Nevroza

Nevroza

Cuprins

Capitolul I: Conceptul de nevroză Capitolul II: Definiţii ale nevrozei Capitolul III: Personalitatea nevrotică Capitolul IV: Clasificarea nevrozelor IV.1. Stările anxioase nevrotice IV.2. Nevroza obsesională IV.3. Nevroza fobică IV.4. Nevroza isterică IV.5. Neurastenia IV.6. Nevroza ipohondrică Bibliografie

1

“Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg, interpretează ei ceea ce li se întâmplă”. Epictet

2

Capitolul I. Conceptul de nevroză Termenul de nevroză a fost introdus în 1769 de către W. Cullen, profesor de medicină de la Edinburg, pentru a defini ansamblul bolilor nervoase prin afirmarea originii lor organice şi pentru a oferi un cadru nosologic specific neurologiei care se năştea. Termenul va îngloba treptat acele afecţiuni mentale ale căror cauzalitate psihogenetică este din ce în ce mai evidentă: mai întâi, tulburările capacităţii intelectuale, adică întreg domeniul nebuniei, psihozelor; apoi psihonevrozele, din care se evidenţiază, ca nişte figuri dominante, pe de o parte isteria, iar de altă parte nevroza obsesională. Ph. Pinel (1819) introduce în grupa nevrozelor următoarele afecţiuni: surditatea, cecitatea, diplopia, tetania, eclampsia, convulsiile, hidrocefalia şi coreea. M. Romberg (1840) include în grupul nevrozelor şi bolile nervilor periferici, ale măduvei spinării şi encefalului. La mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu progresele medicinei anatomopatologice, vor fi încetul cu încetul, îndepărtate dintre nevroze toate afecţiunile neurologice specifice, precum paralizia agitantă, devenită maladia Parkinson sau scleroza laterală amiotrofică, ce va fi studiată şi descrisă de către Charcot ca o entitate neuropatologică precisă. În grupa nevrozelor fiind incluse bolile la care nu se poate decela o leziune organică cerebrală şi care, din punct de vedere clinic se manifestă prin tulburări de natură psihiatrică. E. von Feuchtersleben (1845) propune termenul de psihoză pentru a desemna bolile psihice, pe când termenul de nevroză îl rezerva bolilor neurologice ale sistemului nervos. Studiul şi cunoaşterea clinică a nevrozelor înregistrează o dezvoltare considerabilă între anii 1860 şi 1890 prin contribuţiile lui J. M. Charcot, A. A. Liebault şi J. Berheim. Ei au reuşit să reproducă simptome clinice de tip nevrotic induse cu ajutorul sugestiei hipnotice. Din acel moment nevrozele sunt considerate tulburări psihogene. În secolul XX, cunoştinţele despre nevroze se dezvoltă în mod considerabil. Elev şi succesor a lui Charcot, Raymond, în articolul său “Nevroză şi psihonevroză”, înfăţişează pe deplin această evoluţie a conceptului nosografic. Deşi recunoaşte că nevrozele sunt “maladii fără leziuni cunoscute”, el crede totuşi că anumite modificări cerebrale de ordin chimic ori fizic se pot afla la originea acestor boli, pe care maestrul său le considera “dinamice” sau “funcţionale”, în opoziţie cu maladiile neurologice organice, ale căror leziuni sunt bine cunoscute şi limitate în cele mai precise aspecte anatomopatologice. El admite însă că, pe un plan mai concret clinic, acestea par să ţină de unele perturbări în esenţă psihologice, cel puţin la nivelul simptomelor, care afectează mai cu seamă funcţiile psihice. Raymond în funcţie de această psihogeneză recunoscută în faptele clinice, propune să nu le mai numească “nevroze”, ci “psihonevroze”. El prelua acest termen din nosologia germană şi mai ales de la R. Krafft-Ebing, care îl utiliza pe larg, dar într-o potrivit ierarhizarii funcţiilor psihice, funcţiile de apărare la real ale subiectului sunt primele afectate atunci când se produce, în urma anumitor perturbări mentale, o “scădere a tensiunii psihologice”. O contribuţie importantă, adevarata “răsturnare revoluţionară”, a reprezentat-o teoria psihanalitică despre nevroze. 3

