Catastihul Amorului Si La Gura Sobei Seminar

Locic Simona-Facultatea de Litere (franceză-română), Universitatea Alexandu Ioan Cuza

Catastihul amorului şi La gura sobei Catastihul amorului şi La gura sobei este un roman descoperit de Dumitru Bălăeţ şi editat de el în anul 1986 atribuit scriitorului din secolului al-XIX lea Radu Ionescu. Autor şi al Don Juanilor de Bucureşti el este cel despre care Manolescu spune că a dat „această minunăţie de tehnică literară” în mijlocul a „toţi aceşti insipizi şi stupizi autori de romane populare de la mijlocul secoului XIX.”. Acestei opinii i se opune într-un spirit şi limbaj foarte dur Ştefan Cazimir. În articolul său apărut în „România Literară” – Catastihul amorului şi Lagura sobei-o traducere localizată – acesta susţine că romanul: „e un almanah de glume nesărate şi o naraţiune facilă şi verbioasă.” În ceea ce priveşte ideea că acesta este o traducere ea este susţinută şi de Alexandru Călinescu. Cei doi consideră prezenţa calculilor din limba franceză care apar la tot pasul drep o dovada cât se poate de convingătoare: „ce fromoasă fortună”-quelle belle fortune!, „tot ce putui face mai puţin”-le moins que je pus faire, „mi-am luat partida din acel refuz”-j’ai pris mon parti (m-am resemnat). Această primă parte ,Catastihul amorului, a fost scrisă iniţial ca o prefaţă a acţiunii prezentate în La gura sobei. Ea nu face altceva decât să creeze prin nişte schiţe umoristice şi satirice o imagine a societăţii bucureştene decăzută din punct de vedere moral.Nu par să fie esenţial legate de cea de-a doua parte dar de fapt ele reprezintă o iniţiere a cititorului care pregătit astfel pentru universul romanesc din a doua parte. Stilul ironic se simte chiar din titlul primului capitol ce ţine loc de prefaţă: O prefaţă care nu este prefaţă. Vom deveni spectatorii unei piese de teatru jucată pe scena forului interior al naratorului într-un „decor cu mobile de simpli creieri” adică „paradoxe, reflecţiuni, proiecte, fragmente începute, suvenire”. Personajele sunt Lenea, Raţiunea, Vanitatea, Voinţa, Nerăbdarea, Spiritul, Conştiinţa, Imaginaţiunea. Fiecare are propriul rol însă cea din urmă este cea care deţine cheia supremă. Această prefaţă pune accent pe rolul primordial al „imaginaţiunii” în artă. Ea pare o oglindire a concepţiei lui Radu Ionescu asupra artei despre care el spune că „este un fruct al inspiraţiunii[...] iar imaginaţiunea este facultatea cea mai de preţ a artistului”(„Revista română”). Trebuie să născocească titlul şi subiectul cel mai bun pentru că, asa cum ii spune şi Raţiunea, „Datoria o leagă!”. Negăsind altă soluţie ea hotărăşte cu descurajare: „Atunci fă un roman!” Un metaroman: Catastihul amorului este un roman despre roman idee foarte bine surprinsă în cel de-al doilea capitol Arta de a scrie un roman care nu este altceva decât un mic tratat asupra tipurilor de început de roman cunoscute de narator. Ideile prezentate în contradictoriu de cele două personaje sunt defapt complementare căci trebuie admis: literatura română avea nevoie de un model. Vizitatorul necunoscut susţine că tuturor „profesiunilor” li s-au creat anumite reguli pentru a funcţiona şi că „numai profesiunea de romancier a rămas virgină de orice indicatoare” din acest modiv el vrea să scrie Arta de a începe un roman. Pe de altă parte naratorul personaj spune că „romanţiarul cată să se inspire din propriile sale fonduri iar nu de o regulă banală” pentru că „nu se învată cum să ai talent”. Sunt prezentate opt stiluri prin care se poate începe un roman: burghez, historic, humoristic, brusc, fantastic, sfâşietor, alegru. Apare totodată şi atitudinea subiectivă, negativă, dispreţuitoare faţă de literatura română a vremii care nu poate reprezenta un model. Această opinie este pusă tot pe seama bietului vizitator care plictisindu-şi gazda este invitat să caute mai bine „arta de a termina o conversaţiune”. Ce-l de-al treilea capitol intulat ironic Tratat ex professo este defapt începutul caricaturii societăţii româneşti. Raţiunea reia cuvântul şi pentru că „literatura uşoară nu este decât o ingrată care expune pe omul său la dispreţurile tuturor academicienilor” se i-a hotărârea ca naratorul nostru să scrie un Tratat al amorului din punct de vedere al filosofiei sociale, al economiei politice şi al relaţiunilor noastre internaţionale. Pentru că nu poate trece de blestematele cuvinte „Amorul este...” hotărăşte ca în bunul spirit demoratic să facă „un sufragiu universale”. Momentul dă startul unei înlănţuiri de fragmente ce vor pune sub zodia comicului relaţia de iubire („sentiment fantomă” în text) şi om. Distingem de fapt o caricatură a societăţii făcută prin cuvinte. Naratorul îngoaşă tuşele condeiului său umbrind acest sentiment şi mergând până aproape de suprimarea lui sub influenţa negrului creion al societăţii în care trăim. La întrebarea ce este amorul naratorul primeşte următoarele răspunsuri: 1

