 a avut loc o excursie în Carpaţii Transilvaniei2, menţionată ca atare. Descrierea ei a apărut în Dacianische Simplicissimus, bzw in der Peregrinatio Scepusiensis, pe care noi nu am găsit-o. În povestire se vorbeşte, la vremea aceea, de crampoane (Steigeisen), de carte pe impresii pe vîrf de munte (Gipfeibuch), de momîi (Steinmann)3, de marcaje alpine (alpiner Markierung), de ancoră pentru agăţat de stîncă (Wurfanker) şi altele. Au urmat naturaliştii italieni ai secolelor XVII şi XVIII4 care au vizitat ţara noastră şi au făcut descrieri interesante. Francesco Gmelini, de pildă, a descris între altele o peşteră de la Herculane (Peştera Hoţilor) şi una de pe Dunăre (Peştera Veterani) din munţii din dreptul Cazanelor. Nu avem amănunte despre ascensiunile efectuate în Carpaţi ele fraţii Goleşti în perioada 1841—1853 sau de marele arheolog englez Arthur Evans (descoperitorul civilizaţiei preistorice clin Creta) şi de fratele său Norman Evans, în 1872. Către sfîrşitul veacului trecut, Alexandru Vlahuţă, străbătînd ţara, a urcat şi pe munţii ei. În lucrarea România pitorească, sub titlul În munţii noştri descrie ascensiunea pe Parîng în tovărăşia lui moş Gheorghe, în Bucegi cu pădurarul Stan, unde, urcînd pe Valea Ialomiţei, plecînd din Moroeni, după ce a trecut de cheile Tătarului a ajuns la Peştera Ialomiţei, pe care a vizitat-o, mulţumind celor ce au desfundat-o, încît a putut-o vedea în întregime. De la peşteră, trecînd pe la Babele, a sosit la Vîrful Omul, semnalînd prezenţa, în dosul stîncilor, a casei de piatră construită de S.K.V. Coborîrea la Buşteni a făcut-o pe Valea Cerbului. În continuarea călătoriei sale, Alexandru Vlahuţă a urcat pe Siriu, în munţii Buzăului, şi pe Ceahlău, în munţii Neamţului. Conformaţia geologică şi geografică a Carpaţilor României, unde, în afara munţilor acoperiţi cu iarbă şi păduri, s-au format de mult circuri glaciare (în Bucegi, munţii Făgăraşului, Parîngului, Retezatului etc.), se întîlnesc văi şi chei înguste, creste zimţate, pereţi abrupţi şi vîrfuri ascuţite, după cum se va vedea mai departe, a atras pe om, la început, în efectuarea unor excursii colective, mai întîi călare, apoi cu piciorul, pe poteci şi plaiuri, vara sau iarna. Cu timpul, s-a practicat şi un alpinism de văi abrupte şi de brîne (mai ales în Bucegi şi Piatra Craiului), adică un alpinism pînă la gradul II. Introducerea schiului, ca mijloc de deplasare în munte, a deschis noi perspective alpinismului. Apoi, de la formele simple, primitive de căţărătură, s-a ajuns la practicarea unui alpinism tehnic modern, de gradul III-VI, tehnica alpină de căţărătură fiind învăţată de românii care au frecventat şcolile de alpinism din Italia şi Austria. Aceştia, în principal, au popularizat această tehnică în şcolile de căţărătură din ţara noastră. Este drept că în Munţii Carpaţi, în practicarea alpinismului de vale abruptă pot fi întîlnite chiar şi vara limbi de zăpadă întărită (în Valea Albă, a Urzicii, a Bucşoiului, din Bucegi). Ele pun probleme mai cu seamă unor alpinişti debutanţi. Alpinismul de iarnă se practică pe poteci cunoscute, pe trasee unde pot fi folosite schiurile sau pe trasee mai grele (creste, muchii şi chiar pereţi) unde nu se poate pătrunde decît cu piciorul şi care, adesea, constituie trasee de căţărătură. Aici, pe lîngă greutatea traseului, se întîlnesc şi dificultăţi datorate poleiului, draperiilor de gheaţă şi astupării cu zăpadă şi gheaţă a unor fisuri şi prize folosite în căţărătură.
1
Eggermann Manfred, Die Schweizer-Kolonien in Rumanien, Bucureşti, 1931. Cf. Alpines Handbuch (Manual de alpinism), I, Leipzig — 1931, p. 332. 3 Momîi = îngrămădiri de pietre făcute de ciobani sau turişti, pentru recunoaşterea unui drum. 4 Emil Pop, Naturalişti italieni din veacul al XVIII-lea, cercetători ai ţinuturilor româneşti, Timişoara, 1942 (Contele Luigi Ferdinancio Marsigli, 1658—1730, Francesco Griselini, 1717—1733, Domenico Sestini, 1750—1832 şi Lazzaro Spallanzani, 1729—1799. 2
Ascensiuni pe munţii României pînă în anul 1948 „Muntele cel mai înalt este Ceahlăul, care dacă ar fi fost cunoscut în fabulele celor vechi n-ar fi fost mai puţin vestit decît Olimpul, Pindul sau Pelias... Vîrful lui a fost odinioară acoperit de zăpezi, iar de cînd acestea s-au retras, se vede peste nori". Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, cap. V) Primele excursii PE CEAHLĂU. Cel mai reprezentativ masiv al Carpaţilor Orientali este Ceahlăul, numit mai demult şi Pion sau „Olimpul Moldovei". Cînd vremea este frumoasă şi clară, el poate fi văzut chiar din Iaşi. Măreţia lui a atras la poale, încă înainte de 1711, pe Dimitrie Cantemir, care i-a dedicat pagini minunate. Veniamin Costache. Printre primii despre care amintesc documentele 1 că au urcat pe Ceahlău se numără mitropolitul Moldovei Veniamin Costache2, în anul 1809. El a suit pînă în vîrful muntelui „spre a privi ţara Moldovei şi încă mai departe... pînă la marea cea mare şi ţara ungurească" 3. Un izvor este numit şi azi „Fîntîna mitropolitului". Prelatul, retras la mănăstirea Neamţ între 1806 şi 1812, făcea dese drumuri la schitul Durău şi de acolo, însoţit de schimnici, a efectuat ascensiunea menţionată. Mihail Sturdza. A doua ascensiune despre care se ştie a fost aceea a voievodului Moldovei, Mihail Sturdza4, la 18355, pe poteci ce fuseseră lărgite din timp de către călugării de la Durău. El a dormit o noapte, la foc de jnepeni, sus pe platou, la adăpostul unui perete stîncos. Pe Vîrful Toaca, însoţitorii lui vodă au lăsat o inscripţie gravată, care menţiona că stăpînul lor a petrecut pe munte noaptea de 18 iulie 1835. Gheorghe Asachi. În 1838, cunoscutul om de cultură Gheorghe Asachi a făcut două sau mai multe drumuri pe Ceahlău. În lucrarea Tablou al istoriei Moldovei6 Iaşi, 1840, scrisă pe două coloane, pe aceeaşi pagină, una în limba română cu litere chirilice şi cealaltă în limba franceză, sînt două subtitluri: Dochia şi Traian, legende populare ale românilor, şi Itinerar la muntele Pion, unde este descris drumul de acces către Vîrful Toaca7. Asachi a fost condus de un călugăr şi de oameni de la poalele muntelui, de la care a cules legendele. Despre această excursie, ca şi despre carte în general, au scris mai mulţi autori. Era şi firesc, deoarece este primul ghid al Ceahlăului apărut în ţările române. Fiind scris şi în limba franceză, el se adresa deopotrivă şi cetăţenilor de peste hotare, avînd, aşadar, un caracter internaţional. Sub titlul Itinerar la Pion începe descrierea traseelor. Se recomandă, mai întîi, pentru cei ce vor sa întreprindă ascensiunea, că este absolut necesar să fie însoţiţi de munteni numiţi „plăeşi" sau „vînători de Alpi", pe care autorul îi laudă că sînt oameni de rasă frumoasă şi că poartă încă costumele dacice ce se văd pe Columna lui Traian de la Roma, viteji, neobosiţi, spirituali şi veseli. Punctul de plecare în excursie este Piatra Neamţ, de unde două drumuri conduc la Hangu, la poalele muntelui. Unul este practicabil numai pentru picior şi pentru cai, de-a lungul rîului Bistriţa, folosit de călugări, ciobani şi de muntenii ce vin după provizii. Pe acest drum se întîlneşte mănăstirea Bistriţa, unde se 1
Gheorghe Asachi, Tablou al istoriei Moldovei, Iaşi 1840. p. 11. În 1802, mitropolitul Veniamin Costache a ajutat schitul Durău să facă chilii pentru călugări şi case pentru călătorii sosiţi aici ca să urce muntele. 3 Buletinul alpin, anul V, nr. 3, p. 7. 4 „Cnezii" din familia Cantacuzino, avînd moşii acolo, au îndreptat în 1833—1835, cărarea către schitul Durău şi pe aceea de la schit spre vîrful muntelui, care mai înainte era foarte rea şi periculoasă. Aceasta, pentru a înlesni călătoriile spre Ceahlău. În 1835 a ajuns subprefect la plasa muntelui Vasile Măcărescu. El a pus să se taie o potecă largă de la Durău la Fîntînele şi pe urmă pînă în vîrf. Tot în 1835, voievodul Mihail Sturdza i-a obligat pe călugării de la Durău să lărgească poteca de oi de pe pîrîul Martin, ducînd pe la Garduri şi Jgheabul Gardurilor, încît să se poată merge pe ea călare. 5 Wilhelm von Kotzebue menţionează, în descrierea călătoriei sale, anul 1836 în loc de 1835. Este o greşeală datorată timpului; scrisul de pe piatră s-a mai şters. 6 Cartea are coperţile împodobite cu desene litografice. Se poate observa că pe prima pagină scrie: „Iaşi, Institutul Albina, 1840", iar pe ultima copertă este trecut anul 1839, ceea ce ne face să credem că s-a lucrat la ea către sfîrşitul anului 1839 şi începutul lui 1840. Mai sînt de menţionat două erori semnalate şi-n articolul lui Pompiliu Voiculeţ-Lemeny, în Almanahul turistic, 1981, pp. 126—128, şi anume: prima se referă la pîrîul Martin (scris La Martin), citat în textul românesc la nota l, de la pagina 2: în textul francez, însă, cele două cuvinte sînt unite şi dau cuvîntul ,,Lamartine", numele marelui poet francez; a doua eroare se găseşte numai în textul francez şi constă în aceea că alături de numele mănăstirii Neamţ, în paranteză este trecut St. Germain, ce nu are legătură cu mănăstirea. 7 Pînă în 1970, vîrful cel mai înalt al Ceahlăului era considerat Toaca (l 904 metri). Azi, hărţile indică că cel mai înalt vîrf Ocolaşul Mare (l 907 metri), stabilind pentru Toaca o nouă cotă: 1 900 metri. 2
găseşte mormîntul domnitorului Alexandru cel Bun. Mai departe, pe malul Bistriţei pot fi întîlnite mănăstirile Bisericani, Pîngăraţi şi Buhalniţa, primele două, însă, în chei. Cine vrea să călătorească cu trăsura, recomandă Gheorghe Asachi, trebuie să urmeze a doua variantă, ocolind Dealul Doamnei, trecînd prin satul Dărmăneşti. În biserica acestui sat există o icoană a cărei inscripţie dovedeşte că a fost purtată în bătălia de la Poltava (iunie — iulie 1709), în Rusia. La capătul a trei ore şi jumătate de mers se intră în satul Crăcăoani, de unde, după altă jumătate de oră, se ajunge la mitocul lui Bălan, situat la poalele Dealului Doamnei. De la Bălan la creasta muntelui, numită Palanca, se fac două ore şi, coborînd pe partea opusă, se ajunge la Hangu. De aici, către vîrful Ceahlăului conduc două „artere": una pe la Răpciuni, cealaltă înconjurînd muntele pe coastele de vest. Gheorghe Asachi a preferat traseul al doilea, fiind mai uşor. După o oră de mers a ajuns la schitul Durău1, oare a fost multă vreme singurul adăpost pentru excursioniştii dornici să urce pe Ceahlău. Trei sferturi de oră mai tîrziu, Asachi a sosit la locul numit „Fundul Schitului", mergînd de-a lungul pîrîului Schitul, ce sălta în mici cascade coborînd din înălţimea stîncilor, încă o oră şi un sfert de drum şi călătorul nostru a văzut, pe stînga, stîncile numite Gardurile, de unde, după o jumătate de oră, a poposit lîngă un izvor. Patruzeci de minute mai departe, era în Poiana Stănilelor, loc de adunare a păstorilor. Aici începea „escalada", făcută cu ajutorul crampoanelor ataşate la bocanci, pentru a depăşi, succesiv, o regiune de stînci cu afine şi fragi, Jgheabu] Gardurile, un platou, şi pentru a urca vîrful. Din vîrf se vedea, spre est, între Piatra Detunata şi Piciorul Sihastrului, stînca numită Dochia. Pentru a urca la ea existau mai multe căi: cei îndrăzneţi mergeau de-a lungul unei rîpe; mai bine însă se cobora la sud de Piatra Detunată, între Piatra cu apă şi Stratul Vulturilor, sau, şi mai bine, se mergea pînă la schitul Ceahlăului (numire dată atunci unui schit), de unde se putea, cu mai puţin pericol, vizita Dochia. Înconjurînd muntele, prin partea de est, continua să relateze cărturarul ieşean, se întîlnea colonia religioasă Poiana de sub Ponoare, aşezată între pîraiele Kison2 şi Răpciuni. De aici, mai departe, se depăşea rîul Sasca, o pădure întunecoasă, se făcea puţină căţărătură şi, la două ore de drum, apărea schitul Ciribuc, în apropierea pîrîului Sîrbeni 3. De la schitul Ciribuc, condus de călugări bătrîni, Asachi a ajuns la Dochia, între Piatra Detunată şi Piciorul Sihastrului, pe rîul Albu, unde sufla un vînt puternic, iar vulturii planau în aer4. O „societate" veselă. A patra ascensiune pe Ceahlău5 a fost efectuată de către o „societate" numeroasă şi veselă, la 27—28 iulie 1840. Descrierea ei aparţine unuia din membrii acestei „societăţi", Wilhelm von Kotzebue6, de origine etnică german din Ţările Baltice, venit în Moldova înainte de 1840, ca oaspete al fratelui său, Carol von Kotzebue, consul rus la Iaşi în perioada 1838—1847 şi apoi la Bucureşti. Grupul alcătuit din autor şi prietenii lui mai era însoţit „de plăieşi, alţi întovărăşitori un grup de şapte lăutari ţigani — tocmiţi la Fălticeni — un caporal austriac, arnăuţi şi ţărani", cu totul cincizeci de persoane şi peste patruzeci de cai7. Au plecat de la mănăstirea Slatina, au parcurs mai întîi un şes, după care au urcat, timp de un ceas şi jumătate, un munte întîlnit în cale. Ajunşi într-o poiană, excursioniştii au făcut un scurt popas, apoi au trecut „prin codri şi luminişuri înflorite, peste munţi şi văi, peste pîraiele repezi, în necontenitele lor întortochieri" şi au sosit într-un alt loc de popas, după patru ore de mers continuu. S-au ospătat aici din bucatele pregătite de egumenul mănăstirii Slatina şi, mergînd mereu călări, după încă două ceasuri, s-au aflat în apropierea vîrfului muntelui Munticelul. Au 1
Varahil Lateş, în Muntele Ceahlău şi schitul Durău, Tipografia Naţională, Iaşi 1885, p. 7, nota: „Schitul Durău a fost construit din ofrande ale românilor, care l-au considerat ca un liman de repaus pentru vizitatorii Pionului, deoarece nu era, după cum nu este nici astăzi, în apropiere de munte vreun alt loc pentru aceasta". 2 Astăzi nu mai există nici colonia şi nici denumirea de Kison. 3 Autorul menţionează că o avalanşă de zăpadă şi bolovani mari, pornită din vîrful muntelui în ziua de Paşti 1704, a distrus vechiul schit aflat pe locul actualului lăcaş de cult. Avalanşa a luat partea de sus a stîncii Dochia, încît Asachi nu a mai văzut decît partea ei inferioară. 4 Drumul de la stînca Dochia, în continuare, nu mai este descris de către autorul cărţii după care am reconstituit urcuşul din 1838. 5 Cf. Constantin Turcu, Un călător german, acum un veac, prin judeţul Neamţ: Wilhelm von Kotzebue, schiţă biografică şi note de călătorie. Extras din Anuarul Liceului de băieţi „Petru Rareş" din Piatra Neamţ, 1936—1940, Tipografia Societăţii Cooperative „Gh. Asachi", Piatra Neamţ, 1942. 6 Wilhelm von Kotzebue s-a născut la 19 martie 1813 în oraşul Reval-Tallin, ca fiu al Elenei Gorciakov şi al lui August von Kotzebue, cunoscut şi fecund scriitor. S-a căsătorit după 1842, în Moldova, cu Aspazia, fiica cneazului Gheorghe Matei Cantacuzino. În 1857 a fost numit consilier la legaţia rusă din Dresda, apoi ministru plenipotenţiar (1870) la Dresda, apoi la Karlsruhe, în 1878, la Berna. La 1879 s-a retras din această ,,funcţiune". Moştenind de la tatăl său talentul literar, a scris mai multe cărţi în limba germană, din care, cîteva, dedicate românilor: Rumanische Volkspoesie (Poezia populară românească), Berlin 1857; Bilder und skizzen aus aer Moldau ((Tablouri şi schiţe din Moldova), Berlin, 1860; Laskar Vioresku (Lascăr Viorescu), Leipzig 1862. Aceste cărţi au fost traduse în limba română. Prima conţine 26 de poezii populare româneşti adunate şi ordonate de Vasile Alecsandri; a doua a fost tradusă de Ana Rosetti în 1882—1884, iar a treia de Ana Rosetti, devenită Maiorescu, în 1887—1888. În cartea noastră prezentăm excursia după descrierea intitulată Fragmente dintr-o călătorie in Carpaţii Moldovei, note tipărite de Samuel Botezatu în Almanahul de învăţătură şi petrecere pe anul 1844, editat de M. Kogălniceanu. Nu se ştie unde, cînd şi sub ce titlu a apărut în original. 7 Se pare că cifrele au fost inversate. Conform unei surse provenind de la doctorul Gheorghe Iacomi din Piatra Neamţ, au fost patruzeci de persoane şi cincizeci de cai. Aşa pare mai verosimil, omul şi calul, plus caii de povară.
lăsat caii şi, pe jos, au urcat vîrful, de unde li s-a înfăţişat o panoramă splendidă („Spre miazănoapte era cel mai înalt munte al Bucovinei, spre miazăzi, dincolo de munţi, într-o depărtare ceţoasă — Iaşii, spre apus — Ceahlăul sau Pionul"). În coborîre, călătorii au întîlnit păstori cu turmele, care i-au primit cu cîntece din bucium şi cu prietenie. Le-au dat lapte şi caş 1. De la Borca, cu plutele, au coborît pe Bistriţa pînă la Hangu, unde au poposit două zile făcînd excursii2. În dimineaţa zilei de 27 iulie 1840 au început pregătirile de plecare spre Pion. La ora 14, toţi erau călări şi convoiul s-a pus în mişcare. Expediţia avea, ca avangardă, cîţiva ţărani înarmaţi cu topoare şi puşti. Veneau apoi excursioniştii, iar la urmă lăutarii şi slugile. Drumul parcurs a trecut prin satul Răpciuni, pe la locul unde mai tîrziu s-a ridicat „schitul maicilor", prin ponoare, prin Coacăzul, pînă la „Fîntîna Măcărescului", unde se întîlneşte poteca3 ce vine de la mănăstirea Durău 4. După două ore de călătorie, ajunseseră la o înălţime unde nu mai vedeau păduri, ci doar cîte un arbore chircit şi stînci. „Vîrful Ceahlăului, spune Kotzebue, este format din stînci aşezate pe un con gigantic, acoperit cu brazde înverzite". La baza vîrfului, cei mai mulţi s-au uşurat de bagaje pentru a se putea căţăra. Suirea a fost obositoare, dar nu primejdioasă. În strigăte de ura au ajuns sus. Priveliştea măreaţă i-a copleşit. La coborîre, sub conducerea unui ţăran, cunoscător al locurilor, s-au îndreptat mai întîi spre apus, apoi spre nord, mergînd în zigzag pe o pantă înclinată şi, după ce au trecut printr-o pădure, au poposit la o stînă pentru înnoptare. Ospăţul de seară a fost cu miel, vin de Rin, şampanie şi... muzica ţiganilor ! A doua zi, plăieşii şi-au jucat dansul lor naţional, cu mîinile peste umeri. „Acest dans al muntenilor moldo-români e tocmai din vremea romanilor şi e întovărăşit de chiuituri"5. În salvele de puşti şi cîntece ale slugilor ce băuseră şampanie, coloana a pornit şi, trecînd o rîpă, a mers pe lîngă o cruce aşezată, spune legenda, pe locul unde a murit o fată ce şi-a frînt piciorul într-o capcană de vulpi. De la Hangu, pe plute, călătorii s-au îndreptat către tîrgul Pietrei. Ascensiunea lui J. A. Vaillant. În a doua jumătate a volumului al III-lea al cărţii sale La Romanie6, Jean A. Vaillant, sub titlul Orographie, relatează despre zece călătorii de cunoaştere a ţării, din care două pe munte, una în Bucegi şi alta pe Ceahlău. Autorul explică astfel aceste drumuri: ,,Am tratat geografia vechii Dacii şi am explicat, fără să văd, sensul atîtor denumiri, care, nu mă înşel, trebuie sa confirme originea romană a românilor şi a dialectului lor. Era, deci, o necesitate pentru mine de a le cunoaşte şi a mă asigura dacă natura locurilor corespunde cu aceea a vorbelor. Prin urmare, mam hotărît sa vizitez această provincie (Moldova, n.n.) populată şi civilizată de Traian — unde tot ce a rămas din vechime este clasic şi unde tot ce este modern, este barbar". Mai departe spune: „...am nevoie de aer şi spaţiu... de plimbări pentru plimbări...". J. A. Vaillant a fost însoţit în excursia de pe Ceahlău de servitorul lui, Ioan (Ivan, scris Ivantch, de origine bulgar) şi avea „drept călăuză itinerariul lui Asachi". Vaillant nu a mers însă doar pentru plimbare. Rostul acestor excursii a fost, cum am spus, de informare şi de cunoaştere aşa cum singur ne-o mărturiseşte: „Ioan duce desagii, iar eu luleaua şi tutunul. Ştiu, sarcinile nu sînt egale, însă el are numai de mers, pe cînd eu am de observat şi de văzut". Plecarea a avut loc din Iaşi cu direcţia Piatra Neamţ, prin Roman, în ziua de 2 mai 1841. Interesant este şi modul cum s-a călătorit: „acum pe drumul mare, acum pe drumuri lăturalnice; dimineaţa pe jos, seara călare; pînă ici în caleaşcă boierească, pînă colo în căruţă jidovească sau călugărească, azi sărac şi păcătos, mîine fermier şi mare senior, totdeauna şi pretutindeni, acelaşi eu: sincer, vesel şi filosof...". Excursioniştii au trecut pe la mănăstirea Frumoasa, apoi prin Grăieşti poposind la negustorul Gheorghe, foarte prietenos, a cărui nevastă, Tinca, le-a servit cafea cu lapte. La ora 6 au ajuns la Roman, oraş restaurat în 1392 de Roman I, fostă capitală a Moldovei. A tras la hanul lui Brezoi. De la Roman la Dulceşti au mers singuri, iar de la Dulceşti la Văleni cu boierul Banu, care le-a fost gazdă. A doua zi dimineaţa au sosit la Piatra Neamţ, unde au înnoptat. Din oraş şi-au luat o călăuză. Ziua următoare n-au mers pe la Scăricica unde n-ar fi avut de văzut decît mormîntul din piatră 1
Autorul, impresionat de aceşti păstori, scria: „înfăţişarea oamenilor din aceşti munţi, îndeobşte, este mult mai frumoasă şi mai puternică decît a acelora din locurile cîmpene ale Moldovei" . 2 „Poiana Borcutului, spune el, e sălbatică, înconjurată de stînci foarte înalte, măreţe, prin mijloc străbătută de un pîrîu ce se îndreaptă cu repeziciune spre albia Bistriţei". 3 Amenajată de călugării de la schitul Durău cu ocazia ascensiunii lui Mihail Sturdza, această potecă a fost refăcută, în 1844, de Cantacuzini, „pentru înlesnirea excursiilor la Ceahlău", iar mai tîrziu de Vasile Măcărescu, cît a stat la moşia Hangu. Vezi, arhimandrit Varahil Lateş, op. cit., p. 14. 4 La schitul Durău, în acea vreme, cel mai tînăr călugăr avea vîrsta de 80 de ani, ceilalţi în jur de o sută. Ei cunoşteau bine muntele. 5 Cf. Constantin Turcu, op. cit., p. 24. 6 Titlul complet: La Românie ou histoire, langue, litterature, orographie et statistique des peuples de la langue d'or, Ardialiens, Vallaques, Moldaves, resumes sous le nom de Romans, Paris 1844 (România sau istoria, limba, literatura, Orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi, moldoveni, rezumaţi sub numele de români). Vaillant a dat cărţii sale titlul: La Romanie, crede Constantin Turcu, în lucrarea J. A. Vaillant, pioner al culturii franceze în principate şi luptător pentru idealurile româneşti, Bucureşti, 1942, p. 8, inspirîndu-se după Daniel Dimitrie Philippide, istoric grec, stabilit în România la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. El a redactat în greceşte prima scriere de istorie veche a ţărilor române: Istoria României, Leipzig 1816, precum şi o geografie a României, delimitînd just teritoriul naţional locuit de români.
al lui Alexandru cel Bun, mort la 23 noiembrie 1432, ci prin Dărmăneşti (de unde a fost ridicat de poloni, la 1673, Alexandru Duca) şi, după trei ceasuri, au intrat în Crăcăoani. Ar fi rămas acolo, dar au întîlnit o ceată de tineri ce mergeau la petit, la mitocul lui Bălan, jumătate de oră depărtare. După puţină şedere aici, au plecat peste muntele Doamna, cu vîrful Palanca, „Cetăţuia Palanca", unde s-a refugiat domniţa Ileana a lui Petru Rareş la 1538, şi au sosit la Hangu, apoi la schitul Hangu, la părintele Gavrilă, unde au fost ospătaţi cu brînză, fructe şi vin de Cotnari. Dimineaţa au pornit către schitul Durău, întovărăşiţi de un călugăr, trei munteni plus şase cai. Au mers de-a lungul pîrîului Schitul, spre nord vest, au trecut pe la confluenţa pîraielor Martin cu Serafim, şi-au potolit setea la un izvor, „apoi au răsuflat puţin în cabana pustie (probabil o stînă sau bordei ciobănesc, n.n.) de sub pereţii prăpăstioşi şi stîncile uriaşe pe care trebuia să le urcăm, ca să ajungem în spinarea Ceahlăului", înainte de a începe urcuşul şi-au legat la bocanci potcoave (crampoane. n.n.) de fier, aduse de însoţitori. Urcuşul l-au făcut căţărîndu-se cu mîinile şi picioarele şi, aşa, au ajuns la Jgheabul Gardurile. L-au suit călcînd pe zăpada de sub stînci ori sărind din stîncă în stîncă ori înaintînd prin apă pînă la genunchi. Au ajuns în cele din urmă pe un podiş lung şi lat cît vedeau cu ochii. Vîrful Ceahlăului, aflat la marginea acestui platou, l-au urcat „cu sforţări aproape tot aşa de mari ca şi la Garduri şi tot cu ajutorul potcoavelor noastre de fier". În mijlocul vîrfului au văzut o cruce de lemn şi, alături, o toacă. Priveliştea de pe vîrf i-a impresionat pe călători, încît J. A. Vaillant nu s-a putut abţine să nu se exprime: „Dar peste tot şi peste toate, mereu o natură mare, sublimă, strălucitoare, parfumată, care reînvie, se deschide, cîntă, surîde şi creşte sub un cer de azur". La coborîre au trecut pe la izvorul pîrîului Rupturi, de unde călugărul le-a arătat un punct negru în fundul unei prăpăstii, între Piatra Detunată şi Sihastru: după trei ore de coborîre pe malul rîului Alb, aveau în faţă o stîncă uriaşă, „pe care tradiţia o socoteşte a fi Dochia, fiica lui Decebal". Vîntul sufla acolo puternic şi ,,mai mult de o mie de vulturi" în înaltul cerului zburau pe deasupra capetelor lor. În continuare, au urcat muntele Piciorul Sihastrului şi s-au îndreptat spre Ciribuc (schit înfiinţat din rămăşiţele schitului Sihastru, luat în avalanşa din 1704), lăsînd la apus schitul de călugăriţe Poiana de sub Ponoare. Seara la orele nouă au reintrat în Hangu. De la Hangu, a doua zi, au urcat muntele Petru Vodă „şi au sosit în satul Plotun, închis între doi pereţi, ca şi Cîinenii", unde s-au reîntîlnit cu nuntaşii lăsaţi la mitocul lui Bălan 1. Pe Ceahlău au mai urcat, în aceeaşi perioadă, şi alţi excursionişti cu diferite preocupări. Astfel, în 1840, graficianul francez Michel Bouquet (1807—1888), de la care ne-au rămas desenele intitulate Sur le Tchak leo2, la plus haute tete des Carpathes Moldaves şi La Panagia, sommet des Carpathes Moldaves3; tot el a realizat desenul Dans Ies Carpathes (Moldavie), chasse a l'ours4, care reprezintă un peisaj păduros şi prăpăstios, cu o poiană; locul nu poate fi identificat, dar acest desen dovedeşte că Bouquet nu s-a mulţumit cu urcarea Ceahlăului, ci a colindat şi alţi munţi ai Moldovei; Alecu Russo (1819—1859) a descris Piatra Teiului şi Piatra Corbului5 şi a descoperit balada Mioriţa în munţii Vrancei; Vasile Alecsandri (1821—1890), care a spus: „Ceahlăul ni se arată în toată mărimea lui, că un uriaş ce şi-ar fi întins capul deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui"; Vasile Alecsandri a călătorit în toată Moldova şi în munţii ei şi a scris O preumblare la munţi6, fără a fi suit pe Ceahlău. Au urmat, în 1860, sasul Johan Michael Salzer din Mediaş cu o descriere a Ceahlăului7, iar în 1866, celebrul alpinist englez Leslie Stephen, împreună cu Bryce. Leslie Stephen a descris această ascensiune. Pentru cunoaşterea ţării şi a munţilor ei, Ministerul învăţămîntului a luat iniţiativa şi a dat dispoziţii profesorilor să întreprindă excursii şcolare cu elevii. Această frumoasă acţiune a început în jurul anului 1900, aşa cum vom vedea, la Societatea carpatină „Sinaia", care a şi primit o sumă de bani drept subvenţii pentru a construi adăposturi la munte şi pentru elevi. În acest context, se înscriu şi 1
Ascensiunea pe Ceahlău a lui J. A. Vaillant a fost făcută pe baza recomandărilor cuprinse în lucrarea lui Gheorghe Asachi Itinerar la muntele Pion. 2 Pe fotografia desenului apărută în cartea lui Asachi este scrie Thak leo. De asemenea, în lucrarea Ţările române văzute de artişti francezi (G. Oprescu), Bucureşti, 1926, la p. 31 este trecut Sur le Tchak leo (sic), la plus... ceea ce dovedeşte că aşa a scris artistul. 3 Pe Ceahlău, cel mai înalt vîrf din Carpaţii Moldovei şi Panaghia, pisc din Carpaţii Moldovei. 4 În Carpaţii Moldovei, la vînătoare de urs. 5 Alecu Donici Russu (Russo) s-a născut în Basarabia. Şi-a făcut studiile în Elveţia, întors în ţară prin 1838, a stat doi ani la o moşie părintească, în munţi. Numit membru al tribunalului de la Piatra, a colindat munţii pentru a culege legende şi poezii populare. Numit în 1851 candidat la Divanul de Apel din Iaşi, el declara: ..Prefer de o mie de ori cărarea de la munte, decît cariera deschisă dinaintea mea !" între două procese, „de cîte ori putea, se furişa ca să cutreiere munţii". Cf. Piatra Teiului şi Iaşii şi locuitorii săi în 1840, Vălenii de Munte, 1909. Piatra Teiului şi Piatra Corbului sînt două legende culese, apoi repovestite de el. 6 În O preumblare la munţi, Iaşi, 1844, Vasile Alecsandri spune: „Noi ne-am pornit de la Piatra ca să videm portretul Domnului Alexandru Lăpuşneanu; ne-am pornit de la Pîngăraţi ca să ne suim pe Ceahlău, şi nici un proiect şi nici celalt nu l-am putut împlini...", p. 32. 7 Cf. Reisebilder aus Siebenburger (Imagini de călătorie din Transilvania).
excursiile efectuate de profesorul Constantin Calmuschi, de la liceul „Unirea" din Focşani. A cincea excursie, întreprinsă în perioada de la 27 iunie la 8 iulie 19011, cu vizitarea mai multor localităţi, a cuprins şi masivul Ceahlău, care a fost urcat de cei patruzeci de copii şi însoţitorii lor în ziua de 6 iulie. Traseul urmat: Mănăstirea Durău — poteca Măcărescului — Dochia — Vulturul lui Traian — Detunatele — Piciorul Sihastrului — Toaca. După cum se vede, drumul pe care au urcat elevii şi profesorii lor a fost cel al predecesorilor. În timpul excursiei, şcolarii au adunat pietre, flori, ierburi, au măsurat altitudinea diferitelor puncte, presiunea atmosferică şi temperatura aerului, iar profesorul a predat, în mijlocul naturii, o lecţie de istorie şi de ştiinţe ale naturii. Această activitate a ascensiunilor pe Ceahlău, destul de bogată pentru acele vremi, s-a datorat şi faptului că regiunea nu era „sălbatică". Din cele mai vechi timpuri au existat aici schituri. La 1814 funcţiona un fierăstrău cu apă pe Valea Izvorul Alb. Vînatul iarna pe Ceahlău era în floare, iar vînătorii, pentru a nu se înfunda în zăpadă, purtau „hîrzoabe" (rachete), confecţionate din lemn de tei, răchită şi legate la picioare cu curele (asta prin 1840—1900). În Ceahlău, la locul numit Fîntînele (1 200 metri altitudine), s-a ridicat, în 1879, prima cabană, din lemn, cu două camere pentru dormit. Pe la 1895—1900, la Durău se închiriau camere pentru sezonul de vară. De la Piatra Neamţ la Răpciuni, cu diligenţa, se făceau cinci ore. O călăuză în Ceahlău costa 4—5 lei pe zi. Şoseaua Durău — Răpciuni a fost construită între 1895—1900. EXCURSIE PE STÎNIŞOARA2. La 18 aprilie 1833, spătarul Gane (unchi al lui N. Gane) a pornit într-o călătorie de la Fălticeni la Broşteni, peste muntele Stînişoara. Plecat în interes de serviciu („cu a slujbei datorie"), după ce a trecut rîul Moldova a ajuns în satul Mălini şi a înnoptat la săteanul Dobre. În zori, a doua zi, a plecat călare, însoţit fiind de clucerul Dragoş, şeful ocolului silvic, bun cunoscător al drumurilor în acei munţi. Au mers pe lîngă malul pîrîului Suha şi au văzut o „cataractă" şi păstori. De la Iesle au urcat pe o potecă strîmtă pînă în poiana Stînişoara, din care a avut o privelişte plăcută. Coborînd, pe jos, au ieşit în poiana Glădişorul, pe unde curge pîrîul Sabasa, şi apoi în satul Sabasa, rămînîd peste noapte la locuitorul Toader Alămîie. Ziua a treia au continuat drumul pînă la gura pîrîului Sabasa prin poieni, prin margini de dealuri şi costişe. Sînt menţionate stîncile de pe malul Bistriţei „ce pun în primejdii oamenii de pe plute". Trecînd pîrîul Cîrjii şi satele Borca şi Mădeiul şi, mai departe, Hăliasa, călătorii moldavi au sosit la Broşteni, sat înconjurat de munţii Dealul Negru, Grenţieşul şi Măzănae. CHEILE BICAZULUI. În primăvara şi vara anului 1872, M. Neumeyer, profesor universitar, a făcut două excursii în Munţii Hăghimaş. A scris despre ele în Anuarul S.K.V., volumul VIII — 1888, pp. 28—37. Cu acel prilej a făcut şi o relatare privind formarea Lacului Roşu. În acelaşi anuar, Eduard Albert Bielz, în articolul Der Gebirgssee Gyilkosto oder Veresto in der Gyergyo und seine Entstehung in neuererzeit (Lacul de munte numit Lacul Ucigaşului sau Lacul Roşu în regiunea Gheorgheni şi apariţia lui), arată cum s-a format lacul în anul 1837, prin prăbuşire, citind şi lucrarea lui Karol Benke: Csik, Gyergyo es Koszon multja, jelene atalanos es reszletes osztalyokban (III fold — ăbrâval es egy masolati tâblâval), Cluj 1853 (Ciuc, Gheorgheni şi Koszon, — trecutul, prezentul în general şi în amănunt, cu „primele date mai apropiate asupra acestui lac". Nu putem încheia această secvenţă înainte de a-1 aminti pe profesorul Calistrat Hogaş, născut în Tecuci (1847—1917), autorul celor două volume: Amintiri dintr-o călătorie şi În munţii Neamţului, scrieri apărute la începutul secolului nostru şi care au făcut o bună propagandă muntelui, în special în rîndurile intelectualilor din Moldova. Trebuie precizat că Hogaş, mare iubior al peisajului natural, s-a remarcat, în primul rînd, prin descrierile făcute acestuia. Ne lipsesc, ce-i drept, din lucrările sale literare elemente esenţiale menite să-i îndrume pe cititori pe anumite itinerare călcate de profesor însoţit adesea de celebra „Pisicuţa". Apoi, ele sînt valoroase pentru că, după Alecu Russo şi Vasile Alecsandri, după Alexandru Melidon, vin să prezinte ţinuturi ştiute bine numai de localnici, de oameni trăind la munte sau de „profesionişti" ai lui — vînători, ciobani sau tăietori de lemne. Calistrat Hogaş poate fi considerat, pe bună dreptate, un precursor-povestitor al frumuseţilor munţilor din jurul oraşului Piatra Neamţ. MUNŢII BUCEGI. Este sigur că Bucegii au fost colindaţi din vremuri vechi, mai ales de către ciobanii români, primii deschizători de poteci, cunoscători ai poienilor bune pentru păşunat şi, totodată, cei mai buni „meteorologi" ai înălţimilor alpine, încă înainte de 1500, rîşnovenii îşi păşteau oile şi vitele pe muntele Diham, dăruit lor, în acest scop, de familiile Udreşti şi Toma Postelnicu 3. Probabil că ei au pătruns şi prin munţii învecinaţi: Morarul şi Bucşoiul. Locuitorii din unele sate din sudul Bucegilor — Secăria, Teşila, Ocina şi altele — urcau cu oile spre platoul Bucegilor prin plaiurile 1
Constantin Calmuschi, În munţii Neamţului, Galaţi, 1903. Anuarul S.T.R., volumul V-VI, 1907—1908, articolul O descriere de călătorie în versuri, din 1833, de Gh. T. Kirileanu, şi manuscrisul nr. 1478 de la Biblioteca Academiei R.S.R., foile #1—91. Pe fila 46 se găsesc însemnări asupra familiei Gane. 3 Cf. Ion G. Babeş, Din plaiul Peleşului, Bucureşti 1893, p. 49; Alexandru Beldie, 80 de trasee turistice în Munţii Bucegi, Bucureşti 1968, p. 227. 2
unde se găsesc astăzi oraşele Sinaia şi Buşteni. Poteca, numită mai tîrziu „Drumul domnişorilor", din lungul Văii Prahovei, era, la început1, drum de acces spre aceste căi de suit la munte, căi ce au servit cîtva timp şi că drumuri turistice. Pînă la al doilea război mondial se mai vedeau, pe lîngă linia funicularului Fabricii de hîrtie din Buşteni, frînturile vechii poteci ciobăneşti de pe Jepii Mici. De asemenea, tot traseul unei vechi poteci ciobăneşti lega locul unde se găseşte acum centrul oraşului cu platoul Caraimanului, prin Poiana Kalinderu şi pînă în Poiana Tîrlelor (1670 metri). A fost o bună potecă lucrată pe la începutul secolului,; de aici trece peste cîteva creste şi, traversînd vîlcele, continuă şi azi, ca un hăţaş, pe la Stînca Berbecilor din Caraiman şi ajunge în Valea Jepilor. La rîndul ei, Valea Cerbului era străbătută, încă înainte de „poteca grănicerilor", de o reţea de hăţaşe, drumul de acces pînă acolo fiind fie prin Munticel, fie prin „plaiul fînului"2 pînă în Poiana Coştilei. Din satele Pietroşiţa, Moroeni şi altele, mersul pe munte se făcea prin Valea Ialomiţei, iar din Transilvania, căile de acces duceau fie prin Şimon şi Guţan, fie prin Valea Gaurei, fie prin Valea Mălăeştilor. Pe aceste drumuri, adevărate porţi de intrare în Bucegi, au pătruns mai tîrziu sihastrii, vînătorii, fugarii şi oamenii de ştiinţă. Primii călători despre care există menţiuni au fost naturaliştii Joanne Fridvaldszky la 1767 şi Johann Ehrenreich Fichtel la 1791, mineralogi-geologi. În lucrările lor s-au referit şi la Bucegi 3. La 1785, botanistul Lerchenfeld a ierborizat în acest masiv. În revista Siebenburgischen Quartalschirift4, apărută la Sibiu în 1793, se vorbeşte de Peştera Ialomiţei. Interesul stîrnit de această peşteră a atras pe munte pe iubitorii de frumos şi curiozităţi ale naturii, cei dintîi menţionaţi fiind transilvănenii. În Unterhaltungsblatt fiir Geist, Gemuth und Publizitat5, din 22 septembrie 1837, există un articol nesemnat, unde se descrie o excursie făcută în Bucegi, la Peştera Ialomiţei, în 1833, de un grup numeros. După ce relatează că au fost vizitate peştera şi schitul, autorul anonim afirmă că întreaga regiune, sălbatică, prezintă scene romantice6. Interesantă este precizarea lui că a vizitat de mai multe ori această regiune. La subsol, articolul conţine o notă în care se spune: „În anul 1834, o societate numeroasă de braşoveni a vizitat această peşteră; de asemeni, în 1836 baronul Wolfgang Vesselenyi, cum şi fraţii Paget, din Londra, la întoarcerea dintr-o călătorie în Asia şi Grecia" 7. În aceeaşi „foaie", în numărul din 6 octombrie 1837, este relatată o a doua ascensiune în Bucegi, aceea din 1834, amintită mai sus. Nici acest articol nu este semnat. Despre ea a scris Iulius Rorner, fost preşedinte al secţiei Braşov a S.K.V., în Anuarul S.K.V., volumul XV, 1895. Din articolul lui Romer reiese că excursia a fost efectuată între 19 şi 22 septembrie 1834. Grupul participanţilor era alcătuit din diferite personalităţi din conducerea Braşovului, cîţiva profesori ai gimnaziului, doi ingineri, un farmacist, un pădurar 8 şi alţii. Conducător a fost Andreas Deak, castelanul de atunci al Branului. În prima noapte s-a poposit la Bran, în a doua la schitul Ialomiţei, în a treia din nou la Bran. Majoritatea participanţilor au urcat călare pînă la peşteră şi la Vîrful Omul, apoi au coborît, pe jos, prin Valea Gaura. Din această relatare desprindem : 1)că excursia a fost o ascensiune colectivă cu un conducător şi patruzeci de participanţi ; 2)că la Peştera Ialomiţei puteau fi cazate 40 de persoane ; 3)că drumul parcurs era foarte cunoscut; 4)că participanţii erau obişnuiţi cu astfel de drumuri lungi şi grele, căci la vremea aceea coborîrea Văii Gaura trebuie să fi fost o performanţă. Tot pe la Bran sau, poate, prin Valea Mălăeşti, a urcat în Bucegi P. DUck, în 1844. Semnătura sa pe stînca de la Omul se mai vedea prin 1930—1935; Franz R. von Hauer (geolog şi geograf) a studiat înainte de 1851 Valea Ialomiţei şi a publicat o lucrare în Verhandlungen der K. Geolog'. 1
Nestor Urechia, în Drumul Braşovului, Bucureşti 1913. pp. 5—6, ne arată că la 1422 Dan al II-lea confirmă braşovenilor privilegiile căpătate de la Mircea cel Bătrîn, de a trece cu mărfuri pe „Drumul Prahovei", ca şi Vladislav al II-lea, la 1452. 2 Drum marcat azi cu bandă galbenă, ce pleacă din Valea Cerbului, la jumătatea distanţei dintre Buşteni şi cabana Gura Dihamului. 3 Cf. Anuarul S.T.R., volumul XIII—-1915, p. 107. 4 Foaie trimestrială transilvăneană. În lucrarea Peşteri din România, p. 12, se spune: „...iar în 1793, I. Kleinlauf descrie capela foarte veche din gura Peşterii Ialomiţei, a cărei dată de construcţie se pierde în negura vremurilor". 5 Foaie de conversaţie, pentru spirit, fire şi publicitate. 6 „Aber nicht allein diese Hohle, sondern auch die ganze Gegend verdient besucht zu werden, indem schwerlich ein Gebirg solche romantisch wilde Scenen, wie der Bucsets darbieten kann, und obgleich ich mehrere Male diese Gegenden besucht habe,' fallen mir doch stets neue fruher nie bemerkte Gegenstănde ins Auge" („Însă nu numai peştera, ci întreaga regiune merită să fie vizitată, deoarece greu poate un munte să ofere scene aşa de romantice ca Bucegii şi cu toate că eu am vizitat de mai multe ori aceste regiuni, îmi cad mereu în ochi lucruri neobservate în trecut"). 7 În lucrarea Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera, Buşteni, 1924, p. 36, ca şi în Enciclopedia turistică românească, volumul V — 1938, p. 78, Mihai Haret a situat greşit, după cum se vede, această excursie „prin anii 1840—1841"! Şi afirmaţia că John Paget şi însoţitorii lui ar fi fost pe Valea Horoabei este greşită. Din citirea atentă a lucrării Ungarn und Siebenburgen a lui John Paget, Leipzig, 1845, II, pp. 350—352, rezultă că vizitatorii n-au văzut decît peştera şi cheile peşterii, iar „cearta" la care se referă Mihai Haret nu a fost a unei „societăţi vesele", ci între călugării ce-i călăuziseră în peşteră. 8 Este mai mult decît sigur că acest pădurar, român, a fost ghidul grupului, Andreas Deak fiind organizatorul excursiei.
Reichsanstalt1, 1851; Johann Michael Salzer, Leslie Stephen, Bryce, în 1866. Adevărul că Bucegii erau din ce în ce mai umblaţi rezultă dintr-un articol al lui Wilhelm Abraham 2, în care, acesta, vorbind despre ascensiunea sa din 1886, arată că avocatul P 3 din Braşov se afla atunci pentru a 29-a oară în Bucegi. Cînd o fi avut oare loc prima lui ascensiune ? Din Sinaia, primul urcuş în Bucegi consemnat în documentele cunoscute de noi, a fost acela al profesorului francez J. A Vaillant, în zilele de 26—29 iulie 1839 4, împreună cu sîngerul Angelescu, fiind conduşi de ţăranii-călăuze Ion Puiu şi Stoica Vodă. De la ei a aflat francezul povestea Vîrfului cu Dor, numele munţilor, ale văilor şi alte date pe care, apoi, le-a povestit aşa de frumos în lucrarea sa La Românie. Din descrierea excursiei reiese că au urmat vechea potecă ce înconjură pe la sudvest movila Molomoc5, au ieşit pe vechiul drum al Dorului, au urcat poteca pe plaiul Colţilor lui Barbeş... De la Vîrful cu Dor au ieşit la Peştera Ialomiţei, tot pe drumul vechi, prin Lăptici. De la peşteră, au suit la Babe, apoi la Vîrful Omul, de unde s-au întors la Sinaia6. Lui J. A. Vaillant i-au urmat, în ascensiuni pe Bucegi, următorii: graficianul francez Michel Bouquet7 (1840) de la care ne-au rămas două desene reprezentînd mănăstirea Sinaia, cu Bucegii în fundal; grupul alcătuit din Radu C. Golescu, Al. N. Kretzulescu şi Alexandru Golescu-Arăpilă, în 18428; acestui grup i s-au adăugat, în 18439 sau 1845, poetul Cezar Bolliac şi Nicolae Bălcescu; plecînd din Sinaia, însoţiţi de călăuze, ei au urcat muntele pe la Vîrful cu Dor, gîndind să doarmă la stîna cea mai de sus pentru a vedea a doua zi răsăritul soarelui. Dimineaţa, vremea frumoasă i-a ajutat. Au mers pe Caraiman, unde Cezar Bolliac, după propria-i mărturisire, a început compunerea poeziei O dimineaţă pe Caraiman, apoi la Babele şi la Vîrful Omul, unde, pe stînca cea mai înaltă, şi-au însemnat numele. Au coborît Valea Cerbului pînă la Buşteni şi de acolo la Sinaia. Au urmat Barbu Catargiu a cărui semnătură se afla la Peşteră (1850) şi la Sfînta Ana (1852) 10; baronul de Talleyrand-Perigord (1857); J. Beclard, consulul general al Franţei în Valahia11; grupul compus din pictorul Nicolae Grigorescu, Alfred Bernath şi Dimitrie Grecescu, grup care a purtat numele de „trinitatea vremelnică" (1870). Pictorul a lăsat posterităţii, printre altele, desenele: Grecescu excursionist, Dejunul, Sub Vîrful cu Dor, După dejun şi Pe Vîrful cu Dor12. Tot în 1870, Cezar Bolliac a întreprins o mare expediţie cu plecarea din Tîrgovişte, avînd ca ţintă Peştera Ialomiţei, excursie cu un scop foarte important, pe care o descriem, rezumativ, mai jos... Pînă în 1870, toţi cercetătorii Peşterii Ialomiţei vizitaseră numai partea din faţă, numită grota Mihnea Vodă (110 metri adîncime). Călugării de la schit ştiau însă că dincolo de această grotă mai sînt şi altele, cu stalactite, stalagmite, coloane, draperii şi încă multe minuni ale naturii. Ei pătrunseseră în acest paradis pe vreme secetoasă sau iarna, cînd apele secau, fie din curiozitate, fie de teama răufăcătorilor ce se abăteau cîteodată pe la schit. Un tunel îngust şi puţin înalt făcea legătura între prima încăpere şi celelalte. Cîndva, cîţiva ingineri nemţi, luînd cunoştinţă de această descoperire, au încercat să lărgească tunelul cu ajutorul unei explozii, dar praful de puşcă s-a umezit şi nu a luat foc. Cezar Bolliac făcuse două vizite la schit între 1845 şi 1870 13, venind de la Sinaia peste muntele Furnica. Arheologul, auzind de la călugări de existenţa celorlalte încăperi şi-a propus să pătrundă în ele. În acest scop, a făcut mai întîi o excursie cu plecarea din Tîrgovişte, prin Doiceşti, 1
Lucrările Institutului Imperial de Geologie. Cf. Anuarul S.K.V., volumul VII—1887. 3 Probabil că este vorba de Iosif Puşcariu, singurul avocat din lista membrilor secţiei Braşov a S.K.V. al cărui nume începe cu P. 4 Vorbind de excursia lui J. A. Vaillant, în Anuarul S.T.R., vol. XIII, 1915, p. 106, Mihai I. G. Haret contestă acestuia întîietatea în Bucegi, spunînd că primul a fost bunicul său dinspre tată, inginerul hotarnic Carol S. Golld, în 1837, „de ale cărui ascensiuni vom vorbi altă dată". În legătură cu această excursie a lui Carol S. Golld, nu am găsit documente care să confirme afirmaţia nepotului său. În lucrarea lui Ion G. Babeş Din Plaiul Peleşului, Bucureşti, 1893, se vorbeşte de inginerii George Fischtum şi Papadopol, care au făcut măsurători în 1846, „fapt nemaipomenit pînă atunci pe aceste locuri". 5 Molomoc, cuvînt slav, se citeşte Molomoţ şi înseamnă furnică. 6 Cf. Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, Bucureşti, 1926, p. 15. 7 Cf. G. Oprescu, op. cit., pp. 29—30. 8 Cf. George Fotino, Boierii Goleşti Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti, Bucureşti, 1939, II, p. 148. 9 Data este incertă. A se vedea ziarul Trompeta Carpaţilor, 1875, nr. 1210, şi Andrei Rusu, Cezar Bolliac, Opere, Bucureşti 1956, atît în Introducere, cît şi la p. 316 şi 293. 10 În alte lucrări, semnătura de la Sf. Ana este datată în anul 1856. 11 Cf. Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, Bucureşti, 1926, pp. 15—16. 12 Doctorul Niculae Vătămanu, în Icoane şi fotografii de bucureşteni, Bucureşti 1981, a scris despre acest grup: „Acolo (la Paris, doctorul Dimitrie Grecescu, n.n.) s-a legat printr-o trainică prietenie cu marele nostru pictor Niculae Grigorescu, şi el fiu de ţăran, aflat pe atunci la studii în Franţa. La întoarcerea în Bucureşti, prietenia lor a fost întregită cu un al treilea amic, doctorul naturalist Alfred Bernath. La munte, pictorul trasa nenumărate schiţe de peisaj pentru viitoarele lui tablouri, botanistul culegea plante, iar naturalistul ciocănea rocile cu uneltele geologului". 13 Cf. Andrei Rusu, Cezar Bolliac, Opere, Bucureşti, 1956, II, p. 258, articolul Peştera de la Obîrşia Ialomiţei, Peştera cu oalele, Comoara din cumpăna Ciocirlăului, Valea caselor şi Mormintele de pe Vulcana Mare şi ziarul Trompeta Carpaţilor, 1870, nr. 846. 2
Pucioasa, Pietroşiţa, Moroeni, de unde şi-a recrutat oamenii necesari pentru săpăturile ce avea să le facă. Aflîndu-se de intenţia lui, i s-au alăturat trei soţii ale unor notabilităţi din Bucureşti cum şi vreo zece bărbaţi din staţiune (probabil Pucioasa) ce se găseau în vacanţă. Acestora li s-au adăugat oamenii angajaţi, primari şi dorobanţi, subprefectul de plasă, Manolescu, cu toţii vreo 30, plus un taraf de lăutari. Ştia poetul arheolog, din experienţa celorlalte cercetări că muncitorii, dacă sînt bine plătiţi şi li se creează o bună dispoziţie, lucrează cu sîrguinţă. Părăsind Moroenii, călări, cu toţii au urcat munţii Priporul şi Brînduşele, unde au poposit. Pornind mai departe, au urmat un coborîş, apoi au urcat muntele Orzea, după care iar au coborît în albia Ialomiţei şi au suit, timp de o oră — autorul şi cu zece oameni — muntele Lespezi, din jos de muntele Şaua, la Peştera cu Oalele. Fiind ploaie mare, restul oamenilor a rămas pe Brînduşele la un mic adăpost. Muntele Lespezi nu avea potecă şi părea „tare şi drept că peretele". Ajuns la Peştera cu Oalele 1, Bolliac, uimit, mărturisea: „În adevăr, un asemenea lucru eu n-am întîlnit pînă acum în 14 ani de cînd frămînt în toate verile vîrfurile şi văile munţilor noştri". „Peştera pare a fi clădită"2, spunea el. De la Peştera cu Oalele au coborît în Valea Ialomiţei şi au urcat apoi pe Brînduşele, unde-i aşteptau ceilalţi. De pe Brînduşele au trecut pe Surlele, pe Dichiu, Oboarele, Nucetul, Blana, Lăpticiul, Cocora, de unde, lăsîndu-se în jos şi trecînd apa Ialomiţei, s-au îndreptat spre Peştera Ialomiţei. Era ora zece seara, o vreme splendidă cu lună. Călugării, vreo patrucinci, palizi şi gîrboviţi încă de tineri, s-au minunat cînd au văzut o asemenea „societate", cu femei elegante din Bucureşti şi cu taraf de lăutari, prin locuri unde nu se auzise decît fluierul ciobănesc. Lăutarii au început să cînte şi pînă să se aşeze şi pînă să facă de ale mîncării s-au ivit zorile. În ziua a doua, după ce stareţul, care trăia aici de 26 de ani, i-a arătat „strîmtoarea", Cezar Bolliac a trecut la executarea planului său: săparea unui şanţ de la gura peşterii pînă la „strîmtoare" şi apoi „a trage afară cu sapele tot potmolul de pietriş de stîncă, grămădit pe dinăuntru... şi astfel, dînd drumul apei şi deschizînd din jos gura, să se lărgească intrarea". Planul a fost executat întocmai. Lucrul a durat şase-şapte ceasuri, cu 15 oameni pînă cînd apa ce se strînsese în interior a început să se scurgă. Două ore mai tîrziu, după ce cea mai mare parte a apei s-a scurs, conducătorul lucrării, însoţit de şapte persoane, cu făclii în mîini, au străbătut cu mare greutate cei trei-patru 3 stînjeni prin strîmtoare şi apă, al cărei nivel coborîse. Bolţile s-au lărgit permiţînd înaintarea încă 200 de metri şi mai bine, printre stalactite de diferite forme. Ar fi înaintat şi mai mult dacă frigul nu ar fi fost aşa de mare şi dacă comunicarea cu cei rămaşi la intrare ar fi funcţionat bine. Pe parcursul înaintării au lăsat diferite semne de recunoaştere pentru întoarcere. La înapoiere, cam pe la jumătatea distanţei, Bolliac a observat pe dreapta o altă galerie. A lăsat doi oameni de legătură la capătul ei şi, cu ceilalţi, a înaintat. La vreo douăzeci de paşi au găsit o terasă înaltă pe care au urcat. Pe terasă nu era apă, ci numai o mulţime de oase de diverse mărimi, amestecate într-un noroi galben. Printre oase au găsit cărbuni de la un foc ce fusese cîndva făcut acolo. Numai acolo au găsit oase, în rest nimic. Au luat cîţiva cărbuni, oase, noroi galben şi cîteva stalactite. Cercetarea în peşteră a durat o oră şi patruzeci de minute. În jurul relicvelor, au petrecut „o seară agreabilă, într-o noapte urîtă". Ziua a treia au plecat şi, după un ocol pe la Strunga, unde au găsit diferite scoici cimentate, numite de localnici „păsările împietrite", pe acelaşi drum şi pe o ploaie straşnică, au sosit, seara, la Pietroşiţa. Excursia a durat patru zile şi a avut loc între 12 iulie şi 13 august 1870. Trebuie semnalat, de asemenea, un mare propagandist al frumuseţilor Carpaţilor şi, în special, al Bucegilor — botanistul doctor Dimitrie Brîndză (1846—1895). ,,El a explorat munţii noştri aproape în fiecare an, ierborizînd cu pasiune..."4. Unul din tovarăşii lui de călătorii a fost Dimitrie A. Sturdza, prieten intim, un pasionat al umbletului pe jos5. Împreună cu Spiru Haret, în mai 1887, au fost primii vizitatori, din acel an, ai Peşterii Ialomiţei din Bucegi6. 1
Despre această peşteră noi nu am ştiut şi nici nu am citit undeva pînă la această descriere. Redăm un fragment din descriere: „în adevăr că omul trebuie să fie tare în braţele şi spatele lui ca să apuce, ca să aşeze, ca să construiască asemenea locuinţă pe asemenea locuri, fără machinărie, fără unghi, fără cumpănă, fără mistrie... Peste pietre mari, o lespede pietroi formează un acoperămînt peste două. Încăperi, una de 15 picioare lungime şi 8 picioare lărgime, cu o intrare şi cu o ieşire împotriva intrării de 7 palme, înalte şi large de 3 palme; bolovani mari drept praguri şi cîte un bolovan ca treaptă de coborît într-una, intrînd înăuntru acesteia, pre deschizătura de apus, la dreapta, este un bloc de piatră de formă pătrată, altar negreşit, înălţime de 4 palme şi tot atîtea pe cele patru laturi. Pre acest altar numai cenuşă şi cioburi amestecate cu un fel de nisip... De aici numirea acestei capiste, Peştera cu Oalele... Faptul este că aici, în această ca pistă dacă, şi pre acest altar din capiste, sînt mulţime de oale sparte, cari au servit drept urne ce au fost pline cu cenuşă, negreşit nu cu cenuşă de lemne, ci cu cenuşă de om... Faptul este că dacii, că şi romanii mai în urmă, îşi şi îngropau, îşi şi ardeau morţii. Alături cu această sală, despărţită printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatră şi acoperită numai cu acelaşi bloc care acoperă şi prima sală, în formă de tindă, de umbrar aci, este o altă sală mai mică decît cea dintîi, fără altar într-însa şi fără nici o îngrădire. A trebuit să plec luînd cu mine numai cenuşă şi cîteva hîrburi din vasele sacre ce au conţinut-o". 3 Stînjen, veche unitate de măsură care după timp şi regiune a variat între 1,96 şi 2,23 metri. 4 Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, Bucureşti, ediţia 1979, p. 192. 5 Aşa se explică faptul că la 20 martie 1882, în adunarea generală a Societăţii Geografice Române, Dimitrie A. Sturdza a cerut înfiinţarea unui Club carpatin, pentru facilitarea excursiilor în Bucegi şi Ceahlău. 6 N. D. Popescu, Calendarul pentru toţi românii, Bucureşti, 1888, p- 97. 2
Din josul Ialomiţei, dinspre Moroeni, primii despre care ştim că au urcat potecile aceloraşi munţi sînt cei din Pietroşiţa, ctitorii schitului ridicat în 1819; ei sînt menţionaţi pe bolta grotei, aşa cum se vede în fotografia reprodusă în cartea noastră. Anul 1865 a însemnat un moment important în dezvoltarea turismului în localităţile de pe Valea Prahovei şi în Bucegi, datorită terminării construcţiei tronsonului de drum Cîmpina—Predeal şi, ulterior, a celui ce duce la Braşov. Anul 1879 a marcat un alt moment important, o dată cu intrarea în funcţiune a căii ferate Ploieşti—Predeal şi a punerii, în circulaţie, la 10 iunie 1879, a primului tren „de plecare", cu bilete dus-întors, cu preţ redus, valabile două zile. Trenul transporta, în zilele de duminică şi în alte sărbători, mii de oameni in staţiunile climaterice de pe Valea Prahovei, o parte dintre ei urcînd, desigur, pe munte. Dintre numeroşii excursionişti care au urcat în Bucegi după 1880, unii au povestit despre ascensiunile lor în scris: N. D. Popescu, de exemplu, a făcut o călătorie sub conducerea părintelui ieromonah Nifon de la mănăstirea Sinaia, în zilele de 10—11 august 1884 1, pe traseul Sinaia Vîrful cu Dor — Peştera Ialomiţei, cu întoarcerea pe acelaşi drum, şi alta în zilele de 31 august — 1 septembrie 1886, în compania inginerului Justinian Teişanu, a părintelui Dionisie şi a trei ofiţeri, sub conducerea călăuzei Ion Cosneanu din Poiana Ţapului, pe care îl numeau „Balmat-ul nostru" sau „regele Bucegilor", pe ruta Sinaia—Peştera Ialomiţei—Vîrful Omul—Piatra Arsă—Poiana Stînii—Peştera din Piatra Arsă—Sinaia. De la Vîrful Omul, grupul nu a îndrăznit sa coboare pe Valea Cerbului, ce li s-a părut „înfiorătoare", spunînd că pe ea nu coboară decît vînătorii de capre, „cu încălţăminte armată cu colţuri", şi cîţiva turişti: doctorul C. I. Istrati 2, arhimandritul Gherman, stareţul mănăstirii Sinaia, care a bătut toţi munţii ca să descopere ape minerale, inginerul silvic Mack de la domeniile coroanei şi Nicolae Bogdan, „profesor privat" (particular). În 1885, viitorul inginer Nestor Urechia, cu un grup de patru persoane, sub conducerea pădurarului Niţă Enache din Buşteni, au mers pe la Urlătoare, pe Valea Urlătorii pînă pe platou, pe spinarea Caraimanului pînă la Ceardacul Obîrşiei, de unde au coborît în Valea Cerbului şi apoi la Buşteni. Tot în 1885 a suit din Bran, peste Guţan, Strunga, la Peştera Ialomiţei, Ioan Turcu din Zărneşti3. Din cauza vremii, el nu a putut urca la Vîrful Omul şi, de aceea, a repetat excursia la 24 august 1886, cu un grup de prieteni. Cum vizitase peştera cu un an înainte4, nu sau oprit aici, ci au înnoptat, la un foc, în Valea Obîrşiei, mai jos de cascadă. În descrierea excursiei sînt date informaţii preţioase. Astfel, despre „Casele Burlacului" din poiana Horoaba, se spune: „aici avea el case de locuit cu clădiri economice"5. În legătură cu accesul în munte din Transilvania, dinspre Braşov, în vremea aceea, se indică cinci căi : a)prin Rîşnov—Mălăeşti; b)prin plaiul Tarea — comuna Poarta — muntele Zănoaga şi pe la colţul Glemei, drum scurt; c)prin Guţanu — muntele Poiana Ţapului—Vîrful Omul ; d)prin Guţanu—Strunga—Colţi—Bătrîna—Vîrful Omul ; e)prin Guţanu—Strunga—Peştera Ialomiţei. Ioan Turcu precizează că pe cea mai mare dintre stîncile de la Vîrful Omul se aflau săpate trepte: „Eu, tehnicul Octavian Pop şi Stoian, primarul Branului, cu mare grije şi precauţiune ne-am suit pe grupul estic, de piatră, pe micile trepte săpate în aceasta" 6. În timp ce se găseau pe Vîrful Omul, a sosit acolo, prin Valea Mălăeşti, un grup din care făcea parte şi avocatul Iosif Puşcariu. Au mai venit apoi 16 persoane, membri ai S.K.V., şi trei sinăieni care veneau de la Vîrful cu Dor; sinăienii au citit transilvănenilor ultimele ziare din ţară. Cînd cobora Ioan Turcu şi grupul lui, dinspre peşteră urca un grup pe care îl lăsase acolo în ajun. Merită să fie semnalată excursia descrisă de inginerul bucurestean Karl Weinlich, membru al S.K.V. şi al S.T.R., în cartea Ein Ausflug von Buşteni aus in das Bucsecsgebiet7, Bucureşti, 1899, din cauză că scoate în evidenţă unele fapte mai puţin cunoscute... Împreună cu un grup de 15 persoane, bărbaţi, femei şi copii, sub conducerea unei călăuze, pe 1
Vezi, N. D. Popescu, articolul Pe Vîrful cu Dor — impresii de călătorie, op. cit., 1887, pp. 65—93. Profesorul Constantin I. Istrati (1850—1918) a pledat pentru transformarea Sinaiei într-o staţiune balneară. După planurile lui a fost ridicat, între 1879—1882, stabilimentul de hidroterapie, el însuşi fiind însărcinat cu supravegherea lucrărilor. De atunci şi pînă în anii senectuţii, doctorul Istrati urca pe munte în fiecare duminică sau în alte sărbători. 3 Ioan Turcu, Excursiuni pe munţii Ţărei Bîrsei şi ai Făgăraşului, Braşov, 1896. 4 Cu ocazia vizitării peşterii a făcut şi el constatarea că dincolo de partea ce se putea vizita atunci (110 metri în adîncime) sînt alte galerii în care călugării au pătruns pe vreme de secetă sau iarna, de-a lungul pîrîului. 5 Se pare că în acele case puteau fi adăpostiţi şi turişti. 6 Din descriere reiese că Ioan Turcu a găsit trepte pe stînca de la Vîrful Omul în 1886, aşa încît afirmaţia lui Mihai Haret, conform căreia ele ar fi fost săpate de Friedrich Deubel în 1899, nu este exactă. Eroarea a fost preluată şi în alte lucrări apărute mai tîrziu. 7 O excursie din Buşteni în Munţii Bucegi. 2
nume Vasile, în zilele de 7, 8 şi 9 august 1899, au suit de la Gura Dihamului, prin pădure, pînă la şaua dintre Diham şi Căpăţîna Porcului, şi, după ce au coborît pe Valea Glăjăriei, au ajuns la poteca ce conducea de la Rîşnov, prin Valea Mălăeşti, la cabana S.K.V.1, unde au înnoptat. A doua zi au mers, prin această vale, la Vîrful Omul. Ajunşi la casa de piatră a S.K.V., au constatat că uşa şi geamurile acesteia erau distruse, probabil de hoţi sau alţi răufăcători, încît, în interiorul construcţiei, zăpada troienită de furtuni era complet îngheţată. Au coborît pe Valea Obîrşiei la schitul de la Peştera Ialomiţei, unde au petrecut a doua noapte. Iată un citat din „reportajul" menţionat: „încă de acum cîţiva ani, rarii călători ce îşi îndreptau paşii în această vale închisă găseau găzduire în căsuţele de lîngă schit şi într-o casă de lemn situată mai jos de peşteră, într-o poiană verde 2. Aici se puteau odihni pe un prici de lemn şi, la nevoie, puteau şi înnopta. Era, în orice caz, mai bine decît sub cerul liber, dar Societatea carpatină „Sinaia" a adăugat la priciuri saltele de paie şi perne... Aici, în această parte a Văii Ialomiţei, ne pare locul potrivit pentru odihnă şi recreere după oboseala vieţii din oraş. Desigur, va avea un mare viitor ca localitate climaterică cînd va avea un teleferic care să ducă turiştii peste Furnica şi cînd actualele poteci vor fi înlocuite cu şosele largi, carosabile..." 3. După-amiază a sosit la această casă un grup de excursionişti bucureşteni, care au venit de la Rucăr, peste munte. În aceeaşi seară, un alt grup de vreo 20 de persoane, civili şi militari, cu cai pentru provizii şi călăuze, a urcat din Sinaia. A treia zi de excursie a grupului Weinlich a fost destinată reîntoarcerii. A urcat pe noul drum făcut de Societatea carpatină „Sinaia", spre platou, şi a trecut pe la Casa Caraiman, ce tocmai se construia şi nu avea încă uşi şi ferestre. Aici s-a întîlnit cu un alt grup4 de excursionişti care se instalaseră într-o cameră, călăuzele lor în alta, iar în a treia făcuseră un foc şi-şi preparau mîncare. Coborîrea în Buşteni au făcuto pe noul drum de pe Valea Jepilor, construit atunci, tot de Societatea carpatină „Sinaia". O altă excursie în munţii Bucegi, demnă de a fi relevată, este cea făcută în 5, 6 şi 7 septembrie 1909 de grupul G. Filip, M. Sadoveanu, D. Karnabatt, Gh. Silvan şi N. Ţimiraş, fiecare descriind o parte5 a drumului. Alpinismul de iarnă are, de asemeni, mare vechime în Bucegi. Siegfried Gusbeth, urcînd la 25 decembrie 1901 pe vîrful Omul6, îşi reaminteşte că a mai suit iarna pe acest vîrf, cu un singur însoţitor, la 17 mai 1891, şi că F. J. Zeidner din Braşov urcase cu 12 ani înainte, în luna februarie. Nici femeile nu au rămas mai prejos. Elena Bomniceanu şi Fanny Seculici (Bucura Dumbravă), însoţite de patru ţărani purtători de bagaje, au coborît pe Jepi, venind de la Peştera Ialomiţei, la 10 decembrie 1912 7. La 3 ianuarie 1933, Olly Geresch şi Constantin Parhon (Nini) au urcat în premieră de iarnă Fisura din Turnul Seciului de pe faţa dinspre muntele Bătrîna, utilizînd pene de lemn confecţionate din capete de oişte. După ascensiune, penele au fost scoase la coborîre şi marcată acţiunea cu nişte cioturi de lemn înfipte în fisură. Coborîrea s-a făcut în rapel folosind pitonul lăsat de Nicu Comănescu cu ocazia ascensiunii sale pe muchea Turnului Seciului. Ascensiunile cu schiurile îşi au şi ele vechimea lor. La 15—17 februarie 1908, Kolbe, Rossmann şi v. Bomches, însoţiţi de Walter Dick au parcurs traseul Sinaia— Peştera Ialomiţa—Vama Strunga—Bran, pe vreme destul de bună, cu zăpadă prăfuită. La Peştera Ialomiţei, unde nu mai fusese nimeni de trei luni, au fost primiţi bine şi cu „mirare" de către călugări. La 8 martie 1908, Fritz Schiel, Ludwig Mysz, K. Gust şi Walter Dick au urcat cu schiurile (numai în parte) pe traseul funicularului, trebuind sa folosească şi colţarii pe pantele îngheţate. De pe platou au coborît la Bulboace, peste muntele Blana. De acolo s-au reîntors peste munţii Dichiu şi Păduchiosul pînă la Sinaia. La 18 aprilie 1908, acelaşi Walter Dick a urcat cu schiurile pe Valea Mălăeşti la Vîrful Omul şi înapoi, pe o vreme destul de rea, cu ceaţă, apoi cu viscol. Din Braşov, alţi 18 tineri au suit la Vîrful Omul cu schiurile şi au coborît apoi pe Valea Cerbului8, la 11 martie 1912, iar din Buşteni şi Azuga 7 tineri au mers la 25 decembrie 1912 la Peştera Ialomiţei peste Jepi şi s-au înapoiat la Sinaia prin Păduchiosul9, pe schiuri. 1
Prima cabană din Valea Mălăeşti era aşezată într-o poiană, mai jos de actuala, la cota l 570 metri. Este vorba de Poiana Horoaba şi, probabil, de una din casele „Burlacului". 3 Din cele scrise, se observă viziunea clară pe care a avut-o autorul în ceea ce priveşte viitorul Văii Ialomiţei că regiune climaterică. El a văzut lucrurile însă numai cu ochiul inginerului, nu şi cu cel al ecologului, al ocrotitorului naturii şi mediului ambiant. 4 Din descriere se constată cît de mult se umbla atunci pe munte: în acelaşi timp patru grupuri cu călăuze şi cai de provizii, dar se vede şi revolta autorului împotriva grupului gălăgios venit din Sinaia. 5 Cf. Calendarul Minervei, 1910, p. 163 şi ziarul Minerva, din 2 noiembrie 1909, articolul În munţii noştri-Peştera Ialomicioarei, de M. Sadoveanu. Ca şi în titlul articolului, în text, în ambele publicaţii, a fost greşit scris toponimicul Ialomicioara, în loc de Ialomiţa. Exemple: „Spre Caraiman şi Ialomicioara", „De la Ialomicioara la Omul", „rîul Ialomicioara" etc. Altă eroare se referă la cabana Caraiman, care este atribuită cînd lui Roşculeţ, cînd Eforiei, numai Societăţii carpatine „Sinaia", care a construit-o, nu. 6 Cf. Anuarul S.K.V., volumul XXII, 1912, pp. 20—36. 7 Cf. ziarul Bucegii din Buşteni, anul II, nr. 36 din 15 decembrie 1912. 8 Cf. ziarul Bucegii din Buşteni, anul I, nr. 21 din 15 martie 9 Idem, anul II, nr. 37 din l ianuarie 1913. 2
Cel mai vechi film în Bucegi a fost făcut în aprilie 1930 de Asociaţia Excursioniştilor Români (A.E.R.) cu sprijinul Direcţiei Culturii din Ministerul Sănătăţii Muncii şi Ocrotirilor Sociale pe traseul: Valea Mălăeşti—Vîrful Omul—valea şi peştera Ialomiţei. Iniţiativa a aparţinut lui Ion I. Săvescu. Conducerea tehnică a avut-o Neagu Boerescu, scenariu Nicolae Dimitriu. În afară de cei menţionaţi, au mai participat: Şerban Ţiţeica, Cristache Dedula, Eugen Stoian, Virgil Ioan, Cristache Ionescu, George Radovici şi L Lăzărescu. La dezvoltarea alpinismului în Bucegi au contribuit, în mare măsură, călăuzele, publicaţiile, starea drumurilor, casele de adăpost şi marcajele. Consemnăm mai jos, separat, principalele informaţii ce ţin de istoricul acestora. Călăuzele. Primii călători în Bucegi, că şi în restul Carpaţilor, oameni de ştiinţă sau turişti, au fost conduşi de călăuze. Cei 40 de excursionişti braşoveni, aflaţi pe munte în 1834, au fost conduşi de Andreas Deak, castelanul Branului; francezul J. A. Vaillant — de ţăranii Ion Puiu şi Stoica Vodă. Aceste călăuze, ţărani români, ciobani, pădurari, vînători său călugări, au fost temeiul şi începutul alpinismului românesc: Ion Cosneanu, Niţă Enache, Vasile, Niculae Butmăloi, Niculae Gelepeanu, David Turcu, Gheorghe Ion Marin Văsii, Gheorghe Ion Călin, Ion Gâtej, Niculae Voinescu, Gheorghe al Sandei, Ioniţă Chioru, Stanicei, Duţescu, Niţă Tunaru, Ion Stă-nilă-senior, Ion Stănilă-junior, Megelea, fraţii Niţă, Petre şi Filică Pascu, cum şi ciobanii călăuze: moş Mitru din Moeciu, Prunaru din Jepii Mari, Ştefan din Moraru, Aron din Valea Oarbelor, moş Zmeureanu din Vîrful Ţapului şi mulţi alţii, cu toţii citaţi în scrierile vechi. Ei au fost începutul. Lor le datorăm denumirile munţilor, ţancurilor, văilor şi poienilor lor le datorăm legendele şi tot ce face farmecul unei excursii. Publicaţiile. Cum am afirmat şi în altă parte, publicaţiile — cărţile, revistele, anuarele, dările de seamă ale asociaţiilor — au jucat un rol deosebit pentru dezvoltarea gustului pentru alpinism şi căţărătură. Această afirmaţie e valabilă şi pentru Munţii Bucegi. Enumerăm mai jos principalele cărţi dedicate Bucegilor pînă în preajma anului 1930. Ne oprim la acest an, cum am făcut-o şi în altă parte — unde am dus exemplificările pînă la date anterioare — întrucît, după 1930, publicaţiile în care este vorba de masivul prahovean sînt extrem de numeroase. Ghenadie Eneceanu, Sinaia, istoria sântei monastiri, Bucureşti 1881. Este prima lucrare în care se vorbeşte de cele mai vechi aşezări omeneşti în Munţii Bucegi, despre biserica Sf. Nicolae de pe dealul Molomoc, înainte de 1581, despre hrisoavele domneşti privind daniile şi scutelnicii mănăstirii Sinaia, cum şi de primele construcţii din Sinaia modernă ; Nifon Arhimandritul, Monastirea Sinaia, 1695—1895, schiţă istorică, Bucureşti 1895. Se vorbeşte de prezenţa, încă în secolul al XV-lea, a sihastrilor, de rolul mănăstirii Sinaia în dezvoltarea circulaţiei pe Valea Prahovei, arătîndu-se că în 1860 aceasta a avut 6024 de vizitatori, în 1861, 7250, iar în 1862 peste 8000, care mergeau în staţiunile climaterice din Transilvania. În capitolul IX, autorul vorbeşte de transformarea Sinaiei în staţiune de vară; Al. G. Găleşescu, Sinaia, 15 august 1695—1895, Bucureşti 1895. Această carte este mai documentată în ce priveşte aşezările omeneşti punînd, totodată, accentul pe istoricul hrisoavelor domneşti, pe realizările Eforiei spitalelor civile în Sinaia — şi pe construcţia căii ferate Ploieşti— Predeal. Aceste trei cărţi au un caracter de schiţă istorică punînd un accent deosebit pe rolul jucat de mănăstirea Sinaia la dezvoltarea staţiunii climaterice Sinaia. Următoarele au, în ansamblu, caracter de îndreptare turistice alpine : NIFON ARHIMANDRITUL, Preumblările la Sinaia, Ploieşti, 1885. Primul ghid în care se vorbeşte de schitul Ialomiţei şi de peşteră, de Vîrful cu Dor, cum şi de peştera din Piatra Arsă, fiind date şi detalii asupra potecilor de acces ; NICOLAE GAROFLID, doctor, Guide de Sinaia şi Cîmpina, Bucureşti 1885. Lucrare în care este amintită vestita călăuză Ion Cosneanu din Poiana Ţapului şi unde sînt prezentate drumurile la Sf. Ana, Vîrful cu Dor, la Piatra Arsă şi la Caraiman, spunîndu-se: ,,De la fîntîna Davila drept în sus duce o potecă la muntele Vîrful cu Dor, de unde o altă potecă, prin dosul munţilor Piatra Arsă, duce spre vîrful vestitului munte Caraiman; dar acest drum nu se poate face fără conducător" ; ALEXANDRU AGAPIE, Călăuza Bucegilor, Sinaia, 1899, în care sînt descrise mai multe drumuri de acces în munte ; NIFON ARHIMANDRITUL, Sfînta Ana, Sinaia, 1899. Istoricul acestui loc, viaţa pustnicului ce a locuit aici, semnăturile vizitatorilor — între care şi a lui Barbu Catargiu (1856) — despre toate se fac menţiuni în această cărţulie ; ION G. BABEŞ, Din Plaiul Peleşului, Bucureşti, 1893; ediţia a 2-a, Făgăraş 1927. Conţine o descriere amplă a evoluţiei Văii Prahovei ; AL. G. GALEŞESCU, Sinaia şi împrejurimile, Bucureşti, 1903, apărută în două ediţii: una în limba română şi cealaltă în limba franceză. A fost cea mai amplă lucrare a timpului. Conţine o hartă, două schiţe şi multe fotografii. Sînt descrise aici 48 de trasee, din care, la excursia 27, citim: „Poiana
Stînei—Piatra Arsă — pe culmea muntelui pe la Claia Mare, pînă în Valea Jepilor sub cascada muntelui Caraiman (8 kilometri)"1. Fiind scrisă şi în limba franceză, cartea se adresa şi străinilor. Descrierea drumurilor cu distanţe kilometrice, informaţii privind modul de a circula, pe jos, cu calul sau cu trăsura (pe anumite porţiuni), drumurile pe hartă prezentate în culori au făcut din această carte cel mai preţios îndreptar (ghid) ; MICHAI GOLD, În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului, Bucureşti 1910, carte la baza căreia au stat ultimele două lucrări menţionate mai sus. Conţine informaţii asupra localităţilor de pe Valea Prahovei, Rucăr şi Bran, cum şi descrieri de trasee, unele după material adunat în excursii efectuate în compania şi sub conducerea lui Nicolae Bogdan. Deşi unele descrieri de trasee sînt neclare, totuşi există şi descrieri exacte. Exemplu: ,,Spre Claia Mare a Jepilor şi spre Clăiţa" (p. 195) 2. ,,După Piatra Arsă se trece pe brînele Jepilor Mari unde potecuţa se isprăveşte, apoi pe ale Jepilor Mici, la Claia. Claia Mare şi Clăiţa Jepilor sînt nişte colţuri ascuţite (...) întoarcerea se poate face prin Valea Jepilor (...) Distanţa, stînca lui Varsanufie—Valea Jepilor, 6 la 8 ore". VASILE TEODORESCU, Bucegii din Buşteni, ziar apărut la Buşteni între 15 mai 1911 şi 1 august 1916. A făcut o mare propagandă pentru localităţile de pe Valea Prahovei şi pentru Munţii Bucegi şi a publicat, între altele, informaţii asupra alpinismului3. Numeroase date asupra excursiilor, în perioada care urmează înfiinţării asociaţiilor de alpinism, se găsesc şi în publicaţiile acestora. Unele dintre ele vor fi amintite în alte capitole ale cărţii. Informaţii şi descrieri de trasee se găsesc şi în unele cărţi ale lui NESTOR URECHIA: Robinsonii Bucegilor (1916), În Bucegi (1907), Vraja Bucegilor (1926) şi chiar în Zînele din Valea Cerbului (1904), cărţi care se adresează tineretului şi urmăresc sa dezvolte gustul pentru munte, prin prezentarea unor trasee atît în zona de platou, cît, mai ales, în abrupt: Claia Mare şi Brîul lui Răducu, Valea Albă, Brîul Mare al Coştilei, Valea Mălinului, Valea Caprelor, Brîul Mare al Morarului, Valea Seacă a Caraimanului şi Portiţa Caraimanului, regiune care îi era, în special, dragă lui Nestor Urechia. Drumurile. O dată cu dezvoltarea turismului, vechile hăţaşe ciobăneşti care făceau legătura între zonele de păşunat şi satele din preajma Bucegilor au fost transformate în poteci. Hăţaşele vechi, cu plecare din Sinaia, au fost transformate în potecă lucrată în perioada de constituire a staţiunii climaterice, începînd cu 1880, de către Eforia spitalelor civile — proprietara muntelui Furnica, de către Domeniul coroanei, Ministerul de Domenii şi Societatea carpatină ,,Sinaia". Drumurile carosabile spre Poiana la Sfîrşitul lumii (cota 1 400), Poiana Stînii şi Sf. Ana au fost făcute de Eforie în 1912, sub conducerea inginerului Iosif Sângeorzan, aşa cum menţionează placa de la bifurcaţia către Sf. Ana. De altfel, Sângeorzan a condus toate lucrările pe munte din acea vreme. Drumul carosabil peste muntele Păduchiosul, prin Dichiu spre Bulboace, şi, apoi, pînă la Casa Peştera, s-a făcut în 1962, ca şi cel din Moroeni peste Brînduşele, pentru evacuarea rapidă a lemnului provenit din pădurile dărîmate de furtună (Cocora, Lăptici). Şoseaua naţională de la Sinaia la Moroeni este mai veche. Acolo s-a intenţionat să se facă şi o cale ferată, care să lege Pietroşiţa de Sinaia. Hăţaşele cu plecare din Buşteni — cele pe care le-am amintit mai înainte — au fost transformate în poteci. Poteca actuală de pe Valea Jepilor a fost lucrată o dată cu ridicarea cabanei Caraiman, în 1899. Porţiunea superioară a văii purta un hăţaş ce urma, după cum am mai arătat, traseul prin Poiana Kalinderu—Poiana Tîrlelor (poiana a doua ) — Stînca berbecilor—brîul Portiţei, iar porţiunea inferioară a fost lucrată în întregime sub conducerea lui Nicolae Gelepeanu. Poteca ce pleacă din Buşteni, urmînd Văile Urlătorilor, a fost construită în 1908 o dată cu montarea funicularului Fabricii de hîrtie. Poteca cobora în Valea Ialomiţei peste muntele Nucetul, la staţiunea Bulboace a funicularului, apoi trecea peste culmea Lucăcilă pînă în Valea Brăteiului. Ea este, încă, în stare acceptabilă. Pe Munticelu, un drum natural a legat din vechi timpuri Buştenii cu Poiana Coştilei şi, apoi, prin Poiana Morarului, ajungea la şaua de la Pichetul Roşu. O variantă a acestui drum urca în Poiana Coştilei prin Plaiul Fînului, pornind din şoseaua de pe Valea Cerbului, şosea care, în preajma războiului din 1916, a înlocuit un vechi drum de căruţe. Vechiul hăţaş ciobănesc de pe Valea Cerbului a devenit drum grăniceresc, ce a fost transformat în potecă lucrată de către Societatea carpatină „Sinaia" în 1900—1901, o dată cu construirea cabanei de pe Vîrful Omul. Valea Morarului a rămas cu vechile hăţaşe ciobăneşti. În Valea Mălăeşti, vechiul hăţaş a fost 1
Am citat din trei lucrări, apărute între 1885 şi 1910, drumul de pe sub coama muntelui, numit şi Brîul Bucegilor, care în realitate este Brîul lui Răducu. Ion Răducu, mocan din satul Ocina-Adunaţi, judeţul Prahova, a descoperit acest brîu în prima jumătate a secolului trecut, păscînd oile pe feţele sudice şi estice ale muntelui. El a avut un fiu, Sava, şi un nepot, tot Ion Răducu, care trăieşte şi azi în Sinaia, are 86 de ani şi în tinereţe a umblat pe acest brîu cu bunicul, apoi cu tatăl său şi mai tîrziu a condus diferiţi amatori. 2 De fapt, Claia Mică, deoarece „Clăiţele" sînt numite stîncile de la baza Clăii Mari, faţa sudică, unde se găseşte „Banca reginei". 3 Nu trebuie uitate ziarele Sinaia şi Sinaia-Predeal.
transformat în potecă lucrată la 1900, sub conducerea lui Ion Stănilă-junior. De asemenea, încă din 1886 a fost lucrată poteca numită „drumul lui Deubel", de la vechea cabană Mălăeşti la Prepeleag şi de acolo la Vîrful Omul. A fost refăcută în 1898. În 1899 a fost construită poteca „Take Ionescu", de la Pichetul Roşu la Prepeleag. Pe Vailea Gaura, ca şi prin Guţan—Strunga, vechile hăţaşe, datorită circulaţiei, s-au transformat în poteci, ea şi cele de pe Valea Ialomiţei. Pe platoul Bucegilor, ca şi de-a lungul diferitelor coame, au existat din totdeauna hăţaşe ciobăneşti, unele transformate în poteci lucrate, ca de exemplu cel de pe culmea de la Vîrful Omul la Strunga, lucrat de grăniceri înainte de 1916, altele construite de societăţi turistice sau cu diferite ocazii, cum a fost, de exemplu, drumul de la actuala cabană Caraiman, din şaua mică a Caraimanului, pe brîul mare al Caraimanului, prin şaua mare, la Monumentul eroilor, construit în 1926, cu ocazia ridicării monumentului. Casele de adăpost. Cel mai vechi adăpost din Bucegi, care a avut şi rol turistic, a fost cel oferit de chiliile schitului de la Peştera Ialomiţei, schit construit, dacă acordăm credit legendei, în anul 1508—1509, de Mihnea Vodă cel Rău. Bineînţeles că, dintotdeauna, stînele au oferit şi ele adăpost vizitatorilor locurilor. „Casele Burlacului"1, din Poiana Horoabei, de exemplu, pe lîngă faptul că erau stîne în adevăratul sens al cuvîntului, aveau şi încăperi unde dormeau muncitorii care lucrau în munte şi turiştii. Cu ocazia cercetărilor întreprinse de către inginerul G. A. Orăscu, în jurul anului 1897, pentru măsurarea debitelor diferitelor izvoare din regiune, în scopul folosirii lor pentru alimentarea cu apă a oraşului Bucureşti, au fost ridicate la Scropoasa diferite construcţii despre care, în Anuarul S.T.R., volumul 1-1903, se scria: „Societatea va cere primăriei Capitalei să-i cedeze construcţiile, părăsite de la Scropoasa". Se pare că pînă la urmă aceste clădiri au fost cedate sau vîndute fraţilor Ionescu. În Anuarul S.T.R., volumul XIII — 1915, sub titlul Din carnetul unui turist (pag. 52), Nicolae Bogdan spunea: „Bunătatea şi amabilitatea fraţilor Ionescu (aveau construite aici trei fierăstraie, n.n.) este foarte bine cunoscută de toţi vizitatorii Scropoasei, deoarece oamenii lor de serviciu au ordin de a-i servi şi a le pune la dispoziţie chiar şi locuinţe, care sînt destul de confortabile, cu tot strictul necesar", iar doctorul Petre Gold-Haret, în acelaşi anuar, la pag. 29 scria despre o Excursie pe Valea Ialomiţei, făcută tot în vara 1915, ca şi Nicolae Bogdan, spunînd: „în drum spre Dobreşti ne-am oprit la fierăstrăul lui Popper", unde un mic popas cu o gustare a fost bine meritat". Mai departe, acelaşi autor nota: „...sosim la Bolboace (corect Bulboace, n.n.), localitate unde se găseşte un fierăstrău, staţia funicularului Buşteni-Brătei şi un mic hotel" (este vorba de o casă a Fabricii de hîrtie, n.n.). În încheierea articolului se recomandă ca această excursie să se facă în două sau trei zile cu o noapte petrecută la Scropoasa şi alta la Peşteră. O dată cu construirea funicularului, în 1908—1909, Fabrica de Hîrtie din Buşteni a clădit, dea lungul lui, mai multe cantoane. Dintre acestea, cantonul Jepi, numit adeseori Casa Schiel, avea amenajată o cameră pentru turişti, iar staţiile Bulboace şi Brătei primeau şi ele oaspeţi, fapt menţionat în diferite volume ale anuarelor S.T.R. În 1905, stareţul Ieronim de la schitul Peştera Ialomiţei a construit lîngă schitul nou un rînd de case care, din 1909, au găzduit şi turişti2. De-a lungul fostei graniţe au existat diferite pichete de grăniceri, ce primeau şi excursionişti. Astfel, cel de la Vama Strunga, construit prin 1909, avea o cameră pentru vizitatori. Înaintea primului război mondial, cum şi în perioada dintre cele două războaie, societăţile şi cluburile alpine existente atunci au clădit diferite cabane, despre care vom vorbi o dată cu prezentarea activităţii fiecăreia dintre asociaţiile respective. Pe lîngă adăposturile menţionate, la dezvoltarea alpinismului în Bucegi au contribuit şi alte construcţii ridicate de diferiţi oameni dintre care unii erau şi proprietari de munţi...3. În Poiana Padina, Serghie Popescu, fiul lui Ion Popa Nicolae din Pietroşiţa, a clădit în 1928 o casă cu patru camere, pentru familia sa cu patru copii. Mulţi dintre membrii T.C.R., cum şi alţi turişti, i-au cerut să extindă construcţia şi să o transforme în cabană turistică, ceea ce s-a şi întîmplat, adăugîndu-i-se o sufragerie, o bucătărie, o magazie de alimente, cum şi — patru ani mai tîrziu — un cuptor pentru pîine şi o sifonărie. În această cabană s-a constituit, la 29 iunie 1929, asociaţia A.D.M.I.R. Cererile de cazare fiind mari, Serghie Popescu a mai construit în 1934 o anexă, numai 1
,,Casele Burlacului" aparţineau lui Ion Enescu din Pietroşiţa, proprietarul munţilor Bătrîna, Colţi şi Padina, care a rămas multă vreme necăsătorit. Mai tîrziu s-a căsătorit şi a avut o fată, Leanca (Ilinca), măritată cu Cristache Manolescu din Zărneşti. Aceştia au avut un fiu, pe avocatul Lucian Manolescu, care a construit în 1931, pe vechiul loc al clădirilor Burlacului, o casă pentru familia sa. Aceasta a fost mărită în 1937—1938 şi a devenit cabana Horoaba. 2 Vezi Mihai Haret, Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera, Buşteni, 1924, Tipografia Vasile Teodorescu. 3 Cititorii vor înţelege, sperăm, adevărata importanţă a acestor adăposturi pentru stimularea excursiilor pe munţi în perioada la care ne referim. În aparenţă fără destinaţie turistică, ele au contribuit, efectiv la dezvoltarea gustului pentru excursii. Aceasta este şi raţiunea pentru care le consemnăm în lucrarea noastră.
pentru dormit. Primitoare, familia Popescu, asigurînd un serviciu ireproşabil, a făcut ca această cabană să dobîndească, în scurt timp, o frumoasă reputaţie în rîndurile vizitatorilor. După moartea lui Serghie Popescu (petrecută în timpul războiului, în urma unui accident), grija familiei şi a cabanei a rămas pe seama harnicei sale soţii, Elena Serghie Popescu, născută Enescu. Ea a ştiut să fie în continuare o foarte bună gazdă a iubitorilor muntelui. Cele două case au funcţionat împreună pînă în 1956, cînd prima a fost demolată, în locul ei construindu-se actuala cabană; ea are acum ca anexă clădirea ridicată în 1941 de Stan Rizescu. În 1931, avocatul Lucian Manolescu, nepotul lui Ion Enescu, zis Burlacul, a înălţat, pe locul fostelor aşezări ale bunicului, două camere pentru familia sa. Tot datorită cererii mari de locuri de cazare, a extins, prin 1937—1938, construcţia, transformînd-o într-o aşezare turistică cu zece camere. În 1954 o parte din ea s-a prăbuşit datorită cantităţii mari de zăpadă ce o acoperea1. Tot în Poiana Horoaba, cam în mi j locul ei. Constantin Enescu, alt proprietar de loc, a durat, în 1931, cabana numită „Colţi", extinsă ulterior. Aici a funcţionat o măcelărie, un cuptor de pîine şi o sifonărie2. În 1932, Constantin Arzoi din Pietroşiţa a zidit un adăpost, la Scropoasa, pe locul unde se găseau fostele clădiri ale primăriei capitalei. Prin anii 1956—1958 a fost înlocuit cu actualele pavilioane ale Fabricii de ciment Fieni şi termo-centrala electrică Doiceşti3. În Poiana Plaiul Mircii, familia Grigorescu din Pietroşiţa a ridicat pe proprietatea sa, prin 1935 —1936, casa de adăpost „Plaiul Mircii", condusă de surorile Grigorescu. Naţionalizată în 1948, a fost demolată în 1962. Pe platoul Bucegilor, pe muntele Jepii Mici, între Valea Mieilor şi Valea Izvorul Dorului, în 1935, batalionul de gardă din Sinaia a construit pentru ostaşii săi o casă numai pentru dormit, la care aveau acces şi turiştii. După 1948, această construcţie a devenit cabana ,,Piatra Arsă", nume dat greşit, ea nefiind pe muntele cu acest nume. Ulterior a fost modernizată iar prin 1967 a fost construit aici complexul sportiv de altitudine. Călugării de la schitul Peştera Ialomiţei au mai construit şi ei, astfel: Ioil, în 1924—1926, o casă şi un cuptor de pîine; în 1929, casa numită „baraca popilor", un dormitor comun, primitiv, pus la dispoziţia excursioniştilor; Miron, în 1935, şi Mihăilă Bădilă, cîte o casă; pe dreapta Ialomiţei, mai jos de peşteră, au mai ridicat „cabana Bucegi", în 1935, demolată în 1962, şi „cabana Decebal", în 1936— 1937, mistuită de flăcări în 1955. Aceste două adăposturi au fost închiriate de T.C.R., după ce prima casă Peştera a ars în 1940, pînă ce, în 1942, a fost ridicată noua casă Peştera. Una dintre cabanele menţionate mai înainte a fost închiriată de asociaţia „Piatra Craiului" între 1943 şi 19484. Prin demolarea în 1962 a cabanelor sus-citate s-au pierdut în jur de 500 locuri de cazare pe Valea Ialomiţei. Marcaje. În Bucegi, marcajele, ca semne de orientare turistică, au fost făcute de vechile societăţi şi cluburi alpine. Au existat însă şi unele marcaje făcute de diferite persoane, din iniţiativă proprie, pe care, cronologic, le semnalăm: marcajul cu o cruce roşie, de la Portiţa Caraimanului pe Brîul Portiţei în Vîlcelul Mortului efectuat în 1927 de către autori necunoscuţi; marcajul pe Brîul Mare al Coştilei din Valea Priponului şi pînă la hornul lui Gelepeanu, cu indicarea fiecărei văi traversate, efectuat cu albastru, în 1927, de către profesorul universitar Dan Rădulescu. Ambele marcaje au avut o durată foarte scurtă. Deosebit de interesant este faptul că Niculae Butmăloi a făcut, înainte de primul război mondial, probabil prin 1913—1914, un marcaj cu semne roşii, pe traseul: Valea Priponului— Brîul Mare al Coştilei—Valea Mălinului pînă la Lespezi, apoi prin Poiana Mălinului, din nou în vale şi pe la hornul „La Scară"5 în Poiana Coştilei. El se mai vedea, pe alocuri, prin 1926. Semne izolate au fost făcute în abrupt şi de către Nestor Urechia, înainte de primul război. Astfel, pe Valea Seacă a Caraimanului, de la Portiţă—pe Brîul Portiţei şi pe vale pînă la poteca de legătură cu Buştenii, se întîlneau, încă, prin 1925, unele semne în formă de cruce albastră. De asemenea, pe Brîul lui Răducu, între Valea Jepilor şi Claia Mare, cum şi pa traseul de la Poiana Tîrlelor la Portiţă, direct, Nestor Urechia lăsase unele semne în formă de mici scîndurele bătute în cuie pe copaci. Premiere. Nu se ştie cine a fost primul alpinist care s-a aventurat în abruptul Bucegilor, cum nu ştim cine este căţărătorul din fotografia apărută în cartea Sinaia şi împrejurimi, de Al. G. Găleşescu (1903) şi reprodusă în Amintirile unui alpinist. În ce priveşte traseele de abrupt, oarecum mai grele 1
Folosită în ultima vreme ca magazie, a fost demolată în 1962. Aceste clădiri au fost naţionalizate în 1948 şi demolate în 1982. 3 Vezi, Alexandru Beldie, op. cit., p. 41. 4 În revista România pitorească, nr. l, din 1933, Iosif Salter, în articolul Case de adăpost in Bucegi, menţionează că existente, înaintea primului război mondial, casele: Omul, Caraiman şi Vîrful cu Dor, iar după acest război, casele: Casa Peştera, Schitul nou, Padina, Enescu, Omul, Bulboci, Schi el, Scropoasa (Arzoi), Mălăeşti şi Piscul Cîinelui. 5 Hornul „La Scară" este mai în sus, pe acelaşi mal cu Hornul Pămîntos, din Valea Mălinului. I se spunea aşa fiindcă acolo se montase o scară de lemn. 2
decît traseele clasice de platou, s-a încercat, uneori, să se vorbească de „premiere". Credem că acolo unde se poate merge fără nevoia de a folosi materiale tehnice, în principiu, nu se poate vorbi de premiere, lăsînd vînătorilor de capre negre prioritatea parcurgerii traseului. Numai acolo unde vînătorii nu au avut interes să pătrundă, din lipsa vînatului, s-ar putea ca un traseu să nu fi fost parcurs înaintea dezvoltării turismului. În literatura alpină se găsesc, totuşi, încercări de a atribui unele trasee anumitor grupuri de excursionişti, dar şi în aceste cazuri se dovedeste că cel care atribuie, înainte de folosirea materialelor tehnice, unui traseu de abrupt titlul de „premieră", în general; nu este informat. Astfel, de exemplu, în Enciclopedia turistică (1939), Mihai Haret, într-un articol intitulat Valea Seacă a Caraimanului din masivul Bucegilor, atribuie prima ascensiune a acestei văi lui Mircea Chernbach, în 1927, care o urcase pînă la Brîul Portiţei, adăugînd, chiar: „Pînă în 1927, Valea Seacă nu fusese făcută, nici măcar de vestiţii vînători-braconieri ai secolului trecut şi începutul acestuia (Răducu1, Butmăloi, Jilipeanu2), pentru care abruptul prahovean nu avea secrete". Mihai Haret nici nu s-a informat, deoarece, dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut că în cartea sa, adresată copiilor, Robinsonii Bucegilor (1916), Nestor Urechia descrie bine valea, ba publică şi fotografii. Despre Valea Seacă, Nestor Urechia mai vorbeşte în cartea În Bucegi (1907) şi în ediţia franceză Dans les Carpathes roumaines (1906). Am semnalat, mai înainte, un marcaj schematic 3 făcut de către Nestor Urechia prin Valea Seacă, înainte de primul război. Tot Mihai Haret, în acelaşi articol, atribuie unui grup din Sinaia urcuşul finalei Văii Seci, în ziua de 10 septembrie 1928. Din descrierea anexată nu rezultă traseul urmat, dar unul dintre noi (R.Ţ.) a participat la parcurgerea finalei Văii Seci în 1924 şi nu credem că ar fi efectuat, cu aceasta ocazie, o premieră. În acelaşi volum al Enciclopediei turistice găsim un alt articol semnat de către profesorul Constantin I. Ionescu din Sinaia, intitulat Cuvinte despre alpinismul tehnic în România. Se fac mai multe „precizări" asupra istoriei alpinismului în Bucegi. Mai întîi, din citirea articolului reiese clar că semnatarul lui nu avea clar conturată noţiunea de alpinism tehnic. În al doilea rînd, el include în categoria premierelor excursiile pe traseul care duce la „Cuptorul lui Răducu", evident cunoscut de către Răducu încă din 1904, deci cu 20 de ani înainte. De asemeni, sînt citate că „premiere", Brîul Mare al Coştilei4 (1905), Valea Gălbenelelor5 (în 1906), terminînd enumerarea cu afirmaţia: „Fapt este că persoanele amintite — dintre care Mihai Plaret şi profesorul Dan Rădulescu umblă şi azi pe munţi — executaseră pînă în 1916, la intrarea noastră în război, absolut toate cursele (subliniat în text, n.n.) grele şi escaladele primejdioase (cu excepţia Văii Seci...) atît din abruptul prahovean...". Afirmaţia dovedeşte, mai întîi, că (în 1939, după efectuarea unor adevărate ascensiuni grele, n.n.) nu toată lumea ştia exact ce înseamnă un traseu greu. Mai citim, de asemenea: „Abia în 1901, sub conducerea ciobanului Ştefan, face Bogdan şi cu d-1 Haret ca „premieră" Valea Morarului pe care au coborît-o, Valea Bucşoiului, pe care au suit-o, şi urcarea Feţei Bucşoiului (drumul Friedrich Deubel6 de azi)". Este evident că nu se poate vorbi de o „premieră" sub conducerea unui cioban într-o vale în care se găsea cel puţin un bordei ciobănesc şi care era străbătută de mai multe hăţaşe 7. Da asemenea, nu-i cu putinţă să se înregistreze ca drept „premieră" o deplasare pe drumul Friedrich Deubel, deschis, marcat şi amenajat de acesta în 1886. Aceste exemple dovedesc prudenţa cu care trebuie folosit materialul documentar în cercetarea istoriei alpinismului. MASIVUL POSTĂVARUL, PIATRA MARE ŞI CIUCAŞUL8. Nu există mărturii scrise despre primele ascensiuni de vară făcute de braşoveni în Postăvar, dar dacă ei au fost cei dintîi, cunoscuţi de noi, care au urcat înainte de 1833 pe Bucegi şi înainte de 1850 în Piatra Craiului, atunci este neîndoielnic că au suit acest masiv cu mult mai devreme. Întîia consemnare privind o excursie de iarnă în Postăvar se referă la liceenii Eduard Gusbeth şi Eduard Copony, care, cu multă osteneală şi puţin noroc, au ajuns pe vîrf la 21 noiembrie 1857, încercarea lor încheindu-se cu bine. A doua tură de iarnă, afirmă de astă dată Siegfried Gusbeth, a avut 1
Am arătat mai înainte că Ion Răducu a fost mocan şi nu vînător. Numele adevărat a fost Gelepeanu şi nu Jilipeanu 3 Marcaj schematic, adică semne rare făcute cu vopsea. 4 În cartea În munţii Sinaei, Rucărului şi Branului, Bucureşti, 1910, autorul, Michai Gold, la p. 201, spune: „Se mai pot face şi alte explorări în Coştila, la Hornul Mare, pe Brîul Mare etc., pe care însă nu le-am vizitat încă". 5 În aceeaşi carte, de la punctul l, Valea Gălbenelelor nu e pomenită. 6 Friedrich Deubel făcuse acest traseu în premieră la 1886. 7 În Anuarul S.K.V., volumul XVI—1896, Edward Mysz descrie o coborîre făcută în 1895, pe Valea Morarului, sub conducerea lui Ion Stănilă-senior, călăuză şi, totodată, îngrijitorul cabanei Mălăeşti. 8 Carl Lehmann susţine că, din bătrîni, adevăratul nume este Cristianul Mare, după numele satului. Cercetătorul P. Binder în revista Limba română, nr. 6. 1973, sub titlul Oronime derivate din antroponime în Munţii Braşovului, menţionează: „Denumirea lor (Munţii Postăvaru) provine de la numele unui proprietar de oi — Stoica Postăvaru — din Schei, de la începutul secolului al XVII-lea. În arhive a fost descoperit un document în care apare stîna „Posztovaru sive Christianul", ceea ce înseamnă că noul proprietar era la acea dată Cristian". Este explicată în acest sr.ns şi denumirea Cristianul Mare sub care apare uneori vîrful Postăvaru. 2
loc abia în 18701, iar prima tură de schi s-a efectuat la 6 martie 1895 de către Adolf Resch. Pe Piatra Mare, acelasi autor presupune că prima ascensiune de iarnă a fost întreprinsă pe Ia începutul anului 1890. Protagonist era F. J. Zeidner din Braşov. Abia la 8 ianuarie 1905, Siegfried Gusbeth şi acelaşi F. J. Zeidner au mers (cu schiuri şi rachete) pînă pe vîrf şi înapoi. Cu privire la Ciucaş nu deţinem decît o singură mărturie, care se referă la o ascensiune de iarnă întreprinsă de un grup de militari la 9—13 martie 19092. PIATRA CRAIULUI. Acest masiv a fost şi este „domeniul" braşovenilor, al celor din oraşul Cîmpulung Muscel şi, mai ales, al locuitorilor din împrejurimi: Rîşnov, Bran, Tohan, Zărneşti etc. Cînd au început oamenii să urce în aceşti munţi, nu se ştie. La Braşov, aşa cum am arătat, a existat o veche mişcare turistică-alpină. Dintre „documentele" care o confirmă fără putinţă de tăgadă avem descrierea lui Anton Kurz3. Autorul împreună cu un prieten, conduşi de un bătrîn pădurar şi vînător de capre negre, au plecat în octombrie 1843 să vadă Moara Dracului. La ora 8 dimineaţa au ajuns la Plaiul Foii şi, continuînd drumul, după trei ore, atinseseră regiunea brazilor, de unde, după un urcuş greu pe pante de grohotiş, au sosit pe o coamă cu iarbă, numită atunci ,,Kliska Sperii". Mergînd spre est, printr-o pădure de brazi pitici şi jnepeniş, după vreo oră, s-au oprit sub un perete de stîncă. Ghidul le-a arătat „mai multe deschizături neregulate, situate la piciorul unui labirint de stînci, cam la 40 metri înălţime", adică Moara Dracului4. Excursioniştii au vrut să urce chiar în „moară", însă, după ce au mers vreo 30 de metri, nu au mai putut înainta şi au spus: „Accesul ar fi posibil numai dacă s-ar folosi pitoane şi scări de frînghie sau dacă s-ar sui cineva din altă parte pe vîrf şi ar coborî cu frînghia pînă la deschizăturile respective". Într-un articol din Anuarul S.K.V.5, doctorul Edward Myss informează că în Piatra Craiului se făceau ascensiuni chiar şi înainte de 1850. În 1853, dorind să meargă în excursie în acest masiv, a fost povăţuit să ia drept ghid pe cunoscuta călăuză Gîrniţă6, vînător de capre negre, care-şi dobîndise renumele de mare cunoscător al muntelui. Ajungînd la Zărneşti, i s-a înfăţişat un bătrîn de aproape 90 de ani. Locul lui l-a luat un tînăr atletic, Didimoc, care cunoştea muntele pe ambele versante. Cu el, Edward Myss şi prietenii săi, Albert Schmidt, Karl Măger, Julius Ralmer, Friedrich Bomches şi August Schwarz, au urcat prin partea de est şi au coborît pe partea de vest, pe un drum cale de cinci ore din creastă şi pînă în Valea Bîrsei. Myss a mai parcurs acest traseu şi în anii 1853—1854. La mijlocul lui septembrie 1872, un grup de alpinişti braşoveni au suit Piatra Craiului. Entuziasmaţi de frumuseţea acestui masiv, cei zece componenţi ai „societăţii" au hotărît, acolo sus, pe creastă, la Vîrful „La Om", înfiinţarea Clubului Alpin al Transilvaniei (Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt). Ca o confirmare a deciziei lor, au coborît atunci peretele de vest, pe a patra vîlcea la nord de vîrf, folosind într-un loc şi frînghia. Printre cei zece alpinişti se află şi Josef W. Filtsch, povestitorul7. În septembrie 1885, Josef W. Filtsch cu şeful pădurar E. Zaminer şi Josef Drotleff junior din Sibiu, sub conducerea lui Lolu junior, au efectuat prima ascensiune a peretelui de vest al Pietrei Craiului8 (autorul, corect, menţionează: „Cu excepţia cîtorva ciobani, traversarea Pietrii Craiului peste această parte apuseană, prăpăstioasă, nu fusese întreprinsă niciodată"). Ciobanii erau săteni români dintre care au fost, mai tîrziu, recrutate călăuzele. După ce şeful pădurar şi-a făcut revizia ocolului, Colindînd prin pădure, au urcat Valea Tămaşului pînă sub zidul de piatră. Vremea nu era prea bună, aşa 1
Cf. Anuarului S.K.V., volumul XXII-1912, p. 37, articolul semnat de Siegfried Gusbeth, Die Ersteigung der Burzenlanderberge im Winter (Ascensiuni de iarnă în munţii Ţării Bîrsei). 2 Diferenţa privind spaţiul acordat uneia sau alteia dintre problemele tratate în cartea noastră se explică, îndeosebi, prin documentaţia redusă descoperită pînă în prezent În legătură cu aspectele la care ne referim. 3 Cf. Blattern jur Geist, Gemuth una Vaterlandskunde, Braşov, 1844, p. 109. (Foaia pentru suflet, inimă şi geografia patriei). Anuarul S.K.V., volumul IV—1884, p. 25 şi revista Turismul popular, seria a II-a, nr. 5, septembrie 1949 şi nr. 11 din noiembrie 1950. 4 Deoarece existau păreri controversate cu privire la locul unde este situată această „moară", pentru înlăturarea lor, elevii seriei a III-a, din septembrie 1950, a şcolii de alpinism a C.G.M., organizată la cabana Curmătura, conduşi de instructorul Erwin Csallner, au refăcut traseul şi în ziua de 13 septembrie s-au fotografiat la gura grotei superioare a Morii Dracului, care se află puţin în stînga drumului „La Lanţuri" (Deubelweg), cum priveşti peretele din şaua ce desparte Valea Şpirlei de Valea Tămaşului. După ce au ajuns la „mica oază de pămînt acoperit cu iarbă", de care vorbea şi vechea descriere, ei au întîlnit trei hornuri succesive, prin care cădeau pietre şi prin lovire de pereţii acestor hornuri se spărgeau şi se transformau treptat În nisip fin. În ziua următoare, au cercetat aşa-zisa moară din peretele Marelui Grohotiş. Nimic din descrierea făcută în secolul trecut nu se potrivea cu cele văzute aici. De la Marele Grohotiş s-a mers pe Brîul Roşu şi, după mai puţin de un ceas, ei au ajuns în prima şa, de pe care se poate vedea o grotă imensă. „Conformaţia terenului, spun cercetătorii, nu îngăduie o apropiere de deschizătură, deci încă o nepotrivire cu descrierea de la 1843". 5 Cf. Anuarul S.K.V., volumul VIII—1888, p. 97. 6 În amintirea bătrînului ghid Gîrniţă s-a ridicat o cruce la confluenţa rîului Bîrsa Mare cu pîrîul Padina Chicera, numită „Crucea lui Gîrniţă", iar unei muchii i s-a dat numele „Muchea lui Gîrniţă". 7 Cf. Anuarul S.K.V., volumul VIII—1888, p. 87. 8 Cf. Anuarul S.K.V., 7 1887, p. 73 şi 8, 1888, p. 87.