Conform psihanalizei, structura personalitaţii cuprinde trei instanţe psihice: Ego, Id şi Superego. Ego-ul (sau eul) are drept funcţie perceperea evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor conţinuturi psihice, cât şi o funcţie executivă. Id-ul se referă la impulsuri inconştiente, persistente de căutare a plăceri şi de ostilitate, impulsuri pe care ego-ul le poate restructura conform datelor realitaţii. Superego-ul (supraeul) se compune din conţinuturi psihice de natură social-valorică, idealuri, principii morale şi elemente de autocritică în raport cu primele, care stimulează ego-ul în acţiunea sa de combatere a forţelor Id-ului. Ego-ul, entitate psihică de natură conştientă, se află în contact permanent cu mediul înconjurător şi este capabil de judecată independentă. La adultul normal Ego-ul are de regulă suficientă forţă pentru a face faţă tendinţelor inconştiente ale Id-ului prin transformarea şi sublimarea acestora. La nevrotic, aceste tendinţe sunt reprimate (refulate) şi deci nu sunt accesibile conştiinţei. Mai mult ego-ul militează împotriva aducerii lor în conştiinţă, punând în acţiune diferite mecanisme de apărare. Freud situează nevrozele, legându-le mai ales de o fixaţie la un stadiu libidinal: nevroza obsesională la nivelul cloacal, nevroza fobică şi isteria la nivelul genital preoedipian. Împreună cu nevrozele numite de “caracter” (organizare de tip nevrotic a caracterului cu un puternic dezechilibru instinctivo-afectiv) şi nevrozele traumatice reacţionale la un eveniment traumatic fizic ori psihic (care adesea nu face decât să reactiveze o structură nevrotică subiacentă până atunci latentă). Spre deosebire de Freud, Adler nu acceptă etiologia mai ales sexuală a nevrozelor (mai ales importanţa refulării şi traumelor infantile). Punctul lor de plecare ar fi frecvent, un sentiment de inferioritate (“complexul de inferioritate”) rezultat poate dintr-o infirmitate organică şi compensat printr-o tendinţa de afirmare ostentativă sau prin agresivitate. Terapeutica adleriană pleacă şi ea de la analiza amintirilor, a asociaţilor de idei şi a viselor. Analiza lor serveşte medicului să demonstreze caracterul imaginar al decepţiilor sale pentru a propune soluţii de mai bună adaptare.

Capitolul II. Definiţii ale nevrozei Nevrozele sunt afecţiuni psihice fără o bază organică cerebrală, care nu alterează personalitatea bolnavului şi se însoţeşc de o conştiinţă sau un sentiment penibil, legat de prezenţa stării morbide. Ele sunt afecţiuni psihice de origine psihogenă, fiind înrudite 4

din acest punct de vedere cu reacţiile patologice, şi au, ca şi acestea un caracter reversibil (A.Porot). Nevroza în marele dicţionar al psihologiei apare definită ca o maladie mentală de care subiectul rămâne în mod dureros conştient şi care, în ciuda tulburărilor permanente de personalitate pe care le poate determina, nu-i afectează profund funcţiile esenţiale. În dicţionarul de termeni medicali, nevroza apare definită ca o afecţiune care nu este însoţită de nici o leziune decelabilă a sistemului nervos. Se manifestă printr-un comportament anormal cu simptomatologie foarte variată de origine psihogenă (anxietate, isterie, astenie psihică, iritabilitate) şi care apare în condiţii de suprasolicitare ca reacţie patologică; în mod secundar se adaugă şi tulburări fizice de tip funcţional (dureri, oboseală, stare de rău, tulburări de somn) care nu corespund cu leziuni ale organelor interne. Nevroza perturbă afectivitatea şi emotivitatea dar nu afectează facultăţile intelectuale. Bolnavul este alarmat peste măsură de tulburările sale, pe care le supradimensionează, el se simte bolnav. Pentru K. Schneider si J. J. Lopez-Ibor, nevrozele sunt tulburări care rezultă din prelucrarea interioară a evenimentelor vieţii trăite de individ şi “elaborate “ ulterior sub forma simptomelor nevrotice. După Freud inventarul complet al unei nevroze constă dintr-o pulsiune erotică şi o împotrivire contra lui, o dorinţă care nu este obsesivă şi o teamă, cu un caracter deja obsesiv, care i se opune, un afect penibil şi o presiune către acţiuni de apărare. În definirea nevrozelor este foarte importantă diferenţierea acestora de psihoze. Pentru Freud, diferenţele dintre nevroze şi psihoze sunt următoarele: 1. Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. Psihoza ia naştere din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară. 2. Nevroticul pierde simţul realitaţii numai parţial, el nu vrea decât un decupaj (bucăţi) a realităţii, exact cea la care se referă refularea sa personală. Psihoticul neagă întreaga realitate, îi intoarce spatele şi construieşte o lume nouă (delir). Într-adevar în cazul psihozelor se produce o ruptură de realitatea exterioară care poate fi respinsă parţial sau total şi înlocuită de realitatea proprie, incomprehensibilă pentru ceilalţi. Nevroticul pe de alta parte, împărtăşeşte experienţele comune cu realitatea celorlalţi. El îşi va comunica suferinţa care nu va fi de înţeles pentru ceilalţi şi nu îi va rupe de realitate. 3. Nevroticul ajunge în situaţia paradoxală de frică ca nu cumva decupajul de lume pe care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună. Psihoticul refuză realitatea de frica de a-şi pierde lumea proprie pe care a construit-o sau să nu cumva această lume să se prăbuşească (delir de gelozie, de grandoare, melancolie) . 4. Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată cură psihanalitică şi niciodată spontan. La psihotic, refularea poate fi recunoscută spontan de bolnav, ea apare la suprafaţă fără nici un fel de rezistenţă, dar aceasta nu echivalează cu sănătatea. 5. Limbajul la nevrotic rămâne intact (e comprehensibil), limbajul psihoticului se dezorganizează în mod obligatoriu. În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale (decuplaj), în cel al psihoticului relaţiile formal verbale (pur formale, comprimare, transformare prin similitudine sonoră). Cu timpul psihoticul devine incapabil să comunice, pe cât în cazul nevrozelor comunicarea poate fi îngreunată de anumite inhibiţii, dar nu este niciodată întreruptă total. 5