Locic Simona-Facultatea de Litere (franceză-română), Universitatea Alexandu Ioan Cuza -un vizitiu:„cel mai simplu din bacşişurile noastre...cât se poate mai iute când este vorba de o femeie cu bărbat” -un bancher:„câteva mii de lei pe lună ca să-ţi întreţii metresa...De m-ar auzi soţia aş păţi-o!” -junele:„guvernanta mamiţii!” Îşi dă seama că „perseverinţa” lui nu va duce la nimic şi sătul de „esperiinţă” se întoarce acasă. În cel de-al patrulea capitol- Cartea dragostii din anul 1864-apare motivaţia alegerii marelui titlu Carastihul amorului. Acesta „este demn de epoca noastră negustorească”, „actuale, viu vorbind ca o tablă de prăvalie”.Îşi dă seama „cât de amuzante de fotografiat pot fi inimile contimpurane” şi după o ridiculizare a cărţilor care tratau tema iubirii în trecut printr-un excelent comic de limbaj („un vocabular întreg de denumiri înaintea cărora ar fi leşinat de mulţumire sufletele simţitoare”,„gâlceava lacrimlor ascunse”, „vulcanul declaraţiunilor galante”) hotărăşte să prezinte în Cartea dragostii după moda anului 1864 „curioasele modificaţiuni aduse în vocabularul amorului”. Aceste câteva rânduri atât de bine închegate nu sunt decât imaginea societăţii iar comicul de limbaj(„Nici nu te-am văzut, nci nu te cunosc dar te ador!”), de nume(„tufişurile giuvaergiei”, Leandru şi Heroironie), de situaţie(amoroasele duc cina uneori acasa „confecţionând buzunare cu totul afectate pentru maioneze şi fripturi”) apare la tot pasul. Începând cu al Vlea capitol putem observa mult mai clar încercarea maratorului de a prezenta diferite modele de proză (roman realist Şuviţa de păr, Întâlnirile-proză caragialescă avant la lettre, roman epistolar Săptămâna unei inime sau Calendarul Alexandrinei, o poveste Oglinda, un „tratat” Gramatica limbei Amorului), o Poemă dar şi un fel de piesă de teatru (Popică şi Lăzărică). Un martir al prozei nu este altceva decât aşa cum şi titlul o sugerează Un Don Quijote în miniatură al secolului XIX. Stavrache Cîrcescu cade victimă cărţilor citite. Dulcineea lui devine însă soţia unui altu iar slujitorul e un fel de Sancho Panza trădător. Sărac şi dezamăgit de acest secol al realismului hotărăşte să se întoarcă la Fefeleiu unde „din erou de roman” s-a făcut„toptagiu băcan”. Societatea amorului bucureştean (şi de pretutindeni) la 1860(şi nu numai): El -„tipul soţului model”-Darurile de Anul Nou ale lui Stamatache -„tipul soţului sub papuc”- Popică şi Lăzărică -tipul încornoratului-Oglinda -junele prim-Scara amoroasă -„tipul amorezului pierdut”- Şuviţa de păr, Întâlnirile, Roamanul Vecinei, Asediul şi luarea amicului meu Pingeală Ea –tipul cochetei-„fata-bună”(„mai eternă” decât oricare alt tip de personaj)- Săptămâna unei inime, Calendarul Alexandrinei, Asediul si luarea amicului meu Pingeală -soţia infidelă- Oglinda -„tipul soţiei model” Darurile de Anul Nou ale lui Stamatache, Poema Flanelei -„tipul soţiei torent” Popică şi Lăzărică „Tipul soţului model”-Stamatache -prototip care domină şi molipseşte pe marea majoritate -„Semn care n-are nimic particular: Stamatache înşeală pe nevastă-sa având de amantă pe o actriţă de la opera italiană”. -sprit corect, democratic:„Tot atât pentru soţia ta cât şi pentru amanta ta.” dar soarta îl împiedică mareu să-şi ducă la bun sfârşit nobilul gând -fraza revelatoare pentru el:„Ce dracu! Ea(soţia) are tot cei trebuie[...]mai bine adaug ceva şi i-au şi o pereche de cercei Dolorindei ca să fie garnitura completă!” „Tipul soţului sub papuc”-Lăzărică -în faţa prietenilor săi acesta „face pe viteazul” mândria de bărbat nu-i permite să arate cât de dominat este în realitate de soţia lui:„ Dar o fac praf, o pisez...mă desparţ de ea![...]pui foc casei!”