că au înnoptat, se pare, în şaua Tămaşului. A doua zi la ora 6 dimineaţa au plecat spre sud trecînd mai multe grohotişuri şi după o oră de mers au pătruns într-o pîlnie, la capătul unui grohotiş, de unde, la stînga, printr-un vîlcel, au depăşit o creastă ascuţită pînă într-o vîlcea mai mare. Aceasta a fost străbătută, după care au urmat panta unei alte vîlcele de unde se vedea creasta. Nu au putut răzbi pe acolo şi, căutînd mai departe o ieşire, după 6 ore şi jumătate au atins creasta şi apoi Vîrful Pietrei Craiului. Excursioniştii, fiind încălţaţi cu ghete de oraş, alunecau şi au avut mult de pătimit. A urmat în august 1886 coborîrea peretelui de vest de către Friedrich Deubel, Eduard Copony şi Kurt Boeck din Kassel, iar în august (1887) marcarea acestui traseu cu vopsea roşie. La 29—30 august 1887, sub conducerea lui Josef W. Filtsch, a avut loc a doua ascensiune a peretelui de vest, pe drumul lui Deubel. Grupul, alcătuit din 20 de persoane din Braşov şi Bucureşti, a avut călăuză pe Mihail Bartolomeu Bratu şi purtător de bagaje pe Drăguşin, ambii participanţi şi la excursia din 1872. Mihail Bartolomeu Bratu avea acum 70 de ani. De la Vîrful „La Om" au mers pe creastă către nord pînă la Crăpătura şi au coborît pe Valea Crăpăturii. Alţi mari pasionaţi iubitori ai Pietrei Craiului au fost cîmpulungenii în frunte cu farmacistul Gabriel Dimitriu şi profesorul I. Nicolaescu Bugheanu. După primul război mondial, unul dintre cei mai pasionaţi cutreierători şi un desăvîrşit cunoscător al Pietrei Craiului a fost şi continuă să fie Carl Lehmann, domiciliat actualmente în Braşov. Piatra Craiului a fost urcată chiar şi iarna şi de alţi alpinişti. Astfel, la 19 martie 1920, A. Stuckert împreună cu Hans Guggenberger din Mediaş au întreprins o temerară ascensiune 1. Plecînd din Zărneşti, au înaintat timp de opt ore prin zăpadă pînă la Plaiul Foii. De aici, a doua zi dimineaţă şi-au continuat drumul prin pădure şi apoi, căţărîndu-se pe traseul Friedrich Deubel, în zăpadă recent căzută ale cărei grosimi variau între 20 şi 120 centimetri, cu feţele biciuite de asprimea vîntului şi a gerului, după 11 ore de mers au atins creasta. Era ora 6 după-amiază. Se lăsase întunericul. Pe jumătate îngheţaţi, înfruntînd primejdia declanşării unei avalanşe, au coborît prin Măgura la Zărneşti, unde au ajuns la ora două şi jumătate noaptea. În 1924, Erwin Csallner şi Andreas Streitfert au parcurs Padina Hotarului, iar alţii — Padina Popii, Padina Închisă, Padina Şindrileriei, Padina lui Călineţ şi Creasta, parţial sau în întregime. Numele celor citaţi, ca şi ale lui Mehely Lajos, Dresnand, Iosif Puşcariu, Blebea, Mirean, Săndescu, Gabriel Dimitriu, Nicolaescu Bugheanu, din generaţiile vechi, vor rămîne legate de istoria Pietrei Craiului. Cei care au venit după ei şi-au adus contribuţiile lor, dar folosindu-se din plin de cuceririle înaintaşilor, cărora, în primul rînd, li se cuvine toată gratitudinea contemporanilor. MUNŢII FĂGĂRAŞULUI. Schematic, masivul Făgăraşului este constituit dintr-o coamă principală cu direcţia est-vest, din care se desprind, către nord, mai multe creste, destul de înguste şi unele relativ greu de parcurs, iar către sud, cîteva picioare largi, în majoritate înierbate în partea superioară. Ca atare, spre deosebire de Bucegi, uşor accesibili atît dinspre Valea Prahovei, cît şi dinspre regiunile de deal ale Văii Ialomiţei sau dinspre Ţara Bîrsei, comunicaţiile între Ţara Oltului, la nord de coama principală a masivului Făgăraşului, şi ţinuturile de la sud de această coamă au fost mai grele. Cu toate aceste dificultăţi, sînt numeroase mărturii care atestă frecventele contacte dintre ciobanii din satele situate pe versantul de nord şi cei din satele situate pe versantul sudic al masivului, cum şi faptul că numeroşi vînători, fugari sau oameni de ştiinţă au traversat lanţul Munţilor Făgăraşului, pentru a trece din Ţara Oltului în Ţara Românească sau invers. Pînă relativ recent, se credea că cea mai veche atestare documentară a unei ascensiuni în acest masiv a fost trecerea peste crestele lui, din Transilvania, prin cheia Bîndei, la Cîmpulung Muscel, în 1835, a lui Ion Codru Drăguşanu, care, oprindu-se din drum şi privind înapoi, a exclamat: „O, munţi gigantici, cu poale verzi, întinse, cu brîu negru de brădet şi alb la creştet". Cercetări mai noi au îngăduit să se descopere o mulţime de publicaţii unde se relatează diferite ascensiuni efectuate anterior în acest masiv. Cea mai veche, consemnată de doctorul G. Lindner 2, a fost pe la 1700, în regiunea Bîlea—Valea Doamnei efectuată de o societate de magnaţi, invitaţi de familia Teleki, proprietara acelor locuri, la vremea respectivă, cu scopul unei vînători. Atunci, participanţii au dat văii, în cinstea contesei Teleki, numele de Valea Doamnei. Acestei ascensiuni i-au urmat aceea făcută de căpitanul de geniu Jacob Zultner şi cea a lui Lutsch von Luchsenstein, înainte de 1750, cu scopuri geografice şi pentru rezolvarea unor probleme de trasare a graniţei3. Despre Jacob Zultner, şeful său, Lutsch von Luchsenstein spunea că era un neobosit cercetător şi cel mai bun cunoscător al munţilor situaţi de-a lungul graniţei. El a întocmit planşa de graniţă a lui Luchsenstein 4. Pastorul I. 1
Cf. Anuarul S.K.V., volumul XXXV—1922, p. 3. Cf. doctor A. B. Szalay, Der Kamm des Fogarascher Gebirges (Coama munţilor Făgăraşului), Sibiu, 1934, p. 38. 3 Cf. Lutsch von Luchsenstein, Principatus Transsilvaniae Tabula ex archetypo (Harta principatului Transilvaniei, după teren), 1751; Neue Abhandlungen deren Siebenbiirgisch = Walachieschen Graentzstreitigkeiten (Discuţii de frontieră între Transilvania şi Valahia), tom II, 1771, şi Siebenburgens Graentz-Karte (Harta graniţei Transilvaniei), 1784. 4 Cf. doctor A. B. Szalay, op. cit., p. 28. Cf. I. Fridvaldszky, Mineralogia magni principatus Transsilvaniae (Mineralogia marelui principat al Transilvaniei), 1767. 2
Fridvaldszky, pasionat călător şi cercetător al peşterilor, a vizitat înainte de 1767 peştera de la Porceşti, în capătul de vest al coamei munţilor Făgăraşului, pe stînga Oltului, peşteră descrisă ele I. E. Fichtel1 şi de A. B. Szalay2, ultimul întocmind şi o schiţă a ei. Cea mai veche descriere a unei expediţii atinge vîrful muntelui Suru este a lui I. E. Fichtel3, la 1782. A doua a fost efectuată de Michael Conrad von Heidendorf4, la 5 septembrie 1785, pentru stabilirea hotarului între două comunităţi în conflict. Cu această ocazie, alături de povestitor au mers Tit. H. Andr. Thuri şi Paulo Torok. Au plecat din Sibiu la Avrig, Racoviţă şi Porumbacu şi de acolo pînă pe Vîrful Suru şi, mai departe, la Turnu Roşu. Autorul a descris priveliştea ce-l înconjura şi care l-a impresionat. A făcut şi constatarea că pămînturile din sudul munţilor situaţi pe partea Oltului nu „dau vin bun şi alune", cum dau cele de pe Valea Tîrnavelor. De asemenea, a observat „efectul clarităţii aerului, la citit", spunînd: „îmi amintesc sa fi citit că Pico5 susţinea că excursioniştii, pe acest vîrf, vedeau mai bine decît în vale". Nu s-a mulţumit cu cele citite şi auzite, ci, verificînd, a constatat că un text pe care jos nu l-a putut citi fără ochelari, sus pe munte l-a citit fără ajutorul lor, „ca un om tînăr". A treia ascensiune pe Surul, după cîte am putut afla, a fost a lui Johann Binder6, la 1805. Privitor la Albota, şi anume la Stîncile de la Gura Albotei (1 750 metri), se ştie că au fost urcate în jurul anului 1800 de către un turist pasionat, cizmar de profesie. Vara el avea plăcerea să urce aproape în fiecare duminică pe acest vîrf şi de aceea, mai tîrziu, locul a fost denumit multă vreme „reşedinţa cismarului"7. Azi, acest nume s-a pierdut din toponimia Albotei. Botanistul Johann Cristian Gottlob Baumgarten8, care umbla prin Munţii Făgăraşului înainte de 1816, menţionează o serie de munţi a căror ascensiune a făcut-o: Moşuleaţa, Vîrful Colţul (Brezei), Comanda Smidei, Vîrful Luţelor (Lutului), Pasul Tămaş, Strunga Dracului (actuala Strunga Ciobanului), Vîrful Dracului, Vîrful lui Făt, Fedeleşul etc. Primul despre care se relatează în scris că a făcut ascensiunea pe Negoiul, pe partea dinspre nord, a fost pastorul transilvănean M. Ackner 9, în (1 837?) El a aproximat şi altitudinea vîrfului. Nu se ştie pe ce drum a urcat. A doua excursie a fost a lui Ludwig Reissenberger, la 3 septembrie 1841; el a pornit de la Glăjăria Porumbacului împreună cu dr. G. Kaiser şi J. Schoger, sub conducerea şlefuitorului de atunci al glăjăriei, un experimentat vînător de capre negre. Au trecut Rîul Mare şi au suit pe piciorul muntelui Sărăţii (Piscul Sărăţii) pînă la Strunga Dracului (actuala Strunga Ciobanului), apoi, printr-o căţărare dificilă, au ajuns pe vîrful propriu-zis. De pe vîrf au văzut că se poate urca şi pe un drum mai uşor, dar mai lung, pe „Plaiul Ţării", cum şi pe versantul sudic. Reissenber-ger a mai atins de trei ori vîrful urcînd pe partea sudică, înainte ca S.K.V. să deschidă drumul pe la cabana de pe Piscul Şerbotei. Se presupune că şi căpitanul Jacob Zultner ar fi urcat pe Negoiu încă pe la 1750, pornind din sud. Pînă la 1842, Negoiul era cunoscut în Transilvania sub denumirea de „Peatra lui Tunsu"10; la 1840 exista un „Drum oficial", din şaua Şerbotei. Un alt excursionist în Munţii Făgăraşului înainte de 1855 era Ludwig Heufler 11. Franz Fronius a suit şi el în masivul Făgăraşului pe la 1856. Călătoriile lui au făcut obiectul unei comunicări referitoare la Iezerul Gîrbovei, de fapt lacul Călţun, şi a unor scrieri despre Negoiul, Doamna şi Laita 12. Bătrînul Drăguş13 a descris o excursie făcută în jurul anului 1857, în regiunea Sîmbăta—Caţavei. În 1866, sub conducerea pădurarului Gleim şi a profesorului I. Haltrich, un grup de liceeni din Sighişoara 14 a mers la lacul Bîlea. 1
Cf. I. E. Fichtel, Mineralogischen Bemerkungen von den Karpathen (Observaţii mineralologice din Carpaţi), 1791. Cf. doctor A. B. Szalay, Die Porcsesder Hohle, Monographie (Peştera Porceşti), Anuarul S.K.V., 1940, p. 7. 3 Cf. I. E. Fichtel, Schriften der Berliner Gesellschaft dcr Naturfreunde (Publicaţiile berlineze ale prietenilor naturii), volumul III, 1782, p. 446. 4 Cf. Michael Conrad von Heidendorf, Selbstbiographie (Autobiografie) în Arhiv des Vereins fur siebenburger Landeskunde (Arhiva Societăţii Transilvănene de geografie), XVIII, 1881, p. 117. 5 Pico, personaj necunoscut. S-ar putea să fie diminutivul lui Silvio Piccolomini, comandant de oşti italian. A condus corpul de călăreţi şi artilerişti toscani aflaţi în slujba lui Mihai Viteazul (Dicţionarul enciclopedic român, volumul III, p. 744) sau Ottavio Piccolomini, general austriac. Ambii, ca militari, ar fi putut să urce pe Surul. 6 Vezi, Johann Binder, articolul Reise auf den Surul (Călătorie pe Surul), în Siebenburgische Prowinzialblătter (Foaia de provincie a Transilvaniei), volumul I, 1805, p. 173. 7 Cf. doctor A. B. Szalay, op. cit, p. 106. 8 Cf. Johann Cristian Gottlob Baumgarten, Enumeratio stiryium m. Transsilvaniae principatul (Enumerarea speciilor din marele principat al Transilvaniei), 1816). 9 Cf. Doctor A. B. Szalay, op. cit., p. 28. 10 Tunsul este de fapt numele piciorului nordic al Negoiului, ce separă Valea Sărăţii de Valea Laitei. 11 Ludwig Heufler a scris articolul Die Reise in das Arpaschtahl, Transilvania (Călătorie pe Valea Arpaşului, în Transilvania), publicat în Beibl. Sieben Bot., 1855, nr. 3, p. 9. 12 Cf. Franz Fronius, articolul Eine naturhistorische Excursion auf den Negoiu (O excursie de istorie naturală pe Negoiu) în Verh. u. Mitt. des Siebenb. Ver. fur Natur. Doamna und Laita (Analele şi comunicările Societăţii transilvănene pentru ştiinţele naturii), 1856, vol. VII, p. 124. 13 Cf. Blătter fiir Geist und Gemuth, 1857, p. 309, şi dr. A. B. Szalay, op. cit., p. 68. Bătrînul Drăguş, locuitor al satului cu acelaşi nume, a fost călăuză a S.K.V. 14 Cf. Anuarul S.K.V., volumul XLII, 1930. 2
Ioan Turcu, pasionat om de munte, în afara excursiilor sale de plăcere, a făcut parte şi din comisia pentru stabilirea graniţei între Ţara Românească şi Transilvania. În această calitate a parcurs creasta Munţilor Făgăraşului în anul 1889 şi a făcut o interesantă descriere1. Romulus Th. Popescu2, Ioan Turcu şi Florian Porcius sînt menţionaţi ca deschizători de drumuri în mişcarea turismului din Transilvania. Anton Kurz, alpinistul care a urcat la Moara Dracului din Piatra Craiului şi a făcut prima ei descriere, a fost şi în Munţii Făgăraşului şi a descris vîrfurile Buteanu şi Negoiu3. Începînd cu anul 1906, doctorul A. B. Szalay a întreprins o serie de ascensiuni cu scopul de a cerceta creasta şi partea nordică a masivului. Totodată, a efectuat mai multe marcaje. El a publicat numeroase articole şi 22 de lucrări. În ascensiunea din 18—19 august 1906, vrînd să viziteze părţile mai înalte ale Albotei, a luat călăuză pe vînătorul de capre negre, Dateş, renumit cunoscător al munţilor, despre care spunea: „E bine peste şasezeci de ani, dar cu toate acestea urcă minunat. Grozav le ştie pe toate". Dateş, ca şi alţi locuitori români din partea locului, au umblat pe Munţii Făgăraşului cu mult înaintea unora dintre cei menţionaţi. Din păcate, cu rare excepţii, numele lor s-a pierdut. Versantul sudic al masivului, deşi cu distanţe mari de la locul de plecare şi pînă la atingerea obiectivelor principale şi lipsit de adăposturi (cel mai apropiat de coama munţilor fiind cantonul de la Cumpăna al societăţii forestiere constructoare a liniei ferate înguste de aici pînă la Curtea de Argeş) a fost şi el colindat, fie de la Cîmpulung Muscel, fie de la Curtea de Argeş sau din alte localităţi. Fraţii Goleşti, în scrisorile lor4, vorbesc de excursii făcute în Carpaţi, în jurul anului 1850. Este aproape sigur că ei au fost şi în Munţii Făgăraşului. Aceste excursii se făceau călare şi cu bagajele transportate pe cai. Coamele şi văile lungi deci, fără pante prea mari, permiteau astfel de călătorii. Primii vizitatori ai acestor locuri despre care avem date certe au fost Take Ionescu şi soţia lui în 1894 5 şi 19016, Ludovic Mrazec7, Emmanuel de Martonne8, G. Balş9, I. Costinescu10, farmacistul Gabriel Dimitriu11, I. Nicolaescu-Bugheanu şi alţii. În partea de sud, pe lîngă cantonul de la Cumpăna, pot fi semnalate, după primul război mondial, un adăpost primitiv, amenajat pentru turişti de către Ion Popa, fost paznic de vînătoare, lîngă iezerul din Podul Giurgiului; un canton în poiana de la Piscul Negru, pe Valea Caprei; un altul pe Valea Budei şi un adăpost pe Valea Topologului, la fosta stînă a lui Niculăiţă Popescu. Publicaţii. Doctorul A. B. Szalay a scris 22 de lucrări cu privire la masivul Făgăraşului. Cea mai importantă dintre ele este intitulată Coama Munţilor Făgăraşului. Prezentînd-o sub forma unei călătorii de-a lungul crestei, autorul împarte coama în opt segmente: 1 Turnul Roşu—Vîrful Tătaru, 2 Vîrful Tătaru—Ciortea, 3 Ciortea—Negoiul, 4 Negoiul—lacul Bîlea, 5 lacul Bîlea— Tărîţa, 6 Tărîţa— Caţaveiu, 7 Caţaveiu—Ludişor, 8 Ludişor—Zărneşti, dînd şi timpul necesar pentru parcurgerea fiecărei etape; apoi topografia crestei principale, orografia, starea drumurilor şi adăposturilor, posibilităţile de trecere, hidrografia părţilor sudice, excelentele puncte de perspectivă — de cele mai multe ori necunoscute turiştilor —, toponimia vîrfurilor (vechile denumiri de vîrfuri), urmele lăsate de era glaciară (căldările, tăurile sau lacurile, urmele gheţarilor), lacurile glaciare 12 nou descoperite; se referă la multele greşeli ale hărţii masivului Făgăraşului, folosită în acea vreme. Autorul arată, între altele, că a fost primul care a alcătuit o bibliografie completă a scrierilor despre un munte din patria noastră. Pentru acest masiv a găsit circa 1300 de lucrări, din care enumeră 115, socotite ca cele mai importante. 1
Cf. Ioan Turcu, Excursiuni pe Munţii Ţerei Bîrsei şi ai Făgăraşului, Braşov, 1896. Vezi, Romulus Popescu, a) articolul Freckersee, Budislav, Surul (Lacul Avrig, Budislav, Surul), în Anuarul S.K.V., vol. XXIX, 1909, p. 27; b) articolul Der Vîrful Urlei, în Die Karpathen, II, 1908—1909, p. 174 şi 214; c) Excursiuni în Munţii Făgăraşului, 1912, Sibiu, 1910, partea III-a. Tipărit separat din Luceafărul, Ebendorf (chiar acolo), partea IV-a. 3 Cf. Anton Kurz, Chorographische Skizzen auş Siebenburgen, uber den Butean und Negoiu usw (Schiţa orografică a Transilvaniei, despre Buteanu şi Negoiu), în Blatter fur Geist usw (Foaia pentru inimă etc.), 1852, p. 353. 4 Cf. George Fotino, Boierii Goleşti — Din Vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti, Bucureşti 1939. 5 În Anuarul S.K.V., volumul XV, 1895, p. 65, este semnalat Take Ionescu ca vizitator la cabana Negoiul, reamintindu-se că este membru fondator al S.K.V. 6 Într-o conferinţă ţinută la Ateneul Român, în ziua de 2 februarie 1902, intitulată În Carpaţi, Take Ionescu a spus că l-au atras Munţii Făgăraşului fiindcă Negoiul e cel mai înalt pisc din lanţul Munteniei (Azi, se ştie că Moldoveanul este cel mai înalt vîrf). Au plecat dimineaţa din Curtea de Argeş, au trecut prin Aref şi au început urcuşul călări, conduşi de ţărani. Noaptea au petrecut-o în jurul unui foc mare. Vîrful sălbatic al Negoiului era pudrat de zăpadă. Cînd au ajuns sus, priveliştea grandioasă i-a entuziasmat. Imensa panoramă a Transilvaniei robite l-a zguduit (Vezi, Constantin Xeni, Take Ionescu, Bucureşti 1932). 7 Vezi, Ludovic Mrazec, Sur l'existence d'anciens glaciers sur le versant sud des Karpathes meridionales (Cu privire la existenţa vechilor gheţari pe versantul sudic al Carpaţilor meridionali), Buletinul Societăţii de ştiinţe, Bucureşti, VIII, 1899. 8 Cf. Emmanuel de Martonne, Evolution morphologique des Alpes de Transsylvanie (Evoluţia morfologică a Alpilor Transilvaniei — teză de doctorat), Revue de geographie annuelle {Revista anuală de geografie), tom I, 1906—1907. 9 Cf. G. Balş, Itinerar la Călţun şi Negoi, în Anuarul S.T.R., vol. I, p. 25. 10 Cf. I. Costinescu, Negoiu şi Capra — un nou itinerar pe Valea Caprei, în Anuarul S.T.R., vol. 3, 1905, p. 19. 11 Cf. Gabriel Dimitriu, Anuarul S.T.R., vol. XI, 1912, p. 136. 12 A. B. Szalay menţionează 112 lacuri existente în Munţii Făgăraşului. 2
Nu lipsesc dintre ele titlurile semnate de francezul Emmanuel de Martonne şi de alţi buni cunoscători ai masivului Făgăraşului — Anton Kurz, Romulus Popescu, Ioan Turcu şi Paul Lehmann. Privind toponimia1 masivului Făgăraşului, lucrarea demonstrează că foarte multe nume de munţi sînt nume de familii româneşti ce se perpetuează de secole, între altele, citează: Caţavei, Negoiul, Buteanu, Ciortea, Gîrdomanul, Şerbota, Albota, Bîndea, Lângă etc., iar altele terminate în -eseu sau -eşti: Gălăşescu, Ştefleşti... Doctorul Alexandru Rudeanu, un foarte bun cunoscător al întregii regiuni, parcurgînd şi trasee mai grele în zone neatinse mai înainte, a început o prezentare-amănunţită a Munţilor Făgăraşului 2, prezentare întreruptă din cauza celui de al doilea război mondial. MUNŢII RETEZATULUI. Paul Lehmann3, citat în paginile dedicate masivului Făgăraşului, a urcat şi în Retezat înainte de 1885. Lui i-a urmat, din cîte ştim noi, Emmanuel de Martonne, care, între 1899—1905, a publicat mai multe lucrări consacrate aceluiaşi masiv. În septembrie 1901, după ascensiunea în Munţii Făgăraşului. Take Ionescu şi soţia sa au făcut o excursie şi în Retezat 4. Au plecat din Valea Haţegului. Noaptea au petrecut-o pe munte într-un cort, la o stînă. A doua zi au atins vîrful. Vorbind de frumuseţile acestui masiv, el scria: „...acolo Carpaţii noştri oferă turistului farmecul lacurilor albastre". A treia zi, după coborîre, s-au dus să viziteze ruinele Sarmizegetusei. În aceeaşi perioadă a cutreierat Retezatul L. Loczy. Într-o lucrare 5 apărută în 1904 a prezentat studiile sale asupra lacurilor, dînd chiar ridicarea topografică a lacurilor Bucura şi Zănoaga împreună cu curbele de egală adîncime, din metru în metru, obţinute prin sondajele efectuate6. Rezultatele cercetărilor asupra lacurilor din acest masiv sînt, după cunoştinţa noastră, primele obţinute asupra unor lacuri din munţii noştri7. Tot în cartea amintită a lui Martonne se găseşte harta la scara l: 50 000, a ansamblului format din Valea Pietrile, cu văile ce confluează cu ea, avînd curbe de nivel cu echidistanţa de 50 metri, hartă din care reiese clar originea glaciară. Observaţii asupra acestei văi efectuase şi B. von Inkey şi le publicase în 1892. Un bun cunoscător al masivului Retezat a fost Vasile Popovici-Haţeg. El a condus pe cărările lui mulţi iubitori ai frumuseţilor montane. Adeseori a fost şi gazda acestora. M. Balş a întreprins o călătorie în acest masiv în 1905 şi a publicat Excursie în masivul Retezatului8. Farmacistul Petre Juster, membru al Clubului alpin român, a făcut, începînd cu anul 1930, mai multe ascensiuni în masiv, culegînd de pe culmile şi văile sale aspecte de pitoresc din toate anotimpurile. A publicat un articol intitulat Munţii Retezatului9, însoţit de fotografii şi o hartă la scara l: 100 000, care a servit multora de model. În peregrinările sale, a cules un număr mare de exemplare din flora specifică regiunii şi a luat peste cinci sute de imagini fotografice, cu gîndul de a întocmi şi publica o monografie turistică completă, o călăuză practică. Din păcate, această frumoasă intenţie nu a putut fi realizată. MUNŢII PARÎNGULUI. Mult mai puţin aspri decît Munţii Retezatului, Munţii Parîngului erau folosiţi pentru păşunatul oilor şi, că atare, au fost parcurşi de ciobani din vremuri străvechi. Primii vizitatori ai acestor locuri, de care avem cunoştinţă, sînt, şi aici, geologii şi geografii. Astfel, încă înainte de 1897, Gheorghe Munteanu Murgoci, apoi Ludovic Mrazec şi Emmanuel de Martonne au studiat în detaliu acest masiv. Emmanuel de Martonne a ridicat topografic lacurile Găuri şi Cîlcescu şi a sondat lacul Cîlcescu, obţinînd curbele de egală adîncime pentru acest lac10. Masivul a fost destul de sărac în adăposturi. În 1887, secţia Valea Jiului a S.K.V. a construit la „Gura Plaiului'' o cabană ce a durat pînă în 1926, cînd a ars. Între vîrfurile Cîrja şi Mîndra a fost ridicată, în 1891, o cabană de piatră cu acoperiş de lemn, curînd însă abandonată. În una din lucrările sale, Emmanuel de Martonne aminteste că, pe la începutul acestui secol, a fost folosit un adăpost la cotul Lotrului numit „casa lui Duţescu". MUNŢII APUSENI. Mărginiţi la sud de Valea Mureşului, la est de şoseaua Teiuş—ClujNapoca, la nord de culoarul Someşului, iar la vest de Cîmpia Tisei, aceşti munţi s-au format în timpuri foarte vechi. Cercetări întreprinse începînd cu secolul al XVIII-lea în Cheile Turzii, de exemplu, au scos la 1
Dr. A. B. Szalay, deşi nu era român, s-a străduit, zeci de ani, să restabilească vechile toponime româneşti ce sînt o dovadă a şederii noastre milenare pe aceste meleaguri. 2 Cf. Buletinul Clubului alpin român, anul VI, nr. l—4 şi anul VII, nr. 1—2. 3 Vezi, Paul Lehmann, articolul Die Sudkarpaten zwischen Retyezat und Konigstein (Carpaţii meridionali între Retezat şi Piatra Craiului), publicat în Zeitschrift der Gesellschaft fur Erdkunde (Revista societăţii de geografie), Berlin 1885. 4 Cf. Constantin Xeni, op. cit., p. 143. 5 Cf. L. Loczy, A Retyezat tavairal. Foldrajzy Koslunenyek (Despre lacurile din Retezat). 6 Vezi şi Em. de Martonne, op. cit., p. 241 7 Ridicarea topografică (dar nu şi sondajul) pentru lacurile Avrig şi Bîlea, din Munţii Făgăraşului, a fost efectuată de către Ştefan Mihălcescu, Cf. Buletinul alpin, anul V, 1937, nr. l, p. 20. 8 Cf. M. Balş, Anuarul S.T.R., volumul III, 1905, p. 9. 9 Petre Juster, articolul Munţii Retezatului, în Buletinul alpin, anul I, nr. 3, p. 39—45. 10 Cf. Em de Martonne, op. cit., p. 241.
lumină, pe teritoriul lor, obiecte provenind din epocile de piatră, de bronz şi de fier, alături de oase de oameni şi animale. Prezenţa acestora a putut determina formularea concluziei că peşterile din regiune au fost locuite încă înaintea epocii de piatră1. În antichitatea daco-romană, aurul din Munţii Apuseni a fost exploatat de daci şi de romani. Mai tîrziu, Apusenii au fost cutreieraţi continuu de locuitorii aşezărilor din preajmă, în căutarea lemnului din care făceau diferite obiecte de uz gospodăresc (ciubere, butoaie etc.) sau pentru vînat. În „peregrinările" lor pe potecile necunoscute, ei au descoperit multe goluri subterane în care s-au adăpostit în timpul invaziilor sau războaielor. Nu a lipsit, desigur, nici spiritul de aventură al celor ce căutau comori2. Despre aceste „descoperiri", cum era şi firesc, au aflat autorităţile, apoi oamenii de ştiinţă. Printre cele mai vechi menţiuni despre Munţii Apuseni se numără aceea din 1291, cînd regele Andrei al III-lea3 a emis un document în care se amintea despre „Pădurea regelui" de lîngă Cheia Turzii, pădure ce cuprindea şi Cheile4. Un alt document, emis în acelasi an de cancelaria aceluiaşi rege, se referea la originea locuitorilor din Trascău, cărora li se recunoşteau drepturile orăşeneşti „ce le-au avut de la început"5. La 1898, Andrei Orosz sau Nicolae Vlassa (nu se ştie care anume !) cercetînd peştera Binder din Cheile Turzii a găsit în fundul ei, pe o suprafaţă netedă, următoarea însemnare: M F V Pato 15746. În apropierea acestui semn mai sînt şi altele, unul datînd chiar din anul 1540. O altă însemnare despre Munţii Apuseni se referă la exploatarea aurului. Ea a fost făcută în jurul anului 1598, fiind vorba în ea de medicul elveţian Ioannes von Muralt 7, chemat de Sigismund Bâthory, principele Transilvaniei. Acesta, drept mulţumire pentru serviciile aduse de medic, i-a acordat, contra sumei de 60 000 ducaţi de aur, dreptul de a exploata minele din jurul Abrudului. Începînd cu secolul al XVIII-lea, peşterile din Munţii Apuseni au atras spre ele pe geografi, geologi, mineralogi şi naturalişti, care le-au descris şi au întocmit hărţi. Cea mai veche lucrare aparţine lui Joanne Frid-valdszky şi se intitulează Mineralogia magni Principatul Transsilvaniae (Mineralogia marelui principat al Transilvaniei), Cluj 1767. Botanistul sighişorean Johann Christian Gottlob Baumgarten a vizitat Cheile Turzii în iulie 813. Prima menţionare a Gheţarului de la Scărişoara datează din 1847. V. I. Istrati, băcăuan cu studii făcute la Braşov şi în Elveţia, a umblat între anii 1866—1871, în cele două luni ale vacanţei de vară, prin „munţii ţării mele", Carpaţii României şi ai Transilvaniei, notînd: ,,...o regiune care este înzestrată cu tot ce natura a dat tuturor regiunilor indicate mai sus. Această regiune se află în Transilvania şi poartă numele de Munţii Apuseni. Cartea lui intitulată Munţii Apuseni (Bucureşti, 1925) cuprinde frumoase şi interesante descrieri ale acestor munţi. Au urmat, după alte şi alte excursii cu caracter ştiinţific în Munţii Apuseni, excursii care nu au încetat de-a lungul secolului al XIX-lea, cele iniţiate din impulsuri determinate de dorinţa cunoaşterii peisajelor, a oamenilor, a tradiţiilor şi obiceiurilor, între acestea, amintim de călătoria lui Iosif Vulcan, directorul revistei Familia. El a vizitat aceşti munţi în anul 1877 cu prilejul unei adunări a Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român din Ardeal. Atunci Iosif Vulcan şi alţii au făcut o călătorie turistică care le-a purtat paşii din Alba Iulia spre Zlatna şi Abrud, la stînca Detunata, la Roşia, la Cîmpeni, la Vidra, Baia de Criş, Ţebea, Hălmagiu şi în alte părţi. Turiştii au mers pe urmele luptătorilor români din 1848, au vizitat locuri legate de lupta eroică a acestora 8. Au urmat alţi şi alţi cercetători ai Munţilor Apuseni: Alexandru Borza a studiat repartiţia florei şi fenologia vegetaţiei din pereţii avenului de la Gheţarul de la Scărişoara. Pe lîngă cei citaţi mai sus, putem menţiona pe inginerul Valeria Puşcariu, unchi al profesorului Valeriu Puşcariu, ocrotitor al naturii, fost vicepreşedinte al T.C.R. El a cercetat şi prospectat biospeologic, la sfîrşitul secolului trecut, Peştera cu Apă de la Bulz şi Peştera cu Apă din Dealul Cornilor9, ambele din Munţii Pădurea Craiului. Un pasionat turist şi cercetător al peşterilor, G. 1
Cf. Maxim Pop-Alexandru Bartha, Cheile Turzii, Bucureşti 1973, p. 15: „Cele mai vechi urme aparţinînd paleoliticului inferior (cca 600 000 î.e.n.) au apărut în preajma Cheilor, la intrarea dinspre satul Cheia, pe Dealul Alb. Aici s-a descoperit, într-o străveche peşteră formată în alabastru, o locuire a omului primitiv, cu vetre de foc şi unelte de silex, aparţinînd «culturii de prund». În ceea ce priveşte peşterile din Chei, acestea au fost populate pentru prima dată de către omul primitiv în paleoliticul mijlociu, cultura musteriană (120000—100000 î.e.n.)". 2 La 1780, hornarul Janos Kiss din Turda şi-a pierdut viaţa căutînd comori. De atunci, caverna în care a murit s-a numit Peştera Hornarilor. 3 La Erasmus I. Nyarady apare Andrei al II-lea, la Silvestru Moldovan, apare corect, al III-lea. 4 Cf. Erasmus Iuliu Nyarady, Enumerarea plantelor vasculare din Cheia Turzii, Bucureşti, 1939. 5 Cf. Silvestru Moldovan, Zarandul şi Munţii Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu 1898. 6 Cf. Erasmus Iuliu Nyarady, Cheia Turzii, Cluj 1937, p. 114: „E evident, deci, că un oarecare Pato, vizitînd peştera, şi-a eternizat numele prin această inscripţie. Trebuie să considerăm, deci, pe acel Pato ca cel mai vechi «turist» al Cheii Turzii". 7 Cf. Eggermann Manfred, Die Schweizerkolonien in Rumanien (Colonii de elveţieni în România), Bucureşti 1931. 8 Vezi Iosif Vulcan, Schiţe de călătorie, Ediţie îngrijită, cuvînt înainte, tabel cronologic, note, glosar şi indice de localităţi de Constantin Cubleşan, Editura Sport-Turism, 1982. 9 Cf. Marcian Bleahu, V. Decu, St. Negrea, C. Pleşea, I. Povară, I. Vichmann, Peşteri din România, Bucureşti 1976.
Czàràn, a explorat numeroase peşteri din Munţii Bihor, a amenajat cu bani proprii drumul de acces şi chiar interiorul unor peşteri cu scopul de a fi date circulaţiei largi. El a scris primul ghid turistic despre aceşti munţi. Din păcate, activitatea lui meritorie a fost umbrită de tendinţa de a schimba unele denumiri vechi româneşti cu o toponimie fantezistă. Emil Racoviţă şi R. Jeannel au cercetat în 1929, sub raport biospeologia Peştera Meziad, Peştera de la Ferice (unde a făcut o descriere detaliată cu schiţă), Peştera Coliboaia, Peştera de la Fînaţe, Cetăţile Ponorului, Gheţarul de la Barsa, Peştera Zmeilor de la Onceasa, Peştera de sub Zgurăşti. Profesorul Valeria Puşcariu a făcut prima descriere mai închegată, în 1934, a Gheţarului de la Focul Viu şi a Gheţarului de la Scărişoara. După primul război mondial, savantul-profesor Emil Racoviţă a înfiinţat, în 1921, la Cluj, Societatea Frăţia Munteană avînd ca scop dezvoltarea turismului şi alpinismului în Transilvania şi, în special, în Munţii Apuseni. În scurtă vreme societatea a construit casele de adăpost Detunata şi Scărişoara. Tot la Cluj, din iniţiativa altor inimoşi iubitori ai muntelui a luat fiinţă, în 1927, secţia Munţii Apuseni a Turing-Clubului României, care a amenajat casa de adăpost Măguri în Munţii Gilăului şi una în Valea Devii. În ziua de 29 iunie 1933 aceste două asociaţii au fuzionat şi, sub denumirea de secţia Frăţia Munteană a T.C.R., a construit în 1934 casa Muntele Băişorii şi a participat la construcţia casei Vlădeasa. Despre Munţii Apuseni au scris, desigur, mulţi autori. Aceştia au străbătut masivul în lung şi în lat, încît pot fi consideraţi turişti-alpinişti. Iată cîteva titluri inspirate din frumuseţea naturii şi de bogăţiile naturale ale acestei regiuni din ţara noastră: Silvestru Moldovan, Zarandul şi Munţii Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1898; Alexandru Borza, Gheţarul de la Scărişoara în Convorbiri ştiinţifice, Orăştie, 1918, anul II, nr. 8—9; Emmanuel de Martonne, Le Massif du Bihor (Excursions geographiques de l'Institut de Geographie de l’Universite de Cluj), 1921, în Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. I, Bucureşti, 1924; Traian Mager, Aspecte din Munţii Apuseni, Arad, 1925; V. I. Istrati, Munţii Apuseni, Bucureşti, 1925; Emil Racoviţă, Observations sur la Glaciere naturelle dite: „Gheţarul de la Scărişoara", 1927, Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Cluj, tom III, pp. 75—108; Emil Racoviţă şi R. Jeannel, Enu-meration des Grottes visitees 1918—1927 (1 serie), în Biospeologica, No. LIV, Paris, 1929; Robert Ficheux, Munţii Apuseni, Bucureşti, 1929; Valeriu Puşcariu, Valea Arieşului, Bucureşti, 1929, Gheţarul de la Scărişoara şi împrejurimile lui, Cluj, 1934 şi Drumuri turistice în Munţii Apuseni: Valea Someşului Rece, Muntele Mare, Scărişoara-Belioara, Bucureşti, 1940; Erasmus Iuliu Nyàràdy, Cheia Turzii, Cluj, 1937 şi Enumerarea plantelor vasculare din Cheia Turzii, Bucureşti, 1939; Vasile I. Rusu, Valea Arieşului, Turda, 1947; Marcian Bleahu, Sever Bordea, Munţii Apuseni, Bihor—Vlădeasa, Bucureşti, 1967; Marcian Bleahu, Munţii Codru—Moma, Bucureşti, 1978; Maxim Pop şi Alexandru Bartha. Cheile Turzii, Bucureşti, 1973.
Societăţi şi asociaţii de turism-alpinism pînă în 1948 La 15 ani după înfiinţarea primului club alpin din lume (cel englez, în 1857), la 9 ani după înfiriparea Clubului Alpin Austriac (în 1862), la 8 ani după înfiinţarea cluburilor alpine italian şi elveţian (în 1863), a celui german (în 1869) şi înaintea constituirii Clubului Alpin Francez (în 1874), a luat naştere primul club alpin pe pămîntul patriei noastre (în 1873). Au urmat altele, pînă în preajma primului război, apoi cele create între cele două conflagraţii mondiale. Le vom menţiona, pe cît posibil, cronologic: 1 Siebenbürgischer Alpenverein in Kronstadt (Clubul alpin al Transilvaniei cu sediul în Braşov) ; 2 Banater Alpinistenclub in Caransebeş (Clubul alpin al Banatului cu sediul în Caransebeş) ; 3 Siebenbürgischer Karpaten Verein—S.K.V. (Clubul carpatin al Transilvaniei), Sibiu ; 4 Cercul escursioniştilor, Bucureşti ; 5 Erdelyreszi Karpat Egyesulet — E.K.E. (Clubul carpatin al Transilvaniei), Cluj ; 6 Societatea carpatină „Sinaia" ; 7 Bihargebirgsverein (Asociaţia munţilor Bihorului), Oradea ; 8 Delvideki Karpat Egyesulet (Asociaţia Carpaţilor de sud), Timişoara ; 9 Societatea de gimnastică, sport şi muzică, Iaşi; 10 Societatea turiştilor din România (S.T.R.), Bucureşti; 11 Asociaţia turistică Reşiţa ; 12 Societatea turistică „Pons Aluti", Slatina ; 13 Asociaţia „Prietenii naturii", Bucureşti; 14 Hanul drumeţilor, Bucureşti; 15 Societatea „Frăţia munteană” Cluj: 16 Asociaţia turistică ,,La Drum", Arad; 17 Turing' — Clubul României (T.C.R.), Bucureşti; 18 Braşov Turista Egyesulet (B.T.E.) (Societatea turistică din Braşov) ; 19 Asociaţia drumeţilor din munţii iubiţi ai României (A.D.M.I.R.), Bucureşti; TCR 20 Clubul carpatin român (C.C.R.), Bucureşti; 21 Societatea „România pitorească", Bucureşti; 22 Asociaţia excursioniştilor români (A.E.R.), Bucureşti; 23 Uniunea turistică — Reşiţa; 24 Encian, Braşov ; 25 Cercul de turism Piatra Neamţ ; 26 Asociaţia turistică Banatul, Reşiţa; 27 Clubul alpin român (C.A.R.), Bucureşti ; 28 Amicii Predealului, Bucureşti; 29 Hai la Drum, Bucureşti ; 30 Asociaţia „Piatra Craiului", Bucureşti ; 31 Asociaţia „Plaiuri româneşti", Bucureşti ; 32 Asociaţia „Brădetul" ; 33 Asociaţia „Munţii noştri" ; 34 Asociaţia turistică „Casa de adăpost", Braşov ; 35 Clubul turistic Reşiţa ; 36 Clubul turistic bănăţean ; 37 Asociaţia „Drumeţia" ; 38 Asociaţia „Vulturul Carpaţilor" ; 39 Asociaţia „Muntele Mic" ; 40 Wandervogel 41 Asociaţia sportivă „Peleş", Sinaia ; 42 Asociaţia „Educaţia fizică armeană" (E.F.A.), Bucureşti. În afara acestor cluburi, societăţi şi asociaţii au mai activat şi altele, cum şi secţiile de alpinism aparţinînd unor societăţi polisportive. În 1940 erau afiliate la Federaţia Societăţilor de Turism din România (F.S.T.R.) 57; de astfel de formaţiuni de turism şi alpinism. În absenţa preocupării corespunzătoare guvernelor din perioada interbelică pentru valorificarea potenţialului turistic al ţării noastre, pentru coordonarea şi sprijinirea materială a eforturilor de dezvoltare a turismului şi alpinismului, iubitorii muntelui au fost nevoiţi să se organizeze singuri, prin acţiuni pe plan local, în funcţie de priceperea, de experienţa şi mai ales de mijloacele materiale pe care le puteau consacra unor asemenea activităţi. Aceasta explică numărul relativ mare al asociaţiilor, diversitatea obiectivelor
urmărite, neomogenitatea statutelor de organizare şi funcţionare, caracterul efemer al unor asociaţii obligate să „dispară" datorită lipsei de fonduri, pulverizarea unor eforturi lăudabile, „anonimatul" unor acţiuni individuale sau colective remarcabile, în ciuda faptului că mişcarea turistică şi alpină din ţara noastră avea o tradiţie puternică şi un cîmp larg de afirmare. În paginile ce urmează vom prezenta mai pe larg cluburile, societăţile şi asociaţiile care au avut un rol important, au construit cabane şi poteci ori au editat diferite publicaţii. Pentru celelalte, informaţiile ce vom înfăţişa vor fi în relaţie de determinare cu documentarea la care am avut acces în timpul cercetării. Clubul Alpin al Transilvaniei Am arătat cînd am vorbit de masivul Piatra Craiului (pp 85—86) că în septembrie 1872, zece alpinişti braşoveni s-au hotărît sa înfiinţeze un club alpin, întorşi acasă, fiecare la treburile lui, n-au uitat legămîntul făcut acolo sus, pe vîrful Pietrei Craiului. După mai multe contacte cu alţi iubitori ai muntelui, în ziarele vremii a apărut următoarea informaţie: „Pentru stabilirea statutelor Clubului Alpin al Transilvaniei, ce urmează a fi fondat la Braşov, are loc sîmbătă 10 mai 1873, la ora 7 seara, la casa asociaţiei de tir, o adunare a fondatorilor clubului. La aceasta sînt invitaţi toţi prietenii interesaţi de înfiinţarea acestui club, cu scopuri atît sociale, cît şi ştiinţifice" 1. La adunare au fost adoptate statutele şi apoi înaintate autorităţilor, pentru aprobare. Aprobarea lor a venit mai tîrziu, după două respingeri, la 28 iulie 1873 cînd Clubul alpin şi-a căpătat fiinţa legală. A urmat, în ziua de 26 august 1873, adunarea generală de constituire, cu prilejul căreia s-a trecut imediat la alegerea conducerii asociaţiei. Primul preşedinte al Clubului Alpin al Transilvaniei a fost ales avocatul Karl Schnell, iar secretar Josef W. Filtsch. Între membrii comitetului figurau şi Nicolae Penciu, judecător districtual, şi Iosif Puşcariu, avocat. În conformitate cu prevederile statutului, asociaţia avea drept scop lărgirea şi difuzarea cunoştinţelor despre „Alpii Transilvaniei" (Carpaţii), înlesnirea străbaterii lor prin construirea unor poteci şi cultivarea tovărăşiei plăcute în natura liberă (und die Pjlege froher Geselligkeit in der freien Natur). Primirea unor membri noi în club se făcea prin alegere de către comitet, la recomandarea unui membru vechi. În interesul acestei cauze bune, se preciza2, ar fi de dorit sa se alăture cît mai numeroşi membri şi cît mai curînd, astfel încît clubul să poată raporta unele înfăptuiri chiar în anul constituirii. În scurta-i existenţă, 1873—1881, Clubul Alpin al Transilvaniei a tipărit, pentru a-şi ilustra activitatea şi pentru a îndruma pe iubitorii muntelui, un anuar şi, se pare, mai multe dări de seamă. Noi, cu toate cercetările făcute, nu am găsit decît doar prima dare de seamă asupra activităţii din perioada 23 august 1873 — sfîrşitul lui decembrie 1874. În această dare de seamă sînt amintite excursiile asociaţiei din primul an al funcţionării ei şi, totodată, se relatează despre o excursie anterioară: • 21—22 septembrie 1872 — excursia pe Piatra Craiului, cu cei zece fondatori ai clubului, cărora li sau alăturat judecătorul, pastorul şi pădurarul din Zărneşti; grupul a fost condus de două călăuze, români, oameni cunoscători ai muntelui, toţi fiind însoţiţi de mai mulţi purtători de bagaje şi conducători de cai ; • l—2 august 1874 — excursia în Munţii Ciucaş, un grup compus din Josef W. Filtsch, Karl Schnell, Alfred Schmidt, Friedrich Măger, Eduard Copony, Carl Fogarascher, Friedrich Hermann, Karl Adam, Albert Schmidt junior şi A. Rosch junior; cu toţii au plecat din Tesla, unde se afla un bordei ciobănesc ; • 18 august 1874 — excursia pe Postăvaru, pe jos, pe la Pietrele lui Solomon şi Poiană, pînă în vîrf ; • 10—13 septembrie 1874 — excursie în Munţii Făgăraşului; participanţii — în număr de 9 — au urcat prin Plaiul Foii (au semnalat aici existenţa unei case de pădurar), pe lîngă vîrfurile Ciocan, Tămasiu (exista un bordei ciobănesc), Lerescu, Comisul, Urlea, Buteanu (aici au înnoptat într-un bordei ciobănesc); Negoiu (unde erau aşteptaţi de Niculae Penciu); ghid au avut pe Teodor Vîlsan, un român bun cunoscător al acestor locuri ; • 27 septembrie 1874 — excursie pe Măgura Codlei. În aceeaşi dare de seamă sînt consemnate datele înfiinţării diferitelor cluburi alpine, informaţii despre 17 publicaţii alpine şi este tipărit statutul Clubului alpin. La 2 aprilie 1881, în urma hotărîrii adunării generale, Clubul Alpin al Transilvaniei a devenit secţia Braşov a S.K.V. Înfiinţarea şi funcţionarea Clubului Alpin al Transilvaniei în 1873, avînd că membri români, saşi şi maghiari, a constituit începutul organizării mişcării alpine din ţara noastră. Realizările lui, atîtea cîte se ştiu pînă acum, sînt o dovadă a iniţiativei întemeietorilor. O iniţiativă care s-a dezvoltat ulterior, 1 2
Ziarul Kronstadter Zeitung (Ziarul Braşovului), din 9 mai şi 27 august 1873. Cf. Kronstadter Zeitung, nr. 133, 27 august 1873, p. 2.
căpătînd amploare pe măsura potenţialului turistic natural al ţării noastre. Clubul Alpin al Banatului Despre înfiinţarea acestui club alpin se menţionează în lucrarea Alpines Handbuch (Manual de alpinism), apărută la Leipzig în anul 1931, în capitolul intitulat Alpine Geschichte in Einzeldaten (Istoria alpinismului în date), alcătuit de Walter Schmidkunz. Se precizează acolo că anul constituirii clubului a fost 1876, în oraşul Caransebeş1. Siebenburgischer Karpaten Verein (S.K.V.) După mai multe reuniuni amicale, Siebenburgischer Karpaten Verein (Clubul Carpatin al Transilvaniei2 a luat fiinţă în urma hotărîrii adunării generale de constituire care a avut loc duminica 28 noiembrie 1880, la Sibiu. Au fost prezenţi 498 de participanţi, dintre ei 18 erau femei. Şedinţa a fost deschisă de dr. Karl Wolff (1850— 1929). În cadrul ei s-a prezentat un proiect de statut (modificat şi completat ulterior în adunarea generală din 12 ianuarie 1881). Statutul adoptat specifica scopul înfiinţării asociaţiei, condiţiile de aderare la ea, cum şi drepturile şi îndatoririle membrilor. Statutul preciza scopul asociaţiei: „cercetarea Carpaţilor Transilvaniei şi a regiunilor învecinate, pentru efectuarea de excursii şi înviorarea interesului pentru aceşti munţi". Ca mijloc de realizare se recomandau excursii colective, publicaţii, întreţinerea drumurilor, constituirea de adăposturi, reglementarea profesiunii de călăuză. Au fost stabilite trei categorii de membri: ordinari, fondatori şi de onoare. Articolul 7 prevedea: „Cine plăteşte deodată 30 de guldeni3 devine membru fondator".4 Primul comitet ales de adunarea generală a avut preşedinte pe Karl Conradt, vicepreşedinţi pe E. Albert Bielz şi Eduard Zaminer, iar secretar pe Robert Sigerus. Chiar de la început, S.K.V. s-a arătat preocupată de realizarea cît mai grabnică a obiectivelor propuse în statut. Aşa, de pildă, a fost constituit un comitet ce urma să se ocupe de organizarea unor cursuri pentru pregătirea ghizilor, unul cu însărcinarea de a se preocupa de construirea potecilor şi a cabanelor etc. Tot de la început s-a pus şi problema înfiinţării secţiilor. Primele dintre ele, la 1881, au fost cele din oraşele Sibiu, Făgăraş-Cincu Mare-Agnita, Orăştie, Sebeş, Reghin, Sighişoara, BistriţaNăsăud, Braşov5. La 9 aprilie 1884 a avut loc înfiinţarea secţiei din Viena, a cărei activitate pare sa fi încetat în 1910, la 19 aprilie 1885 — secţia Valea Jiului, cu sediul la Petroşani, iar la 1906 — secţia Mediaş. După primul război mondial au luat fiinţă secţii noi la Cernăuţi (25 septembrie 1921), Bucureşti (17 ianuarie 1922) şi Lupeni (1 august 1924). Prin intermediul secţiilor sale, S.K.V. a construit şi reconstruit 59 de case de adăpost. Construcţiile acestea au avut drept cauza principală circulaţia turistică intensă pe munte. Iniţial serveau numai ca adăpost împotriva intemperiilor, de aceea nici nu erau păzite, nici nu se percepeau taxe pentru adăpostirea în ele. Pe măsură ce s-au făcut unele amenajări încît se putea înnopta în interiorul lor — prin 1886 — participanţii la excursii plăteau pentru găzduire o sumă benevolă, pe care o dădeau ghidului, obligat să elibereze chitanţă şi să depună sumele încasate la casieria secţiei. În Anuarul din 1
Nu se cunosc, pînă acum, cu toate investigaţiile noastre, alte informaţii privind activitatea Clubului Alpin al Banatului. Se pare că Walter Schmidkunz, autorul acestui capitol de istoric, recunoscut că un istoric al alpinismului, a greşit cu această informaţie. Ne bazăm această presupunere pe motivul că, în acest capitol, nu se vorbeşte nimic despre Clubul Alpin din Braşov despre a cărui existenţă sînt acte oficiale. Despre Clubul Alpin din Braşov sînt menţiuni şi în Anuarele Clubului Alpin Austriac şi a celui maghiar, în timp ce despre Clubul Alpin al Banatului nu apare nici o informaţie. Adresîndu-ne Arhivelor Statului din Caransebeş cu rugămintea de a ne comunica dacă au vreun document despre existenţa acestui club, ni s-a comunicat că în arhive nu există vreun astfel de document. 2 Numit, uneori, Societatea Carpatină a Turiştilor. 3 Gulden, monedă de aur şi, mai tîrziu, de argint, folosită atunci în Austria, Ungaria şi Germania. 4 Aşa au devenit membri fondatori, pe diferite perioade: Marinovici Nicolae (1881—1914), Turcu Ioan (1882—1898), Ionescu Take (1894—1914), Lăzăruş Ion (1904), Giurescu Hilarion (1908— 1914), iar după război — Bălănescu C., Chiciu G., Ciorogaru E., Chirca I., Romalo C., Coriolan St. 5 În ziarul Sportul, nr. 9236, din 3 august 1979, sub titlul Omagiu sportivilor la marea sărbătoare, se afirma că S.K.V. a luat fiinţă la Sibiu, în 1865. Greşeala se explică, probabil, prin faptul că în Transilvania luase fiinţă şi o societate de geografie, cu mulţi ani înainte. Societatea tipărea o „foaie" Blătter filr Geist, Gemuth und Vaterlandskunde (Foaia pentru suflet, inimă şi geografia patriei), în 1844. Din Jahresbericht des Vereines jur siebenburgische Landeskunde, fur dos Vereinsjahr 1875—1876 (Darea de seamă anuală a societăţii de cunoaştere-geografică a Transilvaniei pe anul de funcţionare 1875—1876) se poate vedea că cei 569 de membri ai Societăţii erau organizaţi pe secţii orăşeneşti. Dintre ei remarcăm pe conducătorii de mai apoi ai S.K.V. şi ai secţiilor sale, inclusiv pe profesorul Mihai Turcu şi pe Ion Preda, iar printre membrii de onoare şi corespondenţi — pe dr. Gheorghe Asachi din Iaşi. Aşa se explică de ce la adunarea de constituire a luat parte un număr atît de mare de persoane, sau înfiinţat imediat secţii şi a început activitatea de construcţii.
1894, se comunica: „Vînzarea de alimente la cabane a fost primită cu bucurie de toţi turiştii, constatîndu-se că este inutil să se mai construiască cabane fără paznic, deoarece nu-şi îndeplinesc scopul şi sînt distruse"1. S.K.V. a construit multe drumuri de acces în munte şi a efectuat un număr important de marcaje. Dintre drumuri merită a fi semnalate: construirea serpentinelor de la Glăjărie şi de la cascada Şerbota spre casa Negoi (1890), drumul ducînd la cabana Prejba (1893), prelungit în 1895 pînă la cabană („Drumul lui Robert Gutt", nume ce nu se mai păstrează astăzi), drumul ce urca la cascada Bîlea (1905), poteca de la casa Negoi în sus (1896) ameliorată în 1901, poteca spre Cîrja, drumul în Bucşoiu (1886) refăcut în 1898, de la vechea casă Mălăeşti la Prepeleag şi de acolo peste faţa Bucşoiului la Vîrful Omul (numit Drumul Friedrich Deubel), iar din 1924 — de la noua casă Mălăeşti la Prepeleag, făcînd legătura cu drumul Take Ionescu, cum şi cel din Piatra Craiului, de la Plaiul Foii la peretele de vest (Deubelweg). Primele marcaje au fost făcute în masivul Postăvar, în 1881, apoi fiecare secţie a marcat sute de kilometri de poteci în raza ei de acţiune. În masivul Făgăraşului, marcajele au fost făcute ni anii 1906—1910 şi 1934—1936, de A. B. Szalay, ele fiind descrise amănunţit în anuarele S.K.V. La 1 martie 1884 a apărut o „carte" a călăuzei, legitimaţie tipărită în limbile română, germană şi maghiară (vezi fotografiile) care cuprindea numele călăuzelor, localitatea unde domiciliază, regiunea tinde conduc, tariful etc.; călăuzele au primit insigne de recunoaştere, începînd din 1891, secţia Sibiu sa ocupat de instruirea lor, organizînd în acest scop diferite excursii. Problema instruirii călăuzelor s-a reluat în 1902, urmărindu-se ca tinerii ghizi să înveţe să citească şi să se orienteze cu ajutorul hărţilor, cum şi să dobîndească cunoştinţele necesare de prim ajutor în caz de accidente 2. Primul curs a fost ţinut la Făgăraş, cu 17 participanţi veniţi din patru secţii. Cabanele au fost înzestrate cu tărgi şi au primit dulăpioare cu truse sanitare pentru primul ajutor. În 1906 s-a înfiinţat o casă de pensii pentru ghizi şi una de asigurări pentru accidentaţi, cum şi un fond (Karl Conradt) pentru ajutorarea ghizilor. La a 40-a adunare generală a S.K.V., care a avut loc în ziua de 27 august 1922 la Braşov, dr. Friedrich Kepp, preşedintele clubului, constata „că serviciul de salvare, cu excepţia lăudabilă a secţiei Braşov, nu este încă organizat" şi ruga „onoratele secţii să aibă în vedere organizarea lui". Ca urmare, s-a înfiinţat în 1925, la Sibiu, Alpine Rettungstelle (Post de ajutor, Salvamont în limbaj-curent), apoi ceva asemănător la Făgăraş şi, probabil, şi în alte oraşe. àLista publicaţiilor editate de S.K.V. este destul de bogată, ca şi aceea a cărţilor şi broşurilor tipărite de membrii asociaţiei. Principala publicaţie, Anuarul S.K.V., apărut în 56 de volume în perioada 1881—1944, este a adevărată enciclopedie, oferind informaţii ample din diverse domenii, descriind Carpaţii, pe masivi, comunicînd date privind flora şi fauna, publicînd consideraţii semnificative despre peşterile Transilvaniei, prezentînd staţiunile balneare, cetăţile medievale etc. Anuarele S.K.V. nu sînt deloc zgîrcite cînd îşi ţin la curent cititorii asupra activităţii desfăşurate de alte asociaţii, cum ar fi: Societatea carpatină „Sinaia", Erdelyreszi Karpat Egyesulet (Societatea carpatină din Transilvania) sau cînd relatează despre existenţa altor două asociaţii, pe la 1895: Bihargebirgsverein (Asociaţia munţilor Bihorului), la Oradea, şi Delvideki Kàrpàt Egyesulet (Asociaţia Carpaţilor de sud), la Timişoara. Aceste anuare au descris principalele excursii de vară şi de iarnă întreprinse în acea perioadă, au consemnat prompt şi riguros premierele alpine şi au comunicat ştiri privind cooperarea internaţională a societăţii turistice cu sediul central în oraşul Sibiu. În al doilea volum, de exemplu, a apărut o ştire cu următorul conţinut: „La 12 august 1882, S.K.V. a participat la al patrulea Congres internaţional alpin ţinut la Salzburg, în Austria, prin doi delegaţi: Albert Bell, preşedintele secţiei Sibiu, şi Heinrich Hertel, secretarul acestei secţii". În anuarul pe 1894 se aduc mulţumiri autorităţilor forestiere pentru că au luat măsura ca turiştii să fie găzduiţi în casele forestiere, în unele case de vînătoare, cum şi în posturi de vamă (Finanzwachhaus), ca cel de la Guţan. În Anuarul din 1884, dr. Eduard A. Bielz prezintă un tabel cu 73 de peşteri cunoscute atunci în Carpaţii Transilvaniei, iar în anuarele din 1885 şi 1886 acelaşi autor descrie cîteva dintre golurile subterane. ASCENSIUNI ŞI PREMIERE ALPINE. Membrii S.K.V. au întreprins nenumărate ascensiuni de vară şi de iarnă cu piciorul sau cu schiul, în întreg lanţul carpatic, unele în premieră. Vom menţiona mai jos cîteva despre care s-a publicat şi despre care nu am amintit în expunerea activităţii pe masivi. Ascensiunea, în premieră, a Crestei Arpăşelului. Trei tineri, Ruppert Schmauz, F. A. Friedsmann şi v. Kravietzky3, au plecat în octombrie 1912 de la stîna de la cota 1271 (din Valea Arpaşului). Au mers pînă la casa lui Florstedt II, unde au dormit. Dimineaţa s-au îndreptat spre creasta 1
Unele cabane, ca Mălăeşti, au avut de la început cabanieri. Cu trecerea timpului, au crescut şi exigenţele în recrutarea şi formarea ghizilor, corespunzător cu cerinţele de pe munte. 3 De remarcat că, plecînd dimineaţa din Valea Arpaşului Mare, ei au parcurs creasta Vîrtopelului, creasta Arpăşelului şi, în aceeaşi zi, au coborît pe Valea Bîlii, sosind seara la Sibiu. 2
principală, la nord de cota 2 270, lăsînd la stînga Strunga Mică. Au schimbat bocancii cu espadrilele şi Schmauz a luat conducerea. El a trecut greu un ţanc (geandarm) avînd feţele lucii şi o înclinaţie de 50 —60 de grade. După un rapel la baza ţancului al doilea, într-un vîlcel, au mers călare pe o coamă ascuţită şi, după trecerea încă a unui ţanc, s-au apropiat de ultimul ţanc ce cade, pe o diferenţă de nivel de 100 de metri, în Fereastra Arpăşelului. Din descriere reiese că Schmauz era un alpinist experimentat şi că el a condus întreaga tură. Foarte important pentru vremea aceea este că au folosit trei corzi de cîte 60 de metri fiecare, pitoane cu inel de alamă, carabiniere şi espadrile cu talpa de sfoară împletită. Nu cunoşteau rapelul Dulfer, dar au coborît în cîteva locuri „la liber", asiguraţi cu o coardă la centură şi ţinîndu-se cu mîinile de o a doua coardă, pusă în dublu după o stîncă sau printr-un inel de piton. Nu-i de mirare că la sfîrşit aveau mîinile sîngerînde. Bucăţica de coamă dintre Negoi şi Şerbota a fost parcursă în 1921 de către G. Berger, Hermann Schuller şi fraţii v. Hannenheim. Ascensiuni — premiere în Negoiu. La a 50-a aniversare de la înfiinţarea S.K.V. au venit din Germania alpiniştii Rolf Richter, Walter Schăfler, Toni Greindl şi Hans Ackermann, aparţinînd secţiunii Hochland din Munchen, a Clubului alpin german. Cu această ocazie, au vizitat Bucegii şi Munţii Făgăraşului. În Negoiu au efectuat trei ascensiuni în premieră: Richter şi Ackermann au parcurs creasta de nord-est; Richter, Greindl şi Ackermann au urcat întreaga creastă a Strungii Ciobanului, de la bază şi pînă în vîrful Negoiului; Schăfer şi Greindl, în ziua de 20 august 1930, au escaladat peretele de nord-est al Negoiului1. Ascensiunea, în premieră, pe Şura Bardosului2 din Cheile Bicazului. La 1 septembrie 1934, echipa braşoveană Erwin Csallner şi Waldemar Goldschmidt, primul fiind cap de coardă, au escaladat Piatra Altarului din Cheile Bicazului, pe faţa de est. Cum această ascensiune nu fusese publicată, cu ocazia repetării ei la 7 iulie 1935 de echipa Waldemar Goldschmidt, Eberhard Heum, Alfred Prox şi R. Sammhammer, toţi din Braşov, s-a făcut descrierea traseului 3, amintindu-se şi de premieră. Ascensiuni de iarnă cu piciorul. 14 aprilie 1884: A. Berger şi Kuhlbrancl au urcat la Vîrful Omul, fără schi, fără rachete. Au fost conduşi de ghidul Ioan Lupu din Rîşnov. Lor le-a urmat, la 25 decembrie 1901, Siegfried Gusbeth, care şi-a ales drumul prin Valea Mălăeşti, pe hornul din stînga, după tentativa nereuşită de urcuş pe drumul obişnuit, înaintea acestei ascensiuni, cum se menţionează în Anuarul S.K.V. 32, 1912, el a mai fost pe drumul obişnuit în 1891, pe zăpadă, fără dificultăţi, tot aşa cum, acelaşi drum, a fost parcurs, cu un an înainte (februarie 1890), de F. Zeidner din Braşov. Ascensiuni cu schiurile. Sportul schiului dezvoltîndu-se, un grup de ofiţeri din Sibiu au instruit un număr de militari şi au început să facă ture în munţi4. Locotenentul A. Berger şi grupul lui a efectuat, pe schi, ruta Măgura Cindrel—Frumoasa—Valea Sebeşului—coama dintre Sebeş şi Lotru, a înnoptat la o stînă sub dealul Tîmpa, iar a doua zi, şaua dintre Tîmpa şi Tărtărău— Poiana Muierii— Petrila5. Au mai urmat şi alte excursii pe schiuri, amintite în paginile consacrate masivilor respectivi. DIN ACTIVITATEA SECŢIILOR S.K.V. Secţia Bistriţa a luat fiinţă odată cu întemeierea S.K.V. A fuzionat apoi cu secţia Năsăud şi a devenit Secţia Bistriţa-Năsăud-Rodna. Primul preşedinte al secţiei se numea Gustav Poschner. Circulaţia turistică fiind intensă în munţii înconjurători, comuna Rodna a clădit o casă, pe un picior al muntelui Curăţel, numită Curăţelul, pe care a cedat-o secţiei. Inaugurarea ei a avut loc la 6 august 1882. Doi ani mai tîrziu, cabana a fost distrusă de un uragan. Reconstruită în 1885, în 1890 a ars după ce s-a aprins de la un trăsnet; ridicată din nou şi inaugurată în 1910, a fost refăcută a patra oară în 1924. La 9 septembrie 1888 a fost inaugurată o cabană pe muntele Heniu, iar la 29 august 1886 o altă cabană pe muntele Saca (sub vîrful Corongiş), ameliorată în 1908. În 1906 a fost ridicat în vecinătatea oraşului un punct de observaţie, la 683 de metri altitudine, pe Burgberg. La 30 iulie 1929 a fost inaugurată casa turiştilor de la Colibiţa. În 1882, Secţia Bistriţa a S.K.V. avea următoarele călăuze: Constantin Sandul (ţăran, vorbea româna şi germana), Ion Uşieru (ţăran, vorbea româna, germana, italiana şi maghiara), Ion Moldovan (muncitor minier, vorbea româna), Popp (om de încredere, vorbea trei limbi). Secţia Braşov. Prin hotărîrea adunării generale din 12 martie 1881, Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt a fost dizolvată pentru a forma secţia Braşov a S.K.V. În acest scop, la 2 aprilie 1881, la hotelul Weiss, s-au adunat 32 de oameni care au ales primii membri ai comitetului: 1
Cf. Buletinul C.A.R., anul VI, 1938, p. 14. Obişnuit i se mai spune şi Piatra Altarului. 3 Cf. Anuarul S.K.V., 48, 1935, p. 49. 4 Vezi articolul semnat de locotenentul Mangesius, Anuarul S.K.V., 14, 1894, p. 58. 5 A. Berger, Anuarul S.K.V., 15, 1895, p. 38. 2
Julius Romer preşedinte, avocatul H. Herell şi profesorul Franz Herfurth membri. La 16 aprilie comitetul secţiei a fost completat, din el făcînd parte acum şi doi români: Josif Puşcariu şi Mihai Turcu. La propunerea lui C. Schnell şi Josif Puşcariu, comitetul a hotărît construirea unei cabane la poalele Pietrei Craiului, cum şi repararea şi marcarea anumitor drumuri. La 17—18 septembrie 1881 a fost dată în funcţiune cabana Zur Hirtenspitze, adică „La Om", în Poiana Vlăduşca. Slujba religioasă a fost oficiată de trei preoţi ortodocşi: I. Danu, Tr. Meţianu şi I. Cojan, „din atenţie faţă de confesiunea şi naţionalitatea populaţiei din regiune". Cabana a ars în 1896, după ce, între timp, fusese de mai multe ori distrusă. Refăcută şi mutată ceva mai sus, a fost inaugurată la 20 septembrie în acelaşi an, dar 43 primăvara 1921 a fost măturată de o avalanşă. La 14 iulie 1881, Secţia S.K.V. Braşov a hotărît construirea cabanei din Valea Mălăeşti1, cota 1570. Construcţia a început la 7 mai 1882 şi la 29 iulie acelasi an s-a făcut inaugurarea. Această cabană a ars în 1897. Refăcută şi dată în funcţiune la 24 august 1898, o dată cu drumul Friedrich Deubel, refăcut şi el, casa a fost distrusă de zăpadă în 1924. Sa luat atunci hotărîrea de a construi o nouă cabană mai sus, la cota 1720, unde se găseşte şi azi. Mărită în 1938—1939, a fost modernizată în 1967. La 7 octombrie 1883 a avut loc inaugurarea cabanei de pe muntele Postăvarul, mărită apoi în 1891. În 1885 ea avea un cabanier şi se putea procura mîncare rece şi băuturi calde, iar în 1887 a fost înzestrată cu paturi cu somiere. La 1 septembrie 1935 a primit numele de cabana „Julius Romer", care, desigur, nu se mai păstrează, azi numindu-se Cristianul Mare. Pentru cei ce doreau să rămînă mai mult timp pe munte, secţia a construit, tot în Postăvar, în 1903, aşanumitul Pavilion (Schuller-pavillon), compus din patru camere spaţioase, avînd o verandă; alături, în 1907, s-a ridicat o nouă clădire, mărită în 1921. După începerea practicării sporturilor de iarnă, această clădire a funcţionat şi iarna. În 1923—1924, pe baza planurilor arhitectului Schuller s-a zidit, în Poiana Braşov, aşa-numitul „Hohenheim". Construcţia cabanei de pe muntele Piatra Mare a avut loc în 1884. Cînd era gata, ea nu a putut fi dată în folosinţă deoarece nişte cetăţeni de naţionalitate maghiară dintr-o comună învecinată au cerut secţiei Braşov să o dărîme, pe motivul că nu a avut consimţămîntul lor. Sau purtat discuţii între părţi; solicitanţii, printre altele, pretindeau secţiei Braşov să le plătească cîte un forint pentru fiecare turist ce trece pe la cabană. În faţa acestei situaţii, S.K.V. s-a adresat justiţiei şi a primit cîştig de cauză, deoarece acei cetăţeni arendaseră numai păşunatul şi nu erau proprietarii locului. Inaugurarea şi darea în folosinţă a cabanei a avut loc la 14 iulie 1885. În 1908 casa a ars. Pentru reconstruire, au urmat alte discuţii, de data aceasta între S.K.V. şi E.K.E., care a preluat locul primei asociaţii şi a construit cabana în 1910. La 2 septembrie2 1888 secţia a inaugurat în prezenţa a 85 de turişti, casa de piatră de la Vîrful Omul, din Bucegi, avînd următoarele dimensiuni: 6x2,50 metri şi pereţii groşi de 80 de centimetri. Secţia Braşov, în 1900, a construit şi marcat drumul de pe Valea Mălăeşti, lucrare executată de Ion Stănilă-junior. De asemenea, a construit şi marcat drumuri în Piatra Mare, Piatra Craiului şi Postăvar; aci, primele marcaje au fost executate chiar în 1880, de la Pietrele lui Solomon în sus, de către Clubul alpin al Transilvaniei. Pentru buna comportare, ca ghizi şi cabanieri, au primit premii, în 1894, Stănilă senior şi junior (Bucegi), Şimon (Piatra Craiului) şi Popovici (Postăvarul); în 1903, A. Şimon (Piatra Mare) a primit premiu 10 coroane, iar J. Munteanu, îngrijitorul casei de pe Postăvar, a primit 50 de coroane, pentru diferite lucrări efectuate în apropierea cabanei; în 1904, din nou au fost premiaţi Ion Stănilă-junior şi I. Minea. Secţia Braşov a fost prima care a organizat, la 20 mai 1919, echipe de salvare în munţi (Alpine Rettungsstelle), avînd, ca prim şef, pe Julius E. Teutsch. Tot atunci funcţiona o echipă de salvare şi în Buşteni-Prahova ce ţinea de Braşov. În 1936, W. Tellmann, preşedintele echipei de salvare, a trebuit să părăsească această funcţie din cauza vîrstei, în locul lui fiind aleşi Johann Waldemar Goldschmidt, Alfred Prox şi Edwin Schirock. Pentru perfecţionarea membrilor echipei de salvare s-au făcut o serie de excursii de instruire şi exerciţii, în locuri în parte necunoscute, cu căţărătură şi folosirea corzii. Tot Braşovul a construit şi inaugurat, în 1936, o cabană la Plaiul Foii. Printre membrii S.K.V. secţia Braşov trebuie să amintim, în primul rînd, pe neobositul căţărător Friedrich Deubel. El a coborît în 1886 peretele de vest din Piatra Craiului şi „Faţa Bucşoiului". Ambele trasee îi poartă numele. Primul traseu l-a marcat în 1887, iar pe al doilea chiar în 1886, cînd a şi croit poteca dintre cabana Mălăeşti şi Vîrful Omul, refăcută în 1898. Secţia Bucureşti. Hotărîrea înfiinţării acestei secţii a fost luată în iulie 1921 pe Vîrful Negoiul. Statuarea ei a avut loc la 17 ianuarie 1922. Trebuie precizat însă că încă de la constituirea S.K.V., în 1880, mulţi cetăţeni de origine germană din Bucureşti erau membri activi ai secţiei Braşov. Alături de ei activau şi unii români (în perioadele indicate în dreptul fiecăruia): Danielescu N. (1886— 1892), Danielescu S. (1886—1891), Popovici V. (1887—1889), Popovici Maria (1889), Catargi O. (1893— 1902), Bărbulescu George (1895), Dimitriu Atanasie (1900—1904), Mehedinţi S. (1901— 1
Încă de la început, această cabană a fost condusă de Ion Stănilă, din Rîşnov şi I. Kraft, care în 1893 a fost înlocuit cu Ion Stănilă-junior. După moartea lui Ion Stănilă-senior, în 1910, a rămas cabanier fiul, cu soţia lui, Paraschiva. În războiul 1914— 1918, Ion Stănilă-junior a căzut pe front. Paraschiva Stănilă a condus mai departe cabana, lucrînd în cadrul S.K.V. 36 de ani, pînă în 1938, cînd cabana a fost preluată de fiul Paraschivei, Gheorghe, pînă în 1952. 2 A se vedea fotografia de la inaugurare, în original.
1902), Tzigara Samurcaş (1902—1908), dr. Urechia Alceu (1902—1914), Brătianu Pia (1903—1907), Cantacuzino Sabina (1903—1904), Mrazec Ludovic (1903—1904), Pillat Ion (1903—1904), Bogdan Nicolae (1905), Diaconovici Cornel (1907), Roman C. (1907), Seculici Fanny (1908—1910), Silvici Natalie (1910), Davidescu (1910), Neniţescu Mircea (1910), Romalo Alexandru (1910), Teohari B. Eugen (1910), dr. Zacharia A. (1910—1914), Gold Mihai (1911—1914), Gherghel Ilie (1913). La înfiinţare, secţia din Bucureşti număra 221 de membri şi avea ca preşedinte pe Iosef Gross. A construit în Bucegi cabana Bulboace, a cărei inaugurare s-a făcut în septembrie 1926, precum şi cabana Vîrful cu Dor, inaugurată la 25 iunie 1936. După 1930 numărul membrilor a crescut în special cu români bucureşteni. Secţia Făgăraş-Cincu Mare-Agnita a luat fiinţă la 15 mai 1881 şi avea ca preşedinte pe Friedrich Abraham, vicepreşedinte — Carl Brandsch, secretar — Adolf Heltmann. În timpul preşedinţiei lui Friedrich Abraham, printr-o activitate intensă, secţia a construit cinci cabane: cabana Breaza (sub muntele Trăznita), inaugurată la 26 august 1882, arsă în 1895; cabana de la Boldan (pe muntele Tărîţa 1540 metri altitudine), inaugurată la 28 august 1885, reluată în 1899 de secţia Sibiu, a ars în 1916; cu ocazia construcţiei acestei cabane, secţia Făgăraş comunica amenajarea drumului la lacul Podragul, pe Tărîţa, unde, la „custură", au fost necesare şi spargeri de stînci, cu dinamită; de la cabana Tărîţa la lacul Podragul, distanţa se parcurgea în cinci ore şi treizeci de minute; cabana de piatră de pe versantul Tărîţei, la răsărit de lacul Podragu, ridicată în 1885; cabana Viştea Mare (numită şi Schweitzerhutte = cabana elveţiană, datorită stilului său) de pe Valea Viştei (sub Gîrbova) la 1301 metri altitudine, inaugurată la 6 august 1887, a ars, dar în 1906 era încă în stare acceptabilă; cabana Abraham de pe Caţiavei (1 985 metri altitudine) construită în 1904, a ars în 1916; cabana Urlea, construită în 1927 şi inaugurată la 3 iulie acelaşi an; la 4 august 1935 a fost ridicat un „Blockhaus", la Urlea, din buşteni. După al doilea război mondial Secţia Făgăraş a avut echipă de salvare. Secţia Orăştie s-a înfiinţat la 13 aprilie 1881, cînd au fost alese organele de conducere: preşedinte — A. Amlacher, vicepreşedinte — Johann Piringer, secretar — Franz Schoser. La 15 octombrie 1881 a fost construită cabana de pe Godeanu în Munţii Sebeşului (1 650 metri altitudine), inaugurată la 9 august 1882. A fost prădată şi devastată în 1884. Refăcută în 1886, a ars în 1904. Cabana de pe Naia la 1 100 metri altitudine, mai bună pentru vînătoare decît pentru turism, a fost inaugurată la 21 iulie 1907 şi renovată în 1930. Secţia Reghin. A luat fiinţă la 3 aprilie 1881, primul său preşedinte fiind J. Laiser, vicepreşedinte — Ivan Miiller, iar secretar — dr. Bohm. La 3 aprilie s-a hotărît strîngerea fondurilor pentru ridicarea unei cabane în Poiana Tomii, în Munţii Gurghiului, care a fost terminată în 20 august 1881. Un adăpost inaugurat la 10 septembrie 1905, nu departe de oraş, a fost construit pe aşanumitul ,,Sattelburg". În 1909 reghinenii au clădit un observator pe Huja. Secţia Sebeş-Alba. Actul de constituire a secţiei datează din 10 aprilie 1881. Comitetul de conducere era compus din Carl Guha, preşedinte, Carl Leonhard, vicepreşedinte, şi Otto Conrad, secretar. La 21 septembrie 1884 a fost inaugurată cabana Şurian (2 000 metri altitudine). Reparată în 1898, cabana a ars în 1918, fiind refăcută şi inaugurată la 8 iunie 1930. Membrii secţiunii făceau diferite excursii. În darea de seamă pe 1885, se spune, de pildă, că pădurarul Sabin Catilina a primit un premiu pentru meritele sale în îndrumarea şi îngrijirea turiştilor şi pentru buna administrare a cabanei. Secţia Sibiu, înfiinţată la 25 februarie 1881, şi-a ales ca preşedinte pe Albert Bell, directorul şcolii de fete, ca vicepreşedinte pe Andreas Berger, iar ca secretar pe Heinrich Hertel. La 31 iulie 1881, secţia a primit în dar de la comuna Cisnădie cabana de pe Măgura Cisnădioarei, la 1 305 metri altitudine, aceasta fiind prima cabană în funcţiune a S.K.V. La 4 iunie 1881, o comisie formată din zece persoane s-a dus la Negoiu pentru alegerea locului viitoarei case. La 10 septembrie 1881, comisia S.K.V. a luat în primire şi a deschis casa construită de preotul Nicolae Stoichiţă din Porumbacu de Sus, pe terenul acestuia, cedat clubului. Mutată la 20 octombrie 1890 cînd i s-a dat numele de ,,Robert Gutt", a fost mărită în 1907, adăugîndu-i-se o căsuţă pentru îngrijitor. În urma conferinţei ţinute de medicul militar L Pildner, despre Influenţa climei de altitudine asupra sănătăţii, secţia şi-a propus construirea unui sanatoriu pe Valea Bîlii. S-au adunat fonduri şi s-a obţinut aprobarea familiei Teleki, pentru teren. Nu s-a construit decît cabana de la cascada Bîlea, dată în folosinţă la 16 septembrie 1883 refăcută în august 1885 şi mărită datorită intensei circulaţii turistice. A ars la 2 august 1902. Refăcută în 1904, şi inaugurată la 29 august 1905 s-a distrus în timpul războiului. Reclădită în 1924—1925 după planurile arhitectului Ernst Connerth şi cu sprijinul profesorului Dan Rădulescu, care a intervenit pentru obţinerea terenului devenit proprietate a statului, inaugurarea a avut loc la 25 august 19251. În darea de seamă a secţiei pe 1887 se anunţă intrarea în folosinţă a cabanei de pe Prejba (1 794 metri altitudine), lîngă Sadu. Din 1894 s-a ridicat şi locuinţa pentru îngrijitor, acesta stînd la cabană pe timpul 1
În ultima vreme, construindu-se hotelul de la cascada Bîlea, cabana, care putea fi folosită încă multă vreme de turişti, a fost lăsată să se ruineze şi apoi demolată.
sezonului turistic. Tot în această dare de seamă se menţionează că, datorită interesului trezit de asociaţie printre populaţia satelor de la munte, s-a format un număr considerabil de ghizi, capabili şi de încredere (majoritatea ţărani români)1. Este citat îndeosebi — şi premiat — Ion Tarcea din Cîrţişoara, cunoscător perfect al zonei Viştea Mare, cum şi al crestelor şi văilor de pe versantul sudic, în acel timp complet necunoscut turiştilor din S.K.V.; Gh. Popa tot din Cîrţişoara şi, mai ales, Savu Drăguţ, din Sadu, care a fost, se pare, primul cabanier la Prejba. La 1888 s-a pus din nou problema unor staţiuni de altitudine, pentru cură, ,,Kurhaus", şi în 1891 a început construcţia staţiunii Păltiniş 2. Inaugurarea primei case s-a făcut la 1o iunie 1894, ea fiind distrusă în timpul războiului. Cabana turistică a fost clădită în 1895 iar în 1942—1943 casa de odihnă (Păltinişheim). Hărţile turistice ale munţilor Făgăraşului şi Cibinului s-au întocmit în 1898. Secţia a preluat de la alte secţii o serie de case: Tărîţa (1899), Bucegi şi Negovan de pe Valea Sadului (1912), Bîrcaciu (1922). În 1923, secţia Sibiu a onorat memoria ghidului Ion Coţofană, mulţi ani unul din cei mai buni din Munţii Făgăraşului. Serviciul de ajutor alpin, din Sibiu, a luat fiinţă în 1925, sub conducerea lui Heinrich Hann v. Hannenheim, maior Oskar Honig şi Karl Schobel. Secţia Sighişoara. Constituită la 2 mai 1881, a avut în conducerea sa, ca preşedinte, pe Friedrich Kraus; vicepreşedinte era Ludwig Schuller, iar secretar — Theodor Fabini. A construit în 1882 o cabană în Munţii Harghitei, numită ,,Harghita", de dimensiuni mari, la o oră distanţă de creastă. Micşorată şi mutată în 1894, a ars în 1896. Secţia a mai clădit o cabană pe Munţii Parîng, la Gura Plaiului (1887), cabana Rudolf, pe Cîrja (1891), iar la 30 august 1936 3 a inaugurat casa de pe Valea Sîmbetei din Munţii Făgăraşului. La 4 iulie 1898 a cumpărat şi amenajat „Vila Franca", în vecinătatea oraşului, vîndută apoi în 1919. E.A. Bielz afirmă că inginerul Fekete din Odorhei a făcut în 1835 ridicarea amănunţită a 800 metri galerii în peştera Homorod-Almaş din Munţii Perşani şi că a publicat despre iniţiativa sa, într-o broşură tipărită la tipografia liceului local. Acum golul subteran se numeşte peştera Mereşti. Secţia Valea Jiului-Petroşani a luat fiinţă la 19 aprilie 1885, avînd preşedinte pe Ig. Nouackh, vicepreşedinte pe H. Hablitschek şi secretar pe doctorul J. Fabini, devenit preşedinte din 1886. Secţia a ridicat o cabană pe Parîng în 1913, care a ars în 1918 şi a fost refăcută în 1922. Cercul Excursioniştilor Către sfîrşitul secolului trecut, mai exact în deceniile 8, 9 şi 10, o preocupare deosebită a intelectualităţii româneşti a fost şi aceea de cunoaştere a ţării şi a frumuseţilor ei naturale. Aşa s-a făcut că în 1875 a luat fiinţă Societatea Geografică Română. În forurile acestei noi societăţi se dezbăteau probleme vechi, cum era şi aceea a constituirii unui club carpatin sau alpin, pentru organizarea mersului pe munte, cum se proceda şi în alte ţări şi nu mai departe, peste munte, la Braşov şi Sibiu. Trebuiau făcute drumuri, marcaje şi construite adăposturi. O altă preocupare o constituia cunoaşterea ţării, a monumentelor, a oraşelor. Se impunea şi în acest sens o organizare, mai ales că prin construirea de căi ferate se uşuraseră mult deplasările în ţară. Ca o consecinţă a acestor preocupări, a luat fiinţă la Bucureşti, în ziua de 1 ianuarie 1891, Cercul Excursioniştilor, prima asociaţie de acest fel în Bucureşti. Atunci s-a întocmit şi un statut, care prin conţinutul lui putea fi model pentru acest gen de asociaţii. Articolul 2 din statut prevedea clar rostul şi intenţiile organizatorilor: „Scopul acestui cerc este de a se întreprinde excursiuni menite să dezvolte iubirea pentru frumuseţile naturii şi înmulţirea cunoştinţelor prin vizitarea monumentelor şi localităţilor din ţară...". Din acest articol reiese că „cercul" avea şi un caracter cultural, de „înmulţirea cunoştinţelor", şi nu numai unul sportiv. Admiterea de membri, menţionată la articolul 3, era condiţionată de „o bună reputaţie în societate", necesita recomandarea a doi membri vechi şi se obţinea numai cu majoritatea voturilor membrilor din comitet. În statutele unor societăţi înfiinţate mai tîrziu au fost clauze şi mai severe pentru selectarea membrilor. În cazurile de excludere, pentru evitarea arbitrariu-lui, articolul 7 indica metode democratice pentru membrul devenit „nedemn". Se cereau 3/4 din voturile comitetului. Cel exclus nu mai putea fi reprimit. Conducerea „cercului" era asigurată de un comitet (articolul 13) format din şapte persoane: 1
Cf. Anuarul S.K.V., 7, 1887, p. 176. Primul preşedinte, Carl Conradt, a demisionat în 1889 din motive de sănătate, dar şi pentru a se putea ocupa, personal, de înfiinţarea staţiunii climaterice de altitudine Păltiniş, realizare din care îşi făcuse un ţel. 3 Cf. Anuarul S.K.V., 4, 1884, p. 14 şi 5, 1885, p. 61, articolul lui W. Hausmann. 2
preşedinte, vicepreşedinte, secretar-contabil, casier şi trei membri. Obiectivele cercului sînt clar expuse în articolul 18: „Excursiile se vor face de regulă în zilele de sărbători"... „Ca mijloc de locomoţie se adoptă piciorul; numai pentru a străbate distanţe mari se va recurge la alte mijloace de transport". Recomandarea şi folosirea mersului pe jos este un indiciu că se căuta mişcarea, mişcarea în mijlocul naturii, izvor de sănătate. Cercul Excursioniştilor, despre care nu ştim cine l-a înfiinţat şi nici ce activitate a avut, nu şi-a propus, se pare, nici să construiască adăposturi în munţi, nici marcaje şi nici să publice vreo lucrare sau vreo revistă. Mijloacele sale băneşti se rezumau la taxa de înscriere, la cotizaţie şi la eventualele venituri. Pentru a veni în ajutorul membrilor, în cadrul cercului a luat fiinţă o „casă de economie", unde fiecare membru putea depune sume în contul excursiilor ce urmau să se facă. Membrii erau solicitaţi să facă ei înşişi recomandări pentru anumite excursii. De aici rezultă o colaborare strînsă între comitet şi membri, pentru realizarea scopului propus. Erdelyreszi Kàrpàt Egyesulet (E.K.E.) (Societatea Carpatină din Transilvania) cu sediul la Cluj-Napoca În anul 1885 a luat naştere E.M.K.E. — Erdelyreszi Magyar Kozmuvelodesi Egyesulet — Societatea Maghiară de Cultură Generală din Transilvania, care se ocupa, între altele, şi cu propagarea turismului. În 1891 avea circa 20 000 de membri şi un fond de 500 000 forinţi. La cererea societăţii E.M.K.E., Institutul Geografic Militar al Imperiului austro-ungar a editat, pînă în 1891, un număr de 81 hărţi turistice, cuprinzînd judeţele şi regiunile montane din Transilvania. Hărţile erau executate la scara l: 75 000, cu echidistanţa dintre curbele de nivel de 100 metri, cu indicarea culmilor, cheilor, potecilor, colibelor, stînelor, izvoarelor etc. Din iniţiativa E.M.K.E. s-a creat asociaţia Erdelyreszi Kàrpàt Egyesulet —E.K.E., Societatea Carpatină din Transilvania, cu sediul la Cluj, avînd preocupări turistice, etnografice,—balneare şi de turism extern. La data înfiinţării, (11 ianuarie 1891), număra 300 de membri. Statutul ei prevedea că trebuie să fie o organizaţie apolitică, să primească în rîndurile sale pe oricine, indiferent de naţionalitate şi ţară, cu condiţia să activeze pentru valorificarea comorilor turistice din Transilvania. La solicitarea Societăţii Carpatine din Transilvania, contele Bethlen Andrâs, ministrul agriculturii, a emis, la 9 mai 1891, o dispoziţie potrivit căreia toate cantoanele forestiere, casele de pădurari şi cabanele de vînătoare erau obligate să amenajeze camere pentru turişti, în special pentru membri E.K.E., în munţii Bihorului, Vlădeasa, Gilăului, Trascăului, Pădurea Craiului, Gurghiului, Şurianului, Cibinului, Parîngului, Ţarcu, Semenicului şi Retezatului. În 1895, E.K.E. avea în rîndurile sale trei mii de membri şi 35 de secţii în aproape toate localităţile mai importante din Transilvania: Arad, Tîrgu-Mureş, Dej, Reghin, Turda, Baia Mare, Deva, Zalău, Oraviţa, Sfîntul Gheorghe, Miercurea Ciuc, Hunedoara, Aiud, Satu Mare, Lugoj, Timişoara, Tîrnăveni etc. Dintre principalele realizări ale asociaţiei menţionăm: înfiinţarea unui comitet pentru marcarea traseelor turistice; construirea mai multor case de adăpost şi cabane între 1890—1930: cabana Cheile Turzii, terminată la_ 4—5 iunie 1895 (cabana actuală datează din 1930— 1934, în urma donaţiei lui Borş Mihai, din Sînduleşti — 4 kilometri de Turda); cabana Padiş, judeţul Cluj; cabana Ponor, actuala cabană Padiş din Munţii Bihorului; cabana Detunata, construită în 1893 (trei camere); cabana Debrin, construită în 1896, în Munţii Gilăului; cabana Răchiţele (1899), în Munţii Vlădeasa, lîngă cascada Răchiţele"; cabana Piatra Mică (1896), în Munţii Piatra Craiului; cabana Sfînta Ana (1897), lîngă lacul cu acelaşi nume din Munţii Ciumatu; cabana Gurghiu, pe Valea Gurghiu; cabana Ciucaş-Tesla; cabana Făget, lîngă Cluj, actuala cabană Făget-Pădure; cabana Bercsenyi, lîngă Cluj (1911), în pădurea Făget; cabana Filea, din Munţii Filea; cabana Găina, pe Vîrful Găina din Munţii Bihorului (1895); cabana Piatra Mare (1910), incendiată în 1916 şi reconstruită în 1930 de B.T.E.; refugiul de pe malul Lacului Roşu; editarea unor publicaţii ca: ghidul turistic din 1891, ce comunica lista cantoanelor şi cabanelor care aveau amenajate camere la dispoziţia turiştilor; tot în 1891 E.K.E. a editat la Cluj Erdelyi Uti Kalauz (Ghid turistic transilvănean), apărut în limbile franceză, germană şi engleză (cuprindea, între altele: date şi indicaţii pentru turişti; trasee turistice montane, cu cele mai importante obiective: vîrfuri, puncte de belvedere, fenomene glaciare, regiuni geologice deosebite, ca: Detunata, Dealul cu Melci etc.) marcajele existente, cabane, refugii, stîne etc.; tarifele ghizilor montani şi cailor pentru „expediţiile" din Carpaţii Meridionali, Munţii Rodnei şi Carpaţii Orientali); în anul 1895 a fost editat ghidul judeţului Braşov semnat de Mehaly Lajos, Brassovarmegyei Turista Kalauz, care conţinea date despre turismul din munţii Postăvarul, Piatra Mare, Ciucaş, Piatra Craiului şi Bucegi. De asemenea, s-au mai publicat numeroase ghiduri judeţene, ilustrate şi broşuri de popularizare. Revista Erdely din iunie-iulie 1895, la paginile 155—157, dă lista ghizilor montani de la poalele munţilor Făgăraşului. În 16 sate erau aproximativ 80—100, de exemplu : —Satul Berivoi: Anton Beleaua, Nicolae Ilisie Fratu etc.,
—Satul Sîmbăta de Sus: Simion Florea, —Satul Arpaşul de Sus: Niculae Ion Dates etc., —Satul Dejani: Niculae Lepşa, Ioan Marcu etc. Aceşti ghizi, români fără excepţie, jucau acelaşi rol în Carpaţi, pe care l-au avut vînătorii sau căutătorii de cristale din Alpi, în explorarea şi cucerirea Alpilor în Elveţia, Italia, Franţa. La iniţiativa lui E.K.E., în casa natală a regelui Mâtyăs (Matei Corvin), din Cluj, în 1902, a luat fiinţă Kărpât Muzeum (Muzeul Carpaţi 1 nr). În acest muzeu şi-a găsit lăcaş fonoteca cîntecelor populare, biblioteca turistică şi colecţia hărţilor turistice în număr de peste zece mii, cum şi expoziţia cu vînzare de industrie casnică. În anul 1898, datorită activităţii lui Julius Czărăn, în cadrul lui E.K.E., a început o activitate speologică în zonele carstice din Munţii Bihorului, Vlădeasa, Pădurea Craiului, Banatului etc. Sînt făcute descrieri despre peştera Vadu-Crişului, Cetăţile Ponorului, Cetatea Rădesei, Onceasa, Focu Viu, Comarnic, Cheile Caraşova, Cheile Nerei. În 1945 E.K.E. a fuzionat cu alte patru asociaţii turistice clujene şi sub preşedinţia etnografului Vâmszer Geza a continuat activitatea sub denumirea de Erdely Nepi Kàrpàt Egyesulet (E.N.K.E. — Societatea carpatină Ardeleană populară), iar mai tîrziu a trecut la Oficiul National de Turism. Societatea Carpatină „Sinaia" În cadrul Societăţii Geografice Române, creată în 1875, existau, între altele, şi preocupări privind activitatea alpină din ţară. În 1882, Dimitrie A. Sturdza a propus înfiinţarea unui club carpatin. Propunerea nu s-a concretizat atunci, dar ideea a fost reluată în 1884, în acelaşi cadru, cu rezultat asemănător însă. Abia peste sase ani, în 1890, în ziarul Sinaia, an. I, nr. 2 din 12 iulie, se făcea simţit ecoul propunerilor anterioare. În publicaţia menţionată se scria: „Este vorba de organizarea unui Club carpatin, cu misiunea de a explora toţi munţii României şi a îngriji treptat de potecile de comunicaţiune prin munţi, începînd cu cei din jurul Sinaii...". Drept consecinţă a dezideratului exprimat prin presă, la 21 februarie 1893, în salonul părintelui arhimandrit Nifon, stareţul mănăstirii Sinaia, a avut loc o reuniune cu participarea următorilor: Ion Teodorescu, Iosef Ungarth, B. N. Pretorian, S. Pop, C. Costache, D. Aldea, F. Hoflich, I. Mano, Iorgu Ionescu, Emanoil Arghiriade, Hristache Ştefanide, D. Dimitrescu, A. Ihalski, David Jacomen, M. Jacomen, Alf. Brand, Ghiţă Manolescu, Ghiţă Ionescu, Emil Codru, Gh. Radian, căpitan Tetrat, A. Dumitrescu, preotul Justin, C. Cavaleru, I. R. Albuleţ, N. Ionescu, C. Petcu şi arhimandritul Nifon. Cei de faţă au hotărît înfiinţarea unei societăţi carpatine, formată din cetăţeni ai oraşului Sinaia sau din alte oraşe ale ţării. Pentru redactarea Statutului au fost delegaţi arhimandritul Nifon, căpitan Tetrat, Iorgu Ionescu, inginerii C. Costache, Pretorian şi Simion Pop. La 11 martie 1893 a avut loc reuniunea de constituire a Societăţii, "cînd s-a făcut o expunere de motive semnată de întreaga comisie, întocmită, probabil, de arhimandritul Nifon, om cult şi călătorit, care a fost ales preşedinte al societăţii. În această expunere se vorbea despre dezvoltarea şi popularizarea localităţii Sinaia, ca urmare a frumuseţii peisajului său şi a condiţiilor climatice. Se arăta, de asemenea, cu mîndrie, că poziţiuni pitoreşti ca cele de pe întreaga vale superioară a văii Prahovei sînt puţine în Europa dar, cu toate acestea, în alte părţi ale Europei, au fost organizate cluburi alpine, oamenii ştiind să beneficieze de cadrul natural prin fel de fel de lucrări artificiale, ca drumuri şi poteci marcate, izvoare şi peşteri amenajate, prin scrieri de popularizare a locurilor. Comparativ, se preciza că, la noi, nimeni nu şi-a dat seama de valoarea economică şi estetică a acestei regiuni, că nu s-a construit nici o cabană1, nu s-a amenajat nici un izvor, cascadă sau peşteră. S-a propus, în continuare, înfiinţarea unei secţii de tir în cadrul societăţii, care „ne vă face mai destoinici pentru apărarea personală şi naţională". Faţă de cele expuse, s-a propus înfiinţarea unei societăţi, numită Societatea „carpatină şi de tir" Sinaia. Primul statut conţinea 39 de articole. În articolul 2, ,,scopul societăţii" era formulat astfel: „a, de a construi poteci pe munţi şi a înfiinţa staţiuni (adăposturi) carpatine, unde se vă crede necesar". Statutul era semnat de toţi membrii fondatori. Primul comitet ales avea următoarea componenţă: preşedinte: arhimandritul Nifon; vicepreşedinţi: Ion Teodorescu şi S. Pop — inginer silvic; casier: Iosef Ungarth; secretar: B. N. Pretorian; membri: F. Hoflich, doctorul Emil Codru2, I. Mano şi căpitanul Tetrat. Prima realizare a Societăţii a fost construirea unui pavilion pentru dare la semn şi cumpărarea armelor necesare tirului. Activitatea secţiei de tir a durat doi ani (1893—1894). După aceea, interesul 1
Se pare că pentru prima dată, într-o societate de turism, se vorbeşte de valoarea economică a frumuseţilor montane. - Este vorba de masivul Bucegi şi împrejurimi. 2 Este vorba de fiul lui Ion Codru Drăguşanu.
pentru tir a scăzut şi societatea a intrat în acalmie. De aceea, la 13 ianuarie 1896 a avut loc o adunare generală la care s-a pus problema dizolvării societăţii ori, dimpotrivă, continuarea programului anunţat la început. S-a ajuns la concluzia necesităţii modificării statutului, a reducerii taxelor de înscriere şi a cotizaţiei. Cu toate acestea, în anul 1895 nu s-a realizat nimic. În ianuarie 1897, făcîndu-se o ultimă tentativă de salvare a acţiunii iniţiate în 1893, a fost redactat un al treilea Statut. Avea 25 de articole şi un preambul explicativ. Noul document statua — abia acum — înfiinţarea Societăţii Carpatine „Sinaia". Iată lista membrilor donatori şi susţinători: Basset L., Carp P. P. senator, fost ministru, Costinescu Emil, deputat, Ghermani M. deputat, fost ministru, Ghermănescu N. Ploieşti, Ionescu Take, deputat, fost ministru, Mândrea arhitect, Rîmniceanu M. I. inginer, directorul Eforiei spitalelor civile, Urechia V. A., senator, fost ministru. Pusă pe temelii noii Societatea carpatină „Sinaia" a purces la prima sa înfăptuire: desfundarea şi amenajarea Peşterii Ialomiţa1. Lucrarea a fost încredinţată inginerului Iosif Sângeorzan şi a durat pînă în 1898, cînd golul subteran, cu minunăţiile sale, a fost dat din nou spre vizitare. Pentru aceasta s-a întocmit un regulament, s-a angajat un om cu paza peşterii. În interiorul ei s-au construit poduri, podeţe, s-au instalat scări, balustrade, plăci indicatoare şi explicative, lămpi de iluminat cu petrol, iar paza a primit în dotare mantale de cauciuc care erau puse la dispoziţia vizitatorilor pentru protejarea îmbrăcăminţii. Tot în anul 1897, Societatea Carpatină „Sinaia" a trecut şi la alte înfăptuiri: construirea unor „staţiuni carpatine" sau „pavilioane", cum li se spunea pe atunci. Aşa au apărut pavilioanele de la Vîrful cu Dor (2 006 metri altitudine) Furnica (1 347 metri altitudine), Davila (1 374 metri altitudine), Sgarbura de pe Calea Codrului; pe muntele Piscul Cîinelui au fost ridicate Chioşcul Piscul Cîinelui din Poiana Carp (unde se află cabana de azi) cum şi chioşcul de la stîna Piscul Cîinelui. Aceste pavilioane şi chioşcuri serveau ca adăposturi împotriva intemperiilor, dar unele dintre ele aveau şi cîte un bufet. Despre amenajarea unei case de adăpost la Peştera Ialomiţei nu se fac referiri în dările de seamă consultate. Despre ea ne aminteşte, în schimb, inginerul Karl Weinlich, membru al S.K.V., S.T.R. şi poate şi membru al Societăţii Carpatine „Sinaia", în broşura intitulată O excursie de la Buşteni în regiunea Bucegilor (l, 8 şi 9 august 1899). Autorul afirmă textual: „Ceva mai jos de schit, pe o poiană verde, se află această cabană amenajată cu priciuri şi saltele de paie, de Societatea Carpatină «Sinaia», care în ultimii ani a făcut atît de mult pentru această regiune"; în prezent Societatea a ridicat pavilionul din şaua Caraimanului, a construit drumul de pe Valea Jepilor, drumul de la Gura Dihamului la Pichetul Roşu, un drum de la Vîrful cu Dor la Peştera Ialomiţei şi un altul din albia Ialomiţei şi pînă la vama Strunga; în 1900 a clădit pavilionul de pe Vîrful Omul şi a amenajat drumul de pe Valea Cerbului2. Realizările obţinute de Societatea Carpatină „Sinaia" au stîrnit admiraţia şi interesul conducătorilor secţiei din Braşov a S.K.V., astfel cum rezultă şi din cele consemnate în Anuarul S.K.V., 20, 1910: „Direcţia în care trebuie să se îndrepte în următorii ani activitatea secţiunii noastre este indicată de activitatea serioasă a Societăţii carpatine «Sinaia»... Prin această activitate tînăra asociaţie ne obligă sa acordăm o mai mare atenţie, să ne îndreptăm spre Bucegi, dacă nu vrem sa rămînem în urma realizărilor sale"3. Societatea sinăiană a organizat numeroase excursii colective, cum şi o serie de conferinţe pentru cunoaşterea Bucegilor. Peştera Ialomiţei a fost dotată cu un registru de impresii, în care mulţi vizitatori au adus cuvinte de laudă celor ce au desfundat-o şi o îngrijeau. Mai mult ca probabil că şi adăposturile de la Caraiman şi de la Vîrful Omul au ţinut astfel de registre, dar ele nu au fost încă descoperite. Iată, în continuare, alte proiecte, acţiuni şi realizări ale Societăţii Carpatine „Sinaia" : • august 1898: invitaţia pentru o excursie la „grotele de la schitul Peştera", care, în urma lucrărilor efectuate, puteau fi vizitate pe o întindere de 400 metri ; • septembrie 1898: se anunţă descoperirea unor noi grote în Bucegi; este vorba de cele două peşteri mici din Cheile Tătarului, cercetate chiar de arhimandrit; se proiectează o excursie ; • iulie 1899: se făcea un apel pentru curăţirea potecilor ce duc la Piscul Cîinelui; 1
Despre această frumoasă lucrare s-a scris în Buletinul inginerilor şi industriaşilor de mine un articol semnat de Iosif Sângeorzan şi Vasile Popovici-Haţeg, cu o schiţă a întregii peşteri şi una în secţiune. Articolul a fost tipărit apoi în broşură de către Societatea Carpatină „Sinaia" şi republicat în Anuarul S.K.V., volumul XIX—1899, şi în toate ziarele din Bucureşti şi Braşov. 2 Nu am putut intra în posesia dării de seamă pe anul 1900 a Societăţii Carpatine „Sinaia", dar în Anuarul S.K.V., 20, 1900, p. 79, se spune: „...este planificată construirea unui drum de călăreţi prin Valea Cerbului, pînă la stîncile Omul, ca şi a unui hotel în apropierea acestui vîrf...", bineînţeles, de către Societatea carpatină „Sinaia". De asemenea, a se vedea şi Anuarul S.K.V., 22, 1902, p. l—9, articolul cu privire la ascensiunea lui Siegfried Gusbeth, la Vîrful Omul, la data de 25 decembrie 1901, unde se spune: „Cuprinşi de o anumită euforie a victoriei, voiam să ne adăpostim de puternicul vînt cît mai repede în prietenoasa casă de adăpost, construită din lemn, de Societatea carpatină românească însă o singură privire ne-a convins că intenţia noastra era nerealizabilă. În faţa uşei şi a ferestrelor se înălţa zăpadă întărită de 2 metri. Dezamăgiţi, ne-am grăbit spre casa de Piatră aflată la o depărtare de numai cîţiva paşi". 3 Activitatea desfăşurată de Societatea Carpatină „Sinaia" a stîrnit admiraţie şi în rîndul altor conducători de asociaţii din străinătate. Astfel au venit să cunoască realizările sale dr. P. Swida, preşedintele secţiei „Kunstenland", şi Kotzbeck, preşedintele secţiei academice Graz.
• august 1899: cu sprijinul ministrului Take Ionescu, la schitul Peştera au fost detaşaţi doi soldaţi înarmaţi, pentru pază şi ordine ; • martie 19001: membrii Societăţii Carpatine „Sinaia" erau convocaţi în adunare generală, duminică 2 aprilie 1900, în sala hotelului Bulevard din Sinaia; • aprilie 1900: publicarea dării de seamă asupra activităţii societăţii pe anul 1899 ; • iulie 1900: intervenţie pe lîngă autorităţile din comunele Predeal şi Sinaia, pentru a atrage atenţia excursioniştilor că orice stricăciuni pe care le vor cauza potecilor şi pavilioanelor construite pe munţi de numita societate îi vor privi personal; • iulie 1901: începerea lucrărilor de reparare a drumurilor, podeţelor rupte, a pavilioanelor construite de Societatea carpatină „Sinaia" ; • iulie 19012: Nicolae Bogdan, secretarul Camerii, însoţit de tinerii studenţi Aurel G. Manolescu şi G. M. Ionescu, a efectuat o ascensiune ; • iunie 1911: se anunţa că în zilele de 27 şi 28 iunie o echipă de lucrători va repara potecile şi casele de adăpost ; • 15 mai 1912: Societatea Carpatină „Sinaia" a hotărît construirea unei noi case la Vîrful Omul în locul celei care a fost distrusă de incendiul în octombrie 1911. După moartea arhimandritului Nifon, la 9 februarie 1909, nu ştim cine a preluat conducerea societăţii, care a mai fiinţat pînă în 1912. Pe lîngă rolul deţinut de organizatorul şi conducătorul Societăţii Carpatine „Sinaia", se cuvine sa se menţioneze şi sprijinul acordat de Take Ionescu, cel care a finanţat construirea drumului de la Pichetul Roşu la Prepeleag, drum ce-i poartă numele, alături de contribuţia adusă la clădirea casei din şaua Caraimanului; pe inginerul Iosif Sângeorzan, conducătorul tuturor lucrărilor de drumuri din Bucegi şi autorul primelor schiţe şi hărţi ale masivului; cum şi sprijinul financiar primit din partea Sofiei Bragadiru în anii 1897—1898, cînd societatea se afla în grea cumpănă. Nu se cunosc împrejurările în care Societatea Carpatină „Sinaia" şi-a încetat activitatea. În darea de seamă a Societăţii Turiştilor din România3 pe anul 1912 se spune că s-a luat hotărîrea de a zidi casa de la Vîrful Omul, avînd încasaţi de la Ministerul de Finanţe 2 400 lei drept primă de asigurare şi că planurile fuseseră întocmite de I. Sângeorzan şi P. Zlatco. Cu toate că S.T.R. obţinuse, gratuit, materialul lemnos necesar noii construcţii, aceasta nu s-a mai făcut. Nu am putut cunoaşte cum a ajuns S.T.R. să încaseze prima de asigurare a casei de pe Vîrful Omul. Se pare că aplicîndu-se prevederile articolului 23 din statutul Societăţii carpatine „Sinaia", aceasta dizolvîndu-se, adunarea generală a hotărît trecerea patrimoniului său asupra Societăţii Turiştilor din România. Societatea de Gimnastică, Sport şi Muzică din Iaşi După cum arată şi denumirea ei, această asociaţie nu a avut preocupări limitate numai la turism şi alpinism, ca în cazul Clubului Alpin din Braşov, S.K.V., E.K.E. sau al Societăţii Carpatine „Sinaia". Era o societate de cultură generală, de gimnastică, sport şi muzică, între iniţiatorii acestei formaţii găsim pe Ion Găvănescul, Paul Bujor, Ion V. Praja, V. Teodoreanu, C. Meissner, Vasile Negrutzi, C. V. Praja, M. Tomida, Em. Bardasare, Gh. Vîrnav-Liteanu, I. Burghele, M. Tilenschi, Gh. Scor-pan, C. Botez, Teodor Berescu şi Dim. Dimitriu. Societatea a luat fiinţă la 14 noiembrie 1902. În Iaşi, avînd ca scop, aşa cum rezultă clin procesul verbal de constituire, procurarea mijloacelor necesare membrilor ei spre a-şi dezvolta fizicul prin exerciţii gimnastice, cum şi gustul muzical prin exerciţii muzicale; de asemenea, dezvoltarea sportului, excursiilor şi tirului. În cele ce urmează, ne vom ocupa, în principal, de alpinism, activitate desfăşurată în munţii Moldovei şi în special în Ceahlău. Numele dat la început, „Societatea de Gimnastică şi Muzică", s-a schimbat pe parcurs în Societatea de Gimnastică, Sport şi Muzică; aceasta s-a petrecut în momentul cînd a luat fiinţă, pe lîngă celelalte secţii ale societăţii, secţia de turism-alpinism. Pentru dezvoltarea alpinismului în regiunea avută în vedere de societate trebuiau construite adăposturi. Clădirea ridicată la 1879 de bătrînul Vasile Măcărescu, la Fîntînele, loc numit şi azi „Fîntîna Măcărescului", a rezistat peste 20 de ani, servind numai ca adăpost de vreme rea, fie la urcat, fie la coborîre. La 1906, ziaristul Gheorghe Panu care venea vara la schitul Durău, unde avea o casă de locuit, a construit o colibă pe Ceahlău, la Fîntîna Rece. În iarna ce a urmat, aceasta s-a dărîmat. El a mai încercat după aceea să înalţe un alt adăpost din lemn, la Piatra Sură, pe versantul estic al 1
Aceste informaţii au fost culese din ziarul Sinaia, informatorul Prahovei, anul I, nr. 4, II, nr. 35, 39, 50, III, nr. 13—14 şi Sinaia, anul III, nr. 25, IV, nr. l, şi V, nr. 19, 22 şi 25. 2 Vezi ziarul Bucegii din Buşteni, nr. 4, 13 şi 25. 3 Cf. Anuarul S.T.R., volumul XI, 1913, p. 123.