6. Nevroticul îşi formează surogate de obiect prin asemănarea reală dintre obiecte.

Reprezentaţiile realităţii oricărui obiect este păstrat la nevrotic mai mult sau mai puţin normal. Cuvântul, simbolizarea verbală acoperă realitatea la nevrotic. Dar la psihotic, surogatul obiectului nu se mai bazează pe nimic real, ci numai pe asemănarea verbală. Cuvântul şi realitatea la psihotic nu mai au nimic în comun. Nu nevroza boală este o trăsatură a naturii umane, ci nevroza atribut al vieţii, luptă a contrariilor, trăsătură a existenţei care poate să se detaşeze în planul contextual al istoriei insului. Majoritatea specialiştilor sunt de acord în a recunoaşte faptul că în sfera stărilor nevrotice sunt cuprinse două aspecte psihopatologice principale şi anume: a. Tulburarea nevrotică, concept descriptiv, dar la care nu este precizată etiopatogenia. b. Procesul nevrotic, concept care implică rolul cauzal al unui conflict inconştient în apariţia tulburărilor.

Capitolul III. Personalitatea nevrotică Freud afirma că influenţele etiologice, diferite între ele prin demnitatea şi prin felul lor de relaţie cu efectul pe care-l produc, pot fi grupate în trei clase: 1. Condiţii care sunt indispensabile pentru producerea afecţiunii respective. 2. Cauze concurente care împărtăsesc caracterul de condiţii prin aceea că funcţionează în cauzalitatea altor afecţiuni ca şi în aceea a afecţiunii

1

respective, dar care nu sunt indispensabile pentru ca aceasta din urmă să se producă. 3. Cauze specifice, la fel de indispensabile ca şi condiţiile, care le sunt de natură îngustă şi nu apar decât în etiologia afecţiunii căreia îi sunt specifice. Importanţa predispoziţiei ereditare este demonstrată prin faptul că aceleaşi cauze specifice acţionând asupra unui individ sănatos nu ar produce nici un efect patologic manifest, în timp ce la o persoană predispusă acţiunea lor va declanşa nevroza a cărei dezvoltare în intensitate şi întindere va fi conformă cu gradul acestei condiţii ereditare. Omul are nevoie de sentimentul unei mari probabilitaţi, a împlinirii proiectelor sale, a atingerii şi cuprinderii dorinţelor în dimensiunea realităţii. Discrepanţa dintre ceea ce suntem (Sinele real) şi ceea ce am vrea să fim (Sinele ideal) se numeşte incongruenţă. Consecinţa prezenţei incongruenţei este suferinţa psihică de tip nevrotic. Fiinţa umană la un moment dat poate fi invadată în chip dezordonat de toate temele existenţei, să-si piardă caracterul de opoziţie a contrariilor, de luptă şi victorie şi să se dezechilibreze înspre polul eşecului. Fenomenologia eşecului, a neîmplinirii şi frustrării ni se oferă ca cea mai sigură, sensibilă şi cuprinzătoare metodă de identificare a suferinţei nevrotice. Elementele definitorii ale nevrozei erau considerate a fi: anxietatea, iritabilitatea, tulburări funcţionale şi disconfort somatic. Elementele definitorii ale sindroamelor nevrotice: • Sindromul astenic: astenie, fatigabilitate, cefalee, dispoziţie tristă • Sindromul fobic: fobii, conduite de asigurare/evitare • Sindromul obsesiv: obsesii, compulsii/ritualuri, anxietate • Sindromul hipocondriac: cenestopatii, idei hipocondriace • Sindromul isteric: sugestibilitate/autosugestibilitate, demonstrativitate, hiperemotivitate De multe ori cad pradă nevrozelor fiinţele dotate cu o mare sensibilitate cum sunt pictorii, muzicienii, scriitorii şi toţi cei care depind de latura lor emotivă. Asemenea fiinţe chinuite, pline de zel şi de înfocare nu sunt întotdeauna uşor de recunoscut, deşi există ceva în felul lor de a se purta care-I poate trăda. Nevroticii au un aer îngrijit, nu sunt siguri pe ei, par rigizi şi prea prudenţi, pot trece de la timiditate la o extremă agresivitate, împinşi de o forţă pe care nici măcar ei nu reuşesc să o înteleagă şi de care se căiesc aproape întotdeauna. Nevroticii au chipul tensionat din cauza angoasei, expresia feţei le este încapătănată, iar buzele strănse. Sunt deprimaţi ca şi când ar fi urmariţi de o ameninţare necunoscută. Drama nevroticului rezultă din angajarea conştientă în ceea ce am putea numi “devalorizarea situativă” sau “minorizarea existenţială”, adică dintr-o apreciere decalată a propriei persoane faţă de planul realitaţii, dintr-o afectivitate în acelaş timp cauză şi efect al situaţiei nevrotice. Nevroticul nu poate face faţă efectului demoralizant şi sentimentului de disperare, unor relaţii lipsite de întelegere, echitate, armonie. În sinea lui, nevroticul simte că ceva nu mai funcţionează, totuşi el se fereşte să vorbească despre asta de teamă să nu fie considerat nebun. În nevroză apare sentimentul de eşec, însuficienţă, pierderea capacitaţii de creaţie. Nevroticul ne spune ca existenţa sa se desfăşoară din ce în ce mai dificil, că a pierdut plăcerea şi elanul de a exista, posibilitatea de a conta pe propriile forţe, de a fi stăpân şi de a se controla în relaţiile cu cei din jur, a pierdut stăpânirea de sine, interesul de camaradenie, de a face gesturi gratuite şi generoase; a pierdut eficienţa în muncă, 2