2

Locic Simona-Facultatea de Litere (franceză-română), Universitatea Alexandu Ioan Cuza -compania lui pentru totdeauna este tipul soţiei torent care aşa cum şi numele o caracterizează „năvăleşte cu un torent de apostrofe” asupra celui care a pierdut vremea „la un mişmaş”, două mişmaşuri şi de obicei mai multe:„nemernicule, beţivule!...monstrule!”, „nu-mi zice nimic sau îţi scoţ ochii!” -pentru a opri uraganul Lăzărică face apel la singura soluţie salvatoare: „Tu ai dreptate[...]Greşeala este a lui Popică. Dă-l afară pe uşă şi îmbrăţişează-mă. ” Tipul încornoratului: Oglinda -se complace în situaţia lui -în ciuda faptului că devine „roşu ca şofranu” este prea ocupat cu „jocul pichet cu Tache”, banii pierduţi la Casino care trebuie recuperaţi tot prin joc sau cu Zoe care„m-absoarbe puţin, mult, cu pasiune şi nu viu acasă uneori deloc”. -pe de altă parte unul a luat de soţie pe Zincuţa „numai pentru banii ei” iar altul se întreabă ridicol dacă nu-i ia destule zarzavaturi soţiei sau pânzeturi ca să-şi ocupe acul -încornoratul îşi merită din plin „coarnele” iar tipul soţiei infidele care uită să „mai facă dulceată” şi „să dreagă ciorapi” îi este pereche perfectă Tipul amorezului pierdut: Întâlnirile -vrea să impresioneze pe „silfida” sa şi devine ridicol:„puţin cosmetic la mustăţi ca să ascunz orice peri cărunţi”, „de departe asta (plasturele) seamănă cu o aluniţă iar auniţele mă prind” Şuviţa de păr -credul până la extrem -divinizează pe îngerul iubirii sale şi este capabil de cele mai expresive descrieri(puternică doză de comic de limbaj) -este la picioarele zeiţei sale al cărei păr uneşte„ senzaţiunea mătăsii cu a catifelei plus o comoţiune electrică” -„toţi pictorii noştri începând de la Aman până la Nae Pantelimoescu şi-ar fi sfărâmat paleta lor de necaz” Tipul cochetei sau aşa cum apare în text „fata-bună”: -domină prin prezenţa ei capitolele Catastihului Amorului Şuviţa de păr -maestră în arta de a minţi şi de a-şi juca amorezul pe degete (comic de limbaj):„căţeluşul meu” -eficacitatea armelor ei este demonstrată de caracterizarea ce i se face semn al completei asedieri a raţiunii bietului „amorezat”:„Blondul Phoebus, palida Diana şi ambele divinităţi de ambele sexe ale tuturor cerurilor şi mitologiilor...nu v-ar fi pupu da decât o slabă idee despre dânsa” Săptămâna unei inime -este actriţa perfectă; ştie să sensibilizeze inima celui ochit iar prefăcătoria este arta ei. -bărbatul ei ideal este cel „avut” şi „nobile” iar dacă nu întruneşte calităţile cerute „la orice ora din zi te vei prezenta uşa mea îţi va fi închisă” Calendarul Alexandrinei -perfectă în arta insinuării cu scopul de a obţine ceea ce doreşte:„ închipuieşteţi că spre a-ţi face o surpriză eu cătam în calendar ziua numelui tău; în loc de aceasta, ce-am găsit eu? Data numelui meu[...] vreau cadou ales dar fără stravaganţă. Am poftă de o mobilă pentru salon” Gramatica limbei Amorului - cuvinte variabile: Nae, Costică, Matei etc. - Cuvinte invariabile: Te iubesc!-se aplică „ori la ce fiinţă avută de sex masculin de s-ar adresa” - verbul axiliar a avea este cel mai important atunci când se urmăreşte alegerea unui nou partener - condiţionalul este prea adeseori întrebuinţat:„Dacă nu voi avea paltonul de catifea mâine la prânz te las!” În Concluzie naratorul îşi dă seama că nu a găsit un loc idealului în Catastihul său din simplul motiv că acesta nu există şi nu are definiţiune pentru fiecare fiind reprezentat de altceva. Nu în ultimul rând îl prezintă pe al său acela ca în trei-patru zile să-i fie vândute zece mii de exemplare din Catastihul amorului. 3