Ocolaşului. După terminarea lui însă, din cauza intemperiilor, s-a ruinat şi vîntul l-a aruncat în abrupturile muntelui. Profesorii Dimitrie Cădere şi Ion V. Praja, din Iaşi, au luat iniţiativa zidirii, pe locul unde se găseşte actuala cabană Dochia, a unui adăpost numit numărul l, din pietre lipite între ele cu lut. La 30 iunie 1908 s-a făcut inaugurarea în prezenţa a 12 membri ai Societăţii de Gimnastică, Sport şi Muzică, a unei delegaţii a Societăţii Turiştilor din România (Dragomir Hurmuzescu, Ion Găvănescul, Sava Anastasiu, Dim. Dimitriu, Bratu Ion şi C. Praja) şi a peste una sută persoane (săteni, învăţători, preoţi) din împrejurimi. Casa avea două camere, una pentru vizitatori şi cealaltă pentru îngrijitor (care stătea acolo pînă la 15 septembrie); avea „paratoner" (para-trăznet), masă, paturi, sobe, saltele, perne. A costat 5000 de lei, bani strînşi din subscripţii şi din conferinţele ţinute de Ion Găvănescul1. Taxele erau: 50 de bani, doar pentru adăpostire în cabană, şi 1 leu pentru înnoptare, cînd excursionistul primea căldură de la focul făcut în sobe, pat şi serviciul necesar. Din cauza liantului slab, construcţia s-a ruinat curînd. V. G., un autor al cărui nume ascuns sub iniţiale nu l-am putut identifica, semnala în Anuarul S.T.R. din 1909 „am admirat ruinele cabanei distruse de vînt şi pe fostul păzitor care se încăpăţînează să păzească ruinele". S-au încercat în 1910 unele remedieri, dar totul a fost zadarnic; în 1911—1912 s-a dărîmat complet. În 1913, un comitet alcătuit din profesorii Dimitrie Cădere şi Ion V. Praja, doctorul Ion Costinescu, inginerii Bals şi Niculescu Dacu, sub preşedinţia generalului medic Nicolae Vicol, a delegat pe profesorul Dimitrie Cădere şi inginerul Niculescu Dacu sa supravegheze şi sa conducă lucrările de construire a unei cabane din beton armat, avînd şi acoperişul tot din beton acoperit cu smoală, pe acelaşi loc, numindu-l adăpostul numărul 2 (încă nu se dăduse numele de Dochia). Antreprenor a fost angajat locuitorul din Piatra Neamţ, Carlo Zane. În toamna 1913, construcţia a fost terminată la „roşu" (materialele au fost duse pe cai cu samare, căruţe cu două roţi mici în faţă, mergînd cîte 8—10 ore pînă sus pe munte, ca o caravană), iar în primăvara 1914 a avut loc inaugurarea. Cabana a avut mult de suferit în timpul războiului din 1916—1918, dar a fost refăcută cu mari cheltuieli şi reinaugurată la 6 august 1922 în prezenţa a 606 persoane (excursionişti din Iaşi, Piatra Neamţ şi săteni din satele de la poalele muntelui). Avocatul Măcărescu a înălţat, după 1922, un adăpost din bîrne de brad, cu două camere de găzduire, lîngă „Fîntîna Măcărescului", avînd cîte 10—12 paturi fiecare cameră. A rezistat mulţi ani şi în ultima vreme servea drept magazie pentru cabana „7 Noiembrie". Drumurile de acces la cabane au fost marcate în 1931 de către profesorul Nicolae Macarovici şi inginerul Alexandru Chelărescu. În 1932, sub egida societăţii a apărut Călăuza Ceahlăului, cu o schiţă de hartă. Lucrarea cuprindea numeroase date istorice, descria drumurile de acces spre cabane, cum şi Ceahlăul, menţiona adăposturile etc. Totodată, broşura indica numele membrilor comitetului Societăţii pe anul 1932: preşedinte — Oswald Gh. Racoviţă; vicepreşedinţi — Teodor Berescu şi P. Gh. Şerban; secretar general — C. Vinograschi; casier — căpitan Th. Alisar; cenzori — Alexandru Chelărescu, Ilie Criveanu, Em. Rogus. Secţia de turism a avut următorul comitet: preşedinţe — Cesar Parteni Antoni; secretar — Nicolae Macarovici; membri — doctor C. Papp, V. Paraschiv şi Em. Petro v. Nicolae Macarovici şi Ion Protopopescu au tipărit în 1936, la institutul de cartografie „Unirea" din Braşov, o hartă a Ceahlăului cu traseele turistice marcate în anul 1931. Harta a apărut însă sub egida Turing-Clubului României. Secţia de turism organiza la început excursii în jurul Iaşului şi serbări cîmpeneşti. Curînd însă paşii s-au îndreptat spre munte. Mersul pe Ceahlău a devenit o tradiţie, iar ziua de 6 august a fost proclamată de asociaţie drept „Ziua muntelui". Se făceau dese excursii colective cu numeroşi participanţi pînă la al doilea război mondial şi după acesta, pînă la dizolvarea societăţii. Societatea Turiştilor din România (S.T.R.) La 25 ianuarie 1903, din iniţiativa profesorului Ludovic Mrazec şi a lui Alexandru TzigaraSamurcas2, a luat fiinţă Societatea Turiştilor din România. În adunarea generală de constituire a fost definitivat şi Statutul, care, la articolul 2, preciza: „Scopul societăţii este de a dezvolta sportul excursiunilor, de a înlesni cunoaşterea frumuseţilor ţării româneşti şi de a întări, astfel, iubirea de patrie şi de neam". Primul comitet a fost alcătuit din: Grigore Antipa, G. Balş, Vintilă Brătianu, Ion Costinescu, George Flaişlen, colonel G. Iannescu,. Simion Mehedinţi, Ludovic Mrazec, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Theodor Nica, Tr. Tamm, Alexandru Tzigara-Samurcas, Alceu Urechia, Alexandru Vlahuţă, M. Vlădescu. Delegaţi ai comitetului, aleşi, erau: vicepreşedinţi — Ludovic Mrazec şi colonel G. Iannescu; casier — Theodor Nica; secretari — Alexandru Tzigara-Samurcas şi Gheorghe Munteanu-Murgoci. La înfiinţare, S.T.R. a avut aproximativ 300 de membri printre care figurau Take Ionescu, membru şi susţinător al Societăţii Carpatine ,,Sinaia", şi Radu Porumbaru, cel ce 1 2
Cf. revistei Albina, Iaşi, anul XI, pp. 45—46, din 10—17 august 1908. Cf. Anuarul S.T.R., nr. 1—1904, darea de seamă din 2 februarie 1904.
în 1877 a urcat pe Mont Blanc. Ambii, însă, s-au retras după numai un an. În decursul anilor, numărul membrilor a înregistrat unele fluctuaţii. Pe parcursul celor 15 ani de activitate, Societatea Turiştilor din România a avut o serie de realizări pe care le vom menţiona, selectiv, în paginile următoare... Excursii. Itinerar la Călţun şi Negoi. În vara anului 1903, unul dintre membrii S.T.R., din familia Balş, a făcut o ascensiune în Munţii Făgăraşului, la Călţun şi Negoi. El a relatat despre excursia sa. Din descrierea ascensiunii1 se poate deduce că autorul mai fusese pe acolo, întrucît ştia şi alte variante de traseu pînă la Vîrful Negoiul. Convins că Negoiul este cel mai înalt vîrf din Carpaţi, scria: „Aceste motive fac din această excursiune cea dintîi pe care ar trebui să o facă cei ce doresc sa cunoască Carpaţii şi iubesc natura într-adevăr montană". Desigur, din dragoste pentru acest pisc, se făcea o recomandare greşită, deoarece este indicat să urci mai întîi pe trasee mai uşoare. Numai după un antrenament temeinic e bine sa te avînţi către vîrfurile cele mai înalte şi mai greu de urcat. Tura recomandată de Gheorghe Balş dura 3½—4 zile, pe ruta Bucureşti-Curtea de ArgeşCăpăţîneni, unde se înnopta la hanul lui Iancu Ionescu. Continuă a doua zi: Căpăţîneni-Podeanu, cu dormitul la stînă. Ziua a treia: Podeanu-Călţun (sau Negoiu) şi întoarcerea la Podeanu. Ultima zi: Podeanu-Căpăţîneni-Bucureşti. În descriere sînt menţionate şi călăuzele, toţi români şi proprietari de cai: Gheorghe Streuţ, Nae Popescu, Constantin Petre Badea, Florea Nică (din Arif, azi Arefu), Mustaţă (din Corbeni). Se remarcă faptul că întregul itinerar este prezentat în etape scurte, cu obiective precise şi cu indicarea timpului de parcurgere de la o etapă la alta: „de la Căpăţîneni la Arif, 40 minute, drumul apucă la dreapta, ieşire din Arif, după 35 minute în plaiul de sub măgură (odaia lui Mihai Bărboi), în 30 minute suiş între fagi mici şi rari, vederea devine din ce în ce mai întinsă: la vest, muntele Cozia; la sud, Valea Argeşului pînă la cîmpie...". Aşa, simplu şi precis, descrierea traseului ducea pînă la Călţun. De aici la Negoiu urma un coborîş repede şi greu timp de o oră, pînă la „Portiţă", unde se întîlnea marcajul făcut cu vopsea roşie de Societatea Carpatină Transilvăneană (SKV). Urmînd acest marcaj, la stînga, pe un drum greu, de o oră şi jumătate, trecînd prin Strunga Dracului, se ajungea pe Vîrful Negoiu. De pe vîrf se putea coborî, după aceleaşi semne, în două ore şi jumătate, la cabana Negoiu. Aici se găsea de mîncare şi se putea dormi. Marcajul ducea mai departe către gara Porumbacu. Exista şi un alt drum, de la Podeanu la Negoiu, care nu trecea prin vîrful Călţun, lăsîndu-l la dreapta; acesta însă trebuia încă cercetat şi nu avea semne. Pe o altă variantă, din Podeanu se cobora în Valea Topologului (prin stîna Scărei), şi la vest de Negoiu, prin trecătoarea Scărei, se ajungea în Transilvania, în poteca ce cobora de la casă spre Porumbacu2. Excursii în Gorjiu. I. Moisil descrie, sub acest titlu, şapte călătorii posibile cu plecarea din Tîrgu-Jiu. Excursia a şaptea este cea care duce către muntele Parîng. Se pleacă din oraş, foarte de dimineaţă, pînă la Crasna, cale de 30 de kilometri, cu trăsura sau călare, şi în aceeaşi zi se urcă pe Muncel şi Molidviş, unde se petrece noaptea. A doua zi se continuă suişul prin Tărtărău la Parîng şi pînă în Vîrful Mîndra, numit acum Parîngul Mare (2 518 metri), înapoierea pe aceeaşi rută3. O excursie în Munţii Mehedinţului. La 29 iunie 1905, M. Hergot, Colici, R. Macarie, Bănărescu, N. Baciu şi C. Armaşu au călătorit din Baia de Aramă, parte călări, parte cu trăsuri, la Mărăşeşti, unde-i aşteptau restul de cai şi Bunceanu, conducătorul excursiei. Grupul, mărit la 14 persoane, s-a pus în mişcare la ora 3 d.a., cu direcţia culmea Cernei. Au suit Baroina, din vîrful căreia vedeau, în dreapta, Gorganul, iar la stînga, spre Obîrşii, Poiana Drăghicani. Tîrziu, pe înserat, au coborît în Valea Cernei, la întîlnirea aranjată cu părintele Crăciunescu din Orzeşti. S-au ospătat cu păstrăvi prinşi de acesta şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Dimineaţa au început urcuşul pe plaiul Gîsca şi, după un popas la amiază, au ieşit la gol pe muntele Cumpănu. Au trecut culmea munţilor spre cracul lui Mihoc şi, pe cărare, au înaintat pînă la o stînă, în vecinătatea căreia au întins cortul şi au dormit. Dimineaţa, pe vreme frumoasă, s-au îndreptat călări spre Pietrele Albe, au trecut muntele Olănelul, apoi Olanul sau Groapa lui Burai la rîul Şes şi, de aici, către Vîrful Godeanu. Ajunşi pe pisc priveau spre Banat, Bistra, iar înapoi vedeau Mocîrlău, Micuşa, Gîrdomanu. Din vîrf au coborît două ore pînă la stîna din Balmaj şi au înnoptat. Dimineaţa, prin păduri seculare, au ajuns la Cerna şi Oslea iar, după ce au urcat culmea Cernei şi au coborît plaiul lui Motru, au sosit la Orzăneşti4. 1
Articolul-reportaj este semnat simplu: Balş. Ştim însă că în S.T.R. activau patru persoane cu acest nume: Balş Gg.. d-na Balş G.M., Balş A. M. şi d-na Balş M. Zoe. Pentru a identifica pe autorul descrierii am purtat o convorbire telefonică cu profesorul doctor Matei Balş. Am aflat astfel că este vorba de două familii cu acelaşi nume: prima alcătuită din Gheorghe Balş şi soţia lui, M. G. Balş, care sînt părinţii convorbitorului nostru, şi a doua — Matei A. Balş şi soţia lui, Zoe M. Balş. Conducătorul excursiei la care ne referim a fost Gheorghe Balş. col ce a marcat drumul de la Podeanu la Negoiu (vezi, Marcaje). 2 Am reprodus itinerarul descris de Gheorghe Balş pentru a se vedea, o dată în plus, cît de mult se umbla pe munte la începutul acestui secol. Fireşte, toponimele notate de autor sînt schimbate azi... 3 Cf. Anuarul S.T.R., anul I, 1903, p. 37. 4 Idem, III, 1905, p. 58.
Excursie în Retezat. Un grup format din Sabina Cantacuzino, Pia Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Matei A. Balş, Vasile Popovici-Haţeg, la care se adăugau călăuza şi însoţitorii, în total nouă persoane, a urcat la 25 august 1905 în masivul Retezat. La Haţeg excursioniştii au fost găzduiţi de Vasile Popovici-Haţeg. Dimineaţa au plecat cu trăsura în satul Rîu de Mori. Aici îi aşteptau călăuzele, caii şi însoţitorii lor. Au pornit călări trecînd pe lîngă ruinele numite „Cetatea Colţu", aflată în stînga, apoi pe Valea Rîuşorului. După şase ore au ajuns la locul numit Valea Reasă 1 o poiană mare, unde se despărţea drumul spre Retezat de cel ce ducea la lacul Zănoaga. Primul se putea parcurge numai cu piciorul, pe al doilea se putea urca şi călare. Au preferat mersul pe jos şi, după trei sferturi de oră, se găseau la Custura Retezatului. Au continuat calea încă trei sferturi de oră pînă la cel mai apropiat izvor de vîrf, unde au cinat şi au înnoptat. Dorind să vadă răsăritul soarelui, au pornit pe jos la ora patru şi jumătate în dimineaţa următoare şi la şapte fără un sfert erau pe Vîrful Retezat. Soarele răsărise. Priveliştea era deosebit de frumoasă. S-au îndreptat către coama Bucurei, dar au trebuit să coboare timp de două ore, cînd spre vale, cînd de-a coasta. Au suit un urcuş mic, de unde de asemenea aveau privelişti splendide: la stînga Vîrful Bucura şi, în fund, Retezatul, iar mai înainte — Vîrful Peleaga; în dreapta — coama, iar în faţă — şapte lacuri mici şi mari. Din coamă au mers în jos la lacul Bucura. După o pauză de două ore s-au reîntors pe unde veniseră, apoi luînd-o puţin la stînga au atins din nou coama, dar în alt punct, cu un orizont schimbat 2. De aici pînă la lacul Zănoaga au făcut două ore. Aici îi aşteptau caii şi însoţitorii veniţi pe altă cale. Au cinat şi înnoptat. A treia zi, călări, pe Valea Judelui şi pe coamele muntelui cu acelaşi nume s-au lăsat în Valea Lăpuşnicului şi au poposit la casa de vînătoare a proprietarului locului. Plecînd de la casă, au trecut prin cheile Lăpuşnicului, petrecînd noaptea în Poiana Zlata. Dimineaţa următoare au călărit pînă la Rîu de Mori. Aici s-au despărţit de cai şi de călăuze şi, cu trăsurile, s-au reîntors la Haţeg3. Din Sinaia sau Predeal la Piatra Craiului4 Gheorghe Balş, membru în comitetul S.T.R., a făcut o ascensiune în Piatra Craiului, în 1905, împreună cu mai mulţi participanţi. Sosiţi cu trenul în Zărneşti, unde se găseau călăuze calificate ca Ion Minea, Bobinca etc.; dintre cele două drumuri ce pleacă din susul oraşului (unul prin Măgura, putînd fi urmat şi călare, încît în trei ceasuri se ajungea la cabana S.K.V., iar al doilea prin Prăpastia, care nu se făcea decît pe jos), l-au ales pe cel din urmă fiind mai frumos şi mai pitoresc. De la intrarea în chei au mers vreo trei ceasuri pînă la cabana S.K.V. Adăpostul nu avea îngrijitor. De la cabană la vîrf, pe un drum fără dificultăţi, au mai urcat două ore şi jumătate. Din Vîrful ,.La Om", priveliştea era minunată: la vest — lanţul Munţilor Făgăraşului pînă la Negoiu; la sud-vest — Iezerul şi Păpuşa; iar la est — masivul Bucegi. Au coborît pe partea de vest a Pietrei Craiului, „Drumul lui Deubel", marcat cu semne roşii, considerat atunci „unul din cele mai dificile din munţii noştri" şi, după 4—5 ore, au sosit la Plaiul Foii. Din Novaci în Parîng şi în Valea Lotrului. Gheorghe Balş a condus în 1904 o excursie5, cu plecarea din localitatea Novaci, pe muntele Parîng şi, în continuare, pînă în Valea Lotrului. Părăsind Novaci, centru bun de excursii, participanţii au mers prin plaiul Hereşeştilor şi, după două ore şi jumătate, au ajuns la Poiana Co-mandei. De acolo, în continuare, la Redeiul şi Rotunda, încă treizeci şi cinci de minute. Mai departe, pînă să iasă din pădure la gol, au mai suit o oră şi un sfert, pînă la Maileasa. Drumul prin „golul alpin" le-a oferit privelişti minunate: la nord vîrful munţilor, la sud şi est — văile adînci şi coastele împădurite. Pînă la fîntîna din coasta Crainicului au mai făcut o oră şi un sfert. Acum au început ascensiunea spre vîrf. După o oră şi un sfert de călărie, au părăsit caii şi, pe jos, printre stînci de gneiss şi granit, cu trudă, au sosit pe Vîrful Mîndra — Parîngu Mare (2 518 metri). Au admirat peisajul şi au urmat coasta spre est, trecînd Gruiul, Pîcleşul şi Setea; în două ore şi jumătate se aflau în curmătura dintre Ieşul şi Gereşul. Aici au regăsit caii, veniţi pe altă cale. Au încălecat şi în treizeci de minute erau la Piatra Tăiată. Cotind-o spre nord şi coborînd în Căldările, au lăsat Cîlcescu cu lacul lui pe dreapta şi, trecînd o pantă repede, spre răsărit, la o oră şi treizeci de minute au întîlnit un pichet. De la el au străbătut o pădure rară şi, depăşind rîul Lotru, au avut în faţă casa lui Duţescu, în Cărbunele. De la casa lui Duţescu la Voineasa se făceau opt ore. Poteca urca spre est şi încrucişa drumul Novaci-Salane6, apoi, pe culmea dintre Lotru şi Latoriţa, se îndrepta spre răsărit, pe versantul de sud al coastei Benghii, pe o cărare foarte bună, pe la stîna „La Biserică", şi Pietrile, traversa calea Latoriţa-Vidra, între Puru şi Turcitu, ajungîndu-se la Maileasa, apoi la Voineasa. O călătorie în Munţii Caucaz7. Trei membri ai Societăţii Turiştilor din România, secţia 1
Denumirea actuală este ,,Valereasa", vezi Buletinul alpin I, nr. 3. pp. 41—42. Atragem din nou atenţia cititorului că trebuie să ţină seamă de timpul cînd au fost publicate descrierile după care relatăm excursia din 1905 în Retezat; pe atunci toponimia era mai săracă sau chiar alta decît azi. Chiar şi drumurile s-au schimbat. 3 Vezi, O excursiune în masivul Retezatului, de Matei Balş. Anuarul S.T.R., volumul 3, 1905, pp. 9—15. 4 Cf. Anuarul S.T.R., 3, 1905, pp. 16—18. 5 Cf. G. Balş, Excursiunea pe Parîng. Anuarul S.T.R., 11—1905, p. 7. 6 Denumire care azi nu mai există. 7 Dr. A. Wetter, O călătorie în Caucazii centrali, Anuarul S.T.R., volumul XI — 1913, p. 35. 2
Wander-Club Bucureşti, dr. A. Wetter, dr. Rohler şi Westermann, profesori, au întreprins o ascensiune în masivul Caucaz, pe Vîrful Kazbek (5 047 metri altitudine) în iulie 1912. Plecarea a avut loc din Bucureşti cu direcţia Istanbul şi de acolo, cu vaporul, de-a lungul coastelor din sudul Mării Negre pînă la Batum, unde au ajuns la 4 iulie. În continuare au mers pînă la staţia Kazbek. Aici sperau să găsească o călăuză, dar nu au luat decît purtători de bagaje. Abia mai tîrziu au putut angaja călăuză pe Isac Besurtanov. La 1 800 metri altitudine, drumul intra pe albia pîrîului Amilişka, a cărui sursă era un gheţar. Tot urcînd, după un timp, li s-a arătat în faţă un „dom" de zăpadă, numit Voljiska nr. 1 (4 300 metri) pe care la prima vedere l-au confundat cu Kazbek. În apropierea acestui „dom" se afla o căsuţă albă, o cabană pentru adăpostit. Pe parcurs alpiniştii au observat că drumul era marcat cu grămezi de pietre, numite ca şi la noi „momîi". După şapte ore de urcuş, au sosit la cabana Iermolov, situată pe creasta lanţului Bartge, un adăpost foarte modest. A doua zi, de la cabană, ei au pornit dimineaţa la ora cinci fără un sfert, căţărîndu-se pe pereţii stîncoşi şi, o oră mai tîrziu, se aflau la 3 750 metri altitudine. La 4 050 metri au lăsat o parte din bagaje. Încă o oră şi jumătate de suiş şi se găseau la piciorul adevăratei creste, la 4 400 metri. Aici au lăsat ultimele bagaje şi au prins la ghete „potcoave". Acum, pe zăpadă, au început asaltul către vîrf. La ora 13 admirau panorama înconjurătoare de la 5 047 metri altitudine. O jumătate de oră de desfătare, după care a urmat coborîsul pe vechile urme, pentru a recupera bagajele lăsate la cele două etape. La un moment dat au pierdut urmele, călăuza s-a abătut din drum şi a căzut într-o crevasă. Cu multă greutate şi numai cu ajutorul corzilor au reuşit să-l scoată şi astfel s-au înapoiat cu toţii. Publicaţii. S.T.R. a publicat 13 numere din anuarul său, aceasta fiind, după părerea noastră, cea mai de seamă realizare a sa, deoarece anuarele erau atunci un preţios îndrumător pentru cei ce voiau sa facă excursii montane, iar acum ele sînt documente care reflectă întreaga activitate a acestei societăţi începînd cu anul 1903 şi pînă la începerea războiului. Partea finală a fiecărui anuar cuprindea lista membrilor din centrală şi din secţii, încît ne permite sa urmărim evoluţia numerică a membrilor, cum şi numele celor ce au rămas legaţi de societate pe tot timpul existenţei sale. Avantaje de călătorie1. Pentru a uşura călătoriile spre munte şi spre alte obiective, aşa cum prevedea statutul, S.T.R. a obţinut pentru membrii săi o serie de înlesniri la transportul pe C.F.R. Astfel, încă din primul an (1903), C.F.R. a acordat 50% reducere grupurilor de trei persoane, la bilete circulare, în perioada 1 mai — 30 septembrie, şi reducere, în orice direcţie, grupurilor de peste 20 de persoane. Aceste avantaje au sporit în 1908, cînd s-a acordat reducerea de 50% şi grupurilor de minimum trei persoane, pentru tot anul şi pentru toate staţiunile balneoclimaterice. Societatea forestieră „Argeş" a acordat acces liber membrilor S.T.R. pe trenuleţele sale ce făceau cursa Curtea de ArgeşCumpăna. Din partea Ministerului de Finanţe, în iulie 1903, S.T.R. a obţinut pentru membrii săi liberă trecere peste graniţă în regiunea muntoasă limitrofă. Societatea a stabilit cu S.K.V. o serie de înţelegeri de interes reciproc; una, încheiată în 1904, cuprindea condiţiile privind cabanele ce urmau să fie construite în zona de la Turnu Roşu, la Piatra Craiului; alta în 1905, prevedea clauzele intrării în România, fără paşaport, a membrilor S.K.V. cu biciclete şi aparate fotografice; în schimb, S.K.V. oferea adăpost membrilor S.T.R. în cabanele Mălăeşti, Vlăduşca, Cristianul Mare, Păltiniş, Prejba, Negoiu şi în cele de la cascada şi lacul Bîlea. Adăposturi. În primul Anuar al S.T.R. (1904) au apărut două ştiri privind adăposturile montane la care aveau acces membrii societăţii turistice: prima anunţa că Ministerul Domeniilor a cedat acestora clădirea de pe muntele Furnica-Bucegi (numită şi „Casa Carp"), iar a doua anunţa hotărîrea comitetului S.T.R. de a cere primăriei capitalei să-i cedeze construcţiile părăsite de la Scropoasa. Nici unul nici celălalt din scopurile propuse nu a putut fi atins. Casa Carp a fost lăsată să se ruineze, iar cele de la Scropoasa vîndute sau închiriate unui particular. În 1905, în urma unei înţelegeri cu Societatea forestieră „Argeş", aceasta a pus la dispoziţia membrilor S.T.R. cabanele forestiere de la Piscul Negru şi de la Valea Caprei din Munţii Făgăraşului. În 1907, S.T.R. a construit două cabane: una în Piatra Craiului, la Grind, realizată de secţia Cîmpulung şi inaugurată la 8 iunie 1908, cînd s-a organizat şi o excursie sub conducerea lui B. Golescu, în zilele de 7, 8 şi 9 iunie. Din partea comitetului central a participat A. Ştefănescu-Galaţi. Plecaţi din Cîmpulung la Rucăr, excursioniştii au petrecut noaptea în satul Dîmbovicioara. A doua. zi, după cinci ore de călătorie pe cai, au ajuns la stîna din Grind, iar încă după o oră şi jumătate — la cabană 2 (situată la 1 800 metri altitudine). A doua cabană a fost ridicată pe muntele Podeanu din masivul Făgăraşului. Inaugurarea ei a avut loc la 18 august 1908, în prezenţa Elenei Sturdza, a lui Gabriel Dimitriu, Gh. Taşca, Matei Balş, Stoicescu şi a lui Duffour. Cabana din Ceahlău, la care societatea a contribuit material cu 200 lei (darea de seamă din 1914), s-a 1
Ordinea realizărilor o comunicăm după darea de seamă din adunarea generală a societăţii pe anul 1915, Anuarul S.T.R., volumul XIII—1915, p. 131. 2 Casa avea două camere din zid: una pentru dormit, de patru metri şi jumătate pe patru, pentru 16—20 persoane, iar cealaltă servea ca bucătărie şi pentru îngrijitor şi avea trei metri pe patru. Se putea amenaja şi podul; în astfel de cazuri, capacitatea de cazare a cabanei se ridica la 30 de persoane.
inaugurat în primăvara anului 1914, în prezenţa a 606 persoane. Secţiuni. S.T.R. a înfiinţat secţiuni în Cîmpulung Muscel, Turnu Severin şi Iaşi. Dintre acestea, singura care a avut o activitate importantă a fost secţia Cîmpulung, animată de farmacistul Gabriel Dimitriu, un mare pasionat al muntelui. Societatea a mai avut afiliate cîteva grupuri turistice (asociaţii) existente: Societatea germană Wander-Club Bucureşti, Societatea Vereinigung der Reichsdeutschen din Cîmpina şi secţiunile şcolare Mihai Viteazul şi Seminarul Nifon. Au mai fost afiliate, cîtva timp, Societatea Românească de Sport şi Societatea Studenţilor în Litere. Plătind cîte trei lei pentru membrii lor, aceştia beneficiau de drepturile acordate membrilor S.T.R. Drumuri şi marcaje. Societatea nu a construit nici un drum, în schimb a marcat un drum pe Negoiu, însemnat de Gheorghe Balş în 1903 sau mai înainte1 începînd de la Podeanu, cu vopsea roşie şi cu săgeţi indicatoare. În 1913 S.T.R. în colaborare cu Wander-Club, respectiv Traian Lalescu, secretarul general al societăţii, şi cu W. Winter, au marcat Valea Jepilor şi Valea Cerbului punînd şi două plăci indicatoare până pe zidul Făbricii de hîrtie şi cealaltă la Elizeul din Valea Cerbului; tot ei au marcat atunci şi drumul pe platou de la cabana Caraiman la Vîrful Omul—S.T.R. a mai înfiinţat şi o secţie de fotografi amatori, prima ce aduna laolaltă pe iubitorii acestei arte. Excursii şi activităţi deosebite.. Încă nu se terminase prima mare conflagraţie mondială şi oamenii căutau pacea în liniştea munţilor2. Cei tineri, mai întreprinzători şi mai plini de energie, voiau să spargă vechile tipare ale înaintaşilor. Nu s-au mai mulţumit cu tura „clasică", călare sau pe jos, de la Sinaia ori Bran la Peştera Ialomiţei, de exemplu. Ei s-au ambiţionat să străbată şi să cunoască regiuni cît mai întinse, într-o singură călătorie de mai multe zile cu înnoptări la cabane, stîne sau corturi. Cele mai vechi excursii de acest gen au fost întreprinse de membrii secţiei alpine a clubului Sportul Studenţesc, sub conducerea lui Nicolae Dimitriu, ajutat de studenţii Paul Nedelcovici. Victor Mateescu, Petre Panaiot, Ioan I. Săvescu şi Cristache Dedula3. La 8 aprilie 1920 au făcut o ascensiune pornind din Bucegi peste Strunga la Bran, parcurgînd traseul Buşteni-drumul Schiel-Lăptici-Peştera-Strunga-Grohotişul-Guţan-Bran, iar în iulie 1920: Valea Cerbului-Vîrful Omul-Peştera-Strunga-Tătarul-Dudele - Pietrele Albe - Curmătura Fiarelor-Rucăr - muntele Mîra Mare-Păpuşa-Lereşti, drum de 4 zile, timp în care au parcurs 120 kilometri. În iulie 1921, grupul Nicolae Dimitriu, Victor Mateescu, Cristache Dedula şi Petre Panaiot au parcurs creasta munţilor Retezatului, Parîngului, Lotrului şi Făgăraşului, cu plecarea din Grădiştea Haţegului4. Această excursie s-a repetat în 1922, tot sub conducerea lui Nicolae Dimitriu, grupul mărindu-se acum şi cu Paul Nedelcovici şi J. Blumea, avînd plecarea din comuna Teregova şi trecînd prin Godeanu-Retezat etc., pînă în Munţii Făgăraşului; excursia a durat 20 de zile şi s-au parcurs 385 kilometri, peste 45 de vîrfuri. Cristache Dedula, unul din participanţii la aceste excursii, în articolul Alte adăposturi şi cabane în munţii noştri5, consemna că, plecînd din frumoasa vale a Cernei, nu a găsit nici un adăpost în Munţii Godeanu, nici în drumul spre Poiana Ruscă şi nici pe Borăscu. În Retezat, lîngă lacul Zănoaga, a găsit cabana lui Gabor Kendefi. Mai departe nu a aflat nici un adăpost către Slăveiu, Drăcsanu, Oslea, Peleaga-Lupeni şi nici către Vîrful Mare. În Munţii Parîngului a întîlnit frumoasa cabană a Parîngului, în dreptul satului Livezeni, construită din iniţiativa turiştilor din acea regiune. Mai existau în Parîng: cantina lucrătorilor forestieri de pe Valea Lotrului, mai jos ele lacul Cîlcescu, şi staţiunea forestieră de la Obîrşia Lotrului. În Munţii Cindrelului (Cibinului) funcţionau mai multe case: în Valea Frumoasă — clădirea fostei vămi, care necesita reparaţii; la sud-vest de Piatra Albă din Ştefleşti — cabana vînătorilor din Sibiu, numită „Groapa Jipoasă", şi una la est de Vîrful Cindrel, lîngă stîna din Cînai; în Poiana Ţapului se găsea un adăpost al vînătorilor şi o cabană a S.K.V.; o cabană putea fi întîlnită pe drumul de la Vîrful Voineagul spre Vîrful Prejba şi alta, tot a S.K.V., aproape de Vîrful Prejba. În acest munte fiinţa staţiunea turistică-balneară Păltiniş. Urme ale fostelor cabane, distruse de război, se mai vedeau la Vîrful Pleaşa, în Valea Laitei, pe Piscul Laitei, pe Valea Bîlii, în căldarea Arpaşului, pe Piscul Tărîţa şi în Valea Viştei Mari. Grupul amintit mai sus a efectuat şi în anii următori numeroase ascensiuni in Bucegi, în Piatra Craiului şi în Munţii Făgăraşului, pînă în 1925, cînd Nicolae Dimitriu, terminînd facultatea, a plecat la Cetatea Albă, predînd altcuiva conducerea secţiei. 1
Cu prilejul excursiei făcute în 1903 pe Negoiu, marcajul exista. Cf. Mihai Haret, în articolul Cum am cunoscut-o pe Bucura Dumbravă, excursie efectuată la 19 septembrie 1918, în timpul armistiţiului. 3 Cf. Gazeta sporturilor, nr. 45 din 16 decembrie 1924. 4 Idem, şi Buletinul alpin, anul I, nr. l—2, 1933. 5 Cf. Gazeta sporturilor, nr. 11 din 2 octombrie 1924. 2
Un fapt deosebit pentru acea epocă l-a constituit apariţia, la 14 septembrie 1924, a ziarului Gazeta sporturilor, publicaţie ce şi-a propus sa informeze pe cititori asupra desfăşurării activităţii sportive. Pentru alpinism, se preciza în nr. 2 al gazetei, redacţia dorea ca la o rubrică specială să întocmească un mic ghid al alpinismului pentru România, descriind excursiile efectuate în munţii ţării. În această ordine de idei, se făcea apel la cititorii care întreprindeau ascensiuni să trimită dări de seamă pentru a fi publicate şi a stimula astfel şi pe alţii. „Totodată, spunea autorul articolului, anunţăm pe această calc că ziarul nostru va da cea mai largă ospitalitate mişcării alpine, aşa că îndemnăm pe toţi amatorii alpinismului în România să urmărească această rubrică care va face legătura între alpiniştii români". Autorul articolului, semnat cu iniţialele R. C., făcea precizarea că în rubrica Alpinism vor fi anunţate excursiile mari ce se vor organiza etc. Printre colaboratorii rubricii se numărau Nicolae Dimitriu (semnînd cu numele său sau cu pseudonimele „Dinicu" ori „Nicodim"), Ioan I. Săvescu, Tudor Constantinescu, Mihai Ciupagea, Ion Carabaşiu etc. În legitimarea rubricii intitulată Alpinism, frumos „ornată" cu un piolet şi cu o frînghie, autorul neindentificat îşi amintea că în urmă cu 12—13 ani (1911—1912, n.n.) citea dările de seamă despre unele excursii în Munţii Bucegi şi că încă atunci se întreba ,,cum de nu avem în România un organ în care să se scrie numai despre alpinism", spunînd mai departe: „numai cine nu s-a urcat pe un munte nuşi poate da seama de necesitatea naţională a dezvoltării acestui sport". La rubrica Alpinism s-au scris multe articole descriind ascensiuni, s-a scris despre înfiinţarea şi activitatea societăţii „Hanul Drumeţilor" şi despre transformarea ei în Turing-Clubul României, despre o ascensiune pe Mont Blanc1, fără a se preciza numele celor ce au efectuat-o şi nici date despre moartea studentului în medicină C. Popali, „vestit turist şi alpinist român", care, împreună cu un coleg de facultate, încercînd escaladarea unuia din cele mai periculoase vîrfuri din Alpii elveţieni, fiind surprinşi de vremea rea şi viscol, au fost zvîrliţi într-o prăpastie2. Aceste două informaţii sînt o dovadă că în perioada respectivă românii escaladau masivul Mont Blanc şi Alpii elveţieni. Federaţia Societăţilor Sportive din România, F.S.S.R., a activat şi după război, avînd comisii pentru fiecare disciplină sportivă, inclusiv pentru turism-alpinism, iar pe oraşe sau judeţe au fost constituite subcomisii. Aşa a apărut în ziare3 invitaţia (pentru ziua de 29 mai 1925) privind organizarea subcomisiei de turism Bucureşti, a asociaţiilor Amicii Naturii, Sportul Studenţesc, Petrolul, Macabi, Juventus şi Romcomit. Mişu Niculescu a fost ales preşedintele subcomisiei de turism Bucureşti, cu sediul în strada Mihai Vodă nr. 9. În afara unor excursii, bine venite, organizate de această subcomisie, ea a avut şi unele manifestări bizare, contrare rostului turismului şi alpinismului. Astfel a apărut ştirea 4 că subcomisia de turism a comercializat floarea de colţ, pe terenul sportiv Juventus, strîngînd 1 085 de lei ! Tot această subcomisie de turism a organizat „crosuri alpine", în Munţii Făgăraşului şi în masivul Bucegi, în anii 1925—1927. Asemenea „crosuri alpine", fiind contrare ţelului urmărit de turism şi alpinism, nu au mai avut loc, din fericire după 1927. Iată şi o informaţie privind ascensiunile efectuate în vacanţa de iarnă 1924 în Bucegi... Seria excursiilor a deschis-o George Mortzun şi Mircea Chernbach. Au urmat Bucura Dumbravă cu Elena Romniceanu, Eufrosina M. Neniţescu, Constanţa Georgescu şi Natalia Slivici; Toni Zlatco, cu doi tovarăşi; Mihai Haret cu Mihai Ciupagea, Walter Muston, Spiru Gold-Haret şi Coliban; Ioan I. Săvescu cu Lucian Bacu, Tudor Constantinescu, Iosif Salter etc. Cu ocazia excursiilor ce au avut loc în vacanţa de primăvară 1925 a apărut, pentru prima dată, şi numele lui Nicolae Comănescu, elevul de liceu de la Călăraşi-Ialomiţa, împreună cu alţi colegi: Metodiu Niculescu, Constantin Dimitrescu, Tomiţa Drăgoi, Capon şi Stăncescu (Nicolae Comănescu avea să devină unul dintre cei mai buni alpinişti ai ţării). Societatea turistică „Frăţia Munteană" Înfiinţînd la Cluj, sub auspiciile Universităţii, în 1920, primul Institut de Speologie, Emil Racoviţă şi-a început curînd primele explorări subpămîntene în tovărăşia colaboratorului şi prietenului său, profesorul Rene Jeannel, numit subdirector al acestui institut. Entuziasmat de frumuseţile nebănuite ale peşterilor din Munţii Apuseni şi impresionat de viaţa trudnică a populaţiei din regiune, Racoviţă şi-a comunicat impresiile într-o conferinţă la Societatea de Ştiinţe din Cluj. Tot atunci savantul a exprimat şi ideea creării unei societăţi turistice, care să pună în valoare aceste frumuseţi şi sa 1
Cf. Gazeta sporturilor, nr. 55 din 27 ianuarie 1925. Idem, nr. 8 din 27 septembrie 1924; se preciza că victimele erau studenţi şi că la înmormîntare a asistat tot corpul studenţesc din Geneva, împreună cu rectorul Universităţii. 3 Cf. Gazeta sporturilor, nr. 96 din 28 mai 1925. 4 Idem, nr. 140 din 8 septembrie 1925. 2
vină în ajutorul populaţiei montane. El a iniţiat un apel 1 care a fost semnat de numeroşi intelectuali clujeni şi apoi publicat. Pornind de la constatarea că în acea vreme populaţiile ce locuiesc în munţi sînt în general sărace în mai toate părţile lumii, că îndeletnicirile lor principale, creşterea vitelor şi exploatarea pădurilor, sînt puţin productive, datorită condiţiilor climatice şi greutăţilor de acces, Racoviţă afirma că „turismul este singurul mijloc de a îmbunătăţi repede şi temeinic starea populaţiei muntene". „Turismul — continua el — poate să scape pe aceşti oameni din nevoie cum a făcut-o pentru locuitorii Alpilor, Pirineilor şi ai multor altor centre turistice, care azi sînt considerate ca aşezăminte bogate şi care erau, înainte de deschiderea lor la turism, tot aşa de sărace ca şi satele noastre de munte". Invocînd şi alte motive în sprijinul ideii că turismul trebuie să devină o sursă de venituri în dezvoltarea naţională, apelul poate fi împlinit — spunea el — dacă forţele turistice răzleţe se vor strînge într-un mănunchi, într-o puternică societate turistică. Apelul a avut răsunetul necesar în rîndurile intelectualilor clujeni2, încît, în urma publicării lui a luat naştere societatea „Frăţia munteană", la 21 noiembrie 1921, în şedinţa ţinută la Institutul de Igienă, sub preşedinţia profesorului Juliu Moldovan. După votarea proiectului de statut, adunarea a ales conducerea, care avea următoarea componenţă: preşedinte — Emil Racoviţă; vicepreşedinţi — I. Atanasiu şi doctor O. Prie; secretar general — Victor Stanciu; casier — doctor Laurian Gherman. Programul activităţii imediate era schiţat de preşedinte chiar în şedinţa de constituire: organizarea materială a societăţii; imprimarea apelului şi statutului societăţii; studii pregătitoare de prospectare turistică a cîtorva regiuni muntoase şi în special a Munţilor Apuseni; repararea casei de la Detunata, construcţia unei case de adăpost la Gheţarul de la Scărişoara; ajutorarea antreprenorului hotelului de la Peştera de la Vad; conferinţe populare pentru răspîndirea turismului. Statutul „Frăţiei Muntene". Pornind de la dezideratul de a „strînge într-un mănunchi puternic forţele celor ce iubesc munţii" (art. 1), statutul menţiona scopul şi mijloacele îndeplinirii acestuia. În articolul 2 se anunţa astfel acest scop: „să cerceteze şi să studieze ştiinţificeşte munţii României; să-i facă cunoscuţi atît în ţară, cît şi în străinătate; să uşureze, în general, prin toate mijloacele călătoriile şi şederea în munţi şi, în special, să obţină pentru membrii «Frăţiei Muntene» reduceri de preţuri şi avantaje de tot soiul la hoteluri, magazine, căi ferate; să apere munţii şi pădurile lor de devastări; să formeze, să ocrotească şi să ajute pe călăuzele de munte, pe cantonieri şi pe agenţii silvici; să contribuie la ridicarea nivelului moral şi material al populaţiei din munţi". Pentru îndeplinirea acestui scop, articolul următor prevedea o serie de mijloace, pornind de la stabilirea şi întreţinerea unor strînse legături cu autorităţile şi societăţile interesate. Erau prevăzute apoi: organizarea de excursii individuale şi colective; ţinerea unor şedinţe de comunicări şi conferinţe în şedinţe publice; editarea unui periodic, a unor călăuze, lucrări ştiinţifice şi de popularizare a frumuseţilor munţilor; construirea unor drumuri şi poteci; înfiinţarea unor hanuri, ospătarii şi adăposturi în centrele turistice, cum şi îmbunătăţirea celor existente; aşezarea de plăci şi tăbliţe de orientare; stabilirea de regulamente şi tarife. Ultimele două mijloace pentru atingerea scopurilor propuse dovedesc preocuparea constantă a societăţii „Frăţia Munteană" de a interveni la forurile competente „pentru apărarea munţilor de surpări şi distrugeri de orice soi şi urmărirea executării lor; cereri de aplicare a legilor şi regulamentelor care ocrotesc pădurile şi apele de munte, fie particulare, fie ale statului, de prădăciunile locuitorilor şi supravegherea aplicării acestor dispoziţii legale". Obiectivele sociale urmărite prin statut reies şi din formularea finală, prin care se propune să se depună eforturi ca satele izolate din munţi să aibă acces la cultură şi educaţie cetăţenească, asigurîndu-se totodată şi legături mai uşoare cu zonele înconjurătoare, de unde îşi pot procura cele necesare traiului, ca hrană, îmbrăcăminte, ajutor medical etc. Pentru administrarea treburilor societăţii s-a hotărît alcătuirea unui sfat central şi a unui consiliu de administraţie. Sfatul central, din care făceau parte 15 membri, aleşi pe trei ani, reeligibili, era ajutat de sfaturi tehnice. Sfatul tehnic al localităţilor şi monumentelor frumoase, de pildă, cuprindea mai multe secţii: arheologie, istorie, frumuseţile naturale, parcuri şi rezerve naţionale, etnologie şi folcloristică. La 29 iunie 1933. Societatea turistică „Frăţia Munteană" a fuzionat cu Turing-Clubul României, contopindu-se cu secţia clujeană a acestuia, “Munţii Apuseni", şi luînd un nou nume: secţia T.C.R. „Frăţia Munteană". În cei 12 ani de activitate (21 noiembrie 1921 — 20 iunie 1933), Societatea turistică „Frăţia Munteană" a avut mai multe realizări. Case de adăpost. A reparat şi pus în stare de funcţionare casa de la „Detunata" (1 060 metri altitudine), la poalele stîncii Detunata Goală, cu o capacitate de 25 locuri, şi a construit, în apropierea Gheţarului de la Scărişoara, cabana „Scărişoara" (1 100 metri altitudine) cui patru camere şi o capacitate de 25 locuri. Activul societăţii în momentul fuziunii cu T.C.R. se ridica la suma de lei 368 294 lei, din care 33 024 bani lichizi, iar restul valoarea celor două case. Activitatea propagandistică. Societatea „Frăţia Munteană" a desfăşurat prin membrii săi o vie 1
Apelul a fost publicat în prospectul Frăţiei Munteane, Institutul de Arte Grafice „Ardealul", Cluj, 1922. Apelul este semnat de 23 persoane, între care 16 profesori universitari, doi scriitori (Ion Agărbiceanu şi Lucian Blaga), de reprezentanţi ai diferitelor instituţii. 2
propagandă în favoarea turismului şi alpinismului, prin conferinţe, prin scris, dar mai ales în rîndurile oficialităţilor, reuşind să introducă în diferite legi noţiunea de turism. Pentru atingerea acestor scopuri, s-a bucurat de sprijinul unor înalţi funcţionari de la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale ca Iuliu Moldovan şi generalul medic Nicolae Vicol. Hanul Drumeţilor Dintre asociaţiile turistice existente înainte de primul război mondial în Vechiul Regat a continuat sa funcţioneze numai Societatea de Gimnastică, Sport şi Muzică din Iaşi. Societatea Carpatină „Sinaia" şi-a încetat activitatea în 1912, iar Societatea Turiştilor din România nu a mai activat după 1916. O dată cu încetarea ostilităţilor de război, tineri şi vîrstnici au prins calea potecilor de munte. Dintre aceştia, cîţiva, foşti membri ai S.T.R., cît şi persoane care nu participaseră la activitatea asociaţiilor vechi s-au gîndit sa formeze o nouă grupare. Printre iniţiatori se număra şi Fanny Seculici (Bucura Dumbravă), fire poetică, visătoare, dar şi oameni ce vedeau în noua întreprindere un mijloc de cîştiguri materiale. Chiar înainte de întocmirea formelor primare pentru noua înjghebare turistică, aceştia închiriaseră un local în Sinaia, pe strada Furnica, numit „Hanul Sinaia"1. La 25 decembrie 1920 s-a întocmit actul constitutiv, unde figura şi primul comitet: preşedinte — Mihai Haret; vicepreşedinte — Ion Bianu şi Sofia Bragadiru ; casier central — Dimitrie Z. Furnică; secretar general — Emanoil Popescu; membri — general Scarlat Panaitescu, Gheorghe Zotta, Dimitrie Papadopol, Aristide Blank, Mircea Neniţescu şi Eugenia A. Bărbulescu; cenzori — Ioan I. Flachs, Ştefan Bogdănescu şi Aurică Stănescu. La adunarea din 15 februarie 1921 s-a adoptat statutul Societăţii anonime pe acţiuni Hanul Drumeţilor. Articolul 1 din statut avea următorul conţinut: „Se constituie — între fondatori şi aceia cari vor deveni ulterior proprietarii acţiunilor reprezentînd capitalul social — o societate anonimă pe acţiuni, avînd scop cultural, educativ, moral patriotic şi sportiv, sub denumirea «Hanul Drumeţilor», asociaţie patriotică pentru răspîndirea turismului şi crearea de parcuri naţionale în România, a iubitorilor naturei României". Pentru îndeplinirea celor propuse în primul articol al statutului se precizau în continuare (art. 7) modalităţile de realizare a scopurilor asociaţiei: 1) va administra hanurile înfiinţate şi ospătăriile ce le vor fi treptat anexate; 2) va administra parcurile naţionale şi casele de adăpost din munţi; 3) va înfiinţa, în locurile hotărîte de către consiliul de administraţie, unul sau mai multe magazine de obiecte, ustensile, îmbrăcăminte şi încălţăminte, necesare excursioniştilor, cum şi magazine de desfacere a cărţilor tipărite în proprie editură; 4) va deschide în diferite localităţi birouri de informaţii pentru excursionişti; 5) va cumpăra imobile rurale şi urbane pentru localurile asociaţiei şi va proceda la executarea anumitor construcţii acolo unde va dobîndi terenuri prin cumpărare sau donaţie; va face orice fel de instalaţii menite să sprijine scopurile morale sau cele materiale ale asociaţiei; 6) va avea dreptul să vîndă şi să închirieze imobilele sale sau numai părţi din aceste imobile, care nu ar fi necesare funcţionării asociaţiei sau va putea închiria imobile, dacă ar fi cazul; 7) va putea face împrumuturi bazîndu-se pe creditul său propriu sau pe valorile şi bunurile mobiliare sau imobiliare în posesia sa şi pe care le-ar putea folosi drept gaj sau ipotecă; 8) va putea cumpăra orice materiale, maşini şi mărfuri necesare răspîndirii turismului în ţară. În cuprinsul celorlalte articole ale statutului sînt menţionate alte clauze pe baza cărora urma să-şi desfăşoare activitatea asociaţia. Între altele, se specifică următoarele: poate deveni acţionar sau membru al asociaţiei oricine iubeşte şi se interesează de natură, cu alte cuvinte toţi acei care nu ar avea un interes contrar scopului propus de asociaţie (art. 9); orice asociaţie, societate, bancă, instituţie publică sau particulară, cum şi orice fabrică din ţară, care va subscrie cel puţin 5 acţiuni, poate deveni acţionară la Hanul Drumeţilor (art. 10); Hanul Drumeţilor cuprinde trei categorii de membri şi anume: membri acţionari, membri cotizanţi şi membri donatori (art. 12); membrii acţionari au dreptul de vot în adunările generale ordinare şi extraordinare; ei pot fi aleşi atît în consiliul de administraţie cît şi în comitetul ştiinţific; membrii cotizanţi n-au dreptul de vot şi nici nu pot fi aleşi; membrii donatori n-au dreptul de vot. Ei nu pot fi aleşi în consiliul de administraţie, însă pot face parte din comitetul ştiinţific (art. 20); administrarea asociaţiei este încredinţată unui consiliu de administraţie compus din cel puţin 9 şi cel mult 19 membri aleşi de adunarea generală pe timp de 4 ani (art. 31)... Capitolul IX, art. 84, cuprinde modul în care se va distribui beneficiul net al asociaţiei. În scurta-i existenţă, Hanul Drumeţilor a încercat să-şi îndeplinească unele puncte din programul propus în actul constitutiv şi în statut. Astfel, după închirierea unei case ţărăneşti la Sinaia, 1
Mihai Ciupagea, secretar general al Hanului Drumeţilor, în articolul Hanul Drumeţilor, din Gazeta sporturilor, nr. 29 din 2 noiembrie 1924, scria: „În vara 1920, înainte de constituire, a funcţionat un mic hotel «Hanul Sinaia», cu 4 camere şi opt paturi, han ocolit de public". Acest han este menţionat şi de Valeriu Puşcariu În Enciclopedia turistică românească, volumul XIII— 1946, p. 18, şi în lucrarea Turing Clubul României, de acelaşi autor, apărută tot în 1946.
pe strada Davila nr. 14 (azi strada Schiorilor), unde a locuit Mihai Haret şi a funcţionat sediul celui de al doilea han înfiinţat la Sinaia, prima realizare importantă a fost construirea Casei Peştera sau Hanul Drumeţilor, cum îi spunea Bucura Dumbravă. În acest scop, în vara anului 1922 s-a obţinut un teren de două hectare şi jumătate în Poiana Crucii, la poalele muntelui Cocora, la altitudinea 1 600 metri. Lemnăria necesară, obţinută gratuit, a fost fasonată pe loc, chiar în vara aceea. Construcţia a început în mai 1923 şi prima inaugurare a avut loc la 21 septembrie în acelaşi an. Ulterior, noii construcţii i s-a adăugat sala de mese, apoi s-a acoperit terasa, încît inaugurarea definitivă a putut avea loc la 29 iunie 1925. A doua realizare majoră a reprezentat-o înfiinţarea la Sinaia în ziua de 27 ianuarie 1924, a secţiei alpine a Bucegilor. Primul comitet al secţiei avea următoarea componenţă: preşedinte-doctor Alceu Urechia; vicepreşedinte — Walter Muston; secretar — Constantin I. Ionescu; membri — Carola Muston, maior Apostoliu, Gheorghe Mateescu, Fritz Schiel şi Vasile Teodorescu. La 10 februarie 1924 a avut loc o şedinţă a consiliului de administraţie1, la care au participat Ion Bianu, Mihai Haret, Dimitrie Z. Furnică, Ştefan Spirescu, Remus Iliescu, Albert Baer, Aurică Stănescu şi Ştefan Bogdănescu. Procesul verbal nr. 15, încheiat cu acest prilej, e o dovadă că la ordinea de zi au fost prevăzute 12 puncte... 1) Expunerea verbală făcută de Mihai Haret privind construirea Casei Peştera, pentru care s-a cheltuit (construcţie, mobilier, arendarea locului şi tăierea pădurii) 326 723 lei; au mai fost solicitaţi 100 000 lei pentru amenajarea unei săli de mese, a unui grajd pentru vaci şi cai, construirea unui gard împrejmuitor; consiliul a dat descărcare lui Mihai Haret şi Alceu Urechia pentru cheltuielile făcute şi a aprobat, totodată, creditul solicitat. 2) Informarea celor prezenţi despre primirea de la Ministerul Muncii a celei ele a doua subvenţii în sumă de 70 000 lei. 3) Citirea de către Dimitrie Z. Furnica a bilanţului pe anul 1922. 4) Stabilirea ordinii în care urma sa fie reînnoit consiliul de administraţie. 5) Alegerea lui Spiru Gold-Haret şi Mihai Ciupagea ca membri în consiliu. 6) Mărirea capitalului asociaţiei la 400 000 lei printr-o nouă emisiune de acţiuni în valoare de 200000 lei. 7) Aprobarea constituirii secţiei alpine a Bucegilor cu sediul la Sinaia. 8) Decizia construirii casei de adăpost de pe Vîrful Omul, oare urma să se ridice chiar pe locul fostei case a Societăţii Carpatine „Sinaia". 9) S-a luat act de donaţia făcută de Fanny Seculici care ceda Hanului Drumeţilor dreptul de autor încasat pentru ediţia a doua a cărţii sale Cartea Munţilor. 10) Vasile Teodorescu a făcut o ofertă, înregistrată la nr. 4, pentru a tipări o broşură de 16 pagini despre Peştera Ialomiţei, în 3 000 exemplare, pentru suma de 3 500 lei; Mihai Haret s-a angajat să scrie o broşură cu titlul Valea Ialomiţei şi Peştera Ialomiţei, cu două fotografii; consiliul a aprobat suma de 10 000 lei pentru broşura ce urma să cuprindă 16—32 pagini; din cîştigul rezultat din vînzarea acestei cărţulii, autorul urma să primească 50%, sediul central 30%, iar secţia alpină a Bucegilor 20%. 11) O informare privind tipărirea lucrării Castelul Peleş. 12) Diverse. Ca urmare a acestor hotărîri, s-a trecut la dotarea Casei Peştera şi la înălţarea cabanei de pe Vîrful Omul, căreia i s-a spus la început „Casa Zorilor" 2. Primele lucrări s-au făcut sub egida Hanului Drumeţilor. Terminarea casei a realizat-o T.C.R. Aplicînd prevederile articolului 6 din actul constitutiv, Hanul Drumeţilor a iniţiat seria unor „biblioteci" menite să difuzeze cărţi de popularizare a turismului, cum sînt: „Biblioteca literară", „Biblioteca turistică", „Grupul călăuzelor văii Prahovei". A reuşit chiar sa publice cîteva titluri. Astfel, în „Biblioteca literară", cu nr. l, s-a tipărit Cartea munţilor de Bucura Dumbravă, ediţia a doua, 1924. Secţia alpină a Bucegilor a publicat cărticica nr. l, Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera de Mihai Haret, 1924, lucrare propusă de Vasile Teodorescu, „monografie turistică-geografică şi călăuză practică" ce poate fi considerată ca făcînd parte din „Biblioteca turistică". Sub egida Hanului Drumeţilor a mai apărut, în „Grupul călăuzelor văii Prahovei", seria A, lucrarea întitulată Castelul Peleş de Mihai Haret, 1924. În toamna anului 1925 societatea anonimă pe acţiuni Hanul Drumeţilor şi-a încetat activitatea. Cum se poate observa, ea nu a reuşit să-şi concretizeze toate intenţiile exprimate în actul constitutiv şi în statut. Totuşi, constituirea acestei asociaţii a însemnat un pas în mişcarea turistică din tara noastră.
1 2
Arhivele Statului, Bucureşti, dosar 3/64—1921. Cf. Gazeta sporturilor, anul II, nr. 183 din 5 ianuarie 1926.
Turing-Clubul României A fost legalizat la 2 aprilie 1926 în urma sentinţei Tribunalului, publicată" în Monitorul oficial. În realitate, T.C.R. activa de cîteva luni, ca o continuare a Societăţii Hanul Drumeţilor1. Înfiinţarea T.C.R. este atestată documentar, în primul rînd, prin două procese verbale: procesul verbal din 3 mai 19252 al adunării generale a Secţiei alpine a Bucegilor, în care, la punctul 6, se menţionează: „Se aprobă a se propune comitetului central schimbarea numelui societăţii, în acela de: Turing-Clubul României; procesul verbal din 10 iunie 1925 al adunării generale a Societăţii „Hanul Drumeţilor", semnat de 164 persoane care au cerut înfiinţarea unei asociaţii cu numele Turing-Clubul României. După cele două procese verbale s-a întocmit Actul constitutiv şi Statutul. Aceste două documente au fost semnate de Ştefan Bogdănescu, Sofia Bragadiru, Ioan Brăiloiu, Emanoil Bucuţa, Mircea Chernbach, Mihail Ciupegea, Ioan Colman, Z. N. Furnică, Mihai Haret, Spiru D. I. Gold Haret, Nicolae Missir, Grigore Pherekyde, Const. N. Popescu, Dimitrie Baldovin Popescu, Nicolae Popovici, Andrei Popovici-Bîzno-şanu, Carol Rasidescu, Teodor Solacolu, Ştefan Spirescu, Aurel Stănescu, Constantin Stătescu şi Constantin Stoicescu. Articolul 1 din Statut prevedea: „Se constituie o asociaţie română ştiinţifică-culturalăeducativă, fără scop lucrativ sau patrimonial, sub denumirea Turing-Clubul României, asociaţie de turism şi pentru protecţia naturei". Articolul 2: „Sediul social principal al asociaţiei este în Bucureşti 3. Treptat, se vor înfiinţa şi sedii secundare denumite secţiuni în toate localităţile din România, prin simpla decizie a Consiliului de administraţie central, provocată de cererea a cel puţin 20 de membri localnici". Scopul noii asociaţii, după Actul constitutiv şi articolul 6 din Statut, era: „De a face cunoscută România românilor şi străinilor; de a dezvolta alpinismul şi turismul sub toate formele lor; de a îmbunătăţi hotelurile şi condiţiile lor sanitare; de a face publicaţii turistice, geografice, pitoreşti; de a lupta pentru apărarea monumentelor naturii sau istorice şi de a învăţa pe excursionişti să respecte frumuseţile naturale sau arhitectonice ale României". Administrarea asociaţiei, se stipulează în documentele amintite, va fi în conformitate cu statutele şi Regulamentul interior. Semnatarii Actului constitutiv şi ai Statutului au ales un consiliu de administraţie, ai cărui componenţi au declarat: „Subscrişii, reprezentînd majoritatea membrilor asociaţiei şi exercitînd funcţiile adunării generale constitutive, dispunem: alegem în consiliu de administraţie, pe un period de cinci ani, pe: preşedinte, Mihai Haret; vicepreşedinte, Ion Bianu; secretar general Ioan Colman; al doilea secretar, Mihai Ciupagea; casier, D. Z. Furnică; membri: Gabriel Dimitriu, Gheorghe Mortzun, general Scarlat Panaitescu, Constantin N. Popescu, Andrei Popovici-Bâznoşanu, Valeriu Puşcariu, Carol Rasidescu, Ştefan Spirescu, George Vîlsan; cenzori: Ştefan Bogdănescu, Nicolae Missir, Aurel Stănescu; cenzori supleanţi: Şerban Oteteleşeanu, Alexandru Romalo şi Toma Zlatco". Turing-Clubul României a avut mai multe secţii în ţară, pe care le vom prezenta pe rînd. Nu a avut însă şi o secţie în Bucureşti, acest rol asumînduşi-l Consiliul de administraţie. De aceea, vom prezenta şi activitatea acestui consiliu, numit pe scurt „Centrala". ACTIVITATEA CONSILIULUI CENTRAL. Ca for conducător, a dirijat activitatea secţiilor şi a avut unele realizări şi activităţi... Cabane. Centrala a administrat cabana Peştera, construită de Societatea „Hanul Drumeţilor", cabana Piscul Cîinelui şi cele construite de ea: Casa Peştera a fost complet amenajată, mărită şi înzestrată pînă la 1 august 1925, valoarea ei ridicîndu-se la un milion de lei. Nu ştim ce amenajări s-au mai făcut pînă în 1929, dar din broşura Turing-Clubul României de Mihai Haret, Bucureşti 1930, aflăm că preţul ei se ridicase la 1 652 762 lei. Construcţia acestei case a fost de un real folos pentru dezvoltarea alpinismului în Bucegi, după primul război mondial, umplînd golul rămas după distrugerea caselor Omul, Caraiman şi Peştera, construite şi amenajate de Societatea Carpatină ..Sinaia", înaintea războiului. Utilitatea casei Peştera reiese şi din însemnările făcute în registrul casei, tipărite în cele trei anuare ale Bucegilor. Casa Peştera a ars în noaptea de 12 februarie 1940. Noul consiliu de administraţie, ales în 1937, avînd în frunte pe inginerul Alexandru Ştefănescu, a aprobat planurile arhitectului Titu Evolceanu şi a trecut la construcţia unei case cu o capacitate mai mare şi cu o înzestrare modernă. Lucrarea a început în mai 1940 şi, după eforturi mari, din cauza lipsei de materiale şi a războiului, noua Casă Peştera s-a inaugurat la 18 octombrie 1942. În prezenţa a peste 300 de persoane. Realizarea ei nu era posibilă fără stăruinţa şi contribuţia materială a membrilor, a prietenilor 1
Nu cunoaştem forma contabilă şi juridică de trecere a patrimoniului Societăţii Hanul Drumeţilor la Turing-Clubul României. Vezi Primul Anuar al secţiei alpine a Bucegilor. 1926, pp. 13—16. 3 Sediul central al T.C.R. a fost, pînă la schimbarea lui Mihai Haret din postul de preşedinte (1937), la el acasă, în strada Gheorghe Mânu, nr. 7, azi locotenent Lemnea. 2
asociaţiei şi, în special, a preşedintelui, care a suportat o bună parte din cheltuielile de construcţie. Această casă a ars în ziua de 1 septembrie 1970; Casa Omul 1 A fost lucrată în 1924 sub egida „Hanului Drumeţilor", în curtea Fabricii de Hîrtie din Buşteni. În iunie 1925, părţile ei componente s-au transportat la cantonul Jepi, cu funicularul fabricii, iar de aici pînă la Vîrful Omul s-a recurs la căruţe, la cai2 ori la spinarea oamenilor. Lucrarea de asamblare, executată de fraţii Pescaru din Breaza a început la 15 septembrie 1925 şi a durat pînă în ianuarie 1926. Inaugurarea Casei Omul a avut loc la 7 august 1926 în prezenţa a peste 400 de persoane. Costul s-a ridicat la suma de 325 000 lei, fiind acoperiţi din donaţii. În 1927, i s-a adăugat „magazia tampon", iar în 1936—1937, clădirea a fost mărită şi capacitatea de găzduire dublată. În 1930 valoarea construcţiei era estimată la suma de 462 860 lei3, iar în 1934 la 550 000 lei 4. Această cabană se mai păstrează şi azi; Casa Piscul Cîinelui. Realizată de Secţia alpină a Bucegilor în Poiana Carp de pe muntele al cărui nume îl poartă, inaugurată la 17 noiembrie 1929, a costat peste un milion lei5. Această cabană a trecut în administraţia centralei începînd din februarie 1936, printr-un act6 semnat de Mihai Haret şi Ioan Colman. În 1946, a reintrat în patrimoniul secţiei. Casa Surul a fost construită de Centrală, pe plaiul Fruntea Moaşei la poalele muntelui Suru din Munţii Făgăraşului, în 1939. Administrată la început de secţia Sibiu, a trecut ulterior (din 1940) în custodia secţiei „Frăţia Montană” care se mutase la Sibiu şi se contopise cu secţia T.C.R. din această localitate. Casa Bîrcaciu, a fost închiriată de T.C.R. În 1942 prin licitaţie publică de la comuna Avrig şi a administrat-o secţia „Frăţia munteană". Centrala a mai contribuit, în mică măsură, la cheltuielile de construcţie a caselor: Piscul Cîinelui, Baleia, Pietrile, Cristianul Mare-Postăvarul, Muntele Băişorii şi Prislop. Drumuri, poteci şi marcaje. Centrala nu a reparat şi marcat poteci în munte. Aceste lucrări, făcute de secţii, sînt menţionate la activitatea fiecărei secţii în parte. Protecţia naturii. Preluînd ştafeta de la Societatea Carpatină „Sinaia" şi de la Societatea de Gimnastică, Sport şi Muzică din Iaşi, primele care au vădit o preocupare constantă pentru această problemă, T.C.R. a reuşit sa obţină rezultate mai ample. S-a iniţiat o campanie sistematică pentru protecţia naturii, prin conferinţe la radio, prin conferinţe publice, prin publicarea de articole în presă, prin editarea de diferite publicaţii, promotorul ei fiind profesorul Emil G. Racoviţă, secondat de Alexandru Borza, Valeriu Puşcariu, Mihai Haret, Alexandru Popovici-Bâznoşanu, Ionel Pop, Ioan Colman etc. Propagandă, organizări de excursii. Centrala a desfăşurat o propagandă susţinută privind promovarea turismului şi alpinismului prin conferinţe ţinute la radio, prin articole şi ştiri publicate în presă şi prin diferite broşuri, iar secţiile au recurs la presa locală şi la conferinţe organizate în mai toate oraşele mari din ţară; asemenea acţiuni au condus la sporirea considerabilă a numărului excursiilor colective. Alpinism. T.C.R. a propagat alpinismul (plăcerea de a urca pe munte). Excursiile colective — organizate atît de centrală cît şi de secţii — au oferit participanţilor prilejul de a cunoaşte neasemuitele frumuseţi ale munţilor noştri şi, o dată cu aceasta, au sădit în sufletele excursioniştilor şi dorinţa de a-i străbate cît mai des. Cei mai antrenaţi, obişnuiţi cu muntele, au întreprins în vara 1927, din proprie iniţiativă, ascensiuni în masivul Bucegi, pe Valea Albă, Valea Seacă a Caraimanului, văile Coştilei, Gălbenelelor, Mălin, Ţapului etc., ca şi pe Brîul Mare, din Piatra Arsă pînă la Claia Mare şi-n Valea Jepilor (Brîul lui Răducu); pe Brîul Portiţei din Caraiman sau pe Brîul Mare al Coştilei. Printre protagonişti putem enumera pe profesorul Dan Rădulescu, Radu şi Şerban Ţiţeica, ultimii doi întocmind prima hartă a abruptului prahovean al Bucegilor, Ion Cantuniari, Gogu Georgescu, Mircea Chernbach, Constantin şi Dumitru Stoenescu, Constantin şi Horia Taflan, Nicolae Comănescu etc. Aceste trasee mai grele s-au repetat an de an, ca apoi să se treacă şi la ascensiuni de iarnă, efectuate, în special, de membrii „Grupării Alpine" din T.C.R., Nicolae Comănescu, Nicolae Dimitriu şi alţii. Publicaţii turistice. În editura T.C.R. sau sub auspiciile Turing-Clubului României au apărut lucrările: Predealul, de Iordan I. Tacu, 1927, făcînd parte din „Grupul călăuzelor văii Prahovei"; Branul şi cetatea Branului, de Ioan Mosoiu, 1930, făcînd parte din „Grupul călăuzelor ţării Bîrsei"; Turing-Clubul României7, de Mihai Haret, 1930; Le massif de Bucegi, de acelasi autor, 1931; Tăul Roşu, de Valeriu Puşcariu, 1934; Gheţarul de la Scărişoara, 1935, Munţii Apuseni, 1937, Turismul de 1
Prima casă a fost construită din piatră, de S.K.V., secţia Braşov, în 1888; a doua, din lemn, de Societatea Carpatină. Al doilea anuar al Bucegilor, 1927, p. 123; transportul cu caii s-a făcut „graţie colegului nostru lt. col. Alexandru Orăşanu, comandantul batalionului de vînători". 3 Cf. Turing-Clubul României, de Mihai Haret, 1930. 4 Cf. Enciclopedia turistică românească, volumul XIII—1946, p. 24. 5 Mihai Haret, op. cit., p. 14. 6 Adresa T.C.R. nr. 52 din 8 februarie 1936. 7 Articol extras din revista Boabe de Grîu, anul I, nr. 3, 1930. 2
munte, 1938, Lacul Roşu şi Cheile Bicazului, 19391, toate de Valeriu Puşcariu; România balneară şi turistică, de Emil Teposu şi Valeriu Puşcariu, 1932; Case de adăpost şi drumuri marcate, de Valeriu Puşcariu şi Radu Ţiţeica, 1942; Cartea munţilor, de Bucura Dumbravă (ediţia a III-a), 1943; TuringClubul României, de Valeriu Puşcariu, 1946; Valea Arieşului, de Vasile I. Rusu, Turda 1947. În Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor a apărut în perioada 1931—1947 Buletinul Turing-Clubului României. În 1934, T.C.R. a publicat revista Turing-Clubul României, avînd colaboratori pe Mihai Haret, Ioan Colman, inginer N. Nicolescu, Valeriu Puşcariu şi inginer Radu Ţiţeica, dar după două numere, din cauza costului mare în raport cu alte reviste similare, parte din colaboratori s-au retras şi revista şi-a încetat apariţia. Tot în 1934, sub egida T.C.R. a apărut Calendar săptămînal, cuprinzînd articole, reportaje, fotografii, informaţii despre turism, alpinism, vilegiatură, balneologie, schi, floră, faună, vînătoare. Publicaţia avea pe Mihai Haret ca prim redactor în perioada 1934—1937 şi ca director în anii 1938— 1940. Din 1941, Calendarul săptămînal s-a transformat în Enciclopedia turistică românească, avînd că prim redactor pe Valeriu Puşcariu. Ultimul volum, al XIV-lea, a apărut în 1947. În publicaţiile T.C.R. au apărut date şi descrieri interesante, dar, din păcate, unele lipsite de documentarea ştiinţifică. Prin editura Institutului „Unirea" din Braşov au fost tipărite hărţile: Bucegi şi Gîrbova, Postăvarul şi Piatra Mare, Piatra Craiului, Masivele Retezat-Ţarcu şi Godeanu, Masivul Ceahlău cu Cheile Bicazului, Hartă fizică a pămîntului românesc, cu casele de adăpost ale T.C.R., cum şi două hărţi ale abruptului prahovean al Bucegilor ataşate la al II-lea şi al III-lea anuar al Bucegilor. Turing-Clubul României s-a afiliat la Alianţa Internaţională de Turism în iunie 1929 şi la Federaţia Societăţilor de Turism din România, în 1934, federaţie ce a avut ca preşedinte pe Mihai Haret, de la înfiinţare şi pînă în 1938. Începînd din 1929, datorită unor disensiuni survenite între unii dintre membrii fondatori şi preşedinte, o parte din membri au părăsit pe rînd asociaţia, înfiinţînd asociaţia A.D.M.I.R., apoi, mai tîrziu, Asociaţia Excursioniştilor Români (A.E.R.) şi Asociaţia turistică „România pitorească". În aprilie 1933 s-au desprins din T.C.R. şi membrii „Grupării alpine", care în 1934 au fondat Clubul Alpin Român. Mulţi alţi turişti şi alpinişti au preferat să meargă pe munte fără a fi înscrişi în vreo asociaţie, fie din considerente personale, fie pentru că nu erau de acord cu statutele acestor asociaţii, fapt care, de altfel, rezultă chiar după statisticile T.C.R. referitoare la cei ce frecventau casele de adăpost. Capacitatea redusă de adaptare a Turing-Clubului României la nevoile reale ale turismului şi alpinismului din acea perioadă a contribuit la fărîmiţarea mişcării turistice-alpine din ţara noastră. La 14 noiembrie 19372 Mihai Haret şi-a prezentat demisia din funcţia de preşedinte al Turing-Clubului României, în faţa adunării generale extraordinare. Noul preşedinte, proclamat de adunarea generală extraordinară, a fost inginerul Alexandru Ştefănescu, care a depus mult suflet şi a făcut mari sacrificii materiale personale pentru propăşirea asociaţiei, a turismului şi alpinismului în general, contribuţia sa fiind la fel de eficientă şi în perioada anterioară, cînd a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte. O activitate meritorie şi rodnică au mai avut avocatul Gheorghe Mortzun, Dimitrie Popescu Baldovin, Valeriu Puşcariu, Radu Ţiţeica, Titu Evolceanu, Gheorghe Borş, Mircea Chernbach şi alţii, iar pentru Bucureşti se cuvine sa fie menţionat sprijinul acordat de. Dumitru Stoenescu-Taica, de Ion Geiser şi de mulţi alţii. ACTIVITATEA SECŢIILOR T.C.R. O parte din secţii îşi prezentau bilanţurile anuale în publicaţiile T.C.R., lucru pe care Consiliul central nu l-a făcut. Secţia alpină a Bucegilor. La început, sinăenii au primit cu neîncredere dorinţa unor bucureşteni care locuiau şi la Sinaia de a constitui o societate turistică. Neîncrederea lor era justificată de faptul că noua societate urmărea dezvoltarea turismului, dar şi beneficii pentru conducători şi acţionari, închirierea şi exploatarea a două case ţărăneşti în Sinaia, una înainte de înfiinţarea „Hanului Drumeţilor" şi alta după aceasta, a mărit neîncrederea, în loc să fie un argument convingător. Ei erau obişnuiţi cu forma de organizare a fostei Societăţi Carpatine „Sinaia". Abia o dată cu construirea Casei Peştera, cîţiva, un număr destul de modest, au acceptat sa devină membri, dar cu unele rezerve, şi la 27 ianuarie 1924 s-a înfiinţat Secţia alpină a Bucegilor, cu sediul în Sinaia, după ce Consiliul de administraţie al S.A. „Hanul Drumeţilor" a aprobat, în şedinţa din 10 septembrie 1923, Regulamentul de funcţionare a secţiei. Regulamentul, în care se arăta clar că scopul T.C.R. este necomercial, a fost semnat de doctor Alceu Urechia, Walter Muston, Gh. Matheescu, inginer, Spiru-Gold-Haret, P. Dumitrescu, Ioseph Ungarth, Vladimir Bortnovschi, N. Jianu, Wendy Muston, Carola Muston, maior Cezar Apostoliu, Albert Nacht, Ion Pasăre, C. I. Ionescu şi Mihai Haret. La 3 mai 1925, după un an de activitate, a avut loc adunarea generală a secţiei, în prezenţa a 38 de membri. S-au arătat realizările obţinute în acest interval de timp şi s-a cerut Centralei schimbarea denumirii societăţii. S-a ales şi un comitet3 a cărei componenţă a suferit ulterior unele modificări, aşa că aici menţionăm comitetul ales 1
Valeriu Puşcariu a mai scris capitolul Turismul în România, apărut în Enciclopedia României, Bucureşti, 1943, pp. 177—244. Vezi Anuarul Turing-Clubul României, Secţia „Frăţia Munteană", 1937, pag. 129. 3 Vezi Primul anuar pe anii 1924—1925, pagina 32. 2
pentru perioada 1926—19301: preşedinte — inginer Iosif Sângeorzan; vicepreşedinte — inginer Gh. Bolomey; casier — Walter Muston; secretar — C. I. Ionescu; membri — colonel V. Vecchi, Gh. Matheescu, It. col. Gh. Mihail, Fritz Schiel, Ion Tatulea şi Vasile Teodorescu; cenzori — Vladimir Bortnovschi, inginer Emanoil Costache, Gheorghe Vintilă; cenzori supleanţi — căpitan Focşeneanu, Nae Dumitrescu şi Albert Nacht. Secţia alpină a Bucegilor a funcţionat pînă la 8 februarie 1936, cînd, aşa cum am arătat, a fost „preluată" de Centrală şi nu şi-a recăpătat autonomia decît în luna mai 19462. În scurta-i existenţă de 12 ani, Secţia alpină a Bucegilor a desfăşurat o vie activitate de propagandă pe valea superioară a Prahovei, în localităţile Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga şi Predeal, prin conferinţe, şezători, agape, baluri şi excursii colective. A construit cu mijloace proprii casa Piscul Cîinelui, a reparat şi întreţinut poteci, a marcat 175 kilometri—de drumuri, iar în golul alpin al Bucegilor a instalat 850 de stîlpi înfipţi în pămînt şi a pus table indicatoare pentru orientarea turiştilor. O contribuţie deosebită a acestei secţii o constituie editarea celor 4 volume amintite, care ne îngăduie astăzi sa reconstituim o parte din istoria alpinismului românesc, întreaga activitate a Secţiei alpine a T.C.R. s-a bucurat şi de o bună apreciere în rîndul alpiniştilor, astfel că numărul membrilor a crescut an de an. De la 38, cît reprezentau la data constituirii, ei au ajuns la 94 în 1925, 189 în 1927, 285 în 1928, iar în cele din urmă au depăşit cifra de 500. În cadrul secţiei s-au evidenţiat, printr-o muncă rodnică şi dezinteresată, inginerul Iosif Sângeorzan, doctorul Alceu Urechia, învăţătorul C. I. Ionescu, Vasile Teodorescu, Gheorghe Matheescu, Florian Ştefănescu şi mulţi alţii. Secţia alpină Braşov. Deşi a luat naştere la 10 aprilie 1927, Secţia alpină Braşov şi-a început activitatea propriu-zisă abia în 1929. În 1933, ea a inclus şi Secţia Bran-Piatra Craiului, care îşi desfăşurase anterior activitatea în perioada 14 iunie 1926—1933. Teritoriul activităţii, după 1933, cuprindea masivele Cristianul Marc, Piatra Mare, Ciucaşul şi Piatra Craiului. În vederea atingerii obiectivelor propuse, în rîndurile braşovenilor s-au organizat mai multe conferinţe cu caracter propagandistic şi ştiinţific, numeroase excursii colective, cum şi agape şi baluri. Cu eforturi mari, secţia a reuşit sa construiască o frumoasă cabană turistică în muntele Cristianul Mare, la cota 1690, bine înzestrată pentru acea perioadă, a deschis o nouă potecă către cabană şi a achiziţionat un teren la lacul Urlea, în Munţii Făgăraşului; a marcat mai multe poteci în masivii amintiţi şi a publicat două numere din revista Braşovul turistic, m 1935. La realizarea obiectivelor amintite şi-au adus o contribuţie însemnată Gheorghe Diaconescu, preşedintele secţiei, doctor Moga, doctor Suciu-Sibianu, colonel Strat etc. Secţia „Munţii Apuseni" 3. Cu toate că la Cluj exista o asociaţie, „Frăţia Munteană", la 1 iulie 1927 Turing-Clubul României a înfiinţat şi secţia „Munţii Apuseni". Această secţie a amenajat două case de adăpost, una la Măguri (1 346 metri altitudine), sub Chicera Comorii, iar cealaltă în Valea Devii (1 010 metri aititudine) la poalele masivului Muntele Mare. A marcat poteci de interes turistic în Munţii Apuseni. De la 35 de membri în anul înfiinţării, ea a ajuns să aibă în 1933 aproape 250 de membri. Primul comitet a fost compus din: preşedinte — doctor Titus Vasiliu, vicepreşedinte — doctor Leon Daniello, casier şi secretar — Valeriu Puşcariu, etc. Societatea „Frăţia Munteană" a fuzionat cu Turing-Clubul României, respectiv cu Secţia „Munţii Apuseni", în iunie 1933, aducîndu-i acesteia numele, un spor de prestigiu, un mare număr de membri şi două cabane: Detunata (1 060 metri altitudine), la poalele stîncii Detunata Goală, şi cabana Scărişoara, situată la un sfert de oră depărtare de Gheţarul de la Scărişoara. În vara 1933, Secţia „Frăţia Munteană" a început construcţia casei Muntele Băişorii, care a fost inaugurată la 30 septembrie 1934 în prezenţa a peste 500 de persoane. La realizarea acestei construcţii un merit deosebit l-a avut, pe lîngă membrii secţiunii, şi comisia cabanei Muntele Băişorii, alcătuită din doctor Leon Daniello, doctor Remus Doctor şi avocat N. Bozonea. Aceştia din urmă au depus o muncă dezinteresată pentru desăvîrşirea unuia din cele mai frumoase adăposturi turistice din munţii noştri şi au făcut şi însemnate sacrificii materiale. Secţia a mai participat la construirea şi înzestrarea casei Vlădeasa, proprietatea prefecturii Cluj, iar membrii centrului T.C.R. Tîrgul-Mureş au construit un mic adăpost în Munţii Căliman. Secţia a desfăşurat o propagandă intensă, menită sa sprijine dezvoltarea turismului şi alpinismului în Transilvania. Numeroase comunicări şi conferinţe cu subiect turistic au fost ţinute la Cluj şi în alte oraşe transilvănene. Au fost publicate articole în revistele: Cultura, Darul vremii, Gînd românesc, Societatea de mîine, Boabe de grîu, Lumea turistică, Turismul, România, începînd de la 1 ianuarie 1932 şi pînă în septembrie 1940, în fiecare săptămînă a apărut în ziarul Patria din Cluj un buletin săptămînal, pentru informarea membrilor, apoi, patru ani, bilunar, la Braşov, pînă în februarie 1945 şi din septembrie 1945, pentru o scurtă durată, în Ziarul Ştiinţelor şi al călătoriilor. Secţia a colaborat la redactarea monografiei Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul, publicînd articolul: O ţară de turism: Ardealul, de Valeriu Puşcariu — 1929; 1
Vezi Al treilea anuar al Bucegilor, Sinaia—1928, pag. 134. Vezi Enciclopedia turistică românească, vol. XIII—1946, pag. 39. 3 După fuziune, Secţia „Munţii Apuseni" s-a numit „Frăţia Munteană". 2
sub auspiciile ei au mai apărut: Turismul şi Turing-Clubul României, de Titu Vasiliu — 19261, cum şi schiţa drumurilor marcate din munţii Bihorului. Primul şi ultimul Anuar al Secţiei Frăţia Munteană a apărut în 1937. Secţia a deschis poteca Ponor-Cetăţile Ponorului, a instalat scări, podeţe, balustrade şi funii de sîrmă la Gheţarul de la Scărişoara, Cetăţile Ponorului şi în canionul Văii Galbene. A marcat 450 km de drumuri şi a instalat tabele indicatoare. A contribuit la înfiinţarea altor secţii în Transilvania şi la înfiinţarea mai multor „centre de turism". În toamna 1940, o dată cu ocuparea vremelnică a Transilvaniei de nord, secţia „Frăţia Munteană" s-a mutat la Sibiu, înglobîndu-si secţia de acolo. A contribuit la mărirea şi înzestrarea casei Suru şi la începerea lucrărilor de construcţie a noii case Bîrcaciu, înapoiată la Cluj în octombrie 1945, „Frăţia Munteană" şi-a reluat activitatea avînd ca program repararea cabanelor şi refacerea marcajelor. Secţia „Frăţia Munteană" a avut ca preşedinte de onoare pe profesorul Emil Racoviţă. Cu începere din 1937, comitetul era compus din: preşedinte — Titus Vasiliu, vicepreşedinte — Leon Daniello, secretar general — Valeriu Puşcariu, casier — Aurel Goci-man, secretar — Rubin Popa, iar membri — Ionel Pop, Eugen Beşa, Ion Ienciu, Remus Doctor, Cornel Bodea şi Ion Buşită. În perioada 1936—1943 a funcţionat şi un secretariat general tehnic sub conducerea lui Valeriu Puşcariu. Secţia Retezat. Secţia „Munţii Apuseni", luînd în considerare potenţialul turistic al masivului Retezat şi al munţilor din jur, a iniţiat înfiinţarea unei noi secţii care să extindă turismul montan şi în această zonă. După o intensă propagandă prin serbări şi conferinţe turistice, prin agape colegiale, baluri anuale etc., desfăşurate începînd de la 16 august 1931 şi pînă la data de 26 februarie 1933, secţia Retezat a fost fondată, avînd sediul în oraşul Deva. Teritoriul ei de activitate cuprindea masivul Retezatului şi Ţara Haţegului, munţii Vîlcan, Parîng şi Sebeş şi partea de sud a Munţilor Apuseni. Ca centre turistice, dispunea de localităţile Brad, Cîmpul lui Neag, Vulcan, Orăştie, Pui, Petroşani. În afară de organizarea a numeroase excursii, printre principalele realizări se înscrie construirea drumului de cal şi de picior (14 kilometri), care lega Nucşoara de casa „Pietrile", cum şi construirea drumului pentru autovehicule de la Pui la casa Baleia, ambele realizate cu concursul prefecturii judeţului Hunedoara. Din fonduri proprii au fost făcute marcaje cu o lungime totală de 30 de kilometri în Munţii Retezatului. Cea mai însemnată realizare a constituit-o însă construirea caselor de adăpost Baleia (1 450 metri altitudine), în 1934—1935, şi Pietrile (1 475 metri altitudine), în 1936—1937, construcţii la care au contribuit Centrala T.C.R. şi unii membrii ai T.C.R. printre care se cuvine să se evidenţieze sprijinul acordat de inginerul Alexandru Ştefănescu, pe atunci vicepreşedinte al asociaţiei. Secţia Retezat a mai folosit pentru excursiile ce le-a organizat şi adăpostul de la plaiul Vulcan şi casa de pădurar de la Cîmpuşel (Scocul Retezatului), contribuind, totodată, la amenajarea lor. La aceste ultime realizări, trebuie menţionat sprijinul acordat atît de Nicolae Dinu, preşedintele secţiei, cît şi de mulţi iubitori ai muntelui. Secţia Bucovina. cu sediul în Cîmpulungul Moldovenesc, şi-a început activitatea prin 1927, datorită muncit neobosite a primului său preşedinte, Iorgu G. Toma. În 1928 s-a clădit casa Rarău (1 450 metri altitudine), situată în apropierea Pietrelor Doamnei, sub Vîrful Rarău. Un drum de automobil construit înaintea războiului de „Fondul regional" o făcea uşor accesibilă, fiind deschisă în tot timpul anului. Devastată şi apoi distrusă prin incendiu, în timpul retragerii armatelor germane din Bucovina, în toamna anului 1944, casa Rarău a fost reconstruită, cu binevoitorul concurs al preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi al primarei oraşului Cîmpulung. O a doua cabană, compusă din 30 camere, situată pe Deia, sub muntele Tomnatic, din apropierea oraşului Cîmpulung, a fost achiziţionată şi înzestrată în 1945. Activitatea Secţiei „Iorgu G. Toma" (Bucovina) s-a concretizat, de asemenea, prin contribuţia adusă la protecţia monumentelor naturii, prin organizări de excursii, prin marcaje, cum şi prin numeroase articole publicate în ziare şi reviste, semnate de Iorgu G. Toma (decedat în 1935), M. Gusuleac, A. Moroşan, Fr. Jelenici, I. Sârghie. Secţia Maramureş, cu sediul la Sighetul Marmaţiei, întemeiată la 2 iulie 1934, a avut că teritoriu de activitate judeţul Maramureş, cuprinzînd munţii Gutîi şi versantul nordic al munţilor Ţibleşul şi Rodnei. A avut centre turistice în Sighet, Vişeul de Sus şi Borşa. Printre realizările mai importante amintim construcţia casei Bogdan Vodă, lîngă pasul Prislop (inaugurată la 20 august 1939 cu o largă participare a membrilor şi prietenilor T.C.R. din întreaga ţară); 160 kilometri de marcaje în regiunile Sighet-Izvoare, în munţii Gutîi; organizări de excursii; editarea unei serii de cărţi poştale cu subiecte pitoreşti din Maramureş. Secţia Maramureş reuşise să achiziţioneze pentru scopuri turistice următoarele mici cabane sau refugii: a)cabana de sub Vîrful Ţibleşului, deasupra Văii Baicului, construită de doctorul Juscu din Dragomireşti şi inginerul Dunca din Cuhea; ea a fost cedată în 1937 Turing-Clubului României ; b)cabana din Vîrful Ţiganului, pusă la dispoziţie de Divizionul 5 tunuri de munte; 1
Secţia „Munţii Apuseni" îşi începuse activitatea în anul 1926, cînd a apărut şi cartea. Recunoaşterea oficială a înfiinţării secţiei s-a făcut în 1927. Titu Vasiliu era membru mai vechi al T.C.R.
c)refugiul de sub Vîrful Pietrosul Mare (1 900 metri altitudine) pe ţărmul lacul glaciar, construit de primăria comunei Borşa. Sufletul Secţiei Maramureş a T.C.R. a fost Francisc Nistor. Secţia Banat, cu sediul la Timişoara, a luat fiinţă la 19 ianuarie 1935, avînd că teritoriu de activitate întreg Banatul şi munţii Poiana Ruscăi, Muntele Mic, Ţarcu, Godeanu, iar că centre turistice — localităţile Lugoj, Caransebeş, Oraviţa, Reşiţa, Făget, Bozovici. Activitatea secţiei s-a concretizat în organizarea de excursii în Banat, masivul Retezat, munţii Poiana Ruscăi, Semenic, Muntele Mic, Ţarcu, Godeanu şi în alte regiuni din ţară. A efectuat 222 de kilometri de marcaje în împrejurimile Băilor Herculane şi în munţii Cernei, Poiana Ruscăi, Ţarcu, Godeanu. Datorită demersului întreprins de secţie, membrii T.C.R. au obţinut dreptul de acces la casa Luncani a liceului din Lugoj şi s-au bucurat de reduceri la taxele de găzduire în casele de adăpost „Dor de munte" şi „Brădişor" (în muntele Mic) ale prefecturii judeţului Severin şi A.M.I.C. Remarcabilă a fost campania propagandistică desfăşurată prin ziarele şi revistele din Banat şi din capitală. În activitatea depusă s-au distins profesorul inginer Ion Protopopescu din Timişoara, Gheorghe Repede din Caransebeş şi Aurel Piţu din Lugoj. Secţia Arad. Întemeiată la 20 noiembrie 1935, cu sediul la Arad şi dispunînd de centre la Hălmagiu, Lipova şi Siria, această secţie a desfăşurat mai mult o activitate de propagandă şi organizări de excursii în regiunea Mureşului, în Munţii Apuseni şi în Banat. A executat cîteva marcaje în muntele Găina-Biharia. Secţia Arad a folosit adăpostul de la Căsoaia şi acela de la Gruiul Dumii, pe drumul Bihariei spre muntele Găina. În 1938 s-a tipărit Anuarul T.C.R., Secţia Arad, cu darea de seamă pe 1936. Preşedintele secţiei a fost Caius Lepa. Secţia Satu-Mare. A luat fiinţă la 3 mai 1936 şi a avut, îndeosebi, o activitate de propagandă, a organizat excursii în judeţele Satu-Mare şi Maramureş, o expoziţie turistică în cadrul Lunii Sătmarului, cu sprijinul secţiei T.C.R. „Frăţia Munteană". A avut centre turistice la Negreşti şi Cărei. A executat 25 kilometri de marcaje în Ţara Oaşului. Membrii secţiei au colaborat cu articole la ziarele locale şi la Universul, au întocmit harta turistică a judeţului Satu Mare. Secţia Vrancea, cu sediul la Focşani, a fost înfiinţată în 1945. S-a manifestat prin organizarea mai multor excursii, a unei expoziţii de fotografii în oraşul Focşani şi a unor serbări. Secţia Blaj — Tîrnavele a organizat, sub conducerea profesorului N. Gheţie, cu studenţi şi elevi ai liceelor din Blaj, trei excursii în zonele Baia Mare şi Vîrful Igniş, la Ceahlău, Cheile Bicazului şi Lacul Roşu, pe Valea Oltului—Valea Lotrului—Vîrful Urdele—Novaci— Baia de Aramă şi la monumentele medievale din judeţul Vîlcea. Mari iubitori ai Munţilor Apuseni au fost şi arădenii. Ei înşişi şi-au constituit societatea lor, mai înainte de a veni marile societăţi pentru a-şi forma acolo filiale. ASOCIAŢIA DE TURISM „LA DRUM", înfiinţată în 1924, avea sediul la Arad, iar scopurile activităţii ei erau precizate în statut, astfel: „organizarea excursiilor în ţară şi în străinătate; dezvoltarea gustului şi a dragostei pentru viaţa în aer liber şi pentru frumuseţile naturii; îngrijirea şi buna primire a excursioniştilor ce vor sosi din străinătate sau din alte părţi ale ţării; înfiinţarea unor hanuri în Munţii Apuseni şi a unui cămin în Arad pentru găzduirea posibililor excursionişti; întemeierea unui cerc turistic cu menirea de a stabili şi întreţine legături între membrii asociaţiei şi alte asociaţii din ţară şi străinătate; amenajarea şi repararea căilor de excursiuni din vecinătatea Aradului şi, în special, a celor din Munţii Apuseni; difuzarea, în străinătate, a informaţiilor şi cunoştinţelor despre ţara, costumele, cîntecele şi jocurile noastre naţionale". Primul comitet al asociaţiei a fost format din: preşedinte — Ion Piso; vicepreşedinte şi secretar general — Traian Mager; jurist-consult — Alexandru Stoenescu; medicii asociaţiei — Iuliu Vicaş şi Dumitru Cosma; director de excursii — Nestor Blaga; membri — Nicolae Petrescu, P. Georgescu, Cornel Luţai, Semproniu Luca. Este interesant de remarcat că, spre deosebire de toate celelalte cluburi, societăţi şi asociaţii din ţară, componenţa comitetului acestei asociaţii include un jurist, doi medici şi un director de excursii. Asociaţia turistică „La Drum" a editat revista Ziarul excursiilor, din care am găsit doar fascicola II, 1925, tipărită la Arad. În cuprinsul ei sînt publicate articole-reportaje intitulate Aspecte din Munţii Apuseni şi Gheţarul de la Scărişoara. Nu ştim cît a funcţionat şi ce alte realizări a avut asociaţia „La Drum". Alpinism în Banat Continuîndu-se tradiţia din secolul trecut (Clubul Alpin al Banatului, înfiinţat la Caransebeş, în 1876), după primul război mondial activitatea turistică şi alpină în această provincie istorică s-a dezvoltat. Au luat fiinţă mai multe asociaţii, dar şi secţii ca cele ale Turing-Clubului României la Lugoj (preşedinte Aurel Pitu), Timişoara (preşedinte Cornel Bodea) şi Caransebeş (preşedinte dr. Gh.
Repede) sau ale asociaţiei „Prietenii Naturii". ASOCIAŢIA TURISTICA BANATUL. A fost fondată la Oraviţa în 1932 şi a funcţionat pînă în 1948. Conducătorul ei a fost profesorul Ilie Rusmir, cel care, în 1928, a făcut o ascensiune în Alpi alături de Alexandru Colfescu, Gogu Popescu şi Gogu Georgescu. Despre activitatea asociaţiei se ştie că a construit un drum între Prislop şi Semenic. SOCIETATEA SPORTIVĂ A UZINELOR ŞI DOMENIILOR REŞIŢA1. Se cunosc puţine lucruri despre activitatea acestei societăţi. Ea avea şi o secţie de turism, despre preocupările căreia se poate afla din revista Reşiţa pitorească, al cărei prim-redactor, George Gosma, era şi preşedintele societăţii2. CLUBUL TURISTIC BĂNĂŢEAN. A luat fiinţă la 16 martie 1935, în Caransebeş, ca „asociaţie română turistică şi educativă". După două săptămîni de la înfiinţare, asociaţia avea 220 membri, „toţi devotaţi gîndului de a dezvolta turismul şi alpinismul în Banat". În Statut erau precizate obiectivele clubului: protecţia naturii, dezvoltarea turismului şi alpinismului — sub toate formele; îmbunătăţirea condiţiilor de efectuare a excursiilor alpine; promovarea cercetărilor ştiinţifice a zonelor bănăţene din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, geologic şi al „tuturor ramurilor din ştiinţele naturale"; apărarea monumentelor naturale şi istorice. O primă iniţiativă cu caracter de propagandă a turismului a fost editarea, începînd de la 12 aprilie 1936, a publicaţiei C.T.B., organ de informare al Clubului turistic bănăţean, cu sediul în Caransebeş. Clubul a deschis un chioşc de informaţii turistice pentru publicul din Caransebeş, ca şi pentru cei aflaţi în trecere prin localitate. Chioşcul furniza date cu caracter meteorologic, vindea ghiduri şi hărţi. Un concurs de fotografii cu tematică turistică (inspirate îndeosebi de frumuseţile peisagistice din Valea Nemeş—Marga, Valea Bistra Ardealului, de pe traseul liniei C.F.R. CaransebeşOrsova, al rîului Cerna, de pe muntele Semenic, Padeş, din Cazanele Dunării ş.a.), fotografii reunite apoi într-o expoziţie, în anii 1935—1937, au întregit preocupările clubului3. Acţiuni permanente au fost întreprinse pentru ocrotirea monumentelor naturii şi a mediului înconjurător, în general. În vara anului 1936, membrii clubului au înălţat, la poalele Munţilor Poiana Ruscă, la locul numit „Şapte izvoare" (Ruşchiţa, comuna Rusca Montană), Monumentul turismului, unic în lume4. Clubul a organizat numeroase excursii în judeţ, pe alte plaiuri româneşti şi chiar în străinătate, concursuri de schi (primul — la 28 februarie 1937), acţiuni pentru instalarea de marcaje turistice, acţiunea de refacere şi curăţire a izvoarelor din munţii noştri, a instalat posturi de pază pentru ocrotirea vînatului şi a păstrăvilor din zona Poiana Ruscă. În 1938 a fost constituit Oficiul local de turism al staţiunii climaterice CaransebesTeiş, pe lîngă care a funcţionat şi un Birou de arhitectură peisagistică, iniţiativă de avangardă în acea epocă. Prin activitatea lui, Clubul turistic bănăţean a adus o contribuţie de reală valoare la promovarea turismului şi alpinismului în această parte a ţării. Şi-a încetat activitatea la 11 iunie 1948. Tot în Banat au mai funcţionat: 1. Asociaţia Muntele Mic (AMIC) a funcţionarilor municipiului Timişoara, care a construit pe acest munte cabana „Brădişor" şi pensiunea ,,Bella vista", 2. Societatea Turistică a Muncitorilor de la U.D.R. şi 3. Wandervogel, cu sediul la Reşiţa. Societatea Turiştilor din Braşov (B.T.E.) Societatea Turiştilor din Braşov s-a înfiinţat în anul 1927, avînd că preşedinte pe Halâsz Gyula. Din statutul societăţii publicat în Erdelyi Turista — 1929 putem vedea că este vorba de o asociaţie locală ce şi-a propus valorificarea frumuseţilor muntelui Piatra Mare. Iată cîteva clauze prevăzute în statut: 1 Numele societăţii în româneşte: Societatea Turiştilor din Braşov ; 2 Scopul societăţii este dezvoltarea cît mai mare a interesului faţă de frumuseţile naturii şi, în primul rînd, vizitarea cît mai intensă a muntelui Piatra Mare ; 3 Sediul societăţii este în Braşov ; 4 Societatea nu se ocupă de politică. Societatea turistică din Braşov a construit cabana Bonloc în 1926, cabana Piatra Mare în 1930 5 şi trambulina mare de la Bonloc cu concursul vînătorilor de munte. A editat revistele Brassoi Turista şi 1
A mai existat Uniunea turistică Reşiţa, despre care am aflat dintr-un carnet de membru al Mariei Kaspek, pe care erau lipite timbre de plata cotizaţiei pe anii 1930—1938. 2 Asociaţia turistică Reşiţa a luat fiinţă, înaintea primului război mondial, în anul 1911. 3 Vezi, Flamura, magazin de... buzunar, organ al comitetului judeţean Caraş-Severin al P.C.R. şi al Consiliului Popular Judeţean, nr. 3365, din 11 mai 1982. 4 Tovarăşul Martin Olaru, cercetător la Oficiul Judeţean al Patrimoniului Naţional, a binevoit să ne pună la dispoziţie rezultatul cercetărilor d-sale privitoare la acest club. 5 Prima casă pe muntele Piatra Mare a fost construită de S.K.V., a doua de asociaţia E.K.E.; cea construită de B.T.E. este cea de a treia.
Erdelyi Turista, în paginile cărora sînt descrise numeroase excursii, se găsesc informaţii despre celelalte asociaţii de turism şi alpinism din vremea aceea. Encian Tot la Braşov în 1931 s-a înfiinţat clubul turistic muncitoresc, Encian, care a funcţionat pînă în 1947. A construit refugiul Renţea şi a editat revista Encian, începînd din aprilie 1935. Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României În urma unor neînţelegeri ivite în sînul conducerii Turing-Clubului României, un grup de membri a părăsit această asociaţie. La 29 iunie 19291, la cabana Padina din Bucegi, a avut loc o adunare de constituire a unei noi grupări turistice, căreia i s-a dat numele Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României2, pe scurt, A.D.M.I.R. Iniţiatorii — doctor Gheorghe Dumitrescu, inginer Ion Nistorescu, farmacist Toma Ciumetti şi inginer Gheorghe Mihăilescu — s-au întrunit apoi, la 14 iulie în acelasi an, pentru a organiza asociaţia, întocmind un act constitutiv şi un statut şi pentru a alege un comitet. La noua asociaţie au mai aderat vechi membri ai S.T.R., ca farmacistul Gabriel Dimitriu 3 şi profesorul Ion Nicolaescu-Bugheanu, cum şi unii membri ai T.C.R.: profesorul Ion Antonescu, arhitectul Mircea Chernbach. Comitetul ales a fost alcătuit din: preşedinte — doctor Gheorghe Dumitrescu; vicepreşedinţi — Toma Ciumetti şi Mihai P. Florescu; casier — Maria Gh. Dumitrescu; secretar general — Ion Nistorescu; membri — Ana Gâtej (Sinaia), Serghie Popescu (Pietroşiţa), C. Emanoil, Gheorghe Murnu, Emil David (Iaşi), Iorgu Arsenie (Rîmnicu Vîlcea), Mircea Chernbach, C. A. Orăşanu, Gheorghe Mihăilescu şi Athanasie Grozea. Conform actului constitutiv scopurile asociaţiei erau: drumeţie şi carpatism, sporturi de iarnă (schi, bob, săniuţă, skeleton, patinaj), canotaj şi înot, călărie, trageri la ţintă şi „secţiuni de cultură generală". După cum se vede, iniţial s-a stabilit un program amplu, care, însă, la scurt timp, s-a limitat numai la alpinism. Primul statut a fost întocmit o dată cu înfiinţarea asociaţiei; în adunarea generală din 31 martie 1935 s-a votat cel de al doilea statut 4. În aprilie 1935, A.D.M.I.R. a aderat la Federaţia Societăţilor de Turism din România. Ascensiuni. Primele realizări au fost, desigur, excursiile individuale şi în grup, în special în Bucegi şi Piatra Craiului, care s-au înmulţit după 1935. În 1939, Titi Ionescu şi cu Franz Bauschke, cei mai buni căţărători ai A.D.M.I.R.-ului au efectuat în Piatra Craiuiui cîteva premiere de dificultate mică, unele discutabile, dat fiind că braşovenii, zărneştenii şi cei din Rîşnov urcaseră unele din ele, fără însă a le consemna undeva. Noi, totuşi, le menţionăm pe ale celor doi: 2 iulie 1939 — Umerii Pietrei Craiului, grad II B (Titi Ionescu cap de coardă, secund Franz Bauschke)5; 6 iulie — Hornul închis, Brîul Ciorînga Mare, grad II A (Titi Ionescu, Franz Bauschke); 14 iulie — Colţii Gemeni, grad II A (Titi Ionescu, Ion Ionescu Dunăreanu); 14 iulie — muchia Ţimbalului Mic, grad II A (aceeaşi echipă); 18 iulie — Canionul din Ciorînga Marc, grad III A (aceeaşi echipă); 25 iulie — Acul Crăpăturii (traseul clasic), grad III A (Titi Ionescu, Franz Bauschke). Constituiri de secţii: 25 iunie 1931 — secţia Cîmpina, desfiinţată la 15 iunie 1932; septembrie 1931 — secţia Cîmpulung-Muscel, cea mai puternică (conducătorii ei: farmacistul Gabriel Dimitriu, profesorul I. Nicolaescu-Bugheanu şi profesor I. Antonescu erau bine cunoscuţi din activitatea depusă în cadrul S.T.R.); 15 septembrie 1934 — secţia Ploieşti (sub conducerea lui Emil Colceag, un pasionat al muntelui); 31 martie 1935 — secţia Bucureşti (sub conducerea lui Emilian Iliescu, desfiinţată la 8 mai 1938); 12 mai 1936 — secţia Piteşti (conducătoare Alexandrina Mircea); 24 octombrie 1937 — secţia Făgăraş (conducător — profesorul Gh. Şerban). Case de adăpost: 25 septembrie 1932 — inaugurarea casei Radu Negru din Piatra Craiului, reconstruită de secţia Cîmpulung-Muscel din rămăşiţele fostei case a S.T.R.; 8 iulie 1934 — inaugurarea refugiului Zănoaga, amenajat de secţia Cîmpulung (a ars în 1935); 12 mai 1935 — avocatul Anton Negulici a pus la dispoziţia A.D.M.I.R.-ului, casa lui de la Voina, Muscel, numită cabana Voina; 20 iulie 1937 — C.A.P.S. a închiriat A.D.M.I.R.-ului o casă la Cumpăna judeţul Argeş, numită Vlad Ţepeş; 1 noiembrie 1937 — s-au dat în folosinţă două camere la casa Babele, casă care a 1
Întîmplător, unul din noi (N.B.) a asistat la această adunare. A se vedea fotografia cabanei Padina purtînd această emblemă. 3 Gabriel Dimitriu a fost membru fondator al T.C.R. şi membru în primul comitet al acestei asociaţii. 4 Cf. Buletinul alpin — A.D.M.I.R., anul VII—1939, nr. 2—4 p. 10. 5 Cf. Walter Kargel, Trasee alpine în Carpaţi, Bucureşti, 1976 şi Buletinul alpin-A.D.M.I.R., anul VII—1939, nr. 2—4 şi anul VIII—1940, nr. 1. 2
fost terminată în ani următori; 13 august 1939 — s-a pus piatra fundamentală a refugiului de la lacul Ezer. Marcaje: A.D.M.I.R. a efectuat o serie de marcaje în masivul Piatra Craiului şi în partea de sud a Munţilor Făgăraşului. Publicaţii. În 1933, gruparea alpină a editat, sub egida asociaţiei A.D.M.I.R., revista Buletinul alpin, anul I, numerele l—2, 3 şi 4. După constituirea Clubului Alpin Român, editarea buletinului a fost continuată de acesta în anii 1934—1937. Între anii 1938—1940, acelasi buletin a fost editat din nou de către A.D.M.I.R. Asociaţia A.D.M.I.R. a mai editat un Buletin informativ, din martie 1937, lunar, pînă în februarie 1938. Sub egida asociaţiei s-au mai tipărit şi două hărţi, care însă nu au corespuns cerinţelor. La adunarea generală din 29 aprilie 1934, primul preşedinte, doctorul Gheorghe Dumitrescu, şi-a depus mandatul, fiind proclamat preşedinte de onoare. În locul lui, adunarea a ales ca preşedinte activ pe Ion Udrişte-Olt, sub a cărui conducere asociaţia a căpătat un suflu nou de viaţă care a dus la realizările menţionate mai sus. Clubul Carpatin Român În toamna anului 1929, şase dintre elevii din clasa a V-a a liceului „Mihai Viteazul" din Bucureşti, întorcîndu-se din vacanţă, s-au constituit într-un grup turistic. Ei făceau duminica şi în alte sărbători excursii în pădurile şi la monumentele de artă şi cult din jurul capitalei. În iarna aceluiaşi an, în vacanţa şcolară, grupul format din Anibal Ştefănescu, Leova Stolear, Teodor Lascarov Moldoveanu, Victor Pfeiller, Nicolae Găman şi Dumitru Gherassy, sub conducerea profesorului Nicolae Ioan, vechi alpinist, membru al Turing-Clubului României, al Asociaţiei Excursioniştilor Români şi mai tîrziu (1934) preşedintele Asociaţiei turistice România Pitoreasca, şi-a petrecut timpul la Sinaia, de unde făcea excursii. Atît de bine s-au simţit elevii la munte sub îndrumarea profesorului, care a ştiut să le insufle dragostea pentru natură, încît au constituit un grup cu denumirea Grupul Alpin Brav. Odată cîştigaţi pentru sportul înălţimilor, făceau, cînd puteau, excursii. La 8 aprilie, o echipă a urcat Valea Albă, apoi alţii au mers în ascensiunile colective gradate organizate de Clubul Alpin Român, pentru a cunoaşte astfel văile abruptului prahovean al Bucegilor şi a se instrui, totodată, cu sprijinul celor mai experimentaţi în arta căţărării. Astfel se explică notiţa din registrul C.A.R. din 1934, în care se comunicau impresiile participanţilor la aceste ture: „În numele Grupului Alpin Brav aduc viile mele mulţumiri excelentului conducător al acestei prea interesante rute. Clubului Alpin Român, admiraţie". Semnează: D. Gherase1 — preşedintele Grupului Alpin Brav, urmat de N. A. Găman şi T. Costovici, membri. Alexandru Beldie a părăsit C.A.R., s-a înscris la „Brav", şi împreună cu Leova Stolear, care era şi membru al C.A.R. Încă din 1934, au organizat în vara anului 1935, în cadrul grupului „Brav", şapte excursii colective pe văi, cu 76 de participanţi; în 1936 au efectuat şapte ascensiuni colective pe văi, cu 103 participanţi, iar în 1937 — numai două, cu 22 participanţi 2, deoarece în acel an Grupul Alpin Brav avea că preocupare principală construcţia cabanei din capul Văii Jepilor-Bucegi. La 18 martie 1936, Grupul Alpin Brav a cerut Tribunalului Ilfov Secţia I c.c. să i se acorde personalitate juridică, prezentînd Actul constitutiv şi Statutul. Cererea i-a fost aprobată (dosar nr. 32/1936). În adunarea generală a Grupului Alpin Brav din 18 octombrie 1936 s-a hotărît modificarea statutului şi schimbarea numelui asociaţiei în Clubul Carpatin Român, înaintîndu-se actele Tribunalului, acesta, prin sentinţa nr. 6 din 22 ianuarie 1937, a aprobat schimbarea titulaturii şi modificarea statutului. Acest al doilea statut a fost modificat, pentru a treia oară, în urma hotărârilor comitetului şi a adunării generale extraordinare din 9 februarie 1947. Pe lîngă excursiile amintite, la 8 octombrie 1935, Alexandru Beldie şi Leova Stolear au urcat în premieră traseul Faţa nordică a Colţului Gălbenelelor. Grupul Alpin Brav a organizat conferinţe şi baluri pentru strîngerea de fonduri. Primind şi un ajutor substanţial din partea directorului O.N.T. din acea vreme, Sergiu Dimitriu, Grupul Alpin Brav a reuşit, în toamna anului 1936 să pună piatra fundamentală a cabanei ce avea să se numească Cabana grupului alpin Brav — Sergiu Dimitriu. O dată cu schimbarea titulaturii clubului, cabana s-a numit „Brav" — Sergiu Dimitriu3. Au mai trecut ani pînă cînd datoriile au fost achitate şi casa pusă la punct. Ea era de un real folos alpinismului, acolo în şaua mică a Caraimanului, unde în 1899 Societatea 1
Menţionăm că numele preşedintelui Clubului Carpatin Român apare diferit în diverse publicaţii: Gherase, Gherassy şi Gherasi. În cartea noastră vom folosi forma întîlnită în Enciclopedia turistică românească şi în Călătorie prin vreme, lucrare semnată de Valentin Borda (1979). 2 Registrul cu excursiile efectuate şi numărul participanţilor este păstrat de doctor docent Alexandru Beldie. 3 T.C.R., Enciclopedia turistică românească, volumul V—193t, pp. 47—49, articolul Clubul Carpatin Român, de Dumitru Gherasi.