posibilitatea de a se relaxa, interesul pentru perioadele libere ale existenţei, pentru distracţii, pentru odihnă. Personalitatea nevrotică este privită ca o personalitate fragmentată şi reprimată, nevroza devenind o expresie a disperării existenţiale rezultate din înstrăinarea eului de sine însuţi şi de lumea sa, iar anxietatea reprezintă teama omului de a se confrunta cu propriile sale limite şi cu consecinţele acestora -moartea şi sentimentul nimicniciei. Nevroticii reacţionează disproporţional la orice situaţie neplacută, pe care spiritul lor o măreşte şi o deformează. Originile sentimentului de culpabilitate sunt în ignorarea propriilor posibilităţi pentru valorificarea cărora omul este unicul responsabil. Comprehensiunea nevrozei cere în egală măsură cunoaşterea structurii şi planului general al persoanei suferinde, a strategiei şi tacticii sale existenţiale a zestrei sale biologice, a eventualelor sale “fisurări” motrice. Psihoterapia individuală, având în centrul ei discuţia psihoterapeutică, este fără îndoială metoda cea mai fructuoasă, aducătoare de lămuriri adănci, esenţiale pentru înţelegerea şi înlăturarea nevrozei. Unul dintre obiectivele psihoterapiei reprezintă “întărirea eului”. Acolo unde domină forţele haotice ale inconştientului, psihoterapia poate să instaureze o ordine prin demersul clarificator al interpretării. Un al doilea obiectiv al psihoterapiei este redobândirea prezentului. Trăirea nostalgică a trecutului sau a neîmplinirii este esenţa nevrozei. Readucerea nevroticului în imediat, în concretul devenirii, reiese din operaţia de întărire a eului. Eul astfel tratat este capabil să producă o sinteză superioară a realului. În timpul tratamentului există unele rezistenţe pe care le opune pacientul faţă de analist. 1. Rezistenţa tehnică: reprezintă rezistenta pe care o manifestă subiectul faţă de invitaţia psihanalistului de a spune tot ce-i trece prin minte, fară să reflecteze la ceea ce spune şi chiar în ordinea în care îi apare fiecare idee. 2. Rezistenţa intelectuală: al doilea stadiu al opoziţei, o nouă încercare de a ascunde rădăcinile profunde ale răului de care suferă; pacientul devine interesat de psihanaliză, se interesează de cazuri care nu au legatură cu problemele lui, citeşte cărti despre aceste cazuri; evident ne aflăm în faţa unui interes fals, înşelător a cărui interes este de a îndrepta tot ceea ce are vreo legatură cu propriile probleme. 3. Îndoiala: subiectul se supune de bunăvoie analizei, răspunde aparent foarte sincer la toate întrebările, nu mai încearcă să ascundă lucrurile care îi trec prin minte, dar totuşi analiza nu înaintează deloc; aşa începe stadiul îndoielii deoarece nimic şi nimeni nu-l poate convinge pe bolnav că se poate vindeca, susţine că boala lui e incurabilă. 4. Transferul: în acest caz ne aflăm în faţa unei proiecţii sau a raportării subiectului la altcineva; între pacient şi analist se stabileşte o relaţie specilă, pacientul îl identifică pe psihanalist cu tatăl său, mama sa sau cu o altă persoană iubită.