Carpatină „Sinaia" construise prima casă. Cu timpul, numărul membrilor a crescut, înfiinţîndu-se şi două secţii, una la Cîmpinai şi cealaltă la Braşov. Preşedinte al clubului, din 1929 şi pînă în 1948, a fost Dumitru Gherasi. Prin cabana construită, prin excursiile colective organizate cu trenul sau cu un autobuz închiriat, Clubul Carpatin Român, alături de celelalte cluburi şi asociaţii turistice care au existat, a contribuit la dezvoltarea alpinismului românesc între cele două războaie. Asociaţia Turistică „România Pitorească" A luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930 din iniţiativa unui grup format din Paul Arian, Dumitru Ionescu-Crînguri, Nicolae Alexandrescu, Paul Cretzoiu şi Iosef Salter. Primul preşedinte (1930) a fost Paul Arian, în 1931 — Dumitru Ionescu-Crînguri, în 1932—1933 — Iosif Salter, iar la adunarea generală din 1934 s-a ales următorul comitet: preşedinte — profesorul Nicolae Ioan; vicepreşedinţi — avocat Dumitru Ionescu-Crînguri şi doctor Lucian Gheorghiu; secretar general-avocat Iosif Salter; casier — Marian Păunescu; membri — doctor G. I. Mareş, Constantin Vişota şi I. Stănescu. Profesorul Nicolae Ioan a rămas preşedinte pînă la 7 noiembrie 1940. După cum reiese din activitatea desfăşurată şi din cele consemnate în Buletinul România pitorească, asociaţia a avut ca scop dezvoltarea turismului şi a alpinismului, În special în masivul Ciucaş. Pentru împlinirea acestui ţel, România Pitorească a trecut la următoarele acţiuni: a înfiinţat două secţii, una în Poiana Sibiului (1933), sub conducerea lui C. Munteanu, care, mai tîrziu, a dus activitatea pe cont propriu, şi a doua la Ploieşti (31 decembrie 1935), sub preşedinţia doctorului G. Dumitrescu-Floru; a efectuat excursii cu trenul şi cu un autobuz închiriat (numai în 1932 s-au organizat 12 călătorii cu 300 de participanţi, avînd că obiective de interes turistic localităţi, monumente de artă şi cultură, Delta Dunării şi toţi munţii ţării); în 1938 a cumpărat un autobuz, fiind la vremea aceea singura asociaţie turistică posesoare a unui mijloc de transport în comun; a cumpărat material sportiv pentru a-1 împrumuta membrilor; a marcat drumuri în muntele Penteleu (în 1932); în 1934 echipa G. I. Mareş, N. Tomescu, Eugenia Berberescu, Dumitru Ionescu-Crînguri, N. Marinescu şi Iosif Salter a marcat masivul Ciucaş şi a pus tăbliţe indicatoare; simţindu-se nevoia unui adăpost în masivul Ciucaş, s-a deschis o listă de subscripţie şi, datorită donaţiilor făcute, la 16 mai 1937 s-a putut pune piatra fundamentală, iar la 26 septembrie în acelasi an, a avut loc inaugurarea casei „Alexandru Vlahuţă"; a tipărit revista Romania pitorească, care a apărut numai în anul 1933; din 1935 şi pînă în 1941 a editat, consecvent, Buletinul România pitorească, în ale cărui pagini se găsesc multe date cu caracter istoric despre alpinism; sub egida asociaţiei au apărut lucrările Valea Teleajenului, Vălenii de munte şi masivul Ciucaş, de Dumitru Ionescu-Crînguri (Bucureşti, 1931) şi Călăuza masivului Bucegi, de Dumitru Ionescu-Crînguri, Paul Cretzoiu şi Iosif Salter (Bucureşti, 1933); a organizat mai multe expoziţii de fotografii; în 1937, în cadrul asociaţiei, s-au înfiinţat: secţia bibliotecă1 şi fotografii, apoi, secţiile popice, schi, bărci şi serbări cîmpeneşti; a organizat tabere pe diferite perioade în Poiana Sibiului, ca şi în Ciucaş, unde au fost şi tabere pentru schi de opt zile, cu pensiune completă, la preţul de 1500 lei; în 1937, comitetul a pus problema înfiinţării unui muzeu ştiinţific al asociaţiei, evenimentele împiedicînd însă concretizarea lui; asociaţia a obţinut autorizaţia doctorului A. B. Szalay de a traduce şi publica cartea sa, Creasta Munţilor Făgăraşi, acţiune care a fost realizată numai parţial. La frumoasele realizări ale Asociaţiei turistice România Pitorească au contribuit, în mod deosebit, Nicolae Ioan, Dumitru Ionescu-Crînguri, Mihai Lang, N. Alexandrescu, Iosif Salter, Lucian Gheorghiu, G. I. Mareş şi alţii. Clubul Alpin Român Data constituirii: 18 martie 1934, avînd ca iniţiatori pe fondatorii „Grupării Alpine" înfiinţată în 1931 în cadrul Turing-Clubului României. Gruparea s-a desprins de T.C.R.2 în aprilie 1933 şi a activat timp de un an în Asociaţia Drumeţilor din România (A.D.M.I.R.), pe care, în final, a părăsit-o. În statutul votat la adunarea generală de constituire la punctul 2, este comunicat programul Clubului: efectuarea unui cît mai mare număr de ascensiuni noi, punînd astfel în valoare ţinuturile necunoscute ale munţilor noştri; propagarea alpinismului în marea masă a turiştilor prin organizarea anuală a unui ciclu de excursii de dificultăţi gradate în ţinuturile puţin cunoscute ale munţilor noştri; editarea unei reviste, avînd caracterul unei călăuze şi de sinteză a activităţii clubului şi a societăţilor 1
Dr. Lucian Gheorghiu a donat pentru bibliotecă 65 de volume. „Gruparea alpină" s-a desprins de T.C.R., deoarece conducerea acesteia nu se interesa de escalade ci numai de excursiile pe trasee turistice clasice, uşoare, pe poteci. 2
similare; editarea de anuare, prospecte şi broşuri cu caracter propagandistic; organizarea unui ciclu de conferinţe însoţite de proiecţiuni şi filme; marcarea itinerarelor grele după un plan bine stabilit şi cu deosebire a celor din masivele Bucegi şi Piatra Craiului, în acord cu asociaţiile similare; dotarea punctelor grele cu cabluri, scări etc.; construcţii şi refugii. Comitetul ales la prima adunare generală a fost format din: preşedinte — Gheorghe Frim; secretar general — Ion Udrişte-Olt; cenzori — Alexandru Steopoe şi Petre Bălăceanu. Au fost declaraţi membri de onoare: inginer Niculae Caranfil, George Cesianu, doctor Gheorghe Dumitrescu şi doctor Alceu Urechia. La noul club şi la statutul său au aderat următorii: Gill Antonescu, Petre Bălăceanu, Mircea Badea, Alexandru Beldie, Traian Belitoreanu, Nicolae Comănescu, Nicolae Dimitriu, Gheorghe Frim, Petre Juster, Alexandru Meidlinger, Gheorghe Murgeanu, Vasile Nicolau, Emil Simionescu, Radu Sturdza, Ion Şincan, Alexandru Steopoe, Alexandru Tipei, Dumitru Teodoru, Ion Udrişte-Olt, Ştefan Vasiliu şi George Velescu. În decursul timpului s-au adus modificări atît statutului clubului cît şi componenţei comitetului. Crearea Clubului Alpin Român s-a datorat iniţiativei lui Nicolae Dimitriu, într-o scrisoare, datată 26—27 ianuarie 1932, acesta scria unui prieten1: „Ideea înjghebării unei grupări de buni tovarăşi de drum... n-am abandonat-o... şi aş avea o nespus de mare bucurie să ştiu că viitoarele drumuri le vom face sub egida Alpin-Clubului, a cărui realizare n-o văd decît atunci cînd vom fi regrupaţi..." Doi ani mai tîrziu, dorinţa lui a devenit o realitate. Ascensiuni. Membrii „Grupării Alpine" au înfăptuit, încă în cadrul T.C.R. şi al A.D.M.I.R., o serie de trasee noi, de vară ca şi de iarnă. După constituirea C.A.R., activitatea de cercetare a crescut, punîndu-se în valoare noi ţinuturi, noi trasee. Creşterea nu a fost spectaculoasă, totuşi, deoarece la vremea respectivă — 1934 — nu se cunoştea tehnica alpină, iar puţinii alpinişti care activau erau încadraţi în muncă, nu erau profesionişti, nu beneficiau de scoateri din producţie şi nu stăteau în tabere, iar materialele alpine, primitive, nu-i prea ajutau. În vara 1933 s-au realizat în Bucegi următoarele ascensiuni noi: Valea Poenei din Moraru (Alexandru Steopoe); Valea Hornului din Mălin (Alexandru Beldie, Alexandru Tipei); Ţancul Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului (Nicolae Dimitriu, Ion Şincan); Hornul Ascuns din Colţul Mălinului (Nicolae Dimitriu, Petre Bălăceanu, Alexandru Steopoe, Lupescu); Hornul Central — „Comănescu" din Colţul Mălinului (Nicolae Comănescu, Ion Şincan); Vîrful Picătura din Caraiman (Nicolae Comănescu, Ion Şincan, Bubi Schefler); Colţul Strungii Gălbenelelor — faţa dinspre Valea Hornului (Alexandru Beldie, Ion Manoff)2. Traseele noi efectuate (în 1935) au fost următoarele: 4 august — traversarea crestei Picătura din Valea Seacă a Caraimanului în Valea Albă (Nicolae Dimitriu, Ion Şinean, Constantin Ţico); 6 august — parcurgerea crestei Picătura (Nicolae Dimitriu, Petre Bălăceanu, Leova Stolear); 11 august — creasta Văii Albe cu plecarea de ,,La Verdeaţă" prin Brîul aerian (Nicolae Comănesou. Leova Stolear); 1 septembrie — peretele nordic al Acului Mare din Moraru (Nicolae Dimitriu şi alţii)3; 8 octombrie — Colţul Gălbenelelor — faţa nordică (Alexandru Beldie, Leova Stolear); 13 octombrie — fisura din Umărul Gălbenelelor (Niculae Baticu, Ion Trandafir, Dan Popescu şi Sorin Tulea); 20 octombrie — traseul Furcile din peretele nordic ai Gălbenelelor (Niculae Baticu Ion Trandafir şi Dan Popescu). La sfîrşitul anului 1930 membrii Clubului Alpin Român au reuşit să ridice nivelul alpinismului românesc la gradul patru 4. În anul 1936 s-au făcut mai puţine premiere, s-au încercat unele trasee, ca şi-n 1937, dar au rămas în faza de încercări, din cauza pregătirii incomplete a echipelor; 15 martie — Hornul Ascuns din Colţul Mălinului (Niculae Baticu şi Ion Şincan —prima ascensiune de iarnă, pe stîncă); 31 mai — creasta Coştila— Gălbenelelor (Niculae Baticu, Dan Popescu, Toma Boerescu, Constantin Conteş şi alţii; s-a mers cap schimbat — prin rotaţie); 2 august, peretele nordic al Acului de Sus din Moraru (Nae Dimitriu, fraţii Rodica şi Dan Popescu şi G. Paraschivescu). 23 august 1938 — echipa Edy Aerkeder, Toma Boerescu şi Ion Şincan a încercat, fără succes, ascensiunea traseului Fisurile centrale din peretele Văii Albe; această echipă, întărită şi cu Nae Dimitriu, a mai făcut două tentative de escaladare a traseului amintit care s-au soldat însă fără rezultat; 3 octombrie 1937 — fisura Ţapului din Valea Ţapului (Niculae Baticu şi Ion Şincan, avînd ca participanţi pe Dan Chiriceanu şi Horia Stamatopol) , 21 august 1938 echipa Toma Boerescu, Constantin Conteş, Sorin Tulea, Edy Aerkeder, Dorin Grigorescu şi Niculae Loga a reuşit să urce Surplomba Mare din peretele Gălbenelelor; drumul pînă la surplombă fusese străbătut în 2—3 rînduri de Nae Dimitriu în 1936—1937 cu diferiţi însoţitori; 27 august 1938 — traseul Hornul Mare al Ţapului din Valea Ţapului-Bucegi (Constantin Conteş, Toma Boerescu. Sorin 1
Scrisoarea se află în arhiva noastră (R. Ţ.). Am dat aceste trasee, care azi sînt de importanţă mică — deoarece parcurgerea lor în epocă a constituit o performanţă. 3 Nu credem că această ascensiune a fost o premieră. 4 În 1934, Erwin Csallner a urcat Piatra Altarului. Amănunte la capitolul S.K.V. 2
Tulea, Mircea Casasovici, Dorin Grigorescu, Alexandru Bărboi, Gysy Bayca); 23 iulie 1939 — hornul din peretele dinspre sud al văii Coştila (Niculae Baticu, Gheorghe Creangă, Giulio Goretti, Madeleine Knapp, Dan Popescu); 11 august 1939 — peretele Marelui Grohotiş din Piatra Craiului (Dan Popescu, Francisc Severin); 12 august 1939 — muchia Padina Lăncii din peretele Grindului, Piatra Craiului (Niculae Baticu, Madeleine Knapp, Gheorghe Creangă); 13 august 1939 — peretele Mare din Padina Lăncii (aceeaşi echipă); 23 august 1939 — Fisura Scoruşilor din Umărul Gălbenelelor (Niculae Baticu, Madeleine Knapp, Toma Boerescu); 30 august 1939 — peretele N-E al Acului Roşu din Moraru (Dan Popescu, Gheorghe Creangă); 11 august 1940 — Umărul Gălbenelelor, traseul Coman (Ion Coman, Oskar Schobesch); 6—7 octombrie 1940 — traseul Fisurile Centrale din peretele Văii Albe (Ion Coman, Oskar Schobesch, cu un bivuac în perete); 12 septembrie 1942 — traseul Coman din peretele Gălbenelelor (la est de Furci), echipa (Ion Coman, Mircea Ismail); 24 septembrie 1944 — muchea lui Ivan din Piatra Craiului (Ion şi Dorel Coman); 15 iulie 1945 — peretele de la Ceardac (Ion Coman, M. Ispas); 20 iulie 1946 — „traseul Trei Surplombe din peretele Gălbenelelor (Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu, Emilian Cristea), ajungîndu-se astfel la gradul V de dificultate, cu un punct de gradul VI, la pintenul de sub prima surplombă, pinten care nu mai există astăzi; 21 iulie 1946 — echipa Ion Coman, Constantin Conteş, Dorin Grigorescu a depăşit cel mai greu punct din Creasta Văii Albe (Creasta Policandrului); 22 iulie 1946 — Creasta Văii Albe (a Policandrului), parcursă în întregime (Niculae Baticu, Dan Popescu); 4 august — Fisura Pintenului din peretele Văii Albe (Niculae Baticu, Emilian Cristea); tot în 1946 — Creasta S-E a Caraimanului (Gheorghe Roşculcţ, Sergiu Cunescu) şi traseul Oblic din Turnul Mălăeşti (Ion Coman, Petre Strat); 8 septembrie 1947 — Degetul lui Călineţ, Piatra Craiului (Ion Coman ş.a.); 11 septembrie 1947 — firul secundar al Hornului Adînc şi Creasta Frumoasă din Padina lui Călineţ (Ion Coman, Odoria Hluhaniuc, Ion Mirean). În afara acestor trasee noi, membrii Clubului Alpin Român au urcat iarna, tot ca trasee noi, văile clinului prahovean al Bucegilor, Albişoarele Văii Albe, creasta munţilor Făgăraşului de la Bîlea la Sîmbăta, între 7 şi 13 martie 1947 (Oscar Schobesch, Dan Popescu şi Emilian Cristea) şi altele. Clubul Alpin Român a preluat acţiunea iniţiată de Societatea carpatină „Sinaia" şi de unele cluburi din Transilvania (S.K.V. şi E.K.E.) şi a organizat anual cicluri de ascensiuni colective, atît iarna cît şi vara, de la cele mai simple trasee pînă la cele mai dificile, cu membrii clubului şi cu persoane din afara clubului. La acest gen de ascensiuni, care s-au numărat cu zecile, au participat sute de persoane, din care s-au ridicat ulterior unii alpinişti de valoare. S-a verificat astfel că parcurgerea văilor abruptului prahovean al Bucegilor, ca şi altele, cu începători, constituie un veritabil antrenament şi o scoală, dacă conducătorul posedă cunoştinţele necesare şi dacă le aplică practic şi teoretic. Pentru o cît mai corectă şi mai competentă îndrumare, unii membrii ai Clubului Alpin (N. Baticu şi C. Conteş) au mers în august 1937 în Italia unde au învăţat tehnica modernă de căţărare, iar în august 1938 (N. Baticu şi D. Popescu) au fost în Austria, unde au făcut o scoală de instructori de alpinism-căţărătură. După însuşirea cunoştinţelor necesare, s-a organizat o şcoală de tehnică alpină la refugiul Coştila în Bucegi, în 1938, iar în anul următor — 1939 — şcoala a avut două serii: prima în Piatra Craiului, la Capul Tămaşului, iar a doua în Bucegi, tot la refugiul Coştila 1. O şcoală similară au organizat şi Vînătorii de munte, în 1941, avînd ca instructori doi membri ai Clubului Alpin Român2. Ca o urmare a acestor cursuri, a cunoştinţelor căpătate de irameroşi alpinişti de la cei care au urmat aceste şcoli, a eforturilor depuse ulterior pentru perfecţionarea procedeelor tehnice, pentru ridicarea măiestriei sportive, alpinismul românesc a înregistrat progrese evidente. Publicaţii. Clubul Alpin Român a continuat încă patru ani editarea Buletinului alpin, începută sub egida A.D.M.I.R., după care titulatura acestei reviste s-a schimbat în Buletinul Clubului Alpin Român. Ideea acestei publicaţii periodice a aparţinut tot lui Nae Dimitriu, care în ianuarie 1932 scria aceluiaşi amic: „...aşi îndrăzni saA mă gîndesc şi la o publicaţie lunară turistică". Fire deschisă, iubitor de natură şi de oameni, Nae Dimitriu dorea să comunice şi în scris semenilor săi impresiile şi cunoştinţele sale. De altfel, el era de multă vreme colaborator la Gazeta sporturilor şi publicase şi în Buletinul Oficiului Naţional de Educaţie Fizică, semnînd cînd cu pseudonimul „Nicodim", cînd cu cel de „Dinicu", ambele derivînd din Nicu Dimitriu. Clubul Alpin Român a tipărit cîţiva ani în şir programele ascensiunilor colective-gradate, pe care le-a organizat, cum şi prospecte privind organizarea şi funcţionarea şcolilor de alpinism din 1938 şi 1939. În colaborare cu secţia cinematografică a O.N.T. de atunci, respectiv cu regizorul Paul Călinescu, Clubul Alpin Român a realizat un film propagandistic în creasta Pietrei Craiului. Filmarea a avut loc cu prilejul unei excursii colective de iarnă condusă de Barbu Nestorescu şi Dan Popescu. Marcaje. S-au marcat drumurile: Buşteni — Pichetul Roşu, peste Munticel, cu sase ramificaţii: 1. Valea Albă, 2. Văile Coştila şi Gălbenele, 3. Vîlcelul Poieniţii pentru Văile Colţilor şi 1
Pentru amănunte privind organizarea şi desfăşurarea acestor cursuri, vezi lucrarea lui Niculae Baticu, Amintirile unui alpinist, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1981. 2 Niculae Baticu şi Sorin Tulea.
Mălinului, 4. prin Valea Cerbului la Valea Seacă a Coştilei, Valea Ţapului şi Valea Urzicii, 5. spre Gura Dihamului, 6. prin Valea Morarului spre Valea Rîpa Zăpezii şi Valea Adîncă. S-au marcat, de asemenea, drumurile spre Valea Seacă a Caraimanului şi spre Vîrful Picătura. La fiecare ramificaţie a fost instalată cîte o pancartă indicatoare, iar în Buşteni, la ramificaţia şoselei naţionale cu strada Valea Albă, era montată o pancartă cu schiţa şi indicarea drumurilor de pe Munticel. În faţa Căminului alpin se afla o altă tablă indicatoare, mare, a tuturor drumurilor. Marcajele au fost executate de membrii Clubului alpin prin muncă voluntară şi se reînnoiau anual. Cu o perie de sîrmă se curăţa locul şi apoi se aplica semnul respectiv, cu vopsea de diferite culori, pe fond alb. Construcţii. Clubul Alpin Român a construit în 1938 refugiul Coştila, cu ajutorul materialelor obţinute de inginerul Gheorghe Frim şi al muncii voluntare depuse de membrii clubului, majoritatea lor muncitori din secţia C.F.R., şi din secţia Buşteni, ca şi celor din centrală. Cu ţăncuşa şi cu barosul s-a spart stînca şi s-a nivelat locul, apoi, cu spinarea, au fost căraţi sus drugi de fier, table ondulate, lemn, scînduri, saci cu ciment, un grup autogcn, ş.a. Printr-o muncă plină de voie bună, refugiul a fost inaugurat în august 1938, încît a putut adăposti, încă în acest an, prima şcoală de alpinism. În toamna 1937 Clubul Alpin Român a cumpărat în Buşteni un teren de 500 m.p. pentru construcţia Căminului alpin. Lucrul a început în 1938, iar la 6 august 1939 s-a făcut inaugurarea. În 1947 Clubul Alpin Român a cumpărat o garsonieră în Bucureşti, Bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej nr. 15, la etajul I, pentru sediu, fiind astfel prima asociaţie ce a avut un sediu proprietatea sa. Prima modificare a statutului, care de fapt a fost o completare, s-a făcut la Adunarea generală din 6 iunie 1934, cînd comitetul a fost mărit cu încă patru membri şi s-a făcut următoarea menţiune: „3. Membrii cari fac parte din Comitetul de conducere al Clubului nu pot figura în comitetele de conducere ale altor cluburi cu scop similar". Prin sentinţa Tribunalului Ilfov nr. 97 din 18 Septembrie 1936, s-a acordat personalitate juridică Clubului Alpin Român, care avea următorul comitet: preşedinte — inginer Gheorghe Frim, vicepreşedinte — avocat Nae Dimitriu, secretar general — doctor Vasile Steopoe, casier — farmacist Petre Juster, membri — inginerii Ştefan Vasiliu, Adrian Filipescu, Vasile Nicolau şi Petre Bălăceanu, cenzori — Dumitru Teodoru şi Ion Şincan. Adunarea generală din 19 martie 1938 a ales un nou comitet pe o perioadă de doi ani (1938—1939): preşedinte — doctor Vasile Steopoe, vicepreşedinte — avocat Nae Dimitriu, secretar general — Victor Knapp, casier — doctor Barbu Nestorescu, membri — inginer Radu Ţiţeica, Petre Bălăceanu, Niculae Baticu şi Gheorghe Creangă, cenzori — Dumitru Teodoru, Dan Popescu şi Gogu Ionescu. La 29 martie 1940 a avut loc o nouă adunare generală, la care s-a ales următorul comitet, tot pe doi ani, dar? care, din cauza războiului, a funcţionat pînă în 1944: preşedinte — doctor Vasile Steopoe, vicepreşedinte — doctor Petre Georgescu, secretar general — Gheorghe Creangă, casier — farmacist Dan Popescu, membri — inginer Radu Ţiţeica, avocat Nae Dimitriu, Niculae Baticu şi Ion Marinescu, cenzori — Petre Bălăceanu, Gogu Ionescu şi doctor Barbu Nestorescu, cenzori supleanţi — Sorin Tulea, Constantin Toboc şi Dumitru Teodoru. Încă de la adunarea generală din 1938 articolul 9 din statut a fost completat introducîndu-se următorul paragraf: „Cel dintîiu preşedinte al Clubului Alpin Român este preşedintele de onoare al clubului şi face parte, cu vot deliberativ, din comitet; calitatea de preşedinte de onoare nu e incompatibilă cu îndeplinirea altor funcţii în comitet". În urma acestei modificări, adoptată în unanimitate, inginerul Gheorghe Frim a fost proclamat preşedinte de onoare al Clubului Alpin Român. În adunarea generală din 1940 au fost constituite următoarele comisii: comisia alpină (Niculae Baticu, Dan Popescu şi Sorin Tulea); comisia Căminului alpin — Buşteni (doctor Vasile Steopoe, inginer Gheorghe Frim şi avocat Nicolae Dimitriu); comisia refugiului Coştila (Niculae Baticu, Ion Marinescu şi Ion Şincan); comisia Buletinului C.A.R. (doctor Vasile Steopoe); comisia de construcţii şi marcaje (inginer Gheorghe Frim, avocat Nicolae Dimitriu, inginer Radu Ţiţeica şi doctor Barbu Nestorescu). La această adunare generală s-a făcut şi o amplă dare de seamă asupra activităţii C.A.R. În cuprinsul ei au fost relevate preocupările conducerii clubului, ale tuturor membrilor pentru aspecte variate ca: ascensiuni noi, ascensiuni colective, cantonamente de vară, cantonamente de iarnă, şcoala de alpinism, perfecţionarea membrilor clubului la şcolile de alpinism străine, rolul Buletinului C.A.R., al prospectelor scolii de alpinism şi al vitrinei de propagandă organizată în librăria „Cartea Românească". De asemenea, darea de seamă s-a preocupat de activitatea administrativă, de cea a secţiilor, de lucrările de marcaje şi de condiţiile create alpiniştilor la refugiul Coştila şi la Căminul alpin din Buşteni. SECŢII. Numărul membrilor Clubului Alpin Român nu a depăşit cifra de 100, deoarece preocuparea principală a fost căţărătura pură. În cadrul clubului au desfăşurat o muncă susţinută trei secţii: secţia C.F.R., secţia Buşteni şi secţia Grupul alpin universitar, iar în curs de formare erau alte două: Rîşnov şi Bucovina. Secţia C.F.R., de sub conducerea lui Ion Marinescu, a adus mari servicii clubului cu ocazia construcţiei refugiului şi a organizat numeroase ascensiuni colective cu membrii ceferişti. Secţia Buşteni, de sub conducerea lui Eremia Creţu, a ajutat mult clubul prin sprijinul acordat cu ocazia construirii refugiului
Coştila şi a Căminului alpin, a organizat numeroase ascensiuni colective, iar membrii ei au constituit echipele de salvare. Secţia „Grupul alpin universitar" — G.A.U., înfiinţată şi condusă de Ion Coman, a desfăşurat o vie propagandă în rîndurile studenţilor. Membrii secţiei, bine antrenaţi de conducătorul lor, au realizat premiere alpine şi au fost instructori la şcolile de alpinism organizate de C.G.M. (1950— 1953). ALPINIŞTI ROMANI ÎN ALPI. În Munţii Alpi au urcat şi alpinişti români. Am amintit deja de doctorul Vasile Steopoe, cel care a atins Vîrful Mont Blanc, înalt de 4 807 metri. Au urmat apoi alţii... Pe Mont Blanc au mai urcat Alexandru Colfescu şi Lt. Gogu Popescu în 1928. Ei au plecat din ţară într-un grup de patru: Alexandru Colfescu, Gogu Popescu, Gogu Georgescu şi Ilie Rusmir. Pentru aclimatizare şi antrenament, întregul grup a suit vîrfurile Brevent, Monch şi Jungfrau. La ultima tură de antrenament, Gogu Georgescu s-a rănit grav, astfel că echipa a rămas în trei. La Chamonix au întîlnit pe profesorul universitar Bregeault, secretarul general al Clubului Alpin Francez. Povestindu-i pe unde au fost şi ce vor să facă, acesta i-a încurajat, spunînd: „încercaţi să suiţi, cred că veţi învinge". La 17 august 1928 au plecat de la Saint Gervais şi au ajuns la cabana de la Tete Rousse (3 228 metri), unde au dormit. Profesorul Ilie Rusmir, care făcuse călătoria mai mult pentru studiul gheţarilor, neputînd suporta aerul rarefiat, a renunţat să meargă mai departe, astfel că urcuşul a fost continuat numai de cei doi. Mai sus de Aiguille du Gouter au străbătut pe rînd, la distanţă de zece minute unul de altul, „Marele culoar", înaintea lor se aflau în acel moment trei grupuri formate din şase francezi, trei germani şi cinci americani. S-a întîmplat că o piatră desprinsă de cei din faţă a alunecat şi l-a rănit la cap pe Gogu Popescu. El a fost pansat, la cabana Clubului Alpin Francez, „Aiguille du Gouter", de o americană şi de un german. În ziua a treia, 19 august, la ora unu şi jumătate noaptea, au pornit din nou. Ajungînd la refugiul Vallot (4 363 metri), au găsit cele trei echipe plecate înainte. Componenţii lor sufereau de „rău de munte". Unii stăteau cu pîntecele pe pămînt. Americanii, echipaţi ,,pînă-n dinţi", au filmat pe cei doi români. Aceştia, după ce au trecut celebrele „Les bosses du dromadaire" (cocoaşele dromaderului) şi stîncile „Tournette" (4 677 metri), au sosit pe vîrf1 la ora 9 şi 40 de minute. Pe Mont Blanc au mai urcat şi alţi români pînă la cel de al doilea, război mondial, printre care: inginerul Ştefan Vasiliu de la asociaţia C.F.R. şi inginerul Niţescu (în 19342), farmacistul Mircea Sterescu şi doctorul Leova Stolear (în 19383). Toţi aceştia erau membri ai Clubului Alpin Român şi, din cîte ştim, au mers fără ghid. Este foarte posibl ca pe cel mai înalt vîrf din Alpi să fi urcat şi alţii chiar înaintea lui Radu Porumbaru.
1
Sportul popular, nr. 5739 din 15 septembrie 1968. Buletinul alpin, anul II, nr. 3—4, p. 37. 3 Fotografia care-i înfăţişa pe aceştia pe Mont Blanc a fost expusă pe peretele sufrageriei cabanei Caraiman în timpul cînd acolo era cabanier Nicolae Sbîrcea. 2
Pagini despre cîţiva înaintaşi După cum am arătat în paginile acestei lucrări, în prezent se ştie că încă înainte de 1683 unele trasee montane erau marcate şi că fuseseră scrise cărţi ce consemnau impresiile călătorilor ce se încumetaseră pe crestele Carpaţilor, că încă în perioada anilor 1700 se făceau destul de des excursii în Munţii Făgăraşului, că la 1809 chiar şi mitropolitul Moldovei a urcat pe Ceahlău, că în Bucegi braşovenii făceau ascensiuni înainte de 1833. Pretutindeni se găseau poteci şi călăuze, deci considerăm că sîntem pe deplin îndreptăţiţi să socotim premergători în primul rînd pe cei care au făcut aceste poteci-hăţaşe şi au călăuzit pe cei ce urcau munţii. Aceştia au fost ţăranii români, fie că erau ciobani, vînători, simpli pădurari sau sihastri; ei au fost cei care ,,cu tălpile opincilor lor au scris acea reţea de poteci"1. Locuitorii de pe aceste meleaguri au condus în munţi pe oamenii de ştiinţă, pe iubitorii de natură, de frumos. Dintre vizitatori, unii au scris despre frumuseţile văzute, îndemnînd şi pe alţii să păşească către acest templu minunat: natura ! Numele lor s-a păstrat, în timp ce al „călăuzelor", în mare parte, s-a pierdut adeseori în negura vremurilor. Alături de cei dintîi excursionişti pe munţi şi de călăuzele lor, ale căror nume s-au păstrat numai arar, cum am spus, părerea noastră este că printre premergătorii turismului şi alpinismului românesc din trecut pot fi citate şi alte nume. Să menţionăm mai jos pe cîţiva dintre ei. Amintirea lor într-o carte ca cea pe care o prezentăm acum cititorilor este, considerăm noi, un omagiu binemeritat adus acelora care au contribuit la evoluţia alpinismului nostru. Vom vorbi, aşadar, în paginile ce urmează, despre cîţiva dintre înaintaşii noştri. Printre precursori o considerăm pe Dora d'Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica), realizatoarea celei dintîi ascensiuni pe muntele Monch2 (Călugărul) la 1855, unde a înfipt un steag tricolor; pe Radu Porumbaru, primul român pe Mont Blanc, la 1877. Putem considera apoi premergători pe spătarul Gane, autorul descrierii în versuri a unei călătorii, pe Gheorghe Asachi cu suişul pe Ceahlău şi descrierea făcută, pe Calistrat Hogaş, pe conducătorul secţiei turistice a Societăţii de Gimnastică, Sport şi Muzică din Iaşi, generalul medic Nicolae Vicol. În Transilvania putem numi premergători pe cei care au făcut cele dintîi ascensiuni în Munţii Făgăraşului, amintiţi în capitolul dedicat acestor munţi, iar pentru Piatra Craiului — pe Gîrniţă, Didimoc, Lolu şi Lolu-junior, Mihai Bartolomeu Bratu, Eduard Myss şi, mai tîrziu, pe întemeietorii Clubului Alpin al Transilvaniei cu sediul la Braşov, pe întemeietorii şi conducătorii S.K.V. şi ai secţiilor sale. Pentru Bucegi pot fi consideraţi premergători, în afara grupului de excursionişti care au urcat prin Bran la 1833 şi 1834, Cezar Bolliac, Ioan Turcu, Friedrich Deubel sau S. Gusbeth şi F. Zeidner (care au urcat, iarna, la Vîrful Omul), Ion Stănilă-senior şi J. A. Vaillant, întemeietorii şi conducătorii Societăţii Carpatine „Sinaia", Popescu I. Nifon, Take Ionescu, fost prim-ministru, şi inginerul Iosif Sângeorzan, care au construit primele adăposturi şi drumuri şi au făcut marcaje în acest masiv. Generaţiile următoare au impus alte personalităţi care au continuat munca celor amintiţi deja, contribuind astfel la dezvoltarea turismului montan pe teritoriul patriei noastre. Aşa, putem menţiona, dintre atîţia alţii, pe fraţii Alceu şi Nestor Urechia, Nicolae Bogdan, Vasile Teodo-rescu, A. B. Szalay — pe Gheorghe şi Matei Balş, Ion Costinescu, Vasile Popovici-Haţeg, Gabriel Dimitriu, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Ludovic Mrazec, Traian Lalescu, cum şi călăuzele Gheorghe al Sandei, Megelea, Ion Cosneanu, Nicolae Butmăloi, Nicolae Gelepeanu şi alţii. Dintre alpiniste, menţionăm pe Sofia Bragadiru, Fanny Seculici (Bucura Dumbravă), Elena Romniceanu. Perioada dintre cele două războaie mondiale a pus în valoare contribuţia în cercetarea abruptului prahovean al Bucegilor a fraţilor Radu şi Şerban Ţiţeica, secondaţi de Ion Cantuniari. La escaladele de început, în afară de cei trei menţionaţi mai sus, şi-au dat concursul fraţii Constantin şi Dumitru Stoenescu, Niculae Comănescu, Nicolae Dimitriu, Alexandru Beldie, Niculae Baticu, Dan Popescu, Toma Boerescu, Constantin Conteş, Sorin Tulea, Erwin Csallner, precum şi mulţi alţii. Caracterizările succinte din paginile ce urmează îşi propun să reconstituie, în măsura datelor disponibile, activitatea desfăşurată de aceştia pentru dezvoltarea turismului şi alpinismului în România, ca parte integrantă a eforturilor pe care întregul popor le-a depus în întreaga sa istorie, pentru cunoaştere, progres, pace şi frumos. ELENA GHICA (Dora d'Istria). Cum am arătat şi în altă parte, cele mai vechi excursii făcute de români pe munţii Europei, cunoscute de noi, sînt ale fraţilor Goleşti, în Elveţia. Din scrisorile lor aflăm că, începînd cu anul 1847 şi pînă după 1853, ei au făcut numeroase ascensiuni pe înălţimile 1
Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, ediţia I, p. 25: „Păstorul, pecurarul român a scris, cu tălpile opincilor lui, acea reţea de poteci, cărări şi cărărui...". 2 Monch (4 093 metri), munte în Elveţia, situat între Eiger (3 970 metri) şi Jungfrau (4 158 metri).
munţilor Elveţiei1. Din păcate, nici unul dintre corespondenţi nu a descris, concret, o anume excursie. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu Elena Ghica, fiica banului Mihalache Ghica, cunoscută sub numele literar de Dora d'Istria. De mică, ea s-a manifestat ca un copil minune; la cinci ani vorbea latina, greaca, germana, franceza, engleza şi italiana. Educată în libertate, ştia să înoate şi să călărească, iubea drumeţia şi, la opt ani, trăgea cu pistolul „ca un arnăut". La douăzeci de ani s-a căsătorit cu prinţul rus Kolzow Massalsky şi s-a stabilit în Rusia. Ideile despre libertate, pe care nu le ascundea, au adus-o în conflict cu poliţia ţaristă. Curînd, s-a despărţit de soţ, a părăsit Rusia şi s-a stabilit în Elveţia. Aici, văzînd zilnic cupola albă, de gheaţă, a Alpilor, i-a încolţit în inimă şi suflet dorinţa de a urca pe muntele Monch (Călugărul), despre care aflase că nu fusese cucerit încă. În lucrarea ei, cuprinzînd patru volume, La Suisse Allemande et l'ascension du Monch2, Paris—Geneve, 1856, comunică o vie relatare a ascensiunii... După ce prietenul Pierre i-a procurat echipamentul necesar, la 11 iunie 1855, ora 8 dimineaţa, a avut loc plecarea. Pînă la punctul Martinsdruck, a folosit o litieră şi a fost însoţită de mulţi ţărani din partea locului, cîntînd cîntece de munte şi iodlere. Apoi a început urcuşul peste ,,Eismeer" şi spre Zăgenberg. La ora 11 s-a făcut un popas, ghizii pregătind un ceai de ienupăr şi rhododendron. S-a continuat drumul pînă la o peşteră cunoscută celor doi vînători de capre negre care o însoţeau. Grupul a înnoptat aici, Elena Ghica dormind pe un pat improvizat din piei albe de vită. În această expediţie, Elena Ghica a fost întovărăşită de ghizii: Bohren, un om mic şi îndesat care nu trecuse niciodată de peştera Eiger, de Johann Jaun, care fusese cu un alt alpinist, Agassiz, pe Jungfrau, de Ulrich Lauener şi de vînătorul de capre Johann Almer. Aveau cu ei scări, frînghii şi piolete. La ora trei dimineaţa, Elena Ghica a dat semnalul de plecare, din peşteră, după ce şi-a schimbat bocancii, căci cei purtaţi în ziua anterioară se rupseseră. Pentru prima oară a fost folosită o scară la trecerea unei crevase. Din cauza soarelui puternic, purta ochelari albaştri, iar Almer chiar şi un voal verde, care-i acoperea faţa. Căldura, pe cîmpul de firn, era insuportabilă şi la fiecare pas se cufundau pînă la genunchi în zăpadă. Ca să-şi potolească setea, au băut Kirschwasser, al cărui miros displăcea alpinistei. La ora 10 au ajuns pe platoul de la baza muntelui Monch, unde există o peşteră de gheaţă, în care s-au adăpostit. „Eram la capătul forţelor noastre şi scuipam sînge", scria Dora d'Istria. Totuşi, nu s-au întors. Cu mari eforturi, au atins vîrful şi au înfipt în zăpada de pe el steagul tricolor. Pe steag era brodat, cu litere mari, cuvîntul „Valachia". La ora 15 a început coborîrea, la început cu prudenţă, peste feţele abrupte, apoi rapid, iar pe alocuri alunecau şezînd. În vale, pe eroină o aştepta litiera. La Grindelwald a mîncat cu lăcomie lămîile ce i s-au oferit. A doua zi, toată faţa ei era o rană, din cauza arsurilor provocate de soare. Măreţul vîrf Monch fusese, însă, învins de o femeie, de o româncă. Călăuzele i-au oferit în dar o diplomă în care au scris: ,,Subsemnaţii ghizi, Peter Jaun, Johann Jaun, Peter Bohren, Ulrich Lauener şi Johann Almer, adeverim prin prezenta că am însoţit pe doamna principesă Helene Kolzow Massalsky... la ascensiunea ei pe Monch, de la Grindelwald, care a avut loc de la 11 pînă la 13 iunie 1855. Aceştia nu pot să nu exprime adînca lor admiraţie şi stimă pentru curajul şi perseverenţa doamnei principese la această absolut primă ascensiune a muntelui Monch; niciodată aceştia nu au întîlnit în cursul exerciţiului profesiunii lor o femeie care să suporte cu atîta seninătate toate pericolele şi oboselile şi toate lipsurile atît de neobişnuite în genere pentru sexul şi situaţia ei socială, ivite la o astfel de expediţie". Interlaken, la 13 iunie 1855. ss/ Peter Jaun, din Meiringen, Peter Bohren, Johann Jaun, Johann Almer, Ulrich Lauener. RADU PORUMBARU. Doctorul Vasile Steopoe, fost preşedinte al Clubului Alpin Român, urcînd pe Mont Blanc în 1928, cu ghid, spunea că la Chamonix, la sediul Clubului Alpin Francez, se găsea „cartea de aur" a Mont Blanc-ului. Ea cuprinde date privitoare la cei care au reuşit să facă ascensiunea acestui faimos munte. Interesant este faptul că pe tabloul de onoare era şi un român, anume R. Porumbarii. Acesta a reuşit să escaladeze piscul de 4 807 metri, la 2 octombrie 1877 fiind primul român ce a realizat aceasta mare performanţă, de răsunet, mai ales pentru vremea aceea. Porumbaru îşi făcea studiile la Paris şi era un pasionat al muntelui. Atît de mult a ţinut să ajungă pe Vîrful Mont Blanc, încît şi-a sacrificat toate economiile pentru realizarea acestui vis. După întoarcerea în ţară, Radu Porumbaru s-a ocupat de studiul geologiei3 şi a scris Etude geologique des environs de Craiova parcours Bucovatzu—Cretzesci, Paris, 1881 (Studiul geologic al împrejurimilor Craiovei pe traseul Bucovăţ—Creţeşti). La înfiinţarea Societăţii Turiştilor din România, Radu Porumbaru a făcut parte dintre membrii săi, dar s-a retras apoi, ca şi Take Ionescu şi alţii. 1
Valentin Borda, Călătorie prin vreme, Bucureşti, 1979, pp. 214—220; Walter Kargel, articolul Allererste Besteigung des Monch (Cea dintîi ascensiune pe Monch) în revista Alpinismus, Munchen, nr. 6 din 1975. 2 Elveţia germană şi ascensiunea pe Monch. 3 În Calendarul Minerva, Bucureşti, 1910, p. 226, sub titlul Institutul geologic al României, se scrie: „La anul 1862 apare cea dintîi lucrare geologică a unui român, Calcarul de la Repedea, de Gr. Cobălcescu. De aici încoace încep să lucreze alături de străini şi români, Cobălcescu, apoi Gr. Ştefănescu, Pilide, M. Drăghiceanu. Acestora li s-au adăugat Sabba Ştefănescu, R. Porumbaru (s.n.) şi C. Boţea".
CARL CONRADT. A văzut lumina zilei la Sibiu în anul 1841. Mare iubitor de excursii şi ascensiuni montane, el a colindat ani de-a rîndul Munţii Făgăraşului, masivul Retezat, Munţii Bucegi etc., ceea ce explică de ce s-a numărat printre membrii fondatori ai S.K.V., în cadrul căreia a desfăşurat o rodnică şi bogată activitate. A fost preşedinte al acestei asociaţii între 1881 şi 1889. Ca preşedinte al S.K.V. a vădit calităţile unui bun organizator şi a jalonat principalele orientări ale activităţii asociaţiei, care, în linii mari, au rămas valabile toată perioada în care ea a funcţionat. S-a retras din funcţia de preşedinte după nouă ani de muncă intensă. Ultima parte a vieţii şi-a dedicat-o, cu pasiunea care-i caracteriza orice acţiune, înfiinţării sanatoriului de altitudine de la Păltiniş, reuşind, după zece ani de strădanii, să-l dea în funcţiune. Carl Conradt a descris o parte din ascensiunile ce le-a făcut într-o serie de articole ce popularizează frumuseţile peisajului montan, descriu trasee şi cuprind o serie de preţioase recomandări privind comportamentul turiştilor şi alpiniştilor. Primul preşedinte al S.K.V. s-a stins din viaţă în 3 ianuarie 1901. ROBERT GUTT. S-a născut în oraşul Sibiu în anul 1851. Din anul 1891 a fost preşedintele secţiei Sibiu a S.K.V., pînă la 28 decembrie 1911 cînd a decedat. În cadrul secţiei Sibiu, timp de 30 de ani, s-a dedicat desfăşurării unei activităţi organizatorice susţinute. El a iniţiat lucrările pentru construirea drumurilor ce duceau la Bîlea şi la Negoiu, cum şi a celor din jurul Păltinişului. De asemenea, tot la îndemnul lui au fost construite şi amenajate pentru turişti cîteva cabane în munţii din jurul Sibiului1, că aceea de la Negoiu, la cascada Bîlea, pe Prejba şi Păltiniş. Robert Gutt avea o fire deschisă, entuziastă, care l-a ajutat să-şi apropie tineretul, îndemnîndu-1 să cunoască şi să îndrăgească muntele. Se bucura de o deosebită stimă şi preţuire în rîndul oamenilor de la munte. EDUARD ALBERT BIELZ. S-a născut în oraşul Sibiu în ziua de 4 februarie 1827, ca fiu al unui pastor. De mic, s-a pasionat pentru ştiinţele naturii, pasiune care l-a însoţit toată viaţa, ajungînd, cu timpul, unul dintre cei mai buni naturalişti ai Transilvaniei din vremea sa. A studiat dreptul în localitatea natală, apoi a ocupat diferite funcţii administrative, între care şi cea de secretar în Ministerul Comerţului. A fost doctor honoris causa al Universităţii din Cluj, membru al Asociaţiei Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român (ASTRA), preşedinte al Asociaţiei Transilvane pentru Ştiinţele Naturii, vicepreşedinte al Asociaţiei Transilvane pentru Geografie, membru al Academiei de Arheologie din Bruxelles etc. A îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al S.K.V. timp de 17 ani. Dintre lucrările lui amintim volumele Fauna vertebratelor Transilvaniei, Manualul de geografie a Transilvaniei, cum şi ghidul turistic Siebenburgen, ein Handbuch jur Reisende (Transilvania, un ghid pentru călători). A colaborat la marele studiu de ansamblu al geologiei Transilvaniei, a scris numeroase articole în anuarele S.K.V. şi în diferite reviste ştiinţifice. Eduard Albert Bielz a făcut numeroase excursii în Carpaţii Meridionali. De fiecare dată, el îmbina munca de cercetare cu plăcerea de a se află în mijlocul naturii şi, totodată, rezolva problemele legate de baza materială existentă în munţi, obligaţie ce decurgea, desigur, din funcţia pe care o deţinea în conducerea S.K.V. A murit la 26 mai 1898. ARHIMANDRITUL NIFON. A văzut lumina zilei la 21 mai 1855 în comuna Căciulaţi, judeţul Ilfov. Se numea Ion Popescu şi era fiul preotului din sat. După ce şi-a făcut studiile teologice, sa călugărit (1877). În 1879 a ajuns la mănăstirea Sinaia, iar în 1888 a devenit stareţul acestui locaş de cult. De cum a sosit aici a îndrăgit munţii. Primul lui drum a fost la stînca Sfînta Ana, pentru a face cunoştinţă cu pusnicul care trăia de ani de zile acolo. A început apoi sa colinde munţii, mergînd cînd la schitul de la Peştera Ialomiţei, cînd la Vîrful Omul. Plăcerea de a urca şi a admira priveliştile a împărtăsit-o şi altora, conducîndu-i personal pe diferite trasee. N. D. Popescu, autorul Calendarului pentru toţi românii, de exemplu, relata despre o excursie la Peştera Ialomiţei efectuată în 1884 sub conducerea lui Nifon. Un an mai tîrziu, în 1885, ca rod al ascensiunilor sale şi al interesului ce-l purta oraşului în care locuia, a scris prima sa lucrare, Preumblările la Sinaia sau descrierea pe scurt a poziţiunilor celor mai frumoase ale Sinaei, care se pot vedea fiind în apropiere. El îşi motiva astfel gestul redactării ghidului: „Trenurile de plăcere — cari circulă regulat de la începutul lunii mai pînă la finele lui septembrie — aduc în Sinaia sute, ba chiar mii de persoane cu bilete valabile pentru două zile. Am observat cum unii din aceşti vizitatori au plăcerea de a vedea şi vizita poziţiuni sau locuri mai plăcute şi nu aşa de departe de oraş; dar neavînd cine-i conduce sau după ce se orienta sînt siliţi a se înfunda în pădure sau pe malul vreunui rîu şi a rămîne acolo, neştiind ceva mai bun sau frumos decît atît. Aceasta m-a hotărît a descrie, pe cît se poate de scurt şi simplu, unele din poziţiunile cele mai apropiate de oraş şi cari merită toată atenţiunea vizitatorilor. Acestea sînt: orăşelul, monastirea, castelul Peleş, Casa de vînătoare, Sânta Ana, Pustnicul, Poiana Stînii, Peştera (din Piatra Arsă, n.n.), Vîrful cu Dor şi schitul Peştera; asemenea şi poziţiunea oraşului din sus şi jos". 1
Vezi şi activitatea secţiei Sibiu a S.K.V.
Dorinţa de cunoaştere l-a făcut să întreprindă călătorii în Occident, Rusia şi Ierusalim. În urma acestora a scris nouă cărţi. Acasă, la Sinaia, a perseverat în strădania de a înfiinţa, chiar acolo la poalele Bucegilor, o asociaţie turistică. Strădania i-a fost concretizată la 11 martie 1893, cînd a luat fiinţă Societatea „carpatină şi de tir" Sinaia, transformată în 1897 în Societatea Carpatină „Sinaia". Realizările acestei societăţi sînt rodul muncii grele, pe care îl comportă orice început de trasare a unui nou drum într-un domeniu puţin cunoscut la noi atunci, muncă, desfăşurată de Popescu. I. Nifon, iniţiatorul şi conducătorul societăţii, de la înfiinţarea ei şi pînă în ziua decesului său, la 9 februarie 1909, în Thiberiada. Ca el a fost sufletul acestei societăţi, cel care a polarizat multe energii, o dovedesc faptele. După moartea lui, societatea a mai funcţionat doar pînă în 1912. ALEXANDRU G. GALEŞESCU. S-a născut la Bucureşti în 1855 şi a fost şeful serviciului spitalelor Eforiei Bucureşti. A parcurs în lung şi în lat Bucegii, iar rezultatul ascensiunilor făcute este lucrarea sa principală Sinaia şi împrejurimile, Bucureşti 1903, apărută în două ediţii, una în limba română şi una în limba franceză. Lucrarea conţine descrierea a numeroase itinerare, precum şi o hartă la scara l: 50 000 a regiunii, datorată inginerului Iosif Sângeorzan. Pe această hartă potecile sînt însemnate în culori, iar lungimea lor este indicată în kilometri. Cartea cuprindea următoarea prezentare: „Oricîtă sîrguinţă mi-aş da ca să pot face călătorului o descripţiune exactă a frumoaselor posiţiuni ce întîlneşte în şirurile acestor munţi, nu voi putea parveni. Atît sînt de falnici şi de majestoşi. Trebuie să-i vezi însuţi, să te urci şi să ajungi pînă în mijlocul lor şi la fiecare pas vei admira posiţiuni care te încîntă şi te uimesc de multe ori. Dificultatea de a străbate pînă la cele mai înalte şi grele posiţiuni în aceşti munţi a dispărut, graţie sacrificiilor făcute de Eforia spitalelor, de Societatea carpatină şi de Stat, care au făcut drumuri şi poteci, aşa că cele mai grele şi pitoreşti posiţiuni au devenit accesibile excursioniştilor (...) Pe planul împrejurimilor Sinăii, aci anexat, călătorul găseşte aşternute şoselele, drumurile şi potecile, cu indicaţia semnelor naturale, care l-ar putea orienta, iar în această lucrare s-a trecut descripţiunea fiecărui drum în parte, cu distanţa lor kilometrică (...) Aceste două călăuze, sperăm că vor putea conduce cu înlesnire pe călător să viziteze încîntătoarele posiţiuni ale Bucegilor Români din munţii Carpaţi". În continuare sînt prezentate 48 de excursii ce se puteau face din Sinaia, împărţite în patru categorii, după distanţe: excursii pînă ia 5 kilometri distanţă, excursii de la 5 la 20 kilometri distanţă, excursii de la 20 la 32 kilometri distanţă, excursii circulare. Prezentarea detaliată a acestor trasee este o dovadă că în vremea respectivă exista o activitate turistică dezvoltată, că pasiunea pentru excursiile montane era o realitate bine înrădăcinată în rîndul populaţiei din Sinaia şi împrejurimi, ca şi în rîndul bucureştenilor. Pentru exemplificare, menţionăm mai jos cîteva din excursiile propuse: Sinaia, pe la pavilionul Piscul Cîinelui (azi cabana Piscul Cîinelui), la pavilionul de lîngă stîna Piscul Cîinelui, potecă de cal şi de picior, distanţa 4 kilometri; Sinaia, prin Poiana Stînei şi prin munţii Piatra Arsă, în munţii Jepi şi la muntele Caraiman (Brîul Bucegilor), potecă de cal şi de picior, distanţa 18 kilometri, sau Poiana Stînei—Piatra Arsă — pe culmea muntelui pe la Claia Mare, pînă în Valea Jepilor sub cascada muntelui Caraiman (Brîul lui Răducu, n.n.), distanţa 8 kilometri; Sinaia, prin Buşteni şi Valea Cerbului, la Vîrful Omul. Din Buşteni pornesc două poteci, una pe Valea Albă—Munticel şi alta pe Valea Cerbului şi se întîlnesc în Poiana Coştilei şi de acolo pînă în Vîrful Omul unde se află un pavilion (adăpost); Sinaia—Vîrful cu Dor—Peştera Ialomiţei—Strunga— Omul, cu întoarcerea prin Valea Cerbului—Buşteni—Sinaia, 62 kilometri. În lucrarea Eforia spitalelor civile, Bucureşti 1906, de acelaşi autor, la pagina 19, sînt menţionate construcţiile făcute de Eforie pe munte: punctul 23 — pavilionul Sfînta Ana; 24 — Lăptăria din parc; 25 — pavilionul şi popicăria de la pescărie1. În harta anexată lucrării sînt menţionate următoarele pavilioane şi chioşcuri: 1 pe stînga Prahovei — chioşcul Piscul Cîinelui, stîna Piscul Cîinelui şi alte stîne (în text se vorbeşte, la excursia nr. 14, şi de un pavilion lîngă stîna Piscul Cîinelui); 2 pe dreapta Prahovei, în Bucegi — pavilionul Vîrful cu Dor (2 006 metri altitudine), Casa Carp (pe Furnica, 2 100 metri), Mesele regale (pe locul unde mai tîrziu a fost instalată staţia „Vinclu" a fostului funicular al fabricii de hîrtie), chioşcul Sgarbura — lîngă fîntîna lui Gate j, chioşcul Davila (1 374 metri), chioşcul Furnica (1 342 metri), chioşcul Sf. Ana, lăptăria din Poiana Stînei, chioşcul Pepinieră, pavilionul Caraiman (2155 metri) şi pavilionul Omul (2 507 metri). Afară de hartă şi două schiţe, lucrarea cuprindea sfaturi pentru călători, privind mersul cu trenul. Se dau date despre Sinaia şi despre aşezarea ei geografică: 25°31 longitudine est de Grenwich şi 45 C21 latitudine nord. Se menţionează că în oraş funcţionează o Societate carpatină, numită Sinaia, cu sediul la mănăstire, cu aproape 150 membri, care are drept scop de a înlesni şi propaga cunoaşterea munţilor din împrejurimi, a faunei şi florei lor. Lucrările lui Alexandru G. Găleşescu, ale lui Ioan G. Babeş, ale lui Popescu I. Nifon şi ale lui 1
Am trecut aceste realizări pe munte ale Eforiei, după publicaţia oficială, deoarece în unele lucrări s-au atribuit Eforiei şi alte realizări ce aparţin, de fapt, Societăţii Carpatine „Sinaia"
Eneceanu au fost în acea epocă îndrumarele de temelie privind turismul şi alpinismul românesc pe Valea Prahovei şi în masivul Bucegi, ca şi în munţii înconjurători. NICOLAE BOGDAN. S-a născut ia 27 martie 1855 la Alexandria, judeţul Teleorman. A fost profesor particular şi apoi secretar la Camera Deputaţilor. Fire veselă şi prietenoasă, a cutreierat munţii începînd de pe la 29 de ani 1, fiind mai totdeauna însoţit de cele mai bune călăuze, ca şi de tineri ori de vîrstnici, de ambele sexe. Putea fi întîlnit prin văile, potecile şi locurile umblate şi cunoscute numai de vînătorii de capre negre. Astfel, într-un articol de-al său, N. D. Popescu îl menţiona ca fiind dintre puţinii care la 1886 umblau pe Valea Cerbului. În registrul vizitatorilor Peşterii Ialomiţei din vara 1898, Nicolae Bogdan figurează alături de Mihai Vera, student în medicină, Barbu Vera, student în arte şi meserii, N. Mîndrescu şi Ştefan Bogdănescu. Pînă în ajunul morţii, întîmplate la 20 februarie 1922, a mers pe munte şi, în ciuda vîrstei, era sprinten şi nu cunoştea oboseala, „bătînd în majoritatea cazurilor pe cei mai tineri că dînsul, prin rezistenţa, iuţeala şi veselia sa"2. Iată ce scria despre el un alt vechi turist, avocatul Gheorghe Mortzun3. „Era prin vara anului 1907... Atunci am pornit pentru prima dată pe Bucegi, sub conducerea lui Nicolae Bogdan... Pe tot drumul el îşi da bineţe cu toţi ciobanii pe care îi întîlneam; era cunoscut pretutindeni şi am aflat că-l porecleau Năluca munţilor. Cum zărea un cioban pe un ţanc îl striga pe nume: «Mă, Ioane, tu eşti măă ?» şi îndată venea răspunsul: «Noi sîntem, domnule Bogdan». Nicolae Bogdan a fost un povestitor minunat şi cu mult haz; toată seara, la cabană, pînă cînd truda şi somnul ne-au doborît, a povestit din excursiile făcute prin toate văile şi piscurile Bucegilor. El ne-a desvăluit secretul prieteniei lui cu ciobanii, ce consta în a-i trata ca pe nişte tovarăşi, cu toată cuviinţa, vorbindu-le prieteneşte ca de la egal la egal — nu cu ton poruncitor, cum am auzit pe mulţi turişti vorbind — le asculta păsurile şi de multe ori le făcea cîte o plîngere pe care o lua cu el la Bucureşti, ca să o rezolve...". Nicolae Bogdan a devenit membru în comitetul Societăţii Turiştilor din România încă din anul 1909, cînd a şi început să scrie în anuarele S.T.R., sub titlul: Din carnetul unui turist, note din ascensiunile sale, pe care le găsim în volumele: VII-1909, VIII-1910, IX-1911 şi XIII1915, toate despre masivul Bucegi. Pentru importanţa lor, dăm scurte rezumate: la 8 iulie 1909 au plecat din Sinaia, pe jos, Nicolae Bogdan, fraţii Mihai şi Petre Gold, Tita Eftimiu şi Fani Bogdănescu, sub conducerea călăuzei Gheorghe al Sandei, pe ruta: Vîrful cu Dor—Blana—Nucetul—Scropoasa— Lespezi—Leaota—Culmea Strunga—Peştera Ialomiţei—Valea Obîrşiei—Vîrful Omul—Valea Cerbului— Buşteni, excursie lungă, repetată, oarecum, invers, pe ruta: Sinaia—Piatra Arsă—Caraiman —Vîrful Omul— Strunga—Padina—Cheile Tătarului şi Zănoaga—Lespezi— Orzea—Brînduşele— Oboarele—Dichiu—Sinaia, în 1910-; 26 august 1909, Nicolae Bogdan, Ion Angelescu, Mihai Gold şi Tita Eftimiu au plecat din Buşteni pe vechiul drum al Caraimanului (amenajat pînă la Poiana Tîrlelor cu serpentine şi bănci pentru odihnă) prin Poiana Kalinderu—Poiana Tîrlelor—Stînca Berbecilor— Portiţa Caraimanului, înapoi la Stînca Berbecilor—Casa Caraiman şi coborîre pe Valea Jepilor3; iulie 1910, Nicolae Bogdan cu încă doi turişti şi Ştefan Cesianu au întreprins o ascensiune: Sinaia—Piatra Arsă—Caraiman—Babele—Vîrful Omul—Valea Cerbului—Buşteni4; 24 august 1910, Nicolae Bogdan, Stamate, şi Fani Bogdănescu, prin Piatra Arsă, au urcat la casa Caraiman; în drum au întîlnit familia locotenentului Paraschivescu şi pe d-ra Slăvescu ; pe cînd era la casă, a venit acolo Petrică Ştefănescu, prieten cu Bogdan, cu micul Barozzi şi cu o englezoaică, conduşi de Gheorghe al Sandei; de aici, Nicolae Bogdan cu prietenii lui, Stamate şi Bogdănescu, sub conducerea călăuzei Gheorghe al Sandei, au mers pe Brîul Caraimanului — o potecuţă de oi — pînă în şaua Caraimanului, şi de aici, către nord-est, pe Brîul de piatră al Caraimanului au intrat în Valea Albă, mai jos de obîrşie, pe care au coborît-o, şi prin pădure s-au dus la Buşteni; acest drum l-a mai repetat Nicolae Bogdan de două ori în 1911: la 13 iulie 1911, Nicolae Bogdan însoţit de Petre Gold, Emil Lezeanu, Otto Huch şi tînărul Marcel Solacolu, sub conducerea călăuzei Megelea şi la începutul lui august 1911, cu Taşca, profesor universitar, şi tînărul Costin Stoicescu; Nicolae Bogdan şi cu un prieten, sub conducerea lui Nicolae Butmăloi, au efectuat o ascensiune, în 1910, pe traseul: Buşteni—Plaiul Fînului—Poiana Coştilei— Vîlcelul Poieniţii—Valea Mălinului —Valea Verde—Valea Seacă a Coştilei pînă sub colţul Mălinului, cu întoarcere prin Valea Verde; la 16 iulie 1911, pe o altă rută, de la Sinaia la Azuga, pe muntele Cumpătul au suit Nicolae Bogdan, Petre Gold, Otto Huch, Alexandru Tărtăşescu, Ionel Ionescu, student, şi elevul Sandei N. Bogdan; la 16—17 august 1911 au întreprins o ascensiune în Bucegi: Elena Antofie, Lili Rosnoveanu, Nicolae Bogdan, Marini, Fani Bogdănescu, Ionel Manolescu-artist, Alexandru Tărtăşescu, Nicolof, Borneanu şi micul Sandei N. Bogdan, de ia Sinaia la Piatra Arsă— Caraiman—Vîrful Omul—Peştera Ialomiţei—Sinaia. Nicolae Bogdan a descris şi alte excursii; unele au avut că obiectiv Peştera Ialomiţei şi au fost 1
Vezi articolul Din carnetul unui turist, Anuarul S.T.R., 8, 1910, p. 123, unde autorul spune: „mărturisesc că de 20—25 de ani, de cînd merg pe munţi...". 2 Cf. Primul anuar al Bucegilor, Buşteni 1926, p. 68. 3 Cf. Enciclopedia turistică românească, Bucureşti, vol. XIII— 1946. 4 Cf. Anuarul S.T.R., volumul VII—1909, pp. 60 şi 82. 2, 4 şi 5 op. cit., volumul VIII—1910, pp. 131, 139 şi 151.
efectuate fie prin Vîrful cu Dor—Lăptici, fie prin Cocora; altele s-au îndreptat către Vîrful Omul, fie prin Piatra Arsă—Caraiman, fie prin Valea Obîrşiei. Coborîrile au fost făcute prin Valea Jepilor, Valea Cerbului, Valea Bucşoiului, Valea Ialomiţei—Moroeni sau prin Dichiu—Păduchiosul— Sinaia 1. Nicolae Bogdan era nu numai un pasionat al frumuseţilor montane, ci şi un mare iubitor al semenilor săi, pe care i-a călăuzit şi i-a povăţuit pe calea cunoaşterii, a înfrăţirii cu munţii noştri, ale căror piscuri semeţe şi dumbrăvi minunate îşi îndreaptă de milenii chemarea către toţi cei care, înţelegînd natura, învaţă s-o îndrăgească2. ALCEU URECHIA. Fiu al lui Vasile Alexandrescu Urechia (1834—1901), istoric şi scriitor, profesor universitar şi membru al Academiei Române, Alceu Urechia s-a născut la 11 octombrie 1860. Şi-a făcut studiile în ţară şi la Paris, unde a urmat medicina. Doctorul Alceu Urechia, deşi un singuratic, de unde şi porecla de „marele urs", a intrat în istoria alpinismului românesc în acelaşi timp cu Bucura Dumbravă cu care, uneori, a mers împreună pe munte. „Bun cunoscător al Bucegilor şi al unei părţi din munţii Făgăraşului, doctorul Urechia era un mare iubitor al naturii şi în special al florilor. Grădina pe care o avea la Sinaia era plină de plante alpine din Bucegi. Era însă un duşman al turiştilor improvizaţi şi gălăgioşi care profanează natura prin purtările lor" 3. A parcurs toate traseele de abrupt cunoscute în Bucegi pe vremea lui, dar, aşa cum scrie Nicolae Bogdan într-una din descrierile sale, muntele pe care îl iubea în special era Bucşoiul. În capitolul Singurătate din Cartea munţilor, Bucura Dumbravă scria despre doctorul Urechia: „Ursul cel mare se retrăsese, scîrbit, în chiliuţa sa, la mănăstirea veche. Noi ceştilalţi şedeam la cină, într-o odăiţă a schitului nou. Hanul nu se putea încă locui, şi vorbeam de îndoita datorie de a înlesni şi de a îndrepta drumeţia, cînd auzirăm: «Unde eşti Bucura ?» şi îndată se ivi, în prag, o întruchipare simpatică, cu un felinar aprins. Era chiar Marele Urs, care semăna acum cu Regele Gnomilor. El zise: «E atît de frumos dincolo la mine, cu lună plină, încît nu pot să rămîn singur. Veniţi şi voi»". Doctorul Alceu Urechia a fost membru al Societăţii turiştilor din România, cu sarcina de a se îngriji de apariţia anuarelor S.T.R. S-a întîmplat, însă, că din cauza ascuţimiii penei sale la adresa pseudo-turiştilor, după numai un an a fost „şters" dintre membri, neputînd fi exclus, deoarece primul statut al societăţii nu prevedea condiţiile de excludere a membrilor. A semnat cu diferite pseudonime: Iodoform, Doctorul rătăcitor, Ur, dar şi cu numele său, Urechia, articole ca: Adevăratul turist român, Manualul aspirantului excursionist sau Aforisme seteriste. El a biciuit obiceiurile vulgare ale unor turişti, dar a descris şi cîteva itinerare de excursii. Pentru activitatea depusă şi pentru modul în care vedea doctorul Alceu Urechia alpinismul, în adunarea de constituire a Clubului alpin român din 18 martie 1934, a fost proclamat membru de onoare. În scrisoarea de răspuns şi de mulţumire pentru alegerea făcută, Alceu Urechia redacta şi un post-scriptum care suna ca o propunere şi o invitaţie: „Nu credeţi că între diferitele proiecte pe care Clubul alpin român îşi propune să le realizeze ar fi nimerită şi alcătuirea unui vast album cu vederi fotografice din munţii noştri, vederi prezentînd fie un interes artistic — şi între d-niile voastre sînt adevăraţi artişti — fie unul documentar ? E păcat ca atîtea vederi interesante să fie răsleţite prin publicaţii, cărţi poştale etc. şi să nu se găsească nicăeri adunate şi clasificate după regiuni, munţi şi văi". Ideea şi rugămintea doctorului Alceu Urechia au rămas, din păcate, neîmplinite decît parţial. În mai 1941, după ce a împlinit 80 de ani, vîrstă la care încă mai urca, a decedat din cauza unei boli de inimă. NESTOR URECHIA. Frate cu Alceu Urechia, inginerul Nestor Urechia s-a născut la 1 mai 1866. A învăţat mai întîi în ţară, apoi în Franţa. A îndrăgit natura şi călătoriile încă de tînăr. În iulie 1882 a debutat în revista Literatorul condusă de Al. Macedonski, cu povestirea Moartea lui P, În aceeaşi publicaţie a tipărit un interesant jurnal de călătorie în forma unei scrisori: O excursie la Rucăr în 1879. Tot în Literatorul a publicat poeme în proză în care-şi exprimă compătimirea faţă de cei umili, între 1887 şi 1895 a publicat în Revista nouă schiţe, nuvele, note de călătorie, traduceri, înapoindu-se de la Paris în anul 1897, a fost numit profesor de geometrie descriptivă la Şcoala de poduri şi şosele. Din 1893 şi pînă în 1916 a îndeplinit funcţia de diriginte al şoselei naţionale Cîmpina—Predeal. Stabilit la Buşteni, sub Muchea Lungă, la ieşirea din localitate pe drumul către Gura Dihamului, şi-a durat o locuinţă de unde privea munţii lui dragi. Prima ascensiune pe munte a făcut-o Nestor Urechia în 1898 pe Diham însoţit fiind de Nicolae Gelepeanu. În compania lui şi a lui Nicolae Butmăloi, a cutreierat apoi masivul Bucegi pe poteci, brîne şi văi, învăţîndu-i toate tainele, îndrăgostit ca nimeni altul de Bucegi, Nestor Urechia a dedicat acestora pagini literare de adîncă poezie, a vorbit despre ei în conferinţe publice, tot astfel cum a vorbit despre unele momente din istoria turismului sau a abordat tematici din domeniul social. Astfel, la 8 martie 1900 a ţinut la Ateneul român conferinţa intitulată Drumurile noastre, tipărită, ulterior, în volum. Tot la Ateneu a vorbit la 17 martie din acelaşi an despre Cum călătoreau strămoşii noştri (Căruţa poştei). În 1901 a apărut volumul Conferinţe, alcătuit din 1
În descrieri s-au strecurat şi unele erori pe care le menţionăm, spre ştiinţa cercetătorului: una se referă la Claia şi Clăiţa (Anuarul XI—1911, p. 110). Am arătat în altă parte că este vorba de Claia Mare şi Claia Mică. 2 Nicolae Bogdan nu a fost membru al Societăţii Carpatine „Sinaia". 3 Cf. Enciclopedia turistică românească, vol. XIII—1946, p. 108.
expunerile de la Societatea Geografică şi de la Ateneu. În anul 1902 a tipărit Un proiect de geografie socială a României, volum care cuprinde indicaţii despre iniţierea unor anchete sociale privind hrana, locuinţa, îmbrăcămintea, igiena, munca, economia, proprietatea, cultura, arta şi perspectivele. În 1904 a publicat volumul Zînele din Valea Cerbului, poveşti pentru copii, cu numeroase ilustraţii, cea mai cunoscută şi răspîndită lucrare a lui Nestor Urechia. Cartea a avut pînă în prezent 15 ediţii, ultima în 1977. În 1906 a tipărit cartea Dans les Carpathes roumaines (les Bucegi). La Paris, lucrarea a cunoscut patru ediţii, chiar în primul deceniu al secolului nostru. Ediţia în limba română a fost publicată în 1907 de către editura Minerva, în traducerea autorului, sub numele În Bucegi. În 1907—1908 a publicat versuri şi proză în Viaţa literară şi artistică. În 1908 a apărut cartea Gîze, povestiri din lumea insectelor, între 1911 şi 1915 a colaborat la România viitoare, La Roumanie, La politique, Printre hotare, unde a semnat, printre altele, articolele: Vechi călăuze despre ţara noastră, Călători străini în ţara noastră, Călători francezi în ţările române, Bucureştii de altă dată, Priveliştea Bucegilor etc. În 1911 a publicat volumul Drumurile noastre, ediţie revăzută. Tot în 1911, cu pseudonimul „Inginerul din Bucegi", Nestor Urechia a tipărit cartea Sinaia—Buşteni—Azuga— Predeal. În 1913 a apărut Drumul Braşovului, o descriere şi un studiu tehnic al căii de comunicaţie către Braşov. La 7 iunie 1916 a ţinut la Fundaţia universitară conferinţa intitulată Umbletul pe jos, tipărită în acelasi an în Biblioteca pentru toţi. Tot în 1916, în biblioteca „Asociaţia Cercetaşii României", a văzut lumina tiparului cartea Dragi sa ne fie munţii, cum şi Robinsonii Bucegilor, operă premiată de Academia Română. În 1923, în editura „Casa Şcoalelor" a tipărit volumul Prietenile noastre păsările, iar în 1924 Zîmbetul pămîntului, poveşti din lumea florilor, şi volumul antologic Fermecătoarea natură, Peste alţi doi ani, în 1926, a apărut Salamandra măiastră, poveste-feerie naţională în patru acte şi cinci tablouri. Tot atunci a văzut lumina tiparului volumul Vraja Bucegilor. În intervalul 1926—1930, Nestor Urechia a fost secretar de redacţie al revistei Propileele literare în care a publicat, număr de număr, note de călătorie, schiţe de istoria turismului românesc, îşi semna articolele cu pseudonimele: Ortens Arineanu, Bucegicus, N. Jnepeanu, Stroe Miclescu, Nestor, Ortens, N. Pan. Ca şi fratele său, doctorul Alceu Urechia, inginerul şi profesorul Nestor Urechia nu a putut rămîne indiferent la atitudinea falşilor turişti care începuseră să invadeze munţii şi să le strice tot farmecul, împotriva acestora, a scris, în 1929, Pseudoturişti român. Nestor Urechia nu a fost membru al Societăţii Turiştilor din România şi nici al Societăţii Carpatine „Sinaia". A fost membru al „Hanului Drumeţilor" şi Turing-Clubului României. Prin 1900 a făcut primele drumuri în abruptul prahovean al Bucegilor, ajungînd ca, înainte de primul război mondial, să fie cel mai bun cunoscător al lui, exceptînd pe călăuzele Nicolae Butmăloi şi Nicolae Gelepeanu, vechi vînători de capre negre. L-a parcurs cu pasiune şi dragoste şi l-a descris în mai multe cărţi. Pînă prin anul 1926 se mai găseau, în zona de abrupt, diferite semne de marcaj ale lui Nestor Urechia: un marcaj albastru prin Valea Seacă a Caraimanului, semne izolate sub forma unor mici scîndurele bătute orizontal în trunchiuri de copaci pe brîul lui Răducu, din Jepi, şi pe coastele dintre Poiana Tîrlelor din Caraiman şi Portiţa Caraimanului. Lui Nestor Urechia îi datorăm mai multe denumiri în abruptul prahovean al Bucegilor ca: Blidul Uriaşilor, Stînca şi Hornul lui Gelepeanu (din Coştila), Bisericuţa, dat micii stînci aflate în locul unde Brîul mare al Caraimanului se termină în Şaua mare a Caraimanului etc. El folosea, pentru vîrful cunoscut azi sub numele de Pintenul Văii Albe, pe acela de Degetul Coştilei. Tot lui i se datoreşte numele de Clăiţele pentru stîncile de deasupra Urlătorii spre Claia Mare a Jepilor, cum şi, probabil, pe acela de Brîul subţire aplicat brîului care ocoleşte Claia Mare pe la jumătate din înălţime. Cum umbla foarte des cu Nicolae Gelepeanu, s-ar putea ca unele dintre denumirile cunoscute nouă de la Nestor Urechia să aparţină, de fapt, lui Gelepeanu, foarte bun cunoscător al abruptului şi un om cu mult haz şi imaginaţie poetică. Nestor Urechia s-a stins din viaţă la 9 aprilie 1931, la locuinţa sa din Bucureşti, str. Polizu 46, şi este înmormîntat la cimitirul Sfînta Vineri. BUCURA DUMBRAVA. Despre Bucura Dumbravă — Fanny Seculici sau Fanou, cum îi spuneau prietenele şi prietenii, au scris, între alţii, Emanoil Bucuţa în Al doilea Anuar al Bucegilor şi în prefaţa la Cartea munţilor, ediţia a treia, 1943, şi Frosy Neniţescu-Boerescu în Enciclopedia turistică romanească, 1946. Născută la Bratislava prin 1868, a venit în România la vîrsta de cinci ani vorbea germana, franceza, engleza şi bineînţeles româna. Avea o deosebită înclinaţie către muzică, către flori, către natură, către munţi. Fanny a fost şi o talentată scriitoare. A scris în anul 1907 romanul Haiducul, apoi Pandurul, ambele în limba germană, traduse în limba română şi se pare că a depăşit zece ediţii. A scris direct în limba română Cartea munţilor, apărută în 1920 la Ideea europeană. Această carte avea în prima sa ediţie capitolele: Plecarea, Tovarăşii, Hainele şi dichisul drumeţului, Hrana, Economia forţelor, întrebările, Cuviinţa, Conversaţia, Focul, Stînele, Florile, Anotimpurile, Apărarea munţilor, Duhul munţilor şi închinarea. Capitolele: Stîncile şi Singurătatea le-a adăugat la ediţia a doua apărută în 1924. Fire veselă, expansivă, dorea ca frumuseţile munţilor, ale naturii, să fie cunoscute de cît mai multă lume şi în special de tineret, pe care-l iubea din toată inima, aşa cum o dovedeşte în capitolul închinare. Bucura Dumbravă „a fost o înaintaşă", spunea Frosy Neniţescu. Era o desăvîrşită drumeaţă
şi o pasionată alpinistă. A urcat în Alpi pe „Cervin"1 şi pe gheţarul „Le Buee" din masivul Mont Blanc, dar cei mai iubiţi munţi ai ei au rămas Carpaţii. A suit pe Negoiu, la Bîlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parîng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era masivul Bucegi cu Peştera Ialomiţei. Pe Valea Mălinului, a urcat prin 1901 sub conducerea călăuzei Gheorghe al Sandei, pe Acul Mare al Morarului, a suit în 1921 sub conducerea lui Theodor Rosetti-Solesru şi în tovărăşia fraţilor Vătămanu. Bucura avea cercul ei format din Frosy Neniţescu-Boerescu, Elena Rîmniceanu, Ion Oteteleşeanu, Natalia Silvici, Nicolae Bogdan, doctorul Alceu Urechia şi, mai tîrziu, Mihai Haret. Cu acest cerc mergea, cu el îşi petrecea serile la Peşteră, dar cu osebire cu „moş nălucă" — Nicolae Bogdan, că şi cu „marele urs" — doctorul Alceu Urechia. Frumoase şi interesante sînt amintirile de munte scrise de Bucura sau de prietenele ei. Se ştie că ea a fost cea mai hotărîtă dintre ctitorii „Hanului drumeţilor" şi mai apoi a Turing-Clubului României, încă din anul 1919, spunea Frosy Neniţescu-Boerescu, a încolţit în mintea şi inima Bucurei Dumbravă, în casa cu prispă din strada Daviîa din Sinaia, construcţia casei „Hanul drumeţilor" pe pajiştea din Cocora2. Emanoil Bucuţa a scris în Al doilea Anuar al Bucegilor: „Cartea munţilor e cea mai frumoasă floare, sădită în grădina literaturii româneşti, pe care Bucura a adus-o din drumuri de treizeci de ani". În 1926 a plecat într-o călătorie în „ţara Himalayei". Pe cînd se întorcea din India, s-a săvîrşit din viaţă la 30 ianuarie 1926, în Port-Said3. VASILE TEODORESCU. A fost una dintre cele mai; interesante figuri din turismul şi alpinismul românesc. Născut în Bucureşti, la 1867, a îmbrăţişat de tînăr meseria de tipograf. Lucrînd cu plumb, pleca vara, pentru refacere, la Buşteni. A rămas atît de puternic impresionat de frumuseţea locurilor şi a Munţilor Bucegi, încît prin 1901 s-a hotărît să rămînă acolo. Despre el, inginerul Nestor Urechia scria: „Ca să fiu drept, trebuie să adaug că în unele din căţărările mele pe Bucegi am fost întovărăşit şi de alţi doi buşteneni şi anume Vasile Teodorescu şi Niculae Butmăloi. Vasile Teodorescu, bucureştean din mahalaua Tabacilor, de profesiune tipograf, a venit în plimbare la Buşteni acum vreo 25 de ani; om cu suflet ales, atît s-a lăsat prins în mrejele Bucegilor Vrăjitori, încît a rămas la poalele lor. A deschis, în Buşteni, un bazar, un atelier de fotografiat şi o tipografie. Jerfelor sale băneşti şi dragostei lui de Natură se datoreşte publicarea, ani de-a rîndul, a ziarului Bucegii din Buşteni în care, pe lîngă comentarea întîmplărilor locale, publicul afla articole frumoase şi interesante... Multe clipe am petrecut în tovărăşia d-tale la poalele şi prin meleagurile Bucegilor, eu numai cu sacul de munte de-a spinarea, iar d-ta cu aparatul cel mare şi greu de fotografiat, cu care ai luat atîtea splendide vederi"4 Vasile Teodorescu a cutreierat masivul Bucegilor pe cărări, pe brîne şi chiar pe unele văi. Mergea pentru plăcerea lui, dar uneori conducea grupuri, vara şi iarna, fără, însă, a practica meseria de ghid, adică fără onorariu. În drumurile sale lua un aparat mare de fotografiat, pe care, uneori, îl purta prietenul său Ion Morărescu - nea Niţă. Lua cu acest aparat vederi pe care le copia pe cărţi poştale sau cu care făcea pliante, popularizînd, astfel, frumuseţile Munţilor Bucegi şi ale localităţilor de pe Valea superioară a Prahovei. În afară de acest mod de popularizare, el a scris două articole publicate în cartea Dragi să ne fie munţii de Nestor Urechia, articole apărute şi în ziarul Bucegii din Buşteni. Este demn de semnalat faptul că Vasile Teodorescu, un simplu muncitor, a instalat într-un sat românesc, Buşteni, una dintre cele mai vechi tipografii din mediul rural românesc. În această tipografie a apărut ziarul bilunar Bucegii din Buşteni, cum şi mai multe lucrări cu caracter turistic-alpin, unele scrise de el însuşi. Primul număr al ziarului — apărut la 15 mai 1911 într-un tiraj de 1000 de exemplare pe care scria gratuit — a fost răspîndit în întreaga ţară, printr-un comis-voiajor, care l-a distribuit la toate hotelurile, librăriile şi magazinele mai importante, pentru ca, pe această cale, cît mai multă lume să ia cunoştinţă de Buşteni şi de Munţii Bucegi. Cele mai multe articole erau scrise de către Vasile Teodorescu, iar unele dintre ele au fost redactate chiar în timpul culegerii literelor. Numărul 1 al publicaţiei tipărea următorul articol de fond, sub titlul Ce voim... „Ne-am hotărît ca să dăm la lumină acest mic ziar, nu ca să facem politică sau ca să bicium pe unii şi pe alţii, ci numai ca să luptăm pentru interesele noastre locale şi mai ales să arătăm frumuseţile cu care este înzestrată bogata Vale a Prahovei cu falnicii şi demn de admirat MUNŢII BUCEGI, pe care foarte puţini din ţara noastră îi cunosc. Vedem zilnic articole şi reclame ce se fac altor localităţi din ţară şi străinătate, care sînt cu mult mai inferioare ca ale noastre şi de aceea facem apel la toţi locuitorii ca, fie material, fie moral, să contribuie la susţinerea acestui ziar care va aduce mari şi netegăduite foloase tuturor. Să-i urăm dar, cu toţii, durată lungă şi rodnică pe calea apucată". Printre colaboratorii ziarului, cităm pe inginerul Nestor Urechia, notarul D. D. Râpeanu, Dinu 1
Numai pînă la refugiul „Solvay" (4000 metri altitudine). Enciclopedia turistică românească, XII—1946, p. 53—58. 3 Cf. Al doilea anuar al Bucegilor, Sinaia 1927, p. 137. 4 Vezi Vraja Bucegilor, 1926, p. 64. 2
Dumbravă, Grigore Puricescu, Em. Riegler, T. Costrişeanu, A. Rosazza şi alţii. În tipografia din Buşteni au fost tipărite mai multe volume, dintre care menţionăm: Sfaturi bune pentru turişti pe munţii Bucegi (1912), Vorbe petrecute (1915), Sfaturi folositoare turiştilor pe munţi (1921), Noua călăuză a turistului în Valea Prahovei (1923), toate avînd că autor pe Vasile Teodorescu. Mihai Haret a publicat Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera (1925); Vladimir Bortnowski a publicat Sinaia, călăuză pentru vizitatori şi turişti (1929). Tot în tipografia lui Vasile Teodorescu a apărut Primul anuar al Bucegilor, editat de secţia Bucegi a Turing-Clubului, sub îngrijirea institutorului C. Ionescu din Sinaia. Cît timp a fost tipograf la Imprimeriile Statului, Vasile Teodorescu a lucrat la tipărirea cărţilor profesorului Nicolae Iorga; acesta, cunoscîndu-i bine şi apreciindu-1, cînd a fost prim-ministru (1931— 1932), l-a numit preşedintele Consiliului comunal Buşteni. Dar nea Vasile s-a dus în audienţă la Bucureşti şi a spus profesorului : — „Vă mulţumesc foarte mult, însă nu primesc dacă nu-mi aprobaţi împroprietărirea cetăţenilor care au drept la aceasta". Profesorul i-a aprobat cererea şi nea Vasile a făcut împroprietăririle. Vasile Teodorescu a fost un pionier al alpinismului în Buşteni şi merită, cu prisosinţă, o casă memorială. În timpul vieţii, prietenii au aşezat pe faţada clădirii în care locuia un bust al lui Vasile Teodorescu. Glumeţ şi vesel din fire, el a rămas aşa pînă în ultima clipă, cînd şi-a întocmit anunţul mortuar, lăsînd fostului său ucenic şi lucrător, Ion Buzea, să completeze doar datele. A decedat la 4 iulie 1943 şi a fost înmormîntat la Buşteni sub Caraimanul drag lui. ION STĂNILĂ-SENIOR. S-a născut la 7 februarie 1846 la Rîşnov. A fost ghid şi primul cabanier la cabana Mălăeşti a secţiei Braşov a S.K.V., inaugurată la 29 iulie 1882. Căsătorit în 1870 cu Maria, soţii au avut trei copii: Ion Stănilă-junior, Gheorghe şi Alexe, toţi devenind ghizi sau cabanieri. După căsătorie, înainte de a deveni cabanier, Ion Stănilă-senior a fost paznic de vînătoare, renumit prin numărul mare de urşi răpuşi de el. Ca ghid1 era fără cusur, om de încredere, credincios, amabil şi nu umbla, neapărat, după cîştig, îşi încărca rucsacul cu de toate, deşi nu era obligat 2. Cînd conducea excursii, caravane cu cai, impunea o ordine perfectă şi împărţea judicios poverile pentru cai, ca şi pentru oameni. Din tot ce i se încredinţa, nu se pierdea nimic, el răspundea pentru toate. În cabanele fără îngrijitor el ordona imediat totul, făcea focul, pregătea de ale mîncării şi cînd treaba se termina şi lumea se simţea mulţumită, atunci se aşeza şi el. Un surîs uşor de mulţumire îi apărea pe faţă, cu o expresie plăcută, cu ochi prietenoşi, inteligenţi. Ion Stănilă-senior a fost în serviciul S.K.V. pînă în clipa cînd a căzut victimă muntelui, în ziua de 7 august 1910. El a plecat însoţit de un nepot, pe Bucşoi, ca să culeagă cîteva flori de colţ ce le promisese unui colecţionar. Pe la amiază, copilul s-a întors la cabană spunînd că bunicul a dispărut în ceaţă şi nici nu a mai răspuns la strigăte. Feciorul cel mare, Ion, a plecat să-l caute şi l-a găsit mort în Valea Rea, cu răni grave la cap. În dinţi, încă mai ţinea două flori de colţ culese. Cu ajutorul ciobanilor, cadavrul a fost transportat la cabană şi apoi la Rîşnov. La înmormîntare a participat secţia Braşov a S.K.V. În semn de omagiu, iar la 20 august 1911, la locul nenorocirii i s-a pus o placă comemorativă cu următorul text: „Ion Stănilă-senior, în vîrstă de 64 ani, sa accidentat în acest loc, după 28 ani de serviciu credincios ca ghid, la 7 august 1910". La 7 august 1911 şi Maria, soţia lui Ion Stănilă-senior, l-a urmat la locul de veci. A urmat cabanier la Mălăeşti Ion Stănilă-junior şi cu soţia lui Paraschiva. Ei au avut toate calităţile tatălui. Bărbatul decedînd pe front, cabana a rămas în grija soţiei sale, care îşi creştea şi copiii. După 36 de ani de serviciu la casa Mălăeşti, a murit şi ea în 1938. Fiul lui Stănilă-junior, tot Ion Stănilă, a lucrat în funcţia de cabanier la casa de pe Vîrful Omul a Turing-Clubului României, de la construirea ei, în 1926, pînă în 1937. Ca şi tatăl şi bunicul lui, era un model de cabanier, în condiţii mult mai grele, dată fiind aşezarea cabanei Omul. A fost un om de munte, bun cunoscător al locurilor, gata oricînd să ajute pe turişti şi prieten cu vizitatorii mai credincioşi ai casei, îl mai ajuta în muncă şi fratele său, Alexe. Alt frate, Gheorghe, a lucrat, după ce a crescut, alături de mama sa Paraschiva, la cabana Mălăeşti pînă în 1952. Avea şi el excelente calităţi de gazdă şi om de munte, încît simţeai o plăcere să-l vezi cum colabora cu fratele său Ion, de la Omul. Un alt membru al familiei Stănilă, Gheorghe Stănilă, fiul lui Gheorghe, băiatul al doilea al lui Stănilă-senior, numit şi Ghiţă, s-a căsătorit în 1947 cu Mariei ca Putinaru. Împreună au fost în 1958 la cabana Colţi din Poiana Horoaba; din toamna 1959 şi pînă la 29 decembrie 1963 cabanieri la Vîrful cu Dor, iar de la această dată şi pînă în iunie 1982, cînd Ghiţă a ieşit la pensie, la cabana Poiana Izvoarelor. Iată, deci, o familie de cabanieri, de la bunic la nepot, care o sută de ani a stat cu cinste în slujba turismului şi alpinismului. NICOLAE BUTMALOI. În Scheii Braşovului a văzut lumina zilei Nicolae Butmăloi, acel 1 2
Cf. lulius Romer, preşedintele secţiei Braşov a S.K.V., în articolul Un ghid vajnic, Anuarul S.K.V., XXXII—1912, p. 128. Cf. Karl Weinlich, op. cit.
care avea să devină vestită călăuză în abruptul prahovean al Bucegilor şi un foarte bun cabanier. A fost, mai întîi, paznic de vînătoare în masivul Postăvarul, după aceea, pare-se, restaurator la Predeal, înainte de a se stabili, pe la începutul acestui secol, în Buşteni. Aici, atras de vraja Bucegilor, a început să-i colinde, din ce în ce mai amănunţit, pînă ce, în acelaşi timp cu Nicolae Gelepeanu şi împins de pasiunea vînătorii, în special de capre negre, a ajuns cel mai bun cunoscător al abruptului prahovean. Făcea uneori şi pe călăuza, deşi nu conducea decît în ture de abrupt. O vreme a condus şi casa Caraiman a Societăţii Carpatine „Sinaia". După primul război mondial, cînd s-a ridicat prima casă Peştera, Nicolae Butmăloi a preluat conducerea acesteia, fiind un excelent cabanier, bun gospodar, împreună cu soţia sa Mina. Această activitate nu l-a împiedicat ca, din cînd în cînd, să facă şi pe călăuza. Necesităţile cerute de activitatea de cabanier l-au făcut să folosească cel mai direct drum de la Buşteni la Peşteră, drum pe care apoi l-a marcat Turing-Clubul şi a primit chiar numele de „Drumul lui Butmăloi". Cum legătura dintre Buşteni şi Peştera impunea şi ascensiuni de iarnă, Butmăloi a învăţat să schieze. Excelentele calităţi de călăuză ale lui Butmăloi sînt menţionate de Nicolae Bogdan în Anuarul S.T.R., 1910, pagina 108, şi de inginerul Nestor Urechia, în Vraja Bucegilor, 1979, pagina 209, iar în ce priveşte calităţile lui de bună gazdă, mărturie sînt menţiunile din registrele casei, din care, o parte, au fost tipărite în anuarele I—III, ale secţiei alpine a Bucegilor din cadrul T.C.R. În 1927, Nicolae Butmăloi a tipărit Călăuza mică, cu cîteva sfaturi practice pentru excursionişti. După ce a condus cinci ani casa Peştera (1923—1928), Butmăloi s-a retras la Buşteni unde avea o căsuţă simpatică pe Valea Cerbului, căsuţă care purta cu mîndrie o placă pe care scria „căsuţa moşi N. Butmăloi". În 1933, Nicolae Butmăloi a trecut în veşnicie, la Buşteni. NICOLAE GELEPEANU. S-a născut în anul 1860 la Zărneşti, judeţul Braşov. A fost băiat de prăvălie la firma Eremia din Braşov, apoi la Tîrgovişte, pe la vîrsta de 13—14 ani. Din Tîrgovişte a venit la Bucureşti. În timpul războiului din 1877 era ucenic la un fabricant de instrumente muzicale, învăţînd cum să construiască viori, cobze, naiuri şi altele. Meşteşugul de a lucra lemnul îl va practica şi mai tîrziu la Buşteni. După cucerirea independenţei, Nicolae Gelepeanu s-a aciuat pe lîngă familia Votsch, ce ţinea o lăptărie la Şosea, pe malul lacului Herăstrău. Aici a deprins vînătoarea de raţe sălbatice, lişiţe, bodîrlăi, cum şi pescuitul. Mai tîrziu va practica vînătoarea în Bucegi, vînatul fiind de astă dată cocoşii de munte, găinuşele, mistreţii, cum şi caprele negre. În anul 1889 s-a stabilit definitiv la Buşteni şi a început să cutreiere munţii. Pe lîngă meseria de lutier şi tîmplar, pe lîngă „patima" vînătorii, Gelepeanu a activat şi oa ghid, îndeosebi în regiunile grele din abruptul prahovean al Bucegilor. Mulţi turişti i-au rămas recunoscători pentru orele de desfătare sufletească petrecute alături de el prin văile şi pe plaiurile Bucegilor. Fire prietenoasă, comunicativă, neîntrecut povestitor de legende, de snoave, de amintiri şi de întîmplări amuzante din acea vreme, mergea cu pasul lui încet, măsurat, fără să arate oboseală, iar în locurile grele vădea o deosebită siguranţă. O „grădină de om", cum spunea Nestor Urechia, săritor, îndatoritor, priceput la toate, veşnic cu zîmbetul pe buze. O excursie în tovărăşia lui însemna o încîntare. „Nicolae Gelepeanu a fost cea mai originală figură din şirul bărbaţilor cari au iubit Bucegii şi i-au cutreierat în lung şi-n lat, izbutind să le cunoască toate tainele, întreaga lor situaţie topografică, fauna şi flora lor în amănunte"1. În abruptul prahovean al Bucegilor au rămas mai multe denumiri de la el, deşi, cum umbla foarte des împreună cu Nestor Urechia, este destul de greu de deosebit ce contribuţie a avut fiecare în completarea toponimiei Bucegilor. După diferite indicii, ar reieşi, totuşi, că nume ca „Brîul subţire" din Claia Jepilor, „Bisericuţa" de pe Brîul Mare al Caraimanului, „Degetul Coştilei" (numit, azi, Pintenul Văii Albe) şi „Fîntîniţa Morarului" se datoresc lui Gelepeanu. Toponime ca „Stînca lui Gelepeanu" şi „Hornul lui Gelepeanu" sînt datorate, probabil, lui Nestor Urechia, în memoria prietenului său. Nicolae Gelepeanu a decedat la Buşteni, în anul 1923, la vîrsta de 63 de ani. Mormîntul său se află în cimitirul de pe Zamura. EMIL G. RACOVIŢĂ. S-a născut la Iaşi în ziua de 15 noiembrie 1868. Era singurul copil rămas în viaţă al părinţilor săi Gheorghieş şi Eufrosina Racoviţă. După bacalaureatul luat la Iaşi, a studiat la Facultatea de Drept din Paris. Curînd însă a fost atras de studiul ştiinţelor naturii, disciplină căreia i s-a consacrat ulterior toată viaţa. A lucrat în Franţa ani şi ani de zile ca subdirector al laboratorului „Argo" din localitatea Banyuls-sur-Mer (1900—1920) şi codirector al revistei Archives de zoologie experimentale et generale (1900—1947). În 1919 semna contractul prin care era angajat pe viaţă director al Institutului de Speologie din Cluj, primul institut de acest gen din lume. Reîntors în ţară în 1920 a fost numit profesor la Universitatea din Cluj. Convins de rolul educativ pe care-l poate deţine cunoaşterea temeinică a frumuseţilor naturale ale patriei, a bogăţiei spirituale a poporului, Emil Racoviţă împreună cu alţi colegi au înfiinţat la 21 noiembrie 1921 asociaţia „Frăţia Munteană", care urmărea să evidenţieze potenţialul natural turistic şi alpin al Transilvaniei. Cînd T.C.R. şi-a extins activitatea şi peste munţi, constituind la Cluj secţia 1
Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, Editura Sport-Turism, 1979.
„Munţii Apuseni", Emil Racoviţă, că om de ştiinţă, a apreciat că existenţa în acelaşi oraş a două societăţi avînd acelaşi domeniu de activitate ar diviza forţele, temei pentru care a cerut şi a obţinut fuziunea asociaţiei sale cu secţia nou înfiinţată a T.C.R. Din această contopire a luat naştere secţia Turing-Clubului României „Frăţia Munteană" din Cluj. Prin întreaga sa activitate, Emil Racoviţă a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea turismului şi alpinismului în Transilvania. Activitatea sa pentru sprijinul dezvoltării turistice s-a concretizat, între altele, în participări sau organizări de excursii, în susţinerea şi impunerea acestei preocupări în faţa oficialităţilor. El credea sincer în finalitatea şi rolul turismului, în conformitate cu cele spuse de el şi colaboratorii săi în Statutul asociaţiei „Frăţia Munteană", „...strîngerea într-un mănunchi puternic a forţelor celor ce iubesc muntele"... „...să cerceteze şi să studieze ştiinţificeşte munţii României; să-i facă cunoscuţi atît în ţară, cît şi în străinătate; să uşureze, în general, prin toate mijloacele călătoriile şi şederea în munţi"... prin „...organizarea de excursii individuale şi colective; ţinerea unor şedinţe de comunicări şi conferinţe în şedinţe publice; editarea unui periodic, a unor călăuze, lucrări ştiinţifice şi de popularizare a frumuseţilor munţilor; construirea unor drumuri şi poteci; înfiinţarea unor hanuri, ospătarii şi adăposturi în centrele turistice; aşezarea de plăci şi tăbliţe de orientare". Dar Emil Racoviţă a fost, în primul rînd, un speolog de mare renume. Prin opera sa, în această calitate, a ridicat prestigiul ştiinţelor speologice pe plan mondial. În ţara noastră a iniţiat cercetarea şi vizitarea a sute de peşteri din toţi munţii României. O activitate care l-a ajutat, o dată în plus, sa iubească natura, să îndemne tineretul să o cunoască, să sprijine, din toate puterile lui şi pe toate căile, mişcarea alpină din ţara noastră. Emil Racoviţă s-a stins din viaţă în 1947. NICOLAE DIMITRIU. Născut la 21 mai 1899 în Bucureşti, a decedat în aceeaşi zi în 1966. A fost membru fondator al secţiei alpine a Clubului Sportul Studenţesc membru în comitetul Asociaţiei Excursioniştilor din România, membru al Turing-Clubului României, al Asociaţiei Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României şi fondator al Clubului Alpin Român. Ca student, a întreprins în 1921, în compania lui Victor Mateescu, Cristache Dedula şi P. Panaiot, un traseu pornind din Banat peste munţii Godeanu, Retezat, Parîng, Lotru şi Făgăraşului. Itinerarul acesta a fost repetat şi în 1922, cu Victor Mateescu, Paul Nedelcovici şi J. Blumea. În 1923—1924 a parcurs munţii Iezer, Păpuşa, Piatra Craiului şi Bucegi, cu mai mulţi prieteni. Din 1924 a plecat în provincie unde a practicat avocatura. Reîntors în capitală în 1929, îşi reia activitatea de munte în compania lui Eugen Stoian, Virgil Ioan, Neagu Boerescu, Paul Nedelcovici şi alţii. Mergînd la 10 august 1931 cu Radu Ţiţeica pe traseul: Poiana Coştilei—Vîlcelul Poieniţii—văile Mălin—Seaca Coştilei—Ţapului—Brîul Mare al Coştilei, acesta-i dezvăluie frumuseţile abruptului prahovean al Bucegilor. După această ascensiune, Nicolae Dimitriu a devenit un fanatic al clinului prahovean al Bucegilor. În 1932, după indicaţiile lui Radu Ţiţeica a reuşit ascensiunea de iarnă a Văii Coştila. În 1934, după ce a părăsit asociaţia A.D.M.I.R. În luna martie, a luat iniţiativa înfiinţării Clubului Alpin Român, în fruntea căruia a fost ales inginerul Gheorghe Frim. În cadrul clubului Alpin Român, Nicolae Dimitriu s-a ocupat de editarea Buletinului alpin şi apoi de Buletinul clubului alpin român, de organizarea excursiilor colective, de marcarea potecilor. El este cel care a avut o contribuţie esenţială la construcţia Căminului alpin din Buşteni, cum şi a refugiului Coştila. Tot el a iniţiat cumpărarea unui apartament pe Bulevardul 6 martie la nr. 15, pentru a-l transforma în sediu al clubului, şi s-a ocupat de dotarea lui. A scris numeroase articole pledînd pentru alpinism în Gazeta sporturilor şi în alte publicaţii ale vremii, în Buletinul alpin şi Buletinul clubului alpin român, În 1961 a scris împreună cu Emilian Cristea cartea Bucegii, turism-alpinism. Nicolae Dimitriu a fost vicepreşedinte al Clubului Alpin Român, iar după 1944 preşedinte al Federaţiei Societăţilor de Turism. NICULAE COMĂNESCU. S-a născut la 5 august 1907 în oraşul Călăraşi, judeţul Ialomiţa. Tînăr fiind, îl găsim alături de concetăţenii săi Aurel Teodorescu şi Munteanu parcurgînd diferite poteci în munţii Bucegi, Făgăraşului, Parîng şi Haţegului. În toamna anului 1925 a participat, în numele T.C.R.-ului, la ,,crosul montan" din Bucegi, organizat de subcomisia de turism a Federaţiei Societăţilor Sportive din România, pe ruta: Buşteni—Poiana Coştilei—Valea Cerbului—Vîrful Omul—Valea Obîrşiei—Valea Ialomiţei—Bulboace—Nucet—Blana—Cantonul Jepi, unde au avut sosirea. De Anul Nou 1926, Niculae Comănescu şi Aurel Teodorescu, făcînd o ascensiune în Bucegi, i-a blocat viscolul şi zăpada la cabana Mălăeşti de unde au trebuit să se întoarcă. Această excursie era făcută în cadrul Asociaţiei Excursioniştilor Români şi tot în 1926 îl găsim că făcînd parte şi din asociaţia „Pelesul" clin Sinaia. În 1926 grupul Niculae Comănescu, Aurel Teodorescu, Munteanu (din Călăraşi), Manolescu, Papaianopol (din Bucureşti) şi V. Bude (Avrig) a întreprins o excursie de 25 de zile, cu corturile, de-a lungul Carpaţilor Meridionali, pe traseul: Poiana Mărului—Godeanu-lacul Borăscu—Galbena—Valea Lăpuşnicului—lacul Bucura—Peleaga—Retezatul—Zănoaga; înapoi la Lupeni—Pietrosani, şi de aici spre Mîndra—Stîna din Găuri—Valea Lotrului—Brezoi—Coţi—Suru—Budislavu—lacul Avrig— Negoiu—lacul Bîlea—Vînătoarea lui Buteanu—Podragu—Moldoveanu—Piatra Craiului—Bucegi—
Casa Peştera. La 31 ianuarie 1932 Niculae Comănescu a reuşit cea mai frumoasă performanţă, premiera de iarnă a Văii Seci a Caraimanului, avînd ca însoţitori pe Aurel Teodorescu, Sepe Zavazal şi Ivana Popescu, începînd căţărătura (se pare că el a bătut primele pitoane în Bucegi, necunoscîndu-se activitatea lui Teodor Rosetti-Solescu), a urcat în premieră, cu Ion Şincan, la 25 septembrie 1932, muchea nordică din Turnul Seciului, iar la 2 octombrie, cu acelaşi secund, traseul Spălătura Văii Seci a Caraimanului. Tot cu Ion Şincan a urcat în 1934 Hornul Central din Colţul Mălinului, iar la 29 august, în acelaşi an, Vîrful Picătura, în compania lui Ion Şincan şi Bubi Schefler. La 11 august 1935, Niculae Comănescu şi Leova Stolear au parcurs creasta Văii Albe, plecînd din Valea Albă, punctul „La Verdeaţă", pe pantele abrupte de iarbă şi Brîul aerian. Tot în 1935, Niculae Comănescu a încercat în cîteva rînduri, cu diverşi secunzi, realizarea unui traseu în peretele Gălbenelelor, reuşind doar să urce primele trei lungimi de coardă din actualul traseu Trei Surplombe. Toate traseele menţionate mai sus au fost premiere alpine. La 15 martie 1936, Niculae Comănescu a încetat din viaţă, victimă a unei avalanşe pe Valea Coştilei din Bucegi. Prin moartea lui, la numai 29 de ani, alpinismul românesc a suferit o grea pierdere.
Secvenţe din activitatea de turism-alpinism după 11 iunie 1948 Turismul Popular După 23 August 1944, Organizaţia Sportului Românesc (O.S.R.) s-a transformat în Organizaţia Sportului Popular (O.S.P.) coordonînd activitatea sportivă din Republica Populară Română. Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.) nu şi-a schimbat titulatura, a continuat să coordoneze activitatea de turism-alpinism pînă cînd, prin jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 837 din 11 iunie 1948, vechile asociaţii de turism-alpinism au fost dizolvate, în locul lor fiind înfiinţată Asociaţia Turismului Popular (A.T.P.), avînd ca ramuri de activitate: turism, camping, alpinism. Această schimbare a fost primită cu multă bucurie de adevăraţii turişti şi alpinişti, deoarece punea capăt disensiunilor dintre asociaţii, cluburi şi oameni O unificare a asociaţiilor s-a mai încercat în anul 1940, cînd şi-au dat consimţămîntul Turing-Clubul României, Societatea Carpatină Transilvană clin Sibiu (S.K.V.) şi Clubul Alpin Român, dar evenimentele au împiedicat înfăptuirea ei. La 31 iulie 1948, Tribunalul Ilfov — secţia Notariat — autentifica actul constitutiv şi statutele Asociaţiei Turismul Popular, cu sediul în Bucureşti, Bulevardul 6 Martie nr. 15 (fostul sediu al C.A.R.). Preşedinte al asociaţiei era I. Vinţe, ministrul silviculturii. Din comitetul de conducere făceau parte doi delegaţi ai O.N.T., un delegat al C.G.M., un delegat al O.S.P., un delegat al armatei, cîte un delegat al U.F.D.R., U.N.S.R., U.A.E.R., cum şi alte persoane care activau în domeniul turismului şi alpinismului. S-au înfiinţat filiale în mai toate oraşele ţării. Articolul 4 din Statut definea scopul asociaţiei: „Scopul asociaţiei este de a organiza şi dezvolta turismul, sub toate formele: turism general, camping, turism de munte şi alpinism tehnic". În articolul înfiinţarea asociaţiei de turism, Turismul Popular, Radu Gheorghiţă preciza1 că acest nou organism are în conducerea sa oameni aleşi din rîndurile clasei muncitoare. Comitetul filialei Bucureşti a Turismului Popular avea în componenţa sa pe Constantin Parhon, Ion Sebastian, Ion Dumitru, R. Teles, Constantin Rădulescu-Tita, Octavian Tuhai, Adrian Stoenescu, Constantin Messinger, S. Vizante, Amilcar Constantinescu, Gheorghe Florescu, Emilian Cristea, Pincu Weintraub, I. Simian, Constantin Ionescu-Titi, Elena Calista. În scurta-i existenţă de doi ani, iunie 1948— iunie 1950, Asociaţia turismul popular, pe scurt A.T.P., deşi era lipsită de o bază materială corespunzătoare a obţinut rezultate însemnate : • a efectuat excursii colective cu muncitorii, studenţii şi elevii2, folosind mijloacele de transport auto şi C.F.R., la munte şi în jurul localităţilor (un exemplu: la 18—19 septembrie 1948, un grup condus de S. Vizante şi Elena Calista a mers pe ruta: Diham—Mălăeşti—Vîrful Omul—Valea Cerbului; al doilea grup, sub conducerea lui Pincu Weintraub, a mers pe ruta: Valea Albă—Caraiman—Valea Jepilor, ambele grupe avînd în total 88 de participanţi 3) ; • a efectuat ascensiuni alpine în cursul cărora s-au făcut lecţii de căţărare, ba chiar şi premiere; aşa, de pildă, un membru din comitetul central A.T.P. a condus un grup de 16 persoane într-o excursie în Piatra Craiului; acolo, în afară de iniţierea în căţărătură, conducătorul, împreună cu trei din cursanţi, au realizat, la 19 august 1948, premiera peretelui din canionul Ciorînga, din Piatra Craiului4; • filiala Bucureşti a organizat o şcoală pentru formarea conducătorilor de grupuri ; • a efectuat marcaje în munţi ; • a obţinut reduceri pe C.F.R. pentru membrii A.T.P. (40% în excursiile individuale şi 50% în cele colective cu minimum zece participanţi) ; • a iniţiat ţinerea unor conferinţe cu proiecţii de diapozitive în 35 centre mari muncitoreşti; în Bucureşti asemenea conferinţe au avut loc la sală Dalles şi la Biblioteca Fundaţiei ; • a cerut filialelor sa înainteze tabele pentru ghizii profesionişti, deziderat ce nu s-a realizat. Oficiul Naţional de Turism înfiinţat în 1936, O.N.T a activat, că for tutelar al asociaţiilor turistice din ţară, pînă la 11 iunie 1948. Atunci s-a transformat, practic, într-o asociaţie turistică de sine stătătoare. Dispunînd după 11 iunie 1948 de o bună bază materială (cabanele fostelor asociaţii de turism-alpinism), O.N.T. şi birourile sale răspîndite în principalele staţiuni balneoclimatice au iniţiat o serie de acţiuni obişnuite : • excursii cu membrii sindicalişti, cu studenţii şi elevii, la munte, la marc, în împrejurimile localităţilor; • editarea revistei Turismul popular, care a luat locul revistei de turism România; • repararea unor cabane în munţi. După numai un an de activitate în această formulă organizatorică, O.N.T. a fost desfiinţat; prin decretul prezidenţial nr. 88, publicat în Buletinul oficial nr. 5 din martie 1
Turismul popular, anul I, nr. 2, iulie 1948. Acţiune menită să înregistreze un salt cantitativ; din rîndul elevilor urma să se recruteze viitorii alpinişti-căţărători. 3 Turismul popular, I, nr. 5, octombrie 1948 4 Turismul popular, nr. 5 octombrie 1948. 2
1949, toate atribuţiile Oficiului Naţional de Turism au trecut la Confederaţia Generală a Muncii; secţia Sport-Turism din C.G.M. exercita, de acum, funcţiile vechiului O.N.T. Noi forme de organizare a turismului şi alpinismului La 12 aprilie 1949 a avut loc conferinţa pe ţară a Secţiei de Turism a G.G.M. La ordinea de zi era prevăzut „...planul de muncă al secţiei pentru întregul sezon de vară şi sarcinile ce reveneau birourilor locale de turism în noile condiţii create dezvoltării turismului prin trecerea lui la C.G.M."1. Prin noua organizare, Secţia de turism a C.G.M. dispunea de o masivă bază materială: toate cabanele de la fostele asociaţii de turism-alpinism şi toate vilele din staţiunile balneoclimaterice care fuseseră naţionalizate. În plus, aşa cum se spunea în articolul lui A. Moisescu, responsabilul secţiilor Educaţie Fizică — Sport şi Turism, intitulat Turismul popular organ al celor ce muncesc şi iubesc frumuseţile patriei noastre: „Apreciind importanţa turismului pentru sănătatea celor ce muncesc şi pentru ridicarea nivelului lor cultural, guvernul a pus la dispoziţia C.G.M. fonduri speciale pentru subvenţionarea organizării de excursii muncitoreşti" 2. Secţia de turism a C.G.M. a coordonat activitatea Asociaţiei Turismul Popular şi a birourilor locale de turism. A avut ca organ de presă revista Turismul popular, seria a II-a. Acest nou organism a efectuat încă de la început: marcaje în munţi, numeroase excursii cu muncitorii, ascensiuni cu alpiniştii, a organizat conferinţe de îndrumare turistică-alpină. La 26 iunie 1949 s-a întîmplat un eveniment major în viaţa sportivă şi alpină a R.P.R.: Hotărîrea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. asupra problemei stimulării şi dezvoltării continue a culturii fizice şi sportului dispunea înfiinţarea Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport (C.C.F.S.) de pe lîngă Consiliul de Miniştri3 comitet care s-a constituit la 6 august 1949 prin decretul nr. 329. Actul normativ mai sus citat prevedea că grupările de cultură fizică şi sport sa formeze secţii pentru fiecare ramură sportivă. Una dintre aceste secţii era cea de alpinism. La aceste grupări (cluburi şi asociaţii) de cultură fizică şi sport, care se organizau pe lîngă uniunile sindicale, ce reprezentau forul central de conducere al tuturor grupărilor din sindicatele de ramură, decretul prevedea înfiinţarea unei comisii de alpinism pe lîngă fiecare uniune. Secţiile de alpinism trebuiau să fie răspîndite pînă la nivelul întreprinderilor. Preşedinte al Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport a fost numit Gheorghe Vidraşcu. Consiliul de conducere avea mai multe comisii. Comisia a IV-a, de turism şi alpinism, avea sarcina de a întocmi programul excursiilor pe tot anul, de a propune tinerii pentru şcolile de alpinism, de a organiza tabere de alpinism şi de a forma conducători de excursii. Într-un articol întitulat Anul 1949, cotitură în dezvoltarea culturii fizice şi sportului în ţara noastră, preşedintele C.C.F.S. arăta că anterior adoptării hotărîrii de partid şi a decretului 329/1949 exista o contradicţie serioasă între forma organizatorică depăşită şi noile condiţii care cereau crearea unei mişcări de mase în acest domeniu, contradicţie rezolvată prin adoptarea unui nou cadru de organizare. Înfiinţarea secţiei ele turism a C.G.M. a adus turismului şi alpinismului o mare dezvoltare. Astfel, în perioada 1 iunie — 25 septembrie 1949 au fost folosite 600 de trenuri speciale 4 ce au dus în excursii 600 000 de, muncitori, faţă de 25 000 în 19485. În această perioadă de început, secţia de turism a C.G.M. a efectuat o serie de marcaje în munţi prin birourile locale de turism; a organizat, cu concursul secţiei alpine a A.T.P., o serie de ascensiuni în Bucegi, Piatra Craiului, Ciucaş etc.; a organizat ascensiuni în Bucegi cu pionierii şi întîlniri cu „Cutezătorii". Pentru a feri Asociaţia Turismul Popular de pătrunderea în conducerea ei a unor elemente străine de clasa muncitoare, s-au luat unele măsuri. Aşa, Ticu Simion, în articolul Noi perspective de dezvoltare pentru turismul de mase6, scria: „Desigur că trebuie vegheat ca în conducerea filialelor A.T.P. sa fie elemente cinstite, provenite din rîndul clasei muncitoare". Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport, preocupat de sarcina ce-i revenea, a dat o decizie la începutul anului 1950 privind formele de organizare ale culturii fizice şi sportului în R.P.R. La articolul l, punctul a, se preciza: „În cadrul Confederaţiei Generale a Muncii, pe lîngă Uniunile Sindicale, pe ramuri de producţie, cum şi în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Afacerilor Interne,
1
Sportul popular nr. 1327 din 12 aprilie 1949. Turismul popular seria a II-a, nr. l, mai 1949. 3 Sportul popular, nr. 1397 din 26 iunie 1949. 4 Turismul popular, seria a II-a, nr. 6, octombrie 1949. 5 Sportul popular, nr. 1499 din 7 octombrie 1949. 6 Turismul popular, seria a II-a, nr. 1 mai 1949. 2
va lua fiinţă cîte o asociaţie sportivă" 1. În urma acestei decizii, Comitetul executiv al C.G.M. a luat, la rîndul lui, o hotărîre pentru înfiinţarea asociaţiilor sportive pe lîngă uniunile sindicale, constituindu-se astfel zece asociaţii pe lîngă zece uniuni "2. Aşa au luat fiinţă asociaţiile: Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Roşie, Metalul, Avîntul şi Ştiinţa3, ultima fiind la vremea aceea finanţată tot de C.G.M. Separat, s-au fondat: asociaţia Voinţa (a Cooperativei meşteşugăreşti), C.C.A. (al Armatei) şi Clubul Dinamo (al M.A.I.). Premiere. Piatra Craiului: 3 iulie 1949, traseul Coarnele Caprei, din Padina lui Călineţ, grad IV A (Ion Coman, Ioan Ni stor, Ion Mirean). ŞCOALA DE ALPINISM A C.G.M. În cursul anilor 1948—1949 au fost organizate cîteva şcoli de conducători de excursii sau de cursuri de alpinism. În 1948. asociaţia E.F.A. a organizat o şcoală de alpinism în Piatra Craiului. De asemenea, în 1949, una a fost iniţiată de filiala A.T.P. Bucureşti, alta de Ion Coman, la Braşov, şi de C.G.M. la Vîrful cu Dor, pentru conducătorii de excursii. Cea mai însemnată însă, care avea să dea un mare avînt alpinismului românesc şi căţărăturii, a fost şcoală de alpinism de vară de la cabana Curmătura, din Piatra Craiului, organizată de secţia de turism a C.G.M. În perioada 1 august — 1 octombrie 1950, şcoala şi, respectiv, elevii s-au bucurat de un sprijin larg al organizatorilor. Prin această scoală s-au perindat patru serii a cîte 32 elevi, fiecare serie urmînd cursurile timp de 15 zile4. Ca teren de exerciţiu, cursanţii au avut întreg masivul Pietrei Craiului. Recrutarea participanţilor s-a făcut de către sindicate din rîndul muncitorilor tineri. Instructori erau: Mircea Gheorghiu, Constantin Georgescu, Nicolae Petit, Erwin Csallner, Petre Strat, Mircea Bogdan, şi alţii. Ca medic, a fost desemnat Octavian Popescu. Dintre cei care au şi rămas legaţi de munte, se numărau: Aurel Irimia, Constantin Radu, Gheorghe Udrea, Traian Flucuş, Ion Puşcaş, Stan Florin, Petre Bogoiu, Ion Mihai, Paul Fozocoş, Constantin Nemeş, Şerban Severin, Ion Balteş, Nicolae Lorincz, Gheorghe Atanasiu, I. Ionescu, Ion Boitorii, Ion Andreica, Remus Stoicovici, Ion Wasi, Victor Măciucă etc. În această şcoală au învăţat să practice căţărătura tehnică, peste o sută de muncitori. Ei au efectuat atît premiere alpine cît şi cercetări. Elevii seriei a III-a, sub conducerea instructorului lor, Erwin Csallner, au clarificat problema Morii Dracului, din peretele de vest al Pietrei Craiului. Problema acestei ,,mori" s-a pus în revista Turismul popular seria a II-a, nr. 5, din septembrie 1949, sugerîndu-se Secţiei de turism „să încredinţeze unor echipe de alpinişti geologi misiunea elucidării Morii Dracului". N. Stoia, sub titlul Moara Dracului5, într-un articol, arăta rezultatul cercetărilor întreprinse de această serie şi de instructorul lor. Este de reţinut că locul numit în toponimia veche „Klişca Sperlei" (cel din descrierea de la 1843 a lui Anton Kurz) s-a pierdut cu timpul şi nimeni nu mai ştia de el. Friedrich Deubel, după coborîrea din 1886 a peretelui de vest, a făcut descrierea acestui traseu, pomenind şi de Moara Dracului. Mulţi au crezut că Deubel a făcut o confuzie între Moară şi cele trei „porţi" aflate la capătul coborîrii sale şi mai comod le-a fost să situeze acest obiectiv în peretele Marelui Grohotiş. Erwin Csallner ştia ceva asupra locului unde se află „Moara" de la Carl Lehmann şi, în plus, după o hartă veche austriacă, el a identificat „Klişca Şpirlei" ca fiind coama ce separă Valea Şpirlei de Valea Tămaşului, imediat sub perete, acolo unde începe drumul Deubel („La Lanţuri"). Într-adevăr, cercetătorii, urcînd în ziua de 13 septembrie 1950 în acea coamă, au văzut în stînga traseului amintit cele trei hornuri ce formează Moara Dracului, exact cum spunea descrierea veche, drum de zece minute depărtare de stînca „La Zaplaz". Au început suişul, mai întîi pe grohotiş, şi au întîlnit „mica oază de pămînt acoperit cu iarbă", despre care pomenea Kurz, apoi primul horn, închis în partea de sus, cu o fereastră la capăt. La intrarea în horn au găsit o inscripţie, indescifrabilă, ştearsa de vreme. Pereţii hornului erau lustruiţi de pietrele ce se scurseseră prin el. Mai departe au trecut şi prin a doua deschidere, iar a treia şi ultima, la capătul de sus se înfundase, aşa cum se înfundă în mină cîte un rostogol6. Echilibrul plafonului părea aşa de instabil, încît, dacă ai fi mişcat o piatră, totul se prăbuşea. S-au făcut şi fotografii ce însoţesc articolul. Depăşind prin stînga ultima deschizătură, au văzut că deasupra acesteia convergeau mai multe vîlcele. Pietrele desprinse din perete alunecau prin aceste vîlcele direct în „tubul" format de cele trei hornuri succesive şi prin lovire de pereţii lor se sfărîmau şi curgeau jos sub formă de nisip. Pentru a se convinge pe deplin, alpiniştii au mers ziua următoare la aşa1
Sportul popular, nr. 1603 din 2 februarie 1950. Aşa cum prevedea hotărîrea, fiecare asociaţie sau club trebuia să aibă secţii sportive, inclusiv de alpinism, în toată ţara, pînă în întreprinderi. Această formă însemna, cu adevărat, un alpinism de mase. Cînd a început competiţia, întrecerile de căţărătură, fiecare secţie din ţară dădea pe cei mai buni căţărători şi se forma echipa de concurs a fiecărei asociaţii. Avînd un cîmp vast de selecţie, se ajungea astfel la echipe puternice, omogene, ce dădeau un anumit farmec disputelor. 3 Sportul popular, nr. 1605 din 4 februarie 1950. 4 Turismul popular, anul II, nr. 8—9, august—septembrie 1950. 5 Turismul popular, anul II, nr. 11, noiembrie 1950. 6 Rostogol se numeşte puţul săpat în mină între două orizonturi. Din orizontul de sus se aruncă minereul în rostogol, care are o „gură" în orizontul de jos; prin ea se încarcă minereul în vagonete şi se transportă la suprafaţă. 2
zisa Moară, din peretele Marelui Grohotiş, unde nimic din descrierea secolului trecut nu se adapta terenului. „De la Marele Grohotiş s-a luat Brîul Roşu şi după mai puţin de un ceas s-a ajuns în prima şea de pe care se poate vedea în peretele Marelui Grohotiş, o grotă imensă. Conformaţia terenului nu îngăduie o apropiere de deschizătură, deci încă o nepotrivire cu descrierea de la 1843". Premiere. În cursul anului 1950 s-au realizat următoarele premiere: Munţii Bucegi: martie — Creasta Coştila—Gălbenele, premieră de iarnă (Pompiliu Moi se, Valentin Atanasiu, Mircea Bogdan); 8 octombrie — Hornul Vulturilor, din peretele Policandrului, grad III A (Pompiliu Moise, Vlad Costinescu, Emilian Cristea). Piatra Mare: Hornul lui Udo, din Piatra Scrisă, grad III A (Udo Falk, Ernest Konig); traseul Central din Piatra Scris grad V B (Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch, Ion Vlădăreanu); Piatra Craiului: 15 iulie — Hornul din Brîul Răchiţii, cabana Ascunsă, grad III B (Ion Coman, Petre Strat); 22 iulie — Hornul Adînc, din Padina lui Călineţ, grad IV A (Ion Coman, Ion Wasi ş.a.). ÎNFIINŢAREA COMISIEI CENTRALE DE ALPINISM. Am arătat mai sus că pe lîngă fiecare uniune sindicală s-a creat cîte o asociaţie sau club sportiv ce avea şi cîte o secţie de alpinism. Activitatea acestor secţii a fost de la început coordonată de către o comisie de alpinism ce funcţiona pe lîngă fiecare uniune. După un timp s-a simţit nevoia unui for care să coordoneze activitatea acelor comisii şi, în decembrie 1950, Gheorghe Vidraşcu, preşedintele Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, a semnat decizia în baza căreia a fost înfiinţată Comisia centrală de alpinism, cu următoarea componenţă: general Constantin Doncea, Constantin Messinger, colonel Vasile Stoica, Simion Ticu, Octavian Tuhai, Constantin Dumitrescu, Constantin Petrescu, Virgil Georgescu, Ion Tache, Mircea Munteanu, Gabi Reinhorn, Constantin Duţă, Petre Strat, Nicolae Petit, Bernard Vogel, Ihula Soreanu, Amilcar Constantinescu, Mircea Gheorghiu, Walter Kleinberg, Ion Mirean, Constantin Ionescu şi Ion Wasi1. REVISTA TURISMUL POPULAR. În iunie 1948 a apărut revista Turismul popular, organ al Oficiului Naţional de Turism, înlocuind vechea revistă România. Cronicar al vremii, revista Turismul popular a scris, în scurta-i existenţă, o pagină de istorie a turismului şi alpinismului românesc. Vom încerca să prezentăm cîteva din cele mai semnificative articole şi probleme dezbătute în paginile sale: a consemnat cu fidelitate toate transformările organizatorice ale turismului şi alpinismului în timpul existenţei sale; a dat ample reportaje însoţite de fotografii asupra excursiilor muncitoreşti organizate de A.T.P., secţia de turism a C.G.M. şi de birourile locale de turism; a anunţat apariţia lucrărilor: Drumuri turistice în Retezat de Emilian Iliescu şi Mic manual de alpinism, Editura C.G.M., alcătuit de Ion Coman a contribuit la lămurirea „misterului" Moara Dracului; în nr. 5, seria a II-a, septembrie 1949, s-a propus lămurirea noţiunii de turism; răspunsurile din nr. 7/1949 erau nesemnificative; un merit deosebit al revistei l-a constituit iniţierea unui curs elementar de alpinism, teoretic, la care au colaborat: Ovidiu Maniţiu (şi cu pseudonimul Stelian Lăpuşnic) scriind articolele: Mersul în munte (Turismul popular, nr. 2, februarie 1949; Despre avalanşe şi despre căderile de zăpadă (Turismul popular, nr. 3, martie 1950); Prize şi escalade prin opoziţie (Turismul popular, II, nr. 6, iunie 1950); Mircea Bogdan, cu Materialele tehnice alpine — carabiniera şi ciocanul (Turismul popular, nr. 4, aprilie 1950); Coarda şi espadrila (Turismul popular, nr. 5, mai 1950); au apărut, de asemenea, articole fără semnătură: Pitoane, carabiniere, coarda (Turismul popular, nr. 2, februarie 1950); Descrierea pitoanelor (Turismul popular, nr. 3, martie 1950); Tehnica căţărării: căţărătura liberă, coardă simplă, ramonaj, coarda dublă, coborîre-rapel (Turismul popular, II, nr. 6, iunie 1950, pe ultima pagină imagini); Despre noduri şi legături — centuri de talie şi picioare (Turismul popular, III, nr. 6, iunie 1951). Prin numeroase fotografii reprezentînd momente din excursiile muncitoreşti, ca şi prin texte, revista a contribuit mult la dezvoltarea gustului de călătorie, de cunoaştere. SPORTUL POPULAR. Ziarul Sportul popular, anul I, nr. 1 a apărut pe data de 20 martie 1945, ca oficios al organizaţiei Sportul Popular, avînd ca sarcină sprijinirea activităţii sportive din ţară, inclusiv alpinismul. În perioada de apariţie concomitentă cu revista Turismul popular, a publicat cam aceleaşi ştiri şi fapte, combătîndu-se, în special, tendinţele de vedetism, dăunătoare acţiunilor de mase. Caracteristic este faptul că aproape toate excursiile au fost organizate la munte şi, mai cu seamă, în Bucegi. Un accent deosebit s-a pus pe alpinismul de iarnă, acţiune sprijinită de ziar prin articolele: “Hai pe munte, tovarăşe2, Diferite stări ale zăpezii în munţi, Factori care influenţează şi transformă starea zăpezii, Echipamentul de iarnă în excursiile pe munte, Ustensilele (materialele) necesare practicării turismului şi alpinismului de iarnă (colţari-piolet), Alimentarea în excursiile de iarnă, Despre primejdiile obiective şi cauzele lor, Despre avalanşe etc. Stelian Lăpuşnic a scris o suită de articole despre alpinismul de stîncă. Deşi se pot aduce unele obiecţii de ordin tehnic (de exemplu, unele 1 2
Turismul popular, anul II, nr. 12, decembrie 1950. Sportul popular, nr. 1581, 1585, 1587, 1591, 1593, 1596, 1604, 1609, 1611.
aserţiuni ale autorului privind folosirea părţilor laterale ale espadrilelor, la ramonajul liber, la ramonajul cu genunchii, la baterea din plin a pitoanelor), aceste articole le-au fost multor alpinişti începători repere utile în procesul de iniţiere.