2

Capitolul IV. Clasificarea nevrozelor În ceea ce priveşte clasificarea nevrozelor, există mai multe puncte de vedere, legate tocmai de aspectele doctrinare psihiatrice, psihologice, psihanalitice, psihosomatice sau psihopatologice la care se face referire. Clasificarea clasică al tulburărilor nevrotice: a) Nevroze nediferenţiate: -neurastenia -nevroza depresivă -nevroza anxioasă b) Nevroze diferenţiate: -nevroza fobică -nevroza obsesiv-compulsivă -stari nevrotice cu exprimare motorie -nevroza isterică 2

Sigmund Freud, de pe poziţiile modelului de gândire psihanalitic, distinge două grupe principale de tulburări psihice: a) Nevroze actuale (neurastenia, ipohondria, nevroza de angoasă), în raport cu tulburările recente ale vieţii instinctuale. b) Psihonevrozele sau nevrozele de apărare, care au la baza lor situaţii conflictuale legate de dezvoltarea afectivă precoce, în special cea a sexualitaţii infantile şi în cadrul cărora delimitează următoarele forme: -psihonevrozele structurate sau de transfer (isteria de conversiune, nevroza obsesională şi nevroza fobică), ale căror conflicte inconştiente sunt reactualizate prin transferul indus în cursul curei psihanalitice -psihozele narcisite -psihozele propriu-zise, reprezentate prin schizofrenie şi paranoia O clasificare mai detaliată, care doreşte să fie cât mai conformă cu tabloul clinicopsihiatric al nevrozelor, ne este oferită de CIM (clasificarea internaţională a bolilor): -clasificarea CIM: 1) Nevroza de angoasă 2) Isteria: cu conversie şi cu disoluţie 3) Nevroza fobică 4) Nevroza obsesivă 5) Depresia nevrotică 6) Neurastenia 7) Sindromul de depersonalizare 8) Ipohondria nevrotică 9) Sindromul lui Briquet 10)Tulburări de personalitate (nevroza de caracter) 11)Deviaţii şi tulburări sexuale 12)Tulburări funcţionale fiziologice de cauză psihogenă 13)Psihalgii 14)Stări reactive acute 15)Tulburări de adaptare 16)Alte tulburări nevrotice

IV.1. Stările anxioase nevrotice Conform concepţiei definitivate de Freud, anxietatea este un semnal pentru pericolul penetrării în conştient a dorinţelor infantile inacceptabile, reprimate de natură sexuală. Dacă mecanismele de defensă nu reuşesc să neutralizeze pericolul, apare anxietatea somatică, iar teoriile moderne analitice afirmă că prin cedarea completă a mecanismelor de defensă, anxietatea progresează spre un status de panică. Pentru P.Pichot (1987), “anxietatea este o stare emoţională formată, pe plan fenomenologic, din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol şi un sentiment de dezorganizare legat de conştiinţa unei nepuţinte totale în faţa acestui pericol”. În afara acestei aşteptări neliniştite care anticipează posibilitatea de survenire a unor evenimente nefericite, anxietatea poate fi însoţită de tensiune musculară, inhibiţie motrică şi mai ales de manifestări neurovegetative: palpitaţii, senzaţii de vertij sau de zăpăceală, bufeuri de 2

căldură sau de frig, sau o transpiraţie excesivă, accese de înroşire şi pălire, o uscăciune a gurii, greţuri, un nod în gât sau o uşoară durere în capul pieptului; diaree sau nevoie frecventă de a urina. Termenul de stare anxioasă desemnează ansamblul de tulburări anxioase care survin la o personalitate normală sau la una nevrotică sau ca simptom asociat în cadrul diferitelor nevroze simptomatice. Anxietatea este prezentă constant în cursul stărilor nevrotice. Ea constituie esenţialul simptomatologiei clinice, fiind în acest caz considerată “anxietate liberă” sau “liber flotantă”. Uneori, ea se poate conversi în simptome somatice (ca în cazurile de isterie) sau în unele forme de reprezentări mintale (fobii, obsesii). În aceste cazuri se vorbeşte de o “anxietate legată”. Tulburările de anxietate au fost grupate de cercetătorii americani în următoarele categorii: tulburări anxioase fobice, atacuri de panică, tulburarea anxioasă generalizată, tulburarea obsesiv-compulsivă, reacţia acută la stres, tulburarea de stres post traumatică.

IV. 2. Nevroza obsesională Entitate clinică izolată de Freud mulţumită concepţiei sale despre aparatul psihic: interpretarea, care transformă ideile obsedante în expresia dorinţelor refulate, i-a îngăduit lui Freud să identifice ca nevroză ceea ce până atunci, figura ca “nebunie a îndoielii”, fobie a atingerii”, “obsesie”, “compulsie”. Clinica nevrozei obsesionale se diferenţiază încă de la început de aceea a isteriei prin cel puţin două elemente: afinitatea electivă, dar nu excesivă, pentru sexul masculin; reticienţa pacientului de a-şi recunoaşte şi de a lăsa să-i fie cunoscută boala; adesea el vine în consultaţie numai la intervenţia unui terţ. Nevroza obsesonală se manifestă prin idei, dorinţe, tentaţii, impulsuri şi acţiuni obsedante; foarte des ideile respective sunt lipsite de logică, de multe ori prosteşti, chiar pline de cruzime, pentru că bolnavul nu poate să le controleze deşi suferă îngrozitor din cauza lor. Ore sau chiar zile întregi nu face altceva decât să se gândească la acelaşi lucru, ca şi când ar fi vorba de un punct esenţial al existenţei sale. Ideile acestea sunt total obsesive şi îl chinuie pe individ, care nu este în stare să-şi le alunge din minte, ca şi cum ar fi prizonierul lor. Pulsiunile nevrozei coincid uneori cu ispite grave cum ar fi aceea de a fura, de a comite acte împotriva naturii sau chiar de multe ori de a ucide. Din fericire astfel de pulsiuni nu ajung mai niciodata să fie puse în act, pentru ca nevroticul ascultă de vocea supraeului sau adică a conştiinţei sale morale, care îl frânează. Simptomele obsesionale sunt pur mentale. Dacă vrem să rezumăm într-o singură formulă caracterul nevrozei obsesionale, am putea spune că ea este o revoltă înăbuşită. Dar evident, revolta nu se poate naşte decât acolo unde există o opresiune şi de la acest element extra-personal trebuie pornit. În acest caz opresiunea este autoritatea paternă sau în genere, parentală excesivă sau resimţită ca excesivăintroducem un element de relativitate care rezultă din toleranţa diferită la frustrare a oamenilor. Revolta nu implică numai opresiunea, ci şi o capacitate de a reacţiona în mod violent. De aceea, sămânţa revoltei nu se naşte decât în acele spirite în care există 2