Realizări între anii 1951 -1982 Cum am lăsat să se înţeleagă din nota de la începutul cărţii, lucrarea noastră nu trebuie privită ca o istorie a turismului şi alpinismului din România. Nu am avut acces la toate datele şi informaţiile care să ne permită, eventual, să redactăm o asemenea lucrare. Ea şi-a propus să fie doar o contribuţie conţinînd datele şi informaţiile pe care am reuşit să le culegem din consultarea publicaţiilor vremii, din cercetarea unor mari biblioteci şi arhive cu documente vechi sau din surse şi arhive particulare. În paginile ce urmează, prezentăm, pe ani, într-o exprimare concisă, însoţită de un comentariu limitat doar la eventualele precizări necesare, datele şi informaţiile ce am izbutit să le obţinem. Ne referim la acţiuni de căţărătură — la premiere de vară sau de iarnă — la şcoli de alpinism etc.
1951 Ascensiuni. Anul a început cu două ascensiuni de iarnă pe Albişoara Crucii de pe versantul nord-estic al Caraimanului (Bucegi): prima a fost întreprinsă de alpiniştii de la C.C.A. — Emilian Cristea şi Pompiliu Moise în ziua de 23 februarie; a doua—de alpiniştii de la Clubul Metalul, ascensiune condusă de instructorul Constantin Georgescu, cu 18 muncitori, la o săptămînă după cea dintîi, adică la 2 martie; tot în luna martie, o echipă de patru alpinişti de la C.C.A. a făcut o excursie pe ruta Buşteni—Valea Urzicii—Brîul Mare al Coştilei—Valea Priponului—Valea Cerbului—Buşteni; în aceeaşi zi şi alpiniştii de la Progresul au întreprins aceeaşi tură, conduşi fiind de Mircea Gheorghiu; altă echipă a mers pe Valea Morarului sub conducerea lui Ion Tache şi a patra, pe Valea Adîncă, sub conducerea lui Erwin Csallner; s-a inaugurat un nou sistem de asceniuni, numite “în stea”, constînd din parcurgerea văilor ce conduc spre, Vîrful Omul unde se întîlnesc: Valea Cerbului, Valea Morarului. Valea Mălăeşti, Valea Gaurei şi Valea Obîrşiei; în vară, diferite echipe au parcurs traseele: fisura din Pintenul Văii Albe, Trei surplombe, Furcile, Surplomba Mare, Creasta Coştila—Gălbenele, Umărul Gălbenelelor, prin alpiniştii George Petrescu, Garabet Ingian, Gheorghe Babi, Emilian Cristea. Valentin Atanasiu, Victor Măciucă şi alţii. Premiere. 25 martie 1951 — hornul din peretele dinspre sud al Văii Coştila, premieră de iarnă, alpiniştii de la Spartac; 24—27 iunie — traseul Fisura Santinelei Văii Cerbului, alpiniştii de la C.C.A. (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Radu Constantin); — 17 iulie — Creasta Piticului din Padina lui Călineţ (Ion Coman, Norbert Hiemesch); august 1951 — Fisura de la Scări, din Valea Jepilor, asociaţia Avîntul (Ion Zăinescu, Miron Măluşel, Hi că Enache, Constantin Nemeş şi Gheorghe Cristoloveanu); 9 9 decembrie 1951 — premiera de iarnă a traseului Furcile, din peretele Gălbenelelor, echipa Dinamo Bucureşti (Emil Fomino antrenorul secţiei şi Gheorghe Atanasiu). ŞCOLI DE ALPINISM. Am vorbit în paginile precedente de şcoala de alpinism de la cabana Curmătura. Rezultatele acestei prime şcoli a C.G.M. fiind remarcabile, conducătorii secţiei de turismalpinism au hotărît ca şi în anul 1951, să se continue cu această remarcabilă acţiune. Astfel, la 8 aprilie 1951 a luat fiinţă prima şcoală de alpinişti de iarnă organizată de C.G.M.1. Cursurile s-au desfăşurat in minunatele văi din jurul lacului Bîlea2, în Munţii Făgăraşului. Elevii, 36 la număr, dintre care 4 fete, au fost recrutaţi dintre cei ce s-au evidenţiat la şcoala de alpinism de vară. Director a fost Dumitru Gheorghe, iar dintre instructori îi menţionăm pe George Petrescu, Simon Culică, Ilie Munteanu, Garabet Ingian, Erwin Csallner, Mircea Crăciunescu, Vladi Pîslaru, Virgil Georgescu. Dintre elevi, în afară de cei amintiţi în altă parte, erau fetele Elena Bologa şi Paula Ionescu. S-au predat lecţii despre proprietăţile fizice şi caracteristicile mecanice ale straturilor de zăpadă, despre condiţiile care favorizează declanşarea avalanşelor, despre pericolele ce se pot ivi cu prilejul ascensiunilor în munţi, cum şi despre măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru evitarea lor, despre echipamentele folosite în expediţiile alpine, despre metode şi mijloace de orientare, cum şi despre metode de acordare a primului ajutor. Şedinţa festivă de încheiere a cursurilor a fost deschisă de instructorul principal. Directorul şcolii, Dumitru Gheorghe, a făcut o amplă dare de seamă, arătînd că, între altele, cursanţii au străbătut într-o singură zi distanţa lacul Bîlea—Vîrful Negoiu şi retur; Constantin Messinger, responsabilul secţiei de turism a C.G.M., a încheiat seria cuvîntărilor. La 1 iunie 1951, în Cheile Turzii a avut loc cea de a doua şcoală de alpinism de vară 1
Turismul popular, anul III, nr. 4 aprilie 1951 şi Sportul popular nr. 1868 din 19 mai 1951. Greşit se spune Bîlea lac, Bîlea cascadă. Eroarea provine de la traducerea din limba germană: Bîleasee, respectiv Bîleawasserfall. Româneşte se spune: lacul Snagov, lacul Călţun, lacul Bîlea şi cascada Duruitoarea, cascada Vînturiş, cascada Bîlea. 2
organizată de secţia de turism-alpinsm a CGM. Au participat, în condiţiile amintite mai sus 56 de elevi din oraşele Sibiu, Făgăraş, Mediaş, Sighişoara, Petreşti şi Cluj1. Conducerea şcolii a avut-o Dumitru Gheorghe, director tehnic a fost George Petrescu, iar instructori Garabet Ingian, Elena Bologa etc. O a treia şcoală de alpinism de vară (a doua din 1951) a avut loc în masivul Bucegi, la Peştera Ialomiţei, elevii avînd ca teren de exerciţiu atît Turnul Seciului, cît şi peretele din muntele Bătrîna. La această şcoală au luat parte 112 cursanţi, din toată ţara, fiind îndrumaţi de 22 instructori; director a fost Dumitru Gheorghe, instructor principal, George Petrescu, iar printre ceilalţi instructori se aflau Simon Culică, Valentin Atanasiu, Pompiliu Moise, Mircea Crăciunescu, Ion Tache, Elena Bologa, Dinu Cunescu etc. Cursul a durat 32 de zile, întregul material necesar escaladărilor, precum şi întreţinerea fiind puse la dispoziţie de C.G.M. Alte acţiuni. Din iniţiativa Secţiei de turism-alpinism a C.G.M., un grup de zece instructori de alpinism a mers două săptămîni în peşterile de la Padiş, pentru a ajuta oamenii de ştiinţă ce se ocupau cu studiul peşterilor.
1952 La începutul anului 1952 s-a făcut un bilanţ ai anului precedent, elogiindu-se activitatea secţiilor sindicale Locomotiva-Griviţa Roşie şi Ştiinţa Braşov. Cu acest prilej s-a precizat că secţiile alpine bucureştene au efectuat 171 de ascensiuni cu 1 172 de participanţi, dar s-a criticat şi faptul că nu s-au înfiinţat suficiente secţii de bază de turism şi alpinism. Se cerea acordarea unei mai mari atenţii la formarea cadrelor, fapt pentru care C.G.M. a înfiinţat mai multe şcoli de organizatori şi conducători de excursii, instructori de alpinism, îndrumători G.M.A.2, cabanieri cum şi cursuri de îndrumare medicosportivă3. Mircea Bogdan, membru în Comisia Centrală de Alpinism, a elogiat activitatea depusă de alpinişti în 1951, menţionînd şi o serie de premiere, ca varianta traseului Bisericuţa din Valea Mălăeşti şi un traseu în Turnul Seciului, fără a da numele participanţilor. Tot el a evidenţiat pe alpiniştii care au parcurs, într-o singură zi, două trasee, ignorînd faptul că în 1946 au fost alpinişti care au izbutit să parcurgă cîte trei trasee într-o singură zi. Ascensiuni. Ca antrenament şi ca mijloc de popularizare a alpinismului şi a căţărăturii, s-au întreprins o serie de ascensiuni: aprilie — traseul Picătura şi Creasta Picăturii (o echipă de la Clubul Ştiinţa); Pintenul Văii Albe (o echipă de la Voinţa); iunie, în cinstea zilei de 26 iunie (înfiinţarea C.C.F.S.), alpiniştii din asociaţiile oraşelor Sibiu, Braşov, Cîmpina, Tîrgu-Mureş, Bucureşti, Buşteni, Făgăraş au escaladat traseele Trei surplombe, Surplomba Mare, Furcile, Roşculeţ, Creasta Coştila— Gălbenele şi altele; la 27 iulie în Piatra Craiului s-au desfăşurat „Escaladele păcii", la care au participat absolvenţi ai şcolilor de alpinism escaladînd traseul Hornul Adînc (Walter Gutt, Flamura RoşieBraşov); creasta Cornul Caprei (Alexandru Floricioiu, Metalul-Braşov); Creasta Frumoasă (Petre Toc, Metalul-Braşov); hornul din Brîul Răchiţii (Flamura Roşie-Braşov); traseul Central din peretele Piscului Rece (Emil Fomino, Voinţa-Bucureşti şi echipa Flamura Roşie-Braşov). Tot în 1952, un grup de fete — Viorica Stoica, Madeleine Ertl, Liliana Mihailovici, Marta Mihăileanu, Nela Saragea, Rodica Drăguşanu, Olga Bădina — urcă trasee ca: Roşculeţ, Coman, ambele din Umărul Gălbenelelor, fisura din Scoruşi, Hornul din valea Coştilei, Creasta Coştila—Gălbenele, Hornul Comănescu, Marea Surplombă, Furcile etc. Premiere. În ianuarie, Clubul Dinamo a deschis o tabără de antrenament de iarnă la Plaiul Foii, în Piatra Craiului4. Cu această ocazie s-a realizat premiera traseului Moara Dracului (Gheorghe Atanasiu şi Paul Fozocoş); trei alpinişti de la Asociaţia Ştiinţa (Romeo Frindihan, Ştefan Cojoc şi Valeriu Ardeleanu) au traversat iarna masivul Ceahlău; martie — o echipă a C.C.A. a urcat, iarna, partea superioară a Văii Urzicii; iar echipa Voinţa, Creasta Vulturilor, ambele în Bucegi; martie — echipa C.C.A. formată din Emilian Cristea şi Aurel Irimia a parcurs, iarna, creasta masivului Făgăraşului între Porceşti şi Rudăriţa; alpiniştii au folosit cort izoterm, au dormit în saci speciali şi s-au hrănit cu vitamine şi alimente concentrate; ei au declarat că cele mai dificile porţiuni din traseu le-au întîlnit între Podragu—Sîmbăta şi Urlea—Rudăriţa5; aprilie — trei alpinişti de la Clubul Dinamo (Paul 1
Turismul popular, anul III, nr. 7 din iulie 1951. G.M.A. — Gata pentru muncă şi apărarea patriei, formulă sub care se desfăşurau manifestările sportive. 3 Sportul popular, nr. 2003 din 7 februarie 1952. 4 Sportul popular, nr. 2 000 din 7 februarie 1952. 5 Pe baza unor informaţii eronate, lucrările Călătorie prin vreme de Valentin Borda, p. 228, Amintirile unui alpinist de Niculae Baticu, p. 65, Alpinism de Walter Kargel, p. 207, au consemnat greşit că în iarna anului 1929 creasta masivului Făgăraşului a fost parcursă de către echipa Erwin Csallner-Carl Lehmann. Carl Lehmann, în discuţia cu autorii cărţii de faţă, nu a confirmat această „performanţă". 2
Fozocoş, Gheorghe Atanasiu şi David Popa) au escaladat în condiţii de iarnă traseul Surplomba Mare din Bucegi; 15 mai — Peretele sudic al Caraimanului (Emil Fomino şi Andrei Ghiţescu); iunie — traseul Surplombelor din peretele Văii Ţapului—Bucegi, alpiniştii asociaţiei Voinţa (Emil Fomino şi Andrei Ghiţescu); 1 iulie — traseul Eftimie Croitoru, situat în peretele Văii Albe-Bucegi, a fost escaladat după 33 de ore de căţărătură, cu un bivuac în perete, de echipa C.C.A. (Aurel Irimia cap de coardă, Emilian Cristea şi Constantin Radu); 10 iulie — traseul Grotelor din peretele Gălbenelelor, echipa asociaţiei Progresul (Ion Baltes şi Gheorghe Coman) cu ocazia împlinirii unui an de la înfiinţarea asociaţiei; august — traseul Surplomba Centrală din peretele Gălbenelelor echipa Clubului Voinţa (Andrei Ghiţescu şi Iosefina Petroff), după trei tentative; traseul Fisura Suspendată din peretele Policandrului, alpiniştii de la C.C.A. (Aurel Irimia şi alţii); — creasta Coştila— Gălbenele (Viorica Stoica şi Liliana Mihailovici); — traseul Furcile (Viorica Stoica şi Madeleine Ertl); — octombrie — C.G.M. a organizat o tabără la cabana Peştera. Instructorii Aurel Irimia, Mircea Crăciunescu, Constantin Nemeş capi de coardă, avînd ca secunzi mai mulţi elevi, au efectuat o serie de premiere în zonă; — traseul Frontal clin Turnu Seciului (Emilian Cristea, Constantin Radu); — traseul Central din Turnul Seciului (Victor Măciucă); — Fisura Şoimilor din peretele Horoabei (Mircea Crăciunescu, Constantin Nemeş). ŞCOLI DE ALPINISM. În luna august 1952 a funcţionat la cabana Podragu din Munţii Făgăraşului o tabără alpină de perfecţionare, instructor principal fiind Mircea Crăciunescu1. Cu această ocazie unii instructori au realizat o serie de premiere cu grupele lor: Aurel Irimia, instructor al fetelor, traseul 23 August (Aurelia Apostol, Elena Dumitrache, Smaranda Stoica); instructor Mircea Crăciunescu, Surplomba din peretele nordic al Ucii Mari (Nicolae Dobre, Victor Măciucă, Venuti Feruccio, cap schimbat); instructor Constantin Nemeş, Fisura Strungii din peretele nordic al Ucii Mari; instructor Constantin Radu, Fisura nord-vestică din peretele nordic al Ucii Mari (Ludovic Lucuţa, Florin Stan, Horvath Atila). În luna septembrie o nouă şcoală de alpinism de vară şi-a deschis porţile la Peştera Ialomiţei, avînd două serii. Director a fost Ion Tache iar printre instructori: Mircea Crăciunescu, instructor principal, Aurel Irimia, George Petrescu, Constantin Radu, Constantin Nemeş, Nicolae Dobre, Nicolae Jitaru, Florin Stan şi alţii. Dintre elevi reţinem pe Tudor Hurbean, Viorica Stoica, Ion Culea, Ion Sîrbulescu, Constantin Onose, Suzana Roth şi alţii. Alte activităţi şi întîmplări. Preţioase contribuţii la cunoaşterea tehnicii căţărăturii au adus prin articole, Mircea Gheorghiu (legarea în coardă, căţărătura liberă, ramonajul, rapelul)2, Mircea Bogdan (Perioada pregătitoare în antrenamentul alpiniştilor şi Perioada de tranziţie în alpinism3), Emil Fomino (Asigurarea în alpinism şi Căţărătura liberă în alpinism4), Emilian Cristea (Bivuacul în perete al alpinistului5). În decembrie 1952 funcţia de preşedinte al C.C.F.S. a fost încredinţată lui Manole Bodnăraş.
1953 Anul 1953 a adus o noutate în alpinismul românesc: s-a trecut la căţărătura competiţională, cu întreceri contra cronometru pe distanţe scurte, (30—40 de metri diferenţă de nivel). Ascensiuni: februarie — Emilian Cristea şi Aurel Irimia de la C.C.A. au făcut o tură de schi de la Sinaia la Cheia; martie—aprilie — o echipă a asociaţiei Ştiinţa (Romeo Findrihan, Marius Bucurescu, Al. Breşteanu şi O. Smighelschi, studenţi la Institutul politehnic Bucureşti) a parcurs pe timp de iarnă munţii dintre Jiu şi Olt, în 6 zile; echipa C.C.A. (Emilian Cristea, Aurel Irimia şi Mărgărit Blăgescu) a traversat creasta Munţilor Rodnei6; aprilie — echipa asociaţiei Spartac (Dinu Cernescu, Paul Holitzer şi Paul Nocevin) a efectuat o tură pe Văile Mălin—Scoruşi—Gălbenele; iunie — o echipă formată din Ion Puşcaş (Spartac—Sinaia), Victor Măciucă (Metalul Bucureşti), Nicolae Jitaru şi Gheorghe Jitaru (Avîntul Buşteni) a suit Fisura sudică din Turnul Seciului (capi de coardă au fost Victor Măciucă şi Nicolae Jitaru); — echipa Gh. Atanasiu (Dinamo-Braşov) şi Iosefina Petroff (Voinţa-Bucureşti) — Fisura II, din peretele Horoabei; echipa Spartac, formată din Barbu Olănescu, Vlad Popescu, Mihai Serdaru şi Dinu Cernescu, a efectuat o tură de creastă, traversînd în luna iulie masivii Ezer, Păpuşa, Piatra Craiului şi Bucegi; septembrie — echipa Locomotiva, formată din Mircea Crăciunescu şi Tudor Hurbean, a parcurs , trei trasee în aceeaşi zi: Trei Surplombe (1h 40’), Furcile 1
Sportul popular, nr. 2109 din 9 septembrie 1952. Sportul popular, nr. 2010 din 23 februarie 1952. 3 Sportul popular, nr. 2022, 22 martie şi nr. 2152, 25 noiembrie 1952. 4 Idem, nr. 2071 din 17 iunie şi nr. 2086 din 22 iulie 1952. 5 Idem nr. 2125 şi 2127 din octombrie 1952. 6 Aceste trei ture nu pot fi considerate premiere, deoarece în zonele respective ele se practicau de multă vreme. 2
(35’) şi Surplomba Mare (1h 45’); Ion Balteş şi Nicolae Dobre de la aceeaşi asociaţie au suit traseele Furcile şi Roşculeţ, iar Gheorghe Stroescu şi Tudor Florian, traseul Surplomba Mare şi au traversat peretele Gălbenelelor; septembrie — trei echipe ale asociaţiei “Spartac” conduse de Ion Rostea, Ladislau Karacson şi Vasile Ioachim, au escaladat traseul Furcile; o echipă din Sibiu a asociaţiei Progresul, condusă de Mircea Vlădoianu, a fost în Surplomba Mare. Premiere. Pornind de la progresele înregistrate în anii precedenţi de alpinismul românesc, pentru anul 1953 vom prezenta numai premierele de la gradul IV în sus şi numai pe acelea despre care am reuşit să obţinem unele date certe ca: data efectuării, componenţa echipei, timpul de căţărătură: 25 —27 martie — parcurgerea crestei masivului Retezat, iarna, pe ruta cabana Pietrile—culmea Lolaia— Vîrful Retezat—Vîrful Bucura—Vîrful Peleaga— Vîrful Păpuşa—Tăurile Văii Rele—Vîrful MorilePiciorul Lănciţiului—cabana Baleia1 (Mircea Gheorghiu, Pompiliu Moise, Nicolae Dobre); 3 mai — traseul Petriu din Piatra Altarului, gradul IV B (Emil Fomino, Iosefina Petroff, Marcian Bleahu; iulie — traseul Oblic din peretele Văii Ţapului, gradul IV B (Andrei Ghiţescu, Iosefina Petroff, Matei Schenn); 15 iulie — traseul Frontal din Ţancul Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului, gradul IV A (Gheorghe Roşculeţ, Gheorghe Atanasiu, Ion Ionescu); 24 iulie — traseul Policandrului, gradul V B (Emil Fomino Andrei Ghiţescu Dorin Grigorescu); traseul Direct din Turnul Mălăeşti, gradul V B (Ion Coman, Walter Gutt, Ion Vlădăreanu-cap schimbat); — Faţa sud vestică a Turnuleţului, gradul IV A (Mircea Crăciunescu, Gheorghe Atanasiu); — Fisura Directă din peretele Tătarul Mare, gradul IV A (Emil Fomino, Norbert Hiemesch); — Fisura sudică din Turnul Seciului, gradul IV A (Ion Puşcaş, Victor Măciucă, Nicolae şi Gheorghe Jitaru); octombrie — varianta Fisurii Albastre, gradul VI A (Aurel Irimia, Emilian Cristea); — octombrie — Fisura din Colţul Berbecului, Valea Jepilor, gradul V B (Victor Măciucă, Gheorghe Udrea, Alexandru Stătescu, Constantin Dumitrescu); Surplomba Mare din peretele Gălbenelelor, gradul IV A (Viorica Stoica, Andrei Canarache); Surplomba Mare din peretele Gălbenelelor, gradul IV A (Viorica Stoica, Liliana Mihailovici, Olga Bădina, Madeleine Ertl); Fisura Răsucită, gradul IV A (Viorica Stoica, Rodica Drăguşanu), ultimele patru trasee fiind premiere feminine. ŞCOLI DE ALPINISM. În 1953 a avut loc la cabana de la lacul Bîlea cea de a doua şi ultima şcoală de alpinism de iarnă organizată de secţia de turism a C.G.M. Au participat 38 de tineri absolvenţi ai şcolilor de vară. Instructor principal a fost Pompiliu Moise, instructori Aurel Irimia, Silvian Schiller, Nicolae Dobre, Gheorghe Udrea, Constantin Nemeş 2. Deşi organizatoric nu a fost la înălţimea şcolilor precedente, şi de aici s-au ridicat elemente de valoare ca Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ladislau Karacsony, Ion Balteş şi Florin Stan. Alte activităţi. În acest an s-a izbutit o rodnică cercetare a Peşterii Ialomiţei efectuată de către Daniel Coman, cercetător al Academiei şi colaborator al Comitetului Geologic, Mihail Şerban, şef de lucrări la Institutul de Speologie din Cluj, Iosif Viehmann, profesor de ştiinţe naturale şi colaborator al Comitetului Geologic, Maria Pintea, asistentă la Institutul de Speologie din Cluj, medicul J. Saragea şi L. Fronescu, student la geologie. Pe toată durata cercetării alpiniştii Ion Mihai şi Valentin Atanasiu au oferit echipei de cercetători un sprijin competent şi susţinut, colaborînd efectiv cu aceştia la mai toate acţiunile întreprinse. Alpinism competiţional3. În calendarul competiţional pe anul 1953 a apărut, pe lîngă celelalte sporturi competiţionale, şi alpinismul, deşi peste tot în lume alpinismul şi chiar căţărătura nu erau considerate sporturi competiţionale. Adepţii noului sistem au trecut la o serie de operaţiuni preliminare cum au fost: clasificarea turelor alpine, asimilarea turelor alpine cu competiţiile sportive, condiţii pentru obţinerea categoriilor şi titlurilor sportive etc. La 14 mai 1953 Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport a emis o decizie prin care se aproba un nou regulament privind clasificarea sportivă. Printre ramurile sportive menţionate în noul regulament figura şi alpinismul. Pentru a se stabili un echivalent între activităţile alpine şi celelalte activităţi cu caracter sportiv s-a purces la „catalogarea turelor alpine" pe baza cărora s-au fixat apoi normele de clasificare sportivă. Iată mai jos, catalogul „turelor" alpine, începînd cu gradul III A, făcut în anul 1953: GRADUL III A 1
Sportul popular, nr. 2 224 din 28 aprilie 1953. Sportul popular, nr. 2224 din 28 aprilie 1953. 3 Cum încercăm să demonstrăm în paginile acestei cărţi, prin alpinism înţelegem întregul complex de activităţi turistice desfăşurat în munte, de la excursia simplă pînă la căţărătură. Conform acestei opinii, credem că formularea alpinism, competiţional este greşită. Corect trebuie spus căţărătură competiţională. De altfel, în repetate rînduri, în diferite comunicate din presă şi T.V. s-a spus: „campionat de căţărătură", ceea ce vine să confirme afirmaţia noastră. Alpinismul nu se practică pe 30, 40 sau 60 metri. Chiar cînd se escaladează trasee complete, de sute de metri, tot căţărătură se numeşte, iar cînd aceasta se petrece în concursuri, campionate etc., tot căţărătură competiţională se cheamă sau căţărătură sportivă, cum i se spune în Alpi. Acesta este punctul de vedere al autorilor acestei scrieri, care poate fi împărtăşit ori nu de către alţi cercetători sau de masa largă a cititorilor. 2
A — Bucegi — Pintenul Văii Albe cu vîrful (traseul de vest). — Hornul Central (Comănescu). — Umărul Gălbenelelor — traseul Coman. — Vîrful Picătura. — Fisura Scoruşilor. — Hornul Negru din Valea Ţapului. — Creasta dintre Valea Ţapului şi Valea Urzicii. — Faţa nordică a Colţului Gălbenelelor — traseul Beldie. — Creasta Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului. — Colţul Strungii Picătura, prin Valea Seacă a Caraimanului. — Turnul Seciului — traseul Comănescu. — Creasta Mălinului. — Hornul din peretele Coştilei. B — Piatra Craiului — Umerii Pietrei Craiului. — Peretele Poienii închise. — Acul Crăpăturii. — Peretele de la Ceardacul Stanciului. — Peretele Marelui Grohotiş — traseul sudic. — Degetul lui Călineţ — traseul Coman. — Degetul lui Călineţ — traseul vestic. GRADUL III B A. Bucegi — Peretele sudic al Clăii Mari. — Creasta Coştila—Gălbenele. — Fisura sudică din Colţul Mălinului. — Fisura sud-vestică din peretele Coştilei. — Spălătura Văii Seci. — Hornul Vulturilor. — Creasta Picătura — inclusiv vîrful. B — Piatra Craiului — Peretele lui Ivan. — Muchea din Padina Lăncii. — Creasta Frumoasă din Padina lui Călineţ. — Canionul din Ciorînga Mare. — Degetul lui Călineţ — traseul Fomino. — Peretele Marelui Grohotiş — traseul central. C — Cheile Bicazului. — Piatra Altarului. D — Munţii Făgăraşului — Scara Negoiului. GRADUL IV A A. Bucegi — Creasta Văii Albe — traseul Coman. — Fisura Roşculeţ — Picătura, faţa sud-vestică a vîrfului. — Hornul Mare al Ţapului. — Umărul Gălbenelelor — traseul Roşculeţ. — Creasta Văii Albe — traseul complet1. B — Piatra Craiului — Peretele Mic din Padina Lăncii. — Muchia lui Ivan. — Muchia Roşie. — Peretele Piscul cu Brazi. — Hornul din Brîul Răchiţii. GRADUL IV B 1
Nu există decît un singur traseu, nu unul simplu şi altul complet.
A — Bucegi — Peretele Gălbenelelor — traseul simplu1, surplomba. — Peretele Văii Albe — traseul Coman (Fisurile Centrale). — Furcile. — Peretele Gălbenelelor — traseul Coman. B — Piatra Craiului — Creasta Hornului din Padina lui Călineţ. — Hornul Adînc din Padina lui Călineţ. GRADUL V A A — Bucegi — Surplomba din peretele Gălbenelelor — traseul complet. — Fisura Santinelei. — Peretele sudic al Priponului. — Turnul Seciului — fisura sudică. B — Piatra Craiului — Peretele Piscului Rece. GRADUL V B — Peretele Gălbenelelor — traseul Celor trei surplombe. — Pintenul din peretele Văii Albe. — Traversarea est-vest a peretelui Gălbenelelor2. — Bisericuţa din Mălăeşti. Decizia prevedea următoarele categorii şi norme de clasificare pentru alpinism : BĂRBAŢI Maeştrii a)Să fi condus echipe de alpinism de diverse categorii pe două trasee de gradul V A şi două de gradul V B, toate diferite. b)Să fi efectuat şase escalade diferite (vara): trei de gradul V A şi trei de gradul V B, în cap de coardă. c)Să fi efectuat trei ascensiuni diferite (iarna): două de gradul III A şi una de gradul III B, în cap de coardă. d)Să aibă doi ani vechime ca alpinist, de categoria I-a3. Categoria I-a a)Să fi efectuat opt escalade diferite (vara): patru de gradul IV A şi patru de gradul IV B, în cap de coardă4. b)Să fi efectuat trei ascensiuni diferite (iarna): două de gradul II B şi una de gradul III A, în cap de coardă. c)Să fi condus colective pe şase trasee diferite (vara), unul de gradul II A, unul de gradul II B, unul de gradul III A, unul de gradul III B, unul de gradul IV A, şi unul de gradul IV B, în anul de clasificare. Categoria II-a a)Să fi condus colective pe patru trasee diferite (vara) de gradul II A. b)Să fi efectuat patru escalade diferite (vara): două de gradul II B şi două de gradul III A, în cap de coardă. c)Să fi efectuat două ascensiuni (iarna): una de gradul 1 B şi una de gradul II A, în cap de coardă. d)Să fi participat la două escalade (vara) de gradul IV şi la o ascensiune (iarna) de gradul II B. e)Să ştie să dea primele ajutoare unui accidentat. f)Să ştie să se orienteze şi să întocmească o schiţă asupra regiunii în care se află. Categoria III-a a)Să fi condus colective pe patru trasee diferite (vara): două de gradul 1 A şi două de gradul 1 B. b)Să fi participat la patru escalade (vara): două de gradul II A şi două de gradul II B. 1
Traseul Surplomba Mare începe de la bază, pragul de piatră şi se termină în creastă. Lateral există o retragere, în dreapta, în Hornul Coamei. 2 Plimbările pe perete nu au fost asimilate unor trasee alpine şi de aceea nici nu s-au impus în practica internaţională. 3 Reglementarea amintită urmărea să sprijine dezvoltarea mişcării alpine din ţara noastră, astfel că, la început, condiţiile cerute au fost uşoare în comparaţie cu cele de la celelalte discipline sportive şi cu cele cerute pe plan internaţional în alpinism. 4 Este vorba de gradul de dificultate de vară, iarna dificultatea poate fi mai mare datorită gheţii.
c)Să posede cunoştinţe de manipulare a corzii şi de asigurare. d)Să aibă cunoştinţe generale asupra vieţii de tabără (facerea focului, prepararea hranei, construirea bivuacului de vară). FEMEI Maestru a)Să fi condus echipe de alpiniste sau alpinişti de diverse categorii pe trei trasee diferite (vara): două de gradul IV A şi unul de gradul IV B. b)Să fi efectuat patru ture diferite (vara) de gradul III B, în cap de coardă. c)Să fi efectuat trei ascensiuni (iarna): două de gradul I B şi unul de gradul II A, în cap de coardă. d)Să aibă doi ani vechime că alpinistă de categoria I. Categoria I a)Să fi efectuat patru escalade (vara): două de gradul II B şi două de gradul III A, în cap de coardă. b)Să fi participat la două escalade (vara) de gradul IV A. c)Să fi participat la patru ascensiuni (iarna): două de gradul 1 B şi două de gradul II A. d)Să ştie să dea primele ajutoare unui accidentat. e)Să ştie să se orienteze şi să întocmească o schiţă asupra regiunii în care se află. Categoria II-a a)Să fi condus echipe pe patru trasee diferite (vara): două de gradul II A şi două de gradul II B. b)Să fi participat la trei escalade diferite (vara): una de gradul III A, una de gradul III B şi una de gradul IV A. c)să fi participat la două ascensiuni de iarnă de gradul 1 A. d)Să aibă cunoştinţe generale asupra vieţii de tabără (facerea focului, prepararea hranei, construirea bivuacului de vară şi de iarnă etc.). Categoria III-a a)Să fi condus colective pe trei trasee diferite (vara): două de gradul 1 A şi unul de gradul 1 B. b)Să fi participat la patru escalade (vara): două de gradul II A şi două de gradul II B. c)Să posede cunoştinţe de manipulare a corzii şi asigurare. Iată şi alte condiţii ce se cereau pentru obţinerea titlurilor: titlul de maestrul emerit al sportului se acordă numai de Comitetul de Cultură Fizică şi Sport de pe lîngă Consiliul de Miniştri la propunerea preşedinţilor comisiilor centrale. Titlul de maestru al sportului se acordă numai de Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lîngă Consiliul de Miniştri la propunerea comitetelor regionale pentru Cultură Fizică şi Sport şi de Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport al oraşului Bucureşti. Primul campionat de alpinism pe echipe, „contra timp" al R.P.R. 1 a fost anunţat între 20 şi 31 august 19532, în Coştila, pe traseele: Marea Surplombă cu ieşirea in Hornul Coamei, Furcile, Trei Surplombe, de echipe formate din trei căţărători3. Pînă la urmă, „campionatul" a avut loc pe Turnul Seciului la intrarea în Valea Horoabei. Concursul a durat trei zile. Iată şi rezultatele obţinute de nouă echipe din cele unsprezece prezente la concurs, pe zile : Ziua I-a4. ŞTIINŢA —Valeriu Vlădăreanu şi Remus Stoicovici, cel mai rapid secund. Au parcurs traseul 1, cel mai lung şi cel mai dificil— mers corect. 2 C.C.A. — Aurel Irimia, Iosif Strumpp şi Emilian Cristea. Traseul frontal nr. 2 din Turnul mare al Seciului. Echipa a fost penalizată cu cinci minute, deoarece Emilian Cristea a abandonat o carabinieră în traseu. 3 VOINŢA — Andrei Moldovan, Gheorghe Fenyes şi Adalbert Kerekes. Traseul central nr. 2. Andrei Moldovan s-a dovedit a fi un alpinist înzestrat cu însuşiri alese. 4 FLAMURA ROŞIE — Ion Boitorii, Bratya Zoltan şi Florin Stan. Traseul nr. 1. S-a remarcat capul de coardă, Ion Boitoru. 5 LOCOMOTIVA — Nicolae Lorincz, Ion Balteş şi Mircea Crăciunescu. Traseul nr. 2. S-a mers corect. S-au pierdut minute preţioase în rapel. 6 PROGRESUL — Ion Mihai, Petre Bogoiu şi Şerban Severin. Capul de coardă, Ion Mihai a 1
Vezi ziarul Sportul popular, nr. 2250 din 23 iunie 1953. La 29 mai 1953 a fost cucerit Vîrful Everest. 3 Idem ca la punctul 1. 4 Vezi ziarul Sportul popular nr. 2291 din 29 august 1953. 2
fost surpriza campionatului. Datorită lui, echipa Progresul s-a clasat pe locul II. 7 AVÎNTUL — Niculae Jitaru, Constantin Nemeş şi Gheorghe Alexandru. Au parcurs traseul nr. 2. 8 DINAMO — Gheorghe Atanasiu, I. Ionescu şi Gheorghe Roşculeţ. Au parcurs traseul nr. 1. Gheorghe Roşculeţ a dovedit o tehnică desăvîrşită şi siguranţă în trecerea porţiunilor dificile. 9 CONSTRUCTORUL — Gheorghe Anghelescu, Constantin Frăsinet şi Dumitru Alexe. Traseul nr. 21. Au fost descalificate asociaţiile METALUL şi SPARTAC, deoarece într-una din zile componenţii acestor echipe n-au introdus coarda într-un piton obligatoriu. Ziua a II-a. 1 VOINŢA — Andrei Moldovan, Matei Schenn şi Gh. Pali. Traseul nr 1. 2 C.C.A. — Aurel Irimia, Deneş Efemer şi Mircea Enache 2. Traseul nr. 3. Au terminat ascensiunea în condiţii perfecte, dar au pierdut timp preţios la rapel. 3 ŞTIINŢA — Ion Wasi, Valeriu Vlădăreanu şi Remus Stoicovici. Traseul nr. 2. 4 FLAMURA ROŞIE — Ion Boitoru, Mihai Paican şi Florin Stan. Traseul nr. 2. 5 LOCOMOTIVA — Tudor Hurbean, G. Stroescu şi Ion Balteş. Traseul nr. 3. Ziua a III-a. 1 PROGRESUL — Traseul frontal nr. 2. Una dintre echipele care concura pe merit la primul loc. 2 C.C.A. — Traseul central. Echipa a fost penalizată deoarece a abandonat o a doua carabinieră şi a pierdut timp la manevrarea corzilor. 3 VOINŢA — Traseul frontal. Andrei Moldo_van. Gheorghe Pali şi Matei Schenn. Bună comportare au avut asociaţiile LOCOMOTIVA şi DINAMO. Din formaţia LOCOMOTIVA s-au remarcat Nicolae Lorincz şi Tudor Hurbean (cap de coardă). De asemenea, capul de coardă al echipei AVÎNTUL, Traian Flucuş, a arătat că posedă o bună tehnică a escaladei. Din echipa militarilor, care a cuprins şi doi gimnaşti, s-a remarcat Aurel Irimia, posesorul unor calităţi excepţionale. Dar iată clasamentul general în care s-a situat pe primul lor asociaţia VOINŢA : 1. VOINŢA 108'87"3/5. Andrei Moldovan, Adalbert Kerekes, Matei Schenn, Gheorghe Fenyeş şi Gheorghe Pali. 2. PROGRESUL 109'13"l/5. Ion Mihai, Erwin Csallner, Petre Bogoiu, Şerban Severin şi Mircea Vlădoianu. 3. C.C.A. 120'39"3/5. Aurel Irimia, Emilian Cristea, Mircea Enache, Iosif Strumpp şi Elemer Denes. 4. AVÎNTUL 126'37"l/5. Niculae Jitaru, Traian Flucuş, Constantin Nemeş, Gheorghe Alexandru şi Al. Lichiardopol. 5. LOCOMOTIVA 137'41"4/5. Tudor Hurbean, Gheorghe Stroescu, Ion Balteş, Nicolaie Lorincz şi Mircea Crăciunescu3. 6. DINAMO 148'25"4/5. Gheorghe Atanasiu, Ion Ionescu, Gheorghe Roşculeţ, Constantin Ducaru şi Paul Fozocoş. 7. FLAMURA ROŞIE 153'50". Ion Boitorii, Mihai Paican; Florin Stan, Zoltan Bratya şi Gheorghe Andreica. 8. ŞTIINŢA 165'32"4/5. Valeriu Vlădăreanu, Remus Stoicovici, Ion Wasi şi Romeo Findrihan. 9. CONSTRUCTORUL 188'12"2/5. Gheorghe Anghelescu, Constantin Frăsinel, Dumitru Alexe, Ion Chiciorea şi Octav Brătilă. Ascensiuni. Anul 1954, al doilea de alpinism competiţional, a fost destul de bogat în ascensiuni de antrenament, deşi s-au publicat destul de puţine date. Principalele acţiuni pot fi astfel prezentate: 23 mai — Hornul din peretele Coştilei a fost urcat de echipa Metalul condusă de Ion Chiciorea; 13 iunie — trei echipe ale asociaţiei Progresul, conduse de Erwin Csallner, Mircea Gheorghiu şi Alexandru Bibescu, au parcurs traseele —Roşculeţ şi Colţul Gălbenelelor; două echipe ale asociaţiei Voinţa, conduse de cei mai jos citaţi, au escaladat: Gheorghe Ionescu — creasta Policandrului şi — hornul Coştilei; iar de la Metalul, Ion Chiciorea — creasta Policandrului; La 19 şi 20 iunie s-au făcut următoarele ascensiuni: asociaţiile Ştiinţa şi Metalul Braşov, traseele Pintenul Văii Albe şi Trei Surplombe; Voinţa Cluj şi Oradea — Trei Surplombe; Voinţa Bucureşti ^"Fisura din 1
Popularizarea alpinismului ar cîştiga mult dacă toate campionatele ar fi relatate în presa de specialitate, care ar formula şi aprecieri critice cu privire la realizările sportive ale fiecărui alpinist. 2 Mircea Enache, buştenean, făcea parte din echipa de schiori a C.C.A. 3 După cum se vede, concurau şi antrenorii.
Colţul Berbecului; Metalul Bucureşti — Fisura Suspendată; Progresul — traseul Grotelor; Flamura Roşie — creasta Policandrului; 5 septembrie — Voinţa (Paul Fozocoş), Pintenul Văii Albe şi Metalul (Ion Chiciorea) — Fisurile Centrale. Premiere: Bucegi, 30 iulie — Muchia din peretele Coştilei, grad IV A (Paul Fozocoş, Ion Ionescu); 22—23 august — Fisura Verde din peretele Văii Albe, grad V B (Walter Kargel, Andrei Ghiţescu, cu bivuac în perete); 7 octombrie — traseul Lespezilor din peretele Văii Albe, grad V A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Victor Măciucă); Muchia vestică a Turnuleţului, grad IV A (Aurel Irimia, Mircea Enache); Fisura din Faţa Înaltă, Valea Seacă a Caraimanului, grad IV B (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Gheorghe Andreica); Ceahlău, traseul Andrei Ghiţescu, din Turnul lui Budu, grad IV A (Andrei Ghiţescu, I. Rîşleacov, T. Oroveanu); Piatra Mare, creasta sud-estică din Piatra Scrisă, grad IV B (Norbert Hiemesch ş.a.); Piatra Craiului, Muchia dintre Ţimbale, grad IV A (Paul Holitzer, Gheorghe Russu, Vasile Ioan); Rarău, 28 iunie — Pietrele Doamnei, peretele de nord-vest al pietrei întîia, grad IV A (Emilian Cristea, Victor Măciucă); Vadul Crişului, traseul nr. 1 (de la cruce), grad IV B (Gheorghe Papp, Adalbert Kerekes, Bela Kiss). Premiere feminine: Fisura din Mălin, grad III A, creasta Picăturii, grad III A şi traseul Grotelor, grad III B (Viorica Stoica, Rodica Drăguşanu); traseul Central din Turnul Seciului, grad IV A (Viorica Stoica, Nela Saragea); Fisura Suspendată, grad V A (Viorica Stoica, Olga Bădina, Nela Saragea); Valea Rîpa Zăpezii — iarna — şi Albişoara Crucii — iarna — (Viorica Stoica şi alte fete). Calendarul sportiv intern pe anul 1954 al Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport1 cuprindea şi alpinismul, pentru întîia oară, după cum urmează: - campionatul republican individual masculin şi feminin: 5 VI-22VII; etapa I-a, pe zone: 5—11 VI — Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Sibiu, Cluj. Tîrgu-Mureş, Oradea, Piatra-Neamţ şi Piteşti; etapa a II-a, finală: 18—22 VII; 2 campionatul republican pe echipe între asociaţii (masculin şi feminin): 15—28 VIII. Separat de „calendarul" arătat mai sus, a existat şi Calendarul sportiv intern pe anul 1954 al asociaţiilor, care cuprindea pentru alpinism: 1 - concurs de iarnă cu alpiniştii din asociaţii sportive (16 —20 III) în organizarea asociaţiei Metalul, la Bicaz; 2 — concurs de asociaţie, cu alpiniştii proprii (25 —30 V) în organizarea asociaţiei Spartac, în Bucegi; 3 — alpiniada sindicală, cu participarea echipelor reprezentative ale asociaţiilor sportive sindicale (5—12 VIII) în organizarea Comisiei centrale sindicale, în Bucegi; 4 — cupa Avîntul, cu echipele reprezentative ale asociaţiilor sportive (25—30 IX) în organizarea asociaţiei Avîntul, în Bucegi; 5 — cupa 7 Noiembrie, cu reprezentativele asociaţiilor sportive (10— 17 X) în organizarea asociaţiei Metalul, în Cheile Bicazului. Asimilarea turelor alpine cu competiţiile sportive. La 31 mai 1954, Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lîngă Consiliul de Miniştri a emis o decizie privitoare la asimilarea turelor alpine cu competiţiile sportive. Decizia stabilea condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru efectuarea turelor alpine. Astfel, se cerea în primul rînd ca echipele să fie formate din cel mult opt alpinişti, în turele de gradul 1 A la 3 A inclusiv, vara, şi de la 1 A la 2A inclusiv, iarna, şi din cel mult trei alpinişti la turele de la gradul 3 B în sus, vara, şi 2 B în sus, iarna. În al doilea rînd, se preciza cine trebuie să dea aprobările pentru efectuarea turelor, şi anume: a)colectivul sportiv; b)consiliul asociaţiei sportive; c)comisiile de alpinism regionale, orăşeneşti şi raionale pentru premierele alpine d)colegiul central de antrenori din Comisia centrală de alpinism, pentru taberele alpine. După această punere de acord a turelor alpine cu celelalte activităţi sportive, pentru obţinerea categoriilor şi a titlurilor, s-a simţit nevoia unui curs de unificare a metodelor de antrenament în alpinism, pentru folosirea uniformă a metodelor de escaladă, asigurări, comenzi etc., în condiţiile în care nu s-au mai organizat şcoli de alpinism. Comisia centrală de alpinism din cadrul C.C.F.S. a iniţiat în masivul Piatra Craiului, la cabana Curmătura prima tabără de unificare a metodelor de antrenament la alpinism, fiind sprijinită de Direcţia de Turism şi Excursii din C.C.S. Această tabără a funcţionat între 1 şi 10 iulie 1954, condusă de un colectiv de antrenori din Colegiul central al Comisiei centrale de alpinism. În această tabără au participat antrenori din Bucureşti, Sibiu, Tîrgu-Mureş, Făgăraş, Cluj etc.2. Prima întrecere alpină feminină pe 1954. Iată rezultatele primei întreceri feminine, cîştigată de Asociaţia Ştiinţa, întrecere efectuată pe traseul nr. 2 din peretele Horoabei — aproape o lungime de coardă : 1. Ştiinţa 12'55"3/5. Nela Saragea şi Olga Bădina. 2. Voinţa 13'36"4/5. Anelise Kolovrath şi Ecaterina Roşu. 3. Flamura Roşie 15'18"2/5, Maria Georgescu, Suzana Roth şi Petruţa Pop. 1 2
Sportul popular, nr. 2359 din 5 ianuarie 1954 şi nr. 2373 din 9 februarie 1954. Sportul popular, nr. 2459, din 20 iulie 1954.
4. Progresul 17'24", Valentina Rusu şi Petruţa Tudor. 5. Metalul 21’05” 4/5, Mioara Ştefănescu, Virginia Eramian şi Georgeta Arpadi1. Întrecerile masculine. Au avut loc pe Turnul Seciului şi peretele muntelui Bătrîna, timp de o săptămînă. Campionatul republican a fost cîştigat de alpiniştii de la echipa Dinamo 2. Iată rezultatele înregistrate : 1. Dinamo 66'33"3/5, Tudor Hurbean, Niculae Jitaru, Gheorghe Pali, Dumitru Enoiu şi Victor Popescu. Tudor Hurbean a fost cel mai bun cap de coardă. 2. C.C.A. 66'44"4/5, Aurel Irimia, Emilian Cristea, Mircea Enache, Victor Măciucă şi Ladislau Karacsony. 3. Progresul 80'05"3/5, Ion Mihai, Petre Bogoiu, Şerban Severin, Alexandru Bokor şi Gheorghe Atanasiu. 4. Avîntul 90'10"2/5, Traian Flucuş, Ion Teleanu, Ion Băncilă, Gheorghe Pop şi Gheorghe Jitaru. 5. Voinţa 96'41", Nicolae Lorincz, Ion Ionescu, Paul Fozocoş şi Adalbert Kerekes. 6. Ştiinţa 110'8"2/5, Remus Stoicovici, George Petrescu, Valeriu Vlădăreanu, Marcel Palade. 7. Flamura Roşie 116'06"4/5, Stan Florin, Ion Puşcaş, Ion Boitoru, Gheorghe Andreica şi Ion Hoştea. 8. Locomotiva 153'51"l/5, Ion Baltes, Pantazi Mihalaşcu, Gheorghe Stroescu, Vasile Tarta şi Ion Badea. 9. Metalul, echipa a fost descalificată. Acest campionat a fost comentat de Gheorghe Epuran în ziarul Sportul popular nr. 2484 din 31 august 1954, în felul următor, obiectiv şi corect, fiind un adevărat model de comentariu sportiv : —Nu toate echipele au dat importanţă antrenamentului, unele au constituit echipele în grabă, în ajunul competiţiei. —La Dinamo, antrenorul Gheorghe Roşculeţ a privit cu seriozitate toate amănuntele. A fost singura echipă care nu a făcut greşeli. Tudor Hurbean a fost cel mai rapid cap de coardă. —la C.C.A., echipa a fost întinerită cu noi elemente, Victor Măciucă şi Ladislau Karacsony. Din cauza neomogenitaţii echipei s-au făcut manevre de corzi şi pregătirea rapelelor greşite. Capi de coardă au fost Aurel Irimia şi Victor Măciucă. —La Progresul, se observă că ieşirile săptămînale şi cantonamentul nu sînt suficiente pentru pregătire. A ieşit în evidenţă Şerban Severin, iar Alexandru Bokor a fost cel mai vîrstnic alpinist. —La Avîntul, capul de coardă Traian Flucuş s-a dovedit a fi foarte rapid. L-a egalat pe Tudor Hurbean în prima lungime de coardă. —La Voinţa, Nicolae Lorincz, Ion Ionescu s-au căţărat cu multă îndemînare". Schimbări de titulaturi. În 1954, Confederaţia Generală a Muncii — C.G.M. — şi-a schimbat titulatura în Consiliul Central al Sindicatelor — C.C.S. — iar Secţia de turism s-a transformat în Direcţia de turism a C.C.S. Poziţii pentru adevăratul alpinism. Sub titlul Probleme actuale în alpinism — premise pentru o nouă orientare3, Emilian Cristea a scris un interesant articol. El califica „preocupare îngustă" activitatea unor colective ce îşi formau şi pregăteau echipele doar pentru concursurile cronometrate, limitîndu-se la 5—6 căţărători, selecţionaţi după iuţeala parcurgerii traseelor artificiale (30—40 de metri). Această formulă duce, spunea autorul articolului, la buni acrobaţi, la vedetism, dar face ca nivelul alpinismului românesc să rămînă „sub posibilităţi". De asemenea, el protesta împotriva baterii exagerate de pitoane (sic.). Noi considerăm că practicarea căţărăturii competiţionale duce la desfiinţarea sau la deteriorarea gravă a alpinismului în general şi a alpinismului de masă în special. Acest punct de vedere a fost exprimat clar şi în Buletinul informativ nr. 2/1956, al Comisiei centrale de alpinism de pe lîngă C.C.F.S., unde se scria: „întrecerile pe stînci... au îngustat şi limitat activitatea alpină, provocînd pe de o parte neglijarea altor preocupări..., iar pe de altă parte a angrenat numai vîrfurile, neglijînd ridicarea cadrelor noi şi angrenarea lor în practicarea acestui sport". Alpiniştii cehoslovaci în munţii noştri. În 1954 conducătorii alpinismului românesc au invitat un grup de alpinişti cehi într-un schimb de experienţă4. Era pentru a treia oară cînd alpiniştii cehi veneau la noi5. Grupul lor a fost format din Arno Puşkaş — renumit căţărător, Vladimir Prohaska, Otto 1
Sportul popular, nr. 2481, din 26 august 1954. Sportul popular, nr. 2484, din 31 august 1954. 3 Sportul popular, nr. 2538 din 2 decembrie 1954. 4 Idem, nr. 2515, 2518, 2520 şi 2522. 5 Prima dată alpiniştii cehi au participat la 21—23 august 1934, a doua oară, în 1935. Vezi şi Buletinul alpin din anii 1934 şi 1935. 2
Jelnic — conducătorul echipei, Radovan Kuchar — maestru al sportului, Bohumil Sa-vatos, lulius Andrasi, Jaroslav Mlezak, Iosef Velika, Harnicek şi Ivan Lehotsky. Din partea românilor au participat Aurel Irimia, Tudor Hurbean, Paul Fozokoş, Andrei Gaghy, Dan Lubenescu, Petre Bogoiu, George Petrescu, Gheorghe Udrea şi Traian Flucuş. La sosire s-au ţinut şi cîteva cuvîntări, cehii spunînd: „După cîte ştim, în anumite puncte, concepţiile în ţara dvs. relativ la practicarea alpinismului diferă de cele din ţara noastră. Avem speranţa că la această întîlnire vom găsi un punct de vedere comun, pe baza căruia activitatea noastră să meargă în paralel în viitor". Alte fapte. Prin decizia nr. 1605 din 31 decembrie 1954, semnată de preşedintele C.C.F.S., pentru aprobarea regulamentului privind clasificarea sportivă cu începere de la 1 ianuarie 1955, se anulează decizia nr. 394 din 14 mai 1953. Noua decizie se referă la obţinerea titlurilor şi categoriilor sportive, indicînd cine le acordă şi în ce condiţiuni. La 11 şi 12 decembrie 1954 a avut loc şedinţa Biroului Comisiei Centrale de Alpinism la care s-a discutat raportul prezentat de subcomisia de ture şi competiţii, cu privire la activitatea pe anii 1953 şi 1954; tot atunci s-a ales Comisia Centrală de Alpinism pentru anul 1955: Constantin Messinger — preşedinte, Ştefan Gaspar 1, Constantin Dumitrescu, Mircea Bogdan, Emilian Cristea, Costin Ştefănescu, Viorica Stoica, Nicolae Dobre, Andrei Canarache; preşedintele colegiului de antrenori: Mircea Bogdan.
1955 Calendarul intern pe anul 1955 al C.C.F.S. prevedea pentru anul 1955, la alpinism, campionatul republican individual (masculin şi feminin), campionatul republican pe asociaţii şi parcurgerea crestei masivului Făgăraşului. În afara acestuia s-a mai întocmit un calendar intern al Direcţiei sport din C.C.S. şi altul al asociaţiilor sportive2. Parcurgerea, iarna, a crestei Carpaţilor Meridionali şi a Munţilor Făgăraşului. Alpiniştii de la asociaţia Voinţa, Alexandru Floricioiu, Andrei Moldovan, Nicolae Lorincz, Paul Fozocoş şi Ion Dragomir, au început parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali sîmbătă 19 februarie 1955. Fiind prea mulţi şi lipsiţi de experienţa turelor lungi care solicită multă energie, avînd şi un echipament inferior, au terminat ascensiunea la 30 martie, dar la Sinaia au ajuns numai doi: Alexandru Floricioiu şi Paul Fozocoş. Aceiaşi traseu a fost parcurs şi de echipa asociaţiei C.C.A.3: locotenent Aurel Irimia, soldat Ladislau Karacsony şi antrenorul lor, Emilian Cristea. Ei au plecat de la Băile Herculane duminică 20 februarie 1955. Fiind mai bine echipaţi, avînd mai multă experienţă şi numărul participanţilor limitat la 3, au terminat traseul şi au ajuns la Sinaia în ziua de 26 martie. În aceeaşi perioadă a avut loc parcurgerea crestei masivului Făgăraşului de la Porceşti la Plaiul Foii. Au participat un număr de_zece echipe, avînd plecarea la următoarele date: sîmbătă 19 martie, asociaţia Voinţa, echipa I-a formată din Alexandru Floricioiu şi Paul Fozocoş, care efectuau parcurgerea Carpaţilor Meridionali, şi echipa a II-a formată din Ion Vlădăreanu, Liviu Munthiu şi Norbert Hiemesch; luni 21 martie au luat startul alpiniştii asociaţiei Flamura Roşie: Ion Boitoru, Florin Stan, P. Holitzer. Echipa Ştiinţa a plecat la 22 martie în următoarea formaţie: Gheorghe Lupaş, Remus Stoicovici, Gheorghe Vătăşanu şi Ilie Roda. Asociaţia Metalul a avut două echipe: cea formată din Ion Ghiciorea, Gheorghe Udrea, Gheorghe Angelescu şi Alexandru Stătescu, iar a doua formată din Gheorghe Atanasiu, Andrei Gaghy, Ion Coman şi C. Frăsinel (de la asociaţia Constructorul). Asociaţia Locomotiva a plecat la 24 martie, avînd în componenţa echipei pe următorii: Mircea Crăciunescu, Nicolae Dobre, Constantin Radu, Florian Tudor şi Gheorghe Alexandru; Asociaţia Progresul — la 25 martie, cu două echipe: Erwin Csallner. Petre Bogoiu, Ion Mihai şi echipa a II-a: Mircea Vlădoianu, Gheorghe Dumitrescu, Şerban Severin şi G. Benko; Asociaţia Dinamo — la 26 martie: Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru şi Dumitru Enoiu, iar de la Bîlea alăturîndu-se şi Victor Măciucă. Echipa C.C.A., menţionată mai sus care parcurgea creasta Carpaţilor Meridionali, a fost completată pe creasta Munţilor Făgăraşului. Trasee alpine realizate în premieră în anul 1955. Trasee de iarnă: 23—24 ianuarie — Brîul Mare al Coştilei (Walter Kargel, Andrei Ghiţescu); 19 februarie — 30 martie — parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali, asociaţia Voinţa (Alexandru Floricioiu Paul Fozocoş) 20 februarie 26 mai — parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali, asociaţia C.C.A. (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Emilian Cristea 20 februarie — traversarea Buta-Peleaga-Pietrile (alpiniştii de la Flamura RoşieLupeni); 3—6 martie — parcurgerea crestei Munţilor Rodnei (alpiniştii de la asociaţia Ştiinţa). Trasee de vară — Bucegi: 15 iunie — traseul Muchia Brînelor, din peretele Văii Albe, grad V A (Dan Lubenescu, Andrei Ghiţescu); 17 august — Fisura din Faţa Înaltă din Caraiman, grad IV B (Tudor 1
Ştefan Gaşpar, fost salariat la Direcţia de turism a C.C.S., a susţinut cu tărie introducerea competiţiei În alpinism. - Sportul popular, nr. 2573, din 24 februarie 1955. 2 Sportul popular, nr. 2580, din 10 martie 1955. 3 Ziarul Apărarea patriei, 1955.
Hurbean, Gheorghe Andreica, Dumitru Enoiu); 7 septembrie — traseul Surplombelor din peretele Colţului Strungii Gălbenelelor, grad V A (Florin Stan, Ion Stanciu); 12 septembrie — traseul Andrei Ghiţescu din peretele Văii Coştila, grad V B (Dan Lubenescu, Walter Kargel); 5 octombrie — traseul Fisura Roşie, din peretele Văii Albe, grad V B (Emil Fomino Ion Ionescu, Dorin Grigorescu); 7 Octombrie —Muchia Pintenului Văii Albe, grad IV A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); 11—15 octombrie — traversarea peretelui Văii Albe, grad V A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Matei Schenn)1, octombrie — Fisura Albastră din peretele Văii Albe2, grad VI B (Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch); Piatra Craiului: 11 august — peretele Văii Crăpătura (Lupaş, Lazăr, Ciutac); 15 august — Fisura Jderului, Valea Crăpăturii, grad IV A (Traian Flucuş ş.a.); 27 august — Fisura întreruptă3 (Victor Măciucă ş.a.); 16 noiembrie — traseul Diana, din Turnul Mare al Dianei, grad IV A (Emil Fomino, Paul Fozocos); Cheile Turzii: 31 mai — peretele Priporului, grad IV A (Remus Stoicovici); Cheile Bicazului; 31 mai — Fisura Lăstunilor, din Piatra Mariei (Paul Fozocos, Liviu Munthiu). Premiere feminine — Bucegi: traseul Nemeş, grad III A (Viorica Stoica-Canarache, Olga Bădina, George Petrescu); traseul Frontal din Turnul Seciului, grad IV A (Viorica Canarache, Nela Saragea, Olga Bădina); Cheile Bicazului: Fisura Directă din Suhard, grad IV A (Viorica Canarache, Olga Bădina, Nella Saragea); Creasta Frumoasă din Suhard, grad III B (Viorica Canarache, Rodica Drăguşanu); traseul Clasic din Piatra Altarului, grad IV A (Viorica Canarache, Rodica Drăguşanu); Cheile Turzii: Colţul Sanşil, grad III B şi Colţul Rotunjit, grad III A (Viorica Canarache şi alte fete). Campionate. La campionatul republican pe anul 1955 de pe Rarău, în concursul de viteză, au învins: la fete : 1.Asociaţia Ştiinţa (Nela Saragea, Madeleine Ertl ş.a.) ; 2.Voinţa (Maria Popescu); 3. Metalul (Mioara Ştefănescu şi Georgeta Arpadi); la masculin: 1.Dinamo (Tudor Hurbean); 2.C.C.A. (Aurel Irimia); 3.Dinamo (Nicolae Jitaru); 4.Dinamo (Ion Balteş); 5.Echipa C.C.A.; 6.Ştiinţa (Remus Stoicovici); 7.Voinţa (Alexandru Floricioiu); 8.C.C.A. (Matei Schenn); 9.Progresul (Petre Pogonici); 10.Voinţa (Norbert Hiemesch). Alte fapte şi activităţi. La 1 martie 19554, s-a publicat tabelul sportivilor care au primit titlul de maestru al sportului. La alpinism figurau: Emilian Cristea şi Aurel Irimia. Complexul „Alpinist R.P.R.". În dorinţa de a dezvolta cît mai mult alpinismul în rîndul muncitorilor, al elevilor şi studenţilor, Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport a introdus în mişcarea de cultură fizică complexul „Alpinist R.P.R.”. Normele obligatorii cerute de regulamentul complexului erau: 1. examen teoretic, 2. normele practice speciale. Lecţiile teoretice au cuprins noţiuni de geografie, orientare, folosirea hărţii şi busolei, materialele alpine (frînghie, ciocan, piton, carabinieră), noduri, asigurare etc. Normele practice constau din5 două ture alpine de gradul 1B, un curs de orientare cu teme de gradul II, coborîre 20 metri în rapel, urcare 5 metri cu nodul Prusik, montarea şi demontarea cortului, transportarea unui accidentat, aruncarea grenadei la ţintă, baterea pitoanelor, legarea în coardă şi asigurarea, căţărătura, regula celor trei puncte de sprijin. Cursanţii care treceau normele menţionate obţineau insigna şi brevetul „Alpinist R.P.R." ce le dădea dreptul să practice căţărătura, unde, pentru obţinerea categoriei a III-a, se cerea acest brevet. S-a intenţionat ca insigna „Alpinist R.P.R." să fie baza de masă a alpinismului. A şi fost o vreme (în primul an, la asociaţia Locomotiva, 26 tineri au primit insigna, iar în ţară 264 sportivi şi sportive), dar, cu timpul, această frumoasă şi rodnică activitate a încetat, încît s-au prezentat la concursuri şi campionate unele şi aceleaşi nume, oprind astfel promovarea elementelor tinere care, aşa cum s-a văzut mai tîrziu, au adus un salt calitativ.
1956 1
Traversarea s-a făcut de către două echipe: una plecînd din est şi cealaltă din vest. Vezi precizări la paginile referitoare la istoricul Fisurii Albastre. 3 Sînt mai multe Fisuri întrerupte în Piatra Craiului. Nici Buletinul informativ — 1956 al C.C.F.S. — Comisia Centrală de Alpinism şi nici Nomenclatorul traseelor alpine — 1970 al F.R.T.A. nu precizează care anume este această fisură. 4 Sportul popular, nr. 2575, din 1 martie 1955. 5 Buletinul informativ nr. 2/1956, al C.C.F.S., Comisia centrală de alpinism. 2
Ascensiuni. Printre ascensiunile efectuate în 1956, locul întîi l-a ocupat parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali, iarna, de către echipa Voinţa, formată din Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoş şi Norbert Hiemesch (martie-aprilie). Alpiniştii de la asociaţia Progresul—Sibiu au efectuat 34 ture de antrenament de diferite grade, ca cele din Trei surplombe, Santinela Văii Verzi, Pintenul din peretele Văii Albe, Surplomba Mare — toate în Bucegi. Căţărătorii Victor Măciucă (C.C.A.) şi Gheorghe Atanasiu (Energia) au escaladat dificilul traseu Fisura Albastră din Bucegi. În august 1956, o echipă de alpinişti din R.D.G., formată din Friedrich Deus, Erwin Brătz, Gunter Muller, Horst Kastner, Gerhard Kropf, Peter Deus şi Walter Weller, a vizitat munţii noştri, împărţiţi în două grupe, conduşi fiind de George Petrescu, buşteneanul Ion Puşcaş şi Walter Kargel au escaladat traseele: Creasta Coştila— Gălbenele, Furcile şi Surplomba Mare, toate din Coştila, după care au coborît la Peştera Ialomiţei şi de acolo au mai suit două trasee în Turnul Seciului. Capi de coardă, în toate turele, au fost cei trei români. Premiere de iarnă: traversarea peretelui Văii Coştila, de la vest la est (Dan Lubenescu — Ştiinţa, Walter Kargel — Metalul şi Vasile Bîrlea); Valea Urzicii (Viorica Canarache, Olga Bădina, Rodica Drăguşanu — Ştiinţa); traversarea munţilor Rodnei, Suhard şi Căliman (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony — C.C.A.); Brîul Mare al Coştilei (Viorica Canarache, Olga Bădina — Ştiinţa). Premiere de vară: Bucegi, 10 iulie — Fisura din Santinela Blidului Uriaşilor, grad V A (Nicolae Jitaru, Tudor Hurbean, Ion Balteş); 20 august — Fisura Răsucită din Ţancul Mic, grad IV B (Florin Stan, Pompiliu Pascu); traseul Bisericuţa, din Valea Mălăeşti (Gheorghe Pop, Constantin Nemeş, Ion Dragoş — Energia Buşteni); Ceahlău: Hornul Clopoţeilor, din Ocolaşul Mare, grad V A (M. Stanciu, Gheorghe Roşculeţ); traseul nr. 1, Frontal, din Ocolaşul Mare, grad V A (Gheorghe Andreica, M. Stanciu ş.a.); Vadul Crişului: traseul nr. 2, grad IV A (Gheorghe Papp, Adalbert Kerekes, Bela Kiss); Cheile Bicazului: traseul Genţiana, din peretele sudic al Suhardului Mic, grad IV B (Emil Fomino, Erwin Csallner, Andrei Şiursa); Fisura Centrală, grad IV A şi Fisura Frumoasă, din acelaşi perete (aceeaşi echipă). Premiere feminine: Creasta Vulturilor — Policandrului (Olga Bădina — Ştiinţa, Cornelia Pavel — Flamura Roşie, Mioara Ştefănescu — Energia). PREMIERA FISURII ALBASTRE. Anul 19561 a adus alpinismului românesc o realizare de mare prestigiu — escaladarea Fisurii Albastre din peretele Văii Albe din masivul Bucegi, de către echipa asociaţiei Voinţa, secţia Braşov, compusă din Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch2. Istoric. Peretele Văii Albe a atras atenţia alpiniştilor noştri încă din 1934. Atunci, o dispută sportivă între Nicolae Dimitriu şi Nicolae Comănescu a dus le „dreptul de exclusivitate" a primului la această faţă a muntelui Coştila. În virtutea acestui „drept", Nicolae Dimitriu, însoţit de alţi alpinişti, a încercat în două rînduri străbaterea peretelui pe un traseu care mai tîrziu s-a numit Fisurile Centrale, fără un rezultat pozitiv, traseu a cărui premieră, pînă la urmă, a revenit echipei Ion Coman şi Oscar Schobesch. Traseul Fisura Albastră a fost „încercat", pe drumul de acces către el în 19453 de către Toma Boerescu, Gheorghe Roşculeţ şi Emilian Cristea4. În 1946, echipa Niculae Baticu şi Emilian Cristea şi-a propus să facă o tentativă de ascensiune a acestei fisuri, fără ca primul să ştie de „încercarea" precedentă. Au plecat de la refugiul Coştila, însoţiţi de mai mulţi prieteni. Un incendiu izbucnit în pădure i-a obligat, însă, să renunţe la proiect, trebuind să lupte pentru stingerea incendiului. Anul următor, Emilian Cristea a perseverat să urce Fisura Albastră, folosind, după spusele lui, cinsprezece secunzi, trei sute de pitoane, trei sute metri coardă şi, ca timp, şapte ani 5. În 1951, după vreo şaptezeci de metri de escaladă din Fisura Albastră, echipa formată din Aurel Irimia şi Emilian Cristea a părăsit-o, intrînd într-o variantă, în dreapta. Anul următor, cei doi căţărători au ajuns la optzeci metri sub creastă, de unde nu au mai putut avansa, încercările ulterioare, cu şederi de trei patru zile în traseu, nu le-au adus nici un avans. Şeful clubului din care făceau parte i-a chemat şi le-a pus în vedere să facă această escaladă, altfel le va tăia orice subvenţie. Faţă de acest „ultimatum", alpiniştii Irimia şi Cristea au urcat din nou pe drumul de acum cunoscut şi au stat cinci zile în perete. În punctul de unde nu au mai putut avansa. Nu se inventase pînă atunci sistemul de sfredelire a stîncii şi nici pitoanele de expansiune. Epuizaţi după această şedere prelungită, au cerut celui de al treilea membru din echipă Radu Constantin, ce se afla în circurile Văii Albe, sa vină în creastă cu frînghii pentru a-i scoate din acel loc. Acesta s-a executat. A luat cu el două corzi de cîte optzeci metri fiecare, a trecut pe 1
Într-o convorbire avută cu Norbert Hiemesch am aflat că partea finală a traseului a fost pitonată şi amenajată în 1956 şi, deci, atunci se consideră efectuată premiera. 2 Cu ocazia premierei efectuate de echipa Voinţa (Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch), în ziarul Sportul popular, nr. 2711, din 22 octombrie 1955, a apărut un articol semnat de Emilian Cristea, în care se spunea: „Fisura Albastră a fost escaladată în premieră de echipa C.C.A. condusă de maestrul sportului Emilian Cristea, care a lăsat nefăcută o porţiune de circa 40 metri". 3 Turismul popular, nr. 6 din noiembrie 1948. 4 Valentin Borda, Nicolae Simion, Ani de drumeţie, Bucureşti 1976, pag. 242. 5 Virgil Ludu, Cartea munţilor, Braşov 1967, pag. 146.
la refugiul Coştila în speranţa că va mai găsi acolo pe cineva să-l ajute. Negăsind pe nimeni, a pornit singur cu povara pe Valea Coştilei, către creastă. Cînd a ajuns acolo se înnoptase astfel că nu mai putea dirija corzile către locul unde se aflau colegii lui. În discuţiile purtate, au hotărît să amîne operaţiunea pentru a doua zi. Constantin Radu a depozitat tot materialul în creasta Văii Albe şi s-a dus la cabana Caraiman unde a dormit. Dimineaţa a plecat pe întuneric de la cabană şi a sosit în creastă o dată cu zorile. De acolo, din creastă, după ce a legat la capătul celor două corzi o ţeava, le-a lăsat în jos. În timpul parcurgerii celor optzeci de metri cu tracţiune de sus, cei doi au mai bătut cîteva pitoane în fisurile apărute în cale. În anul următor 1953 coborînd din creastă, ei au pitonat de sus în jos cei optzeci de metri, montînd şi un cablu de sîrmă. Traseul a fost urcat apoi în cinstea zilei de 2 octombrie. Cucerirea Fisurii Albastre. Tot în 1953 cinci tineri care schiau pe Valea Albă, în scurtele lor opriri, priveau grandiosul perete asupra căruia se făcuse atîta vîlvă. Fiind necunoscuţi, nu se vorbise de ei nici ca schiori, nici ca alpinişti. Dar erau curajoşi şi îndrăzneţi, calităţi specifice vîrstei. Nici nu aveau experienţa, şcoala şi antrenamentul necesare unei ascensiuni deosebite. Atracţia mare i-a făcut să-şi propună să urce o variantă, ştiind că Fisura Albastră fusese escaladată. Cine au fost aceşti cinci băieţi ? Se numeau Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch, Ion Vlădăreanu, Walter Gutt şi Ilie Draşoveanu, toţi braşoveni. Au început un antrenament metodic, parcurgînd, rînd pe rînd, traseele de dificultate mare ce fuseseră realizate pînă la vremea aceea. Socotindu-se destul de antrenat, la 5 iulie 1954, Alexandru Floricioiu s-a hotărît să refacă traseul Fisurii Albastre1. Nu mică i-a fost însă mirarea, cînd, ajuns la bivuacul II, adică după aproximativ şaptezeci de metri de escaladă pe fisura propriu-zisă, a văzut că traseul predecesorilor o părăsea, traversînd peretele spre dreapta, pe o serie de brîne, ieşind în creastă pe o faţă verticală, la o distanţă de circa optzeci de metri faţă de adevărata fisură, care, de la bivuacul II, se înălţa către creasta Văii Albe, cu peste două sute de metri, fiind barată de un tavan imens. A urcat vechiul drum şi, sfătuindu-se cu ceilalţi, s-a hotărît să încerce escaladarea adevăratei Fisuri Albastre. Pentru aceasta au stabilit un ingenios plan de bătaie, nefolosit de nimeni pînă atunci în alpinism, sau necunoscut nouă. Echipa s-a despărţit în două grupe: prima a mers la monumentul Eroilor de pe muntele Caraiman şi de acolo, privind peretele şi creasta cu o lunetă puternică, dirijau la stînga sau la dreapta celălalt grup ce se găsea pe creasta Văii Albe, pînă ce acesta a ajuns perfect pe verticala Fisurii Albastre. Aceştia au însemnat locul pentru viitoarele operaţiuni. În septembrie 1954, echipa Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch a intrat în traseu în timp ce echipa Walter Gutt, Ion Vlădăreanu şi Ilie Draşoveanu a mers pe creasta Văii Albe, avînd sarcina ca de acolo să aprovizioneze cu alimente şi materiale pe cei ce se aflau în ascensiune. Walter Gutt a coborît în rapel pînă deasupra surplombei a treia şi de acolo dirija în jos tot ce primea de sus, cu ajutorul corzilor. Echipa din perete, de la bivuacul II în sus, a urmat o fisură verticală situată între fisura principală şi bivuac. Componenţii ei au avut grijă, mai întîi, ca, folosind o pensulă şi o cutie cu vopsea roşie pe care o aduseseră cu ei, să deseneze o săgeată cu vîrful îndreptat în sus, spre surplombe şi să scrie: „Aceasta este Fisura Albastră”. După douăzeci de metri de escaladă au trebuit să facă un traverseu dificil către stînga pentru a reintra în traseul normal, unde au găsit o mică platformă de regrupare. De acolo au putut urma o lungime de coardă ajungînd pînă la baza unui horn unde s-a făcut o nouă regrupare. Au suit hornul, care în partea superioară se îngustează devenind totodată surplombant. După depăşirea surplombei, ascensiunea a continuat pe o fisură verticală întretăiată de straturi de gresie ce de-a creat călătorilor dificultăţi, deoarece s-a dovedit friabilă şi nu a permis baterea pitoanelor. Fisura principală fiind întreruptă de un asemenea brîu de gresie şi nemaiexistînd posibilităţi de înaintare pe verticală, situaţia a fost salvată printr-un traverseu la dreapta de circa opt metri, exclusiv din gresie, ce conduce spre o mică platformă, tot din gresie, numită de acum bivuacul „nr. III”. După mari eforturi, cei trei au reuşit să cîştige din fisura Albastră încă două lungimi de coardă. Se aflau acum la douăzeci de metri sub partea inferioară a celor trei surplombe ce formează uriaşul tavan. Acesta, pe lîngă dificultăţile ce le prezintă, oferă avantajul unei „uriaşe umbrele" care apără pe alpinişti în caz de ploaie. Pentru a trece prima surplombă, cu ajutorul scăriţelor, au făcut un traverseu la stînga pînă la baza unei fisuri lungi, puţin surplombantă, singurul punct posibil de trecere. După treizeci de ore de escaladă efectivă, cu cinci nopţi dormite în perete, echipa a fost nevoită să coboare. A revenit în cursul aceluiaşi an, însă fără să izbutească parcurgerea întregului traseu. La începutul Lui iulie 1955, au reintrat în Fisura Albastră Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch. Acum s-a dat lupta cea mare cu surplombele. Cei douăzeci de metri ai primei surplombe au fost trecuţi „centimetru cu centimetru", în lupta cu gresia, cu fisurile cimentate, căţărătorii fiind nevoiţi să stea atîrnaţi în corzi la trei sute de metri deasupra circurilor. După zece ore de muncă încordată, în condiţii foarte grele, au reuşit să depăşească muchea aeriană formată din convergenţa primelor două surplombe. Au văzut apoi că singura posibilitate de a depăşi cea de a treia surplombă o oferea o fisură „finală", care pe alocuri era cimentată. Pentru depăşirea acestei surplombe alpiniştii au fost obligaţi să dea dovadă de o deosebită fineţe în căţărătură. Regruparea s-a făcut pe o 1
Sportul popular, nr. 2738, din 10 decembrie 1955.
mică platformă ce se găsea suspendată la capătul acestei fisuri. Mergînd mai departe, ei au recurs la un nou traverseu către stînga şi au dobîndit astfel posibilitatea de a ajunge pe un brîu de iarbă, lung de aproximativ patruzeci de metri, foarte îngust, care se termină cu un mic horn sub al patrulea bivuac. După ce echipa a ajuns deasupra celei de a treia surplombe, acolo de unde Walter Gutt îi făcea aprovizionarea, a ieşit în creastă prin acelaşi sistem ca şi cel folosit de Gutt, adică cu asigurare de sus. Tinerii au revenit în 1956 şi au terminat această ultimă parte a traseului. Ajungînd deasupra acelui horn (bivuacul IV), au putut vedea clar că singura ieşire posibilă spre creastă începe numai cîţiva metri mai sus de bivuacul IV; au urcat-o, apoi au traversat către dreapta spre o prispă de gresie ce i-a condus spre fisura finală şi, în sfîrşit, au ajuns în creasta Văii Albe. CONCURSURI ŞI CAMPIONATE DE CĂŢĂRĂTURA. Calendarul intern al C.C.F.S. pe 1956 cuprindea : campionatul republican pe echipe — masculin şi feminin — cupa de iarnă, în două etape, una în Piatra Craiului, alta în Retezat. A mai fost organizat şi un campionat intern al asociaţiilor. Cupa de iarnă, etapa I-a masculin, s-a disputat în Piatra Craiului între 16—22 februarie pe parcursul a 50 de kilometri. Rezultatul a fost următorul: 1. Flamura Roşie (Florin Stan, Ion Boitoru, P. Rădulescu şi Iosif Schneider); Dinamo (Nicolae Jitaru, M. Stanciu, Ion Balteş şi Gheorghe Andreica); C.C.A. (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Ladislau Karacsony), toate cu cîte 800 de puncte; 2. Locomotiva, Flacăra şi Progresul, cu cîte 750 de puncte; 3. Ştiinţa, 720 puncte. Concursul feminin s-a desfăşurat dea lungul a zece kilometri. Toate echipele au venit grupate, totalizînd cîte 150 puncte: Ştiinţa (Viorica Canarache, Olga Bădina, Carmen Codreanu şi Rodica Drăguşanu); Progresul (Petra Tudor, Ana lupceanu şi Geta Dobre); Flamura Roşie (Maria Picu, Maria Răţoi, Suzana Roth şi Smaranda Stoica). Campionatul republican de căţărare. Nedispunînd de date asupra desfăşurării întregului campionat, consemnăm mai jos ceea ce s-a publicat la vremea respectivă: manşa a II-a — locul l, asociaţia Energia, 53'04"3/10; 2. C.C.A., Dinamo, Flamura Roşie; manşa a III-a — locul 1. Dinamo, 43'10" (Tudor Hurbean şi Nicolae Jitaru); 2. C.C.A., 61'15"; clasamentul general: 1. C.C.A., 2h 55'25"; 2. Dinamo, 2h55'42"; 3. Energia, 3h28'12"; 4. Flamura Roşie; 5. Voinţa; 6. Progresul. Cupa Dinamo — 1956, Cheile Turzii.) Proba de echipe — traseul Sanşil: 1. Dinamo, 14’ 37” (Nicolae Jitaru, Ion Balteş şi Tudor Hurbean); 2. Voinţa, 25'45"; 3. Dinamo II, 26'10"; C.C.A. (Matei Schenn, Ladislau Karacsony) a abandonat în urma unor greşeli tehnice făcute de capul de coardă pe prima lungime1. Proba individuală s-a disputat pe 40 metri în Creasta Ciorilor.: 1. Ion Balteş, 46"4/10 ;" 2. Tudor Hurbean, 47"/l/10; 3. Nicolae Jitaru, 53"; 4. Echipa Voinţa, 57"2/10; 5. Gheorghe Andreica, l'OO; 6. M. Stanciu, 1'00"5/10; 7. I. Oancea, ril"2/10. Cupa capitalei s-a desfăşurat în jurul Văii Albe şi a fost cîştigată de asociaţia Ştiinţa2. Lipsesc alte amănunte. Alte activităţi şi întîmplări. Asociaţiile Constructorul, Flacăra, o parte din alpiniştii de la Metalul şi Minierul s-au contopit într-o singură asociaţie sportivă Energia, sub conducerea lui Savu Ceauşescu3, iar asociaţiile Recolta şi Avîntul s-au contopit sub numele de asociaţia Recolta, sub conducerea lui Vasile Grigore4. CONFERINŢA PE ŢARĂ A COMISIEI CENTRALE DE ALPINISM. În luna iunie 1956 a avut loc în pădurea Brăneşti, de lîngă Bucureşti, conferinţa pe ţară a Comisiei Centrale de Alpinism 5. Constantin Dumitrescu a citit raportul de activitate al comisiei pe perioada 1955— 1956, arătînd că în cadrul biroului comisiei centrale s-a acordat preponderenţă intereselor unor colective mai importante (Voinţa, C.C.A., Dinamo). Munca depusă de comisiile locale s-a îndreptat prea mult spre alpiniştii fruntaşi, neglijîndu-se asigurarea bazei de masă a alpinismului (masculin şi feminin). Nu s-au depus suficiente eforturi pentru atragerea femeilor în practicarea acestui sport, cum şi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare. Discuţiile provocate de raport au fost foarte interesante, analizîndu-se toate problemele, propunîndu-se şi unele soluţii. Apoi s-a ales noua comisie centrală de alpinism. Biroul comisiei era alcătuit din Constantin Messinger, preşedinte, Constantin Dumitrescu, Emilian Cristea, Emil Fomino, Mircea Bogdan, Aurel Irimia, Nicolae Dobre, Ileana Goilavu, Erwin Csallner. Un fapt deosebit. Apariţia, în 1956, a Buletinului informativ, editat de Comitetul de Cultură Fizică şi Sport de pe lîngă Consiliul de Miniştri şi redactat de Comisia Centrală de Alpinism, a constituit un fapt de o deosebită importanţă, mai ales că acest Buletin era în întregime consacrat alpinismului. Cum reiese şi din „cuvîntul înainte", prin editarea lui se urmărea umplerea unui gol de informaţie, cum şi realizarea unei mai bune legături între comisia centrală şi comisiile regionale, între fruntaşii sportivi şi antrenori, arbitri etc. Conţinutul buletinului era foarte variat, tratîndu-se probleme 1
Sportul popular, nr. 2829, din 9 iunie 1956. Idem, nr. 2916, din 6 noiembrie 1956. 3 Idem, din 12 şi 19 iunie 1956. 4 Idem, din 19 iunie 1956. 5 Sportul popular, nr. 2835 din 19 iunie 1956. 2
de metodică (mijloace şi metode de instruire), se descriau premierele şi escaladele realizate, traversările de iarnă, se dădeau informaţii privitoare la schi, cum şi cronica privind activitatea alpiniştilor atît în tară cît şi peste hotare. Dobîndirea insignei „Alpinist R.P.R." de către cît mai mulţi tineri a constituit o preocupare permanentă a Buletinului. Publicaţia nu era tipărită, ci multiplicată la Gestetner. Dintre articolele mai deosebite amintim: Cît mai mulţi tineri să primească insigna „Alpinist R.P.R", de Nicolae Dobre; Principale metodei de instruire în alpinism, de Emil Fomino; Cronica activităţii alpine în anul 1955; Piatra Craiului şi Retezatul-iarna 1956, de Emilian Cristea; O echipă de fete iarna pe Valea Urzicii, de Viorica Canarache; Pe crestele Carpaţilor Orientali, de Aurel Irimia etc. În cursul acestui an s-au efectuat numeroase ascensiuni atît pentru antrenament, cît şi pentru desăvîrşirea măestriei. S-au realizat adevărate performanţe, obţinîndu-se timpi de parcurgere extrem de mici. Carpaţii Meridionali au fost parcurşi în lunile februarie—martie de trei echipe: Progresul-Sibiu (Mircea Vlădoianu, Marius Constantinescu); Dinamo (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru şi Ion Puşcaş); o echipă C.C.S. (Tudor Florian, Ion Mihai, Gheorghe Atanasiu, Ion Chiciorea, Gheorghe Cristea şi Florin Stan). Fisura Albastră din peretele Văii Albe-Bucegi a cunoscut o mare afluenţă în toamna 1957, fiind „vizitată" de trei echipe: Dinamo (Tudor Hurbean şi Nicolae Jitaru); Flamura Roşie (Pompiliu Rădulescu şi Florin Stan) şi o echipă mixtă — Aurel Irimia (C.C.A.) şi Alexandru Floricioiu (Voinţa). Varianta Fisurii Albastre a fost suită de echipele: Energia (Gheorghe Udrea şi Ştefan Focşe, în trei ore şi jumătate); Metalul, două echipe (Dumitru Alexe — Ion Chiciorea şi Alexandru. Stătescu — Walter Kargel, în cinci ore şi jumătate). Premiere de iarnă, Bucegi: ianuarie — traseul Santinela Văii Cerbului (Aurel Irimia, Matei Schenn, Ladis-lau Karacsony, Emilian Cristea); februarie — creasta Vulturilor-Policandrului (Valentin Garner ş.a.); Piatra Craiului: februarie — Brîul de Mijloc de la Valea Crăpăturii pînă la şaua Funduri (Valentin Garner, Mircea Popescu); martie — Creasta Piticului şi creasta Cornul Caprei (Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch). Premiere de vară, Bucegi: 28 aprilie — traseul Victoriei, din Vîlcelul lui Teodoru, grad IV B (Florin Stan, Pompiliu Pascu, Dumitru Porcescu); 20 iunie Furca Dreaptă din peretele Gălbenelelor. grad V A Octav Brătilă, Gheorghe Papp) 16 iulie — Muchia estică a Turnuleţului, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); 9 septembrie — Faţa nord-estică a Blidului Uriaşilor, grad IV B (Ion Baltes, Ion Chiciorea); 9 septembrie — Fisura din peretele Găvanului Mare, grad V B (Alexandru Floricioiu, Ion Mihai); traseul 9 Septembrie şi traseul Prieteniei române-iugoslave, din Blidul Uriaşilor, grad VA (Tudor Hurbean, Valentin Garner, Nicolae Jitaru); Traseul Balcoanele grad V B (Florin Stan, Nicolae Călin) traseul Dinamo, din Brîul Mare al Coştilei (Nicolae Jitaru, Ion Baltes, Gheorghe Andreica); Piatra Mare: traseul Victor Măciucă, grad IVB (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru); Piatra Craiului 9 iunie — Lespezile Lirei din Brîul Ciorînga Mare, grad V B (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocos, Ion Oancea); 20 iulie — traseul Izvorului, din Padina Închisă, grad V B (Valentin Garner, Emil Fomino); 14 august — Fisura nordică, din Turnul Marc al Dianei, grad VA (Valentin Garner ş.a.); 21 august — Fisura Cenuşie, din Turnul Galben al Dianei, grad IV A (Norbert Hiemesch, Serghie Ivancenco, Ion Rusu); 17 septembrie — Fisura de la Portiţa Padinei Popii, grad IV A (Gheorghe Crăciun ş.a.); traseul Santinela Padinei închise, grad IV A (Emil Fomino, Gabi Stoenescu, Chiriţă); Peretele vestic din Padina lui Călineţ, grad IV B (Norbert Hiemesch, Alexandru Floricioiu; Munţii Mehedinţi: Fisura Marinarilor (Nicolae Jitaru, Ion Puşcaş); Cheile Bicazului: Fisura Lăstunilor, grad IV A (Paul Fozocos, Liviu Munthiu); Fisura Turnuleţului, grad VA (Alexandru Stătescu, Dumitru Alexe); Fisura Neagră, grad V B (Gheorghe Udrea Ştefan Focşe); Fisura Grotelor, grad IV B— (Ion Chiciorea, Alexandru Stătescu) traseul începătorului (Ştefan Focşe şi Gheorghe Udrea). Căţărătura competiţională. Calendarul intern al C.C.F.S. pe 1957 cuprindea: alpiniada de iarnă a Carpaţilor, alpiniada peretelui Văii Albe şi campionatul republican de căţărătură. Iată rezultatele la alpiniada de iarnă: Feminin: 1 Progresul (Geta Dobre, Petra Tudor, Linda Herbert şi Ana lupceanu), 2456 puncte; 2 Recolta, 2315 puncte; 3 Locomotiva, 2281 puncte şi 4 Energia, 1412 puncte; Masculin: 1 C.C.A. (Aurel Irimia, Matei Schenn, Emilian Cristea şi Ladislau Karacsony), 3476 puncte; 2 Voinţa (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocos, Norbert Hiemesch), 3473 puncte; 3 Progresul (Victor Măciucă, Mircea Gheorghiu, Şerban Severin), 3045 puncte; 4 Flamura Roşie, 2550 puncte; şi 5 Locomotiva, 1424 puncte. La 1 iulie 1957 a început concursul pentru cupa peretelui Văii Albe. Au participat nouă echipe: Dinamo, C.C.A., Voinţa, Locomotiva, Progresul, Flamura Roşie cu două echipe şi Energia, tot cu două echipe. S-au escaladat traseele: Eftimie Croitoru, Lespezile, Fisura Suspendată şi Dinamo, din Blidul Uriaşilor. Nu am putut afla rezultatele şi nici numele participanţilor. Campionatul republican. Nu se cunosc rezultatele de la începutul campionatului. Sîntem doar în posesia celor de la jumătatea lui: Feminin: 1 Voinţa (Angela Popescu şi Elena Pascău); 2 Flamura Roşie (Erika Schneider şi Cornelia Popa); 3 Energia (Mioara Ştefanescu, Lelia De-metrescu); 4 Recolta (Viorica Canarache, Olga Bădină şi Nela Saragea). La combinată au cîştigat Energia-Flamura
Roşie (Rada Slujitoru, Alma Baeder şi Mariane Wagner); Masculin: 1 Flamura Roşie (Pompiliu Rădulescu şi Florin Stan); 2 Voinţa; 3 C.C.A; 4 Dinamo. Finala campionatului republican — 1957. Nu se cunosc rezultatele decît de la masculin, iar numele participanţilor — numai de la echipa clasată pe locul l: C.C.A. (Aurel Irimia, Matei Schenn şi Ladislau Karacso-ny); 2 Flamura Roşie; 3 Voinţa; 4 Dinamo şi 5 Energia. Cupa Dinamo — 1957, Piatra Mare. 1 Voinţa (Norbert Hiemesch şi I. Ionescu); 2 Dinamo (Tudor Hurbean, I. Enache şi Nicolae Jitaru); 3 Energia; 4 Locomotiva. Cel mai rapid cap de coardă a fost Tudor Hurbean (13'52"9/10). Campionatul oraşului Bucureşti. Comisia de alpinism de pe lîngă Comitetul orăşenesc de cultură fizică şi sport al oraşului Bucureşti a organizat alpiniada de vară — 1957, la care au participat 40 de alpinişti din asociaţiile: Progresul — Ion Mihai şi Victor Măciucă au urcat traseul Eftimie Croitoru; Flamura Roşie Florin Stan şi Pompiliu Rădulescu, Fisura Răsucită; Energia — Walter Kargel, Ştefan Focse, Remus Stoicovici, Gheorghe Udrea, Ion Chiciorea şi Ladislau Biro, Fisura Răsucită; Ştiinţa — Dan Lubenescu şi I. Bîrgeagă au escaladat traseul Rosculeţ. „Cupa prieteniei". Cu ocazia vizitei alpiniştilor bulgari şi iugoslavi, în 1957, s-a organizat ,,Cupa prieteniei". Cu acest prilej s-a făcut în premieră, după cum am mai arătat, traseul 9 septembrie din ,,Blidul Uriaşilor-Bucegi şi traseul prieteniei româno-bulgare în apropierea Blidului. Pe traseul 1 de concurs, o echipă a României formată din Tudor Hurbean cap de coardă, Valentin Garner şi Nicolae Jitaru au urcat în 3h0'17", bătînd 25 de pitoane. Prima echipă a Bulgariei — formată din Anghel Petrov, cap de coardă, Hristo Popov şi Ivan Borisov — a urcat în 2h37'07", fără a bate vreun piton. La ora 16 şi 50 a intrat în concurs prima echipă a României alcătuită din Matei Schenn, cap de coardă, Ladislau Karacsony şi Aurel Irimia. La numai cinci minute de la plecare, capul de coardă, grăbindu-se excesiv, cade, astfel că echipa a fost silită să abandoneze. Cu prilejul acestei întîlniri, alpiniştii străini participanţi nu au manifestat un interes deosebit pentru competiţiile de acest gen 1. Articolul în care se relata acest concurs, semnat de Emilian Cristea şi Mircea Tudoran, se încheia cu constatarea că bilanţul întîlnirii prieteneşti dintre alpiniştii români şi bulgari (iugoslavii participînd doar ca observatori permite să se conchidă că lotul reprezentativ al ţării noastre nu a obţinut rezultatele scontate şi că alpiniştii de peste hotare ce ne-au vizitat ţara nu agrează caracterul competiţional în cazul alpinismului. ÎNFIINŢAREA UNIUNII DE CULTURA FIZICĂ ŞI SPORT, iulie — 1957. În urma Hotărîrii din 2 iulie a Comitetului Central al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. cu privire la reorganizarea mişcării de cultură fizică şi sport din Republica Populară Română s-a înfiinţat Uniunea de Cultură Fizică şi Sport, cum şi federaţiile pe ramuri de sport 2. Totodată pentru turism şi alpinism s-a prevăzut înfiinţarea Asociaţiei Turismul Popular. S-au constituit comitetele regionale U.C.F.S. şi s-a întocmit Regulamentul de organizare şi funcţionare a colectivului sportiv. La plenara Comitetului de organizare a U.C.F.S.3, care a avut loc sub conducerea lui Manole Bodnăraş, s-au luat măsuri pentru impulsionarea activităţii sportive, organizarea federaţiilor, a cluburilor, pentru creşterea calitativă a sportului, ca acestea să contribuie la pregătirea fizică şi morală a maselor largi de oameni ai muncii... ALPINIŞTII ROMANI PE MONT BLANC. Răspunzînd invitaţiilor organizaţiilor muncitoreşti ale alpiniştilor elveţieni şi francezi, F.S.G.T. şi S.A.T.U.S., alpiniştii Nicolae Dobre, Alexandru Stătescu, Gheorghe Udrea s-au deplasat la o tabără de pregătire din Franţa4. Sub conducerea experimentatului ghid Rene Thomas, s-a făcut şcoală şi exerciţii pe gheţarii ,,Mer de glace" şi „Le Tour" şi escalade pe „Aiguille du Tour" şi „Aiguille de Purt-cheller". Comportarea, cunoştinţele şi aptitudinile de căţărători ale românilor l-au convins pe pretenţiosul ghid Rene Thomas să-i lase să escaladeze singuri Aiguille de Purtcheller. S-au format două corzi avînd capi de coardă pe Alexandru Stătescu şi Gheorghe Udrea, iar secund pe Nicolae Dobre. Traseul avea 8 lungimi de coardă, căţărare liberă pe stîncă şi zăpadă, alpiniştii găsind pe el doar trei pitoane, două lame metalice şi un piton de lemn. În final, echipa a urcat şi pe Mont Blanc. La Tohan, în judeţul Braşov, s-a înfiinţat o nouă asociaţie, Torpedo, avînd ca antrenor pe Emil Fomino. Asociaţia număra 60 de alpinişti din care Valentin Garner, categoria I-a, Mariane Wagner, Rudolf Wolgesi şi Mircea Popescu, categoria a II-a. Au realizat şi unele premiere, cu toate că nu dispuneau în acea vreme de materialele necesare, de schiuri etc. La 1 octomhrie 1957, printre cei 60 de sportivi fruntaşi ce au primit titlul de maestru al sportului s-au numărat şi alpiniştii Viorica Canarache şi Alexandru Floricioiu.
1
Sportul Popular, nr. 3090 din 1 octombrie 1957. Idem, nr. 3034 din 2 iulie 1957. 3 Idem, nr. 3143 din 14 ianuarie 1958. 4 Sportul popular, nr. 3077 din 10 septembrie 1957. 2
1958 Ascensiuni. Seria ascensiunilor de antrenament şi pentru împlinirea de norme necesare la clasificare a continuat şi în 1958. Din multitudinea lor, menţionăm cîteva. Două echipe au parcurs, iarna, creasta Carpaţilor Meridionali: Metalul-Bucureşti (Ion Chiciorea, Ladislau Biro, Alexandru Stătescu şi Ştefan Focşe) şi I.T.B. Traseul Fisura Răsucită a fost urcat de echipa I.T.B. (Florin Stan, Ion Balteş şi Ion Mihai), traseul Eftimie Croitoru, de Metalul (Ion Chiciorea şi Ladislau Biro). În plus, echipele I.T.B., Metalul şi Flamura Roşie au suit toate traseele din Turnul Seciului în amintirea lui Victor Măciucă mort aici într-un accident. Echipa Dinamo (Alexandru Floricioiu Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru) a efectuat ascensiunea traseelor Roşculeţ, Fisura Suspendată şi Eftimie Croitoru. Tot Dinamo (Alexandru Floricioiu şi Tudor Hurbean) a escaladat Fisura Albastră, în şase ore şi jumătate, iar varianta Fisurii Albastre (Nicolae Jitaru ş.a.), în cinci ore. Premiere. Anul 1958 a adus alpinismului noi premiere în masivii Bucegi: august —traseul Fisura Mare din peretele Văii Coştila grad V B (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean cap schimbat ); 8 octombrie — traseul Tavanelor din peretele Central al Turnului Mălăeşti, grad V B (Liviu Munthiu, Ion Coman); Fisura Mult Dorită, grad VI A (Octav Brătilă şi alţii); Fisura Însorită, grad V A (Pompiliu Pascu ş.a.); traseul Tavanelor, din Santinela Văii Verzi, grad V B (Nicolae Călin ş.a.); traseul dintre Fisuri, peretele Urlătorii Mari, grad V B (Nicolae Călin, Pompiliu Pascu şi alţii); traseul Tavanelor din Brîul Mare al Coştilei, grad IV B (Nicolae Jitaru, ş.a.); Fisura din Căldarea Bucşoiului, grad IV B (Nicolae Jitaru, Gheorghe Roşculeţ); traseul Oblic din Coştila (Pompiliu Rădulescu ş.a.); traseul Celor patru Surplombe din peretele Horoabei1 — traseul Victor Măciucă, grad IV B (Gheorghe Udrea, Ştefan Focşe); traseul Metalul, din peretele Horoabei, grad IV A (Ladislau Biro, Gheorghe Udrea); Piatra Craiului: 20 iulie — traseul Floarea de Colţ, din Turnul Mare al Dianei, grad V B (Valentin Garner, David Toacse); 27 iulie — Muchia celor trei Ţancuri din peretele Padinei închise, grad IV A (Norbert Hiemesch ş.a.); iulie — Muchia nord-estică din Brîul Răchiţii (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoş, Ioan Oancea); Fisura de Cristal, Piatra Craiului Mică, grad V A (Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch); 28 octombrie — Fisurile Centrale din Padina lui Călineţ, grad V A (Valentin Garner, Karol Schepp); traseul din Colţul Santinelei Refugiului, Piatra Craiului Mică, grad IV A (Emil Fomino ş.a.); traseul Santinela Refugiului (Valentin Garner, Mircea Popescu, Iuta Mathias); traseul Roland (Wilhelm Lazăr, Valentin Garner, Gheorghe Crăciun). Cheile Bicazului: septembrie — Fisura Artei, grad VI B (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru); traseul Fisura Diagonală din Surduc (Ion Mihai, Florin Stan). Concursuri, campionate şi alpiniade. O dată cu înfiinţarea U.C.F.S., constituirea federaţiilor şi a Asociaţiei Turismul Popular, alpinismul nu a mai figurat în Calendarul competiţional al noului for, (U.C.F.S.), competiţiile alpine urmînd sa fie organizate de noua asociaţie, în curs de constituire. Prima etapă a concursurilor a avut loc în luna septembrie în Bucegi, pe traseele Eftimie Croitoru, Lespezi şi Fisura Suspendată. Au realizat cîte 560 de puncte echipele: Dinamo (Alexandru Floricioiu), C.C.A. (Aurel Irimia), Metalul (Alexandru Stătescu, Ştefan Focşe), Torpedo (Valentin Garner), I.T.B. şi Voinţa; cîte 555 puncte — Steaua Roşie-Sibiu (Hono Breit) şi Progresul (Ion Balteş, Florin Stan)2. Alte fapte şi activităţi. În octombrie 1958 au apărut primele îndrumări3 privind modul în care va funcţiona Asociaţia turiştilor. Ea avea că scop, după cum se evidenţia în cuprinsul îndrumărilor, atragerea maselor de oameni ai muncii în practicarea turismului şi alpinismului. La 9 decembrie 1958 au apărut instrucţiuni privind înfiinţarea cercurilor de turism4.
1959 Ascensiuni. Seria ascensiunilor de antrenament sau din plăcerea de a urca a continuat şi în anul 1959. Au fost escaladate, între altele, traseele: Fisura Artei (Alexandru Floricioiu — Dinamo şi Gheorghe Udrea — Metalul-Bueuresti), (Nicolae Jitaru — Dinamo şi Ştefan Focşe — MetalulBucureşti); Fisura Neagră (Nicolae Jitaru şi Ştefan Focşe); Fisura Eftimie Croitoru şi Fisura Suspendată (Walter Kargel şi R. Ostrowski); Fisura Eftimie Croitoru şi traseul Lespezi (Ion Puşcaş şi Niţă CornelCaraimanul); Trei Surplombe (Ion Dragomir — Voinţa-Bucureşti şi Nicolae Marian — Dinamo Braşov); Pintenul Văii Albe (Ion Oancea şi Ion Dragomir — Voinţa Bucureşti); Fisura Mare (Ladislau Karacsony şi Aurel Irimia — C.C.A.); traseul Lespezi (Nicolae Marian şi Ladislau Karacsony — 1
Premieră revendicată, în 1970, de echipa A.S.A. Braşov (Nicolae Nagy, Emilian Cristea), vezi Sportul popular, nr. 3308 din 18 noiembrie 1958. 2 Sportul popular, nr. 3281 din 30 septembrie 1958. 3 Idem, nr. 3283 din 4 octombrie 1958. 4 Idem, nr. 3320 din 9 decembrie 1958.
C.C.A.). Premiere. În 1959 numărul premierelor a fost mai mare decît cel înregistrat în anii precedenţi. Numai la etapa a şasea a Alpiniadei Carpaţilor s-au escaladat, în patru zile, 23 de trasee, din care: şapte în Munţii Retezatului, opt în Cheile Văii Buta, opt în Cheile Văii Taia. La 27 aprilie — Creasta Arpaşelului din munţii Făgăraşului a fost parcursă dinspre est (Alexandru Floricioiu şi Tudor Hurbean, cap schimbat); Bucegi — Faţa sud-estică a Pintenului Văii Albe, grad V B (echipa Voinţa Bucureşti); Surplombele din peretele Policandrului, grad IV B (Paul Fozocoş, Ion Oancea ş.a.); Muchia din Santinela Blidului Uriaşilor, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn, Emilian Cristea); traseul 23 August, din peretele sudic al Clăii Mari, grad VI B (Ladislau Karacsony, Matei Schenn, Aurel Irimia), Piatra Craiului: Muchia însorită din Padina Popii, grad IV B (Norbert Hiemesch, Ion Coman); 14 iulie — Muchia Coloanelor din Orga Mare, Padina închisă, grad IV A (Ion Coman ş.a. cap schimbat). Concursuri, alpiniade, cupe. Deşi în Calendarul intern competiţional al U.C.F.S. alpinismul nu mai figura, totuşi concursurile şi alpiniadele au continuat, ca urmare a afilierii lui la Federaţia de schi-bob, aflată sub conducerea lui Petre Focşeneanu. Acesta, avînd o veche experienţă sportivă, a hotărît: popularizarea alpinismului în rîndul tineretului, reorganizarea alpiniadelor, organizarea taberelor de pregătire şi de instruire, atît a instructorilor de alpinism, cît şi a începătorilor. În februarie 1959 a avut loc în masivul Retezat etapa a doua, de iarnă, a alpiniadei. S-au prezentat la start doar şapte formaţii (Dinamo, Voinţa, I.T.B., C.C.A., Tor-pedo, Metalul şi Caraimanul-Buşteni) din care doar primele trei au terminat întrecerea. Echipa Caraimanul-Buşteni (Ion Puşcaş, Gh. Drăguş şi Niţă Cornel), din lipsă de echipament, a abandonat concursul la lacul Galeş. De asemenea, Torpedo a abandonat în mod justificat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre echipa C.C.A. (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony şi Matei Schenn); ajungînd la cabana Baleia cu o mică întîrziere, s-a constatat că Aurel Irimia nu mai poate continua drumul. În consecinţă, echipa a fost completată cu Emilian Cristea şi a plecat în continuarea traseului în formaţie completă, dar a abandonat curînd, înapoindu-se la cabana Pietrile1. Dinamo, avînd cea mai frumoasă comportare, a ocupat locul I, cu 1583 puncte (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean şi Nicolae Jitaru); locul 2 Voinţa, cu 1017 puncte (Paul Fozocoş şi Ion Oancea); iar pe locul 3 I.T.B. cu 390 puncte (Ion Mihai, Florin Stan şi Ion Balteş). După afilierea secţiilor de alpinism la Federaţia de schi-bob, s-a instituit formula „Alpiniada Carpaţilor", în patru etape. Etapa I-a a avut loc în luna iulie 1959, în Bucegi. La căminul alpin din Buşteni s-au prezentat 63 alpinişti din 18 secţii2 (Dinamo-Braşov, Metalul-Bucureşti, I.T.B., Flamura Roşie, Voinţa-Bucureşti, Locomotiva, I.C.F. — băieţi şi fete, Ştiinţa, C.F.R.-Petroşani, Griviţa Roşie, Recolta, Carpaţi, Prahova, Voinţa-Braşov, Energia-Sibiu, Torpedo, Caraimanul), efectuînd 21 de trasee Între Valea Coştilei şi Valea Gălbenelelor (Metalul — traseul Furcile şi Surplomba Mare; C.C.A. şi I.T.B. — Fisura Răsucită). Etapa a doua a Alpiniadei Carpaţilor a avut loc în luna iulie în Piatra Craiului. S-au prezentat 75 de alpinişti din 22 de secţii. S-au efectuat traseele: Lespezile Lirei, grad V B (Norbert Hiemesch şi Gheorghe Cristea, Voinţa-Braşov); Fisura nord-vestică din Turnul Mare al Dianei, grad V A (Matei Schenn şi Ladislau Karacsony, C.C.A.); peretele vestic din Padina lui Călineţ, grad V A (Nicolae Jitaru, Nicolae Marian, Dinamo-Braşov); Creasta Cornul Caprei, grad IV A (Alfred Walter, Victor Popescu şi Gheorghe Mustaţă, Poiana-Cîmpina); Muchia sudică din Brîul Răchiţii (Paul Fozocoş, Alexandru Zolotaru, Dumitru Mînzaru şi Gheorghe Marcu, C.F.R.-Petroşani); Degetul lui Călineţ, grad III A (Ion Puşcaş, Ion Bratu, Gheorghe Toth Pali — Caraimanul şi Ion Nicolae, Dumitru Mihai şi Gheorghe Firu — Griviţa Roşie). Au mai concurat secţiile Constructorul-Bicaz, C.F.R. Cluj şi Voinţa-Cluj. Etapa a treia s-a desfăşurat în regiunea Peşterii Ialomiţei. Au participat zece secţii: C.C.A., Dinamo-Braşov, Flamura Roşie-Bucureşti, Metalul-Bucureşti, Caraimanul-Buşteni, BetonulBicaz, Carpaţi-Ploieşti, C.F.R. Cluj, Metalul-Cluj şi Voinţa-Cluj. În octombrie, în Piatra Craiului a avut loc ultima etapă a Alpiniadei Carpaţilor la care au participat 75 de alpinişti. Ei au escaladat Fisurile Centrale — Dinamo (Nicolae Marian ş.a.); Zăvorul Călineţului — Voinţa-Braşov (Gheorghe Cristea şi Norbert Hiemesch) şi alpiniştii de la Poiana-Cîmpina; Creasta Piticului — C.F.R. Petroşani; Hornul Adînc — Carpaţi Ploieşti; Degetul lui Călineţ — Locomotiva şi I.C.F.; Fisura Cenuşie — Voinţa Bucureşti şi Ştiinţa Bucureşti; Hornul Festivalului — Caraiman Buşteni; Fisura nordică — C.C.A.; traseul Floarea de Colţ — Dinamo; traseul 23 August — Voinţa Cluj; Muchea vestică din Brîul Răchiţii — Energia şi Steaua Roşie Sibiu. Alpiniada fetelor a avut loc în Cheile Turzii. Asociaţia Voinţa-Oradea a organizat un concurs de alpinism dotat cu cupa 23 August, în defileul Crişului Repede. Au participat tinerii care practicau acest sport numai de un an, sub îndrumarea instructorilor Gheorghe Papp, Iuliu Szabo şi Adalbert Kerekes, obţinîndu-se rezultate remarcabile. 1
Sportul popular, nr. 3375 din 17 martie 1959. Acum secţiile de alpinism muncitoreşti şi studenţeşti au comis marea greşeală că s-au despărţit pe oraşe sau judeţe, divizîndu-şi forţele, ele nemaifiind pe Uniuni sindicale. 2
Şcolile de alpinism-căţărătură. Însemnătatea deţinută de şcolile sportive în dezvoltarea mişcării sportive din ţara noastră a determinat Federaţia de Schi, Bob şi Alpinism să organizeze în 1959, în Cheile Bicazului, la Lacul Roşu, o şcoală cu instructorii de alpinism, care-şi fixase ca obiectiv, printre altele, şi unificarea metodelor de predare. Conducerea şcolii a fost încredinţată lui Alexandru Floricioiu. S-au predat următoarele materii: alpinism, geografie, geologie, educaţie fizică, orientare în teren, faună şi floră. S-au ţinut şi lecţii de alpinism subteran. Printre instructori se numărau: Paul Fozocos, Emil Fomino, Emilian Cristea, Alexandru Stătescu. După părerea lui Paul Fozocos, dintre cursanţi, cel mai bun era clujeanul Sabin Doctor, urmat de: Alexandru Zolotaru (Petroşani), Ştefan Csiki (Tîrgu-Mureş), Traian Caluda (Ploieşti), Francisc Covaci, (Cluj), Iosif Schneider (Sibiu), Şerban Severin (Cisnădie). Au mai luat parte alpiniştii din Oradea, Hunedoara, Cîmpina, Buşteni, Sinaia, Turda şi Victoria1. Şcoala de alpinism. La Peştera Ialomiţei2 a fost organizată şcoala cu alpinişti începători. A avut 30 de participanţi din care 10 fete. Cursurile au durat 15 zile 3. S-au evidenţiat: Erwin Wrobel şi Adriana Stoia, din grupa condusă de Aurel Irimia; Petre Cristina şi Elena Petre, din grupa condusă de Tudor Hurbean; Dumitru Chivu şi Eleonora Achim, din grupa condusă de Alexandru Floricioiu; Şerban Petre şi Mariana Bărbulescu, din grupa condusă de Paul Fozocos. A vorbit Alexandru Floricioiu, spunînd între altele: ,,... În anul 1953, la Bîlea, a avut loc ultima tabără de alpinism. Printre elevii de atunci se numărau: Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ladislau Karacsony, Ion Balteş şi Florin Stan. Ce surprize frumoase ne vor rezerva elevii de la Peştera ?" într-adevăr, unii din elevi s-au comportat pe măsura maeştrilor. Alte fapte şi întîmplări. În anul 1959 a fost reorganizat Oficiul Naţional de Turism ,,Carpaţi" 4 . În cadrul noilor măsuri, oficiul a primit ca sarcini organizarea de acţiuni turistice şi alpine interne, cum şi asigurarea celor mai bune condiţii materiale pentru practicarea lor. De asemenea, O.N.T. a primit ca sarcină şi organizarea turismului internaţional. Printre realizările mai însemnate amintim efectuarea de reparaţii capitale la unele cabane montane şi stimularea excursiilor prin acordarea de reduceri pe C.F.R., fără servicii, în cazul excursiilor individuale5, biletele avînd o valabilitate de 30 de zile. Între 29 septembrie şi 3 octombrie 1959, F.R.S.B.A. a întreprins o acţiune de valorificare a traseelor alpine din munţii Parîngului şi Retezatului. Paul Fozocoş a organizat o şcoală de alpinism cu 30 mineri de la Lupeni şi Petroşani şi a iniţiat înfiinţarea asociaţiilor Viscoza-Lupeni şi C.F.R. Petroşani6. S-a realizat filmul Avalanşa. Cu prilejul premierei, a luat cuvîntul şi Aurel Irimia care a arătat că alături de el au figurat ca protagonişti şi alţi sportivi de frunte ai alpinismului din România, menţionînd pe Paul Fozocoş, Alexandru Stătescu, Matei Schenn, Ladislau Karacsony7.
1960 În cursul acestui an au fost organizate zece alpiniade: trei de iarnă (două masculine şi una feminină) şi şapte de vară, din care una feminină, între 1 şi 10 martie, s-a desfăşurat în masivul Făgăraşului alpiniada de iarnă (masculină), organizată de F.R.S.B.A. Au escaladat: Muchea Albota (Alexandru Floricioiu — Dinamo şi Tudor Hurbean -Voinţa Bucureşti); Muchea Viştei Mari (alpiniştii de la Torpedo); Muchea Zănoaga (alpiniştii de la C.C.A. — Casa OfiţerîToi- Braşov, pe scurt C.O.B.); Muchea Drăguşului (alpiniştii de la I.T.B.); Muchea Turnurile şi Vîrful Podragul (alpiniştii de la Voinţa Braşov); Muchea Piscul Bîlii (alpiniştii de la Ştiinţa Bucureşti); Muchea Gîrdomanului cu ieşire pe Vîrful Ucea Mare (alpiniştii de la Metalul Bucureşti, conduşi de Alexandru Stătescu, care poseda multă experienţă în ascensiunile de iarnă); ruta Podragul — Bîlea au efectuat-o alpiniştii de la Corvinul, Caraimanul şi Textila-Cisnădie. La 18—19 iunie a avut loc în Piatra Craiului alpiniada Carpaţilor. Ea a inaugurat sezonul alpin de vară. S-au urcat mai multe trasee, efectuîndu-se şi unele premiere. Au participat 70 de echipe cu 150 sportivi. Pentru buna lor comportare s-au evidenţiat secţiile: Dinamo, Celuloza-Zărnesti, Torpedo, 1
Sportul popular, nr. 3455 din 6 august 1959. Idem, nr. 3482 din 22 septembrie 1959. 3 Şcoala a funcţionat din iniţiativa Federaţiei Române de Schi, Bob şi Alpinism. A avut două serii. În ziarul Sportul popular, nr. 3489 din 3 octombrie 1959, a apărut o notă intitulată Absolvenţii primei şcoli de alpinism, omiţîndu-se astfel existenţa şcolilor de alpinism organizate de Clubul Alpin Român în perioada 1938—1939, cum şi cele organizate de Secţia de turism a C.G.M. din perioada 1950—1953. 4 Sportul popular, nr. 3347 din 27 ianuarie 1959. 5 Mai tîrziu, prestarea serviciilor a devenit obligatorie. 6 Sportul -popular, nr. 3347, din 27 ianuarie 1959. 7 Idem, nr 3496, din 17 octombrie 1959. 2
Tractorul-Braşov, iar dintre sportivi — Nicolae Jitaru, V. Boroş) Nicolae Marian, D. Focşeneanu, St. Matei şi E. Sandu de la Dinamo Braşov; Avel Ritişan de la Corvinul Hunedoara; Valentin Garner şi Sp. Rusu de la Torpedo. În zilele de 16—17 iulie a avut loc etapa a doua a alpiniadei, în Bucegi, organizată de U.C.F.S.-Ploieşti. Au luat startul 17 secţii, cu 55 echipe şi 115 alpinişti. În dorinţa acumulării unui număr cît mai mare de puncte, unele asociaţii au prezentat şi concurenţi insuficient pregătiţi, formînd echipe cu cîte un cap de coardă bun, în timp ce secundul era un începător, pentru care traseul s-a dovedit mult prea greu. S-au escaladat, între altele, traseele: Fisura Mult Dorită, grad VI A (Valentin Garner); traseul 23 August, din Claia Mare, grad VI B (Gheorghe Ene — Metalosport); Fisura Albastră, grad VI B (Nicolae Jitaru — Dinamo); Muchea Strungii, grad V B (Matei Schenn — COB). Iată clasamentul: 1 Torpedo, 126 puncte; 2 Metalosport, 114 puncte; 3 Metalul, 80 puncte; 4 C.O.B., 76 puncte; Dinamo, 60 puncte; Voinţa-Braşov, 60 puncte. A treia etapă a alpiniadei de vară — organizată de U.C.F.S.-Braşov — a avut loc în Piatra Craiului. Cuvinte de laudă se cuvin asociaţiilor care s-au străduit să pregătească un număr cît mai mare de alpinişti: Tor-pedo, 22; Corvinul Hunedoara, 16; Mătasea Roşie Cisnădie, C. O. Braşov şi Celuloza Zărneşti, cîte 10; Metalul Cluj, 9. Au fost escaladate traseele: : Floarea Republicii, grad V B (C. Măluşel — Torpedo ş.a.); Izvorul, grad V A (Gheorghe Crăciun şi Gheorghe Betor — Torpedo); Umărul din Padina Popii, grad V A (Valentin Garner şi R. Goges — Torpedo); traseu) întrerupt, grad IV B (Traian Flucuş, St. Burzea şi Şt. Crăciun, Ion Băncilă — Celuloza Zărneşti); Floarea de Colţ, grad V B (G. Wachmann ş.a. — Voinţa Sibiu); Fisura de Cristal, grad V A (Ion Coleşiu şi Ion Lolu — Celuloza Zărneşti); Umărul din Padina Popii, V A. (Emilian Cristea şi Nicolae Lucuţ — C.O.B.). În Cheile Turzii, E. Wrobel şi C. Boghea au urcat Colţul Crăpat, grad V A. Acelaşi traseu l-au făcut şi alpiniştii de la Metalul-Cluj. Şase echipe de la Corvinul Hunedoara au suit creasta sudică din Cheile Roşia, grad IV A, iar C.F.R. Petroşani, Hornul din Ţancul. Roşia. Între 20 şi 23 august a avut loc alpiniada 23 August, cînd au fost omologate şi 24 premiere. În Piatra Craiului: traseul Alveolelor, din Padina Popii; Surplomba Neagră, din regiunea Ţimbalelor, grad V A, şi alte zece trasee, de către Ladislau Karacsony, Hono Breit, Ştefan Focşe, Nicolae Jitaru, Paul Fozocoş şi Mariana Bărbulescu. În Cheile Bicazului: traseele Fisura Artei (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Dinamo, apoi de Al. Boroş — Dinamo, Gheorghe Crăciun şi Valentin Garner — Torpedo); Muchea din peretele Surducului (Al. Boroş ş.a.) Fisura Centrală din Suhard (Gheorghe Crăciun şi Valentin Garner). În Bucegi: traseul 23 August, din Claia Mare, grad VI B (omologat de Gheorghe Udrea şi alţii); Fisura Santinelei, din Valea Cerbului, au urcat-o Jeana Lixandru şi Dumitru Albiei. Bilanţul anului 1960, după ultima etapă a alpiniadei Carpaţilor: au fost angrenate 339 echipe din 25 de asociaţii şi cluburi; la 1 noiembrie 1960 erau legitimaţi 1019 de alpinişti faţă de 138 în 1959, dar numărul alpiniştilor cap de coardă a fost mic 1. S-a remarcat echipa Torpedo (antrenor Valentin Garner), care pînă în ultima etapă a fost în fruntea clasamentului. Iată şi numele asociaţiilor participante: Torpedo, Voinţa, C.O.B., Dinamo şi Tractorul — din Braşov; Metalosport, Metalul, Griviţa Roşie, Ştiinţa şi I.T.B. — din Bucureşti; Petrochimia, Prahova şi Carpaţi — din Ploieşti; Corvinul-Hunedoara; Celuloza-Zărneşti; Mătasea Roşie-Cisnădie; C. S. Mureşul; Caraiman-Busteni Metalul-Cluj; C.F.R.-Petroşani; Steaua Roşie şi Energia-Sibiu; Cimentul-Bicaz; Viscoza-Lupeni şi Voinţa-Sibiu. Clasamentul final: 1 C. O. Braşov, 4389 puncte; 2 Metalosport, 4171; 3 Torpedo, 2889; 4 Corvinul, 2205; 5 Celuloza, 1696; 7 Mătasea Roşie, 1637; 8 Metalul Bucureşti, 824; 8 Voinţa Braşov, 792; ... 25 Energia, 5. Premiere. Anul 1960 a depăşit, ca număr, anul 1959 în realizarea de premiere. Piatra Craiului: 15 mai — traseul Central din Padina închisă, grad V A (Nicolae Jitaru, Mircea Opriş, Ion Coleşiu); 16 iunie — traseul Turnuleţul din peretele Padina Popii, grad IV A (Matei Schenn, Emilian Cristea, R. Schuller); 17 iunie — traseul Frontal din Turnul Galben al Dianei, grad IV A (Aurel Irimia, Emilian Cristea); 18 iunie — Umărul Padinei Popii, din Turnul Mare al Dianei, grad V A (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); 7 iulie — Fisura în „S", din Valea Podurilor, grad IV A (Nicolae Jitaru, Ştefan Csiki); Surplomba Neagră din Valea Podurilor, grad V A (Nicolae Jitaru, Gheorghe Rosculeţ) şi Hornul Mic din Colţii Gemeni, Valea Podurilor, grad IV A (Nicolae Jitaru, Gheorghe Rosculeţ); 11 iunie — traseul Marian Nicolae, Valea Podurilor, grad IV B (Nicolae Jitaru, Nicolae Marian); 15 iulie — Muchia Arinului din Padina lui Călineţ, grad IV A; 1 august — Hornul peretelui central din Padina Închisă, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia); 7 august — Lespezile Florilor de Colţ, peretele Padinei închise, grad V B (Gheorghe Crăciun ş.a.); 20 august — traseul 23 August din peretele Padinei 1
Sportul popular, nr. 3717 din 18 octombrie 1960.
Popii, grad V A (Valentin Garner, Gustav Geherbe); 20 august — traseul Alveolelor din peretele Padinei Popii, grad V A (Valentin Garner, Gustav Geherbe); J8 august —Creasta Prieteniei, din Padina lui Călineţ, grad V A (Ion Coman ş.a) 6 septembrie — Fisura Îngheţată din Turnul Mare al Dianei, grad IV B (echipa Torpedo); 8 septembrie — traseul Viesparul, din peretele de la Ceardac, grad V A (18 septembrie — Creasta Şoimilor din Padina lui Călineţ, grad IV B (Norbert Hemesch, Heinz Apfelbach); 29 septembrie — traseul Genţiana, din Padina Popii, grad V A (Valentin Garner, Gheorghe Bety); 29 septembrie — Hornul Suspendat din peretele Acului Crăpăturii, grad V A (Gheorghe Crăciun ş.a.); Muchia Scării din Padina lui Călineţ, grad IV A (Nicolae Jitaru, Mircea Opriş); Fisura Întreruptă din Prăpăstiile Zărneştilor, grad IV B (Nicolae Jitaru ş.a.); Munţii Retezatului: Muchia Ascuţită din Colţii Pelegii, grad IV B (Avel Ritişan, F. Severineanu); Munţii Trăscăului: Creasta sudică din Cheile Poienii, grad IV B (Bogamery, ş.a.); Munţii Bucegi: Fisura din Faţa Înaltă, din Valea Seacă a Caraimanului, grad IV B (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru); Munţii Făgăraşului: ianuarie — Muchia Tărîţa pînă în Vîrful Tărîţa şi Creasta Podrăgelului, premieră de iarnă (Valentin Garner, Gheorghe Crăciun, Lazăr Wilmoş).
1961 Ascensiuni. Alpiniştii asociaţiei Corvinul Hunedoara (antrenor Dan Pichiu) au traversat, iarna, masivul Retezat (Maria Glatz, Ioan Kokh şi Ion Silea au parcurs prima etapă — cabana Baleia — Cabana Pietrile; după ce s-au odihnit, Ion Silea şi Ioan Kokh au escaladat creasta Vulturilor, iar apoi, după ce au dormit într-un iglu, au traversat Vîrful Peleaga, Piciorul Peleaga, Valea Lăpuşnicului, Plaiul Mic şi au ajuns la cabana Buta; acolo s-au întîlnit cu alpiniştii de la Filatura Lupeni care, şi ei, se pregăteau de traversare). În luna februarie, Creasta Piticului din Piatra Craiului a fost escaladată pentru a doua oară, iarna, de echipa Torpedo (Valentin Garner, Gheorghe Crăciun, Ştefan Ciortea). Premiere. Punînd accentul pe realizarea de premiere, F.R.S.B.A. a obţinut în 1961 un număr record, (220 de noi trasee, prin Voinţa Bucureşti (54), la care şi-au dat concursul Alexandru Floricioiu, Nicolae Călin, Pompiliu Pascu, Marin Dumitru, Paul Fozocoş, Ion Dragomir, Constantin Ursulescu şi Tudor Hurbean, antrenor Mircea Bogdan: Casa Ofiţerilor Braşov ((47), prin Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Matei Schenn şi Petre Cristina (antrenor Emilian Cristea); Torpedo (43), prin Valentin Garner, Gheorghe Crăciun; (din cele 43 realizate de Torpedo, trei premiere au fost de iarnă). Premiere de iarnă. Sportivii asociaţiei Voinţa Sibiu, înfiinţată în 1960, au escaladat în premieră de iarnă, în masivul Făgăraşului, următoarele trasee: Creasta nordică a Ciortei, peretele nordic al Ciortei, creasta Şerbota-Negoiul, peretele nordic al Călţunului — supranumit „peretele de gheaţă" — creasta Călţunului şi creasta Şerbotei. Au participat două echipe: una formată din H. Fabriţius ş.a. iar cealaltă din O. Ivancenco, J. Reiner şi G. Wachmann. În Bucegi, în luna martie, echipa Dinamo (Nicolae Jitarul, Ion Coleşiu, Nicolae Marian) a escaladat, în premieră de iarnă, traseul Eftimie Croitoru din peretele Văii Albe. Aceeaşi echipă a mai escaladat atunci, în cadrul concursului, traseul Trei Surplombe, din peretele Gălbinelelor şi un traseu din Turnul Seciului. Premiere de vară. Bucegi: 27 august — traseul Încurcat, din peretele Văii Gaura, grad IV B (Ion Coman ş.a., cap schimbat); Piatra Craiului: 11 august — Hornul Piticului, din Padina lui Călineţ, grad IV A; 15 august — Creasta din Brîul cu Flori, Brîul Ciorînga Mare, grad IV A; 7 septembrie — Fisura Verde, din Padina lui Călineţ, grad V A; 11 septembrie — Hornul Mare de la Ceardacul Stanciului, grad V A; 22 septembrie — Acul de sus al Crăpăturii, traseul Hencz, grad IV B (E. Glătzer, Gheorghe Negustoru); 25 septembrie — Santinela Padinei Popii, grad IV A; 28 octombrie — traseul Sîngele Voinicului; peretele Padinei Popii, grad V A (Valentin Garner, Mihai Gabor); 28 octombrie — Lespezile Padinei Popii, grad V A (Valentin Garner, Karol Schepp); Cheile Dîmbovicioarei şi Cheile Brusturetului: traseul Central din Faţa Gălbinărilor, grad V A (Nicolae Călin ş.a.); Fisura întreruptă din Faţa Gălbinărilor, grad V A (Nicolae Călin ş.a.); Creasta Pinilor, grad IV A (Nicolae Călin ş.a.); traseul Fisura Grotelor, grad IV A (Pompiliu Pascu, Constantin Ursulcscu); traseul Cerbului, din Santinela Cheilor Dîmbovicioarei, grad IV A (Nicolae Călin ş.a.); traseul Fisura din Faţa Cascadelor, grad V B (Pompiliu Pascu ş.a.); traseul Faţa Ascunsă din Valea Muierii, grad V A (Nicolae Călin ş.a.); traseul Pintenul, din Valea Muierii, grad V A (Nicolae Călin ş.a.); traseul Marele Diedru din Faţa Lutului, grad V B (Nicolae Călin ş.a.); traseul Hornul Vînăt, din Lunca Bomboşoaiei, grad IV B (Dumitru Enoiu, Pompiliu Pascu); traseul Faţa din Lunca Bomboşoaiei, grad IV A (Nicolae Călin ş.a.); Masivul Postăvaru — Pietrele lui Solomon: traseul Central, grad IV B (Busuioc Păun, Simion Schmidt); traseul Alveolelor, grad IV A (Busuioc Păun, Gheorghe Papp); traseul Streaşina Crestei, grad IV A (Busuioc Păun, Gheorghe Papp); traseul Creasta cu Tavan (Busuioc Păun, Gheorghe Papp); Piatra Mare: traseul Şoimilor din Şura Mare, grad IV A (Busuioc Păun, I. Domşescu, Ladislau Kacuks); traseul nord-vestic din Scaune, grad IV A (Busuioc Păun, Gheorghe Papp); Cheile Bicazului: traseul Santinela de la Gîtul Iadului, grad VI A (Pompiliu Pascu, Constantin Ursulescu ş.a.).
Concursuri, alpiniade. În 1961, alpinismul a fost reintrodus în calendarul intern sportiv al U.C.F.S. În acest an federaţia a pus accentul pe creşterea pregătirii alpiniştilor, în general, şi, în special, a celor 1200 de noi legitimaţi. Calendarul cuprindea: 1. alpiniada republicană, o etapă de iarnă şi una de vară; 2. alpiniada 23 August în Cheile Bicazului, munţii Bucegi şi Piatra Craiului. La 8—12 martie 1961 a avut loc în Bucegi alpiniada republicană de iarnă. S-au efectuat trasee de căţărătură: creasta Ghinţurii, creasta Picăturii, creasta Coştilei. Alpiniştii de la Dinamo-Braşov au escaladat traseul Trei Surplombe, de care am mai vorbit, de la ora 5 dimineaţa şi pînă a doua zi la ora trei şi jumătate. Patru echipe Voinţa Braşov, C.O.B.I., Metalosport şi Metalul I Bucureşti au primit punctajul maxim de 100 puncte. Din rîndul alpiniştilor s-au remarcat: Aurel Irimia, Alexandru Stătescu, Norbert Hiemesch, Tudor Hurbean. O comportare frumoasă au mai avut Nicolae Jitaru, Şerban Severin, Dan Lubenescu şi Valentin Garner. Echipele mai puţin experimentate au parcurs văi şi creste. Dintre ele s-au evidenţiat Corvinul-Hunedoara, Caraimanul-Buşteni, Mureşul, Tîrgu-Mureş şi Prahova Ploieşti. Alpiniada de vară, prima etapă, a avut loc în Bucegi, în luna iunie. S-au prezentat 69 de echipe din 27 secţii cu 106 alpinişti. Au fost efectuate ascensiuni pe diferite trasee, astfel: traseul Floarea de colţ (Ladislau Karacsony ş.a. C.O.B.); traseul Genţianei (Aurel Irimia şi Pompiliu Moise, C.O.B.); fisura Morarului (Petre Cristina şi Gheorghe Cincu, C.O.B.); traseul Balcoanele (Corvinul, Ştiinţa şi Metalul Bucureşti)1; traseul Tavanele din Santinela Văii Verzi (Metalosport şi Torpedo). La 16 iulie a avut loc etapa a II-a în Piatra Craiului. Se pare că numai aceasta a adunat la start 80 de echipe cu aproximativ 200 de alpinişti, rodul muncii antrenorilor Valentin Garner (Torpedo), Gheorghe Roşculeţ (Dinamo), Norbert Hiemesch (Voinţa Braşov), Traian Flucuş (Celuloza Zărneşti), Dan Pichiu (Corvinul Hunedoara), Alexandru Zolotaru (Jiul Petroşani) şi Ion Chiciorea (Metalul 23 August). S-au remarcat: Traian Giurgiu şi Francisc Wild de la Metalul Cluj, Gheorghe Avram, Vasile Tămaş de la Jiul Petroşani, Gavril Zold şi Wilhelm Pasca de la Vooinţa Cluj). Constantin Ducaru, Ion Coleşiu şi Dumitru Chivu de la Dinamo, Petre Bordea şi Traian Pisu de la Corvinul Hunedoara, Constantin Coman şi Dumitru Abagiu de la Torpedo, Mircea Brătăşeanu şi Gheorghe Cristea de la Voinţa Braşov, Ion Teleanu şi Niculae Bănuţ de la Celuloza Zărneşti, Igor Popovici, Voicu Tolan şi Teutsch Henz de la Metalul 23August. Au participat doar două fete de la Mătasea Roşie. Între 21 şi 23 august 1961 la tradiţionala alpiniadă din Bucegi, Piatra Craiului şi Cheile Bicazului, organizată de F.R.S.B.A., au participat 15 echipe de căţărători din diferite cluburi şi asociaţii. Concursul s-a desfăşurat după cum urmează :în Bucegi — o coardă condusă de Ion Silea (Corvinul Hunedoara) a escaladat traseul 23 August din Claia Mare; echipele formate din: Valentin Garner şi Gheorghe Crăciun (Torpedo), Ion Mihai şi Petre Bogoiu (I.T.B.) au realizat varianta Fisurii Albastre; Nicolae Jitaru şi Dumitru Chivu — Fisura Albastră; în Cheile Bicazului: traseul Fisura Artei a fost urcată de Alexandru Stătescu şi Ion Chiciorea (Metalul) în şase ore; de Petre Cristina şi Ladislau Karacsony (C.O.B.), în trei ore şi 40 de minute. După această escaladă, antrenorul echipei declara despre Petre Cristina: „mezinul echipei şi ucenic în acest sport, talentat căţărător şi plin de entuziasm tineresc, a terminat traseul în cap de coardă, că un maestru al sportului..."; în Piatra Craiului au participat doar echipele Caraiman (Buşteni), Voinţa (Bucureşti) şi Jiul Petroşani 2. Iată şi clasamentul pe anul 1961 : 1 Voinţa Bucureşti 3956 p. 2 C. O. Braşov 3546 p. 3 Torpedo Zărneşti 3186 p. 4 .Corvinul Hunedoara 2016 p. 5 Voinţa Braşov 1076 p. 6 Dinamo Braşov 908 p. 7. Metalul Cluj. 773 p. 8. Metalul Braşov 400 p. 9 Voinţa Sibiu 388 p. 10 Caraimanul Buşteni 244 p. 11 Voinţa Oradea 202 p. 12 Jiul Petroşani 186 p. 13 Celuloza Zărneşti 174 p. 14 Mătasea Cisnădie 146 p. 15 Petrochimia Ploieşti 140 p. 16 Ştiinţa Bucureşti 136 p 1 2
Sportul popular, nr. 3842 din 17 iunie 1961. Sportul popular, nr. 3892, din 12 septembrie 1961.
17 Griviţa Roşie 114 p. 18 Cimentul Bicaz 98 p. 19 Prahova Ploieşti 82 p. 20 Poiana Cîmpina 56 p, 21 Viscoza Lupeni 54 p. 22 Mureşul 52 p. 23 Carotajul Ploieşti 28 p. 24 Carpaţi Ploieşti 28 p. 25 Voinţa Cluj 26 p. 26 I.T.B. 11 p. Analizînd acest clasament, se pot trage mai multe concluzii: a. diferenţa sensibilă între punctajul primului clasat şi cel al ultimului, cum şi între primul clasat şi cel de-al şaselea clasat; b. unele secţii nu aveau decît 3—4 alpinişti, fapt care se explică prin munca mai slabă pentru promovarea acestui sport, cum şi prin rezultatele mai slabe; c. Federaţia a omologat 220 de premiere, dar unele dintre acestea sînt cu semn de întrebare; d. Federaţia a reuşit sa imprime o disciplină şi un stil de lucru sportiv. Comisia de alpinism Bucureşti a organizat în masivul Bucegi o alpiniadă de iarnă, la care au fost invitaţi să ia parte alpiniştii începători şi cei cu categoria a II-a şi a III-a (nu se menţionează data). Iată şi clasamentul: 1 Spartac 80 p; 2 Ştiinţa 70 p; 3 Metalosport 55 p.; 4 Locomotiva-Griviţa Roşie 50 p.; 5 .Metalul 23 August 35 p; 6 I.S.C.H. 30 p; 7 I.T.B. 10 puncte. În zilele de 12 şi 13 august s-a desfăşurat etapa a II-a, de vară a acestei alpiniade, tot în Bucegi. Au urcat: Dan Zincenco (Ştiinţa) Fisura Roşie; Igor Popovici (Metalul) şi Marius Aniţia (Ştiinţa) — Fisura Mult Dorită. La această alpiniadă s-au afirmat următorii căţărători: Dumitru lordache şi Dumitru Albiei de la Griviţa Roşie, Sergiu Cononovici, Igor Popovici de la Metalul, Nicolae Săftoiu şi Eugen Petrean de la Spartac. Clasamentul etapei: Metalul — 80 puncte, Griviţa Roşie şi Spartac — cîte 45 de puncte; Ştiinţa — 40 de puncte'; I.T.B., Voinţa şi I.S.C.H. — cîte 10 puncte. La a treia etapă a alpiniadei Bucureştiului au participat multe fete care au escaladat trasee dificile. Au fost evidenţiate secţiile Ştiinţa, Griviţa Roşie şi Metalul, pentru atragerea elementului feminin în practicarea alpinismului. Iată şi clasamentul acestei ultime etape: Metalul — 60 de puncte, Spartac — 55, Ştiinţa — 50, Griviţa Roşie — 30, Voinţa — 20, I.T.B. şi I.S.C.H. — cîte 10 puncte.
1962 Ascensiuni. Echipa asociaţiei Voinţa Bucureşti formată din Nicolae Călin şi Ion Dragomir a parcurs creasta Carpaţilor Meridionali plecînd din Valea Prahovei peste munţii Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraşului, Căpăţînii, Lotrului, Parîng şi Retezat. La alpiniadă internaţională din R. P. Bulgară, din acest an, au participat Ladislau Karacsony şi Dumitru Chivu — C.O.B., Ion Silea de la Corvinul Hunedoara şi alpiniştii de la Voinţa Bucureşti Premiere de iarnă. Bucegi: 2 ianuarie — Fisura Albastră (Igor Popovici ş.a.); martie — Fisura Şoimilor, din peretele Horoabei (Nicolae Călin, Pompiliu Pascu ş.a.); traseul Balcoanele (Nicolae Jitaru, Mircea Opriş); peretele Urlătorilor (Nicolae Jitaru ş.a.). Premiere de vară. Piatra Mare: traseul estic din Scaune, grad IV A (Busuioc Păun, Gheorghe Crişan); traseul Creaţia, gradul IV A (Busuioc Păun, Gheorghe Crişan, Ion Dragomir); Creasta Doinelor, grad IV A (Busuioc Păun, Gheorghe Crişan, A. Kope); traseul Santinela, grad IV A (Busuioc Păun, Z. Hilgers, C. Constantinescu); Cheile Bicazului: Surplomba de la Gîtul Iadului, grad VI A (Nicolae Călin ş.a.); traseul Pintenilor, grad VI A (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony); traseul Pintenul lui Cătălin, grad V B (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony); Fisura Strungii cu Mesteceni, grad V B (Aurel Irimia, Matei Schenn, Ladislau Karacsony); Vadul Crişului: traseul nr. 3—7 Noiembrie, grad IV A (Bela Szabo, C. Bologh, Iuliu Sass); Cheile Buta-Retezat: traseul Faţa nordică, grad IV B (Valentin Garner, Gheorghe Crăciun); traseul Surplomba Centrală din peretele sud-vestic, grad IV A (Valentin Garner, Gheorghe Crăciun). Concursuri, alpiniade. În 1962, alpinismul a ieşit din competenţa Federaţiei de Schi-Bob. În cadrul U.C.F.S. s-a constituit „Comisia centrală de turism-alpinism", incluzînd şi orientarea turistică. Preşedintele comisiei a fost ales Radu Mănescu. În aprilie 1962 a avut loc conferinţa pe ţară a comisiilor de turism-alpinism, la care au participat preşedinţii comisiilor regionale şi raionale de turism şi alpinism. Au prezentat referate preşedinţii comisiilor din Cluj, Braşov şi Bucureşti. Calendarul competiţiilor sportive republicane pe anul 1962, la capitalul alpinism, prevedea:
alpiniadă de iarnă în Munţii Făgăraşului (10—19 martie); etapa a II-a, de vară, în Bucegi (22—23 iunie), Retezat, Cheile Turzii Cheile Dîmbovicioarei (20—21 iulie), Piatra Craiului (20—22 septembrie), Bucegi (26—27 octombrie); alpiniadă 23 August (trasee de gradul V şi VI) — în Cheile Bicazului şi Piatra Craiului (21—24 august). După alpiniada de iarnă din Munţii Făgăraşului s-au comunicat doar rezultatele, conform cărora echipele C. O. Braşov, Dinamo Braşov, Voinţa Bucureşti, Unirea Bucureşti, Voinţa Braşov şi Metalul Bucureşti au totalizat cîte 100 de puncte. La alpiniada republicană de vară din Bucegi s-au prezentat 55 de echipe din 20 de secţii şi au fost escaladate 29 de trasee. Cu acest prilej, s-a evidenţiat Metalul Bucureşti (antrenor Ion Chiciorea), care a prezentat 6 echipe, Voinţa Braşov (antrenor Norbert Hiemesch), — 5 echipe, Torpedo (Valentin Garner), Voinţa Bucureşti (Mircea Bogdan) şi C. O. Braşov (Emilian Cristea) — cîte 4 echipe. În toamnă a avut loc finala. S-au obţinut următoarele rezultate: C. O. Braşov — 898 puncte, Voinţa Bucureşti — 774 puncte, —Dinamo —509 puncte. Dintre alpiniştii tineri s-au remarcat Dumitru Chivu, Gheorghe Ursulescu, H. Fabriţius, Avel Ritişan, Ion Silea. Dintre ceilalţi — Aurel Irimia, Ladislau Karacsony şi Alexandru Floricioiu. Comisia de turism-alpinism a oraşului Bucureşti a organizat o alpiniada de vară. Se cunosc cei care s-au remarcat la etapa de toamnă: la feminin — Elena Preda şi Eugenia Cernea (Spartac), Adriana Facheru şi Rodica Aniţia (Ştiinţa), Elena Petre (Griviţa Roşie); la masculin — Adrian Condor, Radu Alexandrescu şi Teofil Bora (Ştiinţa), Gheorghe Firu şi Gheorghe Sandu (Griviţa Jroşie), Toma Văduva şi Constantin Ionescu (Unirea); la tineret — Niculae Sbîrcea, cu asigurare de sus. Alte fapte şi activităţi. Alpiniştii de la Voinţa Oradea, Adalbert Kerekes şi Gheorghe Fenyeş, campioni republicani în 1953, au făcut un curs de iniţiere în alpinism cu peste 20 de tineri, pe pereţii de la Vadul Crişului şi Şuncuiuş1.
1963 Ascensiuni. În tot cursul anului, atît vara cît şi iarna, au continuat ascensiunile de antrenament şi cele pentru obţinerea categoriilor. Premiere de iarnă. După cum am arătat, la începutul anului 1963 alpiniştii au avut o mare realizare, premiera de iarnă a Fisurii Albastre, iar în februarie au escaladat Creasta Arpăşelului din Munţii Făgăraşului2, care din nefericire s-a soldat cu un tragic accident... Secţia alpină a clubului Ştiinţa instalase o tabără la cabana de la lacul Bîlea din Munţii Făgăraşului. În dimineaţa de 7 februarie 1963 au plecat de acolo patru tineri alpinişti care şi-au propus să parcurgă creasta Arpăşelului, de la vest la est. Primul — Marius Aniţia — era student la medicină, un om plin de dîrzenie; al doilea — Igor Popovici, era un matematician care aplica rigorile acestei discipline şi cu prilejul ascensiunilor. Ceilalţi doi erau alpinişti hunedoreni, Ion Silea şi Nicolae Zamfir şi îşi făceau studiile la Bucureşti, fiind cunoscuţi prin performanţele obţinute în ţară şi peste hotare. Seara ei nu s-au mai întors la cabană. Prietenii, de îndată ce au aflat de dispariţia echipei, au plecat din Bucureşti pe acelaşi traseu, au descoperit şi au fotografiat ultimele lor urme lăsate în zăpadă. În ziua de 11 februarie, către ora prînzului, ajungînd în punctul cel mai înalt al crestei Arpăşelului, aceştia au descoperit urmele care dovedeau că echipa a trecut pe acolo, după efectuarea traseului. Către sfîrşitul primăverii, topirea zăpezilor a descoperit patru trupuri neînsufleţite legate prin aceeaşi coardă. Aniţia a avut asupra sa un aparat fotografic încărcat cu un film color sensibil. După developarea filmului, fotogramele au constituit dovada incontestabilă a parcurgerii crestei de către echipa care a avut acest tragic sfîrşit3. Premiere de vară. Piatra Craiului: traseul Hornul Negru, din abruptul Marelui Grohotiş, grad IV B (Nicolae Jitaru, ş.a.); Fisura oblică din Ţimbale, grad V B (Mircea Opriş, Gheorghe Negustoru, Nicolae Jitaru, Ion Coleşiu); traseul Scara de fier, din Padina lui Călineţ, grad IV B (Petrică Teacă, Emil Coliban); Muchea Suspendată din Padina lui Călineţ, grad IV B (Emil Coliban, Petrică Teacă); Munţii Şurian: traseul 23 August, din Cheile Tăia, grad VA (Gheorghe Vrăjitoru, N. Nevezi); Munţii Banatului: traseul Comorilor din Cheile Nerei, grad V A .(Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); Cheile Bicazului: traseul Metalul Hunedoara din Cheile Bicăjelului, grad V A (Nicolae Nagy, Avel Ritişan); Hornul Mare din peretele Poliţele Bardosului, grad V B (Matei Schenn, Avel Ritişan); Faţa Mare din peretele Poliţele Bardosului, grad V A (Matei Schenn, Avel Ritişan); Muntele Gutîi: 18 august — peretele Turnului Straja Mare, grad IV B (Ion Coman ş.a., cap. schimbat); 21 septembrie — Surplomba Neagră, grad IV B (Ion Coman ş.a., cap schimbat). 1
Sportul popular, nr. 4166 din 8 ianuarie 1963. Este drept că traseul Creasta Arpăşelului fusese parcurs iarna de echipa Alexandru Floricioiu şi Tudor Hurbean, dar în sens invers, la 27aprilie 1959. Realizarea celor patru dispăruţi rămîne totuşi o performanţă ce merită menţionată. 3 În amintirea celor dispăruţi, studenţii au înălţat acolo un obelisc. 2
Activitatea alpină peste hotare. Două echipe de alpinişti români au fost în R. P. Bulgaria, unde au realizat următoarele escalade: traseul al doilea congres al P.C.B., grad VI (Paul Fozocoş, Norbert Hiemesch); traseul Vinclu, grad VI (Paul Fozocoş, Norbert Hiemesch); traseul Cernata Stena (peretele Negru), grad VI B (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony); traseul Rîpa Centrală, grad V (Paul Fozocoş, Norbert Hiemesch). Concursuri, alpiniade, campionat. În calendarul competiţiilor sportive republicane pe 1963, pentru alpinism au fost prevăzute următoarele manifestări: alpiniada republicană, etapa a I-a de iarnă în masivul Retezatului, între 1 şi 10 martie; etapa a I-a de vară în masivul Bucegi, între 22—23 iunie; etapa a II-a de vară în masivul Piatra Craiului, între 20—21 iulie; etapa a III-a, finala, în Cheile Bicazului, între 11 şi 15 septembrie; alpiniada festivă, între 21—24 august. A patra ediţie a alpiniadei republicane de iarnă din masivul Retezat s-a desfăşurat cu participarea a 15 echipe. Pe locurile 1—5 s-au clasat echipele secţiilor: Casa Ofiţerilor Braşov, C.F.R. Petroşani, Dinamo Braşov, I.T.B. Bucureşti şi Voinţa Bucureşti cu cîte 600 de puncte; 6 Siderurgistul Hunedoara, 455; 7 Voinţa Braşov, 450; 8 Griviţa Roşie, 250; 9 Caraimanul Buşteni, 190: 10 Metalul Cluj 160; 11 Prahova Ploieşti, 135; 13 Petrochimia Ploieşti, 100; 14-15 IPIP Ploieşti şi Voinţa Oradea cu cîte 75 puncte. S-a constatat că echipele Dinamo (antrenor Nicolae Jitaru), Voinţa Bucureşti (antrenor Mircea Bogdan), Casa Ofiţerilor (antrenor Emilian Cristea) şi Voinţa Braşov (antrenor Norbert Hiemesch), continuau să se prezinte pe linie ascendentă. Bună comportare au avut I.T.B. şi Siderurgistul Hunedoara. Surpriza etapei a produs-o însă C.F.R. Petroşani (antrenor Gheorghe Zolotaru). Despre desfăşurarea alpiniadei republicane, de vară, etapa I-a şi a II-a, nu s-a dat nici un comunicat. La etapa a III-a, care a avut loc în muntele Suhard—Cheile Bicazului, au luat startul doar şapte echipe. Locul 1 l-a ocupat Dinamo Braşov (antrenor Nicolae Jitaru) cu timpul 79 minute şi 30 secunde; pe locul 2 s-a clasat Voinţa Bucureşti (antrenor Mircea Bogdan), cu 82 minute şi 19 secunde; locul 3 Casa ofiţerilor Braşov (antrenor Emilian Cristea), cu 85 minute; locul 4 Siderurgistul Hunedoara, cu 93 minute şi 2 secunde; locul 5 Voinţa Braşov (antrenor Norbert Hiemesch), cu 104 minute şi 55 secunde; locul 6 C.F.R. Petroşani (antrenor Gheorghe Avram), cu 108 minute şi 8 secunde; locul 7 I.T.B cu III minute şi 4 secunde. S-au remarcat Mircea Opriş, Nicolae Jitaru, Gheorghe Negustoru şi Ioan Coleşiu. Alte activităţi. Pe plan extern au avut loc cîteva întîlniri amicale cu alpiniştii bulgari, cehi, poloni sau iugoslavi. La Pietrele lui Solomon, masivul Postăvarul, au reînceput competiţii de „viteză şi de rezistenţă"1. Alpiniştii de la Sibiu (asociaţia Independenţa) au iniţiat un curs de alpinism, antrenor fiind Toma Boerescu. S-au evidenţiat Ion Mureşan , Ion Brânca, Rodica Băcilă ş.a. 2.
1964 Premiere. Bucegi: traseul Hornul Mare de la Izvor din peretele sudic al Clăii Mari, grad IV B (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Ladislau Karacsony3); Muchia sudică din peretele Clăii Mari, grad VA (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony); 25 octombrie — traseul Dintele Babei, din muntele Grohotişul, grad IV A (Ion Coman, Norbert Hiemesch); Cheile Bicazului: traseul Finala '64, grad V B (Emil Coliban, Gheorghe Crăciun, Valentin Garner); traseul A XX-a aniversare, grad VI A (Avel Ritişan, Nicolae Nagy, Ladislau Halmaghi); traseul Siderurgistul, grad V A (Avel Ritişan Iosif Betegh); traseul Metalul Hunedoara, grad V A (Avel Ritişan, Iosif Betegh); Vadul Crişului: traseul Grota cu Porumbei, grad IV A (Ion Coman, Norbert Hiemesch). Activitatea de peste hotare. Walter Kargel a urcat în Alpi traseul Barenkopf, peretele de nord din Hohe Tauern. În munţii Bulgariei a fost Alexandru Floricioiu. Concursuri şi alpiniade. În martie s-a desfăşurat în masivul Retezat etapa I-a, de iarnă, a alpiniadei republicane. Pe locurile 1—4 s-au clasat: Dinamo Braşov, A.S.A. Braşov (fost C.O.B.), Metalul Cluj şi Siderurgistul Hunedoara cu cîte 950 puncte; iar pe locurile 5—12 — Caraimanul Buşteni, C.F.R. Petroşani, Creaţia Braşov, Griviţa Roşie, I.T.B., Mătasea Roşie Cisnădie, Metalul Bucureşti, Prahova Ploieşti cu cîte 600 puncte. Nu s-au dat nume. Despre etapa de vară nu s-a publicat nimic. S-a dat doar rezultatul etapei a III-a, finală, cîşti-gătoarea etapei fiind C.F.R. Petroşani (antrenor Alexandru Zolotaru). Clasamentul general: 1 A.S.A. Braşov, 2 Dinamo, 3 C.F.R. Petroşani, singura 1
Sportul popular, nr. 4247 din 1 iunie 1963. Idem, nr. 4324 din 15 octombrie 1963. 3 Traseu revendicat de echipa Metalul Bucureşti (Alexandru Stătescu, Gheorghe Udrea, Victor Măciucă), vezi Walter Kargel, Trasee alpine în Carpaţi, p. 61. 2
echipă care a parcurs traseul etapei finale fără penalizări.
1965 Ascensiuni. Echipa Emil Coliban şi alţii au reuşit a doua escaladă de iarnă a traseului Balcoane din peretele Văii Coştila. Premiere. Bucegi: traseul Fisura Albă din peretele Văii Albe, grad V A (Emil Coliban ş.a.); Fisura Mare din peretele Văii Coştila şi Fisura Albastră, premiere feminine în cap de coardă (Taina Duţescu, Emil Coliban, Mircea Săndulescu); Piatra Craiului: 15 august — traseul Surplombele din Patria închisă, grad VI A (Valentin Garner, Ştefan Ciortan); Muchia Bondarului din Valea Podurilor, grad IV A; Cheile Bicazului: traseul Vînătorilor de munte din Turnul Bardosului, grad V A (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea). Concursuri, alpiniade. Calendarul competiţiilor sportive republicane pe 1965 prevedea, pentru alpinism, alpi-niada republicană; etapa I-a de iarnă, în masivul Bucegi, între 1 şi 28 februarie; etapa a II-a de iarnă, în Piatra Craiului, 7 zile, între 10 martie şi 10 aprilie; etapa I-a de vară, în masivul Bucegi, în luna iulie; etapa a II-a de vară în masivul Bucegi, 3 zile între 22—24 august; etapa finală în masivul Piatra Craiului, 4 zile, în intervalul l—15 septembrie; premiere alpine în perioada 1 iunie şi 5 august. La alpiniada de iarnă s-a introdus un nou sistem. Nu s-a mai făcut circuit că în Retezat, ci s-au făcut ascensiuni pe trasee de gradul 3—5 (de vară). S-a stabilit că la aceste alpin iade vor participa numai maeştri ai sportului şi sportivi posesori ai categoriei I-a. Clasamentul general al anului 1965 s-a prezentat astfel: locul 1 Dinamo Braşov, 66 puncte (Nicolae Jitaru, Mircea Opriş şi Ion Coleşiu, antrenor Alexandru Floricioiu); 2 Metalul Hunedoara, 56 puncte (Avel Riti-şan, Nicolae Nagy şi I. Halmagyi, antrenor Dan Pichiu); 3 A.S.A. Braşov, 54 puncte (Aurel Irimia, Dumitru Chivu şi Matei Schenn, antrenor Emilian Cristea); 4 I.T.B., 53 puncte; 5 A.S.A. Braşov II, 51 puncte; 6 C.F.R. Petroşani, 41 puncte; 7 Sănătatea Bucureşti, 41 puncte; 8 Torpedo Zărneşti, 36 puncte; 9 Voinţa Braşov, 36 puncte; 10 Griviţa Roşie, 31 puncte. Alpinism peste hotare. Doi români, Aurel Irimia şi Gheorghe Crăciun, au participat la festivitatea prilejuită de „Anul Alpilor", care a avut loc la Chamonix — Franţa. Cu această ocazie au urcat pe Mont Blanc du Tacul (4 248 metri), Aiguille du Midi (3 842 metri) şi Dent du Geant ^(4 013 metri)1. Alte fapte şi activităţi. Comisia centrală de turism-alpinism a organizat în perioada 25 iunie — 6 iulie, în masivul Bucegi, un curs pentru perfecţionarea antrenorilor şi instructorilor de alpinism.
1966 Premiere. Bucegi: 9 iulie — traseul Hermann Buhl din Ţancul Mic, grad V A (Dan şi Doru Vasilescu); traseul Anotimpurile, peretele Portiţii Caraimanului, grad V B (Nicolae Zbîrcea, Mihai Szalma); Cheile Bicazului: Hornul Crinului de Munte, peretele Pintenilor, grad VI A (Nicolae Nagy, Gheorghe Vrăjitoru); Valea Cernei: iulie — Fisura Bobot, grad V B (Francisc Wild, Istvan Koc-sik); Cheile Rîmeţilor: traseul Hornul Mare, grad IV B (Barice M. Gyongyosi); traseul Prieteniei, grad V B, (Barlo Boroş, Valentin Crăciun, Gyongyosi, Kalman). Alpiniade şi concursuri. Calendarul competiţional republican pe 1966 cuprindea: etapa a I-a, de iarnă, 1—28 februarie, în Piatra Craiului; etapa a II-a, de iarnă, 19—28 martie, în Bucegi; etapa I-a, de vară, 23—24 iunie, în Bucegi; etapa a II-a, de vară, 23—24 august, în Piatra Craiului; etapa finală, 8 —10 septembrie, în Bucegi; premiere între 1 iulie şi 5 august. Rezultatul etapei finale şi clasamentul general a fost următorul : 1 A.S.A. Braşov I (Aurel Irimia, Dumitru Chivu şî Matei Schenn); 2 A.S.A. Braşov II (Nicolae Sbîrcea, J^iJial^zalirLa şi Nicolae Călin); 3 Metalul Hunedoara (Avel Ritişan, Emeric Betegh şi Namău). Clasamentul general al alpiniadei republicane: locul 1 A.S.A. Braşov; 2 Dinamo; 3 Sănătatea Arad;(JXJni-rea Cluj; 5 Sănătatea Bucureşti; 6 Creaţia Braşov.
1967 Premiere. Bucegi: Traseul Speranţei din peretele Văii Albe, grad VI B (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru, ş.a.); Munţii Ciucaş: 29 octombrie — Turnul Goliat, grad IV B (Ion Coman ş.a.); 1
Idem, nr. 4788 din 9 octombrie 1965.
Cheile Bicazului: traseul Intersectat, grad VI A (Dumitru Chivu, Matei Schenn); traseul Turnul de Fildeş, peretele Pintenilor, grad VI A (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru, Ion Coleşiu); traseul Finala '67, grad IV B (Paul Fozocoş ş.a.); Munţii Făgăraşului: 26 iunie — traseul Frontal din Colţul Bălăceni, grad IV A (Ion Coman ş.a.). Alpinism peste hotare. Cehoslovacia: traseul Zastrabia Vaza-Tatra, grad VI (Walter Kargel, ş.a.); traseul Zelta Stena, grad VI (Walter Kargel, ş.a.); Bulgaria: traseul Studenţilor din Malioviţa, grad IV (Ion Coman, Paul Fozocoş); traseul Sprîncenelor, grad V (Paul Fozocoş, Nicolae Jitaru, cap schimbat); traseul al doilea congres al P.C.B., grad VI (Paul Fozocoş, Nicolae Jitaru, cap schimbat). Campionate, concursuri, alpiniade. Calendarul competiţional sportiv republican pe 1967 prevedea pentru alpinism: alpiniada republicană, etapa de iarnă, l—8 martie, în masivul Retezat; etapa de vară, 24—25 iunie, în masivul Bucegi; etapa finală, 28—30 iulie în Cheile Bicazului; omologări ele premiere între l—4 septembrie; alpiniada festivă 18—20 august, în Bucegi. Alpiniada a pus accentul pe căţărătură competiţională. S-a revenit astfel la forma din 1953. La etapa a II-a a campionatului republican de „alpinism", la care au luat parte 40 de căţărători, în proba de „sprint" efectuată pe lungimea unei corzi, Traian Flucuş, de la Celuloza Zărneşti (39 de ani) a realizat o performanţă remarcabilă, clasîndu-se pe locul VI (40 de metri în 2 minute şi 59 secunde) 1. La etapa finală a campionatului republican de căţărătură competiţională au luat parte A.S.A. Braşov cu trei echipe, Metalul Hunedoara, Unirea Cluj, Celuloza Zărneşti, Progresul Bucureşti, Dinamo Braşov, Sănătatea Bucureşti şi Voinţa Braşov, 26 de concurenţi din patru oraşe ale ţării. În clasamentul general, locul I l-a ocupat A.S.A. Braşov I (Aurel Irimia, Dumitru Chivu, Matei Schenn şi Nicolae Sbîrcea), locul 2 A.S.A. Braşov III (Nicolae Nagy, Em. Vrăjitoru şi I. Kocsik), 3 — Celuloza Zărneşti; 4 — Metalul Hunedoara; 5 — Unirea Cluj; 6 — A.S.A. Braşov II (Tudor Hurbean şi Pompiliu Pascu); 7 — Dinamo Braşov (Alexandru Floricioiu, Ladislau Karacsony).
1
Sportul popular nr. 5338 din 22 iulie 1967.
Federaţia Română de Turism-Alpinism Anul 1967 a adus schimbări în organizarea alpinismului românesc. O dată cu transformarea Uniunii de Cultură Fizică şi Sport în Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, s-a înfiinţat şi Federaţia Română de Turism-Alpinism, în locul Comisiei Centrale de Alpinism. Activitatea Federaţiei a fost stabilită de următorul : STATUT Capitolul I. Scop şi sarcini Art. 1 — Federaţia Română de Turism-Alpinism (prescurtat F.R.T.A.) este organ republican de specialitate cu caracter obştesc, avînd ca scop organizarea şi dezvoltarea activităţii de alpinism şi turism sportiv din R.S.R. Art. 2 — F.R.T.A. Îşi desfăşoară activitatea sub conducerea şi îndrumarea C.N.E.F.S., pe baza planurilor şi a bugetului propriu, exercitîndu-şi atribuţiunile stabilite prin legea 29/1967 cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport. Art. 3 — F.R.T.A. este persoană juridică şi se bucură de toate drepturile ce sînt conferite persoanelor juridice prin legi şi alte acte normative. Capitolul II. Organele F.R.T.A Art. 4 — F.R.T.A. are următoarele organe de conducere — Comitetul federal, — biroul federal. Art. 5 — Pot fi aleşi în organele F.R.T.A. persoane care au dovedit pricepere şi ataşament pentru mişcarea sportivă, persoane care prin activitatea lor au contribuit la dezvoltarea turismului şi alpinismului în patria noastră. De asemenea, în organele de conducere ale Federaţiei vor fi alese cadre de specialitate, activişti ai mişcării sportive, fruntaşi. Art. 6 — Alegerea membrilor tuturor organelor F.R.T.A. se vă face prin vot deschis, cu majoritate simplă. Art. 7 — Conferinţa pe ţară a F.R.T.A. se ţine din 6 în 6 ani la convocarea Comitetului Federal. Conferinţa poate fi convocată în şedinţă extraordinară la cererea a cel puţin 2/3 din membrii Comitetului Federal, atunci cînd nevoile activităţii o cer. Convocarea se face cu cel puţin 30 zile înainte de data desfăşurării conferinţei. Art. 8 — Conferinţa federaţiei este constituită din reprezentanţi ai comisiilor judeţene, municipale şi orăşeneşti de turism-alpinism, membrii comitetului federal, ai comisiilor şi colegiilor centrale ale federaţiei, reprezentanţi ai secţiilor de turism-alpinism din cluburi, asociaţii şi şcoli, cadre de specialitate care activează în domeniul alpinismului şi turismului. Ca invitaţi pot participa reprezentanţi ai unor organe şi organizaţii care au sarcini în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sport. Numărul delegaţilor cu vot deliberativ şi cel al invitaţilor va fi stabilit de către Comitetul Federal din rîndul reprezentanţilor comisiilor teritoriale, ai cluburilor, şi asociaţiilor, profesorilor de educaţie fizică, arbitrilor, antrenorilor şi sportivilor. Art. 9 — Conferinţa Federaţiei este valabil constituită dacă sînt cel puţin 2/3 din numărul delegaţilor stabiliţi. Hotărârile Conferinţei se adoptă prin vot deschis cu majoritate simplă a celor prezenţi, care au drept de vot deliberativ. Art. 10 — Conferinţa Federaţiei are următoarele atribuţiuni : —dezbate activitatea desfăşurată de Comitetul Federal ; —dezbate şi aprobă planul de măsuri pentru perioada următoare ; —desemnează Comitetul Federal; —adoptă modificări ale Statutului Federaţiei, pe care le supune spre ratificare C.N.E.F.S. Comitetul federal Art. 11 — Organul de conducere al F.R.T.A. este Comitetul Federal. Comitetul Federal este format din 35—45 membri desemnaţi în Conferinţa Federaţiei. Art. 12 — Comitetul Federal se întruneşte cel puţin o dată pe an în adunare ordinară şi ori de cîte ori este nevoie, la convocarea Biroului Federal. Şedinţa este valabil constituită dacă participă cel puţin 2/3 din membrii Comitetului Federal. Hotărîrea se adoptă prin vot deschis, cu majoritate simplă a membrilor prezenţi. Art. 13 — Comitetul Federal are următoarele atribuţiuni : a)dezbate pe baza orientării date de C.N.E.F.S. planuri de dezvoltare a activităţii de alpinism şi turism sportiv ; b)stabileşte calendarul competiţional cu caracter republican şi internaţional la alpinism şi turism
sportiv, sprijină comisiile judeţene în organizarea sistemului competiţional local (oraş, judeţ, interjudeţene); c)discută şi aprobă bugetul federaţiei, precum şi măsurile pentru îmbunătăţirea bazei materiale ; d)numeşte colegiile şi comisiile federaţiei ; e)întreţine şi dezvoltă relaţii cu federaţiile sportive din alte ţări şi cu federaţiile sportive internaţionale ; f)desemnează dintre membrii săi Biroul federal şi îi revocă pentru lipsă de activitate sau abateri; cooptează membrii în cazul descompletării comitetului federal; g)acordă titlul de preşedinte sau membru de onoare al federaţiei unor persoane care aduc o contribuţie deosebită la dezvoltarea ramurii de sport respective ; h)aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare al federaţiei. Art. 14 — Membrii comitetului Federal au următoarele sarcini : a)sprijină desfăşurarea activităţii de turism şi alpinism, mai ales în judeţul şi localitatea unde domiciliază ; b)informează federaţia de felul în care se îndeplinesc hotărârile sale, precum şi normele generale ale Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare, în baza cărora se desfăşoară activitatea federaţiei. Primul comitet federal a fost format din: Abrudan Mariana, Andrici Alexandru, Arsene Grigore, Belu Gheorghe, Bleahu Marcian1, Borza Alexandru, Brăiloiu Dan, Bucurescu Cristian, Cristea Emilian, Coman Ion, Cuba Cristian, Dobre Niculae, Dragomirescu Mihai, Epuran Gheorghe, Florea Lucia, Floricioiu Alexandru, Giurculescu Ion, Giurgiu Traian, Grabovschi Nicolae, Ganischi Sergiu, Găvruş Gheorghe, Huidan Mihalcea, Iliescu Ion, Irimia Aurel, Liţă Georgeta, Lăzărescu Dan, Lazăr Dumitru, Mihăilescu Mircea, Perhinschi Victor, Popescu Maria, Perju Mihai, Pichiu Dan Vifor, Reyl Rolf, Schultheiss Hedwiga, Popescu Gabriel, Ştefănescu Costin, Talodi Zoltan, Trofin Petrache, Voişanu Gheorghe, Weissortel Gustav. Biroul federal: preşedinte — Trofin Petrache, vicepreşedinte — Găvruş Gheorghe, secretar general — Mihăilescu Mircea, membri — Bucurescu Cristian, Reyl Rolf, Borza Alexandru, Popescu Gabriel, Giurculescu Ion, Dobre Niculae, Floricioiu Alexandru, Irimia Aurel. Componenţa Comisiei tehnice centrale de alpinism: 1 Dobre Niculae, preşedinte; 2 Alexandru Stătescu, antrenori; 3 Irimia Aurel, competiţii-clasificări; 4 Fozocoş Paul, arbitri; 5 Radu Constantin, afilieri-legitimări-transferări; 6 Floricioiu Alexandru, metodică; 7 Albiei Dumitru, disciplină; 8 Slăvoacă Radu, materiale-documentare-propagandă; 9 Giurculescu Ion, medicală; 10 Colan Dionisie, secretariat.
1968 Premiere de iarnă. Bucegi: martie — Fisura Suspendată din peretele Policandrului (Iosif Gheţie, Alexandru Popper); Premiere de vară Bucegi: traseul Fluturele de Piatră din peretele Policandrului, grad V B (Iosif Gheţie ş.a.); 16 iunie — Marele Tavan al Văii Gălbenelelor, grad V A (Walter Kargel, Radu Slăvoacă); 29 septembrie — traseul Tavanelor de Argint, creasta CoştilaGălbenele, grad V A (Dan Vasilescu ş.a.); Cheile Bicazului: traseul Finala '68, grad IV B (Paul Fozocos, Gheorghe Udrea s,a.); traseul Armata, grad VI B (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Matei Schenn); Cheile Nerei: mai — Fisura Pintenului, grad IV B (Francisc Wild, Wilmoş Ilies, Walter Eisele). Campionate, concursuri, alpiniade. Calendarul republican al competiţiilor sportive pe 1968 cuprindea, pentru alpinism: campionatul republican (echipe seniori), etapa de iarnă (18—24 martie în masivul Retezat, etapă de vară (22—23 iunie) în masivul Bucegi, etapa finală (25—28 iulie) în Cheile Bicazului; alpiniada republicană a tineretului — etapa de iarnă (15—18 februarie) în masivul Ciucaş — etapa de vară (22—23 iunie) în masivul Bucegi; alpiniada 23 August — etapa festivă (16—18 august) în masivul Bucegi; omologarea de premiere (11—15 septembrie). Campionatul republican, seniori. Masivul Retezat a găzduit în luna martie etapa de iarnă. Clasamentul a fost următorul: 1 Metalul Hunedoara, 100 de puncte (Avel Ritişan — un excelent animator, Emeric Betegh şi I. Dumitraş); 2 A.S.A. Braşov II, 99 puncte (Aurel Irimia, Nicolae Sbîrcea şi Andrei Kope); 3 C.S.U. — I.P.G.G., 97 puncte (Petre Bordea, Dan Vasilescu şi Petre Băţu); 4 C.F.R. Petroşani, 96 puncte; 5 Dinamo Braşov, 96 puncte; 6 Sănătatea Bucureşti, 95 puncte. În Cheile Bicazului a avut loc etapa finală a campionatului republican. Clasamentul general, alcătuit prin a-diţionarea rezultatelor de la cele trei etape, se prezenta astfel: 1 Metalul Hunedoara, 142 puncte (Avel Ritisan, Emeric Betegh, Gh. Barabassi şi Ion Dumitraş; antrenor Dan Pichiu); 2 C.S.U.— I.P.G.G., 140 puncte (Dan Vasilescu, Petre Bordea, Petre Băţu şi Mircea Săndulescu antrenor Matei 1
Sublinierile aparţin autorilor, pentru a desemna pe alpiniştii care au făcut parte din comitetul şi biroul federal.
Schenn); 3 A.S.A. Braşov II, 139 puncte (Aurel Irimia, Nicolae Sbîrcea şi Andrei Kope); 4 A.S.A. Braşov I; 5 Sănătatea Bucureşti; 6 Creaţia Braşov; 7 Dinamo; 8 C.F.R. Petroşani; 9 Sănătatea Arad. O bună şi demnă comportare au avut-o studenţii de la I.P.G.G. În 1968 s-a organizat campionatul republican pentru tineret, cu o etapă de iarnă şi una de vară. Redăm clasamentul final: feminin — 1 C.S.U.—I.P.G.G. (Georgeta Niţescu, Maria Brănescu şi Eva Sekeli); 2 Dinamo; 3 Griviţa Roşie; masculin — 1 A.S.A. Braşov I (L. Cociş, P. Dragoş şi I. Iordan); 2 A.S.A. Braşov II; 3 Dinamo. În cinstea zilei de 23 August 1968 a avut loc alpiniadă festivă cu participarea alpiniştilor bulgari. Ev. Hristov, St. Stoicov, K. Dolopciev, M. Gaidarov, I. Kondi-lorov. Dintre alpiniştii români au luat parte Avel Ritisan, Emil Coliban, Mircea Opriş, Nicolae Nagy şi Nicolae Sbîrcea. Au fost escaladate trasee de gradul IV şi V, ca: Fisura Răsucită, traseul celor Trei Surplombe, Balcoanele şi Fisura însorită, toate în Coştila-Bucegi. Secţia de alpinism a C.S.U.—I.P.G.G. (preşedinte Nicolae Dobre, un alpinist sobru şi competent), a organizat în 1968 prima alpiniadă-Studenţească, la care au fost invitate şi celelalte secţii alpine din ţară. Prima etapă, de iarnă, a avut loc în masivul Bucegi la 14 aprilie. Au participat: Griviţa Roşie cu 11 sportivi, Sănătatea Bucureşti cu 5 sportivi, Centrul universitar Brasov-Creaţia Braşov cu 14 sportivi şi C.S.U.—I.P.G.G. cu 39 sportivi. S-au parcurs trasee de gradul l—3 B. Etapa a doua, de vară, s-a desfăşurat tot în Bucegi la 13 octombrie, participînd: Griviţa Roşie cu 6 sportivi, Sănătatea Bucureşti (3), Centrul universitar Iaşi (11), Institutul de fizică atomică şi C.S.U.—I.P.G.G. cu 33 sportivi. S-au parcurs trasee de la gradul 1 B la 6 A. Clasamentul general se prezenta astfel: 1 C.S.U.— I.P.G.G., 293 puncte; 2 Griviţa Roşie, 84 puncte; 3 Centrul universitar Iaşi, 63 puncte; 4 Sănătatea Bucureşti, 45 puncte; 5 C.U.B.— Creaţia Braşov, 27 puncte, şi Institutul de Fizică Atomică, 18 puncte. Nu putem menţiona toate echipele participante, dar pentru cunoaşterea unei activităţi vom cita pe cele masculine care au efectuat trasee de la gradul IV în sus, iar pe cele feminine — de la gradul III: Griviţa Roşie (feminin) — traseul Flamura Roşie (Roxana Teodorescu ş.a.); masculin — Fisura Răsucită (Lucian Măinescu şi Cornel Diaconescu) şi Fisura Mult Dorită (Gabriel Teodorescu ş.a.); C.U.Iaşi — Fisura Răsucită (Alexandru Brumărescu şi Sandu Crăciun); C.S.U.—I.P.G.G. (feminin) — traseul Veveriţa (Veronica Gheţie, Maria Brănescu şi Valentina Popescu); masculin — traseul Balcoanele (Petre Bordea şi Petre Băţu), traseul Policandru (Mircea Săndulescu ş.a.), Fisura Răsucită (Gheorghe Peteu, Teodor Săndulescu şi Victor Bîrcă); Doru Vasilescu a omologat traseul Hermann Buhl. Alpiniadă peste hotare. Munţii Rila din Bulgaria au găzduit, între 10 iulie şi 4 august, o alpiniadă internaţională la care au luat parte şi alpiniştii din R.D.G., R.F.G., Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi România. De la noi au participat Mircea Opriş, Avel Ritisan, Emil Coliban, sub conducerea lui Nicolae Dobre. Echipa română, avînd cap de coardă pe Mircea Opriş, a reuşit prima escaladă, după premieră, a Vîrfului Golian Cupen, pe faţa nordică; de asemenea, au urcat traseul Vejdite, grad VI B, (Emil Coliban, ş.a.) şi traseul Al VIII-lea Congres, grad VI B (Avel Ritisan, ş.a.). Alte fapte şi activităţi. F.R.T.A., că şi celelalte federaţii răspunzătoare de discipline sportive pentru care se organizau competiţii europene şi mondiale, a alcătuit un „lot", lotul R.S.R. — 1968, la alpinism. Masculin: Aurel Irimiia, Alexandru Floricioiu, Avel Ritişan, Matei Schenn, Dumitru Chivu, Nicolae Nagy, Nicolae Sbîrcea, Gheorghe Vrăjitoru, Mihai Szalma, Mircea Opriş şi Alexandru Szylagy; antrenorul lotului Dan Pichiu. Pe parcursul anilor vor apare asemenea loturi la tineret şi la feminin. Activitatea de munte în 1968 era supravegheată şi de alte trei organizaţii cu preocupări turistice mai largi, mai complexe: Biroul de Turism pentru Tineret, Secţia de turism din cadrul U.G.S.R. şi Oficiul Naţional de Turism. De remarcat este faptul că, la început, toate cele trei organizaţii nou create s-au ocupat intens şi de alpinism. Cu timpul, ultimele două şi-au îndreptat atenţia, cu precădere, spre alte sfere ale activităţii (turism pe litoral, circuite, excursii peste hotare, odihnă şi tratament în staţiuni balneoclimaterice etc.). B.T.T., în schimb, continuă să se preocupe intens şi de alpinism. Succesele acestei organizaţii turistice care îşi desfăşoară activitatea sub egida Comitetului Central al U.T.C. sînt demne de invidiat1.
1969 Ascensiuni. Echipa Iosif Gheţie, Gabriel Teodorescu a parcurs, iarna, creasta Carpaţilor Meridionali în 28 de zile (februarie-martie). Premiere. Bucegi: 14 septembrie — traseul Central din Umărul Gălbenelelor, grad IV B (Radu Slăvoacă, Halina Lascăr); traseul Dinamo '69, grad V B (Mircea Opriş, ş.a.); Hornul Mare din 1
Am sugera forurilor competente ca ghizii recrutaţi şi formaţi de B.T.T. — tineri ce depăşesc vîrsta de 30 de ani — să fie folosiţi de Ministerul Turismului, întrucît viaţa a dovedit că, abia după această vîrstă, se cîştigă experienţa corespunzătoare.
peretele Gălbenelelor, grad IV .B. (Dan şi Doru Vasilescu); traseul Hornul Agăţat,. Grad IV A (Petre Bordea, Gheorghe Petcu); Cheile Bicazului: traseul Fisura Artei, grad VI B (Taina Duţescu, Emil Coliban, premieră feminină); 11 mai — traseul Santinela de la Gîtul Iadului, grad VI A (echipa Griviţa Roşie, premieră feminină); Cheile Nerei: mai — creasta nordică, grad IV A (Francisc Wild, Titus Ştefanov, Toth); septembrie — traseul Direct din Turnul Begului, grad V A (Walter Eisele, Francisc Wild, cap schimbat); Fisura Frontală, grad IV A (Francisc Wild, Adam Silier); Munţii Buila: traseul Creasta cu Pini, grad IV A (Iosif Gheţie, Nicolae Tătulescu); Munţii Retezatului: Creasta Vulturilor, grad IV A (Dan Vasilescu, Petre Bordea). Ascensiuni peste hotare. La aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Vladimir Ilici Lenin, alpiniştii sovietici au sărbătorit acest eveniment printr-o ascensiune în Munţii Pamirului, pe Vîrful Lenin (7 134 metri) invitînd la această festivitate reprezentanţii mai multor naţiuni. Din partea României au participat la ascensiune braşoveanul Ion Coman şi secretarul federal Mircea Mihăilescu. Alte două ascensiuni s-au efectuat în Tatra cehoslovacă: peretele nordic din Ganek grad VI (Valentin Garner, Wolfgang Ginzel); traseul Oschelpanzer, grad VI (Valentin Garner şi un ceh). Alpiniade, campionate, concursuri. Anul 1969 a debutat cu o iniţiativă importantă: hotărîrea F.R.T.A. de a se renunţa la cronometru în concursurile de căţărătură şi introducerea unor probe tehnice în conformitate cu cerinţele alpinismului mondial. Calendarul competiţiilor sportive republicane pe 1969 cuprindea: campionatul republican, etapa de iarnă, 24—30 martie, în masivul Retezat; etapa I de vară,. 5—8 iunie, în masivul Piatra Craiului; etapa a II-a de vară, 25—27 iulie, în Cheile Bicazului; etapa a III-a de vară (finala), 3—7 septembrie, în masivul Bucegi; alpiniada republicană a tineretului, etapa de iarnă 20—23 februarie în masivul Ciucaş; etapa de vară (finala), l—3 august, în masivul Bucegi; Cupa federaţiei la alpinism, 22 —28 septembrie (omologarea premierelor alpine). Campionatul republican de alpinism, seniori, etapa de iarnă, a avut loc în masivul Retezat. Au participat opt echipe. Juriul a fost condus de Ion Coman. Clasamentul etapei s-a prezentat astfel: 1 A.S.A. Braşov, 101 puncte, 19h42' (Dumitru Chivu, Nicolae Nagy şi Matei Schenn); 2 Sănătatea Bucureşti, 101 puncte, 20h42' (Simion Codreanu şi Emil Coliban); 3 C.F.R. Petroşani, 101 puncte, 22h42', (Nicolae Nevezi, Gheorghe Vrăjitoru şi Dumitru Bîrlida); 4 C.S.U.—I.P.G.G.,-101 puncte, 24h02'; 5 Dinamo, 101 puncte, 26h49' 6. Unirea Cluj 101 puncte, 44h59'; 7 Metalul Hunedoara 81 puncte. Revelaţia etapei a fost asociaţia Sănătatea Bucureşti. Între 3 şi 6 septembrie s-a desfăşurat în Bucegi ultima etapă a campionatului republican de alpinism, seniori. S-au prezentat echipele: Sănătatea Bucureşti, C.S.U.— I.P.G.G.., C.F.R. Petroşani, A.S.A. Braşov, Dinamo Braşov, Creaţia Braşov, deci numai cinci echipe, ultima nefiind admisă deoarece nu avea formele regulamentare. S-au făcut relatări în presă privind escaladele pe traseele Fisura Mult Dorită, grad VI A (Dan Vasilescu, Petre Bordea, Mircea Săndulescu) şi traseul Policandru, grad V B (A.S.A. Braşov). Clasamentul final al anului arăta astfel: 1. A.S.A. Braşov, 2. Sănătatea Bucureşti, 3. C.F.R. Petroşani, 4. C.S.U.—I.P.G.G., 5. Dinamo Braşov. În luna februarie 1969 a avut loc alpiniada de iarnă pentru tineret în masivul Ciucaş. Au participat 14 echipe de băieţi şi 4 de fete din secţiile alpine ale cluburilor şi asociaţiilor: A.S.A. Braşov, Dinamo Braşov, C.S.U.— I.P.G.G., Politehnica Braşov, Celuloza Zărneşti, Voinţa Braşov, Creaţia Braşov, Griviţa Roşie, Torpedo Tohan şi C.F.R. Petroşani. Clasamentul etapei: masculin — 1 Dinamo (Florian Băncilă, Petre Silaghi, Andrei Barlq, Gheorghe Comşa); 2 Celuloza Zărneşti (Nicolae Colţea, Nicolae Bulmez, Nicolae Munteanu); 3 A.S.A. Braşov (Petre Drăguş, Ion Andrei, Ion Gaibăr, Ilie Irodan); feminin — 1 C.S.U.—I.P.G.G. (Georgeta Bordea, Maria Dră-nesou, Veronica Gheţie); 2 Dinamo Braşov (Viorica Gheoarcă, Rodica Marcu, Hilde Martin la o oră şi patruzeci de minute după campioane); 3 Politehnica Braşov (Crina Niţescu, Floarea Şerban, Rodica Oprea, Doina Cărămidar). Etapa de vară la tineret s-a desfăşurat în masivul Bucegi unde, din cele 18 echipe participante la etapa de iarnă, s-au prezentat numai 12, nouă de băieţi şi trei de fete. Neparticiparea unor echipe şi la etapa de vară a afectat clasamentul final, care nu mai apare semnificativ sub raportul valorii echipelor şi a fiecărui concurent al lor. Alpiniada universitară, ediţia a doua, şi-a desfăşurat etapa I-a de iarnă, la 27 aprilie, în masivul Bucegi. Au fost prezente următoarele secţii de alpinism: C.S.U.— Politehnica Braşov, ai cărui sportivi au urcat Fisura însorită (Maxim Nicolau şi Gheorghe Sipeţeanu), şi echipa Traian Tisa şi Vasile Cojocaru; Fisura Răsucită (Nicolae Alexandru, Sorin Muntz şi Ionel Popită). De asemenea: C.S.U.— Universitatea Iaşi, Fisura însorită (Virgil Vaşloban şi Lucian Holban); traseul Balcoane (Alexandru Brumărescu, Akos Bajosi, Zoltan Covacs şi Gheorghe Lungu); C.S.U.—I.P.G.G., Fisura Răsucită (Nicolae Tătulescu, Mircea Săndulescu, Doru Vasilescu şi Alexandru Stan); Griviţa Roşie, Muchea peretelui Coştilei. Etapa a doua, de vară, a avut loc tot în Bucegi, la 12 octombrie. Au fost prezente: C.S.U.—Politehnica Braşov, care a escaladat — Fisura Mult Dorită (Maxim-Nicolau şi Zoltan Tomai); traseul Herman Buhl (Vasile Cojocaru şi Wilhelm Lofler); traseul Balcoane (Traian Tisa, Florin
Sipeţeanu şi Moise Săuchea); Fisura însorită (Sorin Muntz, Peter Ring şi Ionel Popită); Fisura Răsucită (Paul Giuroiu, Ioan Hodor şi Larion Cîrlan); creasta Coştila-Gălbenele (Crina Niţescu, Eva Covacs şi Floarea Şerban); C.S.U.—Universitatea Iaşi — Fisura Mult Dorită (Gheorghe Lungu şi Zoltan Covacs); traseul Policandru (Akos Bajosi şi Nicolae Florea); traseul Balcoane (Nicolae Mătăsaru, Teodor Saloziuc, Lucian Holban, Costache Benea şi Alexandru Brumărescu); traseul Hermann Buhl (Virgil Grigori, Virgil Vaşloban); creasta Coştila Gălbenele (Ana Simon, Gabriela Iosub); Griviţa Roşie — traseul Trei Surplombe (Teodor Tomov şi Mircea Ivanovschi); Sănătatea Bucureşti — Fisura Suspendată (Alexandru Pătraşcu şi Simion Codreanu); Voinţa Sibiu — traseul Furcile (Adolf Meltzer şi Dieter Ungar); Sănătatea Oradea — traseul Furcile (Peter Obermayer şi Iosif Ilyeş); traseul Marea Surplombă (Vasile Szoszollocsy şi Petru Wittmann); C.S.U.— I.P.G.G. — Fisura Albastră (Iosif Gheţie şi Alexandru Bulgăr); traseul Lespezile (Doru Vasilescu şi Alexandru Stan); Fisurile Centrale (Laurenţiu Popper, Costin Ganea, Victor Panaitescu, Nicolae Tătulescu, Nicolae Anghelide, Mircea Săndulescu şi Alexandru Brătilă); traseul Lespezile (Petre Bordea, Gheorghe Peteu şi Petre Baţu-Mihai Gheţie şi Maria Brănescu). Clasamentul alpiniadei universitare: 1 C.S.U.—I.P.G.G., 2 C.S.U.—Politehnica Braşov, 3 C.S.U.—Universitatea Iaşi, 4 Griviţa Roşie, 5 Voinţa Sibiu, 6 Sănătatea Oradea, 7 Sănătatea Bucureşti, 8 A.S.A. Braşov. In 1969, C.N.E.F.S. a acordat următoarele titluri şi distincţii: titlul de maestru emerit al sportului, la alpinism, lui Aurel Irimia şi Alexandru Floricioiu, titlul de maestru al sportului la alpinism lui Avel Ritişan, Nicolae Nevezi, Dumitru Chivu şi Matei Schenn,distincţia „Merite în activitatea sportivă" lui Nicolae Dobre şi Ion Coman. În anul 1969 au obţinut categoria I-a un număr de 53 sportivi astfel: municipiul Bucureşti — 18, judeţul Braşov — 18, judeţul Cluj—5,; judeţul Hunedoara — 5, judeţul Iaşi — 4, judeţul Arad — 2 şi judeţul Bihor— 1. Pe asociaţii C.S.U.—I.P.G.G. Bucureşti (Dan Vasilescu, Iosif Gheţie, Doru Vasilescu, Petre Bordea, Alexandru Stan, Gheorghe Peteu, Emanuel Cosmovici, Mircea Săndulescu, Nicolae Tătulescu, Petre Băţu, Maria Brănescu şi Georgeta Bordea); Griviţa Roşie — Bucureşti (Teodor To-mov); Sănătatea — Bucureşti (Alexandru Pătraşcu, Emil Coliban şi Simion Codreanu); Dinamo — Braşov (Adrian Tănase, Liviu Ciucăşel, Mircea Opriş, Andrei Barla, Petre Silaghi, Gheorghe Comşa, Constantin Condrea); A.S.A. — Braşov (Nicolae Nagy); Celuloza — Zărneşti (Traian Flucus, Alexandru Silaghi, Nicolae Bănuţ, Ştefan Străvoiu, Ştefan Sperchez, Nicolae Colţea); Creaţia — Braşov (Călin Rîpea, Eugen Bindu, Gheorghe Crişan, Andrei Kope); Unirea Cluj (Valentin Crăciun, Dinu Bucur, Nicolae Gyongyosi, Domokos Kalman, Bela Vigh); Sănătatea — Oradea (Petre Obermeier); Sănătatea — Arad (Francisc Wild, Walter Eisele); C.F.R. — Petroşani (Gheorghe Vrăjitoru, Vasile Tămaş, Dumitru Bîrlida); Metalul — Hunedoara (Ion Schiau, Emeric Betegh); Universitatea — Iaşi (Zoltan Covacs, Akos Baj6si, Gheorghe Lungu1). LOTUL REPUBLICAN LA ALPINISM PE 1969. Seniori: Dumitru Chivu, Emil Coliban, Liviu Ciucăşel, Nicolae Nagy, Mircea Opriş, Avel Ritişan, Matei Schenn, Adrian Tănase şi Dan Vasilescu. Feminin: (Taina DuţescuD Viorica Gheoarcă, Rodica Marcu, Georgeta Niţescu. Tineret: Ioan Andrei, Nicolae Bulmez, Florian Băncilă, Marian Dinu, Ioan Gaibăr, Simion Meţente, Iosif Nacu, Dumitru Prvoiă, Gheorghe Runceanu, Ioan Runceanu, Ştefan Sperchez, Nicolae Sparghiu, Alexandru Stan şi Nicolae Zărnescu. Tot în 1969 a avut loc o întîlnire cu alpinişti din Bulgaria, Cehoslovacia şi Austria. Din partea bulgarilor au participat: Mihail Kovacev şi Ognaian Baldjinski. Cehoslovacii au fost reprezentaţi de Jiri Svecik, Wladimir Farcaş şi Jiri Jira, iar austriecii de Hans Maunter. S-au făcut ture de prezentare pe Valea Gălbenelelor, Circurile-Văii Albe, Brîul Coştilei. Prin H.C.M. nr. 140 din 1969, s-a constituit un organism de prevenire a accidentelor şi de salvare a celor accidentaţi pe munte. Despre istoricul acţiunilor de salvare-întreprinse mai înainte şi despre noul organism, numit SALVAMONT, vom relata în paginile următoare. Premiere. Masivul Bucegi: traseul Aurel Irimia din Claia Mare, grad VI A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu); Masivul Buila: 10 iulie — traseul Lunii, grad V A (Iosif Gheţie, Nicolae Tătulescu); 30 iulie — traseul Pasărea Phoenix din Claia Strîmbă, grad VI A (Iosif Gheţie Nicolae Tătulescu, Alexandru Bulgăr), 11 septembrie — traseul Hornul Surpat, grad IV A (Gheorghe Peteu, Mircea Săndulescu), 14 septembrie — traseul Surplombele Livezii cu Mesteceni, din peretele Livezii cu Mesteceni, grad V B (Nicolae Tătulescu, Gheorghe Peteu, Mircea Săndulescu), 19 septembrie — traseul Frontal, creasta nord-estică din Santinela Cheii, grad IV A (Dan Vasilescu, A-lexandru Bulgăr), traseul Hornul cu Cheie, grad IV B (Iosif Gheţie, Marin Gherasim), traseul Hornul Ploilor, grad V A (Iosif Gheţie, Constantin Georgescu), traseul Brînduşa de toamnă —Stogoşoare I, grad V A (Dan şi 1
Vezi Buletin informativ — F.R.T.A., nr. 9—1970.
Doru Vasilescu), 4 iunie — Creasta cu Pini—Stogoşoare II, grad IV A (Iosif Gheţie, Nicolae Tătulescu), 14 august — traseul Turnul Mirajului—Stogoşoare III, grad V A (Nicolae Tătulescu, Iosif Gheţie, Mircea Săndulescu). Ascensiuni şi expediţii peste hotare. Turcia: expediţia în Anatolia, sectorul nordic şi ascensiunea Vîrfului Er-ciyes (3 910 metri) (Ion Coman, Valentin Garner); Polonia: 10—15 martie — Muchia sud estică din Mnich (Iosif Gheţie, Dan Vasilescu); Bulgaria: 5—12 august — traseul Sprîncenelor, Malioviţa, grad VI A (Iosif Gheţie, Dan Vasilescu), traseul al VIII-lea congres al P.C.B., grad VI B (Dan Vasilescu, Iosif Gheţie, Alexandru Bulgăr), traseul Silven, grad VI A (Alexandru Bulgăr, Dan Vasilescu, Iosif Gheţie), traseul Armata poporului, grad VI A (Dan Vasilescu, Iosif Gheţie, Alexandru Bulgăr); Cehoslovacia : traseul Zabikon, Tatra, grad VI (Nicolae Nagy, Paul Fozocoş). Campionatul republican de alpinism, încă din 1969, F.R.T.A. a introdus o inovaţie în desfăşurarea concursurilor: renunţarea la criteriile calendaristice ianuarie-decembrie, şi înlocuirea acestor criterii cu altele, adică începînd cu luna iunie şi terminînd anul următor în martie — aprilie. Etapa I-a de vară s-a efectuat în masivul Piatra Craiului între 5 şi 8 iunie 1969, cînd s-au escaladat traseele: Floarea de colţ, grad V B, echipa C.S.U.-I.P.G.G. 23 August „ V A, „ A.S.A.-Braşov Fisura nordică „ V A. „ Metalul-Hunedoara Alveolelor „ V A, „ C.F.R.-Petroşani Genţianei „ V A, „ Griviţa Roşie Fisura Cenuşie „ V B, „ Dinamo-Celuloza-Zărneşti şi Unirea-Cluj Diana grad IV B, echipa Sănătatea-Bucureşti Sîngele Voinicului „ IV B, „ Sănătatea-Arad Etapa a II-a de vară a avut loc în Cheile Bicazului între 25 şi 27 iulie 1969, pe traseele : Santinela de la Gîtul Iadului grad VI B, echipa Celuloza-Zărneşti Fisura Artei „ VI B, „ C.F.R.-Petroşani Faţa Mare din Poliţele Bardosului ,, VI A, „ A.S.A.-Braşov a XX-a aniversare „ VI A, „ Sănătatea” Pintenul Cătălin „ V Bucureşti Strungii cu Mesteceni „ V B, „ Dinamo-Braşov Pintenul Cătălin „ V B, „ Sănătatea-Arad Fisura Neagră „ V B, „ Unirea-Cluj Hornul Mare din Poliţele Bardosului V B, „ Metalul-Hunedoara, Creaţia-Braşov. Etapa a treia de iarnă s-a desfăşurat în masivul Retezat, în perioada 10—15 martie 1970. La etapele de vară opt echipe aveau cîte 75 de puncte, iar în etapa de iarnă numai trei echipe au efectuat traseul în totalitatea lui. Clasamentul general: 1 A.S.A.-Braşov, 2 Sănătatea-Bucureşti, 3 MetalulHunedoara, 4 Dinamo-Braşov, 5 C.F.R.-Petroşani, 6 Celuloza-Zărneşti, 7 Unirea-Cluj, 8 SănătateaArad. Paralel cu campionatul seniorilor s-au desfăşurat şi întrecerile feminine şi de tineret, după acelaşi sistem, vară-iarnă. Nu s-au dat nume, ca şi la concursurile de seniori. Etapa I-a, de iarnă, a alpiniadei universitare a avut loc în masivul Bucegi, la 5 aprilie 1970. Au participat: C.S.U. — Universitatea Iaşi, ai cărui sportivi au efectuat traseul Balcoane (Zoltan Covacs şi Akos Bajosi — Alexandru Brumărescu şi Virgil Grigori); Politehnica Braşov — traseul Balcoane (Maxim Nicolau, Moise Sănchia şi Florin Moraru), traseul Herman Buhl (Vasile Cojocaru, Wilhelm Lofler şi Paul Giuroiu), Fisura Însorită (Traian Tisa, Nicolae Alexandru şi Marian Lala), Fisura Răsucită (Zoltan Tomai, Ionel Popită şi Ioan Hodor); C.S.U.-I.P.G.G. — traseul Hermann Buhl (Dan Vasilescu şi Marian Dinu), Tavanele Văii Verzi (Petre Băţu, Traian Haneş şi Laurenţiu Popper); Politehnica Timişoara, A.S.A. Braşov, Sănătatea Bucureşti, Griviţa Roşie, C.F.R. Sibiu, Voinţa Sibiu, Metalul Hunedoara şi Creaţia Braşov. Etapa a II-a de vară a alpiniadei universitare s-a desfăşurat tot în masivul Bucegi la 18 octombrie 1970. Au luat parte C.S.U. Politehnica Braşov, sportivii săi au urcat Fisura însorită (Zoltan Tomai, Ion Dornauer şi Marian Lala), traseul Flamura Roşie (Crina Niţescu, Eva Covacs şi Floarea Şerban); C.S.U. Universitatea Iaşi — Fisura Răsucită (Virgil Grigori, Mircea Maftei şi Alexandru Brumărescu); Dinamo Braşov — Fisura Răsucită (Mircea Stîngaciu, Iosif Nako şi Florian Băncilă); Griviţa Roşie — traseul Hermann Buhl (Octavian Mihăluş şi Teodor Tomov); C.S.U.-I.P.G.G. — Fisura Suspendată (Mircea Săndulescu şi Marin Gherasim), Fisura Răsucită (Dan Vasilescu, Traian Manea, Costin Ganea, Dumitru Dunca şi Mircea Alexandru), Fisura Suspendată (Gheorghe Peteu şi Theodor Săndulescu). În clasamentul general primele trei locuri au fost ocupate de: C.S.U.-I.P.G.G., Politehnica Braşov şi Universitatea Iaşi. O menţiune deosebită trebuie făcută pentru C.S.U.-I.P.G.G., care a deschis o nouă zonă alpină, Buila-Vînturariţa, primind pentru aceasta „Cupa F.R.T.A. — 1970" şi „Medalia de aur", ca realizatori ai traseului Pasărea Phoenix de gradul VI. Au primit diplome următorii alpinişti care au efectuat premiere în zonă: Iosif Gheţie, Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr, Nicolae Tătulescu, Mircea
Săndulescu, Doru Vasilescu, Gheorghe Peteu, Marian Dinu, Nicolae Anghelide, Veronica Gheţie, Mihai Pupeza şi Nicolae Manea. Excursii şi ascensiuni peste hotare. În anul 1970 alpiniştii români au făcut o serie de deplasări peste hotare în vederea intensificării schimburilor de experienţă şi a perfecţionării măestriei lor sportive. S-au deplasat şase grupuri: două în Bulgaria, două în Cehoslovacia şi cîte unul în Turcia şi Italia, la care au participat 13 alpinişti şi 3 însoţitori. Expediţia din Turcia şi-a propus că scop principal escaladarea vîrfului Araratul Mare, obiectiv ce nu a putut fi atins, deoarece acest munte era scos din circuitul alpin. A fost, în schimb, escaladat, pe trei variante, vîrful Erciyes (3 916 metri) din Anatolia centrală. Grupul a fost condus de Ion Coman. În Italia alpiniştii au făcut o deplasare organizată de F.R.T.A., sub conducerea secretarului federal, profesorul Mircea Mihăilescu, la care au participat componenţi ai lotului republican şi campioni republicani în acelaşi timp, Dumitru Chivu şi Mircea Opriş. Ascensiunile ultimilor doi pe traseul Leonesse-Tron din masivul Gran Paradiso, grad IV, şi pe vîrfurile Breithorn (4165 metri) şi Kleine Matterhorn (3891 metri) au fost sub posibilităţile lor. În Cehoslovacia, echipa alcătuită din Nicolae Nagy şi Paul Fozocoş a participat la tabăra internaţională de la lacul Poprad (Tatra înaltă). Românii au suit traseele Puşkaş, grad VI, din Volova Turnia, şi traseul Puşkaş din peretele Osargance (peretele dracului), grad VI. Cea de a doua echipă prezentă în Cehoslovacia, compusă din Dumitru Bîrlida şi Ion Sîn, însoţiţi de antrenorul Alexandru Zolotaru, membri ai asociaţiei C.F.R.-Petroşani, a mers pe traseele Puşkaş, grad VI, şi Stanislavski, grad V, din Zabia Veza (2 340 metri). În Bulgaria, prima echipă formată din Traian Flucus şi Petre Bogoiu a fost la întîlnirea internaţională de la Malioviţa, în munţii Rila, iar a doua echipă (Alexandru Bulgăr, Dan Vasilescu şi Iosif Gheţie) a parcurs traseele Academik, grad VI A, din vîrful Elenin (2 692 metri), Sprîncenelor, grad VI A, din vîrful Zlîe Zîb (2 678 metri), al VIII-lea congres, grad VI A, din peretele Roşu, a XX-a aniversare, grad VI A, din peretele sud-estic al Dvuglavului (2 605 metri) şi traseul Academik, grad VI A, din Acele Diavolului.
1971 Ascensiuni. Parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali a cunoscut o mare afluenţă în acest an: 19 ianuarie — 8 februarie, pe ruta Sinaia—Băile Herculane, echipa Dinamo Braşov (Adrian Tănase, Mircea Opriş, Mircea Noaghiu, Gheorghe Comşa); 23 ianuarie — 12 februarie, Sinaia—Băile Herculane, echipa Celuloza Zărneşti (Traian Flucus, Ion Coleşiu, Alexandru Silaghi, Petru Silaghi); 5 februarie — 11 martie, Băile Herculane—Sinaia, echipa Sănătatea Bucureşti (Alexandru Pă-trascu, Mihai Pachiţac, Mihai Stancu); 12 februarie — 21 martie, Sinaia—Băile Herculane, echipa Sănătatea Bucureşti (Emil Coliban, Simion Codreanu, Petre Bogoiu); 24 februarie — 21 martie, Sinaia—Băile Herculane, echipa A.S. C.F.R. Petroşani (Gheorghe Vrăjitoru, Dumitru Bîrlida, Moise Boda). Premiere de iarnă. Între 10 şi 13 ianuarie 1971 echipa Emil Coliban şi Tania Duţescu a realizat o performanţă excepţională, premiera de iarnă, în formaţie mixtă, a traseului Speranţei, din peretele Văii Albe—Bucegi (Cele trei nopţi petrecute în perete sînt o mărturie că aceasta echipă ar fi putut, încă de pe atunci, întreprinde şi escalade de importanţă internaţională); 22 ianuarie —traseul Trei Surplombe1 din peretele Gălbenelelor, echipa (Dumitru Chivu, Nicolae Nagy); 28—29 ianuarie — traseul Fisura Albastră din peretele Văii Albe, a doua ascensiune de iarnă (Iosif Gheţie, Cezar Manea, cap schimbat). Premiere de vară cu noi regiuni de căţărătură, deschise: Cheile Vîrghişului, 10 august — traseul Vînătorilor de munte, grad IV A (Nicolae Nagy, Alexandru Brumărescu); 11 august — Citadela Dărîmată, grad IV B (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu); 12 august — Santinela Peşterii, grad IV B (Matei Schenn, Alexandru Brumărescu); 13 august — Surplomba Peşterii Mari, grad V A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat); 14 august — Turnul Porumbeilor, grad IV B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); 16 august — traseul Marius, grad IV B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); 16 august — traseul Mereşti, grad IV B (Nicolae Nagy, Alexandru Brumărescu); Piatra Craiului: 7 iulie — traseul Surplomba Hornului din peretele canionului Ciorînga Mare, grad V B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); Faţa nordică a Turnului Mare al Dianei, grad V A (Nicolae Nagy, Emilian Cristea); iulie — Fisura Galbenă, din Ciorînga Mare, grad V A (Dumitru Chivu, Matei Schenn); traseul cu Narcise, din Ciorînga Mare, grad IV B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); Postăvarul: 22 august — traseul numărul l, din Vanga Mare, grad V A (Adrian Tănase, Liviu Ciucăşel, C. Condrea); traseul Surplomba de Aur, din Cheile Rîşnovului, grad V A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat). Ascensiuni peste hotare. Polonia. Prin intermediul F.R.T.A., a fost programată pentru anul 1971 o deplasare a cinci alpinişti ai C.S.U.-I.P.G.G., în Tatra poloneză, pentru zece zile: Nicolae 1
Această premieră o revendică şi echipa Dinamo Braşov, respectiv Nicolae Jitaru, ca făcută în 1961 în cadrul unei alpiniade. Dumitru Chivu precizează însă că această alpiniadă a avut loc în luna aprilie şi că echipa Dinamo a ieşit prin traseul Grotelor.
Dobre, preşedintele secţiei (conducător), Dan Vasilescu (antrenor), Alexandru Bulgăr, Mircea Săndulescu şi Nicolae Tătulescu. În regiunea Monch (călugărul) alpiniştii noştri au escaladat: 3 septembrie — traseul Clasic din peretele nord-vestic din Mnich, grad IV (Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr, cap schimbat); traseul Uznansky din peretele sudic, grad V (Mircea Săndulescu, Kostek); traseul Robakevici Uchmanski din Kopanad—Vrotami, grad V (Mircea Săndulescu, Nicolae Tătulescu, cap schimbat); 4 septembrie — traseul Zabi—Mnich, pe creasta Zabia—Lalea, grad V (Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr, cap schimbat); traseul Uztupsky din peretele vestic Zabi-Mnich, gradul V (Mircea Săndulescu şi polonezul Kostek, cap schimbat); o septembrie — traseul Clasic din peretele nordic Mnich, grad VI (Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr, cap schimbat); traseul Orlovsky din peretele nordvestic Mnich, grad V (Mircea Săndulescu, Kostek); traseul Robakevici din acelasi perete, grad III (Uznansky, Nicolae Dobre şi Nicolae Tătulescu); Alaska Taina Duţescu a fost în 1971 pentru studii în America de Nord. Acolo a cunoscut mai mulţi alpinişti. În august, împreună cu Joseph LaBelle, a urcat, în masivul St. Elias, din Alaska, două trasee: Steele şi Lucarna (5 227 metri). Alte fapte importante. La 18 martie 1971 a apărut decretul prezidenţial nr. 78 prin care s-a înfiinţat Ministerul Turismului.
1972 Ascensiuni. Începînd din 1971 şi continuînd în 1972, secţia de alpinism a asociaţiei Sănătatea Bucureşti a organizat, cu persoane din afara asociaţiei, excursii de iniţiere alpină1, la care au participat între 15 şi 40 de amatori, la fiecare ieşire. Numai în 1972 s-au efectuat zece ture, iar că rezultat, în toamnă, au fost legitimaţi la sistemul competiţional treisprezece alpinişti. Premiere de iarnă. Bucegi: traseul Eftimie Croitoru şi traseul Andrei Ghiţescu (Emil Coliban ş.a.); martie — traseele Policandru, Fisura Mult Dorită, Fisura Pintenului Văii Albe şi Fisurile Centrale (Iosif Gheţie, Ştefan Grădinaru); Piatra Craiului: traseul Surplomba Hornului din Canionul Ciorînga Mare (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu). Premiere de vară. Bucegi: Fisura de la Grota Lupului, creasta cu Zimbri, grad V- B (Nicolae Nagy, I. Petrie); Hornul din Valea Lupului, grad V B (Dumitru Chivu, Nicolae Nagy, Matei Schenn); Hornul Jepilor Mici, grad V B (Alexandru Brumărescu, A. Tritoni); Hornul Vinclu, grad V B (Cezar Manea, Şerban); Piatra Mare: Fisurile Gemene, grad IV A (Lala Marian, ş.a.); Buila Vînturariţa: creasta Margareta din Claia Strîmbă, grad IV B (Mihai Pupeza ş.a.); traseul 23 August din peretele Livezii cu Mesteceni, grad IV B (Dan Vasilescu ş.a.); Cheile Bicazului: traseul Fecioarei din peretele Mariei, grad V A (Dan Vasilescu, Dumitru Dunca, Alexandru Bulgăr); traseul lui Peşte din Suhard, grad IV B (Dam Vasilescu, Dumitru Dunca ş.a.); Piatra Craiului: Hornul Suspinelor, grad IV B, Surplomba cu Garoafe, grad IV B şi traseul Şindileriei, grad IV B, toate din Padina Şindileriei (Nicolae Nagy, Emilian Cristea); Valea Cernei: traseul Victoria, grad V A (A. Silier. I. Wottinger, I. Almasi); traseul Scorpionul, grad IV B (Nicolae Balmez, Emil Luzan, V. Tiponuţ); Surplomba Cenuşie, grad V A (Eugen Seracin, Fl. Bretoteanu, L. Soras). Ascensiuni peste hotare. Pamir: Vîrful Comunismului (1 495 metri), nou record românesc de altitudine (Alexandru Floricioiu, Adrian Tănase Vîrful Panoramik (5 800 metri), (Paul Fozocos); Iran: Muntele Demavand (5 671 metri) (Ion Coman, Anton Demeter ş.a.); Polonia: la întîlnirea reprezentanţilor ţărilor socialiste au participat şi doi români, Dumitru Chivu şi Matei Schenn. Alpinişti străini la noi în ţară. Între 7 şi 18 februarie 1972, alpiniştii cehi şi germani Fritz Bender, Ivan Dieska, Gustav Ginzel, Dieter List, Zdenek Lukes, Frontisek Pulpan, Jan Snab şi Vaclav Sirl au parcurs creasta masivului Făgăraşului, iar între 21 şi 28 februarie, grupul, sub conducerea lui Ginzel de la Slavia din Praga, a efectuat traversarea Munţilor Rodnei.
1973 Ascensiuni de vară. Bucegi: 17 septembrie — Fisura Albastră; Cheile Bicazului: 16 august — Fisura Artei. Ascensiuni de iarnă. Bucegi 26—27 decembrie — Fisura Albastră, a treia ascensiune de iarnă (Iuliu Ilyeş ş.a.); 31 decembrie — varianta Fisurii Albastre (Petre Santo, Mircea Săndulescu); Munţii Făgăraşului: martie — Creasta Arpăşelului — dublă traversare, dus-întors (Iosif Gheţie, Mihai Pupeza); Carpaţii Meridionali (Dan Vasilescu, Cezar Manea, Petre Santo). Premiere. Bucegi — stînca Sf. Ana: traseul Hornul Suspendat, grad IV B (M. Ene ş.a.); 1
Sportul, nr. 7065 clin 25 mai 1972, revista România pitorească, nr. 6, 1972, şi Buletinul informativ, C.S.U. — I.P.G.G., nr. 8— 9. 1972, p. 9.
traseul Discordiei, grad IV A (Mihai Sîrbu, M. Ene); traseul Mihai Sîrbu, grad IV A (Andrei Vîrlan ş.a.); Buila Vînturariţa: traseul Păianjenul Galben, din Claia Strîmbă, grad VI B (Dan Vasilescu, Cristian Andreescu ş.a.); traseul Grădinaru, din peretele Livezii cu Mesteceni, grad IV B (Cristian Andreescu ş.a.); traseul Fagul Trăsnit, grad IV B (Mihai Pupeza, Dan Vasilescu, Cristian Andreescu ş.a.); traseul Diedrul cu Brazi din Santinela Cheii, grad IV B (Dan Vasilescu, Crina Niţescu); Hornul Surprizelor, grad IV A (Iosif Gheţie, Constantin Georgescu, Nicolae Tătulescu); Munţii Postăvaru — Vanga Mare: Fisura Centrală, grad V A (C. Condrea, Adrian Tănase); traseul Hoinarilor, grad IV B (Adrian Tănase, Liviu Ciucăşel, Florin Băncilă); Valea Cernei: Hornul cu Trandafiri, grad IV A (Nicolae Balmez, Emil Luzan, N. Gruner); traseul Pintenul lui Belvedere, grad IV B (Francisc Bitai, N. Griiner); diedrul Galben, grad IV B (G. Ardelean, D. Pandiu, E. Pop). Ascensiuni peste hotare. Caucaz. Uşba de nord (Emil şi Taina Coliban, Ion Zincenco ş.a.); Alpi: Mont Blanc (4 807 metri) (Constantin Mititeanu).
1974 Anul 1974 se remarcă prin ascensiuni şi premiere dificile de iarnă. Ascensiuni: 2 ianuarie — varianta Fisurii Albastre (Mihai Pupeza, Ella Turculeţ); aceeaşi echipă a mai escaladat trasee din Ţancul Mic, Hermann Buhl, Balcoane şi Policandru; traseul Fisura Roşie (fără Hornul Negru), grad V B (Emil Coliban ş.a.); 5 ianuarie — Fisura Mult Dorită, grad VI A (Marius Stoenescu ş.a.); Munţii Făgăraşului: februarie — Colţul Bălăceni (Mircea Opriş, Liviu Ciucăşel — cu bivuac în perete); Cheile Bicazului: Santinele de la Gîtul Iadului, grad VI A (Mircea Opriş, Adrian Tănase). Premiere de iarnă: 2 ianuarie — Fisura Roşie, cu ieşire prin traseul Eftimie Croitoru (Petre Santo, D. Popovici); traseul 23 August, grad VI B (Marius Stoenescu ş.a.). Premiere de vară. Bucegi: traseul Tavanelor — Sf. Ana, grad IV A (Andrei Vîrlan ş.a.); Cheile Bistriţei: traseul Corlate, grad IV B (Marin Gherasim, Dan Vasilescu); Buila Vînturariţa: traseul Mihai Szalma, din Claia Strîmbă, grad VI A (Marius Stoenescu, Csaba ş.a.); Valea Cernei: Fisura Diavolulu grad V B (G. Săplăcan, Eugen Seracin, Nicolae Balmez, E. Pop, T. Molin); Hornul Şoimului, grad V B (Nicolae Baimez, Emil Luzan, I. Wottinger); Hornul cu Fereastră, grad IV A (G. Săplăcan, T. Fiscber, Gh. Gruia); Hornul din Belvedere, grad IV B (Francisc Bitai, N. Griiner); traseul Frontal, grad IV A (G. Ardelean, D. Pancliu); Munţii Trăscăului — Cheile Poienii: creasta Veveriţei, grad IV A (G. Bodea, N. Anca); traseul Turnul Cetăţii, grad IV B (G. Bodea, N. Anca); traseul Sierra Maestra, grad V A ( I. Opriş, G. Bodea); Fisura Centrală, grad IV B (G. Bodea, I. Opriş); Cheile Bicazului: traseul Fecioarei, grad V A (Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr, D. Dunca); Vadul Crişului: traseul Grota Zînelor, grad V A (Kiss Tlyeş, Ioan Botoş, Carol Kajtsa). Ascensiuni peste hotare. Caucaz: Ceghet Kara Başi, creasta vestică (3 770 metri), Pic Sciurovski (4 259 metri) şi Vîrful Elbrus (5 633 metri), (Walter Kargel); Vîrful Ghermoghenov, grad III A (Iosif Gheţie ş.a.); Vîrful Ceghet Kara Başi, grad IV B (Nicolae Moldoveanu, Alexandru Pătraşcu); Pic Sciurovski, peretele de nord, grad. V B (Emil Coliban, Avel Ritisan, Nicolae Moldoveanu, Ion Zincenco); Elbrus şi Pic Sciurovski (Iosif Gheţie ş.a.); Cehoslovacia: Ceski Ray — Munţii Elbei (Valentin Garner).
1975 Ascensiuni de iarnă. Retezat: creasta Vîntului, grad III A (Sanda Dumitrescu, Rita Duţă, Laura Cordaş); Bucegi: traseul Hermann Buhl, grad V A şi traseul Fisura Răsucită, grad IV B (Liliana Becea, şi alte fete); Creasta Carpaţilor Meridionali (Valentin Garner, Florin Mihăilescu, Ion şi Nicolae Cojanu, în 16 zile, record absolut). Premiere. Masivul Postăvarul, peretele sudic: creasta Iepuraşului, grad V A; Muchia Lupului cel rău, grad V B (Alexandru Pătraşcu ş.a.); Piatra Mare: traseul Tinereţii — Prăpastia Urşilor, grad IV B (Păun Busuioc, Al. Sipeţeanu, Blasiu Orban); traseul Tisei, grad IV B (Gh. Spătaru ş.a.); traseul Milenei, grad V A (Al. Sipeţeanu ş.a.); traseul Şoimilor, grad V A (D. Simbotin, FI. Ularu); Cheile Bicazului: traseul Lacrima de Piatră, grad VI A (Mircea Noaghiu, C. Pădureanu); traseul Iaşi '75, grad V A (M. Bucholtzer, Vicol Sfilaru); Valea Cernei: traseul Viperei, grad IV A (Eugen Seracin, T. Molin); traseul Codruţ, grad IV B (A. Neron, L. Krutsch); Fisura Garofiţei, grad IV B (Nicolae Balmez, Emil Luzan); traseul Haiducilor, grad IV B (Nicolae Balmez, Emil Luzan, G. Săplăcan); traseul Hercules, grad V A (Eugen Seracin, G. Săplăoan, V. Tiponuţ); Piatra Cuiului: 22 iunie — traseul Vulturilor, din Turnul Şpirlei (Mircea Opriş ş.a.); Cheile Bistriţei — Arnota: traseul Armata,
grad IV B (Dan Vasilescu, Marian Petcu); Muchia Cucuvelelor, grad V A (Dan Vasilescu, Gabriel Vlad, Dan Tescoveanu); Cheile Costeştilor: traseul Universitatea '75, grad IV B (Dan Vasilescu, Marin Gherasim, Marian Petcu, cap schimbat); Buila Vînturariţa: traseul Iris, din Claia Strîmbă, grad VI B (Cristian Andreescu, Marian Petcu ş.a.); Munţii Trăscăului — Cheile Poienii: traseul Hornul Mare, grad IV B (A. Szabo, I. Morek), traseul Răsăritului , grad VA (D. Oigs, Constantin Mititeanu); Cheile Rîmeţilor: traseul Cuibul cu Şoimi, grad V B (Marius Marcus, C. Rădoi, Costin Gondea). Ascensiuni peste hotare. Bulgaria: traseul Clasic din Malioviţa, grad V (Liliana Becea, Laura Cordaş); Afganistan: Koh e Bandaka (6 843 metri) (Ion Coman, Valentin Garner, Zoltan Covacs, Anton Demeter), a treia expediţie românească organizată de Ion Coman. S-au străbătut 16000 km cu două maşini Dacia 1100 şi un Trabant „ultimul tip".
1976 Premiere. Noi trasee alpine escaladate în masivul Postăvarul — Vanga Mare: traseul Prieteniei, grad IV A (Adrian Tănase, Nicolae Leuşcă); traseul Hornul Agăţat, grad IV A (Adrian Tănase, Liviu Ciucăşel, Nicolae Leuşcă); traseul Aniversării, grad V B (Radu Slăvoacă, Walter Kargel); traseul Fisurii Drepte, grad IV B (Florin Ularu, Dan Sîmbotin, L. Hathazi); Fisura întreruptă, grad IV B (Florin Ularu, Gheorghe Borcea, Dan Sîmbotin); traseul ,,S"-ul Mare, grad VA (Nicolae Leuşcă, L. Hathazi); traseul Gemeni, grad V A (Dan Sîmbotin, Gheorghe Borcea); Fisura Ruinei, grad IV B (Gh. Bota, K. Schnabel); traseul Garofiţei, grad IV B (Nicolae Leuşcă, L. Hathazi); traseul Diedrelor, din faţa înaltă, grad V B (Alexandru Pătrascu ş.a.); masivul Buila—Vînturariţa: traseul Luxandra, grad IV A (Dan Vasilescu, Marin Gherasim); masivul Bucegi: traseul Inominata, din peretele Policandrului, grad V B (Alexandru Pătrascu ş.a.); munţii Trăscăului — Cheile Poienii: traseul Creasta Ascunsă, grad IV A (G. Bodea, F. Kâytar); Hornul Bogza, grad V A (L. Moravek, Marek, Troznay); traseul Mihai Szalma, grad VA (G. Bordea, A. Crişan, L. Moravek); traseul Ţancului Sălbatic, grad IV A (Eva Kolcza, Dan Vasilescu, Sănduţă Casian); traseul Ruxaii-dra, grad IV A (Dan Vasilescu, Marin Gherasim); masivul Domogled — Valea Cernei: traseul Surplombele din Vîlcel, grad VI A (Iuliu Ilyeş, Fr. Bitai, N. Gruner. K. Kajtsa); traseul Prieteniei, grad IV A (Al. Kertesz, L. Krutsch); traseul L K, grad IV A (Al. Kertesz, L. Krutsch).