o capacitate de ripostă suficient de puternică, firi agresive, energice. Faptul că nevroza obsesională nu apare decât excepţional în copilărie şi mai rar în adolescenţă, că este o boală a adultului tânăr, se datoreşte unei condiţii de maturare psihică, ce constituie ultima verigă a declanşării bolii. Cazul princeps, publicat de către Freud în 1909, este acela numit al “Omului cu şobolani”, cazul unui tânăr cu pregatire universitară, care din copilarie, dar mai cu seamă în ultimii patru ani suferă datorită unor reprezentări obsesive. Conţinutul principal al suferinţei ar fi, după spusele sale, teama de a nu se întămpla ceva rău unor personae pe care le iubeşte foarte mult, anume, tatălui şi unei doamne pe care o venerează. Pe lângă acesta el simte impulsuri obsesive (cum este cel de a-şi tăia beregeta cu un brici) şi produce interdicţii referitoare la obiecte şi personae în sine indiferente. Lupta tânărului cu ideile sale l-au costat ani preţioşi şi a pierdut mult în viaţă datorită acestora. Efortul lui Freud a constat în a-l face să-şi recunoască ura refulată faţă de tată. În cadrul nevrozei obsesive se disting următoarele forme de tulburări: a. Obsesiile: tulburări complexe ideo-afective caracterizate prin prezenţa în psihicul individului a unor grupuri de fenomene care tulbură buna desfaşurare a tuturor proceselor; conştient de inutilitatea lor, individul este capabil să le neutralizeze şi cu cât se străduieşte mai mult să le îndepărteze, cu atât fenomenele capătă o intensitate mai mare. Obsesiile pot fi cuprinse în trei categorii: -obsesii ideative: reprezentate prin gânduri care se impun individului -obsesii fobice, constând dintr-o evocare forţată a unor obiecte, chiar în absenţa acestora -obsesii impulsive sau fobii impulsive, constând în teama de a nu comite, împotriva propriei voinţe, un act absurd, ridicol, imoral sau violent b. Compulsiunile: sunt definite ca ideea unui act de îndeplinit, în general absurd sau jenant, care se impune subiectului într-o manieră incoercibilă. c. Ritualuri şi verificări: comportamentele, mai mult sau mai puţin elaborate, cu caracter compulsional se pot asocia obsesiilor şi compulsiunilor elementare, considerate simptome primare. Exemple de ritualuri compulsive: ritualuri de spălare (igienă), de numărare, de închidere a uşii, colectarea unor lucruri inutile, ordonarea unor obiecte în mod repetat d. Personalitatea obsesională: putem distinge trei tipuri: -personalitatea de tip psihastenic: caracterizată prin introspectie, scrupulozitate, sentiment de neîmplinire -personalitatea de tip obsesiv-compulsiv: caracterizată prin îndoială, reţinere emotională, perfecţionism -personalitatea de tip anal: caracterizată prin ordine, încăpătănare

IV.3. Nevroza fobică Fobia este frica specifică, intensă, declanşată de un obiect sau o situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos. Această teamă este recunoscută ca fiind excesivă sau patologică de către subiect care adoptă măsuri pentru a evita să se confrunte cu ea, cum ar fi: evitarea obiectului sau a situaţiei fobogene; căutarea unei asigurări prin 2

prezenţa unei persoane însoţitoare a bolnavului; deţinerea unor obiecte de valoare protectivă. Simptomele incluse în fobie: • Victima simte bruc o panică persistentă şi fără cauză, oroare, teroare într-o situaţie care nu prezintă pericol. • Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este resimţită ca o ameninţare în faţa unui pericol. • Reacţia fobică este automată, necontrolabilă, persistentă şi interpune gândurile persoanei ca un baraj faţă de ameninţari, pericole imaginare. • Apar reacţii fizice (vegetative) de însoţire: palpitaţii, respiraţie superficială, tremor, transpiraţii. Putem discerne printre fobii două grupe, caracterizate prin obiectul temerii: 1. Fobii comune: teamă exagerată de lucruri pe care toată lumea le detestă sau de care toată lumea se cam teme:noaptea, singurătatea, moartea, bolile, pericolele în general, şerpii. 2. Fobii întâmplătoare: teamă de condiţii speciale care nu dau fiori omului sănatos, de exemplu agorafobia şi celelalte fobii ale locomoţiei. Freud, în analiza micului Hans, expune un caz de fobie, în care subiectului îi este teamă, în mod iraţional, de anumite animale şi spaţii. Micul Hans nu îndrăznea să iasă din casă: se temea să nu-l muşte un cal înhamat la o trăsurică. Se temea mai ales că animalul va cădea. Freud nu a condus în mod direct cura, ci, indirect, prin părinţii lui Hans, care erau elevii săi. Micul Hans ca orice fobic, este vioi, inteligent, lucid, râde cu plăcere la teoretizările parentale, care caricaturează grosolan teoriile freudiene despre complexul Oedip şi angoasa de castrare, deşi de altfel îi recunoaşte justeţea. Întregul travaliu al lui Hans privind diferenţierea sexuală, venirea pe lume a copiilor şi mai ales a surorii sale Anna, pe care este foarte gelos, refuzul în faţa sexului surorii sale, elaborează treptat un alt lucru, altul decât panica în faţa acestui substitut falic reprezentat de cal în realitatea exterioară: el admite treptat ceea ce simbolizează angoasa de castrare şi ajunge la o oarecare vindecare.

IV.4. Nevroza isterică Descrisă încă din Antichitate de către Hipocrat, ea are o perioadă de maximă atenţie şi importanţă clinică în secolul al –XIX-lea, prin studiile lui J.M.Charcot, fiind ulterior revizuită de către elevii acestuia (J.Babinski şi P.Janet). Isteria se defineşte ca nevroza caracterizată prin hiperexpresivitatea ideilor, a imaginilor şi a emoţiilor inconştiente. Charcot încearcă să lege isteria de domeniul neurologiei, însă îi este imposibil să localizeze vreo leziune. El contribuie la înţelegerea mecanismelor de formare a simptomului isteric, descoperind posibilitatea de reproducere sub hipnoză a unui simptom (o paralizie). Janet a insistat în mod deosebit asupra “structurii mintale a istericilor”, configurând chiar în sensul acesta un veritabil profil de personalitate psihopatologică specifică. Aceasta se caracterizează după autorul citat, printr-o impresionabilitate extremă a inteligenţei şi sensibilitaţii. La acesta se mai adaugă tendinţa la imitaţie, sugestibilitate şi autosugestia acestei categorii de bolnavi. Totul, în sfera personalităţii istericilor, exprimă 2

mobilitate şi contrast în planul ideilor, sentimentelor, afectelor, instinctelor şi actelor (E.Regis). Pentru producerea isteriei nu este suficient faptul că într-o perioadă a vieţii se iveşte un eveniment care atinge cumva viaţa sexuală şi care devine patogen prin dezlegarea şi reprimarea unui afect neplăcut. Nu rareori, la isteria obişnuită se găsesc, în loc de o mare traumă, mai multe trauma parţiale, mobiluri grupate care numai însumate au putut să producă efect traumatic şi care ţin unul de altul în măsura în care constituie în parte etape ale unui calvar. Trauma psihică, respectiv amintirea ei, acţionează în felul unui corp străin care încă multă vreme după pătrunderea lui trebuie considerat ca agent actualmente activ, iar dovada pentru aceasta o vedem într-un fenomen extrem de ciudat care în acelaş timp conferă constatărilor noastre un semnificativ interes practic. Istericul va proclama o forţă care de fapt îi lipseşte şi pentru aceasta va folosi mijloacele cele mai zgomotoase şi mai lipsite de subtilitate. Aceste mijloace nu posedă de fapt decât un singur instrument care se numeşte corpul omenesc. Istericul este un artist, iar operaţia prin care acesta ajunge să exprime protestul slăbiciunii se numeşte conversiune care ajunge să îmbrace un sens simbolic şi descifrarea acestui sens este obiectul principal al psihoterapiei isteriei. Crizele isterice se dezlănţuie în diferite condiţii stresante. Bolnavul în urma unui conflict, a unei contrariei, a unor certuri sau din dorinţa de a atrage atenţia celor din jur asupra sa intră în aşa numita criză de isterie: la început scoate un ţipăt caracteristic, cade jos, alegându-şi locul şi căutând să nu-şi provoace leziuni prin cădere. Această manifestare nevrotică se caracterizează prin instabilitate emoţională şi o mulţime de simptome fizice. Istericul poate suferi de o tuse de neînvins, de greţuri sau poate să-şi piardă memoria. Poate avea o foame de lup sau dimpotriva mâncarea îl poate dezgusta. De asemenea putem întâlni paralizii de origine isterica sau mari dureri de spate, care îl chinuie atât de tare pe bolnav încat acesta preferă să rămănă în pat, de teama ca răul să nu înceapă să se manifeste din nou ori să se înrăutăţească. Anumite persoane sunt afectate de dureri de rinichi, de greutatea de a urina sau vomită fără nici un motiv aparent. Freud nota: “diferitele simptome dispăreau imediat şi definitiv dacă se reuşea trezirea deplină a amintirii despre procesul declaşator, trezindu-se astfel şi afectul însoţitor, şi dacă apoi bolnavul descria cât mai amănunţit procesul şi traducea prin cuvinte afectul”.