1977 Premiere. O nouă zonă alpină a fost deschisă în masivul Leaota (zona Cheilor Crovului) de alpiniştii asociaţiei Creaţia-Brasov şi Dinamo-Brasov, însumînd şaptesprezece trasee în premieră, pînă la sfîrşitul anului 19771: traseul Viperei, grad IV B (Nicolae Leuşcă, E. Gyorgy, L. Hathazi); traseul Surplomba Mare, grad V A (S. Hîngan ş.a.); traseul Cuibului, grad IV B (S. Hîn-gan ş.a.); traseul Hoinarilor, grad IV A (Liviu Ciucăşel, Adrian Tănase); Fisura Iadului, grad IV A (Florin Ularu, Dan Sîmbotin); traseul Baricada Vestică, grad V A (Dan Sîmbotin, Florin Ularu); traseul Grindinei, grad IV B (L. Hathazi, Liviu Ciucăşel, Nicolae Leuşcă); traseul Creaţia, grad VI A (Nicolae Leuşcă, E. Gyorgy, L. Hathazi); traseul Belvedere, grad V B (Dan Sîmbotin, Florin Ularu); traseul Dinamo II, grad VI A (S. Hîngan ş.a.); traseul Uriaşului, grad V B (L. Ciucăşel, L. Hathazi, N. Leuşcă, G. Borcea, A. Tănase); traseul Dinamo I, grad V B (S. Hîngan ş.a.); traseul Braşovenilor, grad V B (Florin Ularu, G. Spătaru, Dan Sîmbotin, Adrian Tănase); traseul Muchia Hornului, grad V B (S. Hîngan ş.a.); traseul Soldatului, grad V A (S. Hîngan ş.a.); traseul Jisan, grad V A (S. Hîngan ş.a.); traseul Slăvoacă, grad IV B (Radu Slăvoacă ş.a.); masivul Bucegi: traseul Diedrul Pupezei din peretele Văii Albe, grad VI A; traseul Central din peretele Văii Albe, grad V B (Emil Coliban, Olimpiu lordarhe, Petrică Stestarof); Fisura Uitată, clin peretele Văii Albe, grad V B (Emil Coliban, Gavrilă Cornel); traseul Surplomba cu Pendul, grad IV B (Dan Vasilescu ş.a.); masivul Postăvarul — Vanga Mare: traseul Surplomba Mare, grad IV B (Florin Vasluianu, Adrian Tănase); traseul Memorial '77, grad V A (Florin Vasluianu ş.a.); traseul Creaţia, grad IV A (Florin Ularu ş.a.); Cheile Bicazului: traseul Nenumit, grad VI A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, participant N. Cojanu); traseul Independenţei, grad IV B (Nicolae Nagy, Cezar Manea); traseul Fără Nume, grad V B (Salarii Vicol, M. Bucholtzer); traseul Centenarul Independenţei, grad IV B (Dan Vasilescu, Andrei Gîţă, Marian Petcu); traseul Central din Lapoş, grad V B (Dan Vasilescu, Marian Petcu); Cheile Olteţului: traseul Peştera Ursului, grad VA (Dan Vasilescu, Andrei Gîţă, Daniel Bujeniţă); masivul Domogled — Valea Cernei: traseul Cupa Banatului '77, grad V A (L. Krutsch, I. Novac); munţii Trăscăului — Cheile Poienii: traseul Fisura Tisei, grad IV A (G. Bodea, A. Crişan); traseul Tisei, grad IV B (A. Meltzer, E. Schneider); traseul Diedru Cetăţii, grad IV B (G. Bodea, Vlad, Troznay); traseul nr 4 grad IV B) (C. Mititeanu. Urcan, ş.a.); traseul nr. 4, grad IV B (M. 1
C.J.E.F.S. — pp. 32—37, Braşov, Buletinul alpin, februarie 1978.
Poliac, L. Poliac ş.a.); traseul L. Halmagyi, grad V A (A. Szabo, E. Sipoş); zona Vadul Crişului: traseul Tinereţii, grad IV A (St. Gaspar ş.a.); traseul Eva, grad IV B (St. Gaspar ş.a.); traseul Obermayer, grad V A (Petre Obermayer, Emeric Suet). Ascensiuni peste hotare efectuate în 1977. Alpi — Mont Blanc (4 807 metri) (Valentin Garner, Anton Demeter); regiunea Wilder Kaiser: traseul Diretisim din Christaturm, grad VI + (Valentin Garner, Leo Schlechter, Anton Demeter); traseul Fleischbank-Ostwand, grad V (Valentin Garner, Richard Mitterer); Grossglockner-Palavicinirinne (Valentin Garner, Richard Mitterer, Anton Demeter, Leo Schlechter); Strahlhorn, Adlerhorn şi Rin-dfischhorn (Valentin Garner, Anton Demeter, Thomas Trubswetter).
1978 Premiere. Masivul Bucegi: traseul Bebe din Coştila, grad V B (Emil Coliban, Lucian Alexandrescu); Cheile Bicazului: Fisura Neagră, premieră feminină, grad V B (Florica Iliescu, Sanda Isăilă, Laura Cordaş); traseul Minerul, grad VI A (Iuliu Ilyes, K. Kajtsa); traseul Tavanul Galben, grad V B (M. Bucholtzer, Sănduţă Casian); traseul 16 iunie, grad V B (L. Krutsch ş.a.); traseul Secuilor, grad V B (Kajtsa, Turcas, Toke, Lorinczy, Kiss); traseul Pilierul N-V, grad IV B (T. Kiss, St. Turcos, I. Pali); masivul Postăvarul: traseul Calipso, grad V B (Alexandru Pătraşcu, Gheorghe Dan ş.a.); traseul Muchia Dezamăgirii — Cheile Rîşnoavei, grad IV A (Dan Radeşiu ş.a.); masivul Domogled — Valea Cernei: traseul Genţiana, grad IV A (A. Neron, O. Maiorescu, Emil Luzan); traseul Melcului, grad IV B (Eugen Seracin, Nicolae Balmez-cap schimbat); traseul Grota Zmeilor, grad IV A (D. Potocean, I. Zahlik-cap schimbat); traseul Creasta Căpitanului, grad IV A (A. Neron, Emil Luzan); zona Vadul Crişului: traseul Surplomba Mare, grad IV B (Laszlo Ilie, Emeric Godza); traseul Melcului, grad IV A (Ludovic Nemeth, Lâszlo Ilie); masivul Trascăului — zona Cheile Poienii: traseul Gaspar, grad V A (St. Gaspar ş.a.); traseul Harghytai, grad V A (Harghytai ş.a.).
1979 Premiere. Masivul Bucegi: traseul Căţărătorului, grad IV B (Dan Vasilescu ş.a.); zona Vadul Crişului: traseul Trandafirul Sălbatic, grad IV A (Takis Karaianis ş.a.); masivul Domogled — Valea Cernei: traseul Alpiniadei, din peretele Şoimului, grad IV B (I. Novac ş.a.); Cheile Bicazului: traseul Dinamo '30, grad VI B (echipa Dinamo Braşov); traseul A X-a aniversare, grad V B (Mihai Bucholtzer, C. Grigoriţă); munţii Parîng — Cheile Olteţului: traseul Doi Brazi, grad IV B (C. şi M. Voinescu, Mircea Săndulescu-cap schimbat); traseul Pintenul Olteţului, grad VA (Dan Vasilescu, D. Bujeniţă, V. Rotaru); traseul A XXXV-a aniversare, grad V B (Dan Vasilescu, V. Rotaru, V. Bujeniţă). Ascensiuni peste hotare. Munţii Alpi: 15 august — traseul Piz. Badille peretele N-E via Cassin, grad T.D. Sup.1 (Emil Coliban ş.a.); 19 august — traseul Le Marteau, din lanţul Fiz, grad E.D.2A43 (Emil Coliban, Denise Escande); 24 august — traseul Bonatti din Grand Capucin, grad E.D. (Emil Coliban ş.a.); Cehoslovacia: Ceski ray, Valentin Garner a urcat împreună cu alpiniştii cehi 17 trasee, din care: în zona Skalak, 1. Draci vez (Draci sporo), grad VII-Fisură; 2. Kapelnic (Sesghke weg), gradul VII; 3. Majak (Merl-eke), grad VII, muche; în Munţii Elbei: 1. Talwachter-Ostkante, grad VI; 2. Ekerweg, grad VII, Karl Heinz Sypt tz; 3. Hoher Torstein-Sudwand, grad VII B; 4. FalkensteinSudriss, VII A.
1980 Premiere. Munţii Parîng — Cheile Olteţului: traseul Olimpiada '80, grad V B (Dan Vasilescu, Adrian Bianu, Andrei Gîţă-cap schimbat); traseul Surplomba Rîndunelelor, grad IV B (Andrei Gîţă, Dan Vasilescu); traseul Hornul Vînturilor, grad IV B (Andrei Gîţă, Viorel Bortes, Ioniţă Dinu); traseul Fisura Pintenului, grad IV A (Dan Vasilescu, Viorel Bortes, Emil Vecinu); Diedrul Salamandrelor, grad IV A (Adrian Bianu, Mircea Săndulescu, Viorel Bortes); Cheile Bicazului: traseul Căţărătorului, grad V B (Mihai Bucholtzer ş.a.); traseul Olimpic, grad IV B (Petre şi Pavel Farcaş); Hornul Greeraşului, grad IV A (Petre şi Pavel Farcaş); masivul Domogled — Valea Cernei: traseul Afrodita, grad V A (Emil Veziteu ş.a.); traseul Alfa, grad VA (A. Cobuz, R. Molnar); traseul Sînzienelor, grad 1
T. D. Sup. = tres difficile superieur (mai mult decît foarte greu), notaţie franceză gradului de dificultate. E. D. — extreme difficile (extrem de greu). 3 A4 — A, înseamnă artificial, iar numărul de la 1 la 4, gradul; notaţie a Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism, prin care se arată cît de artificial este un pasaj sau traseu. 2
IV B (A. Neron ş.a.). Ascensiuni peste hotare. Caucaz: Belala Kaia, Vîrful Kasbek, Pic Varsava şi Pic Panorama, de pe gheţarul Mijirghi (Iosif Gheţie, Zoltan Covacs, Constantin Georgescu, Ion Dumitrescu); Alpi: traseul Monacci-Eperon des Cosmiques Mont Maudit, grad T.D. (Dominique Marchal, Denise Escande, Taina Coliban) traseul Pyramide du Tacul (Sanda Isăilă ş.a.).
1981 Premiere. Munţii Parîng — Cheile Olteţului: traseul Universiada '81 grad V B (Andrei Gîţă, Dan Vasilescu-cap schimbat); traseul Pintenul Radului, grad IV A (Dan Vasilescu, N. Jianu). Ascensiuni peste hotare. Munţii Alpi: traseele Brown Whillans — Aiguille de Blatiere, E.D.; Pilier Walker — Grandes Jorasses, via Cassin, E.D.; Pilier Freney — Mont Blanc de Courmayeur, E.D. (Emil şi Taina Coliban, toate trei traseele).
1982 Premiere. Cheile Bicazului: traseul Pintenul lui Cătălin, grad V B — premieră feminină (Florica Iliescu, Sanda Isăilă, Mariana Spindler). Ascensiuni peste hotare. Munţii Alpi: 12 august 1982, Matterhorn. traseul clasic (Alexandru Brăduţ Şerban).
Alpinişti şi căţărători contemporani Paginile următoare cuprind portrete ale unor alpinişti şi căţărători care au desfăşurat o activitate deosebită, fie ca performeri, fie ca instructori, antrenori sau ca mari îndrăgostiţi de munte. Am fi dorit ca aceste „biografii" să fie cît mai complete. Din păcate însă nu toţi cei cărora ne-am adresat au răspuns solicitărilor noastre, nu toţi au dorit să ne pună la dispoziţie informaţii suplimentare faţă de documentarea — destul de săracă — pe care o deţineam. De aceea, în cartea noastră vor fi prezentate „fisele biografice" doar ale unui număr restrîns de alpinişti şi alpiniste. Mulţi dintre marii performeri nu şi-au găsit locul în paginile ce urmează din cauză că autorii nu au avut răgazul pentru a convorbi cu ei ori din alte cauze, unele subiective. Printre portretele ce nu vor fi cuprinse în cartea noastră, din motivele menţionate, figurează numele unor alpinişti cu realizări incontestabile. Pentru a nu se crea nici o suspiciune în privinţa ordinei în care au fost aşezaţi, am ales criteriul vîrstei. Înainte prezentăm, totuşi, portretele cîtorva alpiniste. Menţionăm aici, în ordine alfabetică şi numele altor alpinişti cu o activitate mai mare, cărora nu le-am întocmit biografii: Dumitru Albiei, Ladislau Biro, Nicolae Călin, Ion Chiciorea, Gheorghe Crăciun, Val Crăciun, Mircea Crăciunescu, Petre Cristina, Simon Culică, Traian Flucuş, Constantin Georgescu, Mircea Gheorghiu, Constantin Mititeanu, Nicolae Moldoveanu, Emil Luzan, Nicolae Dobre, Dan Pichiu, Avel Ritisan. Gheorghe Roşculeţ, Alexandru Stătescu, Eugen Seracin, Florin Stan, Pompiliu Moise, Gheorghe Udrea, George Petrescu, Ion Zinoenoo, Gheorghe Zolotaru ş.a. Acestora şi altora ca ei li se vor face, sîntem siguri, locul cuvenit în viitoarele cărţi de istoria alpinismului. Mari iubitoare ale muntelui După ascensiunea Elenei Ghica pe muntele Monch, în Elveţia (1855), înaintea primului război mondial, şi alte femei au cutreierat munţii ţării şi ai Europei: Sofia Bragadiru, Fanny Seculici, cunoscută mai ales cu pseudonimul Bucura Dumbravă, şi grupul ei format din Elena Romniceanu, Frosy Neniţescu-Boerescu, Natalia Silvici şi altele. În amintirile ei, Frosy Neniţescu-Boerescu1 vorbeşte de ascensiuni făcute în Bucegi, la lacul Bîlea şi la Negoiu în Munţii Făgăraşului, în Parîng, pe Retezat şi Iezer, dar şi despre ascensiunea Bucurei pe Matter-horn, pînă la refugiul Solvay (4 000 metri) cum şi despre aceea de pe gheţarul „Le Buee" din masivul Mont Blanc (3 200 metri) efectuată de Bucura Dumbravă şi Frosy Neniţescu-Boerescu în 1925. Bucura şi grupul ei nu au urcat pe munte numai vara, ci şi iarna. Aceste femei, cu multă dragoste şi afecţiune pentru frumuseţile montane, au dus flacăra alpinismului şi după război, contribuind la întemeierea Societăţii „Hanul Drumeţilor", — apoi a Turing-Clubul României. După primul război mondial, în căţărătura de vară, dar mai ales în aceea de iarnă, a urmat Ivana Popescu, tînăra care a făcut parte din echipa lui Nicolae Comănescu la premiera de iarnă, 31 ianuarie 1932, a Văii Seci a Caraimanului; Olga Geresch a urcat, tot iarna, la 3 ianuarie 1933, în cap de coardă, fisura din Turnul Seriului, faţa dinspre muntele Bătrîna, cu Constantin Parhon-Nini. Olga Geresch mai are meritul de a îi iniţiat în tainele abruptului prahovean al Bucegilor o serie de tineri. În perioada activităţii asociaţiei Turismul Popular găsim în comitetul filialei Bucureşti pe Elena Calista, iar ca organizatoare şi conducătoare de excursii pe Elena Calista, Eugenia Vasile. La începutul anului 1950, o dată cu apariţia Deciziei de organizare a culturii fizice şi sportului în cadrul C.G.M., pe uniuni sindicale, s-au creat cluburi şi asociaţii sportive avînd fiecare şi cîte o secţie de alpinism, din care făceau parte şi fete, muncitoare sau studente. Din Comisia Centrală de Alpinism, constituită în decembrie 1950, a făcut parte şi Gabriela Reinhorn. Din datele ce am reuşit să le obţinem cum şi din amintiri, reiese că la şcolile de căţărătură organizate de C.G.M. În perioada 1950 —1953 au luat parte (şi Elena Bologa, Paula Ionescu, Vilma Valoniaş, Viorica Stoica, Viorica Zerbegian, Maria Răţoi şi altele, devenind şi instructoare. În 1953 au început campionatele de căţărătură. Fetele nu au participat la această primă ediţie, dar din 1954 au fost prezente la toate manifestările şi au obţinut frumoase rezultate menţionate în prezenta lucrare. Printre studente, întîlnim în perioada 1954—1960 pe Viorica Stoica-Canarache, Olga Bădina, Liliana Mihailovici, Viorica Drăguş, Marta Mihăileanu, Madeleine Ertl, Nela Saragea, Rodica Drăguşanu şi altele urcînd, în echipe, trasee destul de grele: creasta Coştila-Gălbenele, Furcile, Marea Surplombă, traseul Grotelor, traseul Nemeş, Fisura Răsucită, Fisura Suspendată, Fisura Berbecului — toate în Bucegi; traseul clasic din Piatra Altarului şi altele din Cheile Bicazului, iar iarna: Brîul Mare al Coştilei, Hornul Coamei, Valea Urzicii, Rîpa Zăpezii, Albişoara Crucii, creasta Pietrii Craiului etc., 1
Enciclopedia turistică românească, vol. XIII—1946, p. 53, articolul Bucura Dumbravă, de Frosy Neniţescu-Boerescu, „membră fondatoare a Turing-Clubului României".
toate constituind premiere feminine. Dintre muncitoare s-au remarcat în aceeaşi perioadă: Marga Thomae, Anelise Kolovrath, Ecaterina Roşu, Maria Georgescu, Suzana Roth,. Petruţa Pop, Valentina Rusu, Petra Tudor, Mioara Ştefănescu, Virginia Eramian, Georgeta Arpadi, Maria Picu, Maria Popescu, Ana lupceanu, Geta Dobre, Linda Herbert, Elena Păşeau, Lelia Demetrescu, Renate Stadlmuller, Smaranda Stoica, Rada Slujitoru, Alma Baeder, Erika Schneider, Maria Răţoi etc. După 1900, la secţia de alpinism a clubului Metalul Bucureşti sau la alte secţii de alpinism s-au afirmat fete ca Valeria Tudoroiu Madlena Breahnă, Halina Lascăr. VALERIA TUDOROIU a escaladat în iulie 1961 traseul Rosculeţ din Bucegi (Codruţ Brâna şi Valeria Tudoroiu); august 1961 — Piscul Rece-Piatra Craiului (Valeria Tudoroiu ş.a.), Umerii Pietrii Craiului (Madlena Breahnă şi Valeria Tudoroiu), traseul Central din peretele Padina Lăncii (Igor Popovici şi Valeria Tudoroiu), peretele Central al Marelui Grohotiş (Igor Popovici şi Valeria Tudoroiu); iulie 1962 — creasta Coştila-Gălbenele (Valeria Tudoroiu); iulie 1962 — creasta CoştilaGălbenele (Valeria Tudoroiu şi Madlena Breahnă), traseul Rosculeţ (Valeria Tudoroiu ş.a.), Furcile (Codruţ Brana şi Valeria Tudoroiu), Surplomba Mare, aceeaşi echipă; ianuarie 1963 — traversarea masivului Retezat (Codruţ Brâna, Valeria Tudoroiu şi alţii); august 1963 — Colţii Pelegii-Retezat (Codruţ Brana şi Valeria Tudoroiu), septembrie — traseul Balcoanele-Bucegi (aceeaşi echipă); iulie 1964 — traseul Lespezile-Bucegi (Valeria Tudoroiu şi Codruţ Brâna), Fisura din Pintenul Văii Albe (Codruţ şi Valeria Brana1); august 1965 — Fisurile Centrale din peretele Văii Albe (Niculae Baticu şi Valeria Brana, cap schimbat). În decembrie 1962, Valeria Brana a fost numită instructoare de alpinism. MADLENA BREAHNĂ: 1961 — Fisura Veveriţei (Alexandru Croitoru şi Madlena Breahnă), Furcile (Madlena Breahnă ş.a.), creasta Medardus — Piatra Craiului, (Igor Popovici şi Madlena Breahnă); 1962 — creasta Coştila — Gălbenele, (Madlena Breahnă şi Valeria Tudoroiu), Furcile (Madlena Breahnă ş.a.), traseul Eftimie Croitoru (Igor Popovici şi Madlena Breahnă), Cheile Dîmbovicioarei (Ladislau Biro şi Madlena Breahnă), Muchia Roşie — Piatra Craiului (Madlena Breahnă ş.a.), creasta Hornului Roşu-Suhard (Igor Popovici şi Madlena Breahnă), muchea estică Pietrei Bardosului (Madlena Breahnă şi Ana Rojoc); 1963 — Peretele Central din Marele Grohotiş—Piatra Craiului (Alexandru şi Madlena Breahnă), traseul Lespezile—Bucegi (aceeaşi echipă). În decembrie 1962, Madlena Breahnă a căpătat titlul de instructor de alpinism. HALINA LASCĂR a constituit în alpinismul românesc o excepţie. La vîrsta cînd nici un bărbat nu a îndrăznit sa se apuce de căţărătură, în jur de patruzeci de ani, Halina a făcut-o, deşi în prealabil nu practicase nici un sport. A apărut printre alpiniştii secţiei Metalul Bucureşti în toamna anului 1963, făcînd cîteva „plimbări". În 1964, în aprilie, a urcat Valea Gălbenelelor, apoi Creasta Coştila—Gălbenele (Ion Chiciorea, Halina Lascăr şi Nicolae Moldoveanu), traseul Roşculeţ (Nicolae Moldoveanu, Halina Lascăr ş.a.), Furcile (Ladislau Biro şi Halina Lascăr), creasta Picăturii; între 30 august şi 6 septembrie, cu Nicolae Moldoveanu a suit în Colţii lui Barbeş mai multe trasee, efectuînd şi o premieră. În acelaşi an a început să şi schieze. În 1965 a schiat toată iarna şi a mers pe mai multe văi cu zăpadă. După ce a trecut iarna, a repetat de mai multe ori traseele deja cunoscute, a participat la tabăra de căţărătură de la Padina, şi, ca o consecinţă, la 15 august, a făcut ascensiunea Fisurii Artei din Cheile Bicazului, grad VI B (Halina Lascăr ş.a.), iar la 21 august a escaladat în cap de coardă Fisura Mult Dorită, grad VI A, fiind prima femeie cap de coardă pe acest traseu, secund fiind Nicolae Moldoveanu. În urma unei fracturi căpătate la schi în martie 1966 a trebuit să renunţe la căţărătură. Acestor fete li s-a alăturat o serie de studente din Bucureşti, Braşov, Timişoara etc. Campioane republicane pe 1971 au fost studentele de la I.P.G.G. (Georgeta Bordea şi Sonia Hermann), iar în 1973—1974, tot cele de la I.P.G.G. (echipa formată din Crina Niţescu, Liliana Becea, Sonia Hermann, Julieta Kacarumbas, Eugenia Chirieri şi Maria Brănescu). Nici braşovencele nu au rămas mai prejos. Din broşura editată de secţia alpină a clubului universitar Braşov desprindem o serie de nume: VIORICA MATEESCU, maestru al sportului la alpinism din mai 1983 (campioană a R.S.R. la alpinism, individual în 1974; campioană la căţărare, individual în 1979; campioană la căţărare echipe în anii 1980 şi 1981; campioană la escalade individual în 1980 şi escalade pe echipe în 1981; numeroase ascensiuni efectuate în Bulgaria sau Cehoslovacia, între 1974 şi 1980); TEODORA TRUŢÂ (şase campionate cîştigate— două în 1980 şi patru în 1981); IOANA UNGUREANU (două campionate cîştigate în 1981). La Braşov s-a remarcat şi VIORICA GHEOARGĂ. Ea a urcat, între altele, Fisura Albastră. Dintre bucureştence menţionăm de asemenea, pe IOSEFINA PETROV (o alpinistă mai veche) şi FLORICA ILIESCU (maestră a sportului la alpinism). VIORICA STOICA-CANARACHE. Dintre studentele care au practicat alpinismul şi căţărătura după cel de-al doilea război mondial s-a detaşat Viorica Stoica. Născută la Piteşti, pe la şase ani, ea s-a stabilit în Bucureşti împreună cu familia, încă din şcoală, firea ei sportivă şi-a spus cuvîntul. 1
În 1964, Valeria Tudoroiu s-a căsătorit cu Codruţ Brana.
A practicat atletismul (săritura în lungime, 100 metri plat) şi voleiul, obţinînd rezultate frumoase. Terminînd liceul, a intrat că studentă la Facultatea de Agronomie. O colegă a luat-o, într-o duminică, pe munte, urcînd amîndouă Valea Gălbenelelor din Bucegi. Au impresionat-o săritorile, cu acel farmec al căţăratului, peretele vertical ce străjuieşte această vale, frumuseţea peisajului, florile cărora şi-a dedicat apoi întreaga viaţă. Ajungînd în Strunga Gălbenelelor, ochii ei au întîlnit impresionanta desfăşurare a văilor Scoruşi şi Mălin. Muntele a cucerit-o, iar Viorica i-a rămas credincioasă. În septembrie 1951 a urmat cursurile şcolii de căţărătură organizate de Secţia de turism a C.G.M., la Peştera Ialomiţei. Conducătorul acestui curs a fost George Petrescu (Bebe), om serios şi competent. Instructor l-a avut pe Simon Culică. Timp de 32 de zile, alături de colege şi colegi de căţărătură, a învăţat „secretele'' sportului fără spectatori. În 1955 s-a căsătorit cu alpinistul Andrei Canarache, devenind astfel Viorica Canarache. În cadrul asociaţiei Ştiinţa, în timpul facultăţii şi pe urmă în cadrul asociaţiei Recolta, Viorica a desfăşurat o frumoasă activitate, realizînd numeroase premiere feminine, de vară şi de iarnă, ele aducîndu-i în 1957 meritatul titlu de maestru al sportului la alpinism, fiind, astfel, prima femeie ce a obţinut acest titlu la această disciplină. Iată performanţele acestei sportive, care s-a impus încă de la început şi a condus apoi, în cap de coardă, numeroase echipe feminine şi mixte, vara sau iarna, fie în ture de antrenament, fie în concursuri şi alpiniade, pe văile din abruptul prahovean al Bucegilor, ca şi pe traseele de vară din Bucegi, Piatra Craiului, Bicaz etc. BUCEGI: 1952 — traseul Coman din Umărul Gălbenelelor (Viorica Stoica, Liliana Mihailovici şi Marta Mihă-ileanu), Fisura din Scoruşi (Viorica Stoica şi Nela Saragea), Hornul din Coştila (Viorica Stoica şi Rodica Drăguşanu), creasta Coştila-Gălbenele (Viorica Stoica şi Liliana Mihailovici), Hornul Comănescu (Central) din Colţul Mălinului (Viorica Stoica şi Andrei Canarache), traseul Furcile din peretele Gălbenelelor (Viorica Stoica şi Madeleine Ertl); 1953 — traseul Surplomba Mare din peretele Gălbenelelor (Viorica Stoica şi Andrei Canarache), traseu repetat şi în echipă feminină (Viorica Stoica, Liliana Mihailovici, Olga Bădina şi Madeleine Ertl), Fisura Răsucită (Viorica Canarache, Rodica Drăguşanu şi Livia Rusu); 1954 — Fisura din Colţul Mălinului (Viorica Stoica şi Rodica Drăguşanu), creasta Picăturii (Viorica Stoica şi Rodica Drăguşanu), traseul Grotelor (Viorica Stoica şi Rodica Drăguşanu), traseul Central din Turnul Seciului (Viorica Stoica, Nela Saragea ş.a.), Fisura Suspendată (Viorica Stoica, Olga Bădina şi Nela Saragea); 1955 — traseul Frontal din Turnul Seciului (Viorica Stoica-Canarache, Nela Saragea, Olga Bădina ş.a.), traseul Nemeş (Viorica Canarache, Olga Bădina şi George Petrescu), Fisura Suspendată (Viorica Canarache, Nela Saragea şi Olga Bădina), Fisura Berbecului (Viorica Canarache şi Rodica Drăguşanu); CHEILE BICAZULUI: 1955 — Fisura directă din Suhard (Viorica Canarache, Olga Bădina şi Nela Saragea), Creasta Frumoasă din Suhard (Viorica Canarache şi Rodica Drăguşanu), traseul mic—Bicaz (Viorica Canarache, Olga Bădina, Rodica Drăguşanu şi Nela Saragea), traseul clasic din Piatra Altarului (Viorica Canarache şi Rodica Drăguşanu), traseul nord-estic din Piatra Altarului (Viorica Canarache şi Rodica Drăguşanu); CHEILE TURZII: 1955 — Colţul Sanşil, Colţul Rotunjit (Viorica Canarache şi alte fete). Ascensiuni de iarnă: 1954 — Brîul Mare al Coştilei (Viorica Stoica şi Olga Bădina), Valea Urzicii (Viorica Stoica, Olga Bădina şi Rodica Drăguşanu), Valea Rîpa Zăpezii şi Albişoara Crucii (Viorica Stoica ş.a.). La campionate a cucerit locul I, urcînd: 1954 — traseul Surplomba Mare (Viorica Stoica şi Liliana Mihailovici), traseul Furcile (Viorica Stoica şi Viorica Drăguş); 1955 — Creasta Pietrei Craiului, iarna (Viorica Stoica şi Madeleine Ertl). Viorica Stoica-Canarache a făcut parte din Comisia Centrală de Alpinism în perioada 1954—1957. TAINA DUŢESCU-COLIBAN. Prima plimbare pe munte a făcut-o pe cînd era copil, cu părinţii, pe Tîmpa. Tot cu părinţii, la care s-au adăugat prietenul familiei Mihai Izbăsescu şi fiica acestuia, de o vîrstă cu Taina, a mers, ceva mai tîrziu, în Parîng şi Retezat. După ce a intrat în facultate, cam pe la 18 ani, prin 1961—1962, a început sa facă excursii pe munţi însoţită de colege, colegi sau singură. În toamna anului 1962, s-a înscris în secţia de alpinism a asociaţiei I.T.B., secţie antrenată de Mircea Gheorghiu. A participat la alpiniada de iarnă din 1963 şi a urcat, pe zăpadă, Valea Gălbenelelor şi Hornul Coamei. La alpiniada de vară din Piatra Craiului (1963) a escaladat Degetul lui Călineţ. Cornul Caprei l-a suit Taina cu Alexandru Breahnâ, iar apoi traseul Surplomba Mare din peretele Gălbenelelor (Bucegi) şi Fisurile Centrale din peretele Văii Albe. Taina Duţescu a îndrăgit dansul prizelor, desprinderea de pămînt şi zborul pe verticală spre înălţimi. După aceste succese a urmat o serie întreagă de ascensiuni. Menţionăm pe cele principale: 1965 — traseul Fisura mare din peretele Văii Coştila (Taina Duţescu, Emil Coliban, Mircea Săndulescu); 1965 — Fisura Albastră (Taina Duţescu, Emil Coliban); 1969 — traseul Fisura Artei din Cheile Bicazului (Taina Duţescu, Emil Coliban); ianuarie 1970 — premiera de iarnă a traseului Speranţei din peretele Văii Albe (Emil Coliban, Taina Duţescu, cu trei nopţi petrecute în perete); 1977 — traseul Fisura Albastră (Taina Duţescu-Coliban, Sanda Dumitrescu-Isăilă), traseul Santinela de Ia Gîtul Iadului din Cheile Bicazului (aceeaşi echipă), ambele trasee constituind premiere feminine. În 1974 Taina Duţescu s-a căsătorit cu
Emil Coliban, încă înainte de căsătorie, a făcut două ascensiuni în munţii din Alaska: muntele Lucania, (5 227 metri) şi muntele Steel, (4 883 metri), cu grupul Joseph LalBell, în premieră pe faţa de sud. Tot peste hotare a mers în 1973, în Caucaz, pe Uşba de nord (4 694 metri), (Emil Coliban, Taina Duţescu şi Ion Zincenco). În 1980, Organizaţia Internaţională de Alpinism Feminin „Rendez-vous Hautes Montagnes", fondată în 1968 în Elveţia şi avînd sediul central în localitatea Engelberg din Engadin, a făcut o invitaţie şi fetelor noastre. Au participat Taina Duţescu-Coliban, Sanda Dumitrescu-Isăilă şi Liliana Becea. Au escaladat: Pilierul estic din Piz Palu (3 900 metri) din masivul Bernina (Taina Duţescu-Coliban şi Virginia Cohlman, echipă mixtă), creasta Kuffner-Arete de la Tour Ronde, în Mont Blanc (Taina Coliban şi Sanda Isăilă), traseul Monacci-Eperon des Cosmiques în Mont Maudit (Dominique Marchal, Denise Escande şi Taina Duţescu-Coliban), traseu cotat „tres difficile". Taina Duţescu-Coliban a activat în asociaţia I.T.B. pînă în anul 1968 cînd aceasta s-a desfiinţat, sportivii ei trecînd la asociaţia Progresul. După desfiinţarea secţiei alpine a acestei asociaţii (1973), Taina a trecut la Sănătatea, apoi la clubul sportiv universitar Bucureşti. Din anul 1976, Taina Coliban este deţinătoarea categoriei întîia de clasificare sportivă la alpinism. În 1981, Taina Coliban a fost din nou invitată în Franţa de către organizaţia ,,Rendez-vous Hautes Montagnes", iar Emil Coliban de Federaţia Franceză de Alpinism, împreună au realizat trei escalade de mare răsunet, semnalate de revistele de specialitate, înscriind o frumoasă pagină de istorie a alpinismului românesc în Alpi1. SANDA DUMITRESCU-ISAlLA. S-a născut în Galaţi. A venit în Bucureşti în 1959. Aici, la Casa pionierilor, a practicat atletismul (săritura în lungime şi săritura în înălţime). Prin 1961 a început să meargă în Bucegi, cu mama, în excursiile organizate de secţia de alpinism a asociaţiei I.T.B. Asemenea drumuri a mai făcut şi cu grupurile de la Palatul pionierilor. În 1971 a urmat o şcoală de ghizi B.T.T. În 1972 a participat la excursiile organizate de asociaţia. Sănătatea-Bucureşti pentru popularizarea alpinismului, urcînd traseele: Valea Coştilei (25 iunie), Hornul Ascuns din Colţul Mălinului (30 iulie), Valea Bucşoiului (13 august), Valea Seacă a Caraimanului (27 august), Valea Colţilor (24 septembrie). În urma acestei activităţi de iniţiere în alpinism, a fost legitimată pentru căţărătura competiţională şi trimisă la şcoala de alpinism organizată de F.R.T.A. la cabana Padina din Bucegi în luna octombrie. Cu ea au mai mers, de asemenea, Doina Enculescu, Paul Alboteanu Dan Radeşiu, Mihai Ciulei şi Radu Biţă. În aprilie 1973, cu Laura Cordaş, la Podragu, în Munţii Făgăraşului a urmat şcoala de iarnă, avîndu-l ca instructor pe Dumitru Chivu. Tot în 1973 a început căţărătura, mai întîi pe traseul de şcoală numit „Fisura Întreruptă", apoi pe traseele Flamura Roşie, Creasta CoştilaGălbenele (cu Alexandru Pătraşcu), Roşculeţ (cu Laura Cordaş), Creasta Vulturilor, toate în Bucegi, şi pe Creasta Căprioarei din Piatra Craiului (cu Laura Cordaş şi Anca Lupaşcu). În 1974 a repetat şcoala de la Podragu. În martie a escaladat Creasta Vulturilor — Retezat (cu Rita Duţă), traseul Fisura Răsucită (cu Laura Cordaş), traseul al IV-lea din Peretele cu Flori, Jepii Mici (cu Laura Cordaş), traseele Surplomba Mare şi Furcile (cu Andrei Vîrlan), Fisura însorită toate în Bucegi, şi traseul frontal din Turnul Galben al Dianei din Piatra Craiului (cu Laura Cordaş şi Anca Lupaşcu). În 1975, februariemartie, a participat la campionatul republican parcurgînd Creasta Vîntului, în Retezat, cu echipa (Sanda Dumitrescu, Rita Duţă şi Laura Cordaş); apoi a escaladat traseul Balcoanele—Bucegi (cu Florin Haiduc). La campionatul din martie 1976, în Retezat, a parcurs Creasta Vulturilor (Laura Cordaş şi Sanda Dumitrescu) şi traseul 25 octombrie (Taina Duţescu, Laura Cordaş şi Sanda Dumitrescu), la 4 martie. La campionatul din 1977 din Retezat a parcurs traseul Finala '67 (Taina Coliban, Sanda Isăilă2 şi Laura Cordaş). A mai escaladat în Cheile Bicazului, traseele: Finala '64 (Laura Cordaş, Sanda Isăilă şi Taina Coliban), la 15 iunie — Santinela de la Gîtul Iadului (Taina Coliban şi Sanda Isăilă); în Bucegi: Fisura Pintenului Văii Albe (Taina Coliban, Sanda Isăilă şi Laura Cordaş), traseul Andrei Ghiţescu (Taina Coliban şi Sanda Isăilă), Fisura Albastră (Taina Coliban şi Sanda Isăilă). În 1978 — traseul Fisura Neagră din Cheile Bicazului (Florica Iliescu, Sanda Isăilă şi Laura Cordaş). În 1979 — Fisura Suspendată din Bucegi (Laura Cordaş, Sanda Isăilă şi Florica Iliescu). 1981 — Fisura Artei din Cheile Bicazului (Florica Iliescu şi Sanda Isăilă). 1982 — traseele: Fisura Neagră şi Pintenul lui Cătălin din Cheile Bicazului (Florica Iliescu, Sanda Isăilă şi Mariana Spindler). În 1980 Sanda Isăilă a mers în Elveţia şi în Franţa cu Taina Coliban, ca invitate ale organizaţiei feminine „Rendez-vous Hautes Montagnes". Cu această ocazie româncele au escaladat: Arete Kuffner (Taina Coliban şi Sanda Isăilă); Pyramide du Tacul, începînd cu 1973, Sanda Dumitrescu Isăilă a participat la toate campionatele republicane feminine, cîştigînd campionatul republican din 1975 cu echipa Sanda Dumitrescu Isăilâ, Laura Cordaş şi Florica Pîrtea. LILIANA BECEA. S-a născut în Bucureşti. Studentă la Institutul de educaţie fizică din Bucureşti, îşi dedică activitatea sportivă alpinismului, legitimîndu-se la C.S.U.—I.P.G.G. Participă la 1 2
A se vedea fişa dedicată lui Emil Coliban. Sanda Dumitrescu căsătorindu-se a devenit Sanda Isăilă.
activitatea acestui club şi în 1973 o găsim prezentă la concursuri avînd categoria a III-a de clasificare şi fiind componentă a echipei care a cîştigat locul 1 la campionatul republican — fete — pe 1973—1974. Avînd calităţi deosebite, o mare dragoste pentru munte şi căţărătură şi o voinţă tenace, a escaladat numeroase trasee dificile: 1973 — Fisura însorită, în cap de coardă, traseul Balcoanele (Octav Brătilă şi Liliana Becea); 1974 — Fisura Răsucită (Liliana Becea şi Crina Niţescu), traseul Lespezile (Ion Zincenco şi Liliana Becea), traseul Comorilor din Cheile Nerei; 1975 — traseul Hermann Buhl, grad V A (Liliana Becea, Sonia Hermann şi Crina Niţescu), Fisura Pintenului Văii Albe, grad V A (Liliana Becea ş.a.), Pintenul lui Cătălin, grad V B, Cheile Bicazului, Fisura Artei, grad VI B şi Fisura Surducului, grad IV A, toate trei (Mihai Pupeza şi Liliana Beoea); 1976, — a escaladat în echipe feminine, cap de coardă sau alternativ, traseele: Eftimie Croitoru, grad V B, Fisura Suspendată, grad V A, Lespezile VA, Fisura Artei, grad VI B, Fisura Neagră, grad V B, Finala '65, grad IV B, şi Pintenul lui Cătălin, grad V B; 1981 — traseul Ghiţescu-Poseidon, grad V B (Cîrstea şi Liliana Becea), Fisura Roşie, grad V B (Paul Alboteanu şi Liliana Becea), Fluturele de Piatră, grad V B (Cîrstea şi Liliana Becea). Ascensiuni de iarnă: 1974 — Muchea Mare-Retezat, traseul 25 octombrie, cap de coardă În echipă feminină; 1975 — traseul Hermann Buhl şi .traseul Fisura Răsucită, în echipă feminină. Ascensiuni peste hotare: 1974 — Cehoslovacia, în Ceski Rai, regiune de gresie, cap şi secund, aproximativ 20 de trasee de gradul V B; Tatra — traseul Studena Bolina, secund, şi încă vreo 10 trasee de gradul IV-V; 1975 — Bulgaria, Malioviţa, traseul clasic, grad V A (Liliana Becea şi Laura Cordaş; 1980 — Franţa, Pyramide du Tacul, grad IV (Liliana Becea ş.a.); 1982, Cehoslovacia, opt trasee de gradul III-V, cu alpinişti cehoslovaci.
Performanţele unor bărbaţi CARL LEHMANN. Una dintre figurile deosebite ale alpinismului braşovean este Carl Lehmann. El s-a născut la Bran în 1894, fiind nepotul lui Karl Lehmann, pădurar, fost ghid al S.K.V. pentru ascensiunile în Bucegi cu plecarea din Bran. A mers pe munte încă de copil, de pe la 1900 şi cunoaşte perfect munţii Bucegi, Piatra Craiului şi Munţii Făgăraşului. Ascensiunile sale, cele mai deosebite de care îşi aminteşte, sînt următoarele: 4 august 1912 — Piatra Craiului Mică; 18—19 august 1913 — Bucşoiul—Omul;—Ţigăneşti; 31 decembrie 1921 — 1 ianuarie 1922 — Sinaia—Vîrful cu Dor—Peştera Ialomiţei, drum de noapte (Carl Lehmann, H. Gebauer, F. Tontsch şi Goldschmit); 25— 27 decembrie 1924 — Rîşnov—Mălăeşti—Vîrful Omul—Sinaia (Carl Lehmann şi Zach); în hornurile Mălăeşti au trebuit sa sape un tunel în cornişte; 20 februarie 1927 — Piatra Craiului Mare (Carl Lehmann şi Erwin Csallner); 27 februarie 1935 — Bucşoiul (Carl Lehmann şi Erwin Csallner); 6 ianuarie 1936 — Creasta Pietrii Craiului (Carl Lehmann şi Ion Udrişte—Olt); la 12 ianuarie a repetat tura (Carl Lehmann şi Otto Wilck); 20 martie 1938 — Vîrful Ciucaşului (Carl Lehmann, Niculae Macavei, Niculae Biriş, Szabo Lajos, Otto Wilck şi S. Kohn); martie 1942, Paltina. Carl Lehmann a încercat cu Otto Wilck să parcurgă creasta masivului Făgăraşului, plecînd de la Sîmbăta, dar ajunşi pe Caţavei i-a blocat o ninsoare continuă şi după trei nopţi petrecute în cort au renunţat la ascensiune. În perioada 8—13 martie 1937, Carl Lehmann a făcut o şcoală de schi, la Sîmbăta, în Munţii Făgăraşului, ca instructor. Din 1936 a fost angajat de O.N.T. Braşov, ca ghid. În această calitate a condus pe munţi mai ales turişti străini. În afară de ocupaţia de ghid, Carl Lehmann a lucrat la realizări de drumuri montane (a construit, între altele, drumul de legătură între Prepeleag şi noua cabană Mălăeşti), la construcţia cabanelor Grind, Bunloc, Mălăeşti, Curmătura, Poiana Teslei, Pasul Predeluş, Valea Rece, a refugiilor Grind, Peştera de gheaţă, 7 Noiembrie şi la Scări — în Piatra Mare. Frumuseţile alpine i-au deschis lui Carl Lehmann gustul pentru arta fotografică, aşa că a imprimat pe peliculă mii de imagini cu peisaje din munţii cutreieraţi de el. Carl Lehmann cunoaşte atît de bine munţii Bucegi, Piatra Mare, Cristianul Mare, Piatra Craiului, Munţii Făgăraşului şi Ciucaşul, încît şi azi, la 90 de ani, cînd îi vorbeşti de un colţ, de o vale, o potecă, un pîrîu oarecare, imediat te completează cu o mulţime de amănunte. De aceea, el este consultat atunci cînd este vorba de construirea vreunei cabane sau a unui drum şi sfaturile sale înţelepte sînt ascultate. În afară de bibliotecă, de fotografii şi documentele pe care le posedă, Lehmann însuşi apare ca o adevărată enciclopedie alpină. Referindu-se la calităţile lui de ghid, doctorul Alexandru Rudeanu l-a caracterizat astfel: „Pentru versantul nordic (al Munţilor Făgăraşului, n.n.) trebuie să vorbim în primul rînd de Lehmann de la Oficiul de turism Braşov. Trebuie să spunem numaidecît că nu este vorba de o călăuză obişnuită, ci de un excelent camarad de munte. Cunoaşte regiunea foarte bine, ştie nomenclatura exactă a locurilor şi este un gentleman perfect..." 1. EMILIAN CRISTEA2. S-a născut la 15 februarie 1915. La vîrsta de 20 de ani, adică în anul 1935, a participat la o excursie colectivă organizată de Clubul Alpin Român, excursie condusă de Alexandru Beldie. Pînă în preajma celui de-al doilea război mondial urca la munte însoţit adesea de prietenul său Nicolae Ştefan şi a făcut parte din asociaţiile A.D.M.I.R. şi Hai la Drum. În anii războiului, cum era mobilizat la Flotila de aviaţie din Braşov, mergea în timpul liber cu prietenii în Piatra Craiului. Astfel a escaladat două trasee în premieră, din acest masiv: 19 august 1942 — traseul Central din peretele Piscului Rece, grad IV A (Emilian Cristea, Mircea Gheorghiu); 10 iulie 1945 — Muchea Roşie, grad III B (Emilian Cristea, Mircea Sterescu). Tot în 1945 a încercat, fără succes, escaladarea a două trasee din Bucegi: Trei Surplombe şi Fisura Albastră, cu Toma Boerescu şi Gheorghe Roşculeţ. În 1946 ca membru al Clubului Alpin Român, a urcat alte două trasee dificile: 20 iulie — traseul Trei Surplombe, grad V A, cu un punct de gradul VI (Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu şi Emilian Cristea) şi la 4 august — traseul Fisura din Pintenul Văii Albe, grad VA (Niculae Baticu şi Emilian Cristea). În 1948, după înfiinţarea asociaţiei Turismul Popular, Emilian Cristea a îndeplinit funcţia de secretar al filialei Bucureşti, pentru scurt timp, pentru că, împreună cu alţi alpinişti, a trecut la clubul C.C.A. unde s-a creat o secţie de alpinism. De acum încolo va renunţa la profesia de vulcanizator, 1
Cf. Buletinul Clubului Alpin Român, anul VI, nr. 2—1938. Autorii ţin să precizeze că în dorinţa de a prezenta în cartea lor biografiile cît mai multor alpinişti contemporani, cu o activitate mai deosebită, au încercat să poarte convorbiri cu aceştia. Unii dintre ei au acceptat, contribuind astfel la întocmirea unor „fişe" exacte, alţii — din diverse motive — nu au răspuns rugăminţii noastre. Cu Emilian Cristea, pînă la accidentul care i-a cauzat moartea, n-am reuşit să stăm de vorbă. Paginile consacrate aici activităţii sale de alpinist sînt întocmite pe baza datelor culese de autori din diferite publicaţii. 2
dedicîndu-se alpinismului, devenind antrenorul secţiei nou înfiinţate în cadrul C.C.A. Dornic să se remarce, Emilian Cristea a încercat, mai mulţi ani la rînd, ascensiunea Fisurii Albastre din masivul Bucegi, pe care a reuşit să o pitoneze definitiv în 1953, în echipă cu Aurel Irimia şi Constantin Radu. În calitate de antrenor la C.C.A. tot timpul şi l-a petrecut pe munte, avînd astfel posibilitatea să cutreiere întreg lanţul carpatic. Fire întreprinzătoare, iscoditoare, a văzut şi a pus în valoare noi zone de căţărătură din munţii noştri. De-a lungul anilor, a realizat, în cap de coardă sau secund, o serie de trasee în premieră, atît vara cît şi iarna, dintre care amintim: 26 iunie 1951 — Fisura din Santinela Văii Verzi, grad IV B (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Constantin Radu); martie 1952 — parcurgerea crestei masivului Făgăraş. De la Porceşti la Rudăriţa (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Constantin Radu) 1 iulie 1952 — traseul soldat Eftimie Croitoru, grad V B (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Constantin Radu); martie 1953 parcurgerea crestei Rodnei (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Mărgărit Blăgescu); septembrie 1953 — a terminat de pitonat varianta Fisurii Albastre (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Constantin Radu); 28 iunie 1954 — Pietrele Doamnei, peretele de nord-vest al pietrei întîia, grad IV A (Emilian Cristea, Victor Măciucă); 20 februarie — 26 martie 1955— parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Emilian Cristea)1; iarna 1957 — traseul Santinela Văii Cerbului (Aurel Irimia, Matei Schenn, Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); 1959 — Muchea din Santinela Blidului Uriaşilor, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn, Emilian Cristea); 16 iunie 1960 — traseul Turnuleţul din peretele Padina Popii, grad IV A (Matei Schenn, Emilian Cristea); 17 iunie 1960 — traseul Frontal din Turnul Galben al Dianei, grad IV A (Aurel Irimia, Emilian Cristea); 18 iunie — Umărul Padinii Popii din Turnul Mare al Dianei, grad VA (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); 1963 — traseul Comorilor din Cheile Nerei, grad V A (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); Fisura Artei, o variantă de ieşire, numită Fisura Surducului Mare, grad V A (Petre Cristina, Emilian Cristea); 1971 — faţa nordică din Turnul Mare al Dianei, grad V A (Nicolae Nagy, Emilian Cristea); 1972 — traseele Hornul Suspinelor, Surplomba cu Garoafe şi Şindileriei, toate grad IV B (Nicolae Nagy, Emilian Cristea). În afara premierelor enumerate s-ar putea sa mai fie şi altele. Emilian Cristea a făcut parte din Comisia Centrală de Alpinism în diferite perioade şi din primul comitet al F.R.T.A. Ca antrenor al secţiilor de alpinism ale cluburilor C.C.A., C.O.B., A.S.A. — Braşov, a fost preocupat, în principal, să cîştige concursuri. Pentru activitatea lui, i s-a conferit titlul de maestru al sportului în 1955, de maeştrii emeriţi în 1969 cînd clubul Steaua a împlinit 20 de ani de activitate. Emilian Cristea a desfăşurat şi o activitate publicistică, scriind articole prin reviste şi ziare, iar în colaborare cu alţii a elaborat lucrările: Bucegii, turism-alpinism, Bucureşti, 1962 (Nicolae Dimitriu, Emilian Cristea); Piatra Craiului (Em. Cristea, E. Nedelcu), Bucureşti, 1971; Munţii Făgăraşului (V. Bălăceanu, M. Cicotti, E. Cristea), Bucureşti 1975, carte care a avut la bază lucrarea lui A. B. Szalay, Der Kamm des Fogarascher Gebirges. În 1965 a apărut Hăghimaşul şi Lacul Roşu, de Emilian Cristea, carte cu mai multe erori. După pensionare, Emilian Cristea a desfăşurat o activitate de popularizare a alpinismului, mai întîi la Casa de Cultură „Friedrich Schiller", apoi la Universitatea Cultural-Ştiinţifică Bucureşti. Din cele arătate mai sus reiese că activitatea destul de bogată a lui Emilian Cristea în alpinism îl situează pe o treaptă fruntaşă. Din păcate, el a avut un anumit rol, alături de alţi factori, în plafonarea mişcării alpine româneşti din ultimele decenii, domeniu care a rămas mult în urma dezvoltării altor discipline sportive ai căror reprezentanţi au dus gloria ţării, în repetate rînduri, dincolo de hotarele ei. La 12 noiembrie 1982, Emilian Cristea a încetat din viaţă, în urma unui accident de bicicletă, în apropiere de Curtea de Argeş. PĂUN BUSUIOC. S-a născut în comuna Reviga, judeţul Ialomiţa, la 17 septembrie 1919. A sosit în Bucureşti în 1933, unde a lucrat ca tipograf la ziarele Adevărul şi Dimineaţa. Dorind să-şi schimbe munca, s-a îndreptat, doi ani mai tîrziu, într-un tren de marfă, spre Braşov. Prins fără bilet, controlorul s-a purtat frumos cu el şi, ascultîndu-i pasul, l-a trimis la un prieten, cioban în Piatra Mare, dîndu-i şi cîteva ziare să le ducă acestuia. A stat la baci două săptămîni învăţînd muncile de la stînă şi cunoscînd împrejurimile. La îndemnul ciobanului, s-a întors în Bucureşti, dar şederea pe muntele Piatra Mare, ca şi trimiterea lui în 1935 într-o tabără de muncitori poligrafi în Munţii Apuseni, la Vidra de Sus, l-a legat de munte, încît, de acum încolo, a început să meargă în fiecare duminică în Bucegi sau pe Clăbucet. În 1955, sindicatul Uzinei Tractorul l-a trimis la o şcoală de ghizi, alpinism şi arbitrii, unde ia avut conducători pe Ion Vlădăreanu, Ion Draşoveanu, Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch. Din 1961 a devenit instructor de alpinism şi a lucrat în cadrul asociaţiei Creaţia— Braşov pînă în 1978. Ca alpinist şi căţărător, Păun Busuioc a efectuat nenumărate escalade, realizînd mai multe premiere, din 1
Cf. ziarului Apărarea patriei — 1955, articolul Parcurgînd creasta Carpaţilor Meridionali.
care menţionăm pe cele mai importante... Masivul Piatra Mare: 1961 — traseul Şoimilor, grad IV A (Păun Busuioc, I. Domşescu şi Ladislau Kacuks), traseul nord-estic din Scaune, grad IV A (Păun Busuioc şi Gheorghe Papp); 1962 — traseul estic din Scaune, grad IV A (Păun Busuioc şi Gheorghe Crişan), traseul Creaţia, grad IV A (Păun Busuioc, Gheorghe Crişan şi L Dragomir), Creasta Doinelor, grad IV A (Păun Busuioc, Gheorghe Crişan şi A. Kope), traseul Santinela, grad IV A (Păun Busuioc, Z. Hilgers şi C. Constantinescu); 1975 — traseul Tinereţii, grad IV B (Păun Busuioc, Alexandru Sipeţeanu şi Blasiu Orban). Masivul Postăvarul — Pietrele lui Solomon: 1961 — traseul Central, grad IV A (Păun Busuioc şi Simion Schmidt), traseul Alveolelor, grad IV A (Păun Busuioc şi Gheorghe Papp), traseul Streaşina Crestei, grad IV A şi traseul Creasta cu tavan, grad IV A, ambele escaladate de aceeaşi echipă. Păun Busuioc are o mare dragoste pentru munte, pentru adevăratul alpinism. Timp de cincisprezece ani, cît puterile l-au ajutat, s-a dedicat cu pasiune îndrumării tinerilor din asociaţia Creaţia—Braşov, dintre care menţionăm pe Eugen Bindu, Viorica Gheoarcă, Gheorghe Crişan, I. Dragomir, fraţii Kope, C. Constantinescu, Mircea Opriş, Adrian Tănase şi alţii. Participînd la alpiniade şi campionate republicane de căţărătură, iarna şi vara, i s-au conferit mai multe diplome şi medalii. A colaborat la Buletinul alpin (Braşov) şi este autorul mai multor poezii cu subiect de munte. ION COMAN. Născut la 6 decembrie 1920 în oraşul Brăila, a locuit în Bucureşti în perioada 1927—1945, după aceea s-a stabilit definitiv în oraşul Braşov, „mai aproape de munte". La 16 ani a urcat pe muntele Postăvarul. La 19 ani, avînd că „îndrumător" Buletinul Clubului Alpin Român, a făcut primul rapel pe zidul casei, după o fotografie din buletin, apoi a suit, „folosind un capăt de sfoară şi două cîrlige", mergînd singur, Ţancul Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului, Vîrful şi Creasta Picătura, Colţul Gălbenelelor, Hornul Ascuns şi altele. Atunci s-a asigurat în primele pitoane. În 1939 a urmat şcoala de tehnică modernă de căţărătură la refugiul Coştila, organizată de Clubul alpin român. În 1940 a realizat primele premiere, iar de atunci încoace, încă vreo treizeci. Pe lîngă „leagănul căţărăturii româneşti", abruptul Coştilei, pe care-l cunoaşte foarte bine, a mai îndrăgit şi alte zone: Valea Mălăeşti, pereţii din Guţanul, Padina lui Călineţ, Ciucaşul. În paralel cu practicarea alpinismului, Ion Coman s-a ocupat de cercetarea unor peşteri, a făcut vînătoare subacvatică, a schiat. A fost însoţit pretutindeni de soţia lui, Anca, tovarăş în traversările de iarnă, pe schiuri, a masivelor Iezer, Păpuşa— Piatra Craiuiui, Munţii Făgăraşului, Munţii Rodnei etc. Tot împreună s-au căţărat în coardă la premiera Hornului Adînc, în Muchea Roşie. Ea l-a însoţit în Turcia, urcînd pe Erciyes (pînă la 3 700 metri). Tabelul cu o parte din premierele realizate de Ion Coman, tabel ce ar putea, eventual, constitui un model de întocmire, pe masive şi grupe de munţi, a unui nomenclator cu toate premierele, de vară şi de iarnă, de la început şi pînă în zilele noastre, este anexat la sfîrşitul cărţii. Dincolo de multitudinea premierelor efectuate, Ion Coman s-a manifestat ca un mare şi statornic propagandist al ideii şi al practicii alpinismului. Încă din 1946, îndată ce s-a stabilit la Braşov, a început propaganda prin conferinţe, a organizat o şcoală de alpinism la Cabana Ascunsă şi una pe stîncile din curtea liceului de muzică din Braşov, a condus numeroase ascensiuni colective, iar în 1968 —1975 s-a ocupat de Cercul de turism al şcolii generale nr. 15 din localitate. A fost membru în comitetul F.R.T.A. şi al Comisiei de alpinism a judeţului Braşov, arbitru şi conducător al alpin iadelor de iarnă în Retezat. A scris cărţi prin intermediul cărora şi-a exprimat dragostea pentru munte, invit incl, totodată, şi pe cititori să-i urmeze exemplu: Am îndrăgit munţii — 1963; Alpinism, Odinioară şi azi — 1969; Excursie pe acoperişul lumii — 1974; Spre înălţimile înzăpezite ale Orientului — 1975; Aventura H '75—1977. Această ultimă carte a fost retipărită în 1980 în limba maghiară, sub titlul Hindukuş 75 expedicio. În afara acestor cărţi, el este autorul unui manual de alpinism, intitulat chiar: Mic manual de alpinism (1950). Dintre ascensiunile peste hotare ale lui Ion Coman menţionăm: în 1969, la 49 de ani, că reprezentant al R.S.R. la o expediţie sovietică jubiliară în Pamir, cu Mircea Mihăilescu — secretarul general al F.R.T.A. — a urcat Vîrful Lenin (7 134 metri); 1970 — a organizat prima expediţie braşoveană, cu scop alpin şi cultural, străbătînd un mare circuit în Turcia, unde a suit vîrful cel mai înalt din centrul Anatoliei (împreună cu Valentin Garner), şi anume Erciyes (3 910 metri) cu peretele său de gheaţă; 1972 — a străbătut, cu două maşini Dacia 1100, un alt mare circuit în Turcia şi Iran, a trecut peste Munţii Alborz, la Marea Caspică, peste Munţii Bathiariei la Golful Persic, a urcat (cu Anton Demeter) cel mai înalt vîrf din Iran, Demavand (5 671 metri); în 1975 a organizat altă expediţie braşoveană pînă în nordul Afganistanului. Acolo a escaladat Kohe Bandaka (6 843 metri) (Ion Coman, Valentin Garner, Z. Kovacs şi Anton Demeter). După fiecare expediţie a ţinut conferinţe cu proiecţii de diapozitive în diverse oraşe din ţară. A mers pe munţi şi în Triglav, Pirin, Tatra şi a efectuat trasee de
căţărătură ca: peretele nordic din Malioviţa—Bulgaria, Zabikon şi Bostrendi—Tatra cehă, Stanislavka Droga din Mnich—Tatra poloneză etc. Pentru meritele lui în propagarea alpinismului şi pentru cele înfăptuite i s-a acordat în februarie 1982 titlul de maestru al sportului la alpinism. WALTER KARGEL. S-a născut în Bucureşti la 27 iunie 1923. A fost pe munte prima oară cu tatăl său, membru al Turing-Clubului României, pe drumul Schiel platou—Vîrful cu Dor—Sinaia; tot în acel an a mers la Peştera Ialomiţei, de acolo la Vîrful Omul, a coborît Valea Cerbului şi a ajuns în Buşteni. În 1935 a mers pe Muchea Lungă din Clăbucetul Baiului. Valea Albă a suit-o în 1936, creasta Munţilor Făgăraşului în 1938, Penteleul în 1940. La 17 ani avea, aşadar, o destul de bogată experienţă montană. În 1941 a coborît cu schiurile Valea Cerbului. În 1943 a condus un grup de studenţi pe creasta Morarului. Tot în 1943 a suit singur pe Valea Seacă a Caraimanului şi a schiat la lacul Bîlea. Primul contact cu alpiniştii l-a avut în 1949, cînd a participat, în cadrul asociaţiei Turismului popular, la o ascensiune pe Valea Mălinului, ascensiune condusă de Simon Culică. Tot cu A.T.P. a urcat în 1949 văile Gălbenele, Coştila, Ţapului, Valea lui Zangur, Vîlcelul Mortului şi Hornul Ascuns. În 1950 Walter Kargel a urmat o scoală de tehnică alpină la refugiul Coştila, sub îndrumarea lui Mircea Gheorghiu. Cel dintîi traseu escaladat cu ajutorul unei frînghii a avut loc în 1950 pe traseul Coman, din Umărul Gălbenelelor, apoi Vîrful Picătura, Hornul Comănescu (Central) din Colţul Mălinului, Hornul din Valea Coştilei şi Creasta Coştila—Gălbenele. Prima tură condusă în cap de coardă a fost Vîrful Picătura, în 1950, apoi Furcile în 1951. În traseul Trei Surplombe (1952), cap de coardă era Emil Fomino. Afară de acestea, Walter Kargel a mai escaladat următoarele trasee, unele chiar de mai multe ori: Lespezile, Fisura Suspendată, Eftimie Croitoru, Muchea Brînelor, Fisura Albastră, Fisura Mult Dorită, varianta Fisurii Albastre, Fisura Mare, Lespezile Lirei, Santinela de la Gîtul Iadului etc. A traversat masivul Retezatului — solo — în 1955, iar în 1957 a făcut ascensiuni pe munţii Rarău, Giumalău, Rodnei, Bistriţei, Ceahlău şi Godeanu (1977). A participat la alpiniada de vară şi de iarnă din 1958 şi 1959. Din 1951, Walter Kargel a început să efectueze cîteva premiere: Piatra Craiului, 21 august 1951 — un traseu în Degetul lui Călineţ (Emil Fomino şi Walter Kargel); Bucegi, 15 noiembrie 1953 — Fisura Galbenă, din Valea Seacă a Caraimanului grad IV A (Dan Lubenescu şi Walter Kargel); 22—23 august 1954 — Fisura Verde din peretele Văii Albe grad V B (Walter Kargel şi Andrei Ghiţescu, o singură intrare, cu bivuac în perete); 12 septembrie 1955, traseul Andrei Ghiţescu, peretele sudic al Văii Coştila grad V B (Dan Lubenescu şi Walter Kargel) şi traversarea peretelui Văii Coştila (aceeaşi echipă); 1956, premiera traversării de iarnă a peretelui Văii Coştila (aceeaşi echipă); 16 iunie 1968, marele tavan din peretele Gălbenelelor grad V A (Walter Kargel şi Radu Slăvoacă); Postăvarul, 1976, traseul Aniversării (Radu Slăvoacă şi Walter Kargel). Ascensiuni de iarnă: 1955, Brîul Mare al Coştilei (Walter Kargel şi Andrei Ghiţescu) şi Creasta Pietrii Craiului; 1976, creasta masivului Făgăraşului. Activitatea de peste hotare: 1964, în Alpi — profesor de alpinism la şcoala „Prietenii naturii" de la Mooser-boden. (Hohe Tauern), condusă de Fritz Moravec, cuceritorul Vîrfului Gascherbrun II (8 035 metri); ca ascensiuni, aici, a realizat, în cap de coardă, peretele de gheaţă Barenkopf — nordwand (3 400 metri); 1967, în Tatra — traseul Jastrabia Veza, grad IV, şi traseul Zlta Stena, grad VI; 1974, în Caucaz — Vîrful Elbrus (5 633 metri), Ceghet Kara Saşi, creasta de vest (3 770 metri) şi Pik Sciurovski (4 259 metri). Walter Kargel a fost membru al Siebenburgischer Karpaten Verein (S.K.V.) şi este membru al Osterrei-chischer Alpen Klub (O.A.K.) din 1970. E autor de schiţe de trasee şi hărţi în seria „Călăuza turistului" pentru titluri ca Bucegi, 1958 (N. Mujicicov), Piatra Craiului, 1959 (A. Mitroi), Ciucaşul, 1960 (Ionescu Crînguri), Delta Dunării, 1960 (Eugen Panighianţ). Autor de desene la îndrumător de alpinism, 1959 (Mircea Bogdan), de schiţe şi hărţi la Unde sa schiem, 1962 (Gh. Mitrea), de fotografii la ghidul Bucegii, 1962 (Emilian Cristea, Nicolae Dimitriu). Autor de articole, schiţe, caricaturi, comics1 în: Komm mit 1970—1977, Almanahul turistic O.N.T. 1961—1974, Neuer Weg Kalender 1966, Roumania Today 1962, Sportul 1963—1970, Neuer Weg 1964—1974, Sport şi Tehnică 1963— 1971, România pitorească 1972—1974. Corespondent la revista Alpinismus, Munchen, 1964— 1981, la Osterreichische Alpenzeitung, Viena, 1966— 1983, la Wandern und Bergsteigen, Dresda, 1976— 1983. A scris următoarele cărţi: Trasee alpine în Carpaţi, Bucureşti, 1976; Alpinism, Bucureşti, 1981; Bergwelt Rumă-niens (Munţii din România), R.F.G., 1972 şi Alpine Anstiege der Karpaten (Trasee alpine în Carpaţi), Dresda, 1979. Walter Kargel este un pasionat al muntelui, al alpinismului şi al căţărăturii, atît vara cît şi iarna, ca şi al schiului. EMIL FOMINO. A văzut lumina zilei în Bucureşti, la 8 iulie 1928. Puiu, cum îi spun prietenii, a început sa meargă pe munte la vîrsta de zece ani, adică din 1938. Ca orice începător, a umblat mai întîi pe poteci, cunoscînd astfel farmecul muntelui şi simţind atracţia lui. Mai tîrziu a ajuns 1
Comics, cuvînt ce vine din limba engleză şi înseamnă „benzi desenate" sau „caricaturi povestite".
prin văile masivului Bucegi, fie singur, fie cu Giovani Crosse, cu Pincu Weintraub sau cu alţii. A mers şi prin Piatra Craiuiui, prin Munţii Făgăraşului, dar, mai ales, prin Retezat. În 1943—1944 a cunoscut pe tinerii din Grupul alpin universitar — G.A.U., secţie a Clubului alpin român: Dima Cocîreanu, Dan Finţescu, Petre Strat, Puiu Petriu şi alţii, cu care a urcat şi alte trasee. Aşa a devenit membru al C.A.R., dar a fost membru şi al Turing—Clubului României şi al Clubului carpatin român. În 1949, odată cu înfiinţarea cluburilor sportive, Emil Fomino s-a înscris în secţia alpină a clubului Dinamo. Conducerea clubului i-a încredinţat, în 1951, postul de instructor şi şef al secţiei alpine, ca succesor al lui Mircea Bogdan, funcţie păstrată pînă în 1953, cînd secţia alpină a clubului Dinamo s-a mutat la Braşov. Din 1953 a devenit membru al secţiei alpine a clubului Voinţa, unde a activat, ca antrenor, între 1954— 1955. În anii 1956—1957 a antrenat secţia de alpinism a Institutului de proiectări rafinării Ploieşti şi între 1957—1958 secţia alpină a clubului Energia, al întreprinderii 6 Martie — Tohan, care apoi a primit denumirea de asociaţia Torpedo. În tot acest timp, Emil Fomino a rămas membru al clubului Voinţa. Emil Fomino nu revendică nici un traseu de gradul VI, cu toate că traseul Fisura Roşie din peretele Văii Albe (Bucegi) îndeplineşte, prin dificultate, condiţiile acestui grad. El a parcurs în premieră, cap de coardă, trasee de gradul V B. A urcat pentru frumuseţea muntelui şi a căţăratului, ajungînd la o astfel de perfecţiune încît era cunoscut ca un alpinist de „escaladă liberă", între alte performanţe, a suit de unul singur, fără asigurare, traseul Furcile, din peretele Gălbenelelor (Bucegi), iar iarna, tot singur, peretele de gheaţă dinspre poarta Bucurei, din Retezat. În cadrul cluburilor şi asociaţiilor unde a activat ca antrenor, a realizat următoarele premiere, în cap de coardă: Dinamo, 21 august 1951 — Degetul lui Călineţ din Piatra Craiului, traseul nr. 2 (Emil Fomino şi Walter Kargel, cu o singură intrare); 9 decembrie 1951 — premiera de iarnă a traseului Furcile din peretele Gălbenelelor (Emil Fomino şi Gheorghe Atanasiu, o intrare); Voinţa, 7 iunie 1952 — creasta din Cheile Postăvarului (Emil Fomino, Mariela Piatkowsky şi Josefina Petroff, o intrare); 15 mai 1952 — peretele sudic al Caraimanului (Emil Fomino şi Andrei Ghiţescu, o intrare); 5 iulie 1952 — traseul Surplombelor din peretele Văii Ţapului (Bucegi) grad V A (Emil Fomino şi Andrei Ghiţescu, o intrare); 3 mai 1953 — traseul Puiu Petriu din Piatra Altarului—Cheile Bicazului grad IV B (Emil Fomino, Josefina Petroff şi Marcian Bleahu, o intrare); 23—24 iulie 1953 — traseul Policandrului—Bucegi grad V B (Emil Fomino, Andrei Ghiţescu şi Dorin Grigorescu, două intrări); 1953 — fisura Directă din Cheile Tătarului—Bucegi grad IV A (Emil Fomino şi alţii, o intrare); 13 octombrie 1955 — Fisura Roşie, din peretele Văii Albe grad V B (Emil Fomîno şi Ion Ionescu, din şase intrări; au mai colaborat la premieră Dorin Grigorescu şi Andrei Ghiţescu); Energia — 6 Martie, Tohan, 18—20 iulie 1957 — traseul Izvorului, din Padina închisă în Piatra Craiului grad V B (Valentin Garner, Mircea Popescu şi Emil Fomino, mai multe intrări); traseul Santinela Padinei închise, Piatra Craiului grad IV A (Emil Fomino, Gabi Stoenescu şi Chiriţă, o intrare). Pentru campionatul din 1956 ţinut în peretele Suhardului din Cheile Bicazului, echipa Emil Fomino, Erwin Csallner şi Andrei Simon a realizat patru trasee în premieră: Genţiana grad. IV B, Fisura Directă, grad IV A, Muchea Frumoasă şi Fisura Frumoasă. Emil Fomino s-a retras din funcţia de antrenor şi din sistemul competiţional al alpinismului, în 1958. Acum, răsfoind notiţele, fotografii şi decupări din ziare îşi aminteşte cu drag de tovarăşii de coardă, de cei cărora le-a împărtăşit din cunoştinţele sale în ale muntelui, fie ca antrenor sau simplu căţărător, fie prin cele cîteva articole de ziar ce purtau titluri ca: Asigurarea în alpinism, Căţărătura liberă în alpinism, Pioletul şi tehnica întrebuinţării lui în alpinism. AUREL IRIMIA. Născut în Azuga (1929), într-o familie de oameni nevoiaşi. De mic copil a învăţat sa schieze, sa îndrăgească şi sa iubească muntele. După absolvirea şcolii s-a angajat tehnician la Societatea de Telefoane. În 1950, sindicatul din care făcea parte l-a selecţionat şi l-a trimis la şcoala de alpinism de la cabana Curmătura din Piatra Craiului, pentru a urma cursurile organizate de Secţia de turism-alpinism a C.G.M. În cadrul acestei şcoli, dar mai ales la cursurile celei din aprilie-mai 1951 de la lacul Bîlea, Aurel Irimia s-a remarcat prin curajul şi talentul de căţărător. În 1951, în timp ce-şi satisfăcea stagiul militar, a fost legitimat la secţia de alpinism a Casei Centrale a Armatei. A activat apoi în cadrele armatei, că ofiţer, dar încă de pe cînd era soldat antrenorul secţiei, Emilian Cristea, l-a luat în traseul Fisura Albastră, între timp, a participat la sau a condus şi alte ascensiuni în premieră. Cronologic, activitatea de alpinist a lui Aurel Irimia s-a desfăşurat astfel: 24—27 iunie 1951 — fisura din Santinela Văii Cerbului, grad IV B (Emilian Cristea,. Aurel Irimia, Constantin Radu); martie 1952 — parcurgerea crestei Munţilor Făgăraşului de la Porceşti la Plaiul Foii (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Constantin Radu); 1 iulie 1952 — traseul soldat Eftimie Croitoru,, grad V B (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Constantin Radu); 1952 — traseul Fisura Suspendată din peretele Policandrului, grad V A (Aurel Irimia ş.a.); 1953 — varianta Fisurii Albastre, grad VI A (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Constantin Radu); 7 octombrie 1954 — traseul Lespezilor din peretele Văii Albe, grad V A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Victor Măciucă); 1954 — traseul Muchea vestică a Turnuleţului, grad IV A (Aurel Irimia, Mircea Enache); februarie-martie 1955 — parcurgerea crestei
Carpaţilor Meridionali (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Ladislau Karacsony); 7 octombrie 1955 — traseul Muchea Pintenului din peretele Văii Albe, grad IV A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); 11— 15 octombrie 1955 — traversarea peretelui Văii Albe, grad V B (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Victor Măciucă, Matei Schenn ş.a.); ianuarie 1956 — traversarea munţilor Rodnei, Suhardului, Călimanului (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony ş.a.); ianuarie 1957 — traseul Santinela Văii Cerbului, premieră de iarnă (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Matei Schenn, Emilian Cristea); 1959 — traseul Muchea din Santinela Blidului Uriaşilor, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn, Emilian Cristea); 1959 — traseul 23 August din Claia Mare, grad VI B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn); 17 iunie 1960 — traseul Frontal din Turnul Galben al Dianei, Piatra Craiului, grad IV A (Aurel Irimia, Emilian Cristea); 1 august 1960 — Hornul peretelui central din Padina închisă, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia); 1964 — traseul Hornul Mare de la Izvor, peretele sudic al Clăii Mari, grad IV B (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); 1968 — traseul Armata, Cheile Bicazului, grad VI B (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Matei Schenn). Aurel Irimia a făcut parte din comitetul F.R.T.A., din Biroul Federal şi din Comisia Centrală de Alpinism. A fost monitor şi instructor la mai multe şcoli de alpinism. Pentru frumoasa şi rodnica sa activitate i s-a conferit titlul de maestru al sportului la alpinism în 1955 şi titlul de maestru Emerit în 1969. A murit în ziua de 14 martie 1970, în mijlocul nămeţilor, la cabana Pietrile din Munţii Retezatului. PAUL FOZOCOŞ. S-a născut la Tîrgovişte la 8 iulie 1930. În 1938, cînd avea opt ani, a venit cu părinţii la Bucureşti. Fiu al unui fost ostaş din vînătorii de munte, a început să colinde la 16 ani, mai întîi prin munţii Braşovului (Tîmpa şi Postăvarul), apoi prin Bucegi. În 1949, ajungînd la refugiul Coştila, a întîlnit pe Alexandru Floricioiu, Ion Draşoveanu, Ilie Vlădăreanu, Ion Coman, Walter Gutt, Willi Dowitz şi pe alţii. Cu Alexandru Floricioiu a încercat să urce Hornul din peretele Văii Coştila, ascensiune ce nu le-a reuşit. În 1950, activînd în secţia de alpinism a asociaţiei Flamura Roşie, a fost selecţionat şi trimis la şcoala de alpinism a C.G.M. de la cabana Curmătura din Piatra Craiului, seria a III-a. Aici a avut printre colegi şi pe Ion Boitorii şi Ileana Goilav. În 1952 a trecut la secţia alpină a clubului Dinamo—Bucureşti, unde a avut ca antrenori întîi pe Mircea Bogdan şi apoi pe Emil Fomino. Din 1953 secţia de alpinism a acestui club s-a mutat la Braşov, devenind Dinamo Braşov şi avînd că antrenor pe Gheorghe Roşculeţ. Din 1954 şi pînă în 1962, Paul Fozocoş a făcut parte din secţia alpină a clubului Voinţa-Bucu-reşti, reîntorcîndu-se, după aceea, din nou la Dinamo Braşov. Atît la Dinamo cît şi la Voinţa Paul Fozocoş a realizat mai multe premiere, cap de coardă, secund sau cap schimbat, din care menţionăm: ianuarie 1952, în cadrul taberei Dinamo din Piatra Craiului — traseul Moara Dracului (Gheorghe Atanasiu şi Paul Fozocoş); 1957 — fisura Lăstunilor—Bicaz, grad IV A (Paul Fozocoş şi Liviu Munthiu); octombrie 1955 — traseul Diana din peretele Dianei, Piatra Craiului, grad V A (Emil Fomino şi Paul Fozocoş); 1957 — traseul Lespezile Lirei, Piatra Craiului, grad V B (Alexandru Floricioiu, Ion Oancea şi Paul Fozocoş); 1954 — traseul Surplombele din Policandru—Bucegi, grad IV B (Paul Fozocoş, Ion Oancea ş.a.). Iarna, Paul Fozocoş a realizat în 1952 premiera traseului Surplomba Mare din Bucegi (Paul Fozocoş, Gheorghe Atanasiu şi David Popa). A traversat Carpaţii Meridionali în două rînduri, în 1955 (Alexandru Floricioiu şi Paul Fozocoş) şi în 1956 (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoş şi Norbert Hiemesch). Ascensiuni peste hotare. 1963, în Bulgaria, traseele: Al doilea Congres al P.C.B., grad VI: Winclu, grad VI; Rîpa centrală, grad V, (Paul Fozocoş şi alţii); 1967, în Bulgaria (Malioviţa), traseele: Studenţilor, grad IV (Paul Fozocoş şi Ion Coman); Vejdite, grad V şi Al doilea Congres, grad VI (Paul Fozocoş şi Nicolae Jitaru, cap schimbat); 1970, în Tatra cehă, traseul Zabikon, grad VI (Nagy Nicolae şi Paul Fozocoş), cum şi alte două trasee de gradul IV. În 1972 a fost în Pamir cu Alexandru Floricioiu, Adrian Tănase, Mircea Opriş şi Nicolae Bul-mez, unde, a urcat pe Vîrful Panoramik (5 800 metri). Paul Fozocoş a înfiinţat secţiile alpine Viscoza—Lupeni şi C.F.R.— Petroşani. Avînd însuşiri pedagogice, a fost monitor la alpinism din 1959, antrenor din 3 aprilie 1972 şi instructor la şcolile alpine ale F.R.T.A., din 1971. A funcţionat şi ca arbitru din 1968, iar din 1975 a îndeplinit funcţia de şef al comisiei de arbitri din Comisia centrală de alpinism a F.R.T.A. La 5 mai 1967 i s-a conferit titlul de maestru al sportului la alpinism. ALEXANDRU FLORICIOIU. S-a născut în Cluj-Napoca în ziua de 28 aprilie 1932. Cînd avea trei ani, familia s-a mutat la Braşov, aşa că aproape toată copilăria şi-a petrecut-o pe Tîmpa sau pe Cristian. Înainte de 1950 l-a cunoscut pe Carl Lehmann, în tovărăşia căruia a făcut mai multe excursii. A început sa se ca-ţărc prin 1948 în Piatra Mare şi în Piatra Craiului. El s-a încadrat în sistemul competiţional al alpinismului la începutul anului 1955, cînd s-a legitimat la secţia de alpinism Braşov a clubului Voinţa. A activat în această secţie pînă în 1958 cînd a trecut la clubul Dinamo Braşov. Din 1960, Alexandru Floricioiu a urmat cursurile Institutului de educaţie fizică, devenind profesor de sport. La terminarea studiilor superioare a ocupat funcţia de antrenor al secţiei de alpinism a clubului Dinamo
Braşov. Avînd un stil propriu de căţărătură, curat, cu pitoane puţine, a reuşit, în cap de coardă, secund sau cap schimbat, numeroase premiere de trasee alpine. Piatra Mare: 1954 — traseul Central din Piatra Scrisă, grad V B (Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch. Bucegi: septembrie 1956 — Fisura Albastră, grad VI B. (Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch); 9 septembrie 1957 — Fisura din peretele Găvanului (Central), grad V A (Alexandru Floricioiu şi Ion Mihai); august 1958 — Fisura Mare, grad V B (Alexandru Floricioiu şi Tudor Hurbeari, cap schimbat) Piatra Craiului: 1957 — peretele vestic din Padina lui Călineţ, grad IV B (Norbert Hiemesch şi Alexandru Floricioiu); 8—9 iunie 1957 — Lespezile Lirei, grad V B (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoş şi Ion Oancea); iulie 1958 — Fisura de Cristal (Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch; iulie 1958 — Muchea nord estică din Brîul Răchiţii (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoş şi Ion Oancea) ; Cheile Bicazului: septembrie 1958 —Fisura Artei, grad VI B (Alexandru Floricioiu, Nicolae Jitaru şi Tudor Hurbean, cap schimbat) ; Ascensiuni de iarnă: martie 1955 — Carpaţii Meridionali (Alexandru Floricioiu şi Paul Fozocoş); martie 1956 — Carpaţii Meridionali (Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoş şi Norbert Hiemesch); martie 1957 — Creasta Piticului şi Creasta Cornul Caprei—Piatra Craiuiui (Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch); 27 aprilie 1959 —Creasta Arpăşelului — Munţii Făgăraşului (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean) ; Ascensiuni peste hotare: 1964, în Bulgaria; august 1972— Vîrful Comunismului (7.495 metri), în Pamir— U.R.S.S. (Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase, cea mai mare altitudine atinsă de români). Alexandru Floricioiu este autorul unui ghid al masivelor Postăvarul şi Piatra Mare. El a fost instructor şi instructor principal la mai multe şcoli de alpinism şi director al şcolilor de alpinism organizate de F.R.T.A. Pentru meritele lui sportive a primit în 1957 odată cu Viorica Canarache, titlul de maestru al sportului la alpinism, iar în 1969. Alexandru Floricioiu şi Aurel Irimia au primit titlul de maestru emerit la alpinism. VALENTIN GARNER. S-a născut în Sibiu la 27 noiembrie 1932. A copilărit şi a crescut pe Valea Sadului. În compania tatălui său, un pasionat om de munte, a cunoscut frumuseţile naturii, Colindînd mai întîi în munţii Cibin—Lotrioara. În 1948, fiind elev la Oradea, a activat în cadrul asociaţiei Turismul popular — A.T.P., al cărui şef local era Alexandru Somogy. Timp de cinci ani, în acest grup de turişti-speologi, a umblat în Munţii Apuseni. A participat, în 1951, la cercetarea avenului de la Bodfia în tovărăşia cunoscutului cercetător speolog Tibor Jurisak. Terminînd studiile, în 1953 a fost repartizat la Uzina 6 Martie din Zărneşti. S-a înscris în secţia de alpinism a asociaţiei Metalul— Zărneşti, proaspăt înfiinţată, unde a activat un an, după care s-a legitimat pentru asociaţia Celuloză— Zărneşti, al cărui antrenor era Traian Flucuş. Cu această asociaţie a participat la campionatul republican de alpinism din 1956, ocupînd locul 3 (Traian Flucuş, Valentin Garner şi Gheorghe Pop). În 1957 a revenit la asociaţia Metalul— Zărneşti, transformată în asociaţia Energia şi apoi Torpedo. Sub îndrumarea noului antrenor, Emil Fomino, Valentin Garner a ajuns la adevărata maturitate de alpinist. După plecarea lui Fomino, a rămas el ca instructor al secţiei, iar din 1962 ca antrenor. În afara activităţii de instructor şi antrenor, a participat la concursuri, alpiniade şi cupe. Valentin Garner a realizat 29 de premiere alpine, în cap de coardă, secund sau cap schimbat. Piatra Craiului: 18—20 iulie 1957 — traseul Izvorului din peretele Padinei închise, grad V B (Emil Fomino şi Valentin Garner, cap schimbat); 14 august 1957 — Fisura nordică din Turnul Mare al Dianei, grad V A (Valentin Garner ş.a., două intrări); 20 iulie 1958 — traseul Floarea de colţ din Turnul Mare al Dianei, grad V B (Valentin Garner şi David Toacşe, două intrări); 28 octombrie 1958 — traseul Fisurile Centrale din Padina lui Călineţ, grad V A (Valentin Garner şi Karol Schepp, două intrări); 20 august 1960 — traseul 23 August din peretele Padina Popii, grad V A (Valentin Garner şi Gustav Geherbe, două intrări); 20 august 1960 — traseul Alveolelor din peretele Padina Popii, grad V A (Valentin Garner şi Bety Gheorghe, două intrări); 29 septembrie 1960 — traseul Genţiana — din peretele Padina Popii, grad V A (Valentin Garner şi Bety Gheorghe, două intrări); 28 octombrie 1961 — traseul Sîngele Voinicului din peretele Padina Popii, grad V A (Valentin Garner şi Mihai Gabor, două intrări); 28 octombrie 1961 — traseul Lespezile din peretele Padina Popii, grad V A (Valentin Garner şi Karol Schepp, două intrări); 1965 — traseul Celor trei Surplombe din Padina închisă, grad VI A (Valentin Garner şi Ştefan Ciortan, două intrări şi două nopţi bivuac în perete). Cheile Butii: 1962 — au fost efectuate trei trasee de gradul IV B (Valentin Garner şi Gheorghe Crăciun, cap schimbat). Cheile Bicazului: 1964 — traseul Finala '64 (Emil Coliban, Gheorghe Crăciun şi Valentin Garner, traseu de campionat).
Premiere de iarnă: februarie 1957 — Creasta Vulturilor—Bucegi (Valentin Garner şi Putz Werner); februarie 1957 — Brîul ele mijloc din Piatra Craiului, de la Valea Crăpăturii şi pînă în Şaua Funduri (Valentin Garner şi Mircea Popescu; s-a mers patru zile, cu înnoptări în grote); ianuarie 1960 — Munţii Făgăraşului, Muchea Tărîţa pînă în Vîrful Tărîţa (Valentin Garner, Gheorghe Crăciun şi Lazăr Vilmoş); Creasta Podrăgelului (aceeaşi echipă); februarie 1961 — Piatra Craiului, Creasta Piticului (Valentin Garner, Gheorghe Crăciun şi Ştefan Ciortan); 1957 Creasta Carpaţilor Meridionali (Valentin Garner, Florin Mihăilescu, Ion şi Nicolae Cojanu, în şaisprezece zile şi jumătate, record nedepăşit de nimeni pînă în prezent). Activitatea de peste hotare. Cehoslovacia: 1965 — traseul Puşcaş, în Risy, grad V (Valentin Garner cu un ceh); Creasta Drăcia, grad IV (Valentin Garner şi Ştefan Ciortan, cap schimbat); 1969 — Tatra, peretele nordic al Ganeg, gradul VI (Wolfgang Ginzel şi Valentin Garner, cap de coardă); traseul Oschelpanzer, grad VI (Valentin Garner şi un ceh, cap schimbat); 1974 — Ceski ray—Munţii Elbei (Valentin Garner cu alpinişti cehi şi din R.D.G.); 1979, în Ceski ray (Valentin Garner a urcat, cu cehii, 17 trasee, din care în zona SKA-LAK, 1. Draci Vez (Draci sporo), grad VII—Fisură; 2. Kapelnic (Sesghke weg), gradul VII; 3. Majak (Merl-eke), gradul VII, muche; în Munţii Elbei: 1. Talwăchter— Ost-kante, grad VI; 2. Ekerweg, gradul VII, Karl Heinz Syptetz; 3. Hoher Torstein—Siidwand, gradul VII B; şi 4. Falkenstein—Sudriss, gradul VII A; 1970, Turcia: Gheţarul nordic Erciyes (Ion Coman şi Valentin Garner); 1975, Hinducuş, Afganistan (Ion Coman, Anton Demeter, Valentin Garner şi Zoltan Kovacs); 1977, Austria — Wilder Kaiser, traseul diretissima din Christaturm, gradul VI + (Valentin Garner, Leo Schlechter şi Anton Demeter); Fleischbank—Ostwand, gradul V (Valentin Garner şi Richard Mitterer); Grossglockner—Pal-lavicinirinne (Valentin Garner, Richard Mitterer, Leo Schlechter şi Anton Demeter); Strahlhorn, Adlerhorn, Rinpfischhorn—Elveţia (Valentin Garner, Anton Demeter şi Thomas Trubswetter); 1977, Franţa: Mont Blanc, dinspre Dorne du Gouter, Mer de Glace (Valentin Garner şi Anton Demeter). Pentru activitatea depusă ca alpinist, Valentin Garner a primit titlul de maestru al sportului la alpinism. LADISLAU KARACSONY. S-a născut în Braşov îa ziua de 21 ianuarie 1933. Ca mulţi alţi copii braşoveni, a început de mic să colinde dealurile şi apoi munţii din jurul Braşovului. După 1948, cînd condiţiile de practicare a turismului şi alpinismului s-au schimbat, s-a înscris în asociaţia Spartac şi a făcut astfel numeroase excursii şi escalade. În 1953, a participat la primul campionat de căţărătură. În 1954, satisfăcîndu-şi serviciul militar, a fost legitimat pentru secţia de alpinism a asociaţiei C.C.A. (transformată în C.O.B. şi A.S.A. Braşov), unde a stat pînă în anul 1965, cînd, pentru o scurtă perioadă, s-a legitimat la secţia de alpinism a clubului Dinamo Braşov. Ladislau Karacsony a întreprins numeroase ascensiuni de antrenament şi perfecţionare a măestriei sportive. Aşa, îl găsim în septembrie 1953 conducînd un grup pe traseul Furcile din peretele Gălbenelelor. A participat la toate concursurile, campionate şi alpiniade ce s-au ţinut în perioada respectivă, cîştigînd numeroase titluri de campion şi a efectuat alături de alţi colegi de club numeroase premiere alpine în cap de coardă, cap schimbat sau secund, din care enumerăm mai jos pe cele mai importante. Bucegi: 1 octombrie 1954 — traseul Lespezile din peretele Văii Albe, grad V A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Victor Măciucă); 7 octombrie 1955 — muchea Pintenului Văii Albe, grad IV A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); 15 octombrie 1955 — traseul Victor Măciucă din muntele Tătaru Mare, grad V A (Victor Măciucă, Ladislau Karacsony); 11—15 octombrie traversarea Lespezilor în peretele Văii Albe, grad V A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Matei Schenn); 16 iulie 1957 — muchea estică a Turnuleţului, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); 1959 — muchea din Santinela Blidului Uriaşilor, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn, Emilian Cristea); 1959 — traseul 23 August din Claia Mare, grad VI B (Ladislau Karacsony, Matei Schenn, Aurel Irimia); 1964 — traseul Hornul Mare de la Izvor, peretele sudic al Clăii Mari, grad IV B (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); traseul Genţiana, din acelasi perete, grad V B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia); traseul 25 Octombrie, din acelaşi perete, grad V B (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); muchea sudică din acelaşi perete, grad V A (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony); traseul Floarea de Colţ, din acelasi perete, grad V B (Matei Sohenn, Ladislau Karacsony); traseul Hornul Agăţat, din peretele Urlătorii Mari, grad V B (Emilian Cristea, Matei Schenn, Ladislau Karacsony, Petre Cristina); Faţa sud-vestică a aceluiaşi perete, grad V B (Ladislau Karacsony, Matei Schenn); traseul nr. 1 din peretele cu Florile, Brîul lui Răducu, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); traseul nr. 2 din acelasi perete, grad IV B (Ladislau Karacsony, Matei Schenn); traseul nr. 4 din acelaşi perete, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony), traseul nr. 5 din acelasi perete, grad V A (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); muchea înaltă din peretele cu Florile, grad V A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); traseul Colţul Moşului din muntele Moraru, grad IV A (Emilian Cristea, Ladislau Karacsony); traseul Faţa cu Ferestre din Turnul Mălăeşti, grad IV A (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia); Piatra Craiului: 18 iunie 1960 — traseul Umărul Padinii Popii din Turnul Mare al Dianei, grad V A (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); 1 august 1960 — Hornul peretelui central din
Padina închisă, grad IV B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia); Cheile Bicazului: 1962 — traseul Pintenul lui Cătălin, grad V B (Dumitru Chivu, Lad'islau Karacsony); 1962 — traseul Pintenilor, grad VI A (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony); Fisura Strungii cu Mesteceni, grad V B (Aurel Irimia, Matei Schenn, Ladislau Karacsony); 1965 — traseul Vînătorilor de munte din Turnul Bardosului, grad IV B (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); Cheile Nerei: 1963 — traseul Comorilor, grad V A (Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); Munţii Retezatului: traseul nr. 1 din creasta Gemenele, grad IV B şi traseul nr. 2, grad IV B (Emilian Cristea, Ladislau Karacsony); Cheile Turzii: peretele Scoruşului, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony). Ascensiuni de iarnă: 20 februarie — 26 martie 1955 — parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony, Emilian Cristea); 1956 — traversarea Munţilor Rodnei (Aurel Irimia, Ladislau Karacsony); 1957 — traseul Santinela Văii Cerbului (Aurel Irimia, Matei Schenn, Ladislau Karacsony, Emilian Cristea). Alpinism peste hotare — Bulgaria: 1963 — traseul peretele Negru, grad VI B (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony). Pentru bogata lui activitate, Ladislau Karacsony a primit în 1964 titlul de maestru al sportului la alpinism. TUDOR HURBEAN. Născut la 10 mai 1933 în comuna Draşov, judeţul Sibiu, azi Alba, a venit în Bucureşti în 1945. Mai tîrziu s-a angajat lucrător la Atelierele “Griviţa Roşie". A mers întîia oară pe munte într-o excursie colectivă organizată de asociaţia Locomotiva, prin 1950, pe Valea Gălbenelelor (Bucegi), sub conducerea vechiului alpinist Virgil Georgescu. Tînărul de 17 ani s-a entuziasmat şi a continuat să meargă de fiecare dată cînd se organiza vreo excursie. Aşa a parcurs văile din masivul Bucegi. În toamna anului 1951 a început căţărătura, primul traseu urcat fiind Creasta Coştila—Gălbenele, în compania lui Walter Kargel. În vara anului 1952 a participat, ca elev, la şcoala de alpinism de la Peştera Ialomiţei, seria a doua, avînd ca instructor pe Mircea Crăciunescu, iar în aprilie 1953 a urmat cursurile scolii de alpinism de iarnă la lacul Bîlea din Munţii Făgăraşului, avîndu-l ca instructor pe Aurel Irimia. În 1953, făcîndu-şi serviciul militar, s-a legitimat la secţia de alpinism a clubului sportiv Dinamo Braşov, unde a activat pînă în 1961. Aici, pe lîngă o rodnică activitate, a fost antrenor în anii 1955—1956, fiind, în acelasi timp, remarcat ca un element de valoare, un căţărător de înaltă clasă1. Din 1961 pînă în 1965 s-a legitimat la clubul Voinţa, iar din 1965 la clubul Steaua, respectiv A.S.A. Braşov, pînă în 1968, cînd a părăsit sistemul competiţional. Tudor Hurbean a participat la primul campionat de căţărătură din 1953, cu asociaţia Locomotiva, echipa clasîndu-se pe locul 5. Succesele şi performanţele cele mai frumoase le-a realizat în cadrul clubului Dinamo Braşov. A cîştigat campionatul de căţărătură din 1954, „fiind cel mai bun cap de coardă". La campionatul republican individual din 1955, de pe Rarău, pe primul loc a ieşit Tudor Herbean. A participat în iarna 1955 la parcurgerea crestei masivului Făgăraşului, de la Porceşti la Plaiul Foii, cu echipa Dinamo (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Dumitru Enoiu). În anul 1954 a făcut parte din lotul reprezentativ al României în întîlnirea amicală cu alpiniştii cehoslovaci, iar în 1955 a mers în R. S. Cehoslovacia şi în 1959 în Bulgaria. Tudor Hurbean a înscris în „inventarul" traseelor alpine din România cîteva, urcate în premieră, dintr-un singur efort, fie în cap de coardă, fie cap schimbat. Bucegi: 1954 — traseul Faţa înaltă din Valea Seacă a Caraimanului, grad IV B (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Gheorghe Andreica, o intrare); 10 iulie 1956 — Fisura din Santinela Blidului Uriaşilor, grad V A (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ion Balteş, 2 intrări); august 1958 — Fisura Mare din peretele Văii Coştila, grad V B (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, cap schimbat); Piatra Mare: 1957 — traseul Victor Măciucă, grad V A (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, cap schimbat, o intrare); Cheile Bicazului: septembrie 1958 — Fisura Artei, grad VI B (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, cap schimbat, cu trei nopţi petrecute în traseu); Masivul Făgăraşului: 27 aprilie 1959 — Creasta Arpăşelului (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, cap schimbat). Pentru frumoasele realizări aduse alpinismului românesc, comportării sportive, corectitudinii şi calităţilor excepţionale, a fost declarat, în 1964, maestru al sportului la alpinism. Tudor Hurbean a activat şi ca instructor, arbitru sau monitor la şcolile de alpinism. MATEI SCHENN. Născut în Sibiu la 19 octombrie 1933, Matei Schenn, ca tînăr muncitor în cooperaţie, a început activitatea sportivă în anul 1950 la clubul Voinţa-Sibiu, unde a practicat atletismul, înotul şi turismul. Din 1951 s-a dedicat alpinismului, alegîndu-l ca sport preferat. Sub îndrumarea antrenorului Toma Boerescu a făcut progrese remarcabile. S-a mutat la Bucureşti unde şi-a desfăşurat activitatea sportivă în cadrul aceluiaşi club, completîndu-şi pregătirea sub îndrumarea antrenorului Mircea Bogdan şi a celorlalţi colegi. A fost selecţionat în echipa Voinţa, participantă în 1953 la primul campionat de căţărătură al R.P.R., campionat desfăşurat în Turnul Seciului-Bucegi 1
Cf. Sportul popular, din 10 iulie 1956.
(echipa s-a clasat pe locul 1). În acelaşi an, Matei Schenn a realizat şi o premieră în Cheile Bicazului. În 1955, după satisfacerea serviciului militar, s-a transferat la secţia de alpinism a clubului C.C.A., transformat în 1960 în Casa ofiţerilor Braşov şi apoi în asociaţia sportivă Armata-Braşov. Aici l-a avut antrenor pe Emilian Cristea. Participînd la alpiniade şi campionate cu această asociaţie, el şi colegii lui au cîştigat mai multe titluri de campioni R.S.R. la alpinism sau căţărătură. Ca urmare a activităţii competiţionale şi a rezultatelor obţinute a fost selecţionat de mai multe ori în lotul R.S.R. Din 1973 a activat ca antrenor al echipei de tineret A.S.A.-Braşov, iar între 1965 şi 1968, a lucrat ca antrenor voluntar la clubul sportiv universitar-Bucureşti. A organizat şi condus, în cadrul selecţionatei M.A.N., expediţia în Pamir — U.R.S.S. În 1974, cînd s-a realizat şi o premieră. A activat ca instructor la toate şcolile organizate în cadrul M.A.N. şi ca monitor la şcolile naţionale organizate de F.R.T.A. Ca metodist, a adus contribuţii la elaborarea regulamentelor de competiţii şi clasificări la alpinism. În perioada 1970—1974 a fost secretar al Colegiului de antrenori şi competiţii. Din 1974 este secretar al Comisiei Centrale Tehnice de Alpinism şi membru în Biroul Federal. Colaborînd cu ceilalţi alpinişti, colegi de asociaţie, a participat la efectuarea unor premiere alpine, din care menţionăm cîteva: Bucegi: 16 iulie 1957 — Muchea estică a Turnuleţului (Horoaba), grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); 1958 — Muchea din Santinela Blidului Uriaşilor, grad IV B (Matei Schenn, Aurel Irimia, Emilian Cristea); 1959— traseul 23 August din Claia Mare, grad VI B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn); traseul Hornul Agăţat din peretele Urlătorii Mari, grad V B (Emilian Cristea, Matei Schenn, Ladislau Karacsony, Petre Cristina); Creasta Centrală din acelasi perete, grad V A (Aurel Irimia, Emilian Cristea, Matei Schenn); Faţa sud-vestică din acelaşi perete, grad V B (Ladislau Karacsony, Matei Schenn); traseul 25 Octombrie din Claia Mare, grad V B (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); Muchea Strungii din Claia Mare, grad V B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); traseul Floarea de Colţ din Claia Mare, grad V B (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); traseul O peretele cu Florile, grad IV A (L. Păun, Emilian Cristea, Matei Schenn); traseul 1 acelaşi perete, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); traseul 4 din acelaşi perete, grad IV A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); Muchea înaltă, acelaşi perete, grad V A (Matei Schenn, Ladislau Karacsony); 1970 — traseul Aurel Irimia, grad VI A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, Matei Schenn); 1972 — Hornul din Valea Lupului, grad V B (Dumitru Chivu, Nicolae Nagy, Matei Sohenn); Cheile Bicazului: 1963 — Faţa Mare din Poliţele Bardosului, grad V A (Matei Schenn ş.a.); — 1963 — Hornul Mare, acelaşi perete, grad V B (Matei Schenn ş.a.); 1967 — traseul Intersectat, grad VI A (Dumitru Chivu, Matei Schenn); 1968 — traseul Armata, grad VI B (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Matei Schenn); Piatra Craiului: 16 iunie 1960 — traseul Turnuleţul din Padina Popii, grad IV A (Matei Schenn, Emilian Cristea); 1963 — traseele Fisura Galbenă, grad V A, traseul cu Narcise, grad IV B, traseul Viesparului, grad V A şi traseul Surplomba Hornului, grad V B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); Cheile Vîrghişului: 12 august 1971 — Santinela Peşterii, grad IV B (Matei Schenn, Alexandru Bru-mărescu); 14 august 1971 — traseul Turnul Porumbeilor; grad IV B (Dumitru Chivu, Matei Schenn); 16 august 1971 — traseul Marius, grad IV B (Dumitru Chivu, Matei Schenn). Matei Schenn a obţinut în anul 1969 titlul de maestru al sportului la alpinism. NICOLAE JITARU. A văzut lumina zilei la 8 decembrie 1933 în comuna Azuga, judeţul Prahova. La scurt timp după acest eveniment, părinţii s-au mutat în Buşteni. Aici, copilul se scula dimineaţa cu ochii pe muntele Caraiman, munte care-l fascina. Aşa s-a făcut că, pe la şase ani, nu a mai putut rezista tentanţiei şi, într-o zi frumoasă de vară, a pornit de unul singur pe Valea Jepilor1 (Valea Caraimanului, cum îi mai spun buştenenii). Încet, încet, cu paşi mărunţi, a lăsat pădurea în urmă şi a ajuns la cabana „Brav" din şaua Caraimanului. Cabanier acolo era atunci un cetăţean mut, căruia i se spunea „Mutul". Băiatul a dormit fără grijă, ocrotit de cabanier care, a doua zi, l-a îndrumat către casă pe drumul pe unde venise. De acum, calea muntelui se deschisese pentru Nicolae Jitaru. A mers, mai cu osebire, pe Valea Seacă a Caraimanului, foarte dragă lui, dar şi pe celelalte, ca Valea Bujorilor sau Valea Priponului. A urcat mult singur, fiindcă aşa simţea el mai mult farmecul pădurii, al golurilor alpine şi al stîncilor. A învăţat şi să schieze. Alunecarea pe fulgii albi de nea l-a dus în cele din urmă la sportul de performanţă, unde, la diferite concursuri de coborîre, a ocupat locuri fruntaşe. Prin 1948 a făcut ascensiuni în compania bucureştenilor Pincu Weintraub, Pompiliu Moise, Emil Fo-mino şi alţii, iar din 1949 cu buştenenii Constantin Nemeş, Ion Zăinescu, Rică Enache, Gheorghe Conteş etc. A urmat, în septembrie 1951, şcoala de alpinism-căţărătură de vară, de la Peştera Ialomiţei, organizată de secţia de turism a C.G.M., avînd ca director pe Dumitru Gheorghe, instructor principal pe George Petrescu-Bebe. Şcoala de iarnă a făcut-o în 1953 la lacul Bîlea, în Munţii Făgăraşului. În cadrul clubului Dinamo Braşov din care a făcut parte, a participat la campionate, cupe şi alpiniade, cîştigînd cu echipa lui locul I la campionatul republican pe 1954 şi la „Cupa 23 August". La „Cupa Dinamo 1
În publicaţiile vechi această vale apare cu numele de Valea Iepii.
1955" a cîştigat locul I pe echipe şi locul III la individual. Tot locul III l-a obţinut şi la campionatul individual din Rarău. În 1956, la cupa de iarnă din Piatra Craiului, etapa I-a, a ocupat locul I; cupa Dinamo, din Cheile Turzii, pe echipe, locul I; individual — locul III; la lacul Roşu, locul II; în 1957, pe peretele Piatra Scrisă din Piatra Mare — locul II; în iarna 1959, în Retezat, locul I. Nicolae Jitaru a realizat, în cap de coardă sau secund, numeroase trasee în premieră, din care menţionăm cîteva cu grad de dificultate mai mare de IV. Bucegi: 1953 — Fisura sudică din Turnul Seciului (Ion Puşcaş— Spartac Sinaia, Victor Măciucă—Metalul Bucureşti, Nicolae şi Gheorghe Jitaru —Avîntul Buşteni); 1954 — Fisura din Faţa înaltă din Valea Seacă a Caraimanului, grad IV B (Tudor Hurbean şi Nicolae Jitaru, o intrare); 10 iulie 1956 — Fisura din Santinela Blidului Uriaşilor, grad V A (Nicolae Jitaru, Tudor Hurbean şi Ion Balteş, 2 intrări); 1957 — traseul Dinamo din Brîul Mare al Coştilei (Nicolae Jitaru, Ion Balteş şi Gheorghe An-clreica, 4 zile); 1958 — traseul Tavanelor din peretele Brîului Mare al Coştilei, grad IV B (Nicolae Jitaru şi alţii, o zi); Fisura lui Căldare—Bucşoiu, grad IV B (Nicolae Jitaru şi Gheorghe Rosculeţ); traseul Speranţei, grad VI B (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru ş.a.); Piatra Craiului: 15 mai 1960 — traseul Central din Padina închisă, grad V A (Nicolae Jitaru şi Mircea Opriş); 1960 — Muchea Scării din Padina lui Călineţ, grad IV A (Nicolae Jitaru şi Mircea Opriş); 1960 — Fisura în S, din Brîul de mijloc (Nicolae Jitaru şi Ştefan Csiki); Hornul Mic din Colţii Gemeni, grad IV A (Nicolae Jitaru şi Gheorghe Rosculeţ); 1960 — Surplomba Neagră, grad V A (Nicolae Jitaru şi Gheorghe Rosculeţ); 1960 — traseul Marian Nicolae, grad IV B (Nicolae Jitaru şi Nicolae Marian); 1960 — Fisura întreruptă din Prăpăstiile Zărneştilor, grad IV B (Nicolae Jitaru ş.a.); 1963 — Hornul Negru din Marele Grohotiş, grad IV B (Nicolae Jitaru ş.a.); 1963 — Fisura Oblică din Padina închisă (Mircea Opriş, Gheorghe Negustoru, Nicolae Jitaru şi Ion Coleşiu); traseul Sîngele Voinicului din Ciorînguţa, pe faţa de vest a Turnului Mare, grad IV B (Nicolae Jitaru ş.a.); 1967 — traseul Turnul de Fildeş (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru şi Ion Coleşiu); Munţii Mehcdinţului: 1957 — Fisura Marinarilor (Nicolae Jitaru şi Ion Puşcaş); Piatra Mare: 1957 — traseul Victor Măciucă, grad IV B (Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru ş.a. — cap schimbat, 2 intrări); Cheile Bicazului: 1958 — Fisura Artei, grad VI B (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru şi alţii). Premiere de iarnă: 1961 — traseele Eftimie Croitoru, Turnul Seciului şi Trei Surplombe (în timpul concursului din martie) au fost urcate de Nicolae Jitaru, Ion Coleşiu şi Nicolae Marian; 1962 — Santinela Văii Cerbului şi Balcoanele (Nicolae Jitaru şi Mircea Opriş); 1962 — Peretele Urlătorilor (Nicolae Jitaru ş.a.); 1963 — Turnul de Fildeş (Nicolae Jitaru, Mircea Opriş şi Ion Coleşiu). Nicolae Jitaru a fost instructor la şcolile de alpinism din 1953 şi 1959, antrenor al clubului Dinamo Braşov în 1963. Pentru frumoasa şi bogata lui activitate a primit titlul de maestru al sportului la alpinism în 1967, iar în 1971—1975, diploma de onoare pentru merite deosebite. FRANCISC WILD. S-a născut în Arad la 2 aprilie 1939. A început să meargă pe munte din 1950, la îndemnul profesorilor de la liceul mixt din localitate. Totodată, a început şi practicarea concursurilor de orientare, avînd ca îndrumător preţios pe Kâlmân Dâvidhâzy, pe atunci şeful Biroului local de turism—Arad, organizatorul primului concurs de orientare din ţară, în Munţii Zarandului (1947). În perioada 1950—1960 a mai practicat, ca sport de performanţă, înotul şi caiac-canoe şi s-a pasionat de speologie. Urmînd şcoala tehnică sanitară din Cluj-Napoca, în 1960 s-a înscris la secţia de alpinism a asociaţiei Metalul din localitate, avînd ca îndrumători pe Andrei Moldovan şi pe Miklos Gyongyosi. Cu această secţie a obţinut, în 1961, categoria întîia de clasificare sportivă la alpinism, pe care a men-ţinut-o pînă în 1971. După absolvirea şcolii, întorcîndu-se acasă, a organizat o secţie de alpinism la asociaţia Sănătatea—Arad. Cu aceasta a participat la toate campionatele republicane obţinînd locuri între III (1966) şi VI. Din 1965 a devenit antrenor la alpinism, urmînd, totodată, şi cursurile fără frecvenţă de la I.C.E.F.—Timişoara. Pentru perfecţionarea sa, Francisc Wild a participat la două şcoli de ghizi (septembrie 1968 şi aprilie 1969) în Tatra înaltă, organizate de I.C.E.F.— Bratislava, Fiecare curs a durat două săptămîni. În acest timp, a avut ocazia să se caţăre cu alpinişti slovaci, cu renume internaţional, membrii în expediţiile slovace pe Nanga Parbat: Iosef Psotko, Gejza Hăk şi Ladislav Andrâssy, În 1969, Francisc Wild a fost angajat ca antrenor la secţia de alpinism a clubului sportiv Politehnica Timişoara. În 1970, suferind un grav accident în traseul Comorilor din Cheile Nerei (a ieşit un piton, după care au urmat încă 4—5, fiind superficial bătute de autorii premierei), a trebuit să renunţe la sistemul competiţional. După zece ani, între 1979 şi 1982, a activat la secţia alpină a asociaţiei Metalul—Gheorghieni. Separat de această activitate bogată, Francisc Wild a mai efectuat şi o seamă de premiere alpine, din care menţionăm pe cele mai importante: iulie 1966 — Fisura Bobot din Valea Cernei, grad V B (Francisc Wild, Istvan Kocsik, 4 intrări); mai i 968 — Fisura Pintenului din Cheile Nerei, grad IV B (Francisc Wild, Wilmoş Ilies, Walter Eisele, 3 intrări); mai 1969 — creasta nordică din Cheile Nerei, grad IV A (Francisc Wild, Titus Ştefanov),; iunie 1969 — Surplomba Neagră, din Vadul Crişului, grad V A (Gabor Râdy, Gabor Endreffy, Walter Eisele, Francisc Wild, cap schimbat, 4 intrări); septembrie 1969 — traseul direct din Turnul Begului, Cheile
Nerei, grad V A (Walter Eisele, Francisc Wild, cap schimbat, 4 intrări). Trasee de iarnă: 27—31 decembrie 1964 — cabana Gura Apei—Şaua Iepii—Vîrful Ţarcu—Muntele Mic (traversare cu schiurile, 35 kilometri) (Istvan Kocsik, Lâszlo Kocsik, Francisc Wild); 1 martie 1970 — Creasta Meteorologiei (Vîrful Ţarcu), traseu de colţari (Eugen Seracin, Sorin Suciu, Francisc Wild, cap schimbat): Traversări de masive, „solo": martie 1973 — creasta Munţilor Făgăraşului de la Vîrful Scărişoara pînă la cabana Podragu; ianuarie 1974 — creasta masivului Făgăraşului de la cabana Sîmbăta la cabana Plaiul Foii; februarie 1974 - creasta Pietrei Craiului de la Curmătură la Şaua Funduri; decembrie 1981 — Munţii Gurghiului de sud, traversare cu schiurile. Francisc Wild, spre deosebire de mulţi alpinişti căţărători, a avut şi continuă sa aibă şi preocupări publicistice (Wild Perene, Szaniszlo Jozsef, Hegymăszok Konyve (Manual de tehnică alpină), Editura Kriterion, 1978; Nan Aurel, Pali Tibor, Wild Ferenc, Gylkosto Bekăsszoros (Lacul Ghilcoş—Cheile Bicazului) lucrare în curs de elaborare. Ambele lucrări sînt scrise în limba maghiară. DUMITRU CHIVU. S-a născut în Buşteni la 17 martie 1941. De mic copil, locul lui de joacă, ca şi al altora de seama lui, era pădurea. Mai tîrziu, văzînd pe alpinişti urcînd spre creste, s-a luat după ei. Aşa a debutat dragostea de munte şi pasiunea pentru căţărătură. La 16 ani, în 1957, la asociaţia Tînărul dinamovist, a început căţărătura cu Tudor Hurbean, adevăratul lui instructor de la care a învăţat această artă folosind ca teren de antrenament placa de la intrarea în traseul Fisura întreruptă de lîngă refugiul Coştila. În septembrie 1959 a urmat şcoala de căţărătură organizată de Federaţia română de schi, bob şi alpinism la Peştera Ialomiţei (instructori — Alexandru Floricioiu şi Aurel Irimia). Printre colegii de serie, cu mult talent se afa şi Petre Cristina, tot din Buşteni. Dumitru Chivu a activat la clubul Dinamo Braşov, unde s-a căţărat foarte mult cu Nicolae Jitaru, urcînd împreună, printre altele, în 1960, Fisura Albastră. La 1 octombrie 1961 a mers să-şi facă serviciul militar, în timpul căruia s-a legitimat pentru clubul Casa ofiţerilor Braşov. În 1964 a ieşit campion „la viteză", în Cheile Bicazului, la concursul finala '64. În 1969 i s-a conferit titlul de maestru al sportului la alpinism. Dumitru Chivu a cîştigat multe întreceri, multe au fost şi traseele pe care s-a căţărat, în ţară sau peste hotare, dar cele mai importante rămîn premierele : Cheile Bicazului: 1963 — traseul Pintenul lui Cătălin, grad V B (Dumitru Chivu şi Ladislau Karacsony, cap schimbat; după o zi de escaladă au coborît; au urmat două zile de ascensiune cu un bivuac în perete); 1962 — traseul Pintenilor grad VI A (Dumitru Chivu şi Ladislau Karacsony, o zi şi jumătate, cu bivuac în perete; prima ascensiune de gradul VI ce s-a circumscris principiilor alpinismului modern, dintr-o singură intrare); 1967 — traseul Intersectat din Turnul de Fildeş, grad VI A (Dumitru Chivu şi Matei Schenn, 3 intrări); 1968 — traseul Armata, grad VI A (Dumitru Chivu, Aurel Irimia, Matei Schenn, 19 intrări; s-au folosit pitoane cu expansiune); traseul fără nume, grad VI A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu şi Nicolae Cojanu, cap schimbat); Bucegi—Claia Jepilor Mici; 1964 — Hornul Mare de la Izvor, grad IV A (Dumitru Chivu, Aurel Irimia şi Ladislau Karacsony, 1 intrare); Muchea sud estică, grad V A (Dumitru Chivu şi Ladislau Karacsony, 2 intrări); 1970 — traseul Aurel Irimia, grad V A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat); Piatra Craiului: peretele Ciorînga Mare: 7 iulie 1971 — traseul Surplomba Hornului grad V B (Dumitru Chivu şi Matei Schenn); iulie 1971— traseul Fisura Galbenă, grad V A (Dumitru Chivu şi Matei Schenn, 1 intrare); 1971 — traseul cu Narcise, grad IV B (Dumitru Chivu şi Matei Schenn, 1 intrare); 1971 — traseul Viesparul din peretele de la Ceardac, grad V A (Dumitru Chivu şi Matei Schenn, 1 intrare); Munţii Perşani — Cheile Vîrghişului: 10 august 1971 — traseul Vînătorului de munte, grad IV A (Dumitru Chivu şi Emilian Cristea, 2 l.c.); 13 august — Surplombele Peşterii Mari (Nicolae Nagy şi Dumitru Chivu, 2 l.c. 1; 14 august — traseul Turnul Porumbeilor, grad IV B (Dumitru Chivu şi Matei Schenn, 2 l.c.); 16 august — traseul Marius, grad IV B (Dumitru Chivu şi Matei Schenn, 3 l.c.); traseul Citadela Dărîmată, grad IV B, (Nicolae Nagy şi Dumitru Chivu); premiere de iarnă: 1971 — traseul Trei Surplombe din peretele Gălbenelelor2 (Dumitru Chivu şi Nicolae Nagy, în şapte ore de la bază la creastă); traseul Surplomba Hornului din Ciorînga Mare (Dumitru Chivu şi Nicolae Nagy). Ascensiuni peste hotare. Datorită calităţilor sale excepţionale, Dumitru Chivu a fost invitat adeseori peste hotare. În Bulgaria a fost de mai multe ori începînd cu anul 1963, cînd, împreună cu Ladislau Karacsony, au urcat Cernata Stena, grad VI B. A mai mers în Polonia, Cehoslovacia, Italia, Franţa (aici a stat 20 de zile la şcoala naţională de schi şi alpinism), în Pamir, Iugoslavia şi Grecia. EMIL COLIBAN. S-a născut la Cetatea Albă la 13 ianuarie 1943. Părinţii lui s-au stabilit în Bucureşti în 1949. Prin 1958—1959 a început sa meargă pe munte cu colegii de şcoală, bineînţeles, pe potecă. Pînă în 1961 urcase în Bucegi şi Piatra Craiului, cu mai mulţi prieteni, cam tot ce se putea face 1 2
L.c. — lungimi de coardă. Vezi Premiere de iarnă, anul 1971, nota l, p. 329.
fără coardă. În august 1961 a început sa se caţăre cu un prieten. În 1962 a intrat în sistemul competiţional, legitimîndu-se la clubul I.T.B., unde l-a avut ca antrenor pe Mircea Gheorghiu. În 1964, desfiinţîndu-se secţia de alpinism, Emil Coliban a trecut la clubul Progresul, apoi la Sănătatea, Griviţa Roşie şi iar la I.T.B. Din 1962 şi pînă azi, Emil Coliban, în afara escaladelor de antrenament şi competiţionale, a efectuat o serie de premiere de vară sau de iarnă, în cap de coardă sau secund. Ceea ce-l scoate în evidenţă sînt traseele de mare dificultate escaladate în Alpi, unde a înscris cu litere de aur numele ROMÂNIA printre naţiunile cu vechi tradiţii în alpinism. Iată, mai întîi, cîteva premiere din ţară. Piatra Craiului: 1963 — traseul Scara de Fier din Padina lui Călineţ, grad IV B (Petrică Teacă şi Emil Coliban); 1963 — traseul Muchea Suspendată din Padina lui Călineţ, grad IV B (Emil Coliban şi Petrică Teacă); Cheile Bicazului : 1964 — traseul Finala '64 (Emil Coliban, Gheorghe Crăciun şi Valentin Garner); Munţii Bucegi: 1965 — traseul Fisura Albă din peretele Văii Albe, grad V A (Emil Coliban ş.a.); 1977 — traseul Central din peretele Văii Albe, grad V B (Emil Coliban, Olimpiu lordache şi Petrică Stestarof); 1977 — traseul Fisura Uitată din peretele Văii Albe, grad V B (Emil Coliban, Gavrilă Cornel); 1978 — traseul Bebe, în Coştila, grad V B (Emil Coliban şi Lucian Alexandrescu). Premiere de iarnăj_ 1965 — traseul Balcoane (Emil Coliban ş.a.); 10—13 ianuarie 1971 — traseul Speranţei (Emil Coliban si'Taina^ Huţescu; 1972 — traseul Eftimie Croitoru, Emil Coliban ş.a.); 1972 — traseul Ghiţescu (Emil Coliban ş.a.). A parcurs Carpaţii Meridionali în iarna 1971. Ascensiuni peste hotare: 1968, în Bulgaria, a suit două trasee de gradul VI A şi unul de VI B (Emil Coliban, Avel Ritisan şi Mircea Opriş); 1973 — Uşba de nord, Caucaz (Emil şi Taina Coliban, Ion Zincenco şi alţii); 1974 — Pic Sciurovski, Caucazul central peretele de nord, grad V B (Emil Coliban, Avel Ritisan, Nicolae Moldoveanu şi Ion Zincenco); 1979, în Alpi: Piz Badille, peretele de nord-est, via Caşin, cotat „tres difficile superieur"1 (Emil Coliban ş.a.); traseul Bonatti, în Grand Capucin, cotat E.D. (Emil Coliban ş.a., cap schimbat); traseul Le Marteau, în lanţul Fiz (Emil Coliban ş.a.); traseul Directa americană, din Petit Dru, perete vestic, cotat E.D. (Emil Coliban ş.a., cap schimbat); 1981 — traseul Brown Whillans, în peretele vestic din Aiguille de Blaitiere, cotat E.D. (Emil şi Taina Coliban); traseul Pilier Walker, din Grandes Jorrasses, via Casino, notat E.D. (Emil şi Taina Coliban) traseul Pilier Freney, în Mont Blanc de Courmayeur, cotat E.D. (Emil şi Taina Coliban). ADRIAN TĂNASE. A văzut lumina zilei în Şcheiul Braşovului, la 16 februarie 1944. Tatăl său fiind sinăean, iar mama braşoveancă. Copilăria şi-a petrecut-o în Schei. A început căţărătura prin 1961 la clubul Voinţa Braşov, al cărui antrenor era Norbert Hiemesch. Între 1964 şi 1966, făcîndu-şi studiile la Bucureşti, s-a transferat la clubul sportiv universitar Bucureşti, iar din 1967 şi pînă în 1974 a activat în secţia alpină a clubului Dinamo Braşov. Din 1974 şi pînă în prezent este antrenor Ia asociaţia Creaţia Braşov. Adrian Tănase este un foarte activ alpinist şi căţărător, care a efectuat numeroase ascensiuni dificile în ţară şi peste hotare şi a realizat numeroase premiere alpine în regiunile Vanga Mare— Postăvar, Cheile Ciubotea—Bucegi, Cheile Crovului— Leaota, Cheile Bicazului, Piatra Mare, Piatra Craiului, Vulcan—Munţii Metaliferi, Munţii Cernei, dintre care menţionăm o parte. Vanga Mare: 1971 — traseul nr. l, grad V A (Adrian Tănase şi Liviu Ciucăşel); 1973 — Fisura Centrală, grad V A (C. Condrea şi Adrian Tănase); 1973 — traseul Hoinarilor, grad IV B (Adrian Tănase, Liviu Ciucăşel şi Florin Băncilă); 1976 — traseul Prieteniei, grad IV A (Adrian Tănase şi Nicolae Le-uşcă); 1976 — traseul Hornul Agăţat, grad IV A (Adrian Tănase şi Liviu Ciucăşel); 1977 — traseul Surplomba Mare, grad IV B (Florin Vasluianu şi Adrian Tănase); Cheile Crovului — traseul Hoinarilor, grad IV A (Liviu Ciucăşel şi Adrian Tănase); traseul Uriaşului, grad V B (Liviu Ciucăşel, L. Harthazi, Nicolae Leuşcă, Gheorghe Borcea şi Adrian Tănase); traseul Braşovenilor, grad V B (Florin Ularu, Gheorghe Spătaru, D. Sîmbo-tin şi Adrian Tănase). În 1971 a parcurs Carpaţii Meridionali, iarna, cu echipa (Adrian Tănase, Mircea Opriş, Mircea Noaghiu şi Gheorghe Comşa). În 1972, Adrian Tănase şi Alexandru Floricioiu au escaladat Vîrful Comunismului — Pamir (7 495 metri), reprezentînd cea mai înaltă altitudine atinsă de români. Adrian Tănase a fost membru al echipei Salvamont Braşov de la înfiinţare, monitor la şcolile de alpinism judeţene şi F.R.T.A., redactor la Buletinul alpin Braşov, unde a scris o serie de articole cu descrieri de zone şi trasee. Pentru activitatea sa i s-a acordat în 1973 titlul de maestru al sportului la alpinism. MIRCEA OPRIŞ. S-a născut în Braşov la 6 martie 1944. Tatăl lui fiind instructor de schi, Mircea şi-a petrecut copilăria în Poiana Braşovului, la cabana lui Vasile Căpăţînă, zis Turcu. De pe la zece ani a mers mult cu tatăl său prin Munţii Făgăraşului, în special la cabana Sîmbăta. Ca şcolar apoi, 1
Foarte greu, cu plus, însemnat şi CU iniţialele T. D. sup.
şi-a făcut un cerc de colegi urcînd împreună în Bucegi, cu deosebire pe Valea Jepilor, dar şi în Piatra Mare. În 1958 a făcut primele căţărări cu alpiniştii de la asociaţiile Creaţia şi Voinţa Braşov (Boeru şi alţii), nelegitimat. În 1959 a format echipă mai mult cu Mircea Noaghiu de la Voinţa Braşov. Primul traseu mai dificil, traseul Victor Măciucă din Piatra Mare, l-a suit în compania unui alpinist al cărui nume nu-l mai ştie, apoi Fisura de Cristal din Piatra Craiului cu S. Boeru. Paralel cu activitatea de căţărătură a practicat şi fotbalul, jucînd ca portar, în 1959—1960, la Viitorul, Rulmentul şi Tractorul, toate echipe din Braşov. Ca schior, a participat un sezon de schi la concursurile de sărituri de pe tranbulină. În 1960 s-a legitimat la secţia de alpinism a clubului Dinamo Braşov, în cadrul căruia a efectuat o serie de escalade în premieră. Piatra Craiului: 1963 — Fisura Centrală din Valea Podurilor (Mircea Opriş şi Dan Negustoru); 1965 — Muchea Bondarului, în Ciorînga, grad IV B (Mircea Opriş, Alexandru Floricioiu şi Otto Urbanschi): cu aceeaşi echipă şi în acelaşi an au mai făcut Fisura din Blidul de Piatră şi Fisura Gîtului de sticlă; 1965 — traseul Dinamo '65 (Mircea Opriş şi Nicolae Bulmez); 1968 — Turnul Şpirlei, traseul nr. 1 şi nr. 2 (Mircea Opriş, Florin Băncilă, Nicolae Bulmez şi Florin Vasluianu); 20—22 iunie 1975 — traseul Vulturilor din Turnul Şpirlei (Mircea Opriş ş.a.); Cheile Bicazului: 1967 — traseul Turnul de Fildeş (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru şi Ion Coleşiu); Munţii Bucegi: 1967 — traseul Speranţei, grad VI B (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru); Munţii Făgăraşului: februarie 1974 Colţul Bălăceni, premieră de iarnă (Mircea Opriş, Liviu Ciucăşel, cu bivuac în perete). În 1971 a parcurs, iarna, creasta Carpaţilor Meridionali cu Adrian Tănase, Mircea Noaghiu şi Gheorghe Comşa. Ascensiuni peste hotare. În 1968, cu ocazia Festivalului tineretului, care a avut loc în Bulgaria, a urcat două trasee de gradul VI A şi unul de VI B (Mircea Opriş, Emil Coliban şi Avel Ritişan); 1971 — traseul Lionesa, din Grand Paradis (Mircea Opriş şi Dumitru Chivu, cap schimbat). Pentru calităţile lui de căţărător a fost monitor la toate şcolile organizate de F.R.T.A., atît vara, cît şi iarna. I s-a decernat titlul de maestru al sportului la alpinism. MIRCEA SANDULESCU. Născut În Bucureşti la 25 noiembrie 1943, a urmat cursurile Liceului Nicolae Bălcescu. În anii liceului a practicat tenisul şi rugbiul. A mers la munte pe cînd era copil, însoţit de bunicul său, care-şi petrecea verile la Sinaia sau la Cheia. Astfel, a urcat la Vîrful cu Dor şi pe platoul Bucegilor, ori pe potecile muntelui Ciucaş. În 1962 s-a înscris la Institutul de Construcţii şi a optat pentru secţia de alpinism a Clubului Ştiinţa, unde a avut conducător pe Alexandru Filip, iar instructori pe Gheorghe Peteu, Igor Popovici, Petre Suciu, Bebe Condor. Ca începător, a parcurs văile din masivul Bucegi, atît vara cît şi iarna, reuşind în felul acesta o cunoaştere a masivului şi un antrenament temeinic. A participat la Alpiniadele organizate de forurile conducătoare şi mai tîrziu la Campionatele republicane de alpinism. Pe parcursul anilor, Mircea Săndulescu a realizat şi o serie de premiere alpine, atît vara cît şi iarna, din care menţionăm pe cele principale. Premiere de vară, în Buila Vînturariţa: 11 septembrie 1970 — traseul Surplombele Livezii cu Mesteceni, din Claia Strîmbă, grad V B (Nicolae Tătulescu, Gheorghe Peteu, Mircea Săndulescu); 11 septembrie 1970 — traseul Hornul Surpat, zona Cheia, grad IV A (Gheorghe Peteu, Mircea Săndulescu); 14 august 1970 — traseul Turnul Mirajului, în Turnul Stogoşoare III, grad V A (Nicolae Tătulescu, Mircea Săndulescu). Cheile Olteţului: 1979 — traseul Doi Brazi, grad IV B (Mihai Voinescu, Mircea Sândulescu); 1980 — traseul Diedrul Salamandrelor, grad IV A (Mircea Săndulescu, Adrian Bianu); 1981 — traseul Hornul lui Alexandru, grad IV A (Mircea Săndulescu, L. Balea). Premiere de iarnă, în Bucegi: 1966 — traseul Lespezile (Nicolae Tătulescu, Mircea Săndulescu); 30 decembrie 1973 — varianta Fisurii Albastre (Petre Santo, Mircea Săndulescu). Ascensiuni peste hotare, Polonia: 1971 — 3 septembrie, traseul Uznansky, din peretele sudic-zabi-Mnich, grad V şi traseul Uchmansky, în Kopanad-Vrotami, grad V (Mircea Săndulescu, Nicolae Tătulescu); 4 septembrie — traseul Uztupsky, din peretele vestic ZabiMnich, grad V (Mircea Săndulescu, Kostek (alpinist polonez), cap schimbat); 5 septembrie — traseul Orlovsky, din peretele nord-vestic Mnich, grad V (Mircea Săndulescu, Kostek, cap schimbat). Caucaz: 1979 — Elbrus, Pic Vuleia, Pic Sciurovski (Mircea Săndulescu, Liliana Becea, Teodor Tomov, Victor Sofronie, George Ionescu). Mircea Săndulescu a avut şi o activitate organizatorică în cadrul subcomisiei de alpinism a municipiului Bucureşti, ocupîndu-se cu propaganda şi participînd la întocmirea Buletinului informativ editat de această comisie. NICOLAE TĂTULESCU. S-a născut în Bucureşti în ziua de 24 aprilie 1944. După terminarea liceului, a urmat cursurile Institutului Politehnic Bucureşti-tehnologia construcţiilor de maşini. Ca student, s-a legitimat la secţia de alpinism a Clubului Ştiinţa. Cu colegii din secţie, a parcurs văile din masivul Bucegi şi a participat la Alpiniadele sau Campionatele republicane de alpinism. Dintre traseele alpine realizate în premieră de Nicolae Tătulescu, în cap de coardă sau secund, menţionăm :
Masivul Buila-Vînturariţa: 4 iunie 1970 — traseul Creasta cu Pini din peretele Stogoşoarele, grad IV A (Nicolae Tătulescu ş.a.); 10 iulie 1970 — traseul Lunii, din Turnul din Chei, grad V A (Nicolae Tătulescu ş.a.); 10 iulie 1970 — traseul Pasărea Phoenix, din Poiana „Livada", grad VI A (Nicolae Tătulescu, Alexandru Bulgăr ş.a.); 11 septembrie 1970 — traseul Surplombele Livezii cu Mesteceni, din Claia Strîmbă, grad V B (Nicolae Tătulescu, Gheorghe Peteu, Mircea Săndulescu); 14 august 1970 — traseul Turnul Mirajului, din Turnul Stogoşoare III, grad V A (Nicolae Tătulescu, Mircea Săndulescu); 1973 — traseul Hornul Surprizelor, grad IV A (Nicolae Tătulescu, Constantin Georgescu). Ascensiuni peste hotare, Polonia — 1971: 3 septembrie — traseul Uznansky din peretele sudic Zadni-Mnich, grad V şi traseul Uchmansky din Kopanad-Vrotami, grad V (Mircea Săndulescu, Nicolae Tătulescu); Caucaz: 1974 şi 1979 — Pic Sciurovski, Elbrus etc. Nicolae Tătulescu a făcut parte din subcomisia de alpinism a municipiului Bucureşti a colaborat la Buletinul informativ editat de această comisie. DAN VASILESCU. S-a născut în Bucureşti la 10 august 1944. Pe la 10 ani a mers pentru prima oară pe munte, în Ceahlău, cu verii lui, geologi, şi cu alţi prieteni. Ca elev a fost, cu şcoala, în mai multe? tabere. Pe la 16—17 ani s-a apucat sa practice orientarea în cadrul clubului Titanii — 23 August. La 19 ani a început căţărătura cu fratele său, Doru Vasilescu, în cadrul aceluiaşi club. În 1967, fiind student, s-a transferat la clubul sportiv universitar I.P.G.G. Tot timpul, Dan Vasilescu a desfăşurat o activitate intensă în cadrul compe-tiţional şi în afara lui, devenind un foarte bun căţărător. Traseele urcate de el în douăzeci de ani sînt aşa de multe, încît li s-ar putea consacra o carte separată. Pentru activitatea desfăşurată a fost numit antrenor în 1969, membru în Comisia centrală de alpinism în 1973 şi maestru al sportului la alpinism în 1976. Dan Vasilescu a realizat numeroase premiere din care menţionăm pe cele principale. Bucegi: 1966 — traseul Hermann Buhl, grad V A (Dan şi Doru Vasilescu); 1969 — traseul Tavanele de Argint, grad IV B (Dan şi Doru Vasilescu); 1977 — Surplomba cu Pendul, grad IV B (Dan Vasilescu ş.a.); Buila—Vînturariţa; 1970 — traseul Frontal, grad IV A (Dan şi Doru Vasilescu, Alexandru Bulgăr); 1970 — traseul Brînduşa de toamnă, grad V A (Dan şi Doru Vasilescu); 1972 — traseul 23 August, grad IV B (Dan Vasilescu ş.a.); 1973 — Diedru cu Brazi, grad IV B (Dan Vasilescu şi Crina Niţescu); Cheile Bicazului: 1972 — traseul Fecioarei, grad V A (Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr şi Dumitru Dunca); 1976 — traseul Ruxandra, grad IV A (Dan Vasilescu şi Marin Gherasim); 1977 — traseul Centenarul Independenţei, grad IV B (Dan Vasilescu, Andrei Gîţă şi Marian Petcu); 1977 — traseul Central din Lapoş, grad V B (Dan Vasilescu şi Marian Petcu); Munţii Căpăţinii —Arnota: 1975 — traseul Muchea Cucuveelor, grad V A (Dan Vasilescu, Gabriel Vlad şi Dan Tescoveanu); Cheile Bistriţei: 1974 — traseul Corlate, grad IV B (Marin Gherasim şi Dan Vasilescu); 1975 — traseul Arnota, grad IV B (Dan Vasilescu şi Marian Petcu); Cheile Costeştilor: 1975 — traseul Universitatea '75, grad IV B (Dan Vasilescu, Marin Gherasim şi Marian Petcu, cap schimbat); Cheile Olteţului: 1977 — traseul Peştera Ursului, grad V A (Dan Vasilescu, Andrei Gîţă şi Daniel Bujeniţă); 1979 — traseul Pintenul Olteţului, grad V A (Dan Vasilescu, Daniel Bujeniţă şi Vasile Hotaru); 1979 — traseul a XXXV-a aniversare, grad V A (Dan Vasilescu, Vasile Rotaru şi Daniel Bujeniţă, cap schimbat); 1980 — traseul Olimpiada '80, grad V B (Dan Vasilescu, Adrian Bianu şi Andrei Gîţă, cap schimbat); 1980 — traseul Surplomba rîndunelelor, grad IV B (Dan Vasilescu şi Andrei Gîţă, cap schimbat); 1980 — Fisura Pintenilor, grad IV A (Dan Vasilescu şi Viorel Borteş); 1981 — traseul Universiada '81, grad V A (Dan Vasilescu şi Andrei Gîţă, cap schimbat); 1981 — traseul Pintenul Radului, grad IV A (Dan Vasilescu şi Nicolae Jianu); Munţii Retezatului: 1969 — Creasta Vulturilor, grad IV A (Dan Vasilescu şi Petre Bordea). În 1973 Dan Vasilescu, Cezar Manea şi Petre Santo au parcurs, iarna, creasta Carpaţilor Meridionali. Ascensiuni peste hotare: 10—15 martie 1970 — Muchea sud-vestică din Mnich (Călugărul) şi o porţiune de creastă dintre Vîrful Spiglasowska şi Vîrful Zadnîi Mnich (Dan Vasilescu şi Iosif Gheţie), care au participat la o tabără de alpinism, de iarnă, în Tatra poloneză din regiunea Morskie Okg); august 1971 — Vîrful Mnich, traseul clasic din peretele nord-vestic, grad IV (Dan Vasilescu şi Alexandru Bulgăr, cap schimbat), creasta Zabia Lalea (Păpuşa), în Zabi-Mnich, grad V (Dan Vasilescu şi Alexandru Bulgăr, cap schimbat); traseul clasic, Mnich, din peretele nordic, grad VI (Dan Vasilescu, Alexandru Bulgăr, cap schimbat). Muntele Rila, zona Malioviţa în Bulgaria: 5—12 august 1970 — traseul Sprîncenelor, grad VI A (Iosif Gheţie, Alexandru Bulgăr şi Dan Vasilescu); traseul al VIII-lea Congres, grad VI B (Dan Vasilescu, Iosif Gheţie şi Alexandru Bulgăr); traseul Sliven, grad VI A (Alexandru Bulgăr, Dan Vasilescu şi Iosif Gheţie); traseul Armata populară, grad VI A (Dan Vasilescu, Iosif Gheţie şi Alexandru Bulgăr1.
1
Buletinul informativ — I.P.G.G., nr. 5, 6/1970 şi 8—9/1971.
NICOLAE NAGY. Cunoscut şi sub numele de „doctorul", poreclă dată de prietenii de căţărătură, Nicolae Nagy s-a născut la Odorhei în ziua de 27 noiembrie 1944. A început să meargă pe munte la vîrsta de zece ani. În 1963 s-a legitimat pentru alpinismul competiţional la clubul Metalul din Hunedoara, unde a realizat şi trei premiere: 1963 — traseul Metalul din Cheile Bicăjelului, grad V A (Nicolae Nagy, Avel Ritişan, 2 zile); 1964 — traseul a XX-a aniversare din Cheile Bicazului, grad VI A (Avel Ritişan, Nicolae Nagy, Ladislau Halmaghi, 2 săptămîni); 1965 — traseul Siderurgistul din peretele Surducului, grad V B (Avel Ritişan, Nicolae Nagy, Ladislau Halmaghi, 2 săptămîni. În 1966 sa transferat la A.S.A. Braşov. La noua asociaţie a efectuat numeroase ascensiuni în cadrul alpiniadelor, cupelor sau campionatelor. În afara acestora a mai făcut alte premiere, în cap de coardă sau secund, de vară sau de iarnă. Bucegi: 1970 — traseul Aurel Irimia, peretele sudic din Claia Mare, grad V A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat, mai multe intrări); ianuarie 1971 — traseul Trei Surplombe din peretele Gălbenelele, premieră de iarnă (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu); 1971 — traseul celor Patru Surplombe din muntele Bătrîna, grad IV B (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, Emilian Cristea2; 1972 — fisura de la Grota Lupului, creasta cu Zimbrii, grad V B (Nicolae Nagy, I. Petrie); 1972 — hornul de la Valea Lupului, grad V B (Dumitru Chivu, Nicolae Nagy, Matei Schenn); Cheile Bicazului: 1966 — traseul Hornul Crinului de munte, peretele Pintenilor, grad VI A (Nicolae Nagy, Gheorghe Vrăjitoru); 1977 — traseul Nenumit, grad VI A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, participant Nicolae Cojanu, 4—5 intrări); Cheile Vîrghişului: 11 august 1971 — traseul Citadela Dărîmată, grad IV B (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, o intrare); 13 august 1971 — traseul Surplombele Peşterii Mari, grad V A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat, o intrare); 16 august 1971 — traseul Mereşti, grad IV B (Nicolae Nagy, Alexandru .Brumărescu, 1 intrare); Piatra Craiului: 1971 — traseul Turnul Mare al Dianei, faţa nordică, grad V A (Nicolae Nagy, Emilian Cristea, o intrare); 1972 — Surplomba Hornului din canionul Ciorînga Mare, premieră de iarnă (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu), traseele Hornul Suspinelor, grad IV B, Surplomba cu Garoafe şi traseul Şindileriei, toate din Padina Şindileriei (Nicolae Nagy, Emilian Cristea, o intrare); Cheile Rîşnovului: 1971 — traseul Surplomba de aur, grad VA (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat, 2 intrări); Ceahlău: 21 iulie 1973 — traseul Claia lui Miron, grad IV B (Nicolae Nagy, Cezar Manea, Emilian Cristea, o intrare). Nicolae Nagy a fost selecţionat şi trimis de cinci ori în Bulgaria, apoi în Iugoslavia şi Cehoslovacia. În Pamir a realizat o premieră de grad IV B (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, cap schimbat) şi peretele sudic din Urancloc (Nicolae Nagy, Avel Ritiişan, Mircea Noaghiu). De asemenea, a activat că instructor la sase şcoli de căţărătură de vară şi la opt şcoli de iarnă, organizate de F.R.T.A. Pentru munca şi calităţile sale deosebite de căţărător a obţinut 13 titluri de campion, stabilind astfel un record şi a primit titlul de maestru al sportului la alpinism în 1970. MIHAI PUPEZA. Din generaţia tînără s-a remarcat ca un talentat căţărător Mihai Pupeza, care s-a născut la Cluj în ziua de 17 noiembrie 1949. Părinţii lui, pasionaţi colindători ai muntelui, l-au luat pe la şase ani într-o excursie în Munţii Rodnei. Mihai Pupeza nu are decît o premieră de gradul V, nu este maestru al sportului şi nu credem să fi fost cîndva inclus în „lotul" republican, dar el împreună cu alţii ne-au demonstrat ce înseamnă antrenamentul, prin escaladarea într-o singură zi a trei trasee de gradul VI (unul A şi două B). Pe cînd era student, s-a legitimat la secţia de alpinism a clubului sportiv universitar — I.P.G.G. Bucureşti, unde a luat parte la mai multe alpiniade şi concursuri, atît vara cît şi iarna, avînd că instructori pe Dan Vasilescu şi Iosif Gheţie. Ca mai toţi alpiniştii ce au practicat acest sport din plăcere, nu are o evidenţă a ascensiunilor efectuate, dar îşi aminteste că în 1972, cînd avea numai categoria a II-a de clasificare, a început suirea traseelor de gradul VI. În iulie 1973 a urcat pentru prima dată fisura Albastră, repetată apoi încă de 12 ori, cînd cap de coardă, cînd cap schimbat, realizînd timpi între 3 şi 8 ore. Varianta Fisurii Albastre, de asemenea, a urcat-o de 3—4 ori, cap schimbat. În octombrie 1973 a reuşit escaladarea Traseului Speranţei în mai puţin de şapte ore. A repetat acest drum încă de opt ori. Lunile august şi septembrie 1974 le-a petrecut în Tatra şi a parcurs, cu alpiniştii cehi, opt trasee de gradul VI. Dar cea mai mare ispravă s-a petrecut în august 1975, cînd a realizat în mai puţin de saxpte ore traseul Speranţei, Fisura Albastra şi Fisura Mult Dorită; Tot aşa, el a escaladat majoritatea traseelor de dificultate maximă din Bucegi, Piatra Craiului, Bicaz, Buila. Ascensiuni de iarnă. La 2 ianuarie 1974 a reuşit prima escaladă de iarnă a variantei Fisurii Albastre, cu Ella Turculeţ, iar în ianuarie 1975 a parcurs traseul Furcile din Bucegi, cu Marius Stoenescu. Creasta masivul Făgăraşului a parcurs-o iarna de opt ori cu diverşi însoţitori; de trei ori traseul Floarea de colţ şi de două ori Lespezile Lirei, cu Marin Gherasim, ambele în Piatra Craiului, în cadrul campionatelor. Ca premiere, are un singur traseu de gradul V A (Diedrul Pupezei), în Bucegi. 2
În Sportul popular, nr. 3308 din 18 noiembrie 1958, se indică echipa clubului Metalul (Gheorghe Udrea, Ştefan Focşe) ca realizatoare a acestui traseu, numit „Victor Măciucă". Dumitru Chivu afirmă că în partea superioară traseul era nepitonat şi pentru a putea urca a trebuit să folosească pitoane de expansiune.
Marile trasee alpine ale României Deşi tînăr, alpinismul românesc şi, în special, căţărătura au dus la realizarea unui număr însemnat de trasee de mare dificultate. Succesul este rodul muncii, dîrzeniei şi talentului unor tineri care. uneori cu sacrificii mari, dar cu multă dragoste, au înscris această pagină de aur. Masivul Bucegi 1—1953, varianta Fisurii Albastre, grad VI A (Aurel Irimia1, Emilian Cristea) ; 2—1956, Fisura Albastră, grad VI B (Alexandru Floricioiu (Norbert Hiemesch). 3—1958, Fisura Mult Dorită, grad VIA (Octav Brătilă ş.a.) ; 4—1959, traseul 23 August din Claia Mare, grad VI B (Ladislau Karacsony, Aurel Irimia, Matei Schenn); 5—1967, Fisura Speranţei, grad VI B (Mircea Opriş, Nicolae Jitaru) ; 6—1970, traseul Aurel Irimia, grad VIA (Nicolae Nagy. Dumitru Chivu, cap schimbat) ; 7—1977, Diedrul Pupezei, grad VI A (echipa Sănătatea-Bucuresti). Piatra Craiului l—1965, traseul Celor trei Surplombe din Padina închisă, grad VI A (Valentin Garner, Ştefan Ciortan). Cheile Bicazului 1—1958, Fisura Artei, grad VI B (Alexandru Floricioiu, Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru) ; 2—1961, traseul Santinela de la Gîtul Iadului, grad VI A (Pompiliu Pascu, Constantin Ursulescu ş.a.) ; 3—1962, traseul Surplomba de la Gîtul Iadului, grad VI A (Nicolae Călin ş.a.) ; 4—1962, traseul Pintenilor, grad VI A (Dumitru Chivu, Ladislau Karacsony) ; 5—1964, traseul a XX-a Aniversare, grad VI A (Avel Ritişan, Nicolae Nagy, Ladislau Halmaghi) ; 6—1967, traseul Intersectat, grad VI A (Dumitru Chivu, Matei Schenn) ; 7—1968, traseul Armata, grad VI B (Dumitru Chivu, Matei Schenn, Aurel Irimia) ; 8—1975, traseul Lacrima de piatră, grad VI A (Mircea Noaghiu, C. Pădureanu ş.a.) ; 9—1977, traseul Nenumit, grad VI A (Nicolae Nagy, Dumitru Chivu, Nicolae Cojanu) ; 10—1978, traseul Minerul, grad VI A (Ion Ilyes, K. Kajtsa) 11—1980, traseul Dinamo '80, grad VI B (echipa Dinamo Braşov) ; 12—1963, traseul de traversare a Turnuleţului, grad VI A (Pompiliu Pascu, Tudor Hurbean). Masivul Buila—Vînturariţa l—1970, traseul Pasărea Phoenix, grad VI A (Iosif Gheţie, Nicolae Tătulescu, Alexandru Bulgăr) ; 2—1973, traseul Păianjenul Galben, grad VI B (Dan Doru Vasilescu şi alţii); 3—1974, traseu) Szalma, grad VI A (echipa C.S.U.-I.P.G.G.) ; 4—1975, traseul Iris, grad VI B (echipa C.S.U.-I.P.G.G.) Cheile Crovului 1—1976, traseul Creaţia, grad VI A (N. Leuscă, E. Gyorgy, L. Hathazi) ; 2—1976, traseul Dinamo II, grad VI A (echipa Dinamo-Braşov). Valea Cernei l—1976, traseul Surplombele din Vîlcel, grad VI A (Ion Ilyes, Fr. Bitoi, N. Gruner, K. Kajtsa). Peretele sud-estic al Postăvarului 1—1978, traseul Calipso, grad VI A (Gheorghe Dan ş.a.) ; 2—1977, traseul Ulise, grad VI A (Alexandru Pătraşcu ş.a.). Românii pe marile înălţimi ale lumii În Buletinul alpin din Braşov (1978), precum şi în alte publicaţii au apărut unele informaţii referitoare la alpiniştii români care au urcat înălţimi de peste 4 000 de metri. În tabelul prezentat mai jos încercăm să completăm anumite omisiuni şi să îndreptăm unele erori strecurate în asemenea publicaţii. 1
Vezi Sportul popular, nr. 2099, din 21 august 1952, Oameni care au învins muntele, schiţă de Tudor Vornicu.
Denumirea Masivul Altitudinea Numele celor care l-au escaladat Anul vîrfului escaladei Monch Alpi 4099 m Elena Ghica — Dora d'Istria 1855 Mont Blanc -//4807 m Radu Porumbaru 1877 Kazbek Caucaz 5043 m A. Wetter, Rohler şi Westermann, membri S.T.R. 1912 Lyskamm Alpi 4 538 m A. Mazlam, cu ghidul Knubel 1913 Matterhorn pînă -//4 000 m Fanny Seculici (Bucura Dumbravă) 1921 la ref. Solvey Monch -//4 099 m Alexandru Colfescu, Gogu Popescu, Ilie Rusmir şi 1928 Gogu Georgescu Jungfrau -//4 158 m — aceiaşi — 1928 Mont Blanc -//-//-//Matterhorn -//Bernina -//Jungfrau -//Mont Blanc -//-//-//-//-//Comuna din Pamir Paris Lenin Pamir Dent du Geant Alpi Matterhorn Alpi
4807 m 4807 m 4 505 m 4 055 m 4 158 m 4807 m 4807 m 4807 m 6354 m
7134 m Echipă cu reprezentanţi ai mai multor naţiuni 4 013 m A. Irimia şi Gh. Crăciun 4 505 m Valeriu Ionescu
1961 1965 1968
Mont Blanc Breilhorn Lenin Alaudin Saric-san Lucania Steel Demavand Panoramaîi
4 807 m 4 135 m 7 134 m 4 142 m 4651 m 5 227 m 4 816 m 5 671 m 5 200 m
1969 1969 1969 1971 1971 1971 1971 1972 1972
Comunismului Mont Blanc -//Dent du Geant Caucaz Uşba de nord Armata RSR Elbrus
-//-//Pamir -//Alaska -//Alberz Pamir Pamir Alpi -//-//Caucaz -//KicikAlai Caucaz
7 495 m 4807 m 4807 m 4013 m 4062 m 4694 m 4576 m
Alexandru Colfescu şi Gogu Popescu Vasile Steopoe Vasile Steopoe Vasile Steopoe Vasile Steopoe Ştefan Vasiliu-Niţescu Mircea Sterescu şi Leova Stolear Gh. Udrea, Al. Stătescu, N. Dobre Echipă româno-cehoslovacă
Alexandru Breahnă, dublă ascensiune în acelaşi an D. Chivu şi M. Opriş I. Coman şi M. Mihăilescu Taina Duţescu -//I. Coman şi A. Demeter Al. Floricioiu, A. Tănase, M. Opriş, I. Bulmez şi P. Fozocoş Al. Floricioiu şi Ad. Tănase Constantin Mititeanu M. Schenn şi D. Chivu M. Schenn şi D. Chivu I. Zencenec ş.a. T.Duţescu ş.a., E. Coliban şi I. Zincenco D. Chivu, M. Nagy, C. Manea
5633 m I. Ritişan- Zincenco, W.Kargel, I.Gheţie, N.Moldoveanu, N.Tăulescu Pik Sciurowski -//4259 m E. Coliban, N. Moldoveanu, A. Ritişan, I. Zincenco -//-//4259 m I. Gheţie, W. Kargel, Al. Pătraşcu, N.Tătulescu Koh-e-Bandaca Hinducuş 6843 m I. Coman, V. Garner, K. Kovacsi, A. Demeter Strallhorn Alpi 4191 m V. Garner Mont Blanc -//4807 m V. Garner Mirali p.n. Pamir 5183 m D. Chivu, N si I. Cojan Maria -//4970 m C. Manea, A. Ritişan, M. Noaghiu, I. Ilyeş Cimtarga -//5 494 m D. Chivu, N. şi I. Cojan, C. Manea Lang Tang Himalaya 5 500 m Ovidiu Bojor, S. B. Joshi Elbrus Caucaz 5 633 m T. Tomov ş.a. Ganesh Himalaya 5980 m Ovidiu Bojor, S. B. Joshi Mont Maudit Alpi 4465 m Taina Coliban, Sanda Isăilă Traseul Pilier Alpi 4 208 m Emil şi Taina Coliban
1928 1928 1929 1930 1931 1934 1938 1957 1959
1972 1973 1973 1973 1973 1973 1974 1974 1974 1974 1975 1977 1977 1977 1977 1977 1978 1979 1979/8 1980 1981
Walker Mont Blanc General Belgano Aconcagua Matterhorn
-//Anzi -//Alpi
4807 m 6 600 m 6960 m 4 505 m
I. Zincenco-Sloica Solzaru Dan Zincenco Dan Zincenco Alexandru Brăduţ Şerban
1981 1982 1982 1982
Salvamont „Alpinismul este un sport care uneori poate fi şi periculos"1. Încă de la început, cei ce l-au practicat şi-au dat seama că-şi asumă anumite riscuri. Cei mai mulţi dintre iubitorii muntelui, alpiniştii, se pregătesc cît mai bine, atît sub raport fizic cît şi psihic, pentru fiecare „expediţie", îşi procură echipamentul şi materialele cele mai adecvate, evitînd economiile la acest capitol, deoarece ele se pot dovedi pînă la urmă mult mai păgubitoare scopului propus. Pe munte intervine adeseori şi neprevăzutul, astfel că şi celor mai bine pregătiţi li se poate întîmpla să aibă nevoie de ajutor pentru a ieşi din impas. Dar pe munte merg şi imprudenţi. Lipsa echipamentului adecvat, a antrenamentului, a cunoaşterii muntelui, apoi intemperiile şi multe alte cauze pot pricinui accidente, uneori cu urmări deosebit de grave. O mare parte a accidentelor sînt generate însă şi de consumul alcoolului, despre care mai persistă la unii începători ideea greşită că ar fi un „întăritor". Din vremurile cele mai îndepărtate, cei ce mergeau pe munte şi-au dat seama că între ei trebuie să se închege o solidaritate, astfel ca la nevoie să se poată ajuta între ei. Mai tîrziu călăuzele au fost instruite şi obligate, prin statutele lor profesionale, să acorde ajutor tuturor celor care au suferit accidente. Ciobanii şi localnicii, de asemenea, au dat o mînă de ajutor ori de cîte ori situaţia o cerea. În Anuarul S.K.V., volumul XXVI— 1906, la pagina 84, se semnalează faptul că ghidul Ion Coţofan din Avrig a fost elogiat pentru salvarea unei turiste accidentate pe drumul Podragu-Bîlea. În 1904, S.K.V. a organizat o şcoală de călăuze la Făgăraş, unde, printre alte materii, s-au predat şi cunoştinţe de primajutor, pe care călăuzele trebuiau să-l acorde accidentaţilor, iar cabanele au fost dotate cu material sanitar. Prima secţie a S.K.V. care a înfiinţat un post de ajutor — Alpine Rettungsstelle — a fost Braşovul, la 20 mai 19192 fapt remarcat şi în adunarea generală a S.K.V. din 27 august 19223, ţinută la Braşov. Şeful serviciului de salvare a fost Iulius Teutsch. În Anuarul S.K.V. din 1937 se scria în legătură cu acest serviciu: „Punctul de salvare Braşov a desfăşurat în anul curent o activitate vie îndreptată spre perfecţionarea membrilor. În acest scop, s-au făcut o serie de excursii de instruire şi exerciţii în locuri, parte necunoscute, cu exerciţii de căţărătură şi folosirea corzii (...), echipamentul s-a îmbunătăţit considerabil prin procurarea de pioleţi, colţari etc. În locul preşedintelui punctului de salvare, W. Tellmann, au fost numiţi membri tineri: Johan Waldemar Goldschmidf,. Alfred Prox şi Edwin Schirock". A doua secţie S.K.V. care şi-a organizat echipa de salvare a fost cea din Sibiu, în 1925, avînd următoarea componenţă: Heinrich Hann von Hannenheim, maior Oskar Honig şi Karl Schobel4. A treia secţie era Făgăraşul. Bătrînii spun că S.K.V. a avut o echipă de salvare şi în Buşteni. În revista România pitorească din 1933, vorbindu-se de accidentul mortal din 8 octombrie 1933 a lui Antonio Palma pe Valea Albă, se spune: ,,Cu toate ajutoarele date de echipa de salvare a asociaţiei “Coştila” şi medicii din Buşteni...". Deci exista în Buşteni o echipă de salvare în munte. La adunarea generală din 3 mai 1925 a Secţiei alpine Bucegi din Societatea „Hanul Drumeţilor", cu sediul în Sinaia, s-a propus înfiinţarea unui pichet de salvare, pentru care s-a şi strîns atunci suma de 2 600 lei. În lucrarea Viaţa în munţi de căpitan Ion Dumitrescu, tipografia ,,Oltenia"-Bucureşti, 1932, se vorbeşte pe larg despre avalanşe şi alte pericole în munţi, iar în partea a V-a, Higiena în munte, despre „principii generale", „higiena aplicată în munte", „higiena mersului", „accidente şi maladii frecvente în munte", „accidente fiziologice frecvente", „medicamente uzuale, farmacia portativă", „evacuări în munte". La acest din urmă subtitlu se indică mijloacele de transportare a accidentaţilor, de la forma primitivă, dar practică — aceea cu doi pari, tîrîş — la sistemul rusesc „Lipowsky" sau la sania formată din schiuri cu dispozitiv de împreunare „tip locotenent E. Buhoreanu", ori „tip maior Curta Olimpiu", folosită la transportul armamentului mai greu în zonele de munte. De asemenea, se scrie despre căruciorul-targă, invenţia medicului căpitan Dumitraş. Pentru alpiniştii implicaţi în căţărătură se recomandă „centuri de salvare", evidenţiindu-se şi necesitatea ca un medic să facă parte din echipele de salvare. În 1936, o dată cu înfiinţarea în Buşteni a secţiei Clubului Alpin Român, s-a constituit şi o echipă de salvare formată din membrii acestei secţii, care au intervenit de cîteva ori pentru transportarea de pe platou a accidentaţilor la schi, iarna. Printre cei care, neobosiţi, au urcat să ajute pe cei în nevoie amintim pe Ion Enache-Nică, Mitică Ganea, Constantin Contes ş.a. La aceste acţiuni de salvare a celor ce au suferit fracturi la schi şi-
1
Walter Kargel, Alpinism, Bucureşti, 1981, pp. 11 şi 125 Alpines Handbuch, F. A. Brockhaus, Leipzig, 1931. 3 Anuarul S.K.V., volumul XXXVI-1923. 4 Desigur, cei indicaţi aici erau conducătorii formaţiunilor, executanţii pe teren erau călăuzele, în mare majoritate ţărani români din satele limitrofe. 2
au dat concursul neprecupeţit şi militarii batalionului din Sinaia1. Cine a urcat în verile 1938—1939 pe drumul lui Schiel din Bucegi, zis şi al Funicularului sau Urlătorilor, a văzut, desigur, aninate pe unii copaci, nişte scîndurele, bătute cu cîte un cui, pe care scria „Salvalpin — Bucureşti, str.... nr. ... Era o iniţiativă a unui bucureştean, Mircea Frantz Iosif, care nu a prins. Dar omul a scris în Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor mai multe articole, dintre care cităm: Salvalpin, o nouă societate pentru ajutorarea şi protejarea muntelui şi prietenilor lui (anul 53, nr. 16 din II aprilie 1939); Salvalpin, vorbeşte un începător (anul 53, nr. 22 din 23 mai 1939); Salvalpin, spre şi în munte. Turism, drumeţie, ascensiune, escaladă (anul 53, nr. 29 din 11 iulie 1939); Salvalpin, itinerar de excursii. Sînt date 13 drumuri de potecă şi 9 de văi (anul 53, nr. 30 clin 18 iulie 1939); Salvalpin, tehnica prizelor. Principiul opoziţiei în escaladă, bavareza, folosirea prizelor (anul 53, nr. 37 din 5 septembrie 1939). După cel de al doilea război mondial acţiunile de salvare au fost întreprinse, sporadic, după necesităţi, de alpinişti, de cabanieri şi chiar de localnici, pînă în 1969 cînd s-a reglementat oficial activitatea de salvare prin H.C.M, nr. 140 şi cînd s-au constituit echipele SALVAMONT. Hotărîrea Consiliului de Miniştri prevedea măsuri menite să evite accidentele turiştilor în munţi, ca urmare a unor acţiuni ce trebuiau să se întreprindă în acest scop: revizuirea, completarea şi întreţinerea marcajelor turistice, asigurarea cu mijloace de protecţie a căilor de acces cu pericol de cădere în gol, echiparea cabanelor de creastă cu semnalizatoare luminoase şi auditive, instalarea unor posturi sau staţii telefonice acolo unde nu sînt. De asemenea erau prevăzute şi organele de stat sau obşteşti însărcinate cu îndeplinirea acestei hotărîri. S-a trecut imediat la constituirea şi dotarea echipelor SALVAMONT, iar F.R.T.A. a întreprins şi întreprinde în continuare, an de an, pregătirea de specialitate a echipelor prin aşa-numitele raliuri. Componenţii echipelor SALVAMONT sînt voluntari, oameni cu multă dăruire, care, uneori, cu sacrificiul chiar al propriilor vieţi, sînt gata, pe orice vreme şi în orice condiţii, să vină în ajutorul celor în nevoie. Despre acţiunile şi actele lor de curaj a scris mult Petre Mihai Băcanu în „Cronica muntelui", în ziarul România liberă, în Buletinul alpin al Consiliului Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport-Braşov (1978), le-au fost dedicate lucrările semnate de Nicolae Tiron (Salvamontiştii, oameni Intre oameni, Editura Sport-Turism, 1979) şi Ion Preda (Omul şi muntele, Editura Sport-Turism, 1980). Dacă o lume, lumea salvamontiştilor, este gata oricînd să acorde ajutor cînd este cazul şi lumea cealaltă, lumea celor care provoacă intervenţia salvamontului, are obligaţia să prevină producerea accidentelor, fie ascultînd sfaturile ce i se dau, fie echipîndu-se corespunzător, fie alegînd drumul ce şi l-a propus a-l urma, ca şi anotimpul şi vremea, după pregătire şi posibilităţi.
1
Cf. Buletinul alpin, anul IV, nr. 1—2, p. 46.
ANEXE Statutul Clubului alpin al Transilvaniei1 (1873) I Scopul clubului Scopul clubului este extinderea şi popularizarea cunoştinţelor despre Alpii Transilvaniei (Carpaţi), facilitarea călătoriilor şi cultivarea bunei tovărăşii, vesele, în natura liberă. II Activitatea clubului Pentru atingerea scopurilor menţionate, clubul va străbate şi va cerceta Alpii Transilvaniei (Carpaţii), va aduna şi publica lucrări artistice şi literare sau observaţii făcute de membrii clubului sau alţii, va sprijini construirea şi îmbunătăţirea drumurilor de acces şi de cazare; pe cît posibil, va avea grijă de organizarea activităţii călăuzelor, va organiza excursii şi întruniri tovărăşeşti, precum şi ţinerea de conferinţe şi va sprijini orice altă activitate care corespunde scopului clubului. III Parola clubului În munţi domneşte libertatea. IV Despre membri 1 Membru al clubului poate fi oricine, care, după ce a depus anterior o cerere, va fi ales de către comitetul clubului. 2 Cererea către conducere poate fi făcută numai prin intermediul altui membru al clubului. 3 Fiecare membru trebuie să plătească o taxă de înscriere, o dată pentru totdeauna, de 2 guldeni, şi o taxă anuală, totdeauna la începutul anului, de 2 guldeni. Adunarea generală a clubului îşi rezervă dreptul de a mări sau micşora aceste contribuţii în raport de necesităţi. 4 Fiecare membru are obligaţia morală de a contribui din toate puterile la atingerea scopului clubului. 5 Fiecare membru are dreptul de a participa la excursiile comune şi întruniri, are dreptul să participe la adunarea generală şi să ia cuvîntul, prezentînd propuneri. 6 Fiecare membru trebuie că, imediat după ce i s-a comunicat primirea în club, să confirme în cartea de bază a clubului că a luat cunoştinţă de statut. V Adunarea generală 1 Adunarea generală se compune din totalitatea membrilor. 2 Preşedintele clubului este obligat să convoace anual cel puţin o adunare generală. Dacă el consideră că este nevoie, poate convoca şi adunări generale extraordinare. La cererea scrisă a cel puţin 10 membri ai clubului, comitetul este obligat să convoace adunarea generală, În cel mult opt zile. 3 Adunarea generală hotărăşte asupra tuturor problemelor clubului care nu sînt atribuite în mod expres comitetului. 4 Hotărîrile se iau prin majoritate absolută a celor prezenţi, atunci cînd nu sînt precizate în mod expres excepţii. VI Comitetul 1 Comitetul se compune din preşedinte, secretar, casier şi şase membri ai comitetului. 2 Comitetul este ales de adunarea generală pentru 3 ani. 3 El hotărăşte asupra primirii de noi membri şi conduce treburile curente ale clubului. El este răspunzător pentru realizarea hotărîrilor adunării generale, trebuie să prezinte o dare de seamă anuală şi bilanţul financiar în adunarea generală. 4 Comitetul îşi ţine consfătuirile în şedinţe, care sînt convocate, după nevoi, de către preşedinte. 5 În aceste şedinţe, hotărîrile se iau cu majoritate absolută a celor prezenţi, dar pentru a lua hotărîri este necesară prezenţa a cel puţin cinci membri. VII Preşedintele clubului 1 Preşedintele conduce şedinţele adunării generale şi de comitet. 2 Este reprezentantul legal al clubului şi trebuie să semneze, cu contrasemnătura secretarului, toate actele clubului. 3 Preşedintele trebuie să întocmească darea de seamă a clubului şi să o prezinte comitetului spre aprobare, pentru adunarea generală. 4 În cazul în care este împiedicat să-şi exercite activitatea, preşedintele poate fi înlocuit de un membru al comitetului, desemnat de el. 5 Materialele clubului vor fi păstrate la preşedinte. VIII Secretarul 1
Siebenbürgischen Alpenverein in Kronstadt.
1 Secretarul trebuie să întocmească procesele verbale ale adunărilor de comitet şi ale adunării generale. 2 El se îngrijeşte de corespondenţa şi actele clubului. 3 Secretarul păstrează arhiva clubului. IX Casierul 1 Casierul administrează fondurile clubului. 2 Pentru aceasta va strînge cotizaţiile şi va efectua plăţile-conform hotărîrii preşedintelui. 3 La sfîrşitul fiecărui an, trebuie să întocmească bilanţul şi să-l prezinte comitetului. X Modificarea statutului Pentru modificarea statutului sînt necesare 2/3 din voturile celor prezenţi la adunarea generală şi este, bineînţeles, necesar ca orice modificare în statut să fie aprobată de oficialităţi, pentru a deveni valabilă. XI Dizolvarea clubului Numărul de voturi precizat în capitolul precedent este necesar şi pentru desfiinţarea clubului. Dacă desfiinţarea clubului a fost hotărîtă de adunarea generală, atunci se va lua decizia privind scopul obştesc căruia îi va fi predat patrimoniul clubului. În final, hotărîrea asupra desfiinţării clubului şi dispoziţiile în acest caz asupra patrimoniului clubului, vor fi supuse, fără zăbavă, înaltului consiliu al ministerului de Interne . KARL SCHNELL preşedinte provizoriu Statutul Clubului Carpatin al Transilvaniei1 (Siebenburgischen Karpaten Verein2 S.K.V. 1880) Capitolul I Scopul clubului Art. 1 — Scopul S.K.V. este de a deschide Carpaţii din Transilvania şi din regiunile învecinate, de a-i studia din punct de vedere ştiinţific, de a-i descrie şi de a răspândi rezultatele obţinute, de a înlesni efectuarea de excursii interesante, în special de a înviora şi de a răspîndi interesul pentru aceşti munţi Clubul se ţine departe de orice participare politică. Capitolul II Mijloace Art. 2 — Mijloacele pentru atingerea acestui scop sînt în special: editarea de publicaţii, expuneri ştiinţifice, excursii colective, reuniuni sociale, îmbunătăţirea şi întreţinerea drumurilor de comunicaţie, clădirea de refugii contra intemperiilor, instalarea de indicatoare, reglementarea profesiunii de călăuză. Capitolul III Membrii Art. 3 — Clubul se compune din membri ordinari, fondatori şi de onoare. Art. 4 — Orice persoană fără condamnare poate deveni membru. Membrii ordinari şi fondatori sînt primiţi de comitetele clubului sau ale secţiilor (Capitolul V). Membrii de onoare sînt aleşi de adunarea generală, după propunerea comitetului. Străinii, dacă doresc sa fie aleşi membri de onoare, este necesar sa obţină aprobarea Ministerului de Interne. Oricare membru poate părăsi oricînd clubul în deplină libertate. Capitolul IV Datorii şi drepturi ale membrilor Art. 5 — Fiecare membru trebuie sa promoveze, după posibilităţi, ţelul comun al clubului. Art. 6 — Fiecare membru plăteşte 2 guldeni pe an contribuţie la casa clubului şi primeşte, în schimb, drept chitanţă şi legitimaţie, cartea de membru pe anul în curs. Art. 7 — Dacă cineva plăteşte deodată suma de cel puţin 30 de guldeni la casa clubului devine membru fondator, capătă cartea de membru şi este scutit de plata anuală. Art. 8 — Membrii primesc publicaţiile clubului gratuit; ei pot lua parte la excursiile comune şi la reuniunile sociale; participă şi pot lua cuvîntul în adunările generale şi beneficiază de toate avantajele oferite de club. Capitolul V Secţiuni Art. 9 — Membrii clubului din alte oraşe sau regiuni sînt liberi sa formeze secţiuni pentru promovarea ţelului clubului (Art. 1). Totuşi, nici un membru al clubului nu poate fi reţinut în exclusivitate într-o secţiune. 1 2
Clubul, după unirea Transilvaniei cu România (1918), şi-a întins activitatea în întregul teritoriu al ţării. Verein, în cazul de faţă, înseamnă club.
Art. 10 — O secţiune poate fi formată, în cadrul statutului clubului, de îndată ce 30 de membri sînt de acord. Art. 11 — După constituirea sa, secţiunea comunică conducerii clubului numele membrilor şi ale funcţionarilor. Art. 12 — În luna decembrie a fiecărui an secţiunile înaintează conducerii clubului, cu trimiterea în acelaşi timp a numelor membrilor şi funcţionarilor, rapoarte asupra activităţii lor. Aceste rapoarte pot fi publicate complet sau numai în rezumat în documentele clubului. Art. 13 — Secţiunile pot sa impună, pentru casa lor. contribuţii speciale. Capitolul VI Gospodărirea clubului Art. 14 — Gospodărirea clubului se face prin adunarea generală şi comitet. Art. 15 — Clubul îşi are sediul la Sibiu. Capitolul VII Adunarea generală Art. 16 — În fiecare an se ţine o singură adunare generală, cu schimbul, în sediile principale ale secţiunilor sau în alte locuri desemnate de comitetul clubului. Adunări generale extraordinare pot fi convocate după avizul comitetului sau la dorinţa a cel puţin 50 din membri clubului. Convocarea la adunarea generală se face prin invitaţie scrisă către fiecare membru, cu indicarea punctelor programului, cu subiectul asupra căruia trebuie luate hotărîri. Convocarea trebuie sa fie făcută cel puţin cu 8 zile înainte de adunarea generală. Concluziile adunării generale sînt valabile, fără a se ţine seamă de numărul celor prezenţi. Concluziile adunării generale se hotărăsc prin majoritatea voturilor. O reprezentare prin membri autorizaţi ai clubului este posibilă; totuşi, una şi aceeaşi persoană nu poate lua mai mult de 5 reprezentări. Art. 17 — În sfera de acţiune a adunării generale se cuprind : a. primirea referatelor preşedintelui clubului sau al locţiitorului său, despre starea clubului, în general, în special asupra activităţii anului trecut ; b. alegerea preşedintelui, a doi înlocuitori de preşedinte, a secretarului, casierului şi a 30 membri ai comitetului ; c. examinarea socotelilor supuse comitetului şi controlate de acesta, pentru anul trecut şi stabilirea cheltuielilor pentru anul următor ; d. excluderea propusă de comitet, a vreunui membru care s-ar fi comportat nepotrivit sau ar fi acţionat împotriva ţelurilor clubului ; e. schimbarea statutului şi luarea de hotărîri asupra unor moţiuni propuse; o moţiune care cere o schimbare a statutului, _ trebuie sa fie făcută de cel puţin 20 membri şi prezentată comitetului clubului, înainte de începutul şedinţei; pentru a avea o rezoluţie la o astfel de moţiune, este necesar ca cel puţin 2/3 din voturile adunării sa fie date pentru o astfel de schimbare. Art. 18 — Pentru fiecare şedinţă a adunării generale se face un protocol, care trebuie verificat de doi membri, desemnaţi de către preşedintele adunării. Capitolul VIII Comitetul Art. 19 — Comitetul se compune din preşedinte, doi înlocuitori, secretarul, casierul, 30 de membrii şi preşedinţii din acel moment ai secţiilor. Art. 20 — Comitetul se alege de adunarea generală, pe trei ani. Art. 21 — În sfera de acţiune a comitetului se cuprind: a. pregătirea din timp a moţiunilor destinate adunărilor generale ; b. realizarea concluziunilor fixate de adunarea generală ; c. primirea membrilor ordinari şi fondatori şi propuneri pentru alegerea membrilor de onoare (articolul 4) ; d. publicarea anuarului clubului şi a altor publicaţii interesante pentru club ; e. preparativele moţiunilor ştiinţifice şi excursiilor în comun ; f. luarea de măsuri în ceea ce priveşte organizarea conducerii, construirii de cabane de adăpost şi îmbunătăţirea şi întreţinerea drumurilor de parcurs în munţi ; g. controlul asupra gestiunii financiare a casierului clubului, prin doi membri ai comitetului, desemnaţi temporar de preşedinte ; h. permiterea de sarcini în cadrul propunerilor stabilite de adunarea generală ; i. ocuparea provizorie a funcţiilor devenite vacante, pînă la viitoarea adunare generală. Art. 22 — Convocarea comitetului se face de către preşedintele clubului, sau înlocuitorul acestuia, prin invitaţie scrisă fiecărui membru în parte. Art. 23 — Pentru admiterea de concluzii valabile este necesară prezenţa a cel puţin 5 membri ai clubului. Concluziile sînt admise prin majoritatea celor prezenţi.
Art. 24 — Pentru fiecare şedinţă a clubului se face un protocol, care trebuie verificat de doi membri din comitet desemnaţi de preşedinte. Art. 25 — Preşedintele reprezintă clubul, atît faţă de persoane cît şi faţă de autorităţi; el conduce prezidiul, convoacă adunarea generală şi a comitetului, controlează activitatea casierului şi a cheltuielilor faţă de hotărîrea adunării generale, respectiv a clubului, şi este îndreptăţit, în cazuri extreme, sa acţioneze singur, fără a discuta cu clubul. Art. 26 — Unul din înlocuitorii preşedintelui îl reprezintă în caz de necesitate. Art. 27 — Secretarul se ocupă de păstrarea scriptelor, care apar ca urmare a adunării generale sau a concluziilor comitetului sau care sînt necesare pentru activitatea clubului; el întocmeşte protocolul la adunarea generală şi la adunarea de comitet. Toate redactările scrise în urma reuniunilor trebuie sa fie definitivate de către secretar, în numele reuniunii. Casierul trebuie sa primească toate încasările în bani şi sa dea chitanţă, iar cheltuielile clubului sa le facă numai după delegarea din partea conducerii. Casierul este obligat sa ţină registrele în regulă şi sa depună situaţia socotelilor anului, cel mai tîrziu pînă la sfîrşitul lunii ianuarie din anul următor, către comitet. Capitolul IX Aplanarea diferendelor Art. 29 — Toate diferendele care apar din raporturile între membrii clubului se aplanează conform G.A.-1868, titlul 3, paragraful 9, la comisia de arbitri aleasă dinainte. Capitolul X Dizolvarea clubului Art. 30 — Dizolvarea clubului se poate decide prin adunarea generală. Pentru o astfel de hotărîre sînt necesare cel puţin 2/3 din voturile membrilor adunării. Dacă a fost hotărîtă dizolvarea, averea care ar putea exista poate fi destinată unui scop util colectivităţii şi faptul trebuie, deci, adus la cunoştinţă Ministerului de Interne. Capitolul XI Hotărîri finale Art. 31 — Hotărîrile adunării generale, care conduc la schimbarea acestor statute, trebuie sa fie prezentate Ministerului de Interne înainte de a fi aplicate. Art. 32 — În cazul cînd clubul nu se comportă conform scopului menţionat în articolul 1 şi în cele următoare, adică nu-şi respectă domeniul de activitate, el poate fi suspendat de Ministerul de Interne; dacă printr-o acţiune în continuare averea statului sau a unor membrii ai clubului ar putea fi lezate, autorităţile pot acţiona prin suspendarea imediată, iar după rezultatele cercetărilor următoare suspendării pot dispune desfiinţarea sau impune obligaţia de a respecta punctual statutul, sub sancţiunea desfiinţării. Statutele Societăţii Carpatine „Sinaia" (1893)1 Expunere de motive Adunarea generală a membrilor Societăţii carpatine „Sinaia ţinută în ziua de 11 martie 1893, în urma raportului şi a dării de seamă a comitetului, a votat propunerea sa se suprime secţiunea de tir a acestei societăţi şi în viitor societatea sa poarte numele de Societatea carpatină „Sinaia". Motivele pentru care s-a desfiinţat secţiunea de tir, după cum rezultă din darea de seamă a comitetului şi din dezbaterile acelei adunări, au fost cheltuielile prea mari ce necesitau întreţinerea şi funcţionarea tirului, faţă de slabele mijloace de care dispunea societatea. Desfiinţînd această secţiune, membrii societăţii şi-au propus a căuta să lucreze cu mijloacele de care dispun spre a realiza deocamdată parte din scopurile societăţii fondate în anul 1893, iar atunci cînd mijloacele societăţii vor permite, sa reînfiinţeze secţiunea tirului. Statutele de faţă sînt vechile statute, excluzîndu-se părţile referitoare la secţia suprimată şi cu oarecari modificări aduse de comitet şi aprobate de adunare; iar în ceea ce priveşte chestiunile de detaliu, rămîne că comitetul sa le stabilească prin un regulament. COMITETUL STATUT Capitolul I. Numele şi scopul societăţii Art. 1 — Se înfiinţează în Sinaia o societate care vă purta numele de Societatea carpatină „Sinaia". Art. 2 — Scopul societăţii este de a înlesni şi propaga cunoaşterea munţilor din împrejurime, a 1
Acesta este al treilea statut. Expunerea de motive este viciată de faptul că s-a trecut, din eroare sau greşeală de tipar, data adunării generale 11 martie 1893, în loc de ianuarie sau 11 martie 1897.
faunei şi florei lor, prin următoarele mijloace : a. organizări de excursiuni izolate sau în comun ; b. construiri şi întreţineri de adăposturi şi poteci pe munţi ; c. a înlesni persoanelor străine vizitarea munţilor în cazul cînd vor cere concursul societăţii ; d. Întruniri şi conferinţe periodice ; e. crearea unei biblioteci şi a unui muzeu de colecţiuni.; f. publicaţiuni de lucrări ştiinţifice, literare sau artistice, precum şi a unei călăuze ; g. a cultiva şi proteja fauna regiunii muntoase, în special cerbi, căprioare, diferite păsări, păstrăvi şi alte animale ce devin rare ; h. a întreţine bune relaţiuni şi simţul de fraternitate între membrii societăţii. Art. 3 — Tendinţele politice de orice natură sînt cu totul excluse dintre scopurile societăţii. Art. 4 — Reşedinţa societăţii este în Sinaia. Art. 5 — Durata societăţii şi numărul membrilor nu se limitează. Capitolul II. Membrii societăţii Art. 6 — Membrii societăţii se împart În: membri de onoare, donatori, activi şi fondatori. Sînt membri fondatori toţi acei cari au iscălit vechile statute, precum şi acei cari vor fi plătit cotizaţiile pînă la votarea acestor statute. Este membru activ orice persoană de orice naţionalitate, care vă face o cerere înscrisă, susţinută de 2 membri activi ; Membrii de onoare şi donatorii se aclamă de adunarea generală. Art. 7 — Femeile şi minorii de la 15 ani în sus pot face parte din societate. Art. 8 — Membrii vor plăti următoarele taxe : a. taxa de înscriere de lei 3 ; b. cotizaţia anuală de lei 12. Art. 9 — Membrii societăţii vor primi, după admitere, o carte de membru. Art. 10 — Toţi membrii vor primi, în mod gratuit, publi-caţiunile societăţii, dacă vor fi achitat taxele prevăzute la art. 8. Art. 11 — încetează de a mai face parte din societate membrii fondatori şi activi, care nu vor fi plătit cotizaţia pe un an şi nu vor fi readmişi decît după plata cotizaţiei datorate sau a unei noi taxe de înscriere. Art. 12 — Se vor exclude din societate acei membri ai săi cari vor fi suferit o pedeapsă corecţională sau vor avea o conduită nedemnă. Excluderile se vor face la adunările generale şi numai cu 2/3 din membrii prezenţi. Art. 13 — Cotizaţiunile sau donaţiunile încasate nu se vor restitui sub nici un motiv. Capitolul III. Administraţia Art. 14 — Societatea se administrează de un comitet compus din 7 membri, din cari: un preşedinte, un vicepreşedinte,. trei membri, un casier şi un secretar. Membrii comitetului se aleg de adunarea generală cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi şi pe termen de un an, putînd fi reeligibili. Majoritatea membrilor comitetului vor fi din Sinaia. Art. 15 — Comitetul reprezintă societatea şi lucrează cu majoritatea voturilor în numele ei, îndeplinind deciziunile adunării generale, propunînd îmbunătăţiri, făcînd cheltuieli în limitele creditelor acordate de adunarea generală şi convoacă adunările generale extraordinare ori de cîte ori vă găsi necesar. Comitetul se vă convoca o dată pe lună şi ori de cîte ori preşedintele vă găsi necesar. Art. 16 — Societatea vă ţine adunare generală ordinară în ziua de 11 martie a fiecărui an. Această adunare se vă ţine la Sinaia şi are de scop : a. de a face alegerea comitetului ; b. de a asculta raportul asupra mersului societăţii, a lucrărilor efectuate şi a comptului de gestiune ; c. a vota propunerile ce se vor face de comitet sau de orice alt membru. Adunarea generală nu vă putea lua deciziuni decît cu 2/3 din membrii prezenţi. Art. 17.— Cînd membrii societăţii vor crede necesar, vor proclama un preşedinte de onoare. Capitolul IV. Fonduri şi comptabilitate Art. 18 — Fondurile societăţii se compun din : a. taxele de înscriere ; b. cotizaţiuni anuale ; c. sume ce se vor aduna prin liste de subscripţiuni ; d. subvenţiuni ce se vor acorda de guvern, judeţe, comune, stabilimente publice sau orice alte societăţi ;
e. donaţiuni ; f. alte venituri extraordinare. Art. 19 — Sumele de la aliniatele d şi e vor forma un fond de rezervă, care nu se vă întrebuinţa decît în cazuri extraordinare şi în urma unui vot al adunării generale. Art. 20 — Casierul reprezintă societatea înaintea justiţiei sau orice alte afaceri după însărcinările comitetului; de asemeni, încasează toate sumele şi plăteşte În baza creditelor acordate. La fiecare trei luni prezintă comitetului un compt de cheltuieli şi încasări, iar la finele anului prezintă comptul general de gestiune şi se consideră descărcat după verificarea coruptului de un comitet de 3 membri aleşi de adunarea generală. Art. 21 — Casierul nu poate ţine în casă decît maximum suma de 1 000 lei, iar fondurile disponibile se plasează în rente de stat sau în obligaţiuni ale creditelor, ceea ce se hotărăşte de comitet. Capitolul V. Dispoziţiuni generale Art. 22 — Un regulament alcătuit de comitet vă determina modul administraţiei societăţii, organizarea excursiilor şi orice dispoziţiuni de detaliu necesar a asigura executarea strictă a statutelor. Art. 23 — În caz de dizolvare a societăţii, adunarea generală cu majoritate de 2/3 din numărul total al membrilor vă hotărî ce destinaţie sa se dea fondurilor disponibile. Art. 24 — Nici o schimbare nu se poate aduce acestor statute decît în urma unei deliberări a adunării generale şi cu o majoritate de 2/3 din membri prezenţi. Art. 25 — Societatea va poseda un sigiliu cu inscripţia Societatea Carpatină „Sinaia". Emblema societăţii va fi floarea reginei1, .armată de o pereche de coarne de cerb, iar cînd se va găsi cu cale de societate se va face un steag cu tricolorul român, care va purta pe o parte emblema societăţii cusută în fir, iar pe cealaltă inscripţia. Se va înfiinţa asemenea şi cocarda tricoloră de mărimea unui leu de argint, de care se va atîrna o panglică verde, purtînd pe ea floarea reginei. Lista membrilor Societăţii carpatine „Sinaia" Membri donatori şi de onoare Basset Louis, Carpp P. P., senator, fost ministru, Costinescu Emil, deputat, Ghermani, M., deputat, fost ministru, Ghermă-nescu N. — Ploieşti, Ionescu Take, deputat, fost ministru, Mândrea arhitect, Rîmniceanu M. L, inginer-directorul Eforiei spitalelor Civile, Urcchia V. A., senator, fost ministru. Membri fondatori şi activi Adam Gh. (Buşteni), Albuleţ R. I. (Sinaia), Albu Lazăr (Sinaia), Aldosoro-Comarnic, Aldea Dimitrie (Buşteni), Alexandridi (Bucureşti), Ardelea R. Radu (Sinaia), arhimandritul Nifon (Sinaia), arhimandritul Dionisie (Predeal), Arghiriadi Em. (Sinaia), Anti-mescu Alex. (Bucureşti), Babeş G. Ion (Azuga), Boboianu Isidor (Cîmpina), Bertescu (Sinaia), Birnescu A. (Sinaia), Boisquerin (Sinaia), Botezatu V. (Sinaia), Brand Alfred (Sinaia), Brăiloiu A. (Bucureşti), Cavaleru C. (Sinaia), Chirchner lulius (Bucureşti), Codru Em. Drăguşan (Sinaia), Costache C. (Călăraşi), Cubat Gh. (Sinaia), Danielopol D. A. (Ploieşti), Davidescu Emil (Bucureşti), căpitan Demetrescu (Sinaia), Dogărescu Gh. (Predeal), Dozzi Luigi (Buşteni), Dreossi Piero (Buşteni), Drăgan G. (Sinaia), Dumitrescu Dim. (Sinaia), Dumitrescu Al. Dim. (Sinaia), Elefte-rescu H. (Sinaia), Elefterescu Luca (Ploieşti), Enescu I. (Sinaia), Erler Emil (Azuga), Farcaş Adolf (Sinaia), Focănescu (Bucureşti), Focşeneanu N. B. (Breaza), Fontex G. (Sinaia), Frîncu D. (Buşteni), Gavrilescu G. (Sinaia), Georgescu N. (Sinaia), Gărtner lulius (Sinaia) Gologan I. V. (Sinaia), Grunfeld Adolf (Azuga), Hemput G. (Azuga), Hochmann Ernst (Azuga), Hoeflich F. (Sinaia), Husa A. (Sinaia), Ihalschy Al. (Sinaia), Iliescu C. (Sinaia), Iliescu I. (Buşteni), Ionescu Ghiţă (Sinaia), Ionescu N. lordache (Bucureşti), Ionescu Iorgu (Sinaia), Ionescu N. (Sinaia), Ionescu Virgil (Sinaia), Jacomini Marius şi David (Sinaia), Jerson (Sinaia), Kesler Oscar (Sinaia), Knoll Luis (Sinaia), Lajos A. (Sinaia), Mano S. I. (Ploieşti), Manolescu Gh. (Sinaia), Mak (Azuga), Manoil Ernest (Comarnic), Mateescu Gh. (Sinaia), Mazăre Niţă (Sinaia), Nădejde C. N. (Bucureşti), Neguţ V. (Sinaia), Nicolau Ghiţă Gh. (Sinaia), Otulescu F. (Azuga), Păcuraru I. (Sinaia), Petcu C. (Sinaia), Peter I. (Sinaia), Petrovici H. (Sinaia), Pop Simion (Sinaia), Popescu Ghiţă (Sinaia), Popescu N. D. (Bucureşti), Popescu I. (Sinaia), Popescu (Sinaia), pr. Justin Săvulescu .(Sinaia), pr. Eftimie Tarcosin (Sinaia), Pretorian N. B. (Piteşti), Purcărea I. (Sinaia), Radian Gh. (Sinaia), Rădulescu A. (Sinaia). Rădulescu T. (Sinaia), Rhein Heinrich (Azuga), Rhein Wildelm (Azuga), Riga Teofil (Sinaia), Rodoteato A. (Sinaia), Romano Rubin (Sinaia), Rusu Ion (Sinaia), Sângeorzan I. (Sinaia), Schender Ar. (Sinaia), Scheser Peter (Azuga), Sfetescu C. (Sinaia), Sofflee F. (Sinaia), Şovăială I. (Sinaia), Spireanu Al. (Bucureşti), Stelian Sinaia), Stifler Fr. (Bucureşti), Strobel A. (Sinaia), 1
E vorba de floarea de colţ, căreia i se spunea pe vremuri „floarea reginei".
Strasmann A. (Sinaia), Stoicescu Al. (Sinaia), Stoenescu Ef. (Sinaia), Samoil I. I. (Ploieşti), Staicu Gh. (Sinaia), Stefanidi H. (Sinaia), Tarcea N. (Sinaia), maior Tetrat (Buzău), Theodorescu I. (Sinaia), Tunaru N. (Sinaia), Turculeţ O. (Sinaia), Ungarth Iosif (Sinaia), Vaida Iosif (Sinaia), Veis L. (Sinaia), Vild lohan (Sinaia), Voinca Andrei (Sinaia), Zenidi M. (Bucureşti). Dintre aceşti, 83 erau din Sinaia, 12 din Bucureşti, 10 din Azuga, 6 din Buşteni, 4 din Ploieşti, cîte 2 din Comarnic şi Predeal, cîte unul din Cîmpina, Breaza, Călăraşi, Piteşti Buzău, iar 5 cu domiciliu nespecificat probabil tot Sinaia. Regulament pentru vizitarea grotelor de la schitul Peştera — obîrşia Ialomiţei Art. 1 — Societatea carpatină „Sinaia" fondată în anul 1893, în scopul de a înlesni excursiunile şi explorarea munţilor din împrejurimi etc.; în vederea sacrificiilor ce a făcut cu destuparea grotelor de la Schitul Peştera Obîrşia şi în baza votului adunării generale din acest an, vă încasa cîte un leu de la fiecare persoană, care vrea sa viziteze grotele. Vor fi scutiţi de această taxă membrii societăţii, care vor prezenta din partea comitetului o carte de liberă intrare. Art. 2 — Societatea, în schimbul taxei prevăzute la art. 1 din regulamentul de faţă, vă pune la dispoziţia vizitatorilor conducători în interiorul grotelor şi vă lumina drumul. Art. 3 — Taxa se vă încasa de către agentul societăţii pentru care se vă elibera o chitanţă dintrun registru â souche. Art. 4 — Atît agentul însărcinat cu încasarea taxei prevăzută la art. 3, cît şi celălalt personal necesar vă fi numit de către comitetul societăţii, în limitele bugetare. Art. 5 — Pentru evitarea accidentelor şi pentru orice ex-plicaţiuni în interiorul grotelor, vizitarea se vă face numai sub conducerea agentului societăţii, care vă avea locuinţa la peşteră. Pentru accidentele provenite din imprudenţa vizitatorilor, societatea nu-şi ia răspunderea. Despre modul vizitării grotelor Art. 6 — Intrarea în grote se vă putea face şi în grupe, în care caz însă, numărul persoanelor nu vă trece peste 30, şi aceasta pentru a se înlătura aglomerarea. Art. 7 — Este cu desăvîrşire interzis vizitatorilor de a distruge frumuseţile naturale din interiorul grotelor, că stalactitele, stalagmitele şi orice alte formaţiuni, pentru a se păstra frumoasa înfăţişare naturală a peşterilor. Art. 8 — Toţi vizitatorii sînt obligaţi a ţine ordinea şi liniştea şi a se conforma în totul regulamentului de faţă. Despre îndatoririle personalului Art. 9 — Personalul societăţii este obligat a conduce pe vizitatori în interiorul peşterei, a dă cuvenitele cxplicaţiuni şi a se purta binc şi respectuos, fără a dă ocasiune la reclamaţiuni. Art. 10 — Pentru orice neajunsuri sau abateri provenite din partea personalului, vizitatorii vor reclama Preşedintelui Societăţii, care vă lua măsuri în consecinţă. Acest regulament, făcut În baza art. 22 şi 26 din Statutele Societăţii carpatine „Sinaia", s-a votat în şedinţa comitetului la 19 aprilie 1898. Comitetul Hanul Drumeţilor Asociaţie patriotică pentru răspîndirea turismului şi crearea de parcuri naţionale în România Capital social 975 000. Prima emisiune 200 000 Act constitutiv Subsemnaţii Ion Bianu, profesor universitar, membru al Academiei Române, carpatist; Fani Seculici. scriitoare, carpa-tistă; Sofia Bragadiru, carpatistă; Dimitrie Z. Furnică, comerciant; Aurică Stănescu, procurist, carpatist; Emanoll Popescu, publicist, carpatist; Mircea Neniţescu, inginer, carpatist; Mihai Haret, naturalist şi geograf, carpatist. Constituim prin prezentul act şi pe baza statutelor cari fac parte integrantă din el o societate anonimă română pe acţiuni, sub denumirea „Hanul Drumeţilor", asociaţie patriotică pentru răspîndirea turismului şi crearea de parcuri naţionale În România şi avînd ca scop, conform articolului 6 din statute: 1) de a înfiinţa, începînd cu Sinaia, În toate centrele de excursiuni din România întregită, hanuri după vechiul tip românesc, în care drumeţii intelectuali cu mijloace modeste să poată găsi un adăpost curat, confortabil şi o masă igienică şi ieftină; 2) de a face propagandă pentru înfiinţarea de parcuri naţionale şi rezerve forestiere în România, arătînd opiniei publice ce sînt aceste creaţiuni şi de a lupta prin toate mijloacele şi pe toate căile la realizarea
lor urgentă; 3) de a se influenţa tineretul şcolar al oraşelor, precum şi tineretul localnic al diverselor centre de excursiuni, aşa fel încît să-l îndrepte prin ajutorul conferinţelor, lecturii şi orice alte mijloace, către natură, către viaţa în aer liber, însuflîndu-i dorinţa de a parcurge ţara în lung şi lat, spre a o cunoaşte cît mai bine; 4) de a repara şi construi drumuri şi case de adăpost in munţi pentru drumeţii carpatişti, de a îngriji de ele şi a le administra; 5) de a face din fiecare han înfiinţat un centru de educaţie intelectuală, morală şi patriotică, prin serbările turistice şi ştiinţifice pe care asociaţia le vă organiza, prin excursii colective, prin conferinţe În săli închise şi în aer liber ale membrilor săi şi prin proiecţii fixe sau cinematografice; 6) de a edita ghiduri şi orice lucrări geografice, turistice sau în genere ştiinţifice; ea vă putea publica reviste anuale, lunare sau săptămînale, în cadrul acestor specialităţi şi la nevoie chiar pentru propagandă ziare zilnice; 7) de a lupta prin toate mijloacele că puterile publice sa ia măsuri contra distrugerii monumentelor naturii, că floră, faună, cascade, peşteri, păduri şi peisage, sub orice titlu s-ar face această distrugere: studiu, comerţ, industrie sau împodobire, iar pe de altă parte, că prin acţiunea ei generală sa convingă marele public de utilitatea păstrării intacte a acestor splendori naturale; 8) în fine, asociaţia vă căuta sa ofere excursioniştilor de tot felul orice alte înlesniri care sa ajute la dezvoltarea şi propagarea turismului în România; dînsa vă intra În relaţii cu alte societăţi turistice din ţară şi străinătate pentru reciprocitate de avantaje. Sediul principal al societăţii este în Bucureşti, iar primul sediu secundar în Sinaia. Durata este nelimitată. Capitalul social este de lei 200 000 împărţit în 2 000 acţiuni nominative a 100 lei fiecare şi care au fost subscrise integral după cum urmează: Ion Bianu 250 acţiuni, lei 25 000; Fani Se-culici 250 acţiuni, lei 25 000; Sofia Bragadiru 250 acţiuni, lei 25 000 Dimitrie Z. Furnică 250 acţiuni, lei 25 000; Aurică Stănescu 250 acţiuni, lei 25 '000; Emanoil Popescu 250 acţiuni, lei 25000; Mihai Haret 250 acţiuni, lei 25 000. Conform statutelor, capitalul social vă putea fi sporit prin una sau mai multe emisiuni cu simpla decizie a consiliului de administraţie pînă la suma de 975 000 lei. Primul vărsămînt de 30 la sută asupra capitalului social de lei 200 000 În sumă de 60 000 s-a făcut la Banca Naţională a României cu recipisa nr. 85632 din 28 decembrie 1920, iar celelalte se vor face la epocile şi sub condiţiunile hotărîte de consiliul de administraţie. Prin derogare de la statute, noi, membrii fondatori ai societăţii, avem dreptul pentru această singură dată a transmite printr-o simplă declaraţie făcută consiliului de administraţie orice număr de acţiuni altor persoane, iar titlurile provizorii sau definitive se vor elibera direct acelor persoane. Societatea vă fi administrată după dispoziţiunile din statutele semnate de noi. Subscrişii, reprezentînd întregul capital social şi exercitînd funcţiunile adunării generale constitutive, dispunem : Alegem în consiliul de administraţie, pe un period de 4 ani, pe d-nii: Mihai Haret — preşedinte, Ion Bianu — vicepreşedinte,. Sofia Bragadiru — vicepreşedinte, Emanoil Popescu — secretar general, Dimitrie Z. Furnică — casier central; membrii — general Scarlat Panaitescu, Gheorghe Zotta, Dimitrie Papadopol, Aristicle Blank, Mircea Neniţescu şi Eugenia A. Bărbulescu; cenzorii — Ioan I. Flachs, Ştefan Bogdănescu, Aurică Stănescu; cenzori supleanţi — Alexandru Romalo, Maximilian Griinberg, Şerban Oteteleşeanu. Garanţiile cerute de statute se vor depune în termen de maximum o lună de la cererea pe care consiliul de administraţie o vă face membrilor săi şi cenzorilor. De asemenea, conform art. 52 din statute, numim în comitetul ştiinţific al societăţii, pe un period de 5 ani, pe d-nii: Simion Mehedinţi — pentru geografie, Andrei Popovici Bâzno-şeanu-— pentru ştiinţele naturii. Alexandru Tzigara-Samurcaş — pentru etnografie, Fani Seculici — pentru literatură, Ottilia Oteteleşeanu — pentru pictură şi artele plastice, Margareta Miller Verghy — pentru arta decorativă şi propaganda În străinătate, şi Mihai Haret — pentru ^turism şi legătura cu consiliul de administraţie. Pînă la definitiva constituire legală a societăţii, însărcinăm pe d-nii Mihai Haret şi Dimitrie Z. Furnică sa trateze şi sa încheie orice fel de afaceri prin care s-ar obliga societatea, iscălind valabil şi obligator în numele ei. Bucureşti, 1920 decembrie 25. Asociaţia Excursioniştilor din România Act constitutiv1 Subsemnaţii, în dorinţa do a vedea strînşi într-un singur mănunchi grupele răzleţe de turişti şi excursionişti, precum şi de a dezvolta gustul de frumos generaţiei de astăzi şi celor viitoare, prin cunoaşterea măreţiilor naturii ţării noastre, am hotărît de comun acord înfiinţarea unei societăţi de 1
Arhivele Statului—Bucureşti, dosar nr. 26—2124/1930.
turism şi excursiuni cu denumirea „Asociaţia Excursioniştilor Români", al cărui scop este definit prin statut şi regulament. Drept care, subscriem prezentul act de constituire, astăzi la 30 noiembrie 1928, la Bucureşti. ss/. Cesar Th. Pascu, Hristache Dedula, N. Alexandrescu, Mişu Nicolescu, Aurel Georgescu, P. Arian: Oprea Enache, I. Cara-başu, Lora Leibovici, Ioan I. Săvescu, Virgil Ioan, Theodor Rosen, Nicolae Dimitriu, D. Radu, Dumitru Ionescu, Ovidiu Papa-dima, Paul Cretzoiu, Iorgu Petrescu, David Weiss, Victor Vasilescu, D. Ionescu-Crînguri, Alexandru T. Ionescu. Tribunalul Ilfov secţia Notariat, proces-verbal nr. 3965- din 8 februarie 1930. A căpătat personalitate juridică la 19 martie 1931. Clubul Carpatin Român Act constitutiv Subsemnaţii, membri fondatori ai ,,Grupului Alpin Brav", toţi cu domiciliul ales pentru acest act în Bucureşti, str. Sabinelor nr. 57, constituim în baza prezentului act şi a statutelor anexate, care fac parte integrantă din act, o asociaţie de alpinism şi sporturi de iarnă. Numele asociaţiei este „Grupul Alpin Brav" sau prescurtat G.A.B. Sediul asociaţiei este în Bucureşti, str. Sabinelor nr. 57. Scopul asociaţiei este cel arătat în art. 3 din statute, adică : a) sa sprijine şi sa promoveze alpinismul în România, b) sa creeze prin propagandă şi acţiune o mişcare alpinistă cît mai intensă în toată ţara, c) sa organizeze colective, şcoală de alpinism şi concursuri de schi, d) organizarea de expoziţii, şezători şi conferinţe alpine, e) sa construiască adăposturi şi refugii, f) scoaterea publicaţiunilor de specialitate, g) vă aplica în mod obligatoriu programul de educaţie naţională, morală şi fizică al O.E.T.R. cu toţi tinerii de ambele sexe între 7—18 ani aflători în asociaţie. Durata.asociaţiei este nelimitată. Numărul membrilor este de asemeni nelimitat. Patrimoniul iniţial îl evaluăm la suma de 50 000 lei, dintre care 10 000 lei reprezentînd valoarea mobilierului sediului şi a materialului sportiv alpin, iar 40 000 lei numerari. Subsemnaţii membri fondatori, exercitînd şi atribuţiunile de adunare generală de constituire, am ales conform art. 9 din statute următorul comitet de conducere: Dimitrie Gherassy că preşedinte, Anibal Ştefănescu şi Vasile Costovici că vicepreşedinţi, Mircea Marosin că secretar general, Constantin Niculescu cu funcţia de casier central, Radu Voiculescu, Niculae Gherassy, Alexandru Beldie şi Virgiliu Bernhardt că membri şi, conform art. 26 din statute, următoarea comisie de cenzori: Paul Bunescu că preşedinte, Nicolae Găman şi Mircea Cristescu, membri. În puterea acestui act constitutiv şi a statutelor anexate, declarăm constituită asociaţia de alpinism şi sporturi de iarnă ,,Grupul Alpin Brav", sub rezerva obţinerii autorizaţiei legale de funcţionare. Totodată, autorizăm şi dăm depline puteri d-lui avocat Mircea Marosin sa ceară pentru noi şi În numele nostru învestirea asociaţiei noastre cu personalitate juridică conform legii. În acest scop, mandatarul nostru vă formula, semna şi susţine cu drept de reprezentare îndeplinirea formalităţilor În legătură cu ducerea la bun sfîrşit a mandatului ce i s-a încredinţat. Va consimţi la orice eventuală modificare a statutelor ordonate de imperativul legii, făcînd şi semnînd în numele nostru orice declaraţiune. Va putea cere de la instanţele administrative şi judecătoreşti orice acte, copii şi certificate în legătură cu executarea acestui mandat. Făcut în cinci exemplare În Bucureşti, azi 18 martie 1936. ss/. Constantin Caloianu, Niculae Stănescu, Dimitrie Gherassy, Mircea Marosin, Constantin Niculescu, Anibal Ştefănescu, Nicolae Găman, Vasile Costovici, Paul Bunescu, Nicolae Gherassy, Radu Voiculescu, Victor Pfeiller, Maria Cristescu, Dan Lăcus-teanu, Teodor Trifănescu, Virgiliu Bernhardt, Mihai Bărdcanu, Ion Zamfir, Paul Popescu, Petre Mihail, Gabriela Storcit, Alexandru Beldie, Eugenia Ionescu. Ana Gherassy, Ana Costovici. Tribunalul Ilfov Secţia I c.c. Prin sentinţa nr. 6 din 22 ianuarie 1937, rămasă definitivă şi învestită cu formula executorie, acest Tribunal a aprobat modificările aduse statutelor asociaţiei „Clubul Alpin Brav"1 cu sediul în Bucureşti str. Sabinelor nr. 57, în adunarea generală de la 18 octombrie 1936, modificări În urma cărora asociaţia vă avea denumirea de „Clubul Carpatin Român". Aceste modificări au fost înscrise în registrul special pentru persoane juridice la no. 32/1936, 1
Arhivele Statului — Bucureşti, dosar nr. 109—2837/1936.
unde este înscrisă asociaţia. Prezentul extras se vă publica în 26 februarie 1937, dosar no. 2837/1936. Clubul Alpin Român Act constitutiv1 Subsemnaţii, membri fondatori ai Clubului Alpin Român, cu domiciliul ales, pentru acest act, În Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 8, constituim, În baza prezentului act şi a statutelor anexate, care fac parte integrantă din acest act, o asociaţie de alpinism. Numele asociaţiei este „Clubul Alpin Român" sau prescurtat C.A.R. Scopul asociaţiei rezidă în promovarea alpinismului pur şi punerea în valoare prin lucrări de marcaje, adăposturi, ascensiuni noi etc., etc., a ţinuturilor de stîncă, puţin cercetate său pînă recent necunoscute. Durata asociaţiei este nelimitată. Numărul membrilor este de asemeni nelimitat. Patrimoniul iniţial îl evaluăm la suma de lei 50 000 dintre care lei 40 000 în numerar, iar lei 10000 în materiale. Subscrişii, membri fondatori exercitînd şi atribuţiunile de adunare generală de constituire, am ales conform prevederilor statutare următorul comitet: inginer inspector Gheorghe Frim — preşedinte, avocat Nicolae Dimitriu — vicepreşedinte, doctor Vasile Steopoe — secretar general, doctor farmacist Petre Ilie Juster — casier; membri — inginer Ştefan Vasiliu, inginer Adrian Filipescu, inginer Vasile Nicolau, Petre Bălăceanu din B.N.R.; cenzori — Dumitru Teodoru, Ion Şincan. În puterea acestui act constitutiv şi a statutelor anexate, declarăm constituită asociaţia de alpinism ,,Clupul Alpin Român" sub rezerva obţinerii autorizaţiei legale de funcţionare. Totodată, autorizăm şi dăm depline puteri d-lui inginer inspector Gheorghe Frim că singur sau asistat de un avocat sa ceară, pentru noi şi în numele nostru, învestirea asociaţiei noastre cu personalitatea juridică, conform legii, În care scop mandatarul nostru vă formula, semna şi susţine, cu drept de reprezentare, îndeplinirea formalităţilor pentru a aduce la bun sfîrşit mandatul ce i-am conferit. Va consimţi eventual la orice modificare a statutelor, ordo-late de imperativul legii, făcînd şi semnînd în numele nostru orice declaraţie în legătură cu cele de mai sus. Va putea cere de la instanţele administrative şi judecătoreşti orice acte, copii şi certificate în legătură cu executarea citatului mandat. Făcut în 5 exemplare în Bucureşti, azi iulie 1936. avocat Nicolae Dimitriu, inginer Gheorghe Frim, doctor Vasile Steopoe, Ion Şincan, Petre Bălăceanu, Dumitru Teodoru, Ion Dunăreanu, Petre Suţeanu, doctor farmacist Petre Ilie Juster, Constantin Ţicu, doctor Leova Stoliar, Gheorghe Marinescu, Carol Schefler, Ion Manoff, avocat Petre Anca, doctor Petre Georgescu, Niculae Baticu, Mircea Cassasovici, inginer Adrian Filipescu, Sorin Tulea, doctor Barbu Nestorescu. Redactor şi martor pentru identitate, avocat Paul Nedelcovici înregistrat la nr. 38031/1936 Sentinţa Tribunalului S.I.c.c. nr. 97 din 18 septembrie 1936. Registrul persoanelor juridice la nr. 64/1936. Statutul Clubului Alpin Român (1934) Capitolul I Art. 1 — În scopul de a dă o cît mai mare dezvoltare turismului alpin se constituie un club sub denumirea de „Clubul Alpin Român". Art. 2 — Clubul a luat fiinţă în ziua de 18 martie 1934, iar durata sa este nelimitată. Desfiinţarea clubului se vă face cînd vor rămîne mai puţin de 10 membri activi, averea clubului trecînd asupra Turing-Clubului României. Art. 3 — Clubul are sediul principal în Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 8. El poate înfiinţa secţiuni în localităţile din ţară unde s-ar afla cel puţin 10 membri, dintre care 5 activi. Conducerea secţiunii vă fi încredinţată unui comitet de doi membri, indicaţi de aceasta şi aprobaţi de centru. Ei lucrează după indicaţiile şi sub controlul Comitetului Central. Capitolul II Art, 4 — Scopul urmărit de C.A.R. vă fi realizat prin următoarele norme de activitate : a. efectuarea unui cît mai mare număr de ascensiuni prin ţinuturile puţin cunoscute sau necunoscute ale 1
Arhivele Statului Bucureşti, dosar 218—6036/1936.
munţilor noştri şi în ţările străine, b. propagarea alpinismului În marea masă a turiştilor prin organizarea, atît în timpul verii cît şi iarna, a unuia său a mai multor cicluri de ascensiuni, destinate membrilor clubului cît şi persoanelor din afară, c. Întreţinerea unei reviste, sinteză a activităţii clubului, precum şi a celorlalte cluburi turistice din ţară şi străinătate, d. editarea de călăuze, prospecte, monografii şi orice alte lucrări cu caracter de propagandă alpină, e. marcarea itinerarelor grele din munţi, după un plan bine stabilit de Comitetul de conducere al clubului, de acord cu Comisia monumentelor naturii şi Federaţia de turism, f. dotarea punctelor grele cu cabluri şi indicatoare. g. construcţii de refugii şi case de adăpost. Capitolul III Art. 5 — Clubul are trei categorii de membri: onorifici, aderenţi şi activi. Membrii onorifici sînt proclamaţi de Adunarea generală şi vor fi aleşi în persoana acelora care au adus reale servicii turismului românesc sau C.A.R.; membrii aderenţi vor fi admişi în club dacă îndeplinesc următoarele condiţii generale: a. sa aibă o conduită morală necontestată; b. sa semneze o cerere, din proprie iniţiativă, că doresc sa intre în club, de al cărui statut au luat cunoştinţă şi pe care se angajează să-l respecte. Cererea vă fi semnată şi de doi membri activi ai clubului, care garantează pentru solicitator. Această cerere trebuie sa fie admisă de unanimitatea comitetului de conducere; c. sa aibă minimum 21 de ani, sa fie alpinist format sau cel puţin cu evidente aptitudini de devenire în acest sens. Excepţional, se pot primi şi persoane care au cel puţin 19 ani, dar cu consimţămîn-tul părinţilor sau tutorelui, dat pe cererea de înscriere; d. dacă eventualul solicitator nu îndeplineşte condiţia de aptitudini de la punctul c, el trebuie sa fie o persoană majoră, care prin prezenţa sa în club sa poată aduce acestuia foloase necontestate. Membrii activi sînt toţi aceia care au luat parte la constituirea clubului (adică au semnat actul constitutiv); de asemenea şi mmbrii aderenţi, care, după trecerea a cel puţin un an de la înscrierea lor în club, au îndeplinit următoarele condiţii: a. au condus sau au luat parte la cel puţin un itinerar nou cu caracter strict alpin; dacă personal sau în conlucrare cu alţi membri ai clubului au realizat efectiv vreuna din lucrările prevăzute de aliniatele c, d, g din Capitolul II, în baza unei delegaţii dată de comitetul de conducere. Activarea unui membru aderent se vă face de către unanimitatea comitetului. Art. 6 — Persoanele de sex feminin nu sînt admise în club sub nici un motiv. Art. 7 — Calitatea de membru se pierde prin demisie scrisă sau prin excludere. Membrul demis nu poate fi reprimit decît după trecerea a cel puţin un an de la demisie şi vă reintra în aceeaşi categorie în care se afla în momentul demisiei. Art. 8 — Numărul membrilor e nelimitat. Ei sînt obligaţi : a. a sprijini activitatea clubului, b. a dă dovadă în orice împrejurare de o perfectă conduită morală, atît faţă de club, de colegii din club, cît şi de persoanele din afară, c. a răspunde cu prezenţa lor ori de cîte ori vor fi convocaţi, d. a primi şi executa cu promptitudine orice delegaţie ce vor primi din partea comitetului de conducere, orice refuz trebuind sa fie temeinic motivat, e. a plăti taxa de înscriere de 50 lei şi cotizaţiile anuale care vor fi de 240 lei pentru membrii activi şi 120 lei pentru membrii aderenţi. Dacă timp de doi ani consecutivi membrul nu-şi plăteşte cotizaţia se consideră exclus de drept. Capitolul IV Art. 9 — Clubul se conduce de comitet compus din opt membri activi majori şi anume: preşedinte, vicepreşedinte, secretar general, casier şi patru membri. Art. 10 — Şedinţele de comitet se vor ţine cînd vă fi nevoie şi vor fi prezidate de preşedintele clubului, iar în lipsă de vicepreşedinte său de unul din membrii clubului, delegat în acest sens. Art. 11 — Calitatea de membru în comitet se pierde prin demisie scrisă sau în mod automat, în urma lipsei de la lucrările comitetului timp de trei şedinţe consecutive, fără vreun motiv valabil fată de restul Comitetului. Art. 12 — Completarea locului rămas astfel vacant se vă face prin cooptarea de către comitet a primului membru ce urmează pe lista de alegeri, cu numărul cel mai mare de voturi dat de ultima Adunare generală. Art. 13 — Ori de cîte ori comitetul se întruneşte în şedinţă se vă redacta neapărat un proces verbal de şedinţă. Deciziile se vor lua cu majoritatea membrilor prezenţi şi se vor consemna În procesul verbal, care vă fi semnat de preşedinte şi membrii comitetului. Fac excepţie primirea în club a unui nou membru .său trecerea că activ a unui membru aderent, care vă trebui sa întrunească unanimitatea voturilor comitetului de conducere.
Art. 14 — Membrii comitetului nu pot figura în comitetele altor asociaţii cu scop similar. Art. 15 — Comitetul de conducere se poat,e constitui ori de cîte ori vă fi nevoie în comisie de disciplină, spre a sancţiona abaterile membrilor clubului, că acte de sabotaj, acte înăuntrul sau în afara clubului care ating legile onoarei sau orice alte infracţiuni stipulate la art. 8, cap. III. Ele vor fi sancţionate după următoarele gradaţiuni: a. admonestarea verbală sau scrisă, b. suspendarea pe timp limitat, c. excluderea. Cele de mai sus se vor pronunţa după gravitatea culpei, vinovatul avînd dreptul sa se apere personal sau prin procurator. Decizia comitetului poate fi apelată în adunarea generală. În calitate de comisie de disciplină, comitetul vă trebui sa fie întotdeauna În plenul său. Art. 16 — Atribuţiile comitetului sînt următoarele: a. a organiza şi conduce clubul în prevederile statutului; b. a convoca membrii activi şi aderenţi la şedinţe, adunări generale sau altă activitate a clubului; c. a-şi exercita drepturile conferite de art. 12; d. a executa bugetul aprobat de adunarea generală. Art. 17 — Preşedintele, împreună cu secretarul general conduc şi reprezintă asociaţia în toate împrejurările. În lipsa preşedintelui sau a vicepreşedintelui, această sarcină revine unui membru al comitetului, căruia i se vor conferi, la propunerea preşedintelui şi cu aprobarea comitetului, atribuţiile preşedintelui în parte sau în total. Art. 18 — Preşedintele împreună cu secretarul general au puteri depline sa reprezinte clubul în faţa oricărei autorităţi şi a justiţiei, putînd semna valabil În numele şi pentru club. În lipsa preşedintelui, aceste drepturi vor fi exercitate de vicepreşedinte sau membrul delegat, împreună cu secretarul general. Art. 19 — Preşedintele e obligat că toate angajamentele exterioare ce le ia asupra clubului sa le facă cu avizul prealabil al comitetului. În caz că nu e posibil, el trebuie sa le supună acestuia spre ratificare, la cea mai apropiată şedinţă de comitet. Art. 20 — Casierul încasează taxele de înscriere, cotizaţiile şi donaţiile sau orice alte sume ce se vor cuveni, fiind responsabil personal de aceste sume. El vă trebui sa elibereze o chitanţă dintr-un chitanţier pentru fiecare sumă încasată. Art. 21 — Ori de cîte ori casierul vă trebui sa tipărească chitanţiere noi, vă cere aprobarea comitetului. După ce chitanţierele vor fi tipărite, iar chitanţele din interior inserate şi numerotate, se vor supune comitetului care le vă consemna obligatoriu într-un proces verbal de şedinţă cu seriile şi numerele respective. Art. 22 — Fondul de rezervă vă fi depus, după aprobarea comitetului, la Casa de depuneri pe numele C.A.R. Art. 23 — Casierul are dreptul sa ridice şi sa depună sumele mandatate fără sa mai fie nevoie de asistenţa vreunui membru din comitet. Art. 24 — Casierul nu vă putea face nici o plată mal mare de 200 lei, şi care nu se vă repeta mai des de două ori pe lună, fără aprobarea preşedintelui dată pe baza încheierii comitetului, şi fără a cere acte justificative. Art. 25 — Sumele ce vor depăşi cifra hotărîtă de comitet spre a fi ţinute lichide În mîinile casierului vor fi depuse spre fructificare la casa de depuneri. Art. 26 — Casierul vă ţine un registru la zi pentru toate sumele încasate său plătite şi vă fi obligat să-l pună la dispoziţia cenzorilor, ori de cîte ori aceştia îl vor cere. De lipsurile din casă nu vor putea fi traşi la răspundere, atît în faţă adunării generale, a comitetului de conducere cît şi a Justiţiei, decît casierul şi cenzorii care au controlat gestiunea. Art. 27. — Casierul vă întocmi bilanţul clubului, cu cel puţin 2o zile înainte de adunarea generală; acesta vă fi semnat de preşedinte, contrasemnat de casier şi verificat de cenzori. Art. 28 — Secretarul general se ocupă de corespondenţa clubului, contrasemnează alături de preşedinte în acte, păstrează arhiva şi sigiliul la sediul clubului. El ţine un registru parafat, sigilat, şnuruit, cu filele numerotate, în care se vor înscrie toate procesele verbale ale adunărilor generale. De asemenea ţine un registru de intrare şi ieşire al corespondenţei, un registru cu numele, adresele, profesiunile şi activitatea tuturor membrilor, un registru inventar al averii clubului. Art. 29 — Declararea unui bun că avere a clubului şi deci înscrierea lui în inventar se vă face de comitet prin consemnare în procesul verbal de şedinţă. După aceasta, automat secretarul general îl înscrie în registrul inventar, în care se vă trece valoarea fiecărui bun, după actele de achiziţionare. Art. 30 — Secretarul general convoacă comitetul şi adunările generale şi execută hotărîrile comitetului de conducere, într-un cuvînt, execută toate actele de administrare interioară. Art. 31 — Un comitet de trei cenzori, sau în lipsa lor supleanţii, aleşi de adunarea generală, se ocupă cu verificarea gestiunii comitetului de conducere: cenzorii au dreptul sa inspecteze casa oricînd, dresînd în acest sens un proces verbal. Un exemplar al acestuia vă fi remis comitetului prin secretarul general pentru luare la cunoştinţă, spre a fi discutat în şedinţă şi menţionat în procesul verbal respectiv. Art. 32 — Cu cel puţin 15 zile înaintea adunării generale, cenzorii sînt obligaţi a face un raport asupra gestiunii băneşti şi de inventar a clubului. Raportul vă fi supus adunării generale purtînd
semnătura cenzorilor care au verificat gestiunea. Art. 33 — Vor verifica de asemenea bilanţul anual prezentat de comitet, care vă fi supus şi el adunării generale. Capitolul V Art. 34 — Veniturile asociaţiei se compun din: a. taxa de înscriere de lei 50, pe care o vă depune oricare membru la înscrierea sa în club, b. cotizaţia anuală, fixată la 240 lei pentru membrii activi şi 120 lei pentru membrii aderenţi. c. donaţii, subvenţii şi sumele rezultate din publicaţiuni, reuniuni, fructificarea capitalului, exploatarea caselor de adăpost etc. Art. 35 — Averea asociaţiei se compune din: inventar (considerîndu-se uzura obiectelor, care le diminuează valoarea în raport cu vechimea, cu 2—20% pe an); fondurile băneşti depuse la Casa de depuneri, fondul lichid din mîinile casierului etc. Capitolul VI Art. 36 — Adunările clubului sînt ordinare şi extraordinare. a. adunările generale ordinare au loc în fiecare an în cursul primului trimestru. b. adunările generale extraordinare vor fi convocate de către comitet oricînd acesta vă crede de cuviinţă, sau cel puţin de către o cincime din membrii activi ai clubului, precum şi de comitetul de cenzori. Art. 37 — Adunările ordinare şi extraordinare vor fi valabil constituite atunci cînd vor fi aduse la cunoştinţa membrilor clubului prin adrese individuale scrise sau prin presă, cu cel puţin 15 zile înainte, dimpreună cu ordinea de zi. Ele se compun din membrii de la centru, plus toţi membrii din secţiunile afiliate. În cazul cînd la prima convocare nu vor fi prezenţi cel puţin jumătate din membrii cu drept de vot (membri activi) adunarea vă avea loc după 7 zile în acelaşi loc, cu aceeaşi ordine de zi, fără altă convocare şi cu orice număr de membri. Art. 38 — Membrii aderenţi au drept de vot consultativ. Art. 39 — Adunarea generală se ocupă cu toate chestiunile care privesc interesele şi bunul mers al clubului, precum şi cu ratificarea tuturor actelor făcute de comitet. Art. 40 — Adunarea generală este prezidată de către preşedinte sau, în lipsă, de membrul delegat, asistat de comitet. Secretarul adunării vă fi secretarul general, iar lucrările adunării se vor consemna într-un proces verbal ce vă face parte din registrul de procese verbale al comitetului. Art. 41 — Comitetul al cărui mandat expiră deţine încă puterile sale pînă a doua zi după adunarea generală în care s-a ales noul comitet. Art. 42 — După citirea dării de seamă şi bilanţul de către comitet şi a raportului cenzorilor, adunarea generală vă delibera asupra descărcării comitetului de gestiunea sa bănească, precum şi de toată activitatea sa şi vă aproba bugetul pe anul viitor. În anii de alegere a comitetului adunarea generală vă proceda la alegerea expresă şi nominală a preşedintelui, a restului de comitet, a cenzorilor şi a supleanţilor lor pe timp de doi ani. Art. 43 — În cazuri de flagrante nereguli, adunarea generală ordinară sau extraordinară vă putea oricînd ridica mandatul comitetului sau unuia dintre membrii săi. Art. 44 — Vor fi consideraţi aleşi acei care vor întruni cel mai mare număr de voturi. Art. 45 — Numai membrii activi au dreptul la votul deliberativ. Art. 46 — În prima adunare a noului comitet se vor desemna din sînul membrilor aleşi de adunarea generală atît vicepreşedintele, secretarul general, cît şi casierul. Art. 47 — Toate deciziile adunării generale se iau cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi, adică jumătate plus unul din cei prezenţi. Fiecare membru activ are dreptul că, pe lîngă votul său, sa reprezinte prin procuri, recunoscute valabile de către biroul adunării, alte două voturi. Art. 48 — Adunarea generală poate, conform legilor persoanelor juridice şi morale şi cu aprobarea Tribunalului, sa modifice prezentul statut. Ea are puteri nelimitate în aplicarea lui. Art. 49 — Adunarea generală, în caz de respingere a gestiunii şi activităţii comitetului, îl vă demite şi vă alege un altul care în maximum 30 de zile vă controla gestiunea şi activitatea fostului comitet şi vă proceda la convocarea unei alte adunări generale, după aceleaşi norme că mai sus. Acesteia îi vă referi, cerînd descărcarea fostului comitet sau, dacă este cazul, deferirea lui justiţiei. Art. 50 — Votul este secret, obligatoriu şi vă putea fi exercitat numai de membrii cu cotizaţia la curent. Capitolul VII Art. 51 — Pentru formarea filialelor Clubului Alpin Român un regulament de detaliu vă stabili normele de funcţionare ale acestora. Art. 52 — Regulamentul vă fi supus ratificării adunării generale. Art. 53 — Adunările generale au dreptul de a modifica acest statut afară de capitolele I, II, III,
care nu pot fi modificate sub nici un cuvînt şi de nici o hotărîre. Art. 54 — Unde prezentul statut tace, deciziunile comitetului îl completează provizoriu, pînă la adunarea generală. Aceste de-ciziuni vor fi valabile numai dacă nu sînt contrare legii persoanelor juridice şi morale. Art. 55 — Dispoziţiunile prezentului statut au fost admise de membrii fondatori şi devin obligatorii pentru toţi membrii.
Cuprins ÎN LOC DE PREFAŢA TURISM-ALPINISM-CAŢARĂTURA DIN ISTORIA ASCENSIUNILOR PE MUNŢII LUMII ALPINISM ÎN CONDIŢIILE RELIEFULUI ROMÂNESC ASCENSIUNI PE MUNŢII ROMÂNIEI PÎNĂ ÎN ANUL 1948 SOCIETĂŢI ŞI ASOCIAŢII DE TURISM-ALPINISM PÎNĂ ÎN 1948 PAGINI DESPRE CÎŢIVA ÎNAINTAŞI SECVENŢE DIN ACTIVITATEA DE TURISM-ALPINISM DUPĂ 11 IUNIE 1948 REALIZĂRI ÎNTRE ANII 1951—1982 ALPINIŞTI ŞI CĂŢĂRĂTORI CONTEMPORANI MARILE TRASEE ALPINE ALE ROMÂNIEI SALVAMONT ANEXE
TABELUL ASCENSIUNILOR — PREMIERE EFECTUATE DE ION COMAN Masivul în Grad de Cap de coardă care s-a Zona Traseul efectuat dificult Data (său capi Secunzi efectuat ate premierei alternativi) premiera 1 Bucegi Valea Albă Peretele Văii Albe Fisurile IV A 6-7.10.1940 Ion Coman Oskar centrale Schobesch 2 -//Gălbenele Peretele Gălbenelelor traseul IV A 12.091942 Ion Coman Mircea Ismail Coman 3 -//Valea traseul oblic din Turnul Mălăeşti IV B 3,09. 1946 Ion Coman Petre Strat Mălăeşti (extrema din dreapta)
Nr. crt.
1
6
7
16
2
16
N
14
12.08.1953 Ion Coman,Ion Vlădăreanu Walter Gutt
4
23
10
34
8.10. 1958 Ion Coman
4
35
10
47
4
-//-
-//-
traseul direct din Mălăeşti(extrema stîngă)
5
-//-
-//-
6
-//-
Valea
27.081961 Ion Coman
—
2
11
9
32
7
-//-
muntele Guţan
traseul Tavanelor din Turnul VB Mălăeşti Peretele din Valea Gaura(traseul IV B încurcat) peretele Turnului Straja Mare IV B
18.08.1963 Ion Coman
—
2
11
4
40
8
-//-
Surplomba Neagră
IV B
21.09.1963 Ion Coman
—
2
9
5
38
9
-//-
muntele traseul Dintele Babei Grohotiş 10 Piatra CraiuluiPadina luiCreasta Coarnele Caprei Călineţ 11 -//-//Hornul Adînc
IV A
25.10.1964 Ion Coman
1
8
7
37
IV A
3.07.1949 Ion Coman
3
11
8
19
IVA
22.07.1950 Ion Coman
Norbert Hiemesch Ion Nistor Ion Mirean Ioan Wasi
1
10
9
11
12
-//-
IV B
26.10.1957 Ion Coman
—
1
8
8
10
13
-//-
IVA
14.07.1953 Ion Coman
—
4
10
5
36
14
-//-
VA
28.08.1960 Ion Coman
—
1
11
9
30
IVA
25.06.1967 Ion Coman
—
l
6
8
10
IV B
29.10.1967 Ion Coman
—
4
18
6
40
15 Munţii Făgăraşului 16 Ciucaşului
Turnul VB
Nr. Nr. l.c. Nr. de intr. ore pitoan în escala e peret dă 1 19 17 8
Vîlcelul sup.traseul Colţul Dărîmat Şpirlei Padina Muchea Coloanelor din Orga Închisă Mare Padina luiCreasta Prieteniei Călineţ Valea Colţul Bălăceni (traseul frontal) Sîmbetei Bratocea Turnul Goliat
Liviu Munthiu
Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI Coli de tipar: 27,5+48 pag- planşe. Bun de tipar: 7 decembrie 1984 Tiparul executat sub comanda nr. 85 la I.P. „Filaret", str. Fabrica de chibrituri nr. 9—11, Bucureşti Republica Socialistă România
Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi
[email protected] Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/ Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu.