IV.5.Neurastenia Termenul înseamnă “tendinţa spre oboseală a nervilor”. Stare cronică de oboseală şi de astenie psihică şi intelectuală, care evoluează pe un fond depresiv şi este însoţită în general de numeroase doleanţe somatice. Descrisă de către neurologul nordamerican G.M. Beard în 1880, neurastenia a fost la modă în clasele conducătoare ale lumii occidentale până la mijlocul secolului al XX-lea. Beard care vedea nevroza în “The American nervousness” ca o boală de origine socială, prin excelenţă, consecinţa epuizării individului pus faţă în faţă cu exigenţele din ce în ce mai mari ale unei societăţi în plină expansiune economico-socială. Cel mai adesea ea masca nişte forme minore de depresie neurovegetativă şi dureri corporale 2

care ar fi putut să fie interpretate ca o adevarată boală organică (de tipul actualelor “depresii mascate”). Cauza principală a nevrozei astenice este suprasolicitarea îndelungată, care duce la epuizare, oboseală patologică a funcţiilor psihice reversibile după tratament. Simptolmatologia nevrozei astenice este constituită din: astenie, insomnie,cefalee, iritabilitate. Fatigabilitatea crescuta, epuizarea rapidă, se însoţesc de o hiperexcitabilitate emotivă, bolnavii izbucnesc repede în plâns sau râs nereţinut, sunt nerăbdători nu se pot concentra, atenţia slabeşte rapid, nu pot achiziţiona noţiuni noi, nu pot citi o carte, ceea ce le dă impresia că nu au memorie. Sensibilitatea psihica creşte şi se dublează de o hiperestezie polisenzorială, îi supără zgomotele, foşnetul foilor de ziare, scârţăitul uşilor. Freud a crezut mai ales în prima parte a operei sale că neurasenia e cauzată de proastă funcţionare a sistemului nervos printr-o satisfacere sexuala neadecvată. Idee neconfirmată de clinică dar conţinând o sugestie preţioasă, aceea a contribuţiei factorului emoţional în această nevroză şi a articulaţiei lui psihosomatice.

IV.6.Nevroza ipohondrică Termenul a fost creat de Hipocrat. Boissier De Sauvage (1770) a denumit această afecţiune o “halucinaţie a omului privind propria sănătate”. Ipohondria reprezintă grija exagerată a unei persoane privind starea de sănătate personală în plan fiziologic, somatic sau psihic. Din acest punct de vedere, ea este o boală imaginară în cursul căreia individul inventează o suferinţă de care se simte sau crede că este atins. Un ipohondru nu vrea niciodată să se trezească dimineaţa pentru că lumea i se pare lipsită de orice interes. Munceşte şi vorbeşte deoarece aşa îi dictează simţul datoriei, dar e lipsit de orice entuziasm şi este convins de inutilitatea cuvintelor sau a oricărui gest în plus. Gândul sinuciderii îi dă uneori târcoale. E convins că este foarte bolnav şi nici nu-I trece prin cap că boala lui e una închipuită. De fapt singurul lucru de care este interesat sunt tulburările pe care le are. În plus deşi consultă mulţi medici, este convins că nimeni şi nimic nu-I va putea aduce vindecarea. Ipohondrul se simte marcat de destin şi aşteptându-şi moartea, se poartă de parcă n-ar avea de ce să trăiească. În fond adevarata lui vocaţie este de a fi bolnav.

2

Bibliografie: Enachescu, C. (2007) – “Tratat de psihopatologie”, editura Polirom, Iaşi Larousse (2006) – “Marele dicţionar al psihologiei”, editura Trei, Bucureşti Tudose, F. (2007) - “Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie” , editura Fundaţiei De Mâine, Bucureşti Vianu, I. (1975) – “Introducere în psihoterapie”, editura Dacia, Cluj-Napoca Pamfil, E., Ogodescu, D. (1974) – “Nevrozele”, editura Facla, Timişoara Borundel, C. (1994) – “Manual pentru cadrele medii”, editura All, Bucureşti Roberti, A. (2007) – “Cum să te psihanalizezi singur”, editura Trei, Bucureşti Titirca, L. (2002) – “Dicţionar de termeni pentru asistenţi medicali”, editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti Freud, S. (2005) – “Studii despre isterie “, editura Trei, Bucureşti Freud, S. (2004) – “Nervoză, psihoză, perversiune”, editura Trei, Bucureşti 3

